3.1.

Conceptul şi sfera de cuprindere a politicii financiare la nivel macroeconomic

Politica reprezintă o formă de organizare şi conducere a societaţii umane, pentru
satisfacerea intereselor acesteia sau un ansamblu a deciziilor luate de autorităţi pentru
conducerea diverselor sfere, domenii şi interese ale unei naţiuni.
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile
publice în vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat rezonabil pe
teritoriul naţional. Politica economică este menită să elimine fenomenele negative
observate în economie, să schimbe sau să prevină schimbarea unor variabile economice.
Sistematizarea instrumentelor de intervenţie a statului în economie, în funcţie de
instituţiile ce le promovează şi din punct de vedere al obiectivelor ce pot fi atinse, a condus la
separarea în următoarele categorii de politici – componente: bugetare, fiscale, monetară,
valutară, veniturilor, comerciale, de preţuri, ocupării, sectoriale.
Politica financiară este o componentă a politicii generale şi poate fi abordată la nivel
macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor, metodelor,
instrumentelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare,
precum şi instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru direcţionarea proceselor
economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării obiectivelor
politicii macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor, asigurarea
creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi externe) şi obţinerii echilibrului general în
economie.
Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de celelalte componente ale
politicii economice. Astfel, dacă politica economică a statului îşi popune, ca obiective:
dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea ramurilor economiei naţionale, relansarea
economică, creşterea economică, distribuirea mai echitabilă a veniturilor, atunci politica
financiară trebuie să urmărească aceleaşi obiective şi să contribuie la stimularea investiţiilor şi a
relaţiilor internaţionale prin acordarea de ajutoare financiare, de credite pentru investiţii şi
stimularea cercetărilor ştiinţifice prin finanţarea lor de la buget etc.
Caracteristicile politicii financiare:
 este o componentă a politicii generale a statului,
 influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare;
 se realizează în baza unei anumite strategii şi tacticii;
 are un caracter dinamic;
 diferă de la o ţară la altă în funcţie de potenţialul economic, gradul de dezvoltare, tipul
de conducere a economiei etc.
 domeniile în care se manifestă sînt:
a. cheltuielile publice;
b. resursele financiare publice
c. creditul bancar
d. asigurări şi reasigurări
Ţinînd cont de sfera de cuprindere a sistemului financiar se identifică clar 4 categorii de
politici – bugetare, fiscale, monetare, creditare – care formează politica financiară a ţării.
Politica financiară poate fi privită prin prisma perioadei pentru care s-au elaborat şi/sau
acţionează. Astfel, deosebim:
1. politica financiară strategică sau strategia financiară reprezintă obiectivele şi deciziile
care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă, clar delimitată,
precum şi programele financiare de perspectivă;
Deciziile strategice au un caracter global, hotărîtor, sunt legate de problemele cu care se
confruntă un obiectul de gestiune şi care presupun executarea lor pe termen lung. Aceste
decizii includ planuri, programe, proiecte, adoptarea bugetelor, determinarea direcţiilor
principale sub forma concepţiilor de dezvoltare social-economică, realizarea modificărilor în
sistemul de gestiune, elaborarea politicii economice pe termen lung.
 2. politica financiară tactica sau tactica financiară cuprinde actele administrative de
planificare pe perioade scurte şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor
financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
Analizînd politicile financiare promovate de diverse ţări putem evidenţia 3 tipuri de politică
financiară:
1. Politica financiară clasică - a dominat în majoritatea ţărilor lumii pînă la sfîrşitul anilor 20
ai sec. XX. Direcţia principală a politicii financiare clasice constituia lipsa intervenţiei statului în
economie, păstrarea concurenţei libere şi utilizarea mecanismelor de piaţă în calitate de regulator
principal al economiei.
2. Politica financiară de reglementare - are drept obiectiv utilizarea mecanismului financiar
pentru reglementarea economiei şi a relaţiilor sociale cu scopul atingerii unor obiective de interes
naţional. Principalele instrumente utilizate sunt de natura bugetară, fiscală, monetară, valutară,
creditară.
3. Politica financiară administrativă - a fost aplicată în ţările socialiste care utilizau sistemul
administrativ de comandă cu toate domeniile economiei inclusiv cel financiar. Scopul politicii
financiare administrative este concentrarea maximă a resurselor financiare la dispoziţia statului
pentru redistribuirea lor în corespundere cu direcţiile de bază ale planului de stat.
În cadrul unei ţări politica financiară diferă în funcţie de interesele grupurilor sociale pe
care le reprezintă partidul de guvernămînt şi de condiţiile interne şi internaţionale specifice
perioadei date.
La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca totalitatea deciziilor,
metodelor şi instrumentelor cu caracter financiar utilizate de către conducerea întreprinderii în
vederea mobilizării, alocării şi gestionării resurselor băneşti, în scopul realizării obiectivului
principal de activitate - maximizarea valorii de piaţă.
Politica financiară are trei componente de bază: politica de investiţii, politica de finanţare
şi politica de dividende. Iar, direcţiile de manifestare a politicii financiare la întreprindere
vizează: selectarea proiectelor de investiţii; identificarea modalităţilor de finanţare;
fundamentarea structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport optim între capitalul
propriu şi cel împrumutat; alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului
net; selectarea soluţiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu. Trebuie de
menţionat faptul că, politica financiară a întreprinderii este influenţată în mod direct şi indirect
de politica financiară la nivel macroeconomic, prin intermediul instrumentelor, care la nivel
microeconomic sunt considerate ca factorii de influenţă (constrîngeri) externă.
2. Politica bugetar-fiscală
Politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare reprezintă mecanismul
de reglementare a economiei prin intermediul unui ansamblu de instrumente de intervenţie ale
statului, care înglobează procesele de mobilizare a veniturilor bugetare, prin impozite şi taxe,
alocarea cheltuielilor pe anumite destinaţii, precum şi asigurarea echilibrelor bugetare, toate
acestea fiind orientate spre realizarea obiectivelor de stabilitatea şi dezvoltarea economică a
statului.
În general, obiectivele politicii bugetar-fiscale diferă de la stat la stat, cît şi de la o perioadă
de dezvoltare economică la altă, mai constante fiind următoarele:
 minimizarea efectelor fluctuaţiilor ciclului economic;
 stabilitatea ritmului creşterii economice;
 reglarea conjuncturală şi relansarea economiei;
 minimizarea inechităţilor sociale. Redistribuţie – corectarea inegalităţilor;
 asigurarea unui nivel optim de ocupare a forţei de muncă şi a unei inflaţii reduse;
 alocarea şi repartizarea optimă a resurselor între sectorul public şi privat
Totodată, politica bugetar-fiscală trebuie să fie orientată, în primul rînd, spre atingerea
următoarelor scopuri: fiscal, social şi de stimulare. Primul scop este legat de formarea resurselor
financiare necesare statului. Al doilea – de necesitate asigurării financiare a realizării politicii
sociale în condiţiile economiei de piaţă. Cel de-al treilea scop presupune stimularea activităţii
investiţionale şi curente a întreprinderilor şi a activităţii economice a populaţiei apte de muncă.
Elementele politicii bugetar-fiscale sunt:
- politica în domeniul veniturilor bugetare;
- politica în domeniul cheltuielilor bugetare;
- politica în domeniul gestiunii deficitului bugetar;
- politica în domeniul deservirii datoriei de stat;
- politica în domeniul relaţiilor inter-bugetare.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care se prezintă prin
totalitatea reglementărilor, metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor
utilizate de către stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea
de acţiuni publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi sociale.
Coordonatele funcţionale ale politicii fiscale vizează:
1. stabilirea, în primul rînd, a volumului resurselor financiare ale statului necesare
realizării funcţiilor şi sarcinilor sale; mărimea lor este dată de PIB, rata fiscalităţii şi de
cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective.
2. provenienţa resurselor financiare: astfel, principala componentă este dată de resursele
interne şi numai în completarea acestora se poate apela la surse externe. Problema care apare
este stabilirea optimă a provenienţei şi ponderea resurselor financiare interne de la
sectorul public, particular sau persoane fizice, corespunzător structurii de proprietate din
economie.
3. stabilirea numărului şi a modalităţilor de prelevare a contribuţiilor la fondurile
publice. În privinţa numărului, practica fiscală a eliminat rapid varianta folosirii unui singur
mod de colectare a veniturilor, înlocuindu-se cu varianta unei multitudini de canale de
prelevare, care permit o mai bună soluţionare a problemelor fiscale.
4. rata fiscalităţii, nivelul căreia diferă în funcţie de o serie de factori proprii sistemului
fiscal (multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea
impunerii, numărul tranşelor de impozitare), precum şi de factori independenţi de sistemul
fiscal (produsul intern brut, priorităţile în ceea ce priveşte destinaţia resurselor, etc.).
Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de
decizie publică (local, central sau naţional), avînd finalităţi exclusiv economice şi sociale, şi
implicînd utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice.
Plasîndu-şi sursele intervenţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica
bugetară constituie complementare funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici
reprezentînd ansamblul coerent de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta
modulează activitatea economică.
Politica în domeniul cheltuielilor publice - trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi
structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitor tipuri de
cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie
realizate cu minim de efort financiar.
Coordonatele funcţionale ale politicii bugetare vizează:
a) Echilibrul bugetar: a afirma echilibrul bugetar că o normă absolută care se impune
autorităţii publice înseamnă a nega orice posibilitate pentru aceasta de a recurge la politica
bugetară, încercînd revenirea la dogmele înainte de teoria lui Keynes, determinînd autorităţile
publice să realizeze echilibrul bugetar în plină criză economică.
b) Creşterea paralelă a cheltuielilor publice şi a PIB. Această normă, a ratelor
identice de creştere, prezintă inconvenientul, în sensul dacă PIB este un agregat în
volum sau în valoare, circumscris unui obiectiv antiinflaţionist, agregatul PIB ar trebui
exprimat în volum, însă de fapt guvernul ia în considerare PIB în valoare, "umflat" în
perioada de inflaţie prin creşterea preţurilor. Utilizarea unei astfel de norme nu corespunde
unei politici antiinflaţioniste, ci unei politici structurale, care vizează să menţină constantă
partea de resurse afectată sectorului public, limitînd jocul legii lui Wagner (conform căreia
cheltuielile publice cresc mai rapid decît PIB pe cap de locuitor sub influenţa dezvoltării
economice, elasticitatea - venit a cheltuielilor publice fiind supraunitară).
c) Limitarea deficitului bugetar ca pondere în PIB. De exemplu, valoarea
deficitului bugetar nu trebuie să depăşească x% din PIB. De regulă, diversele limitări nu
corespund unei raţionalităţi economice, ci rezultă din problemele ridicate din finanţarea
deficitului bugetar. In acest sens, este necesar să se compare deficitul acceptat cu
economisirea disponibilă pe piaţă, deoarece, pe de o parte, un deficit important, finanţat prin
împrumuturi lansate cu o rată a dobînzii ridicată pe piaţa economiilor (economisirii) majorează
ponderea datoriei publice şi contribuie la deficitul exterior, iar pe de altă parte, recursul la
piaţa financiară poate antrena un efect de evicţie de la împrumuturi a întreprinderilor.
d) alegerea metodelor şi instrumentelor de repartizarea resurselor financiare, o importanţă
deosebită prezintă selectarea metodele de gestionare a resurselor financiare către entităţile
publice. În acest sens opţiunile constituie finanţarea integrală (sau parţială) nerambursabilă din
fondurile statului sau autofinanţarea din veniturile obţinute din activitatea proprie a instituţiilor
sau întreprinderilor publice.
Instrumentele utilizate
Politica fiscală Politica bugetară

Numărul şi varietatea impozitelor Volume şi solduri bugetare

Felul impunerii Operaţiunile bugetare
(cote fixe sau procentuale) Definitive, funcţionale şi de capital
Temporare (împrumuturi şi avansuri)
Modul de aşezare – asietă Clasificarea cheltuielilor
(subiectul, obiectul, mărimea bazei (Funcţională, administrativă, economică.)
impozabile)
Diversitatea scutirilor, reducerilor şi Acţiuni bugetare
deducerilor - De conjunctură (natura cheltuielilor)
- De structură (modificarea structurii şi a
modului de intervenţie a statului
Resursele financiare sunt limitate, iar destinaţia acestora este concurenţială, deaceea este
necesară utilizarea acestora în mod eficient. În procesul finanţării unui obiectiv sau a unei acţiuni
trebuie să fie analizate toate soluţiile posibile pentru a alege varianta optimă, care ar permite
maximizarea rezultatului între efortul realizat şi efectul obţinut în urma acestuia.
3.3. Politica monetară
În sens larg, politica monetară poate fi definită ca activitatea de influenţare a proceselor
economico-sociale prinr-o serie de instrumente monetare în vederea realizării principalelor
scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în economie. Politica monetară
reprezintă ansamblul de măsuri sau intervenţiilor Băncii Centrale sau ale autorităţilor monetare
efectuate asupra lichidităţii economiei naţionale (controlul ofertei de monedă) prin intermediul
unor tehnici şi instrumente în scopul realizării politicii economice.
Politica monetară include 3 componente de bază: monetară, creditară şi valutară.
Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi derularea
circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii
de cumpărare a monedei în scopul realizării unor obiective ale politicii generale.
Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor care vizează
reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în economie, precum şi a ratei dobînzii
pentru realizarea obiectivelor macroeconomice legate de procesele economisirii şi investirii şi
contracararea inflaţiei.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare şi
echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută, evoluţia cursului valutar şi
efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.
 Politica monetară, creditară şi valutară se elaborează de Banca Naţională în comun acord
cu Guvernul. Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul
elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate
(instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hîrtiilor de valoare,
implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).
Intervenţia BNM se realizează prin :
a) operaţiunile pe piaţa monetară sînt operaţiunile executate pe piaţa financiară la iniţiativa
BNM cu participarea benevolă a băncilor autorizate. Operaţiunile de piaţă deschisă pot fi
efectuate prin tender anunţat anticipat (licitaţii), sau negocieri directe. Utilizînd operaţiunile de
piaţă deschisă, BNM asigură piaţa cu lichiditate, efectuînd operaţiuni REPO, sau cumpărînd
active (valori mobiliare sau valută străină), sau scoate resurse din piaţă, plasînd certificate proprii
(CBN), efectuînd operaţiuni revers-Repo, vînzînd active (valori mobiliare sau valută străină) sau
acceptînd depozite la termen.
b) operaţiunile pe piaţa valutară sunt intervenţiile valutare, ce se derulează în strictă
conformitate cu obiectivele politicii valutare. Banca Naţională utilizează în calitate de
instrumente ale intervenţiilor valutare atît operaţiunile directe (cumpărări sau vînzări la vedere de
valută contra lei moldoveneşti), care influenţează masa monetară, cît şi operaţiunile de ajustare
(swap-uri valutare), care sunt instrumente reversibile şi nu influenţează masa monetară pe termen
lung.
c) Facilităţile permanente reprezintă facilităţile pe care BNM le pune la dispoziţia băncilor
autorizate la iniţiativa acestora. BNM oferă facilitatea de credit overnight şi facilitatea de deposit
overnight. Facilităţile permanente joacă rolul unui mecanism de siguranţă în gestionarea
lichidităţii pe piaţa monetară: facilitatea de credit overnight oferă posibilitate băncilor să ia
credite de la BNM, iar facilitatea de depozit overnight creează posibilitatea plasării excesului de
lichiditate.
d) Rezervele obligatorii reprezintă nivelul minim al mijloacelor atrase pe care o bancă
autorizată trebuie să le deţină la BNM. Pentru evaluarea îndeplinirii acestei obligaţii se utilizează
media soldurilor zilnice ale contului de rezerve pe durata unei perioade de aplicare.
Politica monetară utilizează, în general, următoarele instrumente:
- crearea monedei şi controlul masei monetare, care vizează volumul şi structura masei
monetare în economie, în funcţie de cererea şi ofertă pe piaţa;
- operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtii de valoare de stat constituie operaţiuni de vînzare
(plasare) - cumpărare (răscumpărare) de către Banca Naţională a hîrtiilor de valoare emise de stat
cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani din circulaţie. Vînzarea hîrtiilor de valoare
conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din retragerea unei părţi din masa monetară din
circulaţie, ca rezultat rata dobînzii creşte, creşte puterea de cumpărare a valutei naţionale şi se
diminuează volumul investiţiilor în economia naţională. Cumpărarea hîrtiilor de valoare de stat
contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei dobînzii, stimularea investiţiilor şi
inflaţie.
- rata dobînzii. Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: atragerea de noi
depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi procurarea de resurse creditare de
la Banca Naţională. În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la
licitaţia creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca
Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunînd oferte mari sau mici de resurse creditare pentru
vînzare, Banca Naţională influenţează rata dobînzii. Efectele modificării ratei dobînzii se referă
la:
a) scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei de muncă, pe
fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor;
b) creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia tendinţei de creştere
a şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.
- rezervele obligatorii şi rata rezervelor obligatorii - presupune ca o parte din depozitele
bancare şi mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile comerciale în conturi
deschise la Banca Naţională. Cerinţa, confirmată prin lege, conform căreia o parte din depozitele
bancare şi mijloacele primite din alte surse trebuie să se păstreze în Banca Centrală, în primul
rînd contribuie la asigurarea băncii şi protejarea clientelei, în al doilea rînd, Banca Centrală
mărind sau micşorînd rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul creditelor acordate
de băncile comerciale şi ca rezultat, măreşte sau micşorează oferta de bani.
- rezervele valutare ale Băncii Naţionale. Instrumentul de promovare a politicii, în context
internaţional utilizat de băncile centrale, se numeşte intervenţie pe pieţele valutare. Intervenţia
valutară reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor valutare prin blocarea forţelor
pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb ale valutei proprii.
Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe piaţa deschisă. De
exemplu, dacă cursul valutei naţionale scade, Banca Naţională intervine prin operaţiuni de
vînzare a valutei străine, fapt ce contribuie la procurarea valutei naţionale, la creşterea cererii de
monedă naţională şi la creşterea puterii ei de cumpărare. Dacă cursul valutei naţionale creşte,
Banca Centrală din contra, începe activ să vîndă moneda naţională, pentru a produce efectul
creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se urmăreşte stabilizarea cursului valutar.