Luna 

este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit

natural permanent. Este al cincilea cel mai mare(d) satelit natural din Sistemul Solar, și cel mai mare
dintre sateliți planetari relativ la dimensiunea planetei pe care o orbitează (obiectul său primar).
După satelitul lui Jupiter, Io, Luna este al doilea cel mai dens satelit dintre cei ale căror densități sunt
cunoscute.
Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după Pământ. Există mai
multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată explicație este că Luna s-a format din resturile
rămase după un impact uriaș între Pământ și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.
Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el, partea
vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care umplu spațiile dintre zonele înalte ale
scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută de pe Pământ, este al doilea obiect
ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată, deși
prin comparație cu cerul nopții pare foarte luminoasă, reflectanța ei fiind doar puțin mai mare decât
cea a asfaltului(d) uzat. Influența ei gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscat(d), și o
ușoară prelungire(d) a zilei.
Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km,[10][11] sau 1,28 secunde-lumină. Această valoare
este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul Pământului, mărimea aparentă pe cer fiind
aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca urmare Luna acoperă Soarele aproape perfect în
timpul eclipselor totale de Soare. Această potrivire de aparență vizuală nu va continua în viitorul
îndepărtat, pentru că distanța între Lună și Pământ este într-o lentă creștere.
Programul Luna(d) al Uniunii Sovietice a fost primul care a ajuns pe Lună cu nave spațiale fără
echipaj(d) în 1959; Programul Apollo al NASA din Statele Unite ale Americii a realizat singurele
misiuni umane până în prezent, începând cu prima orbită a Lunii efectuată de misiunea Apollo 8, în
1968, și continuând cu șase aselenizări între 1969 și 1972, prima fiind a misiunii Apollo 11. Aceste
misiuni au adus rocă lunară(d) care a fost folosită pentru a dezvolta o înțelegere geologică a originii
Lunii, a structurii ei interne(d), și a istoriei mai recente. De la misiunea Apollo 17 din 1972, Luna a fost
vizitată doar de nave spațiale fără echipaj.
În cultura umană, atât proeminența naturală a Lunii pe cerul Pământului, cât și ciclul ei regulat
de faze așa cum apare de pe Pământ, au oferit referințe culturale și influențe pentru societățile și
culturile umane din timpuri imemoriale. Astfel de influențe culturale pot fi găsite în limbă, sistemele
de calendare lunare(d), artă(d) și mitologie(d).

Cuprins

 1Numele și etimologia
 2Formarea
 3Caracteristici fizice
o 3.1Structura internă
o 3.2Geologia suprafeței
 3.2.1Caracteristici vulcanice
 3.2.2Craterele de impact
 3.2.3Vârtejuri lunare
 3.2.4Prezența apei
o 3.3Câmpul gravitațional
o 3.4Câmpul magnetic
o 3.5Atmosfera
 3.5.1Praf
 o 3.6Anotimpuri
 4Relația cu Pământul
o 4.1Orbita
o 4.2Dimensiunea relativă
o 4.3Aspectul de pe Pământ
o 4.4Efecte mareice
o 4.5Eclipse
 5Observarea și explorarea
o 5.1Studiile antice și medievale
o 5.2Cu navele spațiale
 5.2.1Secolul al XX-lea
 5.2.1.1Misiunile sovietice
 5.2.1.2Misiunile americane
 5.2.1.3Anii 1980–2000
 5.2.2Secolul al XXI-lea
 5.2.3Planuri de misiuni comerciale
 6Astronomie de pe Lună
 7Statutul legal
 8În cultură
o 8.1Mitologie
o 8.2Calendar
o 8.3Lunaticii
 9Note
o 9.1Note de completare
o 9.2Citări
o 9.3Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe
o 11.1Resurse cartografice
o 11.2Unelte de observare
o 11.3General

Numele și etimologia[modificare | modificare sursă]

Luna, colorată în roșu, în timpul unei eclipse lunare

Termenul românesc „Luna” (scris cu inițială mică atunci când e utilizat cu sensul de unitate de timp
sau ca sinonim pentru „satelit”, dar nu și cu referire la satelitul Pământului) provine
din latinescul lūna, dintr-un mai vechi *louksna, la rândul său provenit din
radicalul indoeuropean leuk- cu sensul de „lumină” sau „lumină reflectată”;[12][13] din același radical
provine și cuvântul avestic raoxšna („strălucitoare”),[14] și alte forme din limbile baltice, slave,
din armeană și din limbile toharice;[13] se pot găsi paralele semantice și în sanscrită, unde
apare chandramā („luna”,[15] considerată divinitate[16]) și în greaca antică, cu σελήνη selḗnē (de la
σέλας sélas, „strălucire”, „splendoare”), exemple care păstrează sensul de „luminos”, deși
cu etimologii diferite.[12]
În limbile germanice, numele Lunii provine din termenul proto-germanic *mǣnōn[17], asimilat probabil
din cuvântul grecesc antic μήν și din latinescul mensis, care provin din
radicalul indoeuropean comun *me(n)ses.[18] De la *mǣnōn rezultă probabil și anglo-
saxonul mōna (atestat în documente scrise de la 725 e.n.), transformat succesiv în mone (pe la
1135) de unde a devenit cuvântul actual moon.[17] Termenul german actual Mond este direct legat
etimologic cu cel de Monat (lună, ca interval de timp) și se referă la perioada fazelor Lunii.[19]

Formarea[modificare | modificare sursă]
Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu 4,51 miliarde
de ani în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea Sistemului Solar.[20] Printre aceste
mecanisme s-au numărat fisiunea Lunii din scoarța Pământului, prin forța centrifugă(d)[21] (care ar
necesita un moment cinetic inițial al Pământului prea mare),[22] capturarea gravitațională a unui corp
anterior format[23] (care ar necesita atmosferă a Pământului mult prea întinsă, pentru a disipa energia
corpului aflat în trecere),[22] și formarea Pământului și Lunii împreună din discul de
acreție primordial (care nu explică însă lipsa de metale de pe Lună).[22] Aceste ipoteze nu pot explica
nici momentul cinetic mare al ansamblului Pământ–Lună.[24]
Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al impactului unui corp
de dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-Pământul (impactul gigant), care a scos material pe
orbita Pământului, material care apoi s-a adunat prin acțiunea gravitației pentru a forma actualul
sistem Pământ-Lună.[25][26]
Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre Pământ. Se
consideră că aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din amalgamarea a două corpuri
diferite.
Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile găsite. Cu optsprezece
luni înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre originile Lunii, Bill Hartmann, Roger
Phillips și Jeff Taylor i-au provocat pe colegii cercetători ai Lunii: „Aveți optsprezece luni. Întoarceți-
vă la datele de la Apollo, mergeți înapoi la calculatoare, faceți tot ce trebuie, dar hotărâți-vă. Nu
veniți la conferința noastră dacă nu aveți ceva de spus despre nașterea Lunii.” La conferința din
1984 de la Kona, Hawaii, ipoteza impactului gigantic a devenit cea mai populară.
Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus câțiva care începeau să ia
în serios impactul gigant, și între ei era un mare grup apatic care nu credea că se poate ajunge la
vreo concluzie. După aceea, mai erau, în esență, numai două grupuri: tabăra impactului gigant și
agnosticii.[27]
Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu. Simulările pe
calculator ale unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță cu masa miezului lunii și cu
momentul cinetic actual al sistemului Pământ–Lună. Aceste simulări arată și că mare parte din Lună
a rezultat din corpul cu care s-a ciocnit proto-Pământul, și nu din proto-Pământ.[28] Simulările mai
recente sugerează că o fracțiune mai mare din Lună a rezultat din masa inițială a Pământului.[29][30][31]
[32]
 Studiul meteoriților proveniți din corpuri din Sistemului Solar interior, cum ar
fi Marte și Vesta arată că au compoziții pe izotopi de oxigen și wolfram foarte diferite în comparație
cu Pământul, în timp ce Pământul și Luna au compoziții izotopice aproape identice. Egalizarea
izotopică a sistemului Pământ-Lună ar putea fi explicată prin amestecul post-impact a materialelor
vaporizate care le-au format pe cele două,[33] deși această ipoteză încă se mai discută.[34]
Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a acelor materiale în
sistemul Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al Pământului, formând un ocean de magmă.[35]
[36]
 Similar, Luna nou-formată ar fi fost și ea afectată și a avut propriul său ocean de magmă lunar(d);
estimările adâncimii sale variază de la circa 500 km la întreaga sa adâncime (1.737 km).[35]
În timp ce ipoteza impactului gigantic ar explica multe linii de dovezi, există încă unele probleme
nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția Lunii.[37]
În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai precisă măsurare a
semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea lor, echipa a constatat că rocile
din programul Apollo purtau o amprentă izotopică identică cu pietrele de pe Pământ, și că erau
diferite de aproape toate celelalte corpuri din Sistemul Solar. Deoarece se credea că mare parte din
materialul care a intrat pe orbită pentru a forma Luna provenea de la Theia, această observație a
fost neașteptată. În 2007, cercetătorii de la California Institute of Technology au anunțat că sunt mai
puțin de 1% șanse ca Theia și Pământul să fi avut semnături izotopice identice.[39] Publicată în 2012,
o analiză a izotopilor de titan din probele recoltate de pe Lună de misiunea Apollo au arătat că Luna
are aceeași compoziție ca și Pământul,[40] ceea ce contrazice ceea ce era de așteptat în cazul în
care Luna s-ar fi format departe de orbita Pământului sau de Theia. Variațiile ipotezei impactului-
gigant pot explica aceste date.

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Structura internă[modificare | modificare sursă]

Structura Lunii

Compoziția chimică a regolitului suprafeței lunare (calculată din rocile de scoarță) [41]

Compoziție (% masă)
Compus Formulă
Mări Munți

siliciu SiO2 45.4% 45.5%

 alumină Al2O3 14.9% 24.0%

oxid de calciu CaO 11.8% 15.9%

oxid de fier (II) FeO 14.1% 5.9%

magnezie MgO 9.2% 7.5%

dioxid de titan TiO2 3.9% 0.6%

oxid de sodiu Na2O 0.6% 0.6%

Total 99.9% 100.0%

Luna este un corp diferențiat(d): are o scoarță, o manta și un nucleu distincte din punct de
vedere geochimic. Luna are un miez interior bogat în fier cu o rază de 240 kilometri (150 mi) și un
lichid de bază exterior, în principal format din fier lichid, cu o rază de aproximativ 300 km. În jurul
miezului este un strat limită parțial topit cu o rază de aproximativ 500 km.[42][43] Se consideră că
această structură s-ar fi dezvoltat prin cristalizarea fracționată(d) a unui ocean global de magmă(d) la
scurt timp după ce s-a format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44] Cristalizarea acestui ocean de
magmă ar fi creat o manta mafică(d) din precipitarea și scufundarea
mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce aproximativ trei sferturi din magma oceanului
a cristalizat, s-ar fi format minerale plagioclase mai mici în densitate, care au plutit deasupra,
formând o scoarță.[45] Ultimele lichide care au cristalizat ar fi fost inițial prinse între scoarță și manta,
cu o abundență mare de elemente incompatibile(d) și producătoare de căldură. În concordanță cu
acest punct de vedere, cartografierea geochimică făcută din orbită sugerează că scoarța este în cea
mai mare parte anortosit(d). Eșantioanele de rocă lunară ale lavelor care au erupt pe suprafață din
topirea parțială în manta confirmă compoziția mafică a mantalei, care este mult mai bogată în fier
decât cea a Pământului.[1] Scoarța este, în medie, de aproximativ 50 kilometri grosime.[1]
Luna este al doilea cel mai dens satelit din Sistemul Solar, după Io.[46] Cu toate acestea, miezul
interior al Lunii este mic, cu o rază de aproximativ 350 kilometri sau mai puțin,[1] în jur de 20% din
raza Lunii. Compoziția sa nu este bine definită, dar este probabil fier metalic aliat cu o cantitate mică
de sulf și nichel; analizele rotației variabile în timp a Lunii sugerează că este cel puțin parțial topit.[47]

Geologia suprafeței[modificare | modificare sursă]

Topografia Lunii

Topografia Lunii a fost măsurată cu altimetrie laser(d) și analiză a imaginilor stereo(d).[48] Cele mai

vizibile caracteristici topografice(d) sunt uriașul bazin Polul Sud–Aitken(d) de pe fața ascunsă, cu
circa 2.240 km în diametru, cel mai mare crater de pe Lună și al doilea cel mai mare crater de
impact confirmat din Sistemul Solar(d).[49] La 13 km adâncime, fundul său este cel mai jos punct de pe
suprafața Lunii.[50] Cele mai mari înălțimi de pe suprafața Lunii sunt situate direct la nord-est, și s-a
sugerat că ar putea să fi fost îngroșate de impactul oblic care a dus la formarea bazinului Polul Sud–
Aitken.[51] Alte mari bazine de impact, cum ar fi Imbrium(d), Serenitatis(d), Crisium(d), Smythii(d),
și Orientale(d), posedă și ele altitudini joase și muchii ridicate la nivel regional.[52] Partea ascusă a
suprafaței lunare este, în medie, cu aproximativ 1,9 kilometri mai sus decât cea vizibilă.[1]
Descoperirea unor povârnișuri de falie(d) de către Lunar Reconnaissance Orbiter(d) sugerează că Luna
s-a micșorat în ultimele miliarde de ani, cu circa 90 m.[53] Caracteristici similare de contracție există și
pe Mercur.
Caracteristici vulcanice[modificare | modificare sursă]

Fața vizibilă a Lunii cu mările și craterele mai importante etichetate

Câmpiile lunare mai întunecate și relativ lipsite de trăsături vizibile în mod clar cu ochiul liber, sunt
numite mări, întrucât odinioară se credea că sunt pline de apă;[54] acum se știe că sunt vaste bazine
de lavă bazaltică solidificată. Deși similare bazalturilor terestre, bazalturile lunare au mai mult fier și
le lipsesc mineralele modificate de apă.[55][56] majoritatea acestor lave au erupt sau au curs în
depresiuni asociate craterelor de impact. Mai multe provincii geologice(d) care conțin vulcani-scut(d) și
domuri vulcanice se găsesc în apropiere de mările de pe emisfera vizibilă.[57]
Dovezi ale vulcanismului din tinerețea Lunii(d)

Aproape toate mările sunt pe partea vizibilă a Lunii, și acoperă 31% din suprafața acestei
emisfere, față de 2% din emisfera ascunsă.[58] Se consideră că aceasta este cauzată de concentrația
de elemente producătoare de căldură(d) de sub scoarța din partea vizibilă, văzută pe hărțile
geochimice obținute de către spectrometrul cu raze gamma al lui Lunar Prospector(d), elemente care
ar fi provocat încălzirea mantalei de dedesubt, topirea ei parțială, ridicarea ei la suprafață și erupția.
[59][60]
 Mare parte din bazalturile marine ale Lunii au erupt în perioada imbriană, acum circa 3–3,5
miliarde de ani, deși unele probe datate radiometric sunt chiar și de 4,2 miliarde de ani.[61] Până de
curând, cele mai vechi erupții, datate prin numărarea craterelor(d), par să fi fost acum doar 1,2
miliarde de ani.[62] În 2006, un studiu al craterului Ina(d), o mică depresiune în Lacus Felicitatis(d), a
găsit niște forme de relief ascuțite și relativ lipsite de praf care, din cauza lipsei de eroziune prin
propagată de materialele în cădere, păreau a fi vechi de doar 2 milioane de ani.[63] Cutremurele
lunare(d) și emisiile de gaze indică și ele continuarea activității pe Lună. În 2014, NASA a anunțat
„dovezi pe scară largă ale vulcanismului lunar tânăr” în 70 de porțiuni de mare
neregulate(d) identificate de Lunar Reconnaissance Orbiter(d), unele de mai puțin de 50 de milioane de
ani.