Anexa 2

Etimologie
Termenul jurnal provine din limba franceză veche, journal, care, la rîndul să u, descinde din
latinescul tâ rziu diurnalis. Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intră ri aranjate, de cele
mai multe ori, în ordine cronologică . Poate fi folosit pentru a planifica niște activită ți viitoare sau doar
pentru a înregistra ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține informații din
domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare,
a unei expediții, a unei că lă torii pe mare (jurnal de bord), a unor cotații bursiere, a unor evenimente
climaterice sau personale.
O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori, care
formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului
autobiografic, o înregistrare regulată a activită ților și reflecțiilor unui diarist. Dacă a fost scris doar
pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este improbabilă în jurnalele scrise
pentru publicare.
În limba româ nă , termenul pă strează o legă tură cu „jour”, în timp ce termenul englezesc "diary"
are un ascendent în latinescul „diarium”, (porție zilnică ) derivat din latinescul diaria, pluralul lui dies
„zi”.
Cuvîntul jurnal are exact aceeași ră dă cină și provine din latinescul diurnus = „al zilei, de-a
lungul zilei”. În limba engleză , diary, etimonul latinesc este mult mai vizibil.
Jurnalul, din antichitate până azi
Cele mai vechi jurnale se gă sesc în cultura japoneză , unde au existat încă din perioada
medievală celebrele că rți sau caiete de pernă (Makura no soshi, a lui Sei Shonagon este cea mai
cunoscută ), dar și jurnale de că lă torie ră spîndite în China, Japonia sau Coreea sunt printre cele mai
vechi specimene a acestui tip aparte de scriitură (în limba engleză ele se numesc travel log, jurnale de
că lă torie). Ultima modă în materie de jurnal este jurnalul care folosește drept suport Internetul, cu
mare succes (un asemenea jurnal se numește web log sau blog). În lumea occidentală , jurnalele au fost
folosite inițial pentru a înregistra tranzacții de tip comercial; casele de comerț sau de export țineau
asemenea registre, unele vechi de cîteva sute de ani. Samuel Pepys este primul autor de jurnal în sens
modern, că ci jurnalul să u este primul în care evenimentele personale ocupă un spațiu mai mare decâ t
cel consacrat acestor tranzacții comerciale.
Terminologie
În limba româ nă , jurnalist circulă în paralel cu un barbarism - diarist, calchiat din limba
franceză , posibil ca acest termen să se extindă și să devină un termen generic pentru autorul de
jurnale. Jurnalele pot fi divizate în linii mari în două categorii: intime și anecdotice. În prima categorie
pot intra jurnalele lui Lev Tolstoi, Franz Kafka și André Gide, în cea de-a doua cele ale lui Samuel Pepys
sau Thomas Creevey.
Funcția psihologică a jurnalului
Unii autori de jurnale consideră că jurnalul pe care îl țin e un prieten aparte și îi dau chiar un
nume. Celebra Anne Frank, fetița evreică ce a supraviețuit ani de zile în ascunză toarea unei case din
Amsterdam, își botezase jurnalul "Kitty". Jurnalele au un efect psihologic foarte puternic și îi dau
autorului senzația unui public, a unui spațiu personal, protector, sau a unui ascultă tor, chiar dacă în
cele mai multe cazuri cel care îl scrie este și singurul cititor al jurnalului.
Acest mecanism este folosit recent în forme moderne de terapie, unde bolnavilor li se propune
și o formă de terapie cu ajutorul ținerii unui jurnal. Deși numă rul celor care țin un jurnal este uriaș,
foarte puține asemenea opere sunt publicate și mai ales publicabile. Cititorii sunt atrași ca un magnet
de lectura jurnalelor personalită ților, la baza mecanismului psihologic al cititorilor de jurnale stâ nd un
anumit tersitism, un comportament de paparazzi, o mentalitate de voyeur, o dorință de a pă trunde în
budoarul unei persoane de geniu politic, literar sau istoric. Ca observație generală , cei care scriu un
jurnal sunt de obicei și cititori ai jurnalelor altor scriitori. Cu toate acestea, mai mult de 16.000 de
jurnale au fost publicate de la inventarea tiparului și pînă azi.
 DESCÍNDE, descínd, vb. III. Intranz. 1. A-și avea originea, a se trage din cineva. 
ETIMOLOGÍE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice
și semantice. 2. Ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; înv.)
Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multiplă = proveniență a unui cuvânt din două sau mai multe surse
diferite
IMPROBÁBIL, -Ă, improbabili, -e, adj. Care nu se poate proba, care nu poate fi dovedit, care nu este
sigur. ♦ Care are puține șanse de a se produce, puțin probabil; incert, nesigur. – Din fr. improbable.
SPECIMÉN s. n. exemplar, model; mostră. ♦ ~ de semnătură = modul cum semnează o persoană. (<
fr. spécimen, lat. specimen)
CALCHIÁ, calchiez, vb. I. Tranz.  2. A forma cuvinte sau expresii noi ori a îmbogăți un
cuvânt sau o expresie cu un sens nou cu ajutorul unui calc (raducere dintr-o limbă într-altă limbă a
elementelor de formare a unui cuvânt compus sau a unei expresii; preluarea de către un cuvânt a sensului
sau a sensurilor unui cuvânt străin)
 Anexa 3

Jurnalele scriitorilor englezi

Diaristul englez John Evelyn a fost depă șit doar de cel mai prodigios diarist al tuturor
timpurilor, Samuel Pepys, al că rui jurnal se întinde de la data de 1 ianuarie 1660 și durează pînă la 31
mai 1669, înfă țișînd viața londoneză , cu teatrele și viața de curte, viața familiei sale și activitatea
biroului să u naval. În genul acestuia sunt Însemnă rile zilnice ale lui Titu Maiorescu, pe care criticul le-a
ținut timp de 54 de ani, probabil cel mai lung jurnal al literaturii româ ne. În secolul al XVIII-lea, un
jurnal de un interes emoțional desebit a fost ținut de Jonathan Swift și apoi trimis spre Irlanda cu titlul
Jurnal pentru Stella (scris între 1710-13; publicat în 1766-68. În același secol au mai fost scrise
jurnalele lui Boswell și romanul-jurnal al lui Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei. Interesul pentru
jurnale a crescut în prima parte a secolului al XVIII-lea, perioadă în care au apă rut cîteva jurnale mari,
inclusiv cel al lui Samuel Pepys.
În secolul XX, pe această listă ar putea fi adă ugate jurnalele lui Katherine Mansfield (1927), cele
două volume ale jurnalului lui André Gide (1939, 1954) și cele cinci volume ale jurnalului lui Virginia
Woolf (1977-84), precum și jurnalele unor mari scriitori cum ar fi Ernst Jü nger, Cesare Pavese, Anä is
Nin, Witołd Gombrowicz.
Jurnalele scriitorilor români
Între autorii de jurnale intime figurează Titu Maiorescu, autorul celui mai lung jurnal din
literatura româ nă , Gala Galaction, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Geo Bogza, Mircea
Eliade, Mihail Sebastian etc. Pe lista diariștilor româ ni ar mai putea figura alte nume celebre, precum:
Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Goma, Mircea Că rtă rescu și mulți alții.
Au existat două momente speciale în istoria genului la noi.
Primul autor de jurnal în sens modern a fost criticul Titu Maiorescu, cel care a lă sat un jurnal
impresionant care se întinde de la vâ rsta de 15 ani pâ nă la 72 de ani. Al doilea moment fast a fost
perioada anilor '30 a secolului XX cînd, în mare parte sub influența teoriilor lui André Gide,
intelectualii, scriitorii sau filozofii româ ni au început să țină jurnale. Din această perioadă datează
jurnalele lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Ș uluțiu, etc. Un capitol aparte ar trebui să vizeze
Ș coala de la Tîrgoviște, reprezentată prin membrii ei, scriitorii Radu Petrescu, Tudor Ț opa, Mircea
Horia Simionescu, care au îmbogă țit această specie literară și au acordat poeticii jurnalului o atenție
specială .
Cu siguranță că viitorul ne rezervă încă surprize în privința manuscriselor jurnalelor unor
personalită ți din viața culturală și literară , întîmpinate întotdeauna cu curiozitate și bucurie de cititori.
Uneori, din pricina faptului că persoanele și evenimentele descrise în jurnal pot leza imaginea unor
indivizi în viață , autorii aleg în mod conștient să elimine anumite pasaje din operă , urmînd ca acestea
să fie publicate postum, într-o ediție integrală . Alte asemenea jurnale există , dar autorii lor sunt încă în
viață și, prin intermediul unor clauze testamentare speciale, au amâ nat data publică rii lor la cîteva zeci
de ani după dispariția lor fizică .
PRODIGIÓS, -OÁSĂ, prodigioși, -oase, adj. Ieșit din comun (prin cantitate, bogăție, varietate, calitate);
uluitor, extraordinar, uimitor.
DIARÍST s. m. cel care își notează întâmplările zilnice. 
PUBLICATE POSTUM - PUBLICATE DUPĂ MOARTE
CLÁUZĂ s.f. Dispoziție, articol special al unei convenții, al unui contract etc.
 Anexa 4

Adolescenţa este perioada de tranziţie biologică , psihologică şi socială de la pubertate la

maturitate.

Organizaţia mondială a să nă tă ţii defineşte adolescenţa ca fiind perioada dintre 10 şi 19

ani.
Într-adevă r aceasţă perioadă vine cu modifică ri la nivel fizic dar şi ca personalitate.
Pubertatea sau adolescenţa este o perioadă de tranziţie – câ nd un baiat sau o fată nu
mai este un copil, dar nu este nici adult înca. Între vâ rsta de 9 si 15 ani (psihologii o mai
numesc adolescența timpurie), fetele şi bă ieţii fac mai mult decâ t să crească în înă lţime şi în
greutate, fetele încep să devină femei, iar bă ieţii încep să devină bă rbaţi.
Mâ nia, teama, neliniştea, gelozia, invidia, afecţiunea, bucuria, curiozitatea, indignarea,
frustrarea sînt sentimente şi tră iri emoţionale pe care adolescentul ( adolescenta) le resimte.
Se zice că adolescenţa este perioada cea mai critică si viitorul adolescentului
(adolescentei) depinde nemijlocit de o mulţime de necesită ţi, nevoi.
Adolescentul e tentat să încalce limitele/regulile care i se impun. Adolescenţa este o
perioadă de confuzie valorică , în care adolescentul adoptă cu uşurinţă comportamente
nonconformiste, de multe ori la sugestiile prietenilor; pă rinţii au o autoritate mai scă zută în
faţa lor.
Adolescenţii sunt foarte dornici să încerce senzaţii noi şi de aceea încă lcarea normelor
şi valorilor sociale este de multe ori atractivă pentru ei.
Adolescenţa este întâ i de toate o stare de spirit. Pă rinţii nu-i înţeleg, persoana iubită nu
pare să le dea atenţie, moda se schimbă de la un sezon la altul şi, în plus, mai sunt şi lecţiile.
În același timp, copilul adolescent tinde să se îndepă rteze de pă rinți, în încercarea de a fi
independent și de a decide pentru el însuși. Nevoia pă rinților de control și de supraveghere
devine incongruentă cu noile nevoi de dezvoltare și comunicare ale copilului, iar conflictele
devin sursa permanentă a neînțelegerilor între aceștia. Pentru a depă și dificultă țile de
relaționare, este util ca pă rinții să -și stabilească strategii de comunicare în relaționarea cu
copii bazate pe empatie și înțelegerea nevoilor, încredere și respectarea intimită ții și a
spațiului privat.
Dezvoltarea corectă a adolescenților se bazează pe stimularea mai multor arii în strâ nsă
legă tură cu activitatea lor. Un adolescent echilibrat alege activită ți care contribuie la
dezvoltarea caracterului, creșterea încrederii în sine, dezvoltarea abilită ților de socializare,
identificarea pasiunilor și luarea deciziilor. Pă rinții trebuie să încurajeze dorința tinerilor de a-
și descoperi propriul talent, fiindcă vârsta adolescenței este potrivită pentru a începe o carieră
în domeniul ales.

Relațiile dintre adolescenți și pă rinți trebuie să se bazeze pe:

1. Reguli bine stabilite;

2. Dragoste ;
3. Comunicare;
4. Sinceritate, încredere;
5. Ră bdarea.
NONCONFORMÍST, -Ă, nonconformiști, -ste, adj., s. m. și f. (Persoană) care nu acceptă, nu se conformează
uzanțelor stabilite, care are convingeri proprii; persoană care dovedește originalitate; neconformist.
FRUSTRÁRE, frustrări, s. f. Acțiunea de a frustra(A lipsi, a priva pe cineva de un bun, de un drept; a
înșela) și rezultatul ei.
TENTÁ, tentez, vb. I. Tranz. A ispiti, a ademeni, a momi. 
INCONGRUÉNT, -Ă, incongruenți, -te, adj. Care nu este congruent, care nu se potrivește, care nu este în
concordanță cu ceva; nepotrivit, neconcordant
EMPATÍE s. f. (psih.) identificare, prin trăire, cu alte persoane, cu eroii cărților etc.; interpretare a eului
altora după propriul eu. ◊ transpunere simpatetică în obiectele exterioare.