Infecţia urliană (parotidita epidemică, oreionul)

Definiție: Boală infecţioasă acută virală, generalizată, mai frecventă la şcolari şi adolescenţi,
caracterizată clinic prin afectarea glandelor salivare, pancreasului, sistemului nervos şi
gonadelor.
Eetiologie – virusul urlian din familia Paramyxoviridae.
Rezistenţă scăzută în mediul extern, fiind inactivat de căldură, UV, fenol, formol.
Sursa de infectare:
 bolnavul cu oreion, contagios 6 zile înainte de debut şi 9-10 zile în perioada de stare
indicele de contagiozitate este de circa 40%;
 infectaţii inaparent, aproximativ 40% din cazuri.
Transmitere
 cale aerogenă;
 prin obiecte recent contaminate cu secreţii, salivă.
Tablou clinic:
 -incubaţie 3 săptămâni (12-23 zile, în medie 14-18 zile).
 -debut – relativ brusc, cu febră, fiori, cefalee, mialgii şi senzaţia de tensiune dureroasă
a lojii parotidiene:
 Febră;
 Frisoane;
 alterarea stării generale;
 cefalee moderată;
 dureri moderate în loja parotidiană;
 durere în loja parotidiană la masticaţie
 ştergerea şanţului în loja parotidiană
 sensibilitate moderată la palpare.
“Perioada de stare începe în momentul tumefierii unei glande parotide, urmată curând de
bilateralizare, ceea ce conferă aspectul caracteristic de facies ''pară''. Tegumentul care acoperă
glandele parotide este neted, destins, lucios, dar cu coloraţie normală.
 La palpare parotidele tumefiate au consistenţă elastică şi sunt uşor sensibile, spre deosebire
de parotidita septică în care consistenţa este iniţial lemnoasă, apoi apare fluctuenţă, este foarte
dureroasă la palpare, iar tegumentul suprajacent este roşu violaceu.
Examenul cavităţii bucale decelează limbă intens saburală, secreţie salivară redusă, orificiul
canalului Stenon este inflamat, proeminent, roşu cu puncte echimotice.
Febra se menţine câteva zile la valori de 38-39°C. Tumefacţia parotidiană cedează în 7-10
zile. În cursul parotiditei mai pot fi prinse în proces inflamator glandele submaxilare şi
sublinguale”.
 în evoluţie: prinderea parotidei opuse;
 vărsături explozive, în jet, de tip central;
 poziţie de „cocoş de puşcă”;
 stare generală alterată;
 durere în zona pancreatică;
 greţuri, vărsături;
 sensibilitate la palpare în zona pancreatică.
 examinări de laborator:
 amilazemie, amilazurie ↑↑↑;
 dureri intense în zona scrotală;
 zona scrotală edemaţiată;
 sensibilitate în zona ovarelor;
Exemple:
Orhita urliană
            Apare mai frecvent după pubertate. Poate fi uni sau bilaterală.
La 4-5 zile de la debutul parotiditei febra atinge brusc valori de 40°C, bolnavul acuză cefalee,
greaţă, vărsături, agitaţie.
Examenul obiectiv evidenţiază un testicol tumefiat, cu scrotul edemaţiat, roşu, în procesul
inflamator fiind cuprins, atât testicolul, cât şi vaginala.
Evoluţia se face cu regresiune treptată în 10 zile, cu restitutio ad integrum în 50 % din cazuri;
azoospermia şi sterilitatea apar în 1-2% din cazuri, când orhita este bilaterală.
Pancreatita urliană
            Se manifestă, cel mai frecvent, ca formă clinică frustă. Clinic bolnavii acuză dureri în
mezogastru şi etajul abdominal superior, anorexie, vărsături.
Pancreasul endocrin este afectat pasager cu scăderea toleranţei la glucoză.
Meningita urliană
Este cea mai frecventă, localizare extraparotidiană a infecţiei urliene. Poate să apară, atât ca
meningită primară (singura manifestare a infecţiei cu virusul urlian), cât şi ca meningită
secundară. Cel mai frecvent debutul meningitei urliene se situează la 7-8 zile de la apariţia
tumefacţiei parotidiene, dar poate fi şi prima manifestare a infecţiei.
Meningita urliană recunoaşte toate aspectele clinice şi biologice care caracterizează o
meningită virală.
Encefalita urliană
Este o localizare rară (0,2-0,5 %) şi se manifestă cu convulsii, delir, comă, modificări EEG.
Deşi, evoluţia este în general favorabilă, sechelele postencefalitice sunt posibile (hidrocefalie
prin închiderea apeductului Silvius).
Diagnostic pozitiv, examene paraclinice:
 ancheta epidemiologică
 date clinice
 date paraclinice
 leucopenie, limfocitoză;
 în caz de orhită, meningită;
 VSH ↑ reacţional, leucocitoză;
 în caz de pancreatită (amilazemie, amilazurie ↑↑↑);
 izolarea virusului din salivă, urină, edemul scrotal, sânge prin
imunofluorescenţă;
 determinare de IgM specifice.
Complicaţii:
 suprainfectare bacteriană;
 compresiune nervoasă;
 surditate;
 DZ;
 sterilitate;
 hipotiroidism;
 miocardită;
 encefalită.
Profilaxie şi combatere
1. Măsuri faţă de izvorul de infecţie
 izolarea cazurilor, deobicei la domiciliu;
 declarare numerică, lunară;
  contacţii copii vor fi supravegheaţi pe perioada de incubaţie maximă pentru oreion (21
de zile).
2. Măsuri faţă de căile de transmitere
 aerisirea încăperilor, curăţenia, dezinfecţia obişnuită sunt suficiente datorită rezistenţei
scăzute a virusului în mediul extern.
3. Măsuri faţă de receptivi
 imunizarea activă, cu vaccin viu atenuat, utilizat ca trivaccin în asociere cu cel
antirujeolic şi antirubeolic; protecţia este de 95-98%.
Este contraindicat la cei cu alergie la proteinele de ou, la cei cu imunodepresii importante, la
gravide.
Vaccinarea este indicată începând cu vârsta de 1 an.
Efectele adverse sunt rare şi de importanţă minimă.
 imunizarea pasivă cu imunoglobuline specifice, nu mai este de actualitate.
Tratament:
 nu există tratament etiologic.
 regim igieno-dietetic, cel puţin 10-14 zile după externare:
 izolare;
 repaus;
 regim alimentar: -hidric, -hipoglucidic, -hipolipidic, cel puţin 10-14 zile
după externare;
 AINS;
 vitamine din grupul B.
 cortizon parenteral;
 antialgice;
 reechilibrare hidro-electrolitică şi acido-bazică;
 virusul urlian dă imunitate.