HERTA MÜLLER s-a născut la 17 august 1953 în satul Nițchidorf din Banatul șvăbesc.

A
studiat germana și româna la Universitatea din Timișoara, lucrând apoi ca traducătoare într-o
fabrică și ca profesoară. A intrat în vizorul Securității și a început să fie persecutată după refuzul
ei de colaborare și în urma prieteniei cu membrii societății Aktionsgruppe Banat. În 1982
debutează cu volumul de povestiri „Ținuturile joase”, masiv cenzurat, care va apărea în 1984 și
în RFG. Din 1985 operele Hertei Müller au fost interzise în România. Presiunile tot mai
puternice din partea Securității au forțat-o să emigreze în Germania în 1987, iar de atunci trăiește
la Berlin. Publică romane: „Omul este un mare fazan pe lume” (1986), „Călătorie într-un picior”
(1989), „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” (1992), „Animalul inimii” (1994), „Astăzi mai
bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi” (1997), „Leagănul respirației” (2009); volume de eseuri:
„Foame și mătase” (1995) și „Mereu aceeași nea și mereu același neică” (2011); volumul de
interviuri „Patria mea era un sâmbure de măr” (2014); volume de povestiri, precum și volume de
poeme-colaj. Este laureată a numeroase premii, printre care Premiul european pentru literatură
Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundației Konrad
Adenauer (2004), iar în anul 2009 Academia Suedeză îi atribuie Premiul Nobel pentru literatură.

„Când privesc îndărăt la copilăria mea, constat că se-ntâmpla cu toate sentimentele la fel ca și cu
sentimentul apartenenței: sentimentele nu existau decât invizibil. Când oricum nu scoți o vorbă
despre tine însuți, nici nu-ți arăți sentimentele. Cred că m-aș fi speriat dacă dintr-odată mama m-
ar fi mângâiat. N-aș fi resimțit-o ca pe o mângâiere, probabil că n-aș fi fost pregătită sufletește
pentru asta și nici n-aș fi fost în stare s-o intepretez ca pe o trandrețe și s-o suport în acel moment
neașteptat. Cred că o tandrețe neașteptată te poate speria la fel de tare, dacă nu chiar mai mult
decât un act de violență neașteptată. Când copilul e bătut sistematic își pierde orice spaimă de
bătaie. Simte durerea, în această privință nu se schimbă nimic. Dar spaima și-o pierde. Se-
ntâmplă ceva ciudat, și ăsta-i lucrul cel mai rău, anume că sentimentul demnității se inversează.
[…] Primeam zilnic porția mea de bătaie, cum s-ar zice, pentru totul și pentru nimic. Pentru o
pată pe rochia de duminică, o notă proastă la școală, un geam prost spălat, pentru ca mă-
ntorceam acasă cu vacile prea devreme sau prea târziu. Bătaia mi-era administrată când cu mâna,
când cu cârpa de șters vase, cu linguroiul sau cu mătura. Asta nu se-ntâmpla așa cu toți copiii,
dar cu mulți din ei. Despre palme sau bătăi ușoare nici nu merita să discuți, ele țineau de viața
cotidiană. În furia ei, mama țipa că-i păcat de fiecare lovitură care a dat greș. Important pentru ea
era să nimerească la țintă, motive se găseau mereu. Iar eu ajunsesem atât de apatică, de nici nu-
mi mai dădeam silința să mă comport în așa fel încât să nu fiu pedepsită. Stiam că oricum
încasez bătaie, fiindca oricum bătaia avea mai mult de-a face cu ea decât cu mine. Azi știu că
mama se înăsprise și fusese distrusă de cei cinci ani de lagăr rusesc cărora le supraviețuise la
limită – când m-a născut pe mine încă nu trecuse multă vreme de-atunci. Atât de mulți din jurul
ei muriseră acolo de foame și degerați, ea avusese mai mult noroc decât acești morți, s-a reîntors
acasă zdrobită, s-a măritat iute, a făcut un copil care la naștere s-a învinețit și-a murit și imediat
după asta un al doilea – care eram eu. Nu vorbea despre lagăr, și dacă totuși o făcea, atunci
mereu în aceleași propoziții criptice în care ea însăși nu era prezentă. Spunea, de pildă: «vântu-i
mai rece ca zăpada, setea-i mai chinuitoare ca foamea». Și-a presat viața în tiparul unei
normalități necruțătoare de care ținea, de partea ei, bătaia, și de partea mea apatia și inversarea
demnității și înjosirii.” (Herta Müller – „Patria mea era un sâmbure de măr: o discuție cu
Angelika Klammer”, traducere și note Alexandru Al. Șahighian, Editura Humanitas Fiction,
București, 2016, cota 821.112.2(498).09/M 94)

„La Herta Müller frumusețea și groaza sunt stâns învecinate. […] Urâțenia era mereu prezentă,
atotputernică și de neînvins; frumusețea, în schimb, era un program de rezistență individuală, și
prin urmare o problemă de supraviețuire. Frumusețea putea fi produsă mai cu seamă prin limbaj.
Greu de spus ce ar fi devenit Herta Müller în absența dictaturii care a forțat-o să scrie pentru a se
autoafirma și care a fost subiectul major al vieții ei. Dar forța de atracție magnetică pe care o
exercită cuvintele asupra ei ne face să presupunem că ar fi existat atunci un alt factor
declanșator.” (Süddeutsche Zeitung)

(Secția „Metodico-Bibliografic”)