Ofiterii rezervisti din cadrul SIE – Ilegalii operativi

ai CIA-ului.
veghepatriei.wordpress.com/2021/02/26/ofiterii-rezervisti-din-cadrul-sie-ilegalii-operativi-ai-cia-ului

Vezi toate articolele lui veghepatriei 26 februarie 2021

Recent, Editura Mediafax a publicat traducerea unor memorii de excepție semnate de

Jack Devine, fost șef al Direcției de Operațiuni Clandestine din cadrul CIA, apărute în
2014 în SUA, sub titlul „Good Hunting: An American Spymaster’s Story” (Vânătoare bună
– Povestea unui maestru al spionajului american), o adevărată lecție de profesionalism
pentru viitorii ofițeri de intelligence și cei interesați de astfel de istorii.

Specifică spionilor americani care pleacă în misiune, urarea de „Good hunting” ar putea fi
tradusă pe meleagurile dâmbovițene într-o multitudine de variante neaoșe românești, de
la „fir întins” pentru pescari, sau „baftă” (la examene!) până la tradiționalul „noroc bun”
cu care de îmbărbătează ortacii din subteran, sau altele ce nu le suportă hârtia tiparului.

Din cele peste 400 de pagini ale „Vânătorii”, m-am oprit la trei idei, alese evident cu
subiectivism: cine sunt autorii numeroaselor relatări despre munca de intelligence, unele
aspecte din confruntarea CIA-KGB pe teren neutru și, respectiv, daunele provocate CIA
de trădarea lui Aldrich Ames.

● Există un număr impresionant de memorialiști care scriu despre munca de intelligence,

exprimându-și punctele de vedere sau încercând să-și motiveze, sub o formă sau alta,
participarea la o competiție atât de râvnită – spionajul:

1/3
Prima și cea mai numeroasă categorie o reprezintă „defectorii” care, la foarte scurt timp
după săvârșirea actului lor de „bravură”, caută să-și motiveze gestul, scoțând în evidență
cauzele care i-au determinat să trădeze, de regulă

legate de regimul politic…, concepțiile progresiste…, dorința de a schimba totul

în bine! Niciunul nu pomenește însă de năzuința spre o viață îndestulătoare de
cealaltă parte a baricadei, de complicațiile din viața personală…, de tema că
unele fapte săvârșite sunt infracțiuni ce pot fi pedepsite de lege etc.
Cea de-a doua categorie cuprinde spionii care au avut o părere mult
prea bună despre ei înșiși, considerându-se nedreptățiți pentru că nu au
promovat pe scara valorică. În „iscusința” lor, asemenea indivizi au reușit să
devoaleze acțiuni operative, sau identitatea unor participanți, cu urmări
nefavorabile în planul intereselor propriilor servicii, sau chiar ale țării pe care
susțin că au servit-o.
Ultimul segment, mult mai redus, este reprezentat de adevărații
meseriași din intelligence, care încearcă să împărtășească din experiența lor –
atât cât este posibil – nu doar profesioniștilor din domeniu, dar și marelui
public cititor, aducând un plus de explicații și adevăr asupra unor probleme
majore care au frământat omenirea, prin prezentarea unor acțiuni informativoperative de
valoare, care și-au pus pregnant amprenta pe jocurile și destinele
nebănuite ale istoriei.
● America Centrală era un teren de vânătoare bogat la sfârșitul
anilor ’70 și începutul anilor ’80. Sovieticii au menținut acolo unele dintre
cele mai puternice rezidențe, atât pentru a colecta informații, cât și pentru a-și
răspândi propaganda în regiune…
«Ne-am duelat în mod constant cu ofițerii sovietici: eu încercam să-i
recrutez pe ei și viceversa. Aceasta a fost perioada „Băieților de aur” ai KGB
– ofițeri inteligenți, cu o educație excelentă și talent la limbi străine, care
petreceau ani întregi într-un singur post, perfecționându-și cunoștințele în
geografia și cultura locală și construind cu răbdare o rețea de contacte…Ne
sfidau cu ușurința cu care se deplasau.
Nu cred că i-am prostit vreodată pe ofițerii KGB. Rușii ne lucrau la fel
cum procedam și noi cu ei… Ne făcuserăm un obicei să apărem neinvitați la
sărbătorirea Zilei naționale a celorlalți, de regulă însoțind un diplomat de la
ambasadă, care fusese invitat oficial…. Odată ce mă vedeau, ofițerii KGB se
repezeau la mine pe rând, ținând câte un toast, în speranța că acumularea
păhărelelor de vodcă mă vor scoate din acțiune. Acesta este un joc pe care nu-l
poți câștiga decât o singură dată!»
● Arestarea lui Aldrich Ames, fost subaltern al autorului la Langley și
la Stația CIA de la Roma, acuzat de spionaj în favoarea Rusiei, a fost „o
lovitură devastatoare (…) care a răzuit pentru câțiva ani o parte din poleiala
Agenției”, urmată de ancheta dură a Biroului Federal de Investigații, de
apariția unei stări de neîncredere și suspiciune în rândul angajaților și a unor
critici tăioase din partea presei, a Congresului SUA, dar și a celorlalte structuri
din Comunitatea de Informații, „incluzând chiar și pe aliații noștri de la FBI

2/3
care, așa cum se va vedea, ar fi făcut mai bine să-și verifice propriul serviciu,
în loc să piardă timpul criticându-l pe al nostru”.
Evident, au fost ordonate schimbări, fără a afecta operațiunile în curs de
derulare, însă „am evitat să instaurăm o atmosferă paranoică, în care fiecare
să se tot uite peste umăr”, pentru „a nu zdruncina elanul și mândria de a
face parte dintr-o instituție de elită”. Au fost sporite competențele structurii de
contrainformații a CIA (de exemplu, puteau avea acces la orice date
confidențiale privind situația financiară a unor angajați !) și s-au stabilit noi
reglementări în ceea ce privește compartimentarea muncii specifice.
„Problema compartimentării – susține autorul – este să găsești
echilibrul corect între protejarea secretelor și asigurarea accesului la
informații al analiștilor” .
Deși toate aceste măsuri și multe altele erau binevenite,
compartimentul de contraspionaj extern a realizat că asemenea inițiative sunt
doar paleative. „Când dai deoparte toate măsurile birocratice de protecție,
realizezi că, de departe, soluția optimă este să penetrezi cu agenți tabăra
inamică, singurii care îți pot spune cine sunt cârtițele adversarului (…)
Recrutarea lui Ames de către ruși ilustrează perfect acest truism”.
Cazul Ames „ne-a obligat să admitem că suntem vulnerabili (n.n.:
CIA), ceea ce pentru noi reprezenta o mare umilință”, care a ajuns aproape de
limita suportabilului când unii dintre angajați au decis să poarte, în interior,
cocarde cu inscripția „Nu se va mai repeta niciodată!”
Dar, evaluarea pagubelor provocate de trădarea lui Aldrich Ames „nu
putea explica «tăcerea» majorității surselor sovietice de top. KGB arestase și
executase și unii agenți despre care Ames nu avea cum să afle, ceea ce
impunea o concluzie sumbră și inevitabilă: undeva, în structura eșafodajului
nostru de intelligence, exista o altă cârtiță (…) Ironia sorții a fost să aflăm că
aceasta nu se ascundea la CIA, ci tocmai la…contraspionajul intern: agentul
FBI Robert Hanssen”, caz despre care Departamentul american de Justiție
scria că a fost, probabil, „cel mai grav dezastru de spionaj din istoria SUA”.
⁎
Lectura cărții este captivantă nu doar pentru specialiști, ci pentru toți
cei dornici să pătrundă în culisele celei mai puternice agenții de spionaj din
lume, motiv pentru ne oprim aici, încercând să păstrăm suspansul până la
sfârșit și să vă trezim curiozitatea de a citi pe îndelete mărturisirile
superagentului CIA. Vom facem, totuși, o dezvăluire: consultantul tehnic și
autor al prefeței, pentru ediția în limba română, este colegul și prietenul
nostru, fostul șef al „fantomelor”, generalul Cornel Biriș.
Lectură plăcută!

3/3