MODULUL 4

MATERIALE DIELECTRICE

Timpul mediu necesar pentru studiu: 2

Obiective educaţionale
În urma parcurgerii acestui modul veţi avea posibilitatea de a dobândi:
- unele cunoştinţe teoretice în domeniul ingineriei electrice,
- sau cunoaşterea de soluţii adecvate pentru rezolvarea unor probleme existente în
electrotehnică.

Cuvinte cheie:
Materiale dielectrice;câmpul electromagnetic în regim electrocinetic; câmpul
magnetic în vid şi substanţă.

Cuprinsul Modului:
4.1. Consideraţii generale
4.2. Polarizarea dielectricilor
4.3. Vectorul de polarizare dielectrică
4.4. Condensatorul electric cu dielectric neomogen

Materiale dielectrice

4.1.Consideraţii generale
Mediile dielectrice se caracterizează prin faptul că nu conţin decât un număr neglijabil
de purtători liberi de sarcini electrice care, sub acţiunea câmpului electric, se pot deplasa.
Aceasta înseamnă că astfel de medii au conductivitatea electrică aproximativ egală cu zero.
Sub acţiunea unui câmp electric exterior, electronii din mediul dielectric ce gravitează
în jurul unor formaţii structurale (molecule, atomi), execută numai o deplasare pe distanţă
limitată, care se numeşte deplasare elastică, fără să se desprindă de formaţiunile cărora le
aparţin. Dacă intensitatea câmpului electric din dielectric depăşeşte o anumită limită,
electronii sunt desprinşi din formaţii, devenind astfel liberi, mediul pierzându-şi calităţile
izolatoare şi devenind conductor. Datorită faptului că izolatoarele au o mare întrebuinţare în
industria electrotehnică, este important să determinăm proprietăţile acestora. Calităţile
materialelor izolatoare sunt determinate în primul rând de comportarea lor în câmp electric.

69
 4.2. Polarizarea dielectricilor
Atomii sau moleculele din materialele izolante sunt neutre din punct de vedere
electric, adică conţin acelaşi număr de sarcini electrice elementare negative şi pozitive.
Electronii care aparţin formaţiilor structurale ale substanţei izolante sunt într-o permanentă
mişcare de oscilaţie.
Sarcinile electronilor în mişcare se manifestă în exterior ca şi cum ar fi amplasate într-
un centru echivalent de acţiune al sarcinilor negative, care, în lipsa câmpului electric exterior,
se suprapune, sau nu, peste centrul de acţiune al sarcinilor pozitive situate în nucleele
atomilor.
O moleculă la care, în lipsa câmpului exterior, centrul echivalent de acţiune al
sarcinilor electrice negative se suprapune cu centrul de acţiune al sarcinilor electrice pozitive
se numeşte moleculă nepolară, având momentul electric egal cu zero ( p  0 ).
În caz contrar, când cele două centre nu se suprapun, molecula este polară şi are un
moment dipolar diferit de zero p  0 . Cel mai simplu atom nepolar este cel al hidrogenului,
format din nucleul cu sarcină electrică elementară pozitivă şi un electron cu sarcina electrică
elementară negativă.
În lipsa câmpului electric exterior, electronul execută o mişcare aproximativ circulară
în jurul nucleului, astfel încât centrul echivalent de acţiune al sarcinii sale coincide cu centrul
sarcinii pozitive din nucleu.

Fig. 4.1. Atomul hidrogenului şi traiectoria electronului său:

(a) în absenţa câmpului exterior, (b) în prezenţa câmpului şi
(c) dipolul electric corespunzător

Dacă atomul de hidrogen se găseşte într-un câmp electric exterior de intensitate E ,

orbita electronului se deformează, devenind eliptică, astfel încât centrul echivalent de acţiune
al sarcinii negative nu se mai suprapune peste sarcina pozitivă.
Se spune că atomul de hidrogen s-a polarizat electric, comportându-se în exterior,
după cum spuneam, ca un dipol electric, caracterizat prin momentul electric p  q  l , care
este orientat în direcţia liniilor câmpului electric E .
Datorită faptului că forţele de atracţie dintre electron şi nucleu sunt foarte mari,
deplasarea este foarte mică şi, de aceea, putem spune că avem dipoli cuasielastici.
Fenomenul de constituire şi orientare a dipolilor la un dielectric cu molecule nepolare,
situat într-un câmp electric exterior, se numeşte polarizare electrică de deformare. Această
polarizare este singura care se produce la substanţele constituite din molecule nepolare.

70
 La dielectricii cu molecule polare, în prezenţa unui câmp electric exterior are loc
fenomenul de polarizare electrică de orientare a dipolilor existenţi. Putem da ca exemple,în
acest caz, unele substanţe ale căror molecule se disociează în ioni, adică în părţi libere purtând
sarcini electrice.
Molecula acidului clorhidric HCl, la care H şi Cl sunt foarte bine legaţi, prezintă o
sarcină pozitivă de partea atomului de hidrogen şi una negativă de partea clorului, aşezate la o
oarecare distanţă una de alta; acest fel de molecule constituie un dipol.
Agitaţia termică aduce dipolii într-o aşezare dezordonată, iar în spaţiul exterior
câmpurile electrice ale diverşilor dipoli se neutralizează reciproc.
Dacă introducem substanţa în câmp exterior, dipolii tind să ocupe o poziţie în care axele
lor să fie orientate de-a lungul liniilor de câmp. Acestei aşezări ordonate i se opune însă agitaţia
termică şi, ca urmare, se va produce numai o oarecare rotire a dipolilor în sensul câmpului. La
efectul de rotire a axelor dipolilor se adaugă şi efectul datorat deformării moleculelor.
În general, polarizarea electrică a unui dielectric constă atât din polarizarea de
deformare, cât şi din polarizarea de orientare.
Polarizarea electrică a unui dielectric poate fi temporară sau permanentă. În primul
caz, starea de polarizare se menţine numai în prezenţa unui câmp electric exterior, iar în al
doilea caz această stare se menţine independent de câmpul electric exterior. Materialele care
prezintă polarizare electrică permanentă poartă denumirea de electreţi. Din punct de vedere
microscopic, polarizarea dielectrică temporară se explică prin faptul că, introducând un corp
în câmp electric, în acest corp se separă perechi de sarcini electrice egale şi de semne
contrarii, care nu se separă din punct de vedere macroscopic, deoarece, prin fragmentarea
unui dielectric polarizat se obţin tot două fragmente dielectrice polarizate şi nu două sarcini
electrice distincte.
Corpurile la care predomină polarizarea prin deformare se numesc corpuri
diaelectrice, iar corpurile la care predomină polarizarea prin orientare se numesc corpuri
paraelectrice.
Polarizaţia permanentă depinde de cauze neelectrice şi poate apărea sub mai multe
forme: piezoelectrică, când corpul s-a polarizat prin deformare mecanică, șipiroelectrică,
atunci când corpul s-a polarizat prin încălzire şi polarizarea permanentă a
electreţilor,polarizare pe care o prezintă anumite materiale care au fost tratate termic într-un
câmp electric intens.
Polarizaţia feroelectrică este o formă specială a polarizaţiei permanente, care se
caracterizează printr-o polarizare neliniară sub acţiunea unui câmp electric. Aceaste materiale
prezintă şi proprietatea numită histerezis electric.

Fig. 4.2.Ciclu de histerezis electric

71
 Un ciclu de histerezis se trasează în E şi P. Aria ciclului de coordonate în sistemul de
coordonate E şi P este proporţională cu o pierdere de energie electrică, prin căldura creată în
timpul unui ciclu de histerezis.
Materialele care prezintă fenomenul de histerezis prezintă atât polarizare temporară,
cât şi polarizare permanentă (ex. titanatul de bariu). Dacă se reduce valoarea câmpului
electric la valoarea zero, dielectricul rămâne în stare polarizată, valoarea polarizării electrice
fiind Pr (polarizare remanentă). Dacă dorim să distrugem această stare de polarizare, va trebui
să aplicăm un câmp electric coercitiv Ecr (vezi Fig. 4.2).
Permitivitatea lor relativă este foarte mare şi depinde de intensitatea câmpului, de
temperatură şi de alţi numeroşi factori.
La polarizarea dielectricilor apare postefectul sau vâscozitatea electrică. Acest
fenomen se produce la frecvenţe mari şi este datorat faptului că variaţiile polarizaţiei electrice
nu pot urmări instantaneu variaţiile intensităţii câmpului electric exterior.
Fenomenul de vâscozitate electrică determină pierderi suplimentare de energie în
dielectricul considerat, pierderi care sunt proporţionale cu aria ciclului de histerezis şi cu
frecvenţa (ar determina parcurgerea ciclului de mai multe ori).

4.2.1.Câmpul de inducţie electrostatică

În cazul în care efectuăm un studiu cantitativ al fenomenelor electrostatice, se face
următoarea experienţă:
- Între două plăci plane metalice se creează câmp electric uniform, introducem un
conductor metalic compus din două plăci metalice plane, suprapuse, după cum se vede în Fig.
4.3.
Plăcile sunt prevăzute cu tije izolatoare. Acest dispozitiv este cunoscut sub denumirea
de placa dublă a lui Maxwell şi permite efectuarea unor măsurători cantitative a sarcinilor
electrice produse prin influenţă de câmpul electric. Dacă introducem placa în câmp, se separă
cele două părţi care o compun şi se scot afară din câmp. Fiecare placă apare încărcată cu
electricitate, cu semne diferite, dar cu aceeaşi cantitate.
Făcând măsurători sistematice, prin care să se determine influenţa valorii intensităţii
câmpului electric, a locului unde se face măsurătoarea şi a direcţiei plăcilor, se obţin o serie de
concluzii importante. Se constată, astfel, că efectul inducţiei electrice, care se traduce prin
cantitatea de electricitate indusă în placă, depinde de intensitatea câmpului electric.
Efectul inducției electricedepinde, de asemenea, de direcţia plăcii: într-o anumită direcţie
a plăcii se obţine maximum de efect (încărcare maximă a celor două plăci componente),fiind însă
nul într-o direcţie perpendiculară pe aceasta; între aceste două poziţii efectul corespunzător
variază cu cosinusul unghiului pe care îl face normala la placă cu direcţia pentru care se obţine
maximum de efect. În afară de aceasta, efectul respectiv depinde de mărimea suprafeţei plăcii, cel
puţin atât timp cât ea rămâne suficient de mică pentru a nu produce variaţii apreciabile în
repartiţia câmpului electric. În consecinţă, cantitatea de electricitate dqk, care poate fi indusă pe
un element de suprafaţă de arie dS, se poate calcula cu relaţia:

72
 Fig. 4.3. Placa dublă a lui Maxwell Fig. 4.4. Pentru definirea inducţiei
electrostatice

dq k  k  E  dS cos  k  E  dS (4.1)
Din dimensiunea constantei k vom vedea ce reprezintă ea de fapt:

k   Q   TI   L3 M 1T 4 I 2    .

E S  LMT 3 I 1 L2 
(4.2)

Am ajuns, astfel, la concluzia că această constantă este chiar permitivitatea absolută a

mediului.
Se poate scrie:
dq k    E  dS . (4.3)
Mărimea   E este chiar inducţia electrică (sau deplasarea electrică).
Inducţia electrică şi intensitatea câmpului sunt două mărimi diferite, fapt care se
observă imediat dacă cercetările se fac într-un mediu oarecare şi nu în vid.
D  E (4.4)
Relaţia reprezintă prima lege fundamentală a câmpului electrostatic şi este o lege de material.
Vom prezenta în cele ce urmează (Fig.4.5) o experienţă simplă, prin care putem
deduce valoarea intensităţii câmpului electric şi pe ceaa câmpului de inducţie electrică.

Fig. 4.5. Montaj pentru stabilirea legăturii între Dşi E

Dacă comutatorul K din montajul alăturat este în poziţia 1, condensatorul plan C se

încarcă, ceea ce înseamnă că, sub acţiunea bateriei B, cele două plăci se încarcă cu un număr
de sarcini electrice proporţional cu tensiunea U a bateriei, care este egală cu diferenţa de
potenţial aplicată celor două plăci şi se măsoară cu voltmetrul V.
Între cele două plăci va apărea, astfel, un câmp electric E . Dacă dimensiunile plăcilor
sunt foarte mari în raport cu distanţa d dintre ele, atunci se pot neglija anumite efecte (ex.
efectul de margine) şi se poate presupune câmpul electric uniform între cele două plăci.
Valoarea câmpului în acest caz va fi E  U d .

73
 Dacă mutăm comutatorul în poziţia 2, condensatorul se descarcă în galvanometrul
balistic GB, care ne dă posibilitatea să măsurăm sarcina electrică q cu care sau încărcat cele
două plăci. Valoarea câmpului de inducţie electrică va fi în cazul acesta D  q S , unde S
este aria plăcilor. Împărţind expresia câmpului de inducţie la intensitatea câmpului electric,
va rezulta:
D E  qd US   . (4.5)
Ajungem astfel la concluzia că acest montaj se poate folosi la determinarea
permitivităţii. Ecuaţia de dimensiuni a câmpului de inducţie electrică este:
q  TI
 D  S  L  L2 TI , (4.6)
 
iar unitatea ei de măsură în sistemul MKSA raţionalizat este coulomb pe metru pătrat (C/m2).
Pentru o sarcină punctiformă, avem:
q r
D E  . (4.7)
4r 2 r
Cele două câmpuri care descriu câmpul electrostatic, intensitatea câmpului electric E
şi inducţia electrică D , satisfac următoarele proprietăţi în medii omogene:
 pentru un acelaşi regim de potenţiale electrice, câmpul electric E  gradV
este acelaşi, independent de permitivitate, şi deci independent de mediul electric respectiv;
 regimul de potenţial V produs de o sarcină electrică q depinde de
permitivitatea mediului, şi deci de mediul electric respectiv;
 inducţia electrică D , creată de un câmp electric E , depinde de permitivitatea
electrică  şi deci de natura mediului respectiv. În cazul unui mediu omogen şi izotrop, D şi
E au aceeaşi direcţie şi acelaşi sens, deoarece permitivitatea  a acestor medii este un scalar.

4.2.2.Câmpul electric în dielectrici

Considerăm un corp omogen fără polarizare electrică permanentă, introdus într-un
câmp electric uniform de intensitate E . Datorită câmpului electric exterior, dielectricul se
polarizează, adică se formează şi se orientează dipolii electrici moleculari. Luăm,deexemplu,
un volum v cât se poate de mic din dielectricul respectiv. Sarcinile electrice ale dipolilor
situate în acest volum, numite sarcini electrice de polarizare, se compensează reciproc,
rămânând necompensate doar sarcinile electrice pozitive de pe faţa dielectricului din direcţia
intensităţii câmpului şi sarcinile electrice negative de pe faţa corpului dielectric din direcţia
opusă intensităţii câmpului. Deci, în această situaţie a corpului dielectric omogen situat într-
un câmp electric uniform nu există sarcini electrice de polarizare volumice, ci numai sarcini
electrice de polarizare superficiale.
Dacă corpul dielectric este neomogen, situat într-un câmp electric uniform sau
neuniform, atunci apar şi sarcini electrice de polarizare volumice. Dacă se scoate corpul
dielectric din câmpul electric, el revine în starea neutră iniţială, ceea ce înseamnă că sarcinile
electrice de polarizare sunt legate, adică depind de poziţia corpului dielectric în spaţiu.
Sarcinile electrice de polarizare determină un câmp electric de intensitate E orientat în sens
opus câmpului electric exterior, astfel încât în dielectric intensitatea câmpului rezultant este:
Er  E  E' (4.8)

74
Fig.4.7. Corpul dielectric polarizat Fig.4.8 Liniile câmpului pentru un
dipol electric molecular

Este important să precizăm că în această relaţie E r  E ,deci intensitatea câmpului

electric în dielectric se micşorează datorită sarcinilor electrice de polarizare. Intensitatea de
câmp nu devine nulă, ca în cazulmetalelor, deoarece, dacă prin absurd se presupune că
intensitatea câmpului electric în dielectric este egală cu zero, starea de polarizare a
dielectricului dispare, fiindcănu mai există un câmp electric care să o întreţină. Am avea
atunci E  0, E r  E ' , deci se revine la câmpul iniţial. Dacă câmpul electric exterior este
creat numai de sarcini electrice libere q,atunci câmpul electric în dielectric este determinat
atât de sarcinile electrice libere q, cât şi de sarcinile electrice de polarizare q’. Dacă
considerăm că avem o distribuţie volumică de sarcini, adică  0 şi ' 0 , vom avea:
( 0   0' )dv
Er 
 4  0 r 2
(4.9)

Densităţile de sarcină satisfac relaţia:

0  0' 1
 (4.10)
0 r
Aicir este permitivitatea relativă a mediului dielectric. Putem concluziona, astfel, că
intensitatea câmpului electric produs în mediul dielectric de sarcinile libere q este mai mică
decât intensitatea câmpului electric produs în vid de aceleaşi sarcini.

4.2.3. Rigiditatea dielectrică

Dacă introducem un dielectric într-un câmp electric a cărui intensitate creşte treptat, la
o anumită valoare a intensităţii câmpului, forţa care acţionează asupra electronilor devine atât
de mare încât învinge forţele interne de natură elastică care se opun desprinderii electronilor
de formaţiile structurale cărora le aparţin.
Electronii sunt smulşi din aceste formaţiuni şi devin liberi, putându-se mişca în spaţiul
interatomic ca la metale. În această situaţie, dielectricul pierde proprietatea de izolant,
fenomenul fiind cunoscut sub denumirea de străpungerea dielectricului.
Valoarea maximă a intensităţii câmpului electric la care poate fi supus materialul fără
a se produce srăpungerea se numeşte rigiditate dielectrică.
Practic, rigiditatea dielectrică reprezintă raportul dintre tensiunea aplicată la electrozi
şi grosimea plăcii dielectrice introdusă între electrozi şi se măsoară în V/m. Tensiunea de

75
străpungere, respectiv rigiditatea dielectrică a unui material, depinde de calităţile lui naturale
şi de condiţiile de fabricaţie şi conservare: porozitate, densitate, conţinutul de umiditate,
temperatură, îmbătrânire etc. De asemenea, valoarea rigidităţii măsurate depinde şi de
condiţiile de încercare, de grosimea dielectricului, de forma şi dimensiunea electrozilor
aparatului de încercat, de forma şi distribuţia câmpului electric, de durata încercării etc.
Valorile rigidităţii dielectrice la temperatura mediului ambiant şi frecvenţa de 50 Hz sunt date
în Tabelul 4.1.
Tabelul 4.1
Rigiditatea la 20 C şi
Materialul
50 Hz [kV/cm]
Aer 22-30
Apă distilată -
Sticlă 160 – 400
Lemn uscat 50 – 70
Porţelan 300 – 400
Cauciuc 150 – 250
Preşpan 1000

4.3.Vectorul polarizare electrică

Pentru caracterizarea locală a stării de polarizare a unui mediu dielectric se foloseşte
mărimea fizică vectorială P , denumită vectorul de polarizare electrică şi definită prin relaţia:

P  lim
p. (4.11)
v  0 v

Aici  p este suma vectorială a momentelor electrice ale dipolilor situaţi în

elementul de volum considerat. Vectorul de polarizare depinde exclusiv de sarcinile electrice
de polarizare şi pentru un singur dipol are acelaşi sens cu p . În cazul în care mediul
dielectric are atât polarizare electrică temporară, cât şi polarizare electrică permanentă,
vectorul de polarizare constă din două componente aditive, corespunzătoare celor două
polarizări:
P  Pt  P p . (4.12)
Vom arăta, în cele ce urmează, că vectorul de polarizare depinde de sarcinile electrice
de polarizare q’ luate cu semn schimbat. Vom calcula astfel fluxul vectorului P printr-o
suprafaţă închisă de formă cilindrică şi de înălţime foarte mică. O parte din această secţiune
este situată în aer iar cealaltă parte este situată în dielectric.

Fig. 4.9. Calcularea fluxului vectorului P

76
 Sarcina de polarizare din volumul v  ls , închis de suprafaţa , este negativă,
deoarece q’<0.
Deci:

 q '  q ' 
q ' l
s 
 p s (4.13)
v v
sau, prin trecere la limită, când
v  0 :
 dq '  Pds (4.14)
unde: - produsul scalar este pozitiv şi diferit de zero numai pentru suprafaţa s din
dielectric,
- vectorii P şi ds sunt coliniari,
- De asemenea  dq' 0 .
Dacă integrăm relaţia precedentă, vom obţine fluxul vectorului P printr-o suprafaţă închisă:
 P ds   q'

(4.15)

şi putem spune că acesta este egal cu suma sarcinilor de polarizare situate în interiorul acelei
suprafeţe, luate cu semn schimbat. Această ultimă relaţie îşi păstrează valabilitatea şi dacă
suprafaţa închide sarcini de polarizare pozitive. În acest caz  q' 0 şi Pds 0 , deoarece
vectorii P şi ds sunt în opoziţie pentru suprafaţa s din dielectric. Dacă avem o distribuţie
volumică a sarcinii q’ cu o densitate 0 vom avea:
 P ds    
 v
0 dv . (4.16)

4.3.1. Legea polarizării electrice temporare

Se ştie că starea locală a polarizării electrice temporare a unui dielectric depinde de
intensitatea câmpului electric exterior.
Vectorul de polarizare Pt corespunzător polarizării temporare, conform legii
polarizării electrice temporare, este proporţional cu intensitatea câmpului electric care se
stabileşte în dielectric:
Pt   0  e E . (4.17)
unde: -  e se numeşte susceptivitatea electrică şi este o mărime adimensională, valoarea
acesteia este zero pentru cazul aerului.

4.3.2. Legătura dintre vectorii câmpului electrostatic D, E şi P

În orice punct al unui dielectric şi în orice moment următoarea relaţie este satisfăcută
de D, E şi P :
D  0E  P . (4.18)
Este important să subliniem că în mediile izotrope vectorii D, E şi P sunt coliniari,
iar în mediile anizotrope aceştia nu sunt coliniari.
Pentru medii dielectrice şi fără polarizare electrică permanentă avem
Pp  0 şi Pt  P , ceea ce înseamnă că:

77
 D   0 E   0  e E   0 1   e E (4.19)
Dacă notăm cu    0 1   e  , vom avea:
D  E . (4.20)
Vom nota cu  r  1   e şi astfel:
  r0
Din relaţiile precedente se obţine:
E   0 E  P sau P  (   0 ) E (4.21)

Se vede foarte uşor, din această ultimă

relaţie, că în vid, unde    0 , vectorul de
polarizare este nul. În cazul în care mediul are şi
polarizare electrică permanentă, există o relaţie
între cele trei mărimi de forma:
D  E  P p . (4.22)
Fig. 4.9. Vectorii D, E şi P sunt coliniari (a)
şi necoliniari (b).

Am ţinut cont în această relaţie de faptul că:

P  Pt  Pp   0  e E  Pp (4.23)
Dimensiunea vectorului inducţiei electrice este aceeaşi cu cea a vectorului de
polarizare. În cazul mediilor dielectrice
liniare (vezi Fig. 4.10.a şi b) permitivitatea
este constantă şi este independentă de
intensitatea câmpului electric. În acest caz
dependenţa inducţiei de intensitatea
câmpului este o dreaptă.În cazul mediilor
Fig. 4.10. Dependenţa dintre D şi dielectrice neliniare, permitivitatea depinde
E .a. mediu liniar;b. mediu neliniar. de intensitatea câmpului electric.

Dependenţa inducţiei în funcţie de intensitatea câmpului este o curbă. O observaţie

importantă este faptul că există şi dielectrici la care starea de polarizare la un moment dat
depinde de starea de polarizare anterioară, adică apare fenomenul de histerezis electric (vezi
Fig.4.2.).

4.3.3.Legea fluxului inducţiei electrice

Fluxul inducţiei electric se poate scrie ca fiind integrala de suprafaţă a inducţiei
electrice:
   Dds . (4.24)
S

78
 Acest flux poate fi calculat pentru o suprafaţă S deschisă care se sprijină pe un contur
 sau pentru o suprafaţă închisă , este important să se precizeze în fiecare caz sensul
elementului de suprafaţă.

Fig. 4.11. Fluxul electric Fig. 4.12. Fluxul electric

printr-o suprafaţă deschisă printr-o suprafaţă închisă

Legea fluxului electric sub formă integrală precizează că pentru orice suprafaţă
închisă din câmpul electric şi în orice moment fluxul electric este egal cu suma algebrică a
sarcinilor electrice libere existente în interiorul acelei suprafeţe, adică:
 Dds   Q .

(4.25)

Dacă în interiorul suprafeţei  se găseşte o distribuţie volumică de sarcini cu o

densitate , vom avea:
 Dd s    d v .
 V
(4.26)

unde: V este volumul mărginit de suprafaţa .

Legea fluxului electric este o lege generală a câmpului electric, deci este valabilă atât
în regim stationar, cât şi în regimul variabil al câmpului electric. Ţinând cont de relaţia
(4.26), se poate calcula astfel:
 Dd s    E d s   P
  
p ds (4.27)

şi ţinând cont că   Q '   P p ds



vom avea:
 D ds   (Q  Q ' ) . (4.28)


În concluzie, integrala de suprafaţă închisă a vectorului inducției câmpului electric

este proporţională cu suma algebrică a sarcinilor electrice libere şi a celor legate.

Observaţii:
 Vectorul de polarizare P depinde numai de sarcinile de polarizare luate cu semn
schimbat.
 Vectorul induncţie D depinde, spre deosebire de cel de polarizare, de sarcinile electrice
libere.

79
  Intensitatea câmpului electric într-un mediu dielectric depinde atât de sarcinile electrice
libere, cât şi de cele legate.

4.4. Condensatorul electric cu dielectric neomogen

Presupunem că avem un condensator cu plăci plan paralele, între armăturile căruia
punem un dielectric neomogen, pe care îl considerăm format din n straturi paralele omogene,
de grosime uniformă gk.
Considerăm că fiecare dintre aceste straturi are permitivitatea relativă k (k=1,2....n) şi
are un câmp interior uniform E k . Legăm plăcile condensatorului la o tensiune constantă U.
Din multiplele experienţe făcute s-a ajuns la concluzia că, dacă între suprafeţe de separaţie
ale dielectricilor se introduc foiţe metalice foarte subţiri, în circuit nu se schimbă nimic, nici
în ceea ce priveşte sarcinile electrice,nici cu privire la intensitatea câmpului electric.
Putem spune, astfel, că avem n condensatoare electrice plane egale geometric, dar de
capacităţi diferite legate Ck în serie. Capacitatea unuia dintre condensatoare este:
 rk
Ck   0 S. (4.29)
gk
Capacitatea rezultantă a sistemului de condensatoare va fi:
 S
C n0 (4.30)
g
 k
k 1 rk
iar densitatea de sarcină electrică a condensatorului va fi:
Q CV ε V
ρ   n 0 (4.31)
S S g ε  k rk
k 1

Câmpul electric în straturile dielectricului va fi:

ρ Q CV V
Ek     n
(4.32)
ε 0 ε rk ε 0 ε rk S ε 0 ε rk S ε
rk  g k ε rk
k 1

Datorită faptului că grosimea şi permitivitatea relativă este diferită la diferitele straturi

care constituie dielectricul neomogen al condensatorului dat, la suprafaţa de separaţie a două
straturi consecutive intensitatea câmpului prezintă discontinuităţi:

V  1 1  V   r k 1   r k 
E k  E k 1       (4.33)
n
gk   rk  r k 1  n
gk   rk   r k 1 
     
k 1 rk k 1 rk

Dacă aplicăm relaţiile obţinute la cuplarea condensatoarelor în serie, vom obţine:

n n
u   Ek d k   u k (4.34)
k 0 k 0
presupunând câmpul uniform în fiecare strat dielectric.

80
 Întrebări de autoevaluare
1. Prin ce se caracterizează mediile dielectrice?
2. De ce este important să determinăm proprietăţile materialelor dielectrice?
3. Din ce constă polarizarea electrică a unui dielectric?
4. Care sunt cele două câmpuri care descriu câmpul electrostatic?
5. Pentru caracterizarea locală a stării de polarizare a unui mediu dielectric ce fel de
mărime fizică vectorială se foloseşte?
6. Când îţi pierde dielectricul proprietatea de izolant?

Teste grilă IE4

1. De cine sunt determinate calităţile materialelor izolatoare:
a) de sarcinile electrice;
b) de comportarea lor în câmp electric;
c) de permitivitate;

2.Din ce constăpolarizarea electrică a unui dielectric:

a) din polarizarea de deformare;
b) din polarizarea de orientare;
c) din polarizarea de deformare cât şi din polarizarea de orientare;

3. Polarizarea electrică a unui dielectric poate fi:

a) temporară sau permanentă;
b) infinită;
c) nulă;

4. Ce fenomen apare la polarizarea dielectricilor:

a) vâscozitatea electrică;
b) inducţia electrică;
c) inducţia magnetică;

5. Cum se poate scrie fluxul inducţiei electrice:

a) ca fiind integrala de suprafaţă a inducţiei electrice;
b) ca fiind derivata inducţiei electrice;
c) ca fiind derivata suprafeţei;

6. Ce precizează legea fluxului electric sub formă integrală:

81
 a) fluxul electric nu este egal cu suma algebrică a sarcinilor electrice libere;
b) fluxul electric este egal cu suma algebrică a sarcinilor electrice libere;
c) fluxul electric este egal cu distanţa dintre sarcinile electrice libere;

7. Legea fluxului electric este valabilă:

a) în general;
b) în regim nestaţionar;
c) atât în regim staţionar, cât şi în regimul variabil al câmpului electric;

8.Vectorul de polarizare electrică depinde de:

a) sarcinile de polarizare;
b) sarcinile de polarizare luate cu semn schimbat;
c) sarcinile electrice libere luate cu semn schimbat;

9. Vectorul de inducţie electrică depinde de:

a) sarcinile de polarizare;
b) sarcinile electrice libere;
c) pătratulsarcinilor electrice libere;

10.Densitatea de sarcină electrică a condensatorului electric neomogen este:

a) proportională cu suprafaţa;
b) proporţională cu pătratul suprafaţei;
c) proporţională cu sarcina electrică;

Soluţii:1. b 2. c 3. a 4. a 5. a 6. b 7. a 8. b 9. b10. c

Probleme rezolvate

4.1. Se considerăun condensator plan cu suprafaţa armăturilor s şi distanţa dintre ele d. Dacă
între armăturile condensatorului este iniţial aer, iar pe urmă se introduce un material dielectric
de permitivitate  , să se determine energia electrică înmagazinată în câmp în următoarele
două cazuri:
a. condensatorul este conectat la o sursă care menţine constantă tensiunea între
armături, egală cu U;
b. condensatorul a fost conectat la tensiunea U, cu armăturile izolate în aer şi
deconectat, adică la introducerea dielectricului  , se păstrează constantă sarcina
de pe armături.

82
 Rezolvare:
a. Datorită faptului că este cunoscută tensiunea la bornele condensatorului, se exprimă
energia cu relaţia:
1
We0  C0U 2
2
în care:
o S
C0  .
d
Prin introducerea mediului dielectric, creşte capacitatea condensatorului la:
 S
C 
d
şi creşte, de asemenea, energia înmagazinată:
1
We  CU 2 We 0 .
2
Diferenţa între cele două energii este:
We  We  We 0    r  1We 0 0.
b. Sarcina cu care se încarcă armătura pozitivă a condensatorului este Q  C0U , iar energia
înmagazinată poate fi exprimată prin relaţia:
1 Q2
We0  .
2 C0
La introducerea dielectricului capacitatea creşte, dar energia înmagazinatăscade:
1 Q2
We  We 0
2 C ,
1 r
adică diferenţa We  We  We 0  We 0 0 .
r
Deoarece condensatorul este izolat de surse exerioare, în acest caz nu există alte surse
de energie şi lucrul mecanic care se efectuează la polarizarea dielectricului apare prin
scăderea energiei sistemului. În primul caz, condensatorul fiind cuplat la o sursă, aceasta
furnizează atât energia care se transformă în lucru mecanic, prin care se efectuează
polarizarea dielectricului, cât şi diferenţa We , adică asigură creşterea sarcinii electrice de pe
armături.

4.2. Între armăturile unui condensator plan se introduce un bloc dielectric de

permitivitate . Să se calculeze energia sistemului, ştiind că la introducerea dielectricului se
păstrează constante sarcinile de pe armăturile condensatorului.

Rezolvare
Sistemul considerat poate fi echivalent cu două condensatoare conectate în paralel.
Capacitatea echivalentă a sistemului este:
xa  (h  x )a
Ce  C  C0  
d d
în care s-a notat cu a cealaltă latură a armăturii dreptunghiulare.

83
 Energia condensatorului are în acest caz expresia:
1 Q2 Q2d
We   .
2 C 2a x   0 (h  x )

Rezumat
Acest material conţine cursuri de electrotehnică generală pentru studenţii anilor I-II ai
Facultăţii de Inginerie Electrică şi Tehnologia Informaţiei de la Universitatea din Oradea, dar
prin conţinutul său se adresează tuturor celor interesaţi, specialiştilor, în special studenţilor de
la diferite specializări ale facultăţilor cu profil electric, dar şi cu profil mecanic, construcţii,
ingineria mediului şi altele. Scopul acestei lucrări este de a fi o introducere completă în
problematica electrotehnicii generale şi, în acelaşi timp, de a fi folositoare ca un volum
dereferinţă, cuun rol important în formarea viitorilor specialişti.

Bibliografie
Bibliografie

[1] C. Budeanu, Bazele Electrotehnicii, vol. I. Bucureşti: Editura Ministerului

Învăţământului, 1957.
[2] C. Budeanu şi I.S. Antoniu, “Asupra problemei măsurării puterii şi energiei
electrice într-un regim deformat,”Electricitatea, nr. 1, Bucureşti, 1951.
[3] Gh.Buzdugan şi M. Blumenfeld, Tensometria electrică rezistivă. Bucureşti:
Editura Tehnică, 1966.
[4] Gh. Cartianu, Analiza şi sinteza circuitelor electrice. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1972.
[5] L.O. Chua, Introduction to Nonlinear Network Theory. New York: Edition
McGraw-Hill, 1969.
[6] E. Clarke, Analiza circuitelor sistemelor electroenergetice (traducere din
limba engleză). Bucureşti: Editura Tehnică, 1975.
[7] E. Constantin, Electrotehnică - probleme, vol. I. Timioara: Institutul
Politehnic “Traian Vuia” Timişoara, 1976.

84
 [8] I. De Sabata, Bazele electrotehnicii, vol. I, II şi III. Timioara: Institutul
Politehnic Timişoara, 1972-1976.
[9] B. Demidovitch, Recueil d’exercices et de problèmes d’analyse mathématique
(Traduction française). Moscou: Editions MIR, 1974.
[10] J.W. Dettman, Mathematical Methods in Physics and Engineering. New York:
McGraw-Hill, 1962.
[11] T. Dordea, Maşini electrice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1976.
[12] I.F. Hănţilă, N. Vasile, B. Crânganu, I. Gheorma, T. Leuca şi M. Silaghi,
Elemente de circuit cu efect de câmp electromagnetic. Bucureşti: Editura ICPE, 1998.
[13] L.P. Huelsman, Matrices and Linear Vector Spaces. New York-
San Francisco-Toronto-Londra:McGraw-Hill, 1963.
[14] C. Iliescu, C. Ionescu-Golovanov, W. Szabo, I. Szekely şi D. Bărbulescu,
Măsurări electrice şi electronice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
[15] A. Ifrim şi P. Noţingher, Materiale electrotehnice. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1979.
[16] V.T. Ionescu, Electricitate,Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1957.
[17] M. Javid and P.M. Brown, Field Analysis and Electromagnetics. NewYork-
San Francisco-Toronto-London: McGraw Hill, 1963.
[18] J. Jeans, The Mathematical Theory of Electricity and Magnetism.London,
Cambridge University Press, 1948.
[19] T. Maghiar, T. Leuca şi A.M. Silaghi, Culegere de probleme de
electrotehnică, vol. I, Oradea: Litografiat Universitatea Oradea, 1992.
[20] T. Maghiar, T. Leuca şi A.M. Silaghi, Culegere de probleme de
electrotehnică,vol. II. Oradea: Litografiat Universitatea Oradea, 1992.
[21] T. Maghiar, T. Leuca şiA.M. Silaghi, Electrotehnică,Oradea: Editura
Universităţii din Oradea, 1999.
[22] J. C. Maxwell, A Treatise on Electricity and Magnetism, vol. I and II. London:
Oxford University Press, 1955.
[23] Al. Nicula, Gh. Cristea şi S. Simon, Electricitate şi magnetism.Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1982.
[24] E. Philippow, Grundlagen der Elektrotechnick. Berlin: VEB Verlag Technik,
8 Auflage, 1998.
[25] I. M. Popescu, Electricitate şi magnetism.Bucureşti: Editura Matrix Rom,
1997.
[26] M. Preda, P. Cristea and F. Manea, Bazele electrotehnicii –
Probleme.Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
[27] E. M. Purcell, Electricitate şi magnetism(Cursul de fizică Berkeley),
vol.II. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1982.
[28] R. Răduleţ, Bazele teoretice ale electrotehnicii, vol. I, II, III şi IV. Bucureşti:
Editura energetică de stat şi Tipografia Ministerului Învăţământului, 1954-1956.

85
 [29] R. Răduleţ, Bazele electrotehnicii - Probleme, vol. I şi II. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1982.
[30] A.M. Silaghi şi M.D. Pantea, Electrotehnică şi maşini electrice.Oradea:Ed.
Universităţii din Oradea, 2003.
[32] A.M. Silaghi şi M.D. Pantea, Electrotehnică industrială.Oradea: Editura
Universităţii din Oradea, 2001.
[33] A.M. Silaghi şi M.D. Pantea, Electrotehnică.Oradea: Editura Universităţii
din Oradea, 2010.
[34] E. Simion şi T. Maghiar, Electrotehnică pentru subingineri.Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1981.
[35] K. Simonyi, Theoretische Elektrotechnik. Berlin: VEB Deutscher Verlag der
Wissenschaften, 9. Auflage, 1989.
[36] R. Süße andB.Marx, Theoretische Elektrotechnik, Band1: Variationstechnik
und Maxwellsche Gleichungen. Mannheim: BI-Wissenschaftsverlag, 1994.
[37]Williams, J.E. Faller and H.A. Hill,“New Experimental Test of Coulomb's Law:
A Laboratory Upper Limit on the Photon Rest Mass,”Physical Review Letters,vol. 26,pp.
721-724, 1971. http://prola.aps.org.[Vizitat 28.01.2010].
[38] W.H. Hayt and J.A. Buck,Engineering Electromagnetics.Boston: McGraw-Hill
Publishing Co.,2001.
[39] R.C. Beck and E.A. Byrd,“Bibliography on the psychoactivity of electromagnetic
Fields.”[Online].http://www.vxm.com/bib.doc.html. [Vizitat 20.12.2009].
[40] R. Groleau, “Tour the spectrum.” Nova online, January 2002.
[Online].http://www.pbs.org/wgbh/nova/gamma/spectrum.html.[Vizitat 08.11.2009].
[41] Daily Wireless.[Online].http://www.dailywireless.org/.[Vizitat 14.10.2009].
[42] Architecture 2030.[Online].http://www.architecture2030.org/.[Vizitat
20.01.2010].

86