TEHNICA

LUCRARILOR
PEISAGERE
 3. APELE
A. IMPORTANŢA COMPOZIŢIONALĂ A APELOR

B. CREAREA ARTIFICIALĂ A PIESELOR DE APĂ

APELE CALME
 La proiectarea lacurilor se iau în considerare câteva principii
generale:

Mărimea unui lac artificial nu trebuie să depăşească,în

general, 30% din suprafaţa parcului în care este inclus.

Forma lacului. întrucât forma este un element vizual de

primă importanţă, ea se stabileşte cu multă atenţie, în acord
cu structurarea compo­ziţiei. Mai adesea pentru lacurile
artificiale se adoptă forme libere, cu con-tururi sinuoase,
racordate uneori cu linii drepte, evitându-se paralelismul
malurilor.

Microrelieful malurilor. Stabilirea formei

acumulării de apă conduce la o anumită
modelare a microreliefului. în regiunile de
şes, zona lacului se proiectează în general
concavă, cu maluri line, curbele de nivel
urmărind în ansamblu forma lacului. în
şirurile cu relief mai frământat se pot
introduce zone de mal mai înalte,
promontorii, chiar mal mai abrupt şi stâncos.

Crearea insulelor este recomandabilă pentru lacurile suficient de mari. De formă rotunjită sau uşor
alungită, insulele mai mici, îmbrăcate în vegetaţie, constituie repere vizuale care pun în valoare suprafaţa
întinsă a apei.
ASPECTE TEHNICE ALE PROIECTĂRII LACURILOR
Adâncimea albiei lacurilor se stabileşte în funcţie de o serie de criterii: mărime, destinaţie (tipuri
de agrement, rezervă de apă), mod de realizare (dintr-un curs de apă sau din pânza freatică), natura
subsolului.
Consolidarea malurilor se impune mai ales în cazul lacurilor mari, unde se pot forma valuri
stârnite de vânt sau de ambarcaţiunile rapide. Consolidarea este necesară şi pentru diferitele
amenajări de pe mal: ştrand, debarcader, clădiri amplasate la linia apei.
Pentru amenajările de lacuri mai mici, cu caracter natural, dacă este necesară consolidarea limitelor,
aceasta se face prin soluţii constructive care permit îmbrăcarea malului cu iarbă sau alte plante, până la
nivelul apei. Se adoptă pereurile înclinate şi profile speciale ale bordurii propriu-zise.(Fig. 1)

Impermeabilizarea albiei se impune

Fig. 1 Consolidarea malurilor pieselor de apă cu caracter natural
uneori pe terenurile cu substrat nisipos
(cu excepţia lacurilor din pânza
freatică). Ca metode, se pot menţiona:
betonarea (Cişmigiu), placarea cu
argilă, iar pentru apele cu întindere mică
izolarea cu folii speciale din materiale
sintetice.
 Alte aspecte tehnice ale proiectării lacurilor includ, în funcţie de situaţie, stăvilare, uneori
ecluză (în Parcul Herăstrău, la limita cu parcul Bordei din Bucureşti), staţii de pompare. Acestea
sunt necesare pentru reglarea nivelului apei.

APELE CURGĂTOARE

Amenajarea cursurilor de apă este posibilă numai pe terenurile înclinate sau pe care se creează
panta necesară.La realizarea unui pârâu se ţine cont de o serie de principii decurgând din legile
fizice cărora li se supune apa în natură.
Astfel, traseul albiei se dirijează către cotele joase ale terenului, pe o direcţie generală
perpendiculară pe curbele de nivel; sinuozităţile albiei pot fi motivate fie de interpunerea unor
obstacole (de exemplu, implantarea de roci pe mal, care determină devierea cursului) fie de
îndulcirea pantei terenului.

Profilul malurilor este, de asemenea,

modificat în dreptul sinuozităţilor: malul
erodat este mai înalt şi scobit la bază, faţă
de malul opus, mai lin şi cu depuneri
aluvionare.

În grădini se amenajează mai frecvent cursuri de apă puţin adânci, care, în funcţie de
microrelief, pot avea albii mai mult sau mai puţin şerpuitoare. Când panta este mică şi
cursul este lent, cu debit redus, albia unui mic pârâu poate fi străbătută de un pasaj de
pietre care depăşesc puţin nivelul apei. Se pot folosi în acest scop şi lespezi de piatră cu
faţa rugoasă, nealunecătoare, consolidate pe fundul albiei printr-o lucrare de zidărie
ascunsă.
 CĂDERILE DE APĂ

Când relieful terenului este accidentat, denivelările pe parcursul unui pârâu înlesnesc crearea
unor căderi de apă sau cascade.
Apa poate fi dirijată printr-o îngustare între roci, rezultând un şuvoi mai tumultos sau poate fi
desfăşurată peste un prag mai larg, din roci plane sau din trunchiuri de arbori, căderea având
aspectul unei perdele de apă.

În grădinile mici, unele cascade artificiale se proiectează ca punct d plecare al unui pârâu, ca loc
de unde izvorăşte apa. în acest caz este creat sau exploatată o proeminenţă a terenului, pe care
se realizează o compoziţie etajată de roci masive.

În parcurile cu relief variat, o înălţime a

terenului poate fi exploatată pentru realizarea
unei scenografii cu roci şi cascade de mare
efect: fie căderi de apă de la mare înălţime, fie
suite de căderi mai mici, receptate într-un lac
sau într-un bazin mare.

Sistemul hidrotehnic al unei grădini poate

combina diferite variante de inserare a apelor, în
funcţie de relief şi mărimea terenului.
La nivelul unui mare parc, un exemplu magistral
al sistemului hidrotehnic este cel creat la începutul
secolului al XX-lea de E. Redont în Parcul
Romanescu din Craiova.
 4. VEGETAŢIA

Plantele sunt componente esenţiale ale ambianţei naturale; ele constituie materialul viu şi
predominant verde, de o infinită diversitate, care îmbracă solul, formele de relief, se asociază cu
rocile, apele, elementele construite. Alcătuind suprafeţe şi volume vegetale, ele dau viaţă şi
dinamism peisajelor prin variaţia sezonieră şi evoluţia în timp a acestora, datorată, în principal,
modificării dimensiunilor şi habitusului plantelor lemnoase.

Compunerea peisajelor cu vegetaţie se bazează pe efectele dominante ale arborilor şi

arbuştilor, cărora li se asociază subarbuştii şi plantele erbacee (anuale, bienale şi perene - flori,
ierburi, gazon, plante de apă - utilizate în funcţie de situaţie).

A. VEGETAŢIA LEMNOASĂ

În plantaţiile unei amenajări peisagistice,

rolul primordial revine arborilor prin
dimensiuni şi longevitate; alături de ei, un loc
important îl au arbuştii, care, de cele mai multe
ori, completează ansamblul vegetal creat de
arbori; subarbuştii participă, uneori, în
componenţa plantaţiilor, fiind uti­lizaţi în
anumite situaţii şi detalii ale amenajărilor.

1.CALITĂŢILE PEISAGISTICE ALE VEGETAŢIEI LEMNOASE

Arborii şi arbuştii se impun în peisaj prin mărime (talie), habitus, frunziş. Acestor aspecte
importante care se iau în primul rând în consideraţie pentru alegerea, amplasarea şi gruparea lor în
ansamblul peisagistic li se adaugă şi efectele decorative suplimentare ale florilor, fructelor, scoarţei.
 Talia - reprezintă înălţimea plantelor în etapa
de deplină dezvoltare.
Arborii fiind elementele cele mai înalte, talia
lor intervine decisiv în realizarea volumelor
plantaţiei, în gradarea şi echilibrarea spaţială a
compoziţiei, în asocierea cu elementele de
arhitectură.
Sortimentul de arbori are o gamă largă a
puterilor de creştere, încadrate peisagistic în trei
categorii: talia I, depăşind 25 m înălţime; talia a
II-a, între 15 şi 25 m şi talia a III-a, între 7 şi 15 m.
Această încadrare nu este foarte strictă, întrucât
condiţiile de mediu influenţează potenţialul de
creştere pe verticală, dar ea permite alegerea
speciilor convenabile ca înălţime, care să
întrunească şi alte caractere dorite (tabelul 1).
Astfel, în amenajările vaste este necesară
introducerea arborilor mari, care potenţează
dimensiunile spaţiului: stejar, fag, paltin, platan,
ulm de câmp, frasin, tei argintiu, glădiţă, arborele
de lalea (Liriodendron), ginkgo, molid, brad
duglas (Pseudotsuga menziesii), pinul de
Himalaia (Pinus excelsa) ş.a.
În grădinile mici se utilizează arbori de talie
mică: arţar globulos, mojdrean (Fraxinus ornus),
magnolii, cireşi japonezi, meri ornamentali,
catalpă, tuie columnară, soiuri de chiparos
californian (Chamaecyparis lawsoniana) ş.a. De
asemenea, respectând proporţiile, aliniamentele
de arbori care însoţesc alei înguste se alcătuiesc
din specii de înălţime mai mică
 Expresivitatea taliei se poate folosi în efectele de perspectivă; prim-planurile plantate cu arbori
mari şi fundalurile cu arbori mai mici sugerează distanţa, adâncimea mai mare a peisajului.

În mod similar, dar la o scară mai redusă, mărimea arbuştilor condiţionează, de asemenea,
folosirea lor în diferitele compoziţii.

Arbuştii de talie mare (liliac, sânger, soc, salcâm galben, scumpie ş.a.) participă la volumetria
plantaţiilor completând şi echilibrând volumele vegetale de arbori, fie în asociere cu aceştia, fie în
poziţii separate. în grădinile mici ei pot suplini absenţa sau numărul redus al arborilor.

Arbuştii mici şi subarbuştii pot fi utilizaţi în detaliile compoziţiei, uneori în combinaţie cu

florile; de asemenea, se pot folosi în mase care decorează planurile inferioare, de exemplu
arbuştii semitârâtori (Lonicera pileata, Cotoneaster horizontalis, Juniperus horizontalis ş.a.) şi cei
târâtori (Cotoneaster dammeri radicans, Juniperus horizontalis „Glauca” ş.a.) şi înlocuitorii de
gazon (Euonymus fortunei radicans, Vinca minor, ş.a.).

Lonicera pileata Cotoneaster dammeri radicans

Euonymus fortunei radicans
 Habitusul arborilor şi arbuştilor

Dintre toate componentele vegetaţiei, arborii

au energia vizuală cea mai mare, impunându-se
atât prin talie cât şi prin habitus, fie că sunt
dispuşi ca piese separate, fie că sunt grupaţi.

Siluetele arborilor, aşa cum le percepem,

sunt o rezultantă a modului de creştere a
tulpinii principale (trunchi unic sau multiplu,
înălţimea şi forma trunchiului), a formei de
ansamblu a coroanei şi a caracteristicilor
ramificării (dispunere etajată sau alternă a
ramurilor principale, unghiul de inserţie al
acestora, densitatea ramificării, formele şi
direcţiile de creştere ale lăstarilor).

Ca şi înălţimea, habitusul arborilor suferă

modificări în timp, fie ca o caracteristică a
speciilor (de exemplu, mulţi pini, în tinereţe
ovoidali sau piramidali, devin neregulat
tabulari), fie ca urmare a condiţiilor de cultură
(compactitatea plantaţiilor, diminuarea sau
incidenţa unilaterală a luminii, presiunea
vântului ş.a.).
 De o mare varietate, habitusul arbuştilor, deşi se exprimă cu mai puţină energie faţă de al arborilor,
contribuie, de asemenea, la realizarea caracterului dorit al compoziţiei.
În funcţie de concepţia artistică şi unele criterii de ordin funcţional (fixarea terenului, ecranare
vizuală ş.a.) proiectantul poate alege forme columnare, piramidale, ovoide, sferice, forme cu
creşteri divergente, arcuite şi semipendule, forme neregulate, contorsionate, forme pletoase,
forme cu trunchi şi coroană, forme prostrate (semitârâtoare şi târâtoare), arbuşti urcători.
Culori şi nuanţe ale frunzelor Specia (taxonul)
Calităţile plastice ale arbuştilor mici, - Larix decidua
- Acer negundo
ca piese individuale, sunt folosite mai Verde deschis
- Carpinus betulus
ales în detaliile compoziţiei, - Robinia pseudoacacia
- Pinus banksiana
perceptibile din apropiere: în alpinarii, - Thuja occidentalis f. „Aurea”
- Thuja orientalis f. „Aurea”
alături de roci, pe malul unui ochi de Verde gălbui-galben auriu
- Chamaecyparis lawsoniana var.
apă, la baza unei scări, lângă un loc de - „Golden”
- Magnolia kobus
şedere ş.a. - Abies concolor
Verde argintiu–verde cenuşiu - Eleagnus angustifolia
Frunzişul arborilor şi arbuştilor aduce - Populus alba
- Picea pungens var. argintea
peisajului vegetal în primul rând - Hippophae rhamnoides
Alb tomentos, alb argintiu, cenuşiu argintiu - Pyrus elaeagrifolia
culoarea, prezentă în tot cursul anului la - Sorbus aria
esenţele sempervirescente şi limitată la - Tilia tomentosa
- Juniperus sabina,
sezonul de vegetaţie în cazul esenţelor - Picea pungens var. glauca
Verde albăstrui brumat - Pinus excelsior
cu frunze caduce. - Pseudotsuga glauca
- Pinus strobus
Coloritul frunzişului (anexa), cu o gamă - Abies alba
- Picea abies
dominantă a tonalităţilor de verde, cărora li - Pinus cembra
- Aesculus hyppocastanum
se adaugă nuanţele altor culori (roşu, Verde închis - Taxus baccata

galben, albăstrui, argintiu) dispuse - Alnus glutinosa

- Buxus sempervirens
uniform sau variegat, marmorat, discolor - Hedera helix
- Juglans regia
(reversul frunzelor de altă culoare) în - Fagus sylvatica var. purpurea
funcţie de specie sau varietate, reprezintă - Berberis vulgaris var. atropurpurea
- Corylus maxima var. purpurea
o resursă estetică deosebită, pe care Roşu, purpuriu - Prunus cerasifera var. pissardii
- Malus pumilla var. niedzwetzyana
proiectantul o poate folosi în crearea - Acer paltanoides var. purpurea
- Acer platanoides var. rubrum
efectelor picturale ale peisajului.
 Pe lângă coloritul de bază al frunzişului, din plin sezon de vegetaţie, interesează şi culorile
tranzitorii - de primăvară şi de toamnă, iar la unele conifere şi cele de iarnă. Nuanţele roşcate sau
roşii-purpurii la înfrunzire (Acer platanoides „Schwedler”', Malus pumilla „Niedzwetzkiana”,
Spiraea bumalda ş.a.), cele de verde-crud (tei, arţari, caprifoi tătăresc, creşterile noi la molid ş.a.)
sau verde-intens argintiu sau albăstrui (lăstarii noi la Picea pungens „Argentea”, Abies concolor
ş.a.), nuanţele viorii sau brunii ale unor specii de conifere în timpul sezonului rece (Thuja
orientalis, Chamaecyparis pisifera „Squarrosa”) aduc în plus varietate peisajului vegetal.

Acer platanoides „Schwedler

Chamaecyparis pisifera „Squarrosa”)

Malus pumilla „Niedzwetzkiana

În plantaţia unui parc, nuanţele maselor de frunziş pot fi utilizate pentru adâncirea aparentă
a perspectivelor: situarea în prim-plan a esenţelor cu frunziş verde-închis şi în fundal a celor
verde-deschis, cu un plan intermediar de verde-mijlociu sporeşte senzaţia de distanţă.