Coperta: lonuţ Ardeleanu-Paici Redactor: Eugenia

Petre Tehnoredactor: Mihaela Gavriloiu Culegere

computerizată: Florina Cismaru
RABINDRANATH TAGORE

© Editura Paideia, 2009 701341 Bucureşti, România

Str. Tudor Arghezi nr.15, sector 2 tel.: (00401)
316.82.08 tax: (00401) 316.82.21 e-mail:
otfice@paideia.ro www.paideia.ro
OFRANDA LIRICĂ GITANJALI
traducere şi argument
de GEORGE REMETE

cu o prezentare de
părintele GALERIU

Traducerea s-a fâcut dupa: R. TAGORE, „L'offrande

lyrique", trad. d'André Gide (seule autorisée) 7-ème édition, Editions de la
Nouvelle Revue Française, Paris, 1917.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TAGORE, RABINDRANATH
 Ofranda lirică / Rabindranath Tagore; trad. de
George Remete. - Bucureşti: Paideia, 2009
ISBN 978-973-596-516-7
UNIVERSITATEA '1 DECEMBRE 191? ALBA IULIA
BIBLIOTECA Nr.inv._(£f£^S 20 \C\
I. Remete, George (trad.)
 paideia
Prezentare

In 1913, Premiul Nobel pentru poezie era acordat lui

Rabindranath Tagore. Un poem, reprezentativ mai ales
pentru mesajul său, conferea operei sale lirice
particulară valoare:
Un bătrân este mistuit de dorul de a afla piatra
filosofală, căutată de alchimia medievală, piatră care
preschimbă în aur orice metal pe care-l atinge. Şi,
bătrânul, încins cu un lanţ de fier, pleacă, străbate de-a
lungul râurilor ţări de-a rândul, lovindu-şi cingătoarea
cu fiecare piatră întâlnită în cale. Ajuns în Europa, pe
malul unui râu, făcându-şi lucrul pentru care pornise,
nişte copii, cu vitele la păşune în lunca râului, se
apropie, privesc şi arată stăruitor cu degetul spre
bătrân, spre cingătoarea lui. Bătrânul se opreşte,
priveşte şi el şi, deodată, izbucneşte într-un plâns
neistovit. Aievea, lanţul cingătorii lui strălucea:
devenise aur. Vestea despre el s-a răspândit şi
locuitorii satelor din jur se adună; bătrânul încă
plânge ... Când s-a oprit din plâns, la rugămintea
mulţimii, dezvăluie taina: „Am căutat de-a lungul
timpului şi drumului piatra. Am avut-o în mână, mi-a
prefăcut lanţul în aur,
 precum vedeţi, dar n-o mai am. Am aruncat-o, fără
să ştiu. Am iepădat-o."
Mesajul era adresat nouă, Europei: „Voi, europenii -
vrea să ne spună Tagore - aţi avut această Piatră care
transfigurează, salvează, mântuieşte; dar aţi lepădat-o.
Iar Piatra e Hristos". Acesta este mesajul lui Tagore
adresat nouă, europenilor. În acest spirit, unui
misionar englez care-i scrisese, cerându-i sfat cum să-şi
împlinească vocaţia lui misionară creştină în India,
Tagore îi răspunde: „Dacă veniţi, predicaţi şi dovediţi
iubirea, iubirea lui Hristos!".
întreaga lirică a lui Tagore reprezintă un omagiu
adus iubirii. Traducătorul în româneşte, părintele
George Remete, e de asemenea un vas comunicant al
acestei iubiri divine.

Bucureşti,
Părintele Galeriu
8 iunie 1995
 Argument

Poemele lui Habindranath Tagore, marele poet şi

filosof indian, nu sunt numai poezie. Ele sunt şi
cugetare filosofică şi, mai ales, poezie mistică.
Aproape totdeauna, poemele lui sunt exprimarea
estetică a unor cugetări de o densitate şi o concizie
filosofică. Gândul ne poartă firesc la o frapantă
asemănare cu scrisul filosofului Martin Buber. Ca şi
Tagore, M. Buber şi-a scris cartea sa fundamentală,
„Eu şi Tu", în versete de o asemănare simetrică
impresionantă:
„Cuvintele fundamentale nu sunt cuvinte izolate, ci
sunt cuvinte perechi.
Un asemenea cuvânt fundamental este perechea
verbală Eu-Tu.
Un alt cuvânt fundamental este perechea verbală
Eu-Acela ...
Căci Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu este altul
decât cel din cuvântul fundamental Eu-Acela".
 Dacă versetele lui M. Buber sunt de o simetrie şi de
o eleganţă poematică, versetele lui Tagore sunt de o
concizie şi rigoare aforistică, filosofică.
Artist şi filosof hindus, Tagore a fost însă profund
înrâurit de spiritualitatea creştină, pe care a cunoscut-
o şi trăit-o. între spiritualitatea creştină şi cea hindusă,
între mistica creştină şi hindusă sunt deosebiri
esenţiale. întrucât însă în opera lui Tagore întâlnim
deseori o înţelegere autentic creştină, ni se pare
impropriu şi nerelevant să ne ocupăm aici de acele
deosebiri şi cu totul semnificativ şi propriu să
evidenţiem asemănările şi punctele comune, tocmai
pentru că acestea sunt autentice şi deosebit de fertile.
O mare afinitate au poemele lui cu poezia psalmilor
biblici. Toate respiră un duh psalmic incontestabil.
Psalmistui David, însetat de Dumnezeu, exclamă: „în ce
chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte
sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Ps. 41) şi „însetat-
a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul
meu, / în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă"
(Ps. 62). Iar Tagore îl invocă: „Când inima-i deşartă şi
secată, coboară asupra-mi ploaia îndurării Tale ... Când
ispita îmi orbeşte sufletul cu năluca şi pulberea ei, Tu
singurul Sfânt, Tu veghetorul, vino cu fulgerul şi tunetul
Tău!" (poemul XXXIX).
 în concepţia creştină, lumea întreagă este, ca şi
creaţie divină, expresia unei ordini, a unor raţionalităţi
şi sensuri. Tagore zice: „Desăvârşire necurmată-i
pretutindeni!" (LXXVIII). în lume se manifestă
fundamental providenţa divină. Grandoarea ei,
exprimată de psalmist prin psalmii 18 şi 103, prin
cuvintele „Aruncă grija ta spre Domnul şi El te va
hrăni", este conştientizată de Tagore aproape prin
aceleaşi cuvinte: „Aruncă poverile tale în mâinile Celui
ce poartă toate". (IX). Providenţa este, de fapt, după
expresia teologului ortodox N. Cabasila, „iubirea
nebună a lui Dumnezeu"; de aceea, „El s-a legat de noi
pentru totdeauna" (XI) în beţia divină a iubirii,
„aruncat, pierdut, bătut de vânt în vâltoarea acestei
grozave bucurii" (LXX).
Dumnezeul creştin este, în chip esenţial,
transcendenţă absolută. Totuşi, întrucât omul este
creat de El, „după chipul şi asemănarea" Lui,
Dumnezeu este şi o realitate imanentă omului:
„împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca
17,21). Poetul indian ajunge şi el la convingerea că
„drumul cel mai depărtat mă poartă chiar la Tine" (XII)
şi, mai ales, că împărăţia sufletului, împlinirea
persoanei este un urcuş spiritual nesfârşit: „Acolo ...
avântul neostoit îşi tinde braţele către desăvârşire ...
Acolo unde sufletul se avântă-n dezmărginire-a gândirii
şi faptei ... Acolo unde se deschide cerul nesfârşit, ca să
se avânte sufletul, acolo domneşte, curată şi
luminoasă, Frumuseţea. Acolo nu mai este nici zi, nici
noapte, nici chipuri şi culori, nici cuvinte şi cuvânt!". E
o icoană demnă de finalul grandios al Ierusalimului
ceresc din Apocalipsă.
Ca şi în teologia şi simţirea ortodoxă, Tagore simte
şi înfăţişează lumea şi viaţa ca pe o sărbătoare: „Am
primit poftirea la sărbătoarea lumii şi s-a binecuvântat
viaţa mea ..." (XVI). Lumea şi viaţa sunt o sărbătoare, o
bucurie, o lumină. Sf. Serafim de Sarov saluta
totdeauna cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a
înviat!" Păr. Dumitru Stăniloae a dezvoltat grandios, în
lucrarea sa „lisus Hristos lumina lumii", realitatea
luminii fizice ca reflex firesc al Luminii Spirituale, al
Persoanei Supreme ca Lumină a lumii. Tagore cântă:
„Da, ştiu că, aceasta-i dragostea Ta, o, Iubitul inimii
mele: această lumină de aur ce joacă pe frunze, norii
leneşi care lunecă pe cer şi zefirul ce-şi lasă boarea pe
fruntea mea" (LIX).
Viaţa e sens şi împlinire. Condiţia existenţială a
creştinismului ortodox este a speranţei, a unui
optimism incurabil, a organicităţii irepresibile. Tagore
izbucneşte: „Toate ţipetele de bucurie să se
împlinească-n cântul meu suprem ..." (LVIII).
 Credinţa creştină îl prezintă pe om ca lihni „chipul şi
asemănarea" lui Dumnezeu. Această simţire este
esenţială şi la Tagore: „O, Doamne, Stăpân al cerului
dacă n-aş fi eu, unde-ar locui dragostea Ta?" (LVI).
Gândul zboară inevitabil, la sfâşietorul vers al lui Rilke:
„Ce-ai să Te faci, Doamne, de-am să mor?"
Faţă de alte credinţe, învăţătura creştină despre om
se distinge prin afirmarea valorii decisive şi eterne a
trupului, ca şi dimensiune egală a persoanei umane,
destinată îndumnezeirii, ca „templu al Duhului Sfânt" (I
Cor. 6,19). Conştiinţa aceasta o aflăm, într-o splendidă
întrupare şi în poemele de faţă: „Mereu mă voi sili să-
mi păstrez trupul curat, ştiind că-n el odihneşte
atingerea Ta" (IV).
Moartea însăşi devine, pentru cei realizaţi
sufleteşte, apogeu şi împlinire a vieţii, cum au
dezvoltat în teologia lor păr. D. Stăniloae, Ladislau
Boros, Hans U. Balthasar şi alţii. Tagore invocă
moartea în aceiaşi termeni: „O, tu, supremă împlinire a
vieţii, Moarte o, moartea mea! ... Zi după zi am
vegheat aşteptându-te, pentru tine am purtat bucuriile
şi durerile vieţii. Tot ce sunt şi tot ce am, nădejdea mea
şi iubirea mea au curs mereu în taină spre tine ..."
(XCI).
Dar mai presus de toate, de la început la sfârşit,
poezia lui Tagore este mistica iubirii divine. îndrăznim
să afirmăm chiar o asemănare între mistica ortodoxă a
iubirii şi cea a lui Tagore. „Gitanjali" este poemul iubirii
divine: sufletul uman este iubita-mireasa iar Dumnezeu
este lubitul-Mirele. Ca şi Tagore, Sf. Siluan Athonitul
înfăţişează iubirea sufletului faţă de Dumnezeu ca pe o
logodnă: „Sufletul e asemenea unei logodnice, iar
Domnul asemenea unui logodnic care se iubesc unul pe
altul şi suspină unul după altul". Iubirea lui Dumnezeu
e lumină. Sf. Siluan spune: „Duhul meu arde până la
lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, lumina mea!";
iar Tagore cântă într-un poem

•in
întreg: „Lumină, lumina mea! Lumină, sărut al
ochilor, dulceaţă a inimii, lumină!" (LVII).
Mistica iubirii divine este şi muzică divină. Sf. Siluan
spune într-un imn: „Sufletul meu tânjeşte după
Dumnezeu şi se roagă zi şi noapte, căci numele
Domnului e dulce. El desfată sufletul celui ce se roagă
şi aprinde inima lui de iubire pentru Dumnezeu ... Am
auzit şi multă muzică şi ea a fermecat sufletul meu. Şi
m-am gândit: dacă această muzică e atât de dulce, ce
farmec trebuie să aibă pentru suflet cântul Cerului? ..."
Tagore răspunde: „Lumina muzicii Tale luminează
lumea. Suflarea vieţuitoare a muzicii Tale se
rostogoleşte din cer în cer. Sfinţitul val al muzicii Tale
luminează şi inundă zăgazurile. Inima-mi doreşte să se-
nlănţuie cântului Tău, dar geme-n van către cuvânt. Aş
vorbi ... dar niciun cuvânt nu ia fiinţă-n mine şi plâng
ruşinată. Tu mi-ai robit inima, Stăpâne, în apele
nesfârşite ale muzicii Tale!". (III)
Iubirea Sf. Siluan este un dor, o invocare şi o
tânguire nesfârşită după Dumnezeu: „Pe Tine singur Te
doreşte sufletul meu, Doamne! Nu pot uita privirea Ta
blândă şi liniştită şi Te rog cu lacrimi: Vino şi Te
sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată
întinăciunea!". Tagore exclamă: „Pe Tine Te vreau!
Numai pe Tine! - pe care inima mea neîncetat îl
strigă ...Cum noaptea ascunde-n întuneric porunca
luminii, aşa răsună strigăt în adâncul necunoştinţei
mele: Pe Tine Te vreau, numai pe Tine! Cum încă
năzuieşte furtuna la sfârşit către pace, când se
năpusteşte asupra păcii cu toată mânia, aşa pornirea
mea se năpusteşte asupra iubirii Tale şi strigă: Pe Tine
Te vreau, numai pe Tine!". (XXXVIII)

Traducătorul
 NOTĂ
„Gitanjali" a mai fost tradusă în româneşte de către
George Dan, în „R. Tagore - Poeme", Editura pentru
Literatură Universală, Bucureşti, 1967 şi de George
Popa, în „R. Tagore - Poeme", Editura Univers, 1987.
Aceste traduceri au modernizat poemele hinduse
ale lui Tagore; faţă de ei, noi le-am înţeles şi am căutat
să le transpunem în spiritul psalmilor biblici, cu care
credem că au afinitate. Cititorul poate să facă singur
comparaţia şi opţiunea.
Iu m-ai făcut nesfârşită, aşa a fost plăcut 'naintea
Ta: o gingaşă cupă ce-o deşerţi' şi o-ndestulezi mereu
cu proaspătă viaţă,
 Un flaut de trestie sunând pe dealuri şi văi, melodii
veşnic noi suflând peste ele.
La nemuritoarea-Ţi atingere, inima-mi îmbătată
inundă şi-n valuri nesfârşite se revarsă.
Pentru daru-Ţi fără număr, ca să pot eu a primi, am
doar mâinile-astea strâmte. Şi timpurile trec, Tu-mi
dăruieşti mereu şi totuşi e loc pentru a umple.
III

Când îmi
porunceşti să cânt,
mă semeţesc de
mândrie; dar când
privesc spre faţa
Ta, lacrimile-mi
umplu ochii.
Tot ce-i urât din viaţa mea se face armonie şi
adorarea mea-şi deschide aripile, ca o pasăre
bucuroasă în zboru-i pe mare.
Ştiu că-ţi place cântecul meu; ştiu că, drept cântăreţ,
am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu întraripat ajunge la picioarele Tale, pe
care nu nădăjduiam să le ating.
Beată de bucuria de-a cânta, îmi pierd mintea şi Te
numesc prieten, pe Tine, Dumnezeul meu!
 Dar cum Tu însuţi cânţi, Stăpâne, eu asta nu mai
ştiu. Şi-ascult mereu în tăcută uimire.
Lumina muzicii Tale luminează lumea. Suflarea
vieţuitoare a muzicii Tale se rostogoleşte din cer în cer.
Sfinţitul val al muzicii Tale luminează şi inundă
zăgazurile.
Inima-mi doreşte să se-nlănţuie cântului Tău, dar
geme-n van către cuvânt. Aş vorbi... dar niciun cuvânt
nu ia fiinţă-n mine şi plâng ruşinată. Tu mi-ai robit
inima, Stăpâne, în apele nesfârşite ale muzicii Tale!

UNIVERSITATEA "1
DECEMBRE 1918" ALBA
iULIA BIBLIOTECA
Nr. mv. rjfl-gfcT
2olQ__
IV
 V

Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi păstrez

trupul curat, ştiind că-n el odihneşte atingerea Ta
dătătoare de viaţă.
Mereu mă voi sili să păzesc de înşelăciune cugetul
meu, ştiind că eşti Adevărul care deşteaptă lumina
minţii-n sufletul meu.
Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii şi să ţin în
floare iubirea mea, ştiind că ai locaşul Tău în adâncul
altar al inimii mele.
Şi Te voi arăta prin faptele mele, ştiind că puterea Ta
îmi dă tărie să lucrez.
Cer har înaintea Ta, îngăduie-mi o clipă odihnă lângă
Tine! Lucrările ce le fac, le voi sfârşi mai apoi.
Lipsită de vederea feţei Tale, inima mea n-are
odihnă şi răgaz şi truda mea-i numai povară fără
margini, într-un pustiu de suferinţă.
Acum vara a venit la fereastra mea, cu murmurul şi
suspinele ei şi albinele aduc dragoste tufişului înflorit.
lată ceasul de pace şi de cântare, faţă către faţă cu
Tine, binecuvântarea vieţii mele, în liniştea acestui
blând popas!
VI
 VII

Culege această floare, ia-o repede! Să nu se

ofilească şi-n praf să se destrame!
Dacă nu are loc în Coroana Ta, cinsteşte-o cu mâna
Ta, culege-o! Mă tem că ziua se sfârşeşte, stând Tu la
îndoială şi timpul ei va trece.
Deşi culoarea-i e sfioasă şi mirosul ei uşor, ia această
floare-n slujba Ta şi culege-o cât este-n timpul ei!
Cântul meu şi-a despuiat podoaba. Eu nu mai pun
trufie-n el. Podoabele-ar împiedica unirea noastră, s-ar
pune-ntre noi şi foşnetul lor ar acoperi glasul Tău.
Mândria-mi de poet moare de ruşine la vederea Ta.
O! Stăpâne-Poet, m-am aşezat la picioarele Tale! Să fie
viaţa mea simplă şi limpede: un flaut de trestie ce-l
umpli cu muzica Ta.

1 IX
VIII
Copilul ce se- O, nesimţitoare
nveşmântă cu ce vrei să te porţi
 mantie de prinţ şi chiar pe umerii tăi!
poartă lanţuri aurite 0, cerşetoare, ce vii
pierde plăcerea să cerşeşti la
jocului; la orice pas propria-ţi poartă!
se-mpiedică-n Aruncă poverile
podoabă. tale în mâinile Celui
De teama c-o va ce poartă toate şi n-
rupe sau c-o va arunca privire de
prăfui, se ţine căinţă-n urmă.
departe de lume şi nu
cutează nici să se Dorinţa ta stinge
bucure. lumina mai iute ca
De ce să fie- s-o stingă suflarea
ntemniţat în lux? Lui. Pofta ta-i necurată
Oare
nu-l dezbraci aşa de şi pătată; nu primi
dreptul de-a intra în darul ei! Astfel vei
sărbătoarea vieţii putea să-ţi oferi
omeneşti? dragostea sfântă.
r
X
 XI

/\ici e tronul Tău, aici odihnesc picioarele Tale: unde

trăieşte cel sărman, cel umil şi cel pierdut.
Dacă m-aş ispiti să m-aplec spre Tine, închinarea
mea n-ar ajunge la smerenia unde odihnesc picioarele
Tale: lângă cel sărman, cel umil şi cel pierdut.

Unde nu stă niciodată trufia, acolo stai Tu în cămaşa

umilului: lângă cel sărman, cel umil şi cel pierdut.
Inima mea nu află singură calea unde însoţeşti Tu pe
cei fără-nsoţitor: lângă cel sărman, cel umil şi cel
pierdut.
Aruncă mătăniile, lasă cântecul şi psalmii tăi! Pe cine
crezi tu că slăveşti în ungherul unui templu-nchis?
Deschide ochii şi vezi că Dumnezeu nu-i acolo!
El e unde plugarul lucrează pământul aspru şi unde
trudeşte pietrarul. Este cu ei pe soare şi furtună,
veşmântul Lui e plin de praf. Leapădă mantia cucernică,
coboară-n praf, ca El!
Libertate? Unde crezi tu că afli libertatea? Stăpânul
nostru n-a împovărat făptura Lui. El s-a legat de noi
pentru totdeauna.
 Ieşi din cugetările tale şi lasă florile şi tămâierile!
Veşmintele tale se rup şi se pătează şi ce-ţi este? Du-
te la El şi ţine-te de El, în truda şi-n sudoarea frunţii
tale!
XII

1 impui alergării mele-i lung; calea este lungă. Pe

aripile primei raze de lumină, mi-am urmat călătoria
peste singurătăţile lumilor, lăsându-mi urma în
mulţime de stele. Drumul cel mai depărtat mă poartă
chiar la Tine şi unduirea cea mai măiastră duce la
desăvârşita-Ţi simplitate.
Călătorul trebuie să bată la toate porţile ca să
ajungă la a sa; trebuie să rătăcească prin lumile din
afară pentru a ajunge la altarul dinăuntru.
Mi-am lăsat ochii să rătăcească departe, înainte să-i
închid şi să spun: „Eşti aici!"
Această întrebare, această aşteptare izbucneşte
într-o mie de fluvii de lacrimi şi inundă lumea sub valul
acestei credinţe: „Sunt Eu!"
XIII
 Cântecul meu n-a răsunat până acum. Mi-am trecut
zilele strunind şi destrunind harfa.
N-am putut să aflu ritmul cel drept, cuvintele nu s-
au întâlnit; rămâne numai dorinţa în inima mea.
Floarea nu s-a deschis, numai vântul suspină peste
ea. Nu l-am văzut faţa, nu mi-am plecat urechea la
cuvântul Lui; l-am auzit numai paşii uşori prin faţa
casei.
Toată viaţa mi s-a scurs gătindu-l tronu-n casa mea,
dar lampa nu s-a aprins ca să-L îmbii să intre.
Trăiesc numai cu nădejdea să-L văd, dar încă nu L-
am întâlnit.
XIV

Uorinţele-mi sunt multe şi plângerea mea vrednică

de milă; dar, întorcându-ţi aspru faţa Ta, mă cruţi
mereu. Şi aspra-Ţi bunătate s-a urzit de-a lungul
întregii mele vieţi.
Zi după zi mă-nvredniceşti de marile daruri - cerul şi
lumina, trupul şi viaţa şi sufletul - păzindu-mă de
poftele nemăsurate.
Uneori întârzii plângând; mă deştept şi zoresc în
căutarea ţintei mele dar, atunci, crud Te ascunzi de la
mine.
 Zi după zi mă-nvredniceşti de primirea Ta; şi
întorcându-ţi faţa de la mine, .mă cruţi de primejdii, de
pofta nemăsurată.
XV

Sunt aici ca să-Ţi cânt melodii. în palatul Tău am şi

eu un colţ al meu.
Sunt fără nicio faptă-n lumea Ta, viaţa mea se-
mprăştie-n acorduri fără şir.
Dar când, pentru-nchinarea mută, în templu-
ntunecat la miez de noapte, va bate ceasul,
porunceşte-mi Stăpâne şi mă voi ridica să-Ţi cânt!
Când, în aerul dimineţii, va fi strunită harfa de aur,
binevoieşte să porunceşti starea mea!
XVI
 XVII

Am primit poftirea la sărbătoarea lumii şi s-a

binecuvântat viaţa mea,
Ochii mei au văzut şi urechile mele au auzit.
Rostul meu era să cânt şi am făcut tot ce-am putut;
Acum, a venit oare timpul să Te văd şi să mă-nchin
în fata Ta?
Aştept numai dragostea, să mă las în mâinile Lui. De
aceea-i aşa de târziu, de aceea m-am făcut vinovată de-
atâtea.
Oamenii vin cu legi şi porunci să mă lege, dar eu le
scap totdeauna; căci aştept numai dragostea să mă las
în mâinile Lui. Unii îşi clatină capul şi mă numesc
nepăsătoare; nu mă îndoiesc că au dreptate.
Ziua de târg a trecut şi zarva s-a sfârşit; cei ce mă
învinuiră zadarnic, s-au întors cu mânie.
Aştept numai dragostea, să mă las în mâinile Lui.
XVIII

â
Nori se bulucesc peste nori, se întunecă. Dragoste,
de ce mă laşi să aştept singură la poartă?
în babilonul muncii eu sunt cu gloata; dar, în
această-ntunecată zi, nu nădăjduiesc decât spre Tine.
 Dacă nu-mi descoperi faţa Ta, dacă mă laşi afară, nu
ştiu cum voi trece peste aceste lungi, ploioase ceasuri.
Rămân să contemplu întunecarea cerului şi inima-mi
plângând dă târcoale, ca vântul fără odihnă.
XIX

Dacă Tu nu-mi vorbeşti, voi purta tăcerea Ta; cu ea

îmi voi umple inima. Voi aştepta liniştită, cu capul
plecat, ca noaptea-n veghea-i înstelată.
Dimineaţa va veni cu siguranţă, întunericul va fi
biruit şi cuvântul Tău se va-mprăştia în şuvoaie de aur,
şiroind orbitor peste cer.
Cuvintele Tale se vor zvânta în cuiburile mele cu
păsări şi melodiile Tale vor izbucni în flori, pe toate
potecile pădurilor mele.
XX
 XXI

Sufletul meu rătăcea lânced, când se deschise

floarea de lotus. Coşul meu era gol şi floarea rămase
părăsită.
Uneori şi o tristeţe se abătea peste mine; tresăream
în vis şi simţeam adierea gingaşă a unei miresme
străine în vântul din sud.
Această dulceaţă îmi bolnăvea inima de dor; mi se
părea suflarea fierbinte a verii tânjind spre împlinire.
Nu ştiam că-i a mea, că gingăşia înflorise din adâncurile
inimii mele.
E timpul să-mi las barca la apă? Ceasurile moi se
scurg pe mal, vai mie!
Primăvara îşi dă floarea, apoi îşi ia rămas bun. Şi
acum, copleşită de vane flori ofilite, aştept şi-mi
cheltuiesc vremea. Valurile s-au făcut zgomotoase;
peste mal, în poteca umbrită, frunzele galbene tremură
şi cad.
Ce nefiinţă contempli Tu? Nu simţi un freamăt prin
văzduh, cu cântul depărtat ce urcă şi se mistuie din alt
tărâm?
XXII
 XXIII

In umbrele adânci ale lui iulie ploios, cu paşi furişaţi,

mergi uşor ca noaptea, ocolind străjerii.
Azi-dimineaţa şi-a închis ochii, nesimţitoare la
chemările aprinse ale vântului; un văl des se întinde pe
seninul treaz al cerului. Crângurile şi-au încetat
cântecele şi porţile caselor s-au închis.
Pe uliţa pustie, Tu eşti trecător singuratic. O,
singurul meu Prieten, Prea-lubitule, uşile casei mele
sunt deschise: să nu pieri ca un vis!
1 u eşti afară în noaptea asta furtunoasă, urmând
călătoria-ndrăgostit, Prietenul meu?
Cerul geme ca într-o disperare.
Nu am somn în noaptea asta, Prietene. Mereu
deschid uşa şi aţintesc umbrele nopţii.
Nu desluşesc nimic şi nu ştiu pe unde trece drumul
Tău.
Pe ce mal de fluviu-ntunecat, prin ce pădure-
nfricoşătoare, prin ce adânc de întuneric ai drumul spre
mine, Prietenul meu?
t
 XXIV

Dacă ziua a trecut, dacă păsările nu mai cântă şi

vântul ostenit moare, aruncă asupră-mi vălul umbrelor,
cum ai învăluit pământul în perdelele somnului şi-ai
închis cu dragoste-n amurg petalele lotusului sfârşit.
Drumeţului cărui' traista i s-a deşertat, veşmântu-i
destrămat şi greu de praf şi puterile vlăguite, ia-i
ruşinea şi nevoia şi înnoieşte-i viaţa ca şi florii, sub
binecuvântatul acoperământ al nopţii Tale.
XXV

In noaptea asta de sfârşeală, îngăduie să mă las

somnului şi să odihnesc în Tine credinţa mea.
îngăduie ca duhu-mi vlăguit să nu trudească
aducându-ţi închinare nevolnică.
Tu eşti Cel ce tragi vălul nopţii pe ochii osteniţi ai
zilei, ca să-i înnoieşti privirea la deşteptare, într-o mai
proaspătă strălucire.
XXVI
 JA venit să se aşeze lângă mine şi nu m-am
deşteptat. Blestemat fie somnul meu ticălos!
El a venit când noaptea era blândă; avea harfa în
mână şi visele mele au fremătat toate de melodiile Lui.
Vai, de ce nopţile mele toate-s pierdute astfel? De
ce scapă El mereu vederii mele?
XXVII

Lumina! Unde este lumina? Ea să-nvie oare focul

roşu-al dorului?
lată făclia, dar fără tremurul flăcării; asta-i soarta ta,
inima mea? Ah, pentru tine moartea-ar fi mai bună!
Goliciunea bate la uşa ta; vesteşte că Stăpânul
veghează şi te cheamă la întâlnire în noapte.
Cerul i-acoperit de nori şi ploaia nu mai încetează.
Nu ştiu ce se răscoală în mine, nu ştiu ce vrea să spună.
Lumina unui fulger face întunericul mai adânc şi
inima mea caută poteca unde muzica nopţii mă
cheamă.
Lumina, unde este lumina? Să-nvie ea focul roşu al
dorului! Tună şi vântul se năpusteşte urlând,
străbătând văzduhul. Noaptea e neagră ca ardezia.
Viază cu viata Ta făclia iubirii!
XXVIII
 Aspre sunt piedicile mele şi inima-mi slăbeşte când
încerc să le trec.
Nu am nevoie decât de îngăduinţă, dar mi-e ruşine
s-o nădăjduiesc.
Sunt sigură că o bogăţie e-n Tine şi eşti prietenul
meu, dar n-am curaj să-mi curăţ cămara de gunoaiele
ce-o umplu.
Veşmântul care mă înveleşte e un linţoliu de doliu; îl
urăsc, dar îl cuprind cu drag.
Datoriile mele sunt mari, slăbiciunile multe, ruşinea
mea grea şi ascunsă; şi, când vin să cer ceva, tremur de
teamă că plângerea mea nu va fi împlinită.
XXIX

Ch iar numele îmi este temniţă, unde cea pe care-o

ferec plânge. Mereu trudesc să înalţ în jurul meu zidul
şi, în umbra lui, nu mai zăresc fiinţa mea adevărată.
Mă trudesc cu acest perete înalt; îl cârpesc cu praf şi
nisip şi, în grija mare pentru numele meu, nu mai
zăresc fiinţa mea adevărată.
XXX
 a
Am ieşit singură, să merg la această întâlnire. Dar
cine mă urmează în întunericul tăcut?
Mă depărtez, să-l ocolesc, dar nu îi
scap.
Stârneşte praful cu lăudăroşenii, repetă cu glas
puternic orice cuvânt ce-l rostesc.
O, Doamne! Sunt tot eu, ticăloasa! N-am nicio
ruşine, dar mi-e ruşine să vin la uşa Ta cu ea.
XXXI

„Robule, spune-mi, cine te-a înlănţuit?"

„Stăpânul meu, spune întemniţatul. Plănuiam să
întrec pe toţi în bogăţie şi putere şi grămădii în lăzile
mele banii pe care-i datoram regelui meu. Când somnul
mă birui, mă întinsei pe patul pregătit stăpânului; şi,
când mă deşteptai, mă aflai întemniţat în propria
tainiţă."
„Robule, cine făuri acest lanţ de nestricat?"
„Eu - spune întemniţatul - făurii aceste lanţuri cu
toată grija. Plănuiam ca puterea mea de neînvins să
ţină lumea roabă, într-o domnie fără de sfârşit.
Astfel, zi şi noapte, făurii la foc şi ciocănii crunt.
 Când, în sfârşit, treaba fu terminată şi nu mai lipsi
nicio verigă, mă găsii eu însumi ferecat".
 • XXXIII
XXXII
a Când se lumină, ei
Prin toate veniră în casa
mijloacele încearcă
să
mă ferească, cei ce mea şi ziseră: „Nu
mă iubesc pe lumea vom ocupa aici decât
asta. Dar dragostea un locşor!"
Ta-i mai mare şi Tu
mă laşi liberă. îmi spuseră: „Vom
fi părtaşi la
De teamă să nu-i închinarea ta şi nu
uit, ei se păzesc vom primi decât partea
totdeauna să mă noastră de har!" Pe
lase singură. Dar trece urmă, şezură într-un
zi după zi, şi Tu nu colţ şi rămaseră
Te mai arăţi. liniştiţi.
Deşi nu Te Dar la miezul
pomenesc în nopţii, zgomotoşi şi
rugăciuni,
deşi nu Te am în obraznici, cu
inima mea, iubirea Ta necucernică lăcomie îmi
aşteaptă încă pângăriră locaşul; şi
iubirea mea. aflai altarul despuiat
tot de ofrandele sale.
XXXIV
 XXXV

Fă să dureze numai atâta din mine, să Te pot numi al

meu întru totul,
Fă să dureze numai atât din voia mea, să Te pipăi în
toate, să vin la Tine prin toate şi să-Ţi dăruiesc iubirea
mea,
Fă să dureze numai atâta din mine, să nu Te pot
ascunde niciodată,
Fă să dureze numai această legătură, prin care sunt
legat de voia Ta şi chipul Tău se-ntrupă-n viaţa mea:
iubirii Tale armătură.
Acolo unde sufletul nu ştie teama şi unde capul se
înalţă,
Acolo unde cunoştinţa e nemărginită,
Acolo unde lumea nu-i împărţită între ziduri,
Acolo unde cuvintele suflă adâncuri de curăţie,
Acolo unde avântul neostoit îşi tinde braţele către
desăvârşire,
Acolo unde lumina înţelepciunii nu s-a pierdut în
pustiul obişnuinţei,
Acolo unde sufletul se-avântă-n dezmărginire-a
gândirii şi faptei,
în acest paradis de libertate, Tată, îngăduie să se
deştepte patria mea!
XXXVI
 XXXVII

Aşa mă rog Ţie, Doamne: bate din rădăcină lepra

inimii mele!
Dă-mi puterea să-mi port uşor necazurile şi
bucuriile,
Dă-mi puterea să-mi port dragostea bogată în slujiri,
Dă-mi puterea să nu mă lepăd de cel sărac şi să nu
plec genunchiul în faţa puterii neruşinate,
Dă-mi puterea să-mi înalţ sufletul peste nălucile
lumii,
Şi dă-mi puterea să-mi supun iubitor puterea mea
voinţei Tale!
Credeam că drumeţia mea-i la sfârşit, la capătul
puterilor, că poteca s-a sfârşit în faţa mea, merindele s-
au deşertat şi vremea venise să intru-n tăcut întuneric.
Dar descopăr că voinţa Ta nu cunoaşte sfârşit în
mine. Şi, când vechile cuvinte se sting pe limbă, noi
melodii năvălesc din inimă; şi, când vechile urme s-au
pierdut, un nou meleag se descoperă cu minunile sale.

XXXVIII
 XXXIX

Pe Tine Te vreau! Numai pe Tine! - pe care inima

mea neîncetat îl strigă! Toate ispitele ce mă amăgeau zi
şi noapte sunt mincinoase şi goale până în inimă.
Cum noaptea ascunde-n întuneric porunca luminii,
aşa răsună strigăt în adâncul necunoştinţei mele;
- Pe Tine Te vreau, numai pe Tine!
Cum încă năzuieşte furtuna la sfârşit către pace,
când se năpusteşte asupra păcii cu toată mânia, aşa
pornirea mea se năpusteşte asupra iubirii Tale şi strigă:
-Pe Tine Te vreau, numai pe Tine!
Când inima-i deşartă şi secată, coboară-asupră-mi
ploaia îndurării Tale.
Când viaţa şi-a pierdut harul, vino la mine într-o
explozie de cântece.
Când munca zbuciumată îşi 'nalţă vuietul, purtându-
mă departe, vino la mine Doamne, cu pacea şi odihna
Ta!
Când inima-mi zace roabă, ghemuită-n colţul ei,
sparge poarta Rege-al meu şi vino cu strălucire
împărătească!
Când ispita îmi orbeşte sufletul cu năluca şi pulberea
ei, Tu singurul Sfânt, Tu Veghetorul, vino cu fulgerul şi
tunetul Tău!
XL
 N-a mai plouat de zile şi nopţi, o Doamne-al meu, în
inima-mi pustie. Zarea este sălbatic-goală: nicio urmă
de nor, nicio veste de ploaie.
Trimite furtuna Ta cu mânie, iiiti iiMM.it- ) şi plina
de moarte, dacă aşa-i voia Ta, şi brăzdează cu fulgere
cerul de la răsărit la apus!
Dar adu-Ti aminte, Doamne, adu-Ţi aminte de
această cumplită arşiţă, străpungătoare şi cruntă, care
pătrunde în inima mea şi seacă toată nădejdea!
Din înălţimea cerului, pogoară asupra noastră norul
milei Tale, asemeni privirii-nlăcrimate a mamei, în ziua
mâniei părinteşti.
XLI

Unde Te-aţii Tu, în spatele tuturor, Iubitul meu,

ascuns în întuneric? Toţi Te îmbulzesc, trecând pe
drumul prăfuit şi nu se sinchisesc de Tine. Eu petrec aici
ceasuri lâncede, ca să înşir pentru Tine prinoasele
mele; dar trecătorii îmi dau la o parte florile, una câte
una şi coşul meu se deşartă.
Vremea dimineţii a trecut, şi amiaza. în umbra serii,
ochii mei sunt copleşiţi de dor. Cei ce se întorc mă
privesc ţintă în ochi şi zâmbetul lor mă umple de
ruşine. M-am aşezat ca o tânără cerşetoare, aducându-
mi poala rochiei pe faţă şi, când mă întreabă ce vreau,
îmi plec ochii fără să răspund.
Oh, cum aş putea să le spun că pe Tine Te-aştept şi
că mi-ai făgăduit să vii! Cum aş putea să le mărturisesc
că am această sărăcie ca moştenire de la soţ? Ah,
strâng această mândrie în adâncul inimii mele!
M-am aşezat pe iarbă, contemplu cerul şi visez la
minunăţia venirii Tale: cu
 totul în flăcări, cu aripi de aur bătând în jurul
carului, şi ei pe marginea drumului cu gura căscată,
văzându-Te coborând, ridicând din praf şi aşezând
lângă Tine pe această sărmană fată în zdrenţe,
tremurând toată de ruşine şi de mândrie, ca o liană în
vântul verii!
Dar timpul se scurge şi eu tot nu aud vuietul carului
Tău de luptă. Alaiuri numeroase trec, ducându-se
repede, într-o gălăgie triumfală.
Oare numai Tu Te îndârjeşti să rămâi în întuneric şi
în spatele tuturor? Şi numai eu mă îndârjesc să aştept,
să plâng, să-mi ostenesc inima cu nădejdea zadarnică?

XLII

In zorii zilei, un zvon mi-a şoptit că ne vom îmbarca,

numai noi, şi niciun suflet pe lume nu va şti de
pelerinajul nostru nesfârşit şi fără ţintă.
Pe oceanul nemărginit, la zâmbetul Tău mut,
cântecele mele s-or avânta în melodii, libere ca
valurile, libere de cuvinte.
 încă nu e timpul? Ce mai e de făcut? Vezi, seara a
coborât pe ţărm şi, în lumina palidă, pasărea zboară
spre cuibul ei.
Nu-i timpul să ridic ancora? Cu ultima lucire a
asfinţitului să se mistuie, în sfârşit, barca noastră în
noapte.
XLIII
 XLIV

Era o zi obişnuită, nu eram pregătită de oaspeţi.

Intrând neştiut în inima mea, ca un necunoscut, Regele
meu, ai însemnat cu pecetea veşniciei clipele vieţii
mele.
Azi îmi port ochii pe ele şi văd pecetea Ta, le aflu
zăcând în praf, uitate printre lucrurile şi necazurile
zilnice.
Tu n-ai râs de petrecerea-mi copilărească, căci paşii
ce-i auzeam în casa mea răsună-acum din stea în stea.
Aceasta-i bucuria mea: să aştept şi să pândesc la
marginea drumului, unde întunericul urmează lumina
şi ploaia vine pe urmele verii.
Vestitori, cu veşti din alt tărâm, mă salută şi zoresc
de-a lungul drumului. Inima-mi saltă de bucurie şi-i
dulce suflarea zefirului ce trece.
Din zori până la-nserat, rămân în faţa porţii: ştiu că
va veni, deodată, clipa fericită când voi vedea!
Estimp, zâmbesc şi cânt singură.
Estimp, văzduhul se umple de mireasma
făgăduinţei.
XLV
 N -ai auzit pasul Lui uşor? Vine, vine, vine pentru
totdeauna!
în fiecare clipă, la fiecare vârstă, în fiecare zi, în
fiecare noapte vine, vine, vine pentru totdeauna!
Am cântat multe cântece, în felurite chipuri, şi
fiecare notă strigă mereu: vine, vine, vine pentru
totdeauna!
în zilele înmiresmate ale lui aprilie, pe poteca
pădurii, El vine, vine, vine, pentru totdeauna!
în spaima zbuciumată a nopţilor de iulie, pe carul
tunător al norilor, vine, vine, vine pentru totdeauna!
-De la o trudă la alta, pasul Său apasă inima mea; şi,
la atingerea de aur a piciorului Său, străluceşte bucuria
mea!
XLVI

De câtva timp, la întâlnirea noastră Tu vii mereu mai

aproape. Soarele şi stelele Tale nu vor putea să Te ţină
ascuns de mine mereu.
în multe seri şi dimineţi, foşnetul paşilor Tăi se
aude; solul Tău a venit în inima mea şi m-a chemat
tainic.
Nu ştiu de ce viaţa mea-i azi tulburată de tot şi o
bucurie fremătândă goneşte prin inima mea.
 Parcă a venit timpul să sfârşesc cu truda, şi, simt
uşor în aer mireasma dulcii Tale prezenţe.
XLVII

Noaptea s-a scurs toată, aşteptându-L în zadar. Mă

tem să nu vină deodată, dimineaţa, când voi adormi
doborâtă. Oh, lăsaţi-l calea liberă! Prieteni, nu-L
alungaţi!
Dacă paşii Lui nu mă deşteaptă, lăsaţi-mă să dorm.
Să nu-mi tulbure somnul păsările, nici bucuria vântului
în gloria luminii matinale.
Lăsaţi-mă să dorm în pace, chiar dacă Domnul meu
s-arată-n faţa porţii.
O, nepreţuitul meu somn, care aştepţi numai
atingerea Lui ca să pieri! Ochi închişi, ce s-or deschide
numai la lumina zâmbetului Său, când s-o ivi ca un vis
din aburul somnului!
Să-mi apară ca prima dintre raze şi primul dintre
chipuri! Ca primul tresărit de bucurie să-L datorez
privirii Lui! Să se-ntoarcă la mine, ca sufletul meu să se-
ntoarcă la El!
XLVIII
 Miarea liniştii de dimineaţă fremăta de ciripit şi
florile străluceau pe marginea drumului; peste
depărtarea de nori, razele de aur îşi revărsau bogăţia.
în timpul acesta, osteniţi, ne urmam calea şi nu le
dam nicio atenţie.
Nu cântam şi nu ne veseleam; nu mergeam în sat să
facem negoţ, nu schimbam niciun cuvânt şi niciun
zâmbet, nu zăboveam în drum. Iuţeam pasul tot mai
mult, căci vremea ne zorea.
Soarele ajunsese pe boltă, porumbeii gângureau în
umbră; frunzele uscate pluteau şi se învolburau în
aerul cald al amiezii.
La umbra bananierului, păstorul dormea şi visa; mă
culcai şi eu pe malul apei şi-mi lungii în iarbă trupul
ostenit.
Tovarăşii mei râseră de mine: plini de dispreţ, îşi
ridicară capul şi se grăbiră; neodihnindu-se şi neprivind
în urmă, pieriră în pâcla depărtată a orizontului. Tăiau
de-a curmezişul câmpii şi dealuri şi străbătură
meleaguri depărtate.
 „Cinste ţie, ostaş viteaz!"
Lovită de batjocură, mă sculai, dar nu găsii ce să
răspund. Mă lăsai pierdută într-o adâncă smerenie, în
umbra unei desfătări nedesluşite.
Odihna soarelui în întunecimea verde-tivită îmi
învelea leneş inima. Uitai pentru ce am trudit şi îmi
lăsai sufletul în urzeala de întuneric şi vis.
Când, în sfârşit, am redeschis ochii şi m-am
deşteptat din lâncezeală, Te văzui înălţat în faţa mea,
copleşind somnul meu cu zâmbet!
Şi eu, care mă temeam că poteca-i ruşinoasă! Şi că,
pentru a Te atinge, ar trebui să lupt cu asprime!

XLIX

Din înălţimea tronului, ai coborât şi Te-ai arătat la

uşa colibei mele.
Cântam singură într-un ungher şi melodia ajunse la
urechea Ta. Ai coborât şi Te-ai oprit la uşa colibei mele.
Mulţi sunt vrednicii cântăreţi în palatele Tale şi
cântul sună acolo necurmat. Dar glasul simplu al
acestei nepricepute a mişcat dragostea Ta. Un
neînsemnat ritm a curs în marea muzică a lumii şi, cu o
floare drept răsplată, ai coborât şi Te-ai arătat la uşa
colibei mele.
 M ergeam cerşind din poartă-n poartă, pe drumul
de sat, când trăsura Ta de aur apăru ca un vis fermecat,
minunându-mă de Regele regilor!
Nădejdiile mele se înălţară, şi socoteam: s-au sfârşit
zilele rele! Stăteam gata, în aşteptarea milosteniilor şi
bogăţiilor revărsate peste tot!
Trăsura se opri unde mă aţineam eu. Privirea Ta
căzu asupră-mi şi ai coborât cu un zâmbet. Simţii că
norocul meu venise, în sfârşit! Atunci, deodată, ai
întins mâna şi ai zis: „Ce ai să-mi dai?"
Ah, ce joc regesc! Să întinzi mâna cerşetorului, ca să
cerşeşti! Mă ruşinai şi rămăsei nedumerită; în sfârşit,
din traista mea am scos încet o sămânţă de grâu şi Ţi-
am dat-o.
Dar ce mare-mi fu mirarea, când, la sfârşitul zilei,
deşertându-mi traista, găsii o sămânţă de aur în
grămada celorlalte! Atunci am plâns amar şi-am
cugetat: cum n-avui inima să-Ţi fi dat tot ce-am avut!
întunericul se îndesea. Munca de peste zi ne-am
împlinit-o; socoteam că sosise ultimul oaspete şi în sat
toate porţile s-au închis. Numai unul dintre noi zise că
va veni Regele. Noi am râs şi am zis: „Asta nu se
poate!"
Părea că s-a auzit o bătaie în poartă, dar noi am zis
că nu-i nimic, doar vântul. Am stins luminile şi ne-am
întors pentru somn. Numai unul dintre noi spuse: „lată,
Solul!" Noi am râs şi am zis: „Nu-i, trebuie să fie
vântul!"
Se auzi un zgomot în inima nopţii. Adormiţi,
credeam că-i tunetul depărtat. Pământul se cutremură,
pereţii şovăiră şi noi ne tulburarăm. Cineva dintre noi
spuse că-i zgomot de roţi. Toropiţi cu toţii, am zis într-
un murmur: „Nu-i, trebuie să fie tunetul!"
Era încă noapte-adâncă, când bubui deodată toba.
Glas s-a auzit: „Deşteptaţi-vă, nu pierdeţi timpul!" Ne-
am dus mâna la inimă şi ne-am cutremurat
 de spaimă. Cineva zise: „Vedeţi, iată steagul
Regelui!" Ne-am ridicat tresărind şi am strigat: „Nu-i
timp de pierdut!"
„Regele a venit, dar unde sunt luminile, unde sunt
coroanele? Unde este tronul pe care să şadă? O,
ruşine! Unde-i sala?" Unul spuse: „Ce foloseşte plânsul,
închinaţi-vă cu mâinile goale, primiţi-L în camerele
voastre deşarte!"
Deschideţi porţile, să răsune timpanele! în
adâncimea nopţii a venit Regele în întunecatul nostru
locaş!
Tunetul bubuie în cer, întunericul freamătă de
fulgere.
„Aduceţi faţa de masă zdrenţuită şi întinde-ţi-o în
curte!" Cu furtuna în noaptea cumplită, a venit
deodată şi Regele nostru.

LII

Voiam să-Ţi cer, dar n-am îndrăznit, cununa de

trandafiri ce o purtai la gât.
 Am aşteptat ca Tu să pleci, să aflu în patul Tău o
urmă. Şi, ca o cerşetoare, adulmecai o petală rătăcită.
Săraca de mine! Ce am aflat? Ce zălog a lăsat
dragostea Ta? Nici floare, nici parfum, nici arome. E
sabia Ta puternică, scânteind ca o flacără, fulgerând ca
un tunet! Lumina proaspătă de dimineaţă pătrunde
prin fereastră pe patul Tău. Pasărea dimineţii ciripeşte
şi întreabă: „Femeie ce-ai aflat?" Nu-i nici floare, nici
aromate, Doamne, e groaznica Ta spadă!
Mă uimesc şi mă minunez, ce dar mi-ai făcut? Nu
găsesc niciun loc unde s-o ascund. Mi-e ruşine să o
port, slabă cum sunt şi mă rănesc când o strâng la
piept. Totuşi trebuie să port, chiar ca povară, cinstea
darului ce mi-ai făcut.
De acum înainte, nicio teamă nu voi mai cunoaşte
pe lume şi în luptele
 noastre Tu vei fi biruitor. Mi-ai lăsat moartea drept
tovarăş şi o voi încorona cu viaţa mea. Am sabia Ta ca
să-mi tai legăturile şi nicio teamă nu voi mai cunoaşte
pe lume.
De acum înainte, renunţ la orice-mpopoţonare
copilărească. Rege al inimii mele, eu nu voi mai
cunoaşte aşteptarea şi plânsul: doar cumpătarea şi
purtările plăcute. Mi-ai dat sabia drept podoabă; ce să
mai fac cu gătelile de păpuşă?

LIII

]VIinunată-i brăţara Ta, cu geme de stele

împodobită, în şir de miriade-giuvaeruri smălţuite. Dar,
încă mai minunată-i sabia Ta, cu arcuirea ei
scânteietoare, ca aripile păsării lui Vishnu, în liniştită
plutire pe vâlvătaia dezlănţuită-n apus.
Freamătă, precum supremul răspuns al vieţii în
extazul agonic, la ultimul asalt al morţii. Luceşte, ca
flacăra curată a fiinţei ce înghite pământescul locaş,
într-o cumplită străfulgerare.
 Minunată-i brăţara Ta, împodobită cu cereşti
nestemate; dar sabia Ta, Rege al tunetului, e făurită cu
prea mare frumuseţe, şi-i frică ochiului şi minţii!

LIV

Nu-Ţi ceream nimic, nu-Ţi supăram urechea cu

numele meu. Când m-ai părăsit, am rămas fără cuvânt.
Eram singură lângă izvor, unde copacii purtau umbră
adâncă şi femeile se întorceau acasă, după ce-şi
umplură până-n buză brunele ulcioare de pământ. Ele
mă chemau şi strigau: „Vino cu noi; dimineaţa trece, în
curând e amiază!" Dar eu întârziam încă, pierdută în
visări.
N-am auzit pasul Tău când ai venit. Ochii-Ţi erau
trişti când odihniră asupră-mi, vocea ostenită când mi-
ai zis încet de tot: „Sunt un drumeţ însetat!" Lepădai
visele şi vărsai apa din ulcior în palmele Tale
împreunate. Frunzişul fremăta deasupra noastră, în
umbră cânta cucul şi mirosul florii de bablâ ne ajungea
de la cotul drumului.
 Am rămas mută, copleşită de ruşine, când m-ai
întrebat de nume. într-adevăr, ce făcusem ca să-Ţi
aduci aminte de mine? Dar gândul că am putut să-Ţi
potolesc setea îmi mângâie inima într-o învăluire
gingaşă. Ceasul dimineţii a trecut, păsările scot ţipetele
lor egale, frunzişul de neem freamătă deasupra mea;
rămân nemişcată şi cad pe gânduri.
LV

Lâncezeala apasă inima ta şi toropeala ochii tăi.

N-ai auzit că floarea domneşte minunat între spini?
Scoală! Deşteaptă-te! Să nu treacă ceasul în deşert! La
capătul potecii aspre, în ţara singurătăţii curate,
Prietenul meu odihneşte singuratic. Nu-I dezamăgi
aşteptarea! Deşteaptă-te! Chiar dacă freamătă şi
tremură azurul în arşiţa luminii de amiază ... Chiar dacă
nisipul arzător îţi arată veşmântu-i însetat...
Nu simţi bucurie în adâncul inimii tale? La fiecare
pas al tău, nu va răsuna oare harfa din potecă, cu
muzica-i gingaş-îndurerată?
LVI
 ţ>i astfel, bucuria pe care o iei întru mine este atât
de bogată.
Şi astfel, ai coborât la mine. O, Doamne, Stăpân al
cerului, dacă n-aş fi eu unde ar locui dragostea Ta?
Tu m-ai luat părtaşă la bogăţia Ta. în inima mea se
desfată voia Ta nesfârşită. Prin viaţa mea se-ntrupă
neîncetat voinţa Ta.
Şi iată de ce Tu, Rege al regilor, Te-ai împodobit cu
frumuseţea, ca să-mi robeşti inima. Şi iată de ce,
dragostea Ta se mistuie în dragostea iubitei Tale; şi Te
arăţi unde unirea celor doi este desăvârşită.
LVII
i
Lumină, Lumina mea! Lumină umplând lumea,
lumină sărut al ochilor, dulceaţă a inimii, lumină!
Ah, lumina străluceşte în miezul vieţii mele!
Prea-lubitule, dragostea mea răsună sub bătaia
luminii. Cerurile se deschid, vântul se năpusteşte, un
zâmbet a străbătut pământul.
Pe oceanul de lumină, Prea-lubitule, fluturele îşi
deschide aripile. Creasta valurilor de lumină străluceşte
de crini şi iasomie. Lumina, o Prea-lubitule, împrăştie
aur peste nori, ea revarsă din belşug nestemate.
O bucurie mare se leagă din frunză-n frunză, o,
Dragostea mea, o bucurie fără margini! Fluviul cerului
şi-a inundat malurile; tot valul de bucurie s-a revărsat
afară!
LVIII

Toate ţipetele de bucurie să se împlinească-n cântul

meu suprem:
Bucuria care face pământul să-şi reverse belşugul de
iarbă;
bucuria care face să joace viaţa şi moartea
îngemănate;
bucuria care grăbeşte furtuna, şi, cu-n zâmbet
deşteaptă şi înăbuşă viaţa;
bucuria care odihneşte prin lacrimi în cupa lotusului-
durere;
şi, în sfârşit, bucuria care aruncă-n praf tot ce are şi
nu ştie ce face.
LIX
 LX

Da, ştiu că aceasta-i dragostea Ta, o, Iubitul inimii

mele: această lumină de aur ce joacă pe frunze, norii
leneşi care lunecă pe cer şi zefirul ce-şi lasă boarea pe
fruntea mea.
Ochii mei s-au spălat în lumina dimineţii: e vestea Ta
inimii mele. Faţa Ta se pleacă din marea-i înălţime,
ochii Tăi s-au cufundat în ochii mei şi la picioarele Tale
bate inima mea.
Pe malul lumilor nesfârşite se adună copii. Azurul
necuprins e neclintit deasupra lor; lângă ei, valul bate
fără odihnă. Pe malul lumilor nesfârşite se adună copii
cu ţipete şi jocuri.
Ei clădesc castele de nisip, se joacă cu scoici goale.
Cu flori ofilite îşi împodobesc bărcuţele şi, râzând, se
lansează pe marea adâncă.
Copiii îşi ţin jocurile pe malul lumilor.
Ei nu ştiu să înoate, nu ştiu să arunce năvodul.
Pescuitorii de perle se cufundă în adânc, negustorii
înalţă pânzele; estimp, copiii adună pietricele şi le
împrăştie. Nu caută comori ascunse, nu ştiu să arunce
năvodul.
Valul se-nalţă c-un râset şi palid lumina plajei
surâde. Valurile pline de moarte cântă balade copiilor,
cum cântă mama ce-şi alintă pruncul. Valul se zbenguie
cu ei şi palid lumina plajei surâde.
Pe malul lumilor nesfârşite se adună copii. Furtuna
rătăceşte pe cerul fără urme, corăbiile se mistuie în
depărtări, moartea dă târcoale şi copiii se joacă.
Pe malul lumilor nesfârşite se ţine marea adunare a
copiilor.

LXI

Somnul ce pluteşte pe pleoapele pruncului - cine

ştie de unde vine?
„- Eu! Mi s-a povestit că acolo, în satul zânelor, prin
umbrele pădurii ce-o luminează dulce licuricii, se
pleacă sfios două flori fermecate. De acolo vine să
pună un sărut pe pleoapele pruncului."
Surâsul care pluteşte pe buzele micuţului când
doarme - cine ştie unde s-a născut?
„- Eu! Mi s-a povestit că o dulce rază a lunii noi pipăi
colţul unui ostenit nor de toamnă şi acolo, în visul unei
dimineţi muiată-n rouă, un surâs se născu -surâsul ce
pluteşte pe buzele micuţului când doarme."
Gingaşul fior ce rumeneşte trupul micuţului - cine
ştie unde se-ascunse mai întâi?
„- El învelea într-o tăcută şi dulce taină sânul tinerei
fecioare ce fuse mama întâi - gingaşul fior ce
rumeneşte trupul micuţului."

r*\fm rlWo //riV-'O

LXII

Când îţi aduc jucării, copilul meu, înţeleg ce-i

sclipirea asta pe ape şi nori şi de ce toate florile-s
pictate - când îţi dăruiesc jucării.
Când îţi cânt ca să joci, ştiu ce-i muzica în rămuriş şi
corul valurilor pătrunzând până-n sânul pământului
ascultând - când îţi cânt ca să joci.
Când întind dulci nimicuri mânuţelor tale lacome,
ştiu ce-i mierea în cupa florii şi sucul dulce de care se
înăbuşă fructul - când întind nimicuri mânuţelor tale
lacome.
Când te sărut ca să zâmbeşti, copilul meu drag,
înţeleg limpede ce-i plăcerea ce şiroieşte din cer în
dimineaţa clară şi ce desfătare dăruieşte zefirul
trupului meu - când te sărut ca să zâmbeşti.
LXIII

1 u m-ai făcut să cunosc prieteni, să odihnesc la

vatră nouă. Pe cel ce era departe l-ai adus aproape şi
din străin l-ai făcut frate.
îmi trebuie curaj ca să-mi las vechea casă; uit că aici
trecutul locuieşte cu viitorul şi acolo locuieşti Tu.
Peste naştere şi moarte, în lumea aceasta Tu eşti
unicu-mi învăţător; mereu, cu lanţuri de bucurie legi
inima mea de tot ce-i minunat.
Pentru cel ce Te cunoaşte nimic nu-i străin sau
duşmănos, nicio poartă nu-i închisă. Oh! Dă-mi acest
har! îngăduie-mi să nu pierd fericirea de a deosebi
Unicul în jocul deosebirilor!

LXIV
 Pe malul fluviului pustiu, prin ierburi 'nalte, eu o-
ntrebai: „Copilă, unde mergi tu aşa, ocrotind sub
veşmânt lumina lămpii? Casa mea-i întunecată şi
deşartă, dă-mi făclia ta!". O clipă, ea ridică asupră-mi
ochii întunecaţi şi mă privi ţintă în amurg. „Am venit la
fluviu, spuse ea, ca să dăruiesc făclia apei, când se va
stinge ultima lucire a asfinţitului". Şi rămăsei singur
prin ierburile 'nalte, privind minunat palida flacără ce
se mistuia în pustiu.
în liniştea întunericului sporit, o întrebai: „Copilă,
toate făcliile voastre sunt aprinse, deci unde mergi tu
cu a ta? Casa mea-i întunecată şi deşartă, dă-mi făclia
ta!" Ea ridică asupră-mi ochii întunecaţi, rămase
şovăind o clipă. „Am venit, spuse ea în sfârşit, ca să
ofer făclia mea cerului!" Şi, rămăsei acolo, privind
minunat flacăra mistuindu-se-n pustiu.
în bezna nopţii fără lună, o întrebai: „Copilă, ce cauţi
tu, ţinând aşa lumina la piept? Casa mea-i întunecată şi
deşartă, dă-mi făclia ta!"
O clipă se opri şi, îngândurată, mă privi ţintă în
noapte.
„Am purtat această lumină, spuse ea, ca să mă
alătur în carnavalul făcliilor". Şi rămăsei acolo, privind
minunat mica făclie, zadarnic pierdută printre focuri.
LXV
 LXVI

Ce leac divin nădăjduieşti Tu, Doamne, din

nestăpânita cupă-a vieţii mele?
Poetule! Aşa a plăcut Ţie, să-Ţi vezi lucrarea-n ochii
mei şi să asculţi în templul urechii mele dumnezeiasca
Ta armonie? în sufletul meu, lumea Ta se ţese în
înţelesuri împărtăşite din melodia bucuriei Tale. Mi Te
dăruieşti prin dragoste şi, astfel, Tu făptuieşti în mine
blândeţea Ta fără sfârşit.
Pe cea care locuieşte în adâncul fiinţei mele, ascunsă
în umbră, care niciodată nu şi-a înălţat aripa în lumina
dimineţii, o învelesc în ultimul meu cânt, Doamne-al
meu, ca să Ţi-o închin ca dar suprem.
Cuvintele i-au adus dragostea, dar n-au cucerit-o;
zadarnic nădejdea tare îşi întinde spre ea braţele
aprinse.
Am hoinărit peste mări şi ţări şi am păstrat-o în
adâncul inimii mele; în jurul ei s-au înălţat şi s-au
prăbuşit biruinţele şi înfrângerile vieţii mele.
Ea domneşte peste cugetările şi faptele mele, peste
somnul şi visele mele şi totuşi locuieşte departe şi
singuratic.
Mulţi au bătut la poarta mea, au cerut-o şi s-au
întors fără nădejde.
 Nimeni pe lume nu i-a văzut vreodată faţa; ea
aşteaptă s-o recunoşti Tu.

Dahinriranath Taaore
Ofranda Urină
LXVII
 LXVIII

Tu eşti cerul şi eşti cuibul. O, Tu, cel bogat în

frumuseţi! Aici, în cuibul de culori, melodii şi miresme,
iubirea Ta împrejmuie sufletul!
lată vine dimineaţa, cu un coş de aur în dreapta-i,
împodobită cu o cunună de frumuseţi ce va ocroti
liniştit pământul.
Şi, iată, vine pe poteci-fecioare seara, pe păşuni
singuratice, pustii de turme. Ea aduce în ulcioru-i de
aur băutura proaspătă a păcii, valul de odihnă venit de
la ţărmul de-apus.
Dar acolo, acolo unde se deschide cerul nesfârşit ca
să se avânte sufletul, acolo domneşte, curată şi
luminoasă, Frumuseţea. Acolo nu mai este nici zi, nici
noapte, nici chipuri şi culori, nici cuvinte şi cuvânt.
acest pământ, lumina Ta pogoară-n faţa porţii mele,
ca să culeagă şi să-nchine picioarelor Tale norii
lacrimilor, suspinelor şi cântecelor mele.
Cu duioşie-Ţi înveleşti pieptul înstelat în această
hlamidă de nori, înfăşurând-o în chipuri fără număr,
smălţuind-o în nuanţe nesfârşite.
E atât de uşoară, de curgătoare şi moale şi plină de
lacrimi şi neagră, încât o iubeşti, o Tu Cel fără prihană
şi strălucitorule! Şi, de aceea, cu umbra ei mişcătoare,
îţi acoperi slăvită şi alba splendoare!
LXIX

Acelaşi râu de viaţă, care curge prin vinele mele,

curge mereu peste lume şi joacă în zvâcniri ritmate.
E viaţa ce-şi înfloreşte bucuria în pulberea
pământului, în valurile de iarbă şi izbucneşte în repezi
valuri de frunze şi flori.
E viaţa ce se unduie, flux-reflux, în oceanul-leagăn al
vieţii şi morţii.
îmi simt trupul slăvit la atingerea acestei vieţi
universale. Şi mă semeţesc, căci marea bătaie a vieţii
vârstelor este în sângele meu, în care zvâcneşte acum!
LXX

Oe cuvine Ţie, Doamne, să Te împărtăşeşti de

fericirea acestui joc? Să fii aruncat, pierdut, bătut de
vânt în vâltoarea acestei grozave bucurii? Totul se
iuţeşte, fără odihnă, fără privire înapoi, fără putere de-
a se opri, totul se iuţeşte. Potrivind pasul la ritmul
acestei muzici neobosite, nuanţe şi miresme revarsă
nesfârşite cascade, în această prea-plină bucurie ce se-
avântă şi lasă şi moare mereu.
LXXI
 LXXII

/Yceasta-i maya Ta, să cresc bogată şi să mă întind

peste tot, urzind pete împestriţate pe splendoarea Ta.
Tu-Ţi pui piedică chiar fiinţei Tale, şi, în miriade de
accente, răspunzi chemării Tale. Aşa s-a întrupat în
mine despărţirea Ta.
Cântecul Tău sfâşietor se răsfrânge peste ceruri, în
lacrimi irizate şi în surâsuri, în spaime şi nădejdi; valuri
se-nalţă şi se surpă, visuri se destramă şi se înfiripă. în
mine, însuţi Te pui în derută.
Pânza aceasta ce-ai înălţat s-a împestriţat de
nenumărate chipuri care se bat ziua şi noaptea. în
spate, tronul Tău e urzit dintr-o uimitoare taină de
rotunjimi, nicio linie dreaptă într-însa.
Sărbătoarea mea şi a Ta se întinde peste cer. De
armonia noastră văzduhul tot vibrează şi jocul căutării
noastre se urmăreşte peste vârste.
El e Cel intim care-mi deşteaptă fiinţa la profunda Sa
atingere tainică.
El e Cel care-Şi pune farmecul pe ochii mei şi, plin de
voioşie, cântă la harfa inimii mele ritmurile bucuriei şi
necazului.
El e Cel care ţese această maya în nuanţe fugare de
aur şi argint, albastru şi verde şi lasă să se zărească prin
creţele ţesăturii piciorul Său, la a cărui atingere mă
sfârşesc.
Vin zile şi trec vârste; El răscoală inima mea în multe
nume şi chipuri, în multe poveri de bucurie şi necaz.
LXXIII
 LXXIV

Pentru mine libertatea nu stă în renunţare.

Simt îmbrăţişarea libertăţii într-un milion de legături
desfătătoare.
Umplând din belşug cupa mea de pământ, Tu-mi
verşi mereu valul proaspăt al vinului Tău, în felurite
culori şi miresme.
Lumea mea va aprinde sute de făclii la flacăra Ta şi
le va aşeza în faţa altarului Tău.
Nu! Nu vă voi închide niciodată, porţi ale simţurilor
mele! Plăcerile văzului, auzului şi pipăitului vor
însemna plăcerea Ta.
Da, amăgirile mele vor arde toate-n vâlvătaie de
bucurie şi dorurile mele vor muri toate în fructe de
iubire!
O-a plecat ziua, e întuneric pe pământ. E vremea să
merg la râu, să-mi umplu ulciorul.
Văzduhul tânjeşte după un murmur de apă care mă
cheamă. Acolo voi merge în tristul asfinţit. Pe poteca
singuratică, nimeni; vântul se răscoală, un tremur
lunecă pe râu.
Nu ştiu dacă mă voi întoarce. Nu ştiu la ce întâlnire
mă duc. Acolo, lângă vad, în bărcuţă, un Necunoscut
cântă din lăută.
LXXV
 LXXVI

Darurile Tale ne împlinesc toate dorinţele şi, totuşi,

se-ntorc la Tine neîmpuţinate.
Râul îşi face munca de fiecare zi, se iuţeşte peste
câmpii şi cătune, dar valul său se întoarce întru
spălarea picioarelor Tale.
Slăvirea Ta nu sărăceşte lumea.
Cântecele poetului dăruiesc oamenilor înţelesurile
care le plac; dar înţelesul lor ultim este să Te numească
pe Tine.
Zi după zi, o Stăpânul vieţii mele, voi sta lângă Tine,
faţă către faţă?
Cu mâinile împreunate, o Stăpânul lumilor, voi sta
lângă Tine, faţă către faţă?
Sub marele Tău cer, în tăcere şi singurătate, cu
inima smerită, voi sta lângă Tine, faţă către faţă?
Şi, când îmi voi fi împlinit truda pe-acest pământ, o
Regele regilor, singură şi mută, voi sta lângă Tine, faţă
către fată?
LXXVII
 Da, Te-am cunoscut Dumnezeul meu şi mă ţin
aproape, dar n-am făcut din Tine bunul meu şi nu Te
cunosc apropiat.
Te cunosc drept Tatăl meu şi mă aştern la picioarele
Tale, dar nu mă prind de mâna Ta ca de un prieten.
Acolo, unde cobori pe pământul nostru şi Te
dăruieşti, acolo nu mă aţin să Te alipesc de inima mea
şi să Te iau tovarăş.
Tu eşti Frate între fraţii mei, dar nu-mi împart
câştigurile cu ei, ci totul cu Tine.
în bucurie şi în necaz nu rămân lângă oameni, ci stau
alături de Tine. Şovăi să-mi las viaţa şi, aşa, mă cufund
în adâncile ape ale vieţii.
LXXVIII

Când firea era proaspătă şi stelele străluceau în

prima splendoare, zeii ţinură sfat în cer şi cântară:
- „O, icoană a desăvârşirii! O, bucurie fără seamăn!"
Dar unul dintre ei strigă deodată:
- „Lipseşte ceva din lanţul de lumină şi s-a pierdut o
stea!"
Corzile de aur ale harfelor tăcură, cântul încetă şi
înspăimântaţi plânseră:
 -„Desigur, era cea mai frumoasă stea şi slava tuturor
cerurilor!"
Din ziua aceea, o caută fără odihnă şi tânguirea se
întinde de la unul la altul:
-„Cu ea, lumea şi-a pierdut singura bucurie!"
în timpul acesta, în tăcerea adâncă a nopţii, stelele
surâd şi murmură-ntre ele:
„Zadarnică-i căutarea! Desăvârşire necurmată-i
pretutindeni!"
LXXIX
 LXXX

Dacă nu mi-e dat să Te-ntâlnesc în viaţa aceasta, cel

puţin să am mâhnirea că nu Te-am văzut: nicio clipă să
nu uit, şi-n vis şi veghe să port povara acestei suferinţe.
Când mi se scurg zilele prin mulţimea lacomă şi
mâinile mi se umplu de câştig, să simt că n-am
dobândit nimic: nicio clipă să nu uit, şi-n vis şi veghe să
port povara acestei suferinţe.
Când mă aşez pe marginea drumului, suflând
ostenită, când îmi fac patul pe pământul gol, să simt
că-n faţa mea-i drum lung: nicio clipă să nu uit, şi-n vis
şi veghe să port povara acestei suferinţe.
IVlă asemăn unui petic de nor, rătăcind zadarnic pe
cerul de toamnă. O, Soarele meu veşnic slăvit! încă nu
mi s-a topit ceaţa la atingerea Ta, astfel că nu-mi
foloseşte la nimic lumina Ta; aşa o duc eu, numărând
lunile şi anii de când sunt despărţită de Tine.
Dacă aşa-i voia şi acesta-i jocul Tău, stăpâneşte
fugara mea slăbiciune: împodobeşte-o în culori, să o
strălucească aurul, să plutească în vântul leneş, să se
desfăşoare în uimitoare chipuri!
Apoi, din nou - dacă-i voia Ta să înceteze noaptea
acest joc - mă voi mistui, voi dispărea în întuneric sau,
poate, într-un surâs al dimineţii albe, în prospeţimea
acestei limpezi curaţii.
LXXXI
 LXXXII

Toată ziua am plâns pentru timpul pierdut. Dar el

nu-i pierdut niciodată, Doamne! în mâinile Tale-i
fiecare clipă din viaţa mea.
Ascuns în inima făpturilor, Tu hrăneşti până la
încolţire sămânţa, până la înflorire mugurul şi floarea
ce leagă până la belşugul fructului.
Leneveam pe pat şi-mi închipuiam că orice muncă
încetase. Mă deşteptai dimineaţa şi-mi aflai grădina
plină de flori şi minuni.
In mâinile Tale timpu-i nesfârşit, Doamne. Nimeni
nu stă să-Ţi numere clipele.
Zilele şi nopţile trec, vârstele înfloresc şi se ofilesc ca
florile. Tu ştii să aştepţi.
Veacurile Tale se urmează ca să împlinească o
gingaşă floare în câmpii.
Noi, oamenii, n-avem timp de pierdut şi trebuie să
ne zbatem pentru norocul nostru. Suntem prea săraci
ca să întârziem.
Şi, astfel, timpul îl las în seama nemulţumiţilor;
estimp, altarul Tău rămâne pustiu şi despuiat.
La sfârşitul zilei, mă zoresc de teamă să nu se fi
închis porţile; apoi văd că mai e timp destul.
LXXXIII
 LXXXIV

Pentru Tine voi face un colier de perle, din lacrimile

chinului meu.
Ca să-Ţi acopere picioarele, stelele şi-au şlefuit inele
de lumină; ci darul meu vrea să atârne la gâtul Tău.
Din Tine izvorăsc bogăţia şi slava, în Tine-i puterea
să le dai şi să le ţii. Dar tânguirea aceasta-i numai a
mea şi, când Ţi-o dăruiesc, pogori asupră-mi harul Tău.
r iorul despărţirii se varsă peste lume şi naşte
chipuri fără număr pe cerul nesfârşit. Tristeţea
despărţirii contemplă noaptea-n tăcere, din stea în
stea şi deşteaptă o liră prin frunzele surâzând, în
întunecimea ploioasă a lui iulie.
Această năvalnică frământare se îndeseşte în doruri
şi iubiri, în suferinţele şi bucuriile din casele oamenilor
şi ţâşneşte din inima mea, şiroind în cântece mereu.

LXXXVI
 Când ieşiră oştenii
din palatul
Stăpânului, unde se-
ascunse puterea lor?
Unde erau armura şi
armele lor?
Păreau sărmani şi fără puteri şi săgeţile căzură
asupra lor ca grindina, în ziua când ieşiră din palatul
Stăpânului.
Când se întoarseră oştenii în palatul Stăpânului,
unde se-ascunse puterea lor?
Lăsară sabia, lăsară arcul şi săgeata; pe fruntea lor
lumina pacea. Lăsară roadele vieţii în urmă-le, în ziua
când se-ntoarseră în palatul Stăpânului.
IVIoarte, roaba ta e la uşa mea. Ea a străbătut
marea neştiută, mi-aduce solie de la Tine. Noaptea e-
ntunecată şi inimii i-e frică! Totuşi, îmi voi lua făclia,
voi deschide poarta ca s-o primesc. Căci la poartă-i
solitoarea ta.
Cu mâinile împreunate, o voi cinsti cu lacrimile
mele. Voi grămădi comoara inimii la picioarele ei.
Şi ea se va întoarce cu solia împlinită, lăsându-mi
umbra ei întunecată.
Şi, în dimineaţa mâhnită, nimeni nu va mai fi
Doamne, decât eu, ca să-Ţi aduc jertfa cea mare!
LXXXVII
 LXXXVIII

O caut fără nădejde prin toate ungherele; n-o aflu

nicăieri. Casa mea-i mică şi, ce-a ieşit odată, nu se mai
găseşte.
Dar mare-i palatul Tău, Doamne, căci căutând, am
ajuns în faţa porţii Tale.
Mă opresc sub bolta de aur a serii Tale şi ridic spre
Tine ochii mei copleşiţi de dor.
Am ajuns la marginea veşniciei, de unde nimic nu se
mai pierde vreodată: nici speranţa, nici fericirea, nici
amintirea unei feţe întrezărite prin lacrimi.
Oh! Scaldă viaţa mea pustie în acest ocean, cufund-o
în sânul acestei plinătăţi! Să cuprind odată, pe lumea
întreagă, această dulceaţă pierdută!
Doamne-al templului pustiu! Strunele rupte nu mai
prăznuiesc lauda Ta. Clopotul serii nu mai îmbie la
slujbă, văzduhu-i tăcut în jurul Tău.
în casa Ta mâhnită, bate primăvara zefirul hoinar.
Aduce veşti de la flori: florile ce nu mai sunt dăruite
altarului Tău.
Credinciosul Tău de altădată geme după o milă
zadarnică. La căderea serii, când focurile şi umbrele se
mistuie-n amurg, el se întoarce trist de la templu, cu
pustiul în inimă.
 Zilele de sărbătoare n-aduc decât tăcere. Nopţile de
rugăciune se scurg fără făclii aprinse.
Mulţimea chipurilor sfinte, şlefuite de harnici artişti,
le poartă râul sacru al uitării.
Iar Tu rămâi neslăvit, veşnic trecut cu vederea,
Doamne-al templului pustiu!
LXXXIX
 XC

IVIai multă gălăgie, mai multe cuvinte cu glas mare,

aşa vrea Stăpânul meu! M-am folosit de şoapte. Graiul
inimii mele se va urma de-acum în murmure de cânt.
Oamenii se grăbesc spre piaţa Regelui. Toţi
negustorii şi cumpărătorii sunt acolo. Cât despre mine,
am îngăduinţa-n amiază, în plină muncă.
Să se deschidă deci florile în grădina mea, deşi nu-i
vremea lor, şi albina să umple văzduhul cu zumzetul ei
dulce!
Am cheltuit o mulţime de ceasuri în lupta binelui cu
răul, dar acum vrea Soţul vieţii mele pustii să cheme la
El inima mea; şi nu ştiu ce-nseamnă chemarea fără
veste, ce să fie această schimbare?
Ce dar vei îmbia, când moartea va bate la uşa ta?
Voi pune în faţa oaspetei cupa plină a vieţii mele; nu
voi suferi să plece cu mâinile goale.
Şi dulcele rod al zilelor mele de toamnă şi-al nopţilor
de vară, al vieţii mele zbuciumate: la capătul zilelor
mele le voi îmbia în faţa ei - când va bate moartea la
uşa mea.
XCI
 XCII

O, tu, supremă împlinire-a vieţii, Moarte, o moartea

mea, aleargă şi vorbeşte-mi şoptit!
Zi după zi am vegheat aşteptându-te, pentru tine am
purtat bucuriile şi durerile vieţii.
Tot ce sunt şi tot ce am, nădejdea mea şi iubirea
mea au curs mereu în taină spre tine.
O ultimă lucire a ochilor tăi şi viaţa mea va fi a ta.
S-au împletit florile şi cununa e gata pentru Mire.
După nuntă, mireasa va lăsa casa părintească şi,
singură, va merge în noaptea solitară, întru
întâmpinarea Domnului ei.
ţ>tiu că va veni o zi când nu voi mai vedea acest
pământ; viaţa se va odihni dintru mine, după ce va fi
tras vălul suprem pe ochii mei.
Atunci stelele vor veghea în noapte, aurora va ţâşni
ca veghea şi orele se vor înălţa încă, asemeni valurilor
mării, aducând bucurii şi necazuri.
Când mă gândesc la sfârşitul clipelor mele, zăgazul
timpului se sparge; deodată mi se limpezeşte, în
lumina morţii, lumea cu comorile ei moarte. în ea
desfătarea-i cea mai săracă locuinţă, plăcerea-i viaţa
cea mai netrebnică.
Ducă-se dulceţile ce le-am dorit şi bunătăţile pe care
le-am avut!
 Şi, apropie-mi-se sufletul numai de acele bunătăţi
pe care le-am nesocotit, şi n-am vrut să le văd!
"MO
xeni
 XCIV

Am luat vacantă! Urati-mi drum bun, fraţii mei!

Primiţi salutul meu!
lată, îmi pun cheile la poartă, las toate drepturile
asupra casei mele! Dăruiţi-mi numai câteva vorbe bune
la plecare!
Atâta timp am fost vecini şi am primit de la voi mai
mult decât am putut să dau. Acum mijeşte ziua, făclia
care mi-a luminat ungherul s-a mistuit. A venit o
chemare şi sunt gata de drum!
Acum, în ceasul plecării, prieteni, uraţi-mi noroc!
Cerul e-nroşit de auroră, poteca se deschide minunată.
Nu mă-ntrebaţi ce port cu mine! Plec la drum cu
mâinile goale şi inima plină de dor.
îmi voi pune cununa de nuntă. N-am îmbrăcat
mantia întunecată a pelerinilor; sufletul meu n-are
teamă, chiar de va-ntâlni primejdii în drum.
La capătul drumului meu va răsări luceafărul şi
tânguitoarele sunete ale serii se vor revărsa, deodată,
deasupra bolţii regale.
114
RahinHrpnath Tannro
 XCVI

N -am priceput
nimic, când am
trecut pragul acestei
vieţi.
Care a fost puterea ce m-a făcut să-nfloresc în taină,
cum se deschide floarea la miezul nopţii în pădure?
în dimineaţa când ochii mei s-au deschis în lumină,
am simţit îndată că nu eram străină pe pământ şi că,
sub chipul mamei, mă îmbrăţişa Necunoscutul fără chip
şi nume.
Aşa îmi va apărea la moarte acelaşi Necunoscut, ca
şi cum L-aş fi cunoscut dintotdeauna. Şi, pentru că
iubesc această viaţă, ştiu că voi iubi moartea tot aşa de
mult.
Când voi pleca de-aici, acesta fie cuvântul meu
suprem: că, ce-am văzut e minunat!
Am gustat mierea lotusului pe oceanul de lumină şi-
am fost binecuvântată: acesta fie cuvântul meu
suprem!
Am dănţuit în palatul cu chipuri nesfârşite şi L-am
zărit pe Cel fără de chip.
 Mădularele şi trupul tot mi-au tresărit la atingerea
Celui neatins! Ah, dacă sfârşitul trebuie să vină acum,
să vină! - acesta fie cuvântul meu suprem!
XCVII
 XCVIII

i^ând jucam împreună, niciodată n-am întrebat cine

eşti. Nu cunoşteam nici sfială, nici teamă şi viaţa-mi era
năvalnică.
în zori, ca un Prieten, mă chemai din somn şi mă
purtai în fugă, din luminiş în luminiş.
în timpul acesta nu mă frământam să ştiu ce-mi
cântai; glasul mea relua simplu melodiile, inima-mi
juca în ritmul lor.
Dar acum, când ceasul jocurilor a trecut, ce este
această vedere neaşteptată? Lumea toată şi toate
tăcutele stele îşi pleacă privirile la picioarele Tale!
l e voi acoperi cu trofee, cu laurii înfrângerii mele;
nu stă-n puterea mea să scap de Tine neînvinsă.
Desigur, eu simt nebunia trufiei mele; ştiu că, în
preaplinul trudei, viaţa mea îşi va sparge zăgazurile,
inima-mi goală va răspândi suspine şi pietrele vor
izbucni în lacrimi.
Desigur, ştiu că nu vor rămâne închise mereu
petalele lotusului, ci vor descoperi comoara tainică a
nectarului lor.
Din înălţimea cerului veghează un Ochi, care mă va
chema spre linişte. Nimic nu mi se va lăsa, orice-ar fi şi,
la picioarele Tale, voi primi moartea de tot!
 XCIX

Când voi scăpa cârma, voi cunoaşte că a

venit vremea s-o iei Tu. Facă-se ce trebuie să se
facă! Zadarnică e truda mea.
Atunci împacă-te, inimă! Primeşte în linişte
stingerea şi socoteşte noroc să odihneşti, în liniştea
unde-ai fost hotărâtă.
Luminile se sting fără-ncetare, la cea mai mică
adiere a vântului; în silinţa de a le reaprinde, uit de
toate mereu.
Dar, de data aceasta, voi fi cuminte; voi aştepta în
noapte, aşternându-mi covorul pe pământ şi, când îţi
va plăcea, Doamne, apropie-Te fără zgomot: iată locul
Tău!
Mă cufund în adâncurile oceanului de chipuri, în
nădejdea că voi afla Perla desăvârşită şi mai presus de
chip.
Nu mai vâslesc din port în port, în barca asta bătută
de furtuni. Departe sunt zilele când îmi plăcea să fiu
clătinată de valuri.
Acum tânjesc să mor în Cel fără de moarte.
în sala de primire, lângă abisul de unde se înalţă-o
muzică fără note, voi lua harfa vieţii mele.
Te voi struni după ritmul Celui veşnic, harfă! Şi, când
va fi tremurat supremul tău suspin, te voi depune
liniştită la picioarele Celui Tăcut.
•1 on
CI
 Cil

Cântecele mele Te-au căutat toată viaţa. Ele mă

călăuziră din poartă-n poartă, prin ele am simţit
împrejur, pipăind şi aţintind lumea.
Cântecele mele mă învăţară tot ce-am cunoscut, mi-
au arătat potecile ascunse şi au oferit vederii mulţime
de stele pe orizontul inimii mele.
Cântecele mele m-au purtat de-a lungul zilei, spre
ţinutul tainic al plăcerii şi durerii; şi, acum, când se
sfârşi călătoria mea, la ce palat în noapte m-au purtat?
Da, m-am fălit în fata lor că Te cunosc! Chipul Tău îl
văd ei în orice operă a mea. Ei vin şi mă întreabă: „Deci,
cine-i El?" - Şi nu ştiu ce să le răspund, într-adevăr, ce-
aş putea spune? Ei mă condamnă şi se întorc cu
dispreţ.
Şi Tu rămâi acolo, surâzând.
Te-am povestit în cântece de neuitat. Taina a ţâşnit
din inima mea. Ei vin şi mă întreabă:
„Spune-ne tot ce-nseamnă ele!"
Nu ştiu ce să le răspund. - „Ah, cine ştie ce vor să
spună ele!"
Ei zâmbesc şi se întorc cu dispreţ.
Şi Tu rămâi acolo, surâzând.

i
CUI
 CUPRINS

In suprema închinare, Doamne, să-şi tindă simţurile

mele braţele şi să atingă lumea la picioarele Tale!
Asemenea norilor lăsându-şi povara de ploi, să se
plece duhul meu în faţa porţii Tale, în suprema
închinare!
Cântecele mele să se topească-n murmur şi să se-
mplinească-n ocean de linişte, în suprema închinare!
Asemenea păsărilor zburând zi şi noapte spre
cuiburile-n munţi, să se zvânte viaţa mea Doamne spre
cuibul ei veşnic, în suprema închinare!
Prezentare 5
Argument 7
I.Tu m-ai făcut nesfârşită 15
II.Când îmi porunceşti să cânt 16

III.Cum Tu însuţi cânţi, Stăpâne 17

IV.Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili 18
V.Cer har înaintea Ta, îngăduie-mi odihnă 19
VI.Culege această floare 20

VII.Cântul meu şi-a despuiat podoaba 21

VIII.Copilul ce se-nveşmântă cu mantie de prinţ 22
IX.O, cerşetoare la propria-ţi poartă! 23
X.Aici e tronul Tău 24
XI.Aruncă mătăniile, lasă cântecul şi psalmii! 25

XII.Timpul alergării mele-i lung 26

XIII.Cântecul meu n-a răsunat27

XIV.Dorinţele-mi sunt multe 28

XV.Sunt fără nicio faptă-n lumea Ta 29
XVI.La sărbătoarea lumii 30

XVII.Aştept numai dragostea 31

XVIII.Dragoste, de ce mă laşi singură? 32

XIX.Dacă Tu nu-mi vorbeşti 33

XX.Sufletul meu rătăcea 34
XXI. E timpul? 35

XXII.O, singurul meu Prieten, Prea-iubitule! 36

XXIII.Eşti afară în noaptea furtunoasă 37

XXIV.Dacă ziua a trecut 38

XXV.Să odihnesc în Tine credinţa mea 39
XXVI.A venit lângă mine 40
XXVII.Lumina! Unde este lumina? 41
n~u:-i ii- -r
 XXVIII. Aspre sunt piedicile mele
XXIX. Chiar 44 45 46îmi este temniţă
numele
XXX. O, Doamne, sunt tot eu, ticăloasa!
XXXI. „Robule, cine te-a înlănţuit?"
XXXII. Iubirea Ta aşteaptă iubirea mea
XXXIII. Cu necucernică lăcomie îmi pângăriră
locaşul 47
XXXIV. Fă să dureze numai atât! 48
XXXV. Acolo unde sufletul nu ştie teama
49
XXXVI. Aşa mă rog Ţie: Dă-mi puterea! 50

XXXVII. Credeam că drumeţia s-a sfârşit 51

XXXVIII. Pe Tine Te vreau, numai pe Tine!
52
XXXIX. Când inima-i deşartă şi secată 53
XL Pogoară norul milei Tale 54
XLI. Unde Te aţii, Tu, Iubitul meu? 55
XLII. încă nu e timpul? 57
XLIII. Era o zi obişnuită 58
XLIV. Văzduhul se umple de mireasma făgăduinţei 59
XLV. Vine, vine, vine pentru totdeauna! 60
XLVI. Simt mireasma dulcii Tale prezenţe 61
XLVII. Să-mi apară ca prima dintre raze 62
XLVIII. Marea liniştii de dimineaţă 63
XLIX. Ai coborât la uşa colibei mele 65
L. Ce joc regesc, să-ntinzi mâna cerşetorului! 66
LI. A venit Regele nostru 67
LII. Povara darului ce mi-ai făcut 69
LIII. Minunată-i brăţara Ta 71
LIV. „Sunt un drumeţ însetat!" 72
LV. Floarea domneşte minunat între spini 74
LVI. De n-aş fi eu, unde-ar locui iubirea Ta? 75
LVII. Lumină! Lumina mea! 76
LVIII. Toate ţipetele de bucurie 77
LIX. Ştiu că aceasta-i dragostea Ta 78
LX. Pe malul lumilor 79
LXI. Somnul ce pluteşte pe pleoapele pruncului81
LXII. Când te sărut, ca să zâmbeşti 82
LXIII. Fericirea de a deosebi Unicul 83
LXIV. Mica făclie pierdută printre focuri 84
LXV. Ce leac nădăjduieşti din viaţa mea? 86
LXVI. Ea aşteaptă s-o recunoşti Tu 87
LXVII. Acolo nu-s cuvinte, nici cuvânt 88
LXVIII. Cu norii lacrimilor mele, slăvita-Ţi splendoare
89
LXIX. Marea bătaie-a vieţii e-n sângele meu 90
LXX. Să te împărtăşeşti de fericirea acestui joc 91
LXXI. Aceasta-i maya ta 92
LXXII. El e Cel Intim 93
LXXIII. Simt îmbrăţişarea libertăţii 94
LXXIV. Necunoscutul lângă vad 95
 LXXV. înţelesul ultim: să Te numească pe Tine! 96
LXXVI. Voi sta lângă Tine, faţă către faţă? 97
LXXVII. N-am făcut din Tine bunul meu 98
LXXVIII. „Desăvârşire necurmată-i pretutindeni!"
99
LXXIX. Dacă nu mi-e dat să Te-ntâlnesc 100
LXXX. Voi dispărea-n surâsul dimineţii albe 101
LXXXI. în mâinile Tale-i viaţa mea102
LXXXII. Tu ştii să aştepţi 103
LXXXIII. îţi dăruiesc perlele lacrimilor mele 104
LXXXIV. Fiorul despărţirii se varsă peste lume 105
LXXXV. Unde se-ascunse puterea lor? 106
LXXXVI. Moarte, roaba ta-i la uşa mea! 107
LXXXVII. La marginea veşniciei 108
LXXXVIII. Doamne-al templului pustiu! 109
LXXXIX. Mai multă gălăgie110
XC. Ce dar vei îmbia Morţii? 111
XCI. O, Moarte, supremă împlinire! 112
XCII. Lumea în lumina morţii 113
XCIII. Drum bun, fraţii mei! 114
XCIV. Poteca se deschide minunată 115
XCV. Pentru că iubesc viaţa, voi iubi moartea
tot aşa de mult116
XCVI. Cuvântul meu suprem 117
XCVII. Niciodată n-am întrebat Cine eşti 118
XCVIII. Voi primi moartea de tot 119
XCIX. Când voi scăpa cârma 120
C. Tânjesc să mor în Cel fără de moarte 121
CI. Cântecele mele Te-au căutat toată viaţa 122
Cil. M-am fălit că Te cunosc 123
CUI. în suprema închinare
125
124
Cuprins
1?fi
 UNIVERSITATEA "1 DECEMBRE 1918" ALBA IULIA
BIBLIOTECA
Nr. inv.

Printed and bound in Romania

by @ punct