1) atenţie involuntară (lipsesc scopul şi efortul volitiv); 2) atenţie voluntară (sunt prezente atât scopul,

cât şi efortul volitiv); 3) atenţie postvoluntară (este prezent scopul, însă efortul se poate micşora sau
dispare complet). Al doilea criteriu se bazează pe orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern
sau intern, aici deosebim: 1) atenţie internă; 2) atenţie externă. Atenţia internă se concentrează, prin
dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia
angrenată în actul de introspecţie. Atenţia externă este orientarea conştiinţei asupra mediului uman
extern, ea este prezentă atunci când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările sau
acţiunile noastre externe. Dat fiind faptul că atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un
tablou complex, eterogen, vom analiza mai detaliat şi distinct fiecare din formele de bază ale atenţiei.
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi se
menţine spontan, fără intenţie şi fară vre-un efort voluntar special din partea subiectului. Ea se
realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările
intempestive în ambianţa familiară. Mecanismul său direct îl constituie interacţiunea fazică dintre cele
două verigi ale sistemului reticular activator ascendent (SRAA); veriga bulbară (a lui Magoun), care
susţine activarea difuză, respectiv, reflexul generalizat de orientare, şi veriga diencefalică (a lui Jaspers),
care susţine activarea focalizată, respectiv, reflexul de orientare localizat. Atenţia involuntară intră
frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau
asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un stimul nou puternic, brusc se
întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară (susţinută de
reflexul necondiţionat de orientare). 132 în fine am putea spune că funcţia principală a atenţiei
involuntare este cea de explorare - investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în
scenă a atenţiei voluntare, pentru performarea activităţilor adaptive specifice. Atenţia voluntară este
forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient asupra evenimentelor din mediul
extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea
deliberată a focusului conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei
focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus. Nu se poate vorbi
de conectarea acestei forme a atenţiei fără existenţa şi formularea prealabilă a unui obiectiv sau scop:
„vreau să-mi propun să ...”, „vreau să stabilesc ...” etc. Atenţia voluntară nu se menţine fixată într-un
punct; de regulă, ea urmează logica desfăşurării evenimentelor şi secvenţelor activităţii, precum şi pe
cea a succesiunii situaţiilor şi solicitărilor obiective. Ea trebuie, deci, să nu fie nu numai concentrată, ci şi
mobilă, comutativă, distributivă. Pentru situarea ei în limitele optime reclamate de activitatea curentă,
recurgem permanent şi la funcţia reglatoare a limbajului, folosind instructaje anticipative de inducere a
securilor pregătitoare şi comenzi secvenţiale („să fiu atent acum”, „să iau seama mai bine”, „să mă
concentrez mai bine” etc.). Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită pentru noi,
energia necesară concentrării atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilizarea voluntară, ci şi de
motivaţie. Pentru rezolvarea unei sarcini sau desfăşurarea unei activităţi eficiente este necesar ca
atenţia voluntară să fie egal distribuită pe toate cele trei verigi componente de bază: veriga aferentă
(intrarea), veriga intermediară (prelucrarea-interpretarea) şi ve