Asemenea tip de cercetări au fost realizate încă de la începutul sec.

XX, în ele se folosesc anumite semne

obiective de manifestare a voinţei, precum şi metoda de măsurare a ei. însă în aceste cercetări voinţa
umană este analizată indirect. Fiziologii ruşi I.M. Secenov şi I.P. Pavlov au desfăşurat natura reală a
acţiunilor voluntare şi mecanismele fiziologice, reieşind din legităţile obiective ale activităţii nervoase
superioare (ANS). Ei au încercat să demonstreze natura reflector-condiţională a acţiunilor voluntare şi
determinarea lor în condiţiile mediului extern. Baza fiziologică a acţiunilor voluntare este sistemul doi de
semnalizare. în acţiunile voluntare omul conştientizează atât acţiunile sale, cât şi condiţiile, în care
trebuie să acţioneze, însă aceasta este posibil numai cu ajutorul limbajului. Semnificaţia voinţei în viaţa
omului, în dezvoltarea societăţii este greu de supraapreciat: toate realizările importante, schimbările,
transformările istorice în relaţiile social-umane ale omului. Efortul volitiv este o formă deosebită de
trăire emoţională, de încordare neuro-psihică, ce mobilizează resursele interne ale omului (fizice,
intelectuale şi morale), creează motive suplimentare pentru acţiuni, care lipsesc sau sunt insuficiente,
pentru stările emoţionale, de o tensiune accentuată. în rezultat, efortul volitiv ne ajută să frânăm
acţiunea unor şi să intensificăm acţiunea altor motive. Există două funcţii corelative de bază: funcţia
stimulatoare şi de inhibiţie. Voinţa se manifestă prin încrederea omului în puterile proprii, prin
hotărârea de a face acea faptă, pe care el singur o crede raţională, rezonabilă şi necesară în situaţia
concretă. Voinţa presupune efortul, acesta fiind cu atât mai intens, cu cât sunt mai mari greutăţile de
înfruntat pentru realizarea scopului propus. Fiind în interacţiune cu procesele psihice cognitive şi
afective, actele de voinţă reprezintă manifestarea unor gânduri şi sentimente ale omului în acţiunile şi
faptele sale, de aceea voinţa este implicată în motivaţiile conduitei. 4.2. Actele voluntare. Structura şi
fazele lor în oricare acţiune întotdeauna se include voinţa, controlul volitiv. însă în funcţie de caracterul
acţiunii acest control poate să se manifeste în mod diferit. Dacă acţiunea este nouă, dificilă, ea necesită
eforturi voluntare considerabile, controlul voluntar se manifestă accentuat. în cazul acţiunilor simple
automatizate, voinţa se manifestă slab. în stările afective acţiunile pot complet să excludă controlul
volitiv. Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin
două atribute esenţiale: a) diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente - motivul,
mijlocul şi scopul - cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect” de analiză
specială şi de evaluare; b) prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de
desfăşurare a ei, condiţionare, ce constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre
dorinţe, scopuri, pe de o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul
întreprins şi rezultatele înregistrate.