Dosarul Watergate

Despre dosarul Watergate s-au scris pagini întregi, fiind numit și Scandalul politic al secolului și
totuși la 45 de ani de la debutul întregii povești care a pus pe jar un președinte și oamenii săi,
acest subiect suscită totuși interes. Cele mai cunoscute personaje sunt fostul președinte american
Richard Nixon și cei doi reporteri care au avut un rol esențial în demascarea implicării
președintelui Bob Woodward și Carl Bernstein. De fapt cazul Watergate a rămas pentru
jurnaliștii de pretudindeni o adevărată lecție în tot ceea ce înseamnă protejarea sursei, indiferent
de presiunea la care ești supus, pe buzele tuturor a rămas totuși o întrebare: Cine l-a trădat pe
Nixon?

Răspunsul însă a venit cu 30 de ani mai târziu. La data de 8 august 1974 cel de-al 37-lea
președinte american Richard Nixon și-a anunțat într-un mesaj televizat demisia din funcție, după
ce presa a dezvăluit implicarea sa în dosarul Watergate, o afacere despre abuzul de putere și
hărțuire la cel mai înalt nivel al statului. Richard Nixon s-a născut la 9 ianuarie 1913, în
California, exercitându-și funcția de președinte între 20 ianuarie 1969 și 9 august 1974.

Nixon a rămas în istoria lumii drept primul președinte american obligat să demisioneze.

Cum s-a întâmplat totul ?

Întreaga poveste a început în vara anului 1972, când Nixon decide să-și spioneze adversarii din
Partidul Democrat, Comitetul Național Democrat avea biroul în clădirea Watergate și aici urmau
a fi instalate câteva microfoane, așadar pe 17 iunie 1972 , Frank Wills, paznic la complexul de
birouri al hotelului Watergate situat în Washington D.C., a observat o bucată de bandă adezivă
aplicată pe închizătoarea unei uși aflate între casa scărilor și parcarea subterană. Deoarece banda
împiedica încuierea ușii, Wills a îndepărtat-o, bănuind neglijența unei femei de serviciu.
Reîntorcându-se puțin mai târziu, a observat din nou banda adezivă aplicată în același loc și a
chemat poliția metropolitană. Ajunsă la fața locului, poliția a arestat cinci persoane găsite în
birourile Comitetului Național al Partidului Democrat, aflat în opoziție la acea vreme: Bernard
Barker, Virgilio González, Eugenio Martínez, James W. McCord, Jr. și Frank Sturgis. Ancheta a
arătat că cei cinci erau la a doua spargere în sediul Democraților, prima petrecându-se cu două
săptămâni înainte. Motivul revenirii lor era repararea unor dispozitive de ascultare instalate în
timpul primei incursiuni și, după unele presupuneri, fotografierea unor documente secrete.
Această a doua intrare prin efracție în birourile Partidului Democrat nu a fost singura greșeală a
spărgătorilor. O altă greșeală se va dovedi fatală pentru administrația prezidențială. Într-unul din
carnetele de însemnări ale lui Bernard Barker se menționa numele unei persoane din anturajul
președintelui Nixon: E. Howard Hunt, un fost funcționar al Casei Albe, în acea perioadă angajat
ca șef al securității în Comitetul pentru re-alegerea președintelui Nixon. La vremea respectivă
însă, Ron Ziegler, purtătorul de cuvânt al președinției, a calificat spargerea ca fiind o “tâlhărie de
mâna a treia”,, totul însă a fost o mare minciună. Misiunea se soldează cu un eşec, deoarece
„spărgătorii” sunt prinşi. Din nefericire pentru Nixon, poliţia realizează că cei arestaţi nu erau
simpli delicvenţi. Legătura lor cu Casa Albă este verificată şi demonstrată. Urmează un val de
demisii a unor persoane din conducerea Comitetului pentru Realegerea preşedintelui Nixon. În
ziua imediat următoare Casa Albă declară că „nu are niciun amestec în respectivul incident” .

Cu toate acestea Nixon câştigă detaşat alegerile din noiembrie 1972. Însă după alegeri, mai exact
la 8 ianuarie 1973, începe procesul celor implicaţi în scandalul Watergate. Cel care va ceda
presiunilor interogatoriilor şi va accepta să vorbească este James McCord. Acesta le vorbeşte
autorităţilor despre activităţile secrete ale Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui şi despre
modul de finanţare. La 10 octombrie 1973, vice-preşedintele Spiro Agnew demisionează sub
acuzaţia de luare de mită. Urmarea scestei acţiuni este mai mult decât evidentă. La 8 august
1974, Nixon demisionează, iar la 9 august, vice-preşedintele Gerald Ford, depune jurământul în
calitate de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. O lună mai târziu, Ford îl graţiează pe
Nixon.

Peste doi ani mai târziu, președintele Richard Nixon era obligat să demisioneze, implicarea sa în
mușamalizarea adevărului și obstricționarea justiției fiind dezvăluită. În anul 1974 cazul a fost
anchetat pe cont propriu de către doi reporteri al ziarului Washington Post. Misterul ce
înconjoară Afacerea Watergate a fost sporit și de prezentarea evazivă a principalei surse de
informații a lui Woodward, cu numele de cod Deep Throat. Adevărata identitate a informatorului
a fost aflată abia după mai bine de trei decenii de la scandal. Sursa informațiilor a fost Mark Felt,
numărul doi al FBI la acea vreme. În anul 2002, Felt a spus doar familiei faptul că el a fost Deep
Throat. La sfârșitul lunii mai a anului 2005, Felt a dezvăluit secretul în revista Vanity Fair.
Inițial, Washington Post a refuzat să confirme identitatea acestuia, invocând promisiunea de a
păstra secretul până la moartea sursei sale de informații, dar a revenit în câteva zile admițând că
reporterii săi au fost ajutați foarte mult de către Felt în timpul scandalului care a dus la demisia
președintelui Nixon.

Așa cum spuneam la început despre acest caz emblematic în presă s-au scris în pagini întregi,
cei doi jurnaliști de la Washington Post au demonstrat că ceea ce părea o banală spargere la una
dintre sediile Comitetului Național al Democraților a fost de fapt o încercare disperată al
oamenilor lui Nixon de a-i monitoriza pe adversarii săi politici, jurnaliștii au demostrat că
spărgătorii au avut misiunea de a repara dispozitivele de ascultare în clădire și fotografia
documente secreteîn contextul în care America era în plină campanie electorală. Despre Deep
Throat s-au scris mii de pagini, s-au turnat filme, s-au organizat dezbateri televizate, analiști
politici, experți, foști spioni, publicul larg toți și-au dat părerea despre identitatea controversatei
sursei. Misterul creat în jurul acestei era atât de adânc încât Felt a dezmințit în rol repetat
implicarea sa, iar Bob și Carl au păstrat o tăcere de fier ( Am spus dintotdeauna că atât timp cât
sursa noastră cunoscută sub numele de Vocea Groasă va trăi, nu-i vom dezvălui niciodată
adevarată identitate), declara Carl.

Scandalul Watergate a aruncat în închisoare cel puțin 40 de oficiali, inclusiv responsabili cu rang
înalt în fosta administrație de la Washington și a lăsat pe drumuri numeroși apropiați a lui Nixon.
Autoritățile juridice l-au obligat pe președintele demisinar să le pună la dispoziție toate
înregistrările audio care au demonstrat rolul acestuia în mușamalizarea adevarului.

Mark Felt cel care a oferit informații jurnaliștilor de la Washigton Post în scandalul Watergate a
murit în 2008 la vârsta de 95 de ani din cauza unei afecțiuni cardiace într-un azil din California.
La rândul lor reporterii de la ziarul Washington Post Woodward și Bernstein au primit premiul
Pulitzer pentru ancheta din acest caz. Anunțul morții lui Felt a fost făcut de Woodward el
precizând că cea mai celebră sursă anonimă din istoria americană a murit în somn, președintele
Nixon a murit și el în 1994. Bob Woodward unul dintre jurnaliști este în prezent editor asociat în
cadrul ziarului Washington Post, a scris mai multe cărți de politică, majoritatea au devenit
Bestseller, Carl Bernstein a părăsit în 1976 The Washington Post și a lucrat la mai multe instituții
media printre care Time News, în prezent este editor la revista Vanity Fair.

Cazul Watergate a făcut istorie, însă dincolo de toate Watergate a fost momentul în care Mass-
media a înțeles puterea uriașă pe care o are, în care aceasta a devenit mult mai agresivă în
relatarea activităților politicienilor. altcineva a înțeles mai înainte acest lucru chiar președintele
Richard Nixon. ( Presa este inamicul), spunea Nixon admirarului Thomas Moore . Potrivit unei
înregistrări din biroul Oval și apărută în unul dintre ultimele articolele scrise de Woodward și
Bernstein pentru Washington Post ( Sunt inamici înțelegi asta, le oferă o băutură, știi îi tratez
frumos, dar nu îi ajuta pe nenorociți niciodată pentru că încearcă să-ți înfipgă cuțitul în burtă).