Cazul Watergate

Surse
1. https://www.britannica.com/event/Watergate-Scandal
2. https://watergate.info/
3. http://stiri.tvr.ro/50-de-ani-de-la-scandalul-watergate-presa-a-dovedit-atunci-
ca-este-o-for-a-iar-nixon-a-devenit-primul-pre-edinte-american-care-a-
demisionat_907595.html#view
4. https://www.rfi.ro/politica-96800-pagina-de-istorie-afacerea-watergate-
jurnalisti-presedinte-nixon
5. https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofie-
psihologie/documentar-afacerea-watergate-cel-mai-mare-scandal-politic-din-
istoria-statelor-unite-id13760.html
Cu 45 de ani în urmă, la data de 8 august 1974, cel de-al 37-lea preşedinte
american, Richard Nixon, şi-a anunţat, într-un mesaj televizat, demisia din funcţie
după ce presa a dezvăluit implicarea sa în scandalul „Watergate”, o afacere despre
abuzul de putere şi hărţuire la cel mai înalt nivel al statului. A doua zi, pe 9 august, el
a părăsit Casa Albă, funcţia fiind preluată de vicepreşedintele Gerald Ford. A fost
pentru prima şi singura dată în istoria SUA când preşedintele ţării a părasit funcţia
prin demisie.
Richard Milhous Nixon, s-a născut la 9 ianuarie 1913, la Yorba Linda, California.
A fost al 37-lea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 20 ianuarie
1969 și 9 august 1974 când a demisionat din funcție.
Înainte de președinție, Nixon fusese membru al Camerei Reprezentanților din partea statului
California și a Partidului Republican, și apoi senator de California și al 36-lea vicepreședinte al
SUA între anii 1953 și 1961 în mandatele prezidențiale ale lui Dwight Eisenhower.
Povestea începe în dimineaţa zilei de 17 iunie 1972, când Frank Willis, paznic la complexul
de birouri al Hotelului Watergate, situat în Washington D.C, a observat prezenţa unei bucăţi de
bandă adezivă pe închizătoarea unei uşi aflate pe uşa de acces către parcarea subterană. După ce a
înlăturat banda, la puţin timp a observat că cineva o lipise din nou în acelaşi loc. După ce poliţia
metropolitană a ajuns la faţa locului şi după o scurtă investigaţie, a arestat cinci persoane găsite în
birourile Partidului Democrat, aflat pe atunci în opoziţie, cei cinci fiind acuzaţi de pătrundere prin
efracţie pentru repararea unor dispozitive de ascultare instalate în timpul unei alte spargeri şi pentru
a fotografia documente secrete.
Unul din cei cinci, Bernard Baker, îşi notase într-un carneţel numele lui Howard Hunt,
funcţionar la Casa Albă şi angajat ca şef al securităţii Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui.
Nixon a negat amestecul său în afacere, iar purtătorul său de cuvânt a calificat incidentul ca
„spargere de mâna a treia”, dar o serie de membri ai staff-ului său, la ordinul acestuia, s-a dovedit că
au hărţuit o serie de grupuri de activişti şi politicieni, folosindu-se de FBI, CIA şi de la IRS.
Nixon era avertizat de sondajele de opinie care indicau că nu va câştiga alegerile, astfel că el a
constituit Comitetul pentru Realegerea Președintelui, organism prin care oamenii lui Nixon
intenţionau consolidarea poziţiei acestuia, inclusiv prin strângerea unei sume impresionante, dar şi a
unor măsuri colaterale care s-au dovedit, în cele din urmă, fatale pentru Nixon.
Deşi era de aşteptat ca legătura dintre întâmplarea de la Hotelul Watergate si Comitetul pentru
Realegerea Președintelui şi afacerea cu mize politice ridicate să fie muşamalizate, mai ales după
condamnarea celor implicaţi direct, o comisie a Senatului american condusă de Sam Ervin a început
o anchetă.
O serie de angajaţi ai Casei Albe au fost interogaţi în faţa comisiei senatoriale, iar la audieri
a participat şi reporterul Bob Woodward, de la ziarul Washington Post care alături de Carl Bernstein
au declanşat, la rândul lor, o amplă investigaţie, prezentată pe larg, pe parcurs, în presă. Misterul ce
a înconjurat afacerea Watergate a fost sporit și de detaliile extrem de importante obţinute de cei doi
jurnalişti, precum şi de faptul că sursa informaţiilor a primit numele de cod „Deep Throat” (abia în
anul 2005, revista Vanity Fair a dezvăluit că identitatea sursei era Mark Felt, numărul doi al FBI în
perioada administraţiei Nixon).
Cei mai importanţi colaboratori ai preşedintelui Haldeman, Mitchell, Elrichman şi John
Dean conştientizau ce impact mediatic avea să urmeze astfel că au apelat la cumpararea tăcerii ceor
cinci reţinuţi, prin promisiunea graţierii lor de către preşedinte.
Doar că John Dean, consilerul lui Nixon, alesese să coopereze cu comisia senatorială, descriind cu
lux de amănunte ceea ce se întâmpla la Casa Albă, inclusiv acţiunile de muşamalizare a scandalului
Watergate, cu implicarea preşedintelui.
La 30 aprilie 1973, Nixon cere demisia a doi dintre cei mai importanţi colaboratori,
Haldeman şi Elrichman şi îl concediază şi pe „trădătorul” John Dean. Primii doi au fost judecaţi şi
în cele din urmă condamnaţi la închisoare.
În aceeași zi, Nixon îl numeşte pe Elliot Richardson în funcţia de procuror general, care îl
numeşte, la 18 mai 1973, pe Archibald Cox, consilier independent din Departamentul de Justiție,
investigator al afacerii Watergate, la numai o zi după ce audierile din comisia senatorială începuseră
să fie televizate.
Pe 16 iulie 1973, Alexander Butterfield, un fost oficial al Casei Albe, a depus la rândul său
mărturie în faţa comisiei senatoriale, una din declaraţii subliniind că Nixon obişnuia să-şi
înregistreze, în secret, convorbirile de la Casa Albă, deci şi discuţiile din perioada izbucnirii afacerii
Watergate. Cox a cerut toate aceste înregistrări ca probe, însă Nixon a refuzat, invocând imunitatea
prezidenţială şi i-a cerut lui Cox să renunţe la cerere.
Însă Curtea de Apel a admis cererea judecătorului John Sirica, Nixon urmând să livreze
înregistrările către Cox, însă preşedintele a sugerat ca aceste casete, editate de oamenii lui, să fie
ascultate de senatorul John Stennis din Mississippi. Cox a refuzat această propunere.
Refuzul lui Cox a dus,  pe 20 octombrie 1973, la “Masacrul de Sâmbătă Seara”: Nixon i-a
cerut lui Richardson să demisioneze, şi lui Robert Bork, Avocat General în Departamentul de
Justiție, să-l concedieze pe Cox. Ca urmare, Nixon l-a concediat pe adjunctul procurorului general,
William Ruckelshaus, care a refuzat să îl schimbe din funcţie pe Cox, procurorul general
demisionează, iar Cox este destituit.
Este de menţionat şi faptul că, fără legătură cu „Watergate”, la 10 octombrie 1973,
vicepreședintele Agnew a demisionat și a fost condamnat pentru dare de mită, evaziune fiscală și
spălare de bani, fapte comise în timp ce era guvernator al statului Maryland, iar Nixon l-a numit în
locul său pe Gerald Ford, liderul minorității din Camera Reprezentanților.
După acuzaţiile că a condus afaceri necurate pentru obținerea de fonduri, Nixon suţine, pe 17
noiembrie 1973, o conferință de presă, la Walt Disney World, în care declară celebrele cuvinte:
“Oamenii trebuie să știe dacă președintele lor este sau nu este un escroc. Ei bine, nu sunt un
escroc. Tot ce am, am câștigat prin muncă”.
Nixon s-a lăsat convins sa îi dea înregistrările lui Sirica şi apoi l-a numit pe Leon Jaworski, procuror
al Texasului, în locul lui Cox.
Însă două presupuse conversaţii nu se regăseau pe înregistrări iar de pe o alta, datată 20 iunie
1972, lipseau 18 minute.
Pe 7 decembrie 1973, secretara lui Nixon, Rose Mary Woods, a spus ca nu e decât un accident, dar
experţii au arătat că pe acea casetă se operaseră cinci tăieturi.
Lupta pentru obţinerea înregistrărilor de la Casa Albă a continuat şi în primele luni ale
anului 1974, iar în aprilie Nixon a anunțat publicarea a 1.200 de pagini de stenograme ale
conversațiilor de la Casa Albă între el și consilierii săi.
Pe 9 mai 1974, Comisia Juridică a Camerei a început audieri în vederea punerii sub acuzare
a președintelui, audieri televizate de majoritatea posturilor TV importante de peste ocean şi
finalizate cu votul în favoarea punerii sub acuzare a preşedintelui.
Pe 24 iulie 1974, Curtea Supremă a decis în unanimitate ca Nixon să pună la dispoziția
anchetatorilor toate înregistrările de la Casa Albă, nu doar câteva stenograme alese, iar pe 30 iulie,
preşedintele a pus la dispoziţie anchetatorilor benzile cerute.
Una dintre ele a fost dovada ca Nixon a participat la muşamalizarea scandalului Watergate chiar din
data de 23 iunie 1972, demonstrând că Nixon era la curent cu afacerea la doar 6 zile de la
întâmplarea de la hotelul Watergate.
Pe 27 iulie 1974, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților l-a acuzat pe Nixon de
obstrucționare a justiției, pe 29 iulie, a fost acuzat de abuz de putere, iar pe 30 iulie, a fost acuzat de
sfidare a congresului.
După ce senatorii republicani l-au informat pe Nixon că există suficiente voturi pentru
acuzarea lui, Nixon s-a decis să demisioneze, gest anunţat în cadrul unei decalaraţii televizate, pe
data de 8 august 1974, demisia devenind efectivă pe 9 august 1974, la ora 12:00. Demisia sa a dus
la căderea, prin mecanisme juridice, a capetelor de acuzare, Nixon nefiind vreodată judecat sau
condamnat.
A fost urmat în funcţie de vicepreşedintele Gerald Ford, care l-a grațiat pe Nixon, la 8
septembrie 1974, gest care i-a conferit lui Nixon imunitate de jurisdicție pentru orice posibile
infracțiuni comise în mandatele sale, iar lui Ford i-a atras cel puţin nedumerirea societăţii
americane, fiindcă demisia lui Nixon nu pusese capăt dorințelor multora de a-l vedea pedepsit.
Să mai spunem şi că Ford a fost primul preşedinte al SUA care a ocupat această funcţie fără
să fie ales de electorat.
Nixon a continuat să își susțină nevinovăția până la moarte, dar mulți l-au considerat vinovat
și după demisia sa, acceptarea grațierii fiind, în termeni legali americani, admiterea vinovăției.
Dar afacerea Watergate nu s-a oprit aici, ea a condus la o lungă listă de condamnări ale vinovaţilor,
dar şi la modificări în planul juridic al SUA, începând cu schimbarea din temelii a regulilor
finanțării campaniilor electorale americane. De asemenea, au fost promulgate amendamente
importante la “Freedom of Information Act”, şi au fost adoptate legi ce prevăd o anume transparență
financiară în cazul personalităților din administrație.
În planul mass-media, Watergate a determinat jurnaliştii să devină mult mai insistenţi în
relatarea activităților politicienilor, iar în lumea avocaţilor, unde mai mulţi membri au fost prinşi în
iţele scandalului Watergate, a fost creată o presiune a societăţii civile pentru limitarea independenţei
acestora, ducând la o reformă importantă în breaslă, realizată odată cu apariţia, în 1969, a Codul de
Responsabilitate şi, mai ales, în 1983, când a apărut Codul de Conduită, adoptat în întregul său sau
parțial de 44 de state.
de Răzvan Moceanu - RADOR