Oamenii sunt lumină

În acest reportaj se discută despre cât de mult contează să fii credincios

și cum tinerii caută liniștea la mînîstirea Putna.
Iată un sfat cu care schimbarea unui om poate începe. Să fim mai asumați
atunci când greșim, să mai lăsăm de la noi, să facem și să urmăm binele. E
rețeta care poate duce la întâlnirea omului cu divinitatea, și poate ajuta lumea să
fie ceva mai bună.
Părintele Efrem e unul dintre cei mai tineri călugări. Își spune cu sinceritate
trăirile și apăsările, cu speranța că, în tot acest drum pe care a pornit, va lua
alături cât mai multe suflete.
Părintele Efrem: „Care e cel mai mare, de ce? De ce nu îmi pun mai multe
deceuri? De ce atât de superficial? Asta e una dintre rănile pe care încerc să le
port. Aș părea eroic dacă aș zice că încerc să le rezolv, pentru că de multe ori
văd cum mă complac, pe care le recunosc, e superficialitatea. În relație cu
Hristos.
Ce înseamnă superficialitatea asta? În ce se manifestă? În grija prea mare,
pe care le fac în afara mea. Fie că sunt la slujbă, fie că sunt singur în chilie și fie
și pt diferență asta flagranta dintre cele doua. Eu la slujba și eu la mine în chilie.
Îmi dau seama că, undeva, e o fractură. Lupta asta subtilă între minte și inimă,
între ce cred și mintea care îmi spune nu e chiar așa. Și, e greu de dus războiul
ăsta singur, dacă nu imposibil. Tendința e să ne menajăm singuri. Mă uit la mine,
găsesc justificări pentru lucrui pe care le fac și n-ar trebui să le fac. Cum zice
Sfântul Pavel: 'Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc'”.
Părintele Nectarie, starețul Mănăstirii Sihăstria Putnei: „Eu cred cu toată
ființa că Dumnezeu îl iubește pe om așa cum este el, dar nimeni nu poate să îl
iubească pe aproape dacă nu se iubește pe sine înusuși. Corect. Așa spune
Domnul.
Eu cred că oamenii nu se iubesc pe ei. În momentul în care încep să se
iubească pe ei, nu cu iubire egoistă, cu iubire curată, să am grijă de trupul meu,
de familia mea, de sufletul meu.
Pentru că eu sunt trup și suflet. În momentul în care încep să am grijă de
trup și suflet, încep să am grijă de mine, încep să mă iubesc pe mine. Iubindu-mă
și apropiindu-mă de Dumnezeu, oprești rotița aceea. Spui stop. Eu până acum
am avut grijă numai de cele ale lumii. Ia să văd, să iau și o carte, ia să văd”.
Părintele Ioachim a trăit în Anglia o bună bucată de vreme. În 2008, a venit
în mănăstire.
E un munte de bunavoință. L-am găsit în atelierul în care toamna îmbuteliază
miere și prepară dulcețuri.
Părintele Ioachim: „Dulcețurile eu le fac. De gutui, de afine. Aici astea. Mierea
trebuie îmbuteliată, lichior de afine, de mure, bitter tradițional. Da. Le punem la
macerat”.

Părintele Chiril: „Dumnezeu ne vrea asumați, sinceri. Am făcut un rău, mi-l

asum până la capăt, nu să o dau pe laturi, să știi că a fost de vină diavolul. Nu,
asumă-ți. Așa ne vrea. Asumați, și ne lasă liberi. Și ne-a dat această liberatate în
care noi avem puterea aceasta, să devenim sfinți”.
Părintele Nectarie, starețul Mănăstirii Sihăstria Putnei: „În general, omul, spunea
Sfântul Paisie Aghioritul, cu cât omul înaintează mai mult duhovnicește, își vede
greșelile lui și nu dă vina pe altul. Cum spunea Sfântul Isaac Sirul, pentru
patimile și greșelile tale, numai tu ești de vină. Nu sunt alții de vină. Cu cât se
îndepărtează de Dumnezeu, găsește factori să dea vina că datorită x sau y... Nu,
vina este la mine”.
Părintele Hrisostom: „Vina e ca un cartof fierbinte pe care îl răcesc. N-are
sens să îl dau la celălalt, pentru că va fi la fel de fierbinte ca celălalt. Cum îl
răcesc? Eu trebuie să o așez într-un loc potrivit. Și cel mai potrivit este înaintea
lui Dumnezeu. De asta ne rugăm și ne cerem iertare, și de asta nu lăsăm lucruri
nerezolvate, și de asta mergem în întâmpinarea celuilalt, ne călcăm uneori pe
inimă. Inima aia cu multe cazemate în jurul ei și mitraliere, pentru că uneori și a
luat-o. Și, atunci, ea te lasă la dispoziția celuilalt înseamnă mărinimie de suflet,
smerenie și, în același timp, un fel așezat de a te întâlni cu celălalt. Trăim foarte
mult în fanteziile induse de cărți, filme sau fanteziile persoanale. Prin fantezie,
oamenii își crează lumi, dar în același timp se și blochează în acele lumi
respective. Părintele Cleopa spunea că fantezia este puntea de intrare a dracilor
în minte, pentru că din închipuire pot să iasă lucruri bune sau rele. Și, atunci când
sunt certat cu cineva și mi se pare că a zis ceva și parcă pe la spate, parcă am
auzit eu că a zis ceva, fandaxia e gata. Fantezia și fandaxia ucide mai mult decât
realiatea, dar Domnul n-a venit să ne lase acolo. A venit să ne spună 'Hristos a
înviat, hai cu mine că am de lucru'”.
În sălile de mese, pentru că sunt mai multe, e zarvă mare. Toți călugării sunt
împrăștiați printre oameni, servesc mâncarea și sunt atenți că nimănui să nu-i
lipsească ceva.
Părintele Dimitrie: „Eu cred că dacă ți-e drag, eu cred că dragostea te
învață ce să faci. Dacă ți-e drag să primești oamenii, chiar dacă suntem
stângaci, se acoperă stângăciile. Eu chiar am simțit asta. Dacă simți bucuria aia,
caut să îi pun pe fiecare să se simtă bine. Să simtă bucuria aia că suntem
împreună. Să simtă oamenii bucuroși că suntem împreună. Că nu este
mâncarea, să ne vedem unul cu altul, să mai comunicăm. Că în rest, toată lumea
e împrăștiată, e cu serviciul, cu lucrul”.
Andreea Nemens: „Dar dragostea asta te primește, că nu ești judecat. De
multe ori, mergi în alte mănăstiri, citești, dar până la urmă dragostea care e, e
mai mare decât toate. Și dacă poți să o simți de la cineva și vezi că de fapt
acoperă totul.
După aia, toate se așează, după aia te schimbi și tu. Ajungi să fii mai
smerit, mai grijuliu, mai postitor, dar prima dată ești iubit. Te ia cineva așa cum
ești. Și, după aia, simți așa că trebuie să te ridici și tu la dragostea lui, dar prima
dată nu îți cere, cum zicea Maica Siluana 'Odihniți-vă și veniți la mine. Veniți la
mine că sunteți obosiți și împovărați și eu vă voi odihni', nu invers. Pregătiți-vă.
Fiți perfecți și veniți la mine. Că nu mai ajunge nimeni la Hristos, mai ales azi.
Când ești căzut și vai de capul tău, atunci ai nevoie să fii primit așa cum
ești și, după aia, te îndrepți și tu un pic, un pic, așa că parcă ți-e rușine să te mai
întâlnești cu el când ești la fel”.
Pe această vale, în poienița dintre păduri și între zidurile bisericilor și
chiliilor, 40 de călugări urcă spre Dumnezeu, puțin câte puțin, și trag după ei și
armatele de oameni, care ajung aici cu multe căutări, cu sufletele rănite și
gândurile împrăștiate. Călugării le așează la loc și îi ajută pe oameni să
descopere căile prin care să fie mai buni, mai asumați, să trăiască viața cu rost
și sens, să se pună în slujba binelui. Au format aici o comunitate vie, care tot
sporește și trăiește cu speranța în înviere.
Mi-a plăcut foarte mult ancheta și m-am încărcat cu energie pozitivă.