Watergate, unul dintre cele mai cunoscute și senzaționale evenimente politice din Statele Unite ale Americii ale

secolului al XX-lea.
Un eveniment care duce, în final, la demisia Președintelui Richard Nixon.

Originile Snandalului. Cauzele

În urmă cu 42 de ani, pe 25 iulie 1974, Comitetul Judiciar recomanda ca cel de-al 37-lea
președinte al SUA, Richard Nixon, sa fie pus sub acuzare și să fie revocat din funcție. Nixon a
ajuns în această situație din cauza scandalului Watergate. Pe 17 iunie 1972, la sediul Partidului
Democrat, un grup de bărbați era arestat iar aceștia erau acuzați de o serie de infracțiuni. Nixon a
negat amestecul său, dar o serie de membri ai staff-ului său erau băgați pînă la gît într-o serie de
operațiuni ilegale de interceptări și misiuni sub acoperire.

Acoliții lui Nixon, la ordinul președintelui, au hărțuit o serie de grupuri de activiști și politicieni,
folosindu-se de FBI, CIA și de la IRS. Investigațiile acestui scandal au scos la iveală multiple
abuzuri comise de administrația Nixon totul culminînd cu demisia președintelui în data de 9
august 1974. A fost pentru prima și singura dată cînd un președinte al SUA a părăsit fotoliul
prezidențial dîndu-și demisia.

Nixon era speriat de experții în sondaje care îi spuneau că nu va cîștiga alegerile. Ca să își
consolideze poziția, el a constituit Comitetul pentru Realegerea Președintelui, organism prin care
oamenii lui Nixon au atras milioane de dolari necesare unei campanii impresionante de
realegere, în 1972. Deși era clar, însă, pentru toata lumea, ca democrații vor pierde, oamenii lui
Nixon au vrut să își ia niste măsuri de siguranță extra.

Frank Willis era paznic la complexul de birouri al hotelului Watergate, situat în Washington
D.C. În dimineața zilei de 17 iunie 1972, paznicul a observat prezența unei bande adezive
aplicată pe închizătoarea unei uși aflate între casa scărilor și parcarea subterană. Frank credea că
femeia de serviciu a uitat-o, așa că a îndepartat banda. Numai că, mai tîrziu, a observant că
cineva pusese din nou o bandă adezivă galbenă în același loc. Așadar, a chemat poliția
metropolitană care a arestat cinci persoane găsite în birourile Partidului Democrat, aflat în
opoziție la acea vreme. Cei cinci pătrunseseră prin efracție pentru a repara niște dispozitive de
ascultare plantate în timpul unei alte spargeri și pentru a fotografia niște documente secrete. Într-
un carnețel în care își ținea notițele unul dintre cei cinci arestați se afla și numele lui Howard
Hunt, un funcționar de la Casa Albă, care era angajat ca sef al securitîții Comitetului pentru
Realegerea Președintelui. Așa a început totul.
Totul începe la 17 iunie 1972, cînd cinci indivizi avînd asupra lor material electronic
sunt surprinși - și arestați - în edificiul Watergate din Washington, sediul central al Partidului
Democrat, aflat în opoziție. Dintre ei, trei sunt exilați cubanezi care pretind că au
pătruns în clădire pentru a căuta dovezi că Fidel Castro finanța campania electorală a
candidatului democrat George McGovern, iar ceilalți sunt identificați ca foști agenți CIA sau
FBI. În mod normal, nici unul nu avea ce căuta acolo. De aici, mirarea, apoi bănuiala și, în final,
dezlegarea misterului: intrușii - "instalatorii", cum li se va spune ulterior în deradere-
făceau parte din Special Investigation Units de la Casa Albă. Crezîndu-se infailibili, nu-
și luasera nici o masură de precauție și nu-și asiguraseră nici o acoperire legală a operațiunii pe
care o executau: veniseră să verifice microfoanele pe care le instalaseră în sediul democraților cu
trei saptămîni în urmă.

Cateva luni mai tîrziu scandalul razbate în presă, dar izbucnește cu adevărat abia în martie
1973, dupa realegerea lui Nixon,cand John Dean, consilier juridic la Casa Albă,
face dezvăluiri care, pentru prima dată, îl incriminează pe președinte. O extraordinară amploare o
dau afacerii doi ziariști de la cotidianul Washington Post, Carl Bernstein și Bob Woodward.
Principalul lor informator - un misterios înalt responsabil pe care îl botează "Gatlej adînc".
Identitatea acestuia nu se cunoaște nici astăzi și nu va fi aflată, au declarat cei doi, atîta vreme cît
"sursa" este în viață.

Instrumentarea judiciară a cazului inaintează rapid, noi dezvăluiri acumulîndu-

se amenințător. Nixon neagă însă orice implicare în afacere. Senatul numește totuși o comisie
specială de anchetă pentru a stabili "ce știa președintele și cînd a aflat" despre cele întamplate.
Toamna aduce cu sine deschiderea procedurii de destituire sub acuzația de implicare directă în
operațiunea ascultărilor telefonice ilegale. Apoi, la 24 iulie 1974, Curtea Supremă îi
cere președintelui să pună la dispozitia justiției benzile audio conținînd convorbirile lui
particulare - circa 3 800 de ore de inregistrări (decise în secret chiar de Nixon fără să știe că,
mai tîrziu, se vor întoarce impotriva sa), care dovedeau, între altele, că orchestrase, încă de
la început, eforturile Casei Albe de a bloca ancheta și că, practic, mințise poporul american. Trei
zile mai tîrziu, Comisia judiciară a Camerei Reprezentanților recomanda destituirea lui Nixon și
aducea împotriva sa trei capete de acuzare: obstrucționarea justitiei, abuz de putere și refuzul de
a se supune cererilor Congresului. Americanii aflau cu stupoare că președintele lor își spionase
adversarii politici și instigase la mușamalizarea afacerii.
Legatura dintre spargerea de la Watergate și Comitetul pentru Realegerea Președintelui a
contribuit la creșterea amplorii pe care acest caz a luat-o și, implicit, la creșterea mizei sale
politice. În loc ca totul să se termine odată cu condamnarea celor implicați, ancheta ajunge în
Senatul American. Cu trecerea timpului, tot mai mulți angajați ai Casei Albe sunt chemați în fața
comisiei senatoriale, conduse de senatorul Sam Ervin.

Haldeman, Mitchell, Ehrilchman și John Dean conștientizau ce impact mediatic va avea această
poveste, asa ca au vrut să le cumpere tăcerea celor cinci spărgători. Li s-a promis că vor fi
amnistiați de președinte. Numai că John Dean “a tradat” și a ales să coopereze cu Comisia
Senatorială, descriind Casa Albă ca un loc profund implicat în acoperirea scandalului Watergate.
Dean l-a acuzat pe Nixon că știa de aceste manevre încă din septembrie ’72, în conditiile în care
președintele afirmase că era la curent din martie ’73.

Pe data de 30 aprilie 1973, Nixon este forțat să ceară demisia a doi dintre cei mai importanți
colaboratori, Haldeman și Elrichman; amandoi vor fi judecati și trimiși după gratii. Totodată, îl
concediază și pe consilierul său John Dean, care depusese marturie în fața Senatului cu puțin
timp în urmă și care a devenit un martor cheie impotriva lui Nixon insuși.

Pe 16 iulie 1973, Alexander Butterfield, un fost oficial al Casei Albe, a depus marturie în fața
Comisiei Ervin, afirmînd că Nixon și-ar fi înregistrat conversațiile din Casa Albă pentru o
perioadă de timp ce include și momentul declanșării scandalului Watergate. Archibald Cox, șeful
investigației, și-a dat seama că Nixon nu îi dăduse toate inregistrațiile. Evident, Nixon a refuzat,
atunci cînd i s-a solicitat. Judecătorul John Sirica i s-a adresat direct lui Nixon și i-a spus ca vrea
să asculte casetele. Nixon a respins ordinul, afirmînd că președintele SUA este imun oricărui
ordin judiciar.

Atunci cînd Curtea de Apel a admis cererea judecatorului Sirica, Nixon a sugerat că aceste casete
să fie ascultate de senatorul John Stennis din Mississippi. Evident, casetele erau unele editate de
oamenii lui Nixon. Cox a refuzat această propunere. Atunci, Nixon i-a cerut Procurorului
General Richardson să-l concedieze pe Cox. Richardson, după ce a dat asigurări în fața
Congresului că procurorul de caz va fi lăsat să își ducă investigația pînă la capăt, și-a dat el însuși
demisia. Nixon l-a concediat apoi pe adjunctul procurorului general, William Ruckelshaus, care,
la fel, a refuzat sa-l dea afară pe Cox. Acesta a fost, totuși, concediat, de Robert Bork, Avocatul
General. Acțiunile din ziua de 20 octombrie 1973 au fost numite “Masacrul de Sîmbătă seara”.

Nixon a fost, în sfîrșit convins să îi dea înregistrările lui Sirica și apoi l-a numit pe Leon Jaworski
în funcția de Procuror al Texasului, pentru a-l succede pe Cox. Nixon a dat asigurări că Jaworski
nu va fi obstrucționat. Problema casetelor, însă, a scapat de sub control. Două presupuse
conversații nu se regăseau iar pe o altă casetă lipseau 18 minute. Pe 7 decembrie 1973, secretara
lui Nixon a spus că nu e decît un accident, dar experții în electronică au afirmat că pe casetă se
operaseră cinci tăieturi.

Nixon a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale secolului XX. Lunga sa carieră în politică a
început în 1947 atunci cînd a fost ales ca membru în Camera Reprezentantilor. În 1952, Dwight
Eisenhower îl alegea în funcția de vice-președinte, urmînd să activeze în acest fotoliu timp de 8
ani de zile. Primul mandat de presedinte al SUA l-a cîștigat pe 20 ianuarie 1969. Mai tîrziu, în
acel an, Nixon ținea un discurs celebru: “Tăcerea Majorității”. Nixon susținea interveneția SUA
în Vietnam pe seama faptului că americanii care nu comentau pe marginea acestui subiect ii
susțin programul și politica externă. Nixon a fost reales în 1973, dar norii scandalului Watergate
se adunau.

Richard Nixon a ținut trei discursuri pe tema scandalului Watergate. Cel de-al treilea a fost și cel
mai memorabil, tinut pe 24 aprilie 1974.

Ultimele zile ale lui Nixon în calitatate de președinte al SUA au fost marcate de decizia
Comitetului Judiciar, care a votat trei din cele patru capete de acuzare la adresa lui Nixon. Acesta
și-a primit lovitura de grație în momentul în care a trebuit să predea și restul casetelor cu
inregistrările conversațiilor președintelui de la Casa Albă. Una dintre ele a fost dovada că Nixon
a participat la mușamalizarea scandalului Watergate chiar din data de 23 iunie 1972,
demonstrînd că Nixon era la curent cu mult timp înainte de momentul martie 1973.

Pe 8 august 1974 Nixon ținea un discurs televizat în care își anunța demisia. A doua zi,
dimineața, și-a luat la revedere de la staff-ul său și i-a trimis demisia semnată lui Henry
Kissinger, secretarul de stat.

Gerald Ford a devenit cel de-al 38-lea presedinte al SUA dup ce Nixon a demisionat pe 9
august. A fost primul președinte al SUA care a ocupat această pozitie fără să fie ales de electorat.
Ford a rămas în istoria Americii ca omul care l-a iertat pe Nixon, o decizie controversată care și
astăzi stîrnește discuții.

Watergate a avut implicații profunde în SUA. Lista celor condamnați a fost una lungă. Imediat
după Watergate s-au făcut o serie de reforme privind finanțarea campaniilor politice. Richard
Nixon și-a lăsat o amprentă puternică asupra președenției americane. Prima demisie din istoria
SUA a unui președinte va rămîne in istorie ca un monument grotesc închinat subterfugiilor și
abuzului de putere.

Pentru blocarea unei scurgeri de informații delicate cu privire la operațiunile militare desfășurate
în Vietnam (celebrele “Pentagon papers”, un studiu top-secret al Departamentul Apărării asupra
implicării Statelor Unite în Razboiul din Vietnam și în precedentele conflicte politice sau
militare în sud-est-ul asiatic), și pentru a-l discredita pe presupusul responsabil, analistul militar
Daniel Ellsberg, este mai întîi devastat cabinetul psihiatrului acestuia din Los Angeles.

Pe parcursul procesului, în schimbul unei reduceri a pedepsei, McCord va face declarații scrise
menite a implica în mod direct comitetul de realegere a lui Nixon. De-acum afacerea căpătase
dimensiuni politice noi și neașteptate. În data de 30 aprile 1973, Nixon va fi constrîns să aprobe
demisiile a doi dintre cei mai apropiați colaboratori, implicati adînc în afacere, Haldeman și
Ehrlichman care, în cele din urmă, vor ajunge chiar în închisoare. Ceea ce secretarul de presă al
preşedintelui american Richard Nixon, Ron Ziegler, caracteriza ca fiind „o spargere de mâna a
treia” a sediului Comitetului Naţional al Partidului Democrat (situat în complexul de birouri şi
apartamente Watergate din Washington), în 17 iunie 1972, a condus, sinuos şi chinuitor, la un
eveniment fără precedent în istoria SUA: demisia unui preşedinte, survenită cu doi ani mai
târziu, în august 1974.

Parte a unui efort menit să asigure realegerea lui Nixon – deşi scopul urmărit a fost mult discutat
– efracţia, s-a văzut clar, fusese autorizată de membrii staff-urilor Casei Albe şi ai Comitetului
pentru Realegerea Preşedintelui (zis – nici nu se putea altfel – şi CREEP, de la iniţialele
denumirii în engleză şi însemnând „furişare”); în cele din urmă preşedintele şi subordonaţii săi
au fost implicaţi, nu în spargere, ci în încercarea ulterioară de a ascunde implicarea Casei Albe în
această afacere.

Investigaţia a arătat, de asemenea, că făptaşii de la Watergate se angajaseră şi în alte activităţi

ilegale, precum falsificarea unor telegrame diplomatice pentru a implica administraţia
Kennedy în asasinarea preşedintelui sud-vietnamez Ngo Dinh Diem în 1963 şi pătrunderea în
cabinetul unui psihiatru pentru a obţine fişele medicale ale lui Daniel Ellsberg, inculpat în
procesul privind Documentele Pentagonului. În faţa riscului de a fi tradus în justiţie, Nixon, într-
un discurs televizat pe 8 august 1974, şi-a anunţat demisia.

Văzând în preşedintele Nixon pe omul de stat care retrăsese forţele SUA din Vietnam ca să pună
capăt războiului, care stabilise relaţii cu China şi promovase destinderea cu Uniunea Sovietică,
mulţi europeni şi-au exprimat surprinderea că o afacere atât de minoră a putut să-l alunge din
postul de preşedinte. Generalul Alexander Haig, fost şef al staff-ului lui Nixon şi care devenise
comandant şef al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, relata că „aproape toţi şefii de
stat” îl întrebau: „Ce Dumnezeu aţi făcut voi , americanii, cu unul dintre cei mai eficienţi lideri
ai acestei generaţii?”. Deşi Nixon avea latura lui negativă, spunea ministrul britanic de finanţe,
Denis Healey, o mare parte a omenirii îi era recunoscătoare pentru că „a încercat în mod serios
să pună frâu cursei înarmărilor şi să ajungă la o înţelegere cu Uniunea Sovietică”.

Americanii, în general, s-au situat pe o poziţie de sens contrar. Darea în vileag a opiniilor şi a
comportării lui Nixon a accentuat deziluzia cu privire la politică şi politicieni care se produsese
în timpul Războiului din Vietnam.

Richard Nixon nu a asteptat să fie destituit. Dupa ce, la 4 august 1974, înregistrările secrete ale
propriilor convorbiri sunt facute publice, își anunță demisia într-un discurs
televizat. Vicepreședintele Gerald Ford preia șefia Casei Albe. Nixon va înceta din viață la 22
aprilie 1994, la vîrsta de 81 de ani.

Richard Nixon a părăsit Casa Albă printr-o demisie rușinoasă și umilitoare, dar din această lume
el nu a plecat pe usa din dos. Mulți ani după afacerea Watergate, viața sa a fost
o adevarată traversare a deșertului, iar numele un simbol al faptelor dezonorante. Puțin
cîte puțin însă, experiența în materie de politică internatională - concretizată strălucit în timpul
președinției, dar lăsată o vreme în umbră de uriașul scandal - l-a ajutat să-și reabiliteze imaginea.
"Alături de Roosevelt,Nixon a fost, fără nici o indoială, unul dintre presedinții cei
mai importanți și abili în gestionarea relațiilor internaționale de după cel de-al
doilea război mondial", scrie Claude Moisy, membru al staffului Reporterilor fără frontiere și
fost director al agenției France Presse. Grație viziunii sale asupra lumii,
a renăscut din cenușă, mulți dintre succesorii săi, inclusiv democrați, cum ar fi, de
pildă, Bill Clinton, consultîndu-l în probleme de politică mondială. La moartea sa, acum un
deceniu,Nixon a primit din partea lor un omagiu unanim. Pentru analiști, de asemenea, a fost un
prilej de a sta strîmb și a judeca drept.

Un singur lucru a rămas nelămurit cu toate caă s-au scurs treizeci ani: cine ar putea fi
"Gîtlej adanc"? Recent, dupa decesul unuia dintre personajele aflate în acea vreme la Casa
Albă, mulți au sperat ca Woodword și Bernstein vor declara: "Eccehomo!". Nu s-
a întamplat asa. Întrebarea a rămas fără răspuns din partea celor doi, singurii care pot să-l dea
în cunoștință de cauză. Și-atunci? Iată o posibilă – și foarte plauzibilă - dezlegare a misterului,
furnizată de Claude Moisy: "Acest informator n-a existat, după părerea mea, niciodată. El nu
e decît un, să-i spunem, substitut, pe care ziariștii l-au folosit pentru a incarna într-o singură
persoană aproape 25 de informatori diferiți. Aceștia s-au dus la Washington Post pentru că, la
vremea respectivă, ziarul se afla în centrul lumii politico-mediatice din capitala americană, și
deci gazetarilor de acolo trebuia să le livreze informații confidențiale. În rest, totul e o legendă
care a prins...".

La 30 ani de la Scandal

Afacerea Watergate a avut nu numai un protagonist - Richard Nixon -, ci și numeroși actori în

rol mai mult sau mai puțin secundar. La 30 de ani de la răsunătorul scandal, toți aceștia - inclusiv
"oamenii președintelui" - revin în atenția publicului. Ce și cît au patimit? Cîți mai trăiesc? Ce
fac astazi cei ramasi in viata?

Howard Baker. Fost senator republican de Tennessee, a rămas celebru pentru întrebarea-
cheie pusă în timpul anchetei: "Ce a știut președintele și cînd a aflat ce anume s-a întamplat?". A
fost membru al Senatului între 1967 și 1985, apoi sef de cabinet al președintelui Reagan. S-a
retras din viața politică activă, conducea reprezentanta diplomatică americană din Japonia.

Robert Bork. În cadrul demiterilor și demisiilor succesive de la Departamentul Justiției -

cunoscute sub numele de "masacrul de sîmbătă noaptea" -, Bork, pe atunci înalt magistrat la
Curtea Supremă, a decis înlocuirea lui Archibald Cox, procurorul care conducea ancheta în
afacerea Watergate. Mulți ani mai tîrziu, Ronald Reagan a încercat să-l numească din nou la
Curtea Supremă, dar democrații au reușit să-i blocheze confirmarea în funcție. A fost membru al
American Enterprise Institute, prestigios "think-tank" din Washington.

Archibald Cox. Cel ce a fost primul procuror însărcinat cu investigarea cazului Watergate a
decedat în luna mai 2004. Profesor emerit la Harvard și specialist în Dreptul muncii, Cox a
colaborat decenii la rînd cu "Common Cause", organism angajat în reformarea sistemului
de finanțare politică din Statele Unite. Bill Clinton l-a medaliat pentru serviciile aduse țării.

Charles Colson. Asistent special al lui Nixon și cunoscut la Casa Albă drept "geniul diabolic", a
fost condamnat la șapte luni de detenție pentru obstrucționarea justiției. După ce s-a convertit la
fundamentalismul creștin, a înființat o asociație de voluntari care au răspîndit cunostințele biblice
în închisorile americane. Guvernatorul Jeb Bush l-a repus în totalitatea drepturilor civile, după ce
acestea îi fusesera limitate ca urmare a participării sale la afacerea Watergate.
John Dean. Consilier la Casa Albă și unul dintre principalii țapii ispășitori ai scandalului, a
efectuat patru luni de detenție. Și-a refăcut viața plecînd în California și devenind bancher
specializat în investiții. Autor prolix, a scris numeroase cărți, între care "Ambiție oarbă" și
"Onoare pierdută", ultimul său volum intitulîndu-
se "Mai rău decat Watergate: președinția secretă a lui George W. Bush".

Robert Dole. Senator republican de Kansas și vajnic apărător al lui Nixon, s-

a străduit fără succes să obțină ca audierile parlamentare în afacerea Watergate sa nu fie
televizate în direct. Comisia de anchetă l-a exonerat, în 1974, de orice vină, dar scandalul i-a
afectat cariera politică. A fost președinte al Partidului Republican și de trei ori candidat la Casa
Albă, ultima data în 1996. După ultimul eșec în cursa pentru Salonul Oval a ales să practice
avocatura la Washington, locuind, ca și cu mulți ani în urmă, în... edificiul Watergate.

John Ehrlichman. Consilier pentru probleme interne și unul dintre cei mai apropiați colaboratori
ai lui Nixon, a condus așa-numita echipă de "instalatori", creată din foști agenți CIA și FBI și
al cărei scop inițial a fost să blocheze scurgerile către presă de informații nefavorabile Casei
Albe. A demisionat în 1973 și a petrecut 18 luni în închisoare, fiind găsit vinovat de conspirație.
S-a dedicat ulterior scrisului, desenului și consultanței manageriale. Bolnav de diabet, a murit în
1999, la vîrsta de 73 de ani.

H. R. Haldeman. A fost șeful de cabinet al lui Nixon. Pentru participarea sa la afacerea

Watergate a primit o condamnare la 18 luni de detenție. Faimoasele 18,5 minute
din înregistrările care îl incriminau pe președinte și care au fost șterse "din greșeală" includeau o
convorbire cu Haldeman. Cîțiva ani mai tîrziu a scris o carte de memorii, apoi s-a stabilit în
California, unde s-a dedicat speculațiilor de pe piața imobiliară. A murit de cancer în 1993.

E. Howard Hunt. Membru al echipei de "instalatori", ex-agent CIA, este cel care a
organizat operațiunea de infiltrare în sediul Partidului Democrat. A fost condamnat la 33 de luni
de închisoare. Autor de romane de spionaj, a cîștigat, în 1981, un proces pentru
calomnie, după ce fusese acuzat în mod eronat de implicare în asasinarea lui John F. Kennedy. În
1995, eșuează în afaceri, declarandu-se în faliment.

G. Gordon Liddy. Ex-agent FBI, a fost "instalatorul" care a ajutat la planificarea incursiunii
nocturne în clădirea Watergate. A stat în închisoare patru ani și jumătate. Devenit comentator de
radio, a ajuns faimos pentru vederile sale ultraconservatoare.
Jeb Magruder. Director adjunct de campanie al lui Nixon, a fost condamnat la șapte luni
de detenție pentru jurămînt fals și obstrucționarea justiției. După ieșirea din închisoare, și-a dat
masteratul în teologie la Universitatea Princeton, devenind pastor prezbiterian. S-a pensionat în
1998.

John Mitchell. Prieten si colaborator al lui Nixon, a condus Comitetul pentru realegerea
acestuia, după ce, pînă atunci, fusese procurorul general al Statelor Unite. A petrecut
în închisoare 19 luni, fiind eliberat condiționat din motive medicale. În 1981,
editura Simon& Schuster l-a dat în judecatî deoarece nu a predat volumul pe care a promis
că îl va scrie despre afacerea Watergate. A decedat în 1988, la vîrsta de 75 de ani, ceremonia
funerară fiind condusă de însuși Nixon.

Charles Ruff. Este ultimul dintre procurorii care au investigat cazul Watergate. A renunțat la
carieră în cadrul Ministerului Public, pentru a se consacra avocaturii practicate la Washington.
Printre clienții săi s-a numărat Bill Clinton, în perioada cînd era amenințat să cadă victima
procedurii de destituire.

John Sirica. Supranumit "Maximum John" din cauza sentintelor lui foarte dure, a
fost judecatorul care a condus aproape toate procesele legate de afacerea Watergate. Pe baza
acestei experiente a scris un volum de mare interes pentru specialiști și publicul larg.

O înregistrare audio dată recent publicității dezvăluie că, în vara anului 1972,
cu cîteva luni înaintea alegerilor prezidențiale,Richard Nixon și consilierul sau pentru
securitate natională, Henry Kissinger, au decis menținerea trupelor americane în Vietnam din
motive electorale. Cei doi au dorit să evite astfel riscul unei prăbușiri a guvernului sud-
vietnamez, ceea ce ar fi dus la pierderea alegerilor de către Nixon, angajat în bătălia pentru un al
doilea mandat. "În mod sigur Vietnamul de Sud nu va supraviețui , dar și noi trebuie
să înțelegem, Henry, ca este foarte important sa castigam alegerile", îi
spunea RichardNixon consilierului sau.

Kissinger, astăzi expert în probleme de politică internatională, a

declarat agenției Associated Press că discuția a avut doar un caracter informal și nu
reflecta intențiile reale ale fostului președinte: "Din cînd în cînd se simțea descurajat și credea că
totul trebuie să se termine repede, dar nu asta era de fapt politica
sa". Richard Nixon a început sa reducă efectivele americane din Vietnam în
1969. După cîștigarea alegerilor din 1972, cînd l-a învins pe democratul George McGovern, a
decis că restul trupelor să fie retrase în ianuarie 1973. Saigonul a cazut doi ani mai tarziu, la 30
aprilie 1975.

Păreri,concluzii.Presa și puterea

Scandalul Watergate, fără precedent, și demisia lui Richard Nixon, tot un eveniment unic în
istoria Statelor Unite, au desacralizat într-o oarecare masura persoana președintelui,
americanii simțindu-se trădați în sentimentele lor. Însăși regulile democrației lor, în care credeau
și cred cu sfințenie, fuseseră trădate. Dupa imensul scandal, opinia publică a început să manifeste
"scepticism" față de politică și președinție, este de părere Allan Lichtman, profesor de istorie a
politicii la American University din Washington. Oamenii au devenit "mai puțin deferenți" față
de locatarul de la Casa Albă, iar "încrederea lor în instituții a scăzut", adăuga George Edwards,
profesor în științe politice la Texas A&M University, care precizează că oricum lucrurile
nu stăteau prea bine din cauza războiului din Vietnam și a efervescentei sociale din acea
vreme. Instituția prezidențială nu a avut totuși de suferit pe termen lung,
considera Stephen Hess de la Brookings Institution, reabilitarea acesteia datorîndu-se mai ales
lui Ronald Reagan (1981-1988).

Presa, pe de altă parte, și-a dovedit forța, în special la capitolul jurnalism de investigație. Dar
singură n-ar fi putut face nimic. Washington Post a fost doar unul dintre acuzatori, majoritatea
democrată din Congres și întregul aparat judiciar, inclusiv Curtea Supremă, refuzînd, ca și presa,
să treacă peste faptul că Nixon le livra cu bună-știință neadevăruri și se comporta ca și cum ar fi
fost mai presus de lege. Azi însă, mass-media sunt mai puțin vigilente față de putere în general,
de cea prezidențială în particular, din cauza "presiunilor financiare" exercitate asupra
lor, apreciază George Edwards. În plus, spune el, "reflexul patriotic de dupa 11 septembrie a dus
la o apropiere între opinia publică și putere, implicit între presă și putere".
 Universitatea de Stat din Republica Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

Referat:

Scandalul ``Watergate``: esența și urmările pentru politica

americană

Realizat de:Fedoruță Cătălin

Verificat de:Petrenco Anatol

Chișinău 2017
Bibliografie (surse utilizate)

https://istoriiregasite.wordpress.com

https://www.historia.ro

http://europolitics.ro

https://gertjanvis.files.wordpress.com/2009/06/minor-engels-self-study-watergate-
gertjan-vis-20799721.pdf