NEWSWEEK

Home
Actualitate

NWL
RSS

Invataturile lui Kissinger catre Bush Data publicarii:20 martie 2006

Stiri din categorie

Agrostar: Produsele alimentare se vor scumpi cu 3-5% in perioada urmatoare
Muammar Kadhafi se teme din ce in ce mai mult de raidurile NATO, ascunzandu-se in spitale
Absenta Romaniei de la summitul de la Varsovia nu va fi bine primita la Washington
Juncker: Grecia risca sa nu primeasca urmatoarea transa de imprumut de la FMI. Ce se intampla cu euro
FMI va coopera in cadrul anchetei judiciare referitoare la Dominique Strauss-Kahn

vezi toate

Globalizarea terorismului pune noua administratie Bush in fata unei situatii fara precedent. Fostul secretar de stat
american Henry Kissinger publica in ultimul numar al revistei Newsweek un lung articol in care ofera cateva
recomandari noii administratii a SUA, pornind de la ideea ca aceasta se confrunta cu doua fenomene fara precedent
in istorie.

Globalizarea terorismului pune noua administratie Bush in fata unei situatii fara precedent

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger publica in ultimul numar al revistei Newsweek un lung articol in
care ofera cateva recomandari noii administratii a SUA, pornind de la ideea ca aceasta se confrunta cu doua
fenomene fara precedent in istorie. Este vorba de amenintarea la adresa securitatii globale, care vine acum dintr-o
sursa difuza si transnationala (terorismul), respectiv de faptul ca progresul tehnologic si proliferarea nucleara fac ca
soarta unor tari sa depinda de evenimente care se petrec in cu totul alte parti ale globului.

Kissinger considera ca SUA nu-si mai pot permite acum sa continue politica actiunii unilaterale, din perioada primei
administratii Bush, astfel incat trebuie sa gaseasca drumul spre cooperare cu comunitatea internationala in cel putin
patru aspecte ale politicii sale externe. Primul are in vedere stabilizarea situatiei din Irak, care ar trebui sa inceapa cu
prevenirea instaurarii unui guvern islamist radical, dar si cu formarea unui grup international de contact, sub
auspiciile ONU, pentru a stabili ce e de facut dupa alegerile din ianuarie. Dintr-un astfel de grup ar trebui sa faca
parte tari cu experienta in privinta fundamentalismului islamic, ca India, Turcia, Rusia sau Algeria.

Al doilea aspect se refera la prevenirea altor crize globale, ceea ce va fi imposibil in conditiile in care SUA ar
ramane, ca pana acum, gardianul mondial. Va trebui, scrie Kissinger, ca SUA sa se transforme din puterea dominanta
intr-una care imparte raspunderea securitatii planetei cu alte centre de putere din lume. In acelasi timp, va fi necesar
ca America sa incurajeze celelalte state sa-si gandeasca si ele securitatea in termeni internationali, tocmai pentru a le
stimula sa colaboreze cu Statele Unite.

Al treilea aspect consta in oprirea proliferarii nucleare, atata vreme cat amenintarea dinspre Iran, Coreea de Nord si
chiar Pakistan ar putea deveni extrem de serioasa. In afara de necesitatea ca SUA sa implice in negocierile pe tema
denuclearizarii cat mai multe state si cat mai urgent, cea mai mare problema va fi ca astfel de negocieri sa nu duca
de fapt la legitimarea proliferarii nucleare, sub pretextul cercetarii pentru surse alternative de energie.

In fine, fostul secretar de stat se refera la provocarile pe termen lung, care decurg din schimbarea echilibrului
mondial de forte, inclusiv in plan economic. Ascensiunea Chinei sau a Indiei, transferul de putere dinspre statele
europene spre institutiile UE, schimbarea datelor problemei in conflictul din Orientul Mijlociu impun Statelor Unite
un efort de adaptare, inclusiv culturala, si o disponibilitate spre dialog care i-au lipsit in buna masura primei
administratii Bush.
MISIUNE GREA: In evaluarea lui Kissinger, Bush va trebui sa realizeze in al doilea mandat tot ce n-a reusit in
primul

Henry Kissinger

Henry Alfred Kissinger, (nascut la 27 mai 1923), Secretar de Stat al Administratiei Americane in timpul lui Richard
Nixon si al lui Gerald Ford, a jucat un rol cheie in diplomatia mondiala intre 1969 si 1977. In anul 1973 i-a fost
acordat, alaturi de generalul vietnamez Lê Ðức Thọ, Premiul Nobel pentru Pace pentru contributia sa decisiva la
incetarea devastatorului conflict din Vietnam.

In ciuda aprecierii si recunoasterii oficiale de care se bucura, actiunile sale in 636g61g planul politicii externe i-au
determinat pe multi comentatori, in frunte cu Christopher Hitchens, sa-l acuze pe diplomatul american de crime de
razboi. Decernarea Premiului Nobel ramane o decizie controversata si in zilele noastre.

Detalii biografice

Heinz Alfred Kissinger s-a nascut intr-o familie de evrei din orasul german Fürth. Fortat de persecutiile regimului
nazist, in 1938 ajunge in New York impreuna cu familia sa, obtinand cetatenia americana la 19 Iunie 1943.

Chiar daca liceul l-a terminat in Manhattan, Washington Heights, Kissinger si-a pastrat un puternic accent german.
Acest lucru a generat o situatie hilara in timpul unei conferinte de presa impreuna cu Helmuth Kohl, cancelarul
Germaniei cand ziaristii au putut auzi in acelasi timp un american vorbind engleza cu un accent puternic german si
un german pur sange vorbind engleza de 'Oxford'.

Anii de la liceul George Washington i-a petrecut impartindu-si timpul intre cursurile serale si munca sa din timpul
zilei la o fabrica de pamatufuri. In 1943, la scurt timp dupa obtinerea cetateniei americane este recrutat in armata si
trimis ca si translator de germana pe langa Servicul de Contra-Spionaj al Armatei Americane.

In 1950 obtine 'summa cum laude' de la Colegiul Harvard. Legendele aparute in jurul sau descriu punctajul obtinut
de-a lungul facultatii ca fiind maxim, lucru atribuit ca si unic in istoria Harvard-ului. Adevarul insa este ca Henry
Kissinger a obtinut o nota de 8 (calificativul B in sistem american) in ultimul sau an, iar medii generale de 10 pe
parcursul anilor la Harvard au mai existat, e adevarat insa ca in cazuri exceptionale. Totusi, pastreaza locul fruntas in
istoria Harvardului avand cea mai lunga dizertatie de doctorat, cu titlul: 'Refacerea unei Lumi: Metternich,
Castlereagh si Problemele Pacii intre 1812–22'. Obtine titlul de doctor in anul 1954.

Cariera Politica

Simpatizant al curentului liberal din Partidul Republican, Henry Kissinger a fost intotdeauna dornic sa-si puna
amprenta asupra politicii externe americane. In campaniile prezidentiale ale anilor 1960, 1964 si 1968 l-a sustinut si
consiliat pe Guvernatorul de New York Nelson Rockefeller. Totusi, judecand corect inclinarea balantei din campania
prezidentiala din 1968 in favoarea lui Richard Nixon, Kissinger ii devine consilier pe timpul campaniei.

In timpul mandatelor lui Richard Nixon, Henry Kissinger i-a servit ca si Consilier pe Probleme de Securitate
Nationala intre 1969-1973 si mai tarziu, ca si Secretar de Stat (echivalentul Ministrului de Externe in Guvernul
Romaniei) intre 1973-1974. Kissinger ramane la Casa Alba si pe timpul administratiei lui Gerald Ford, pastrand
functia de Secretar de Stat intre 1974-1977.

Lucrand pentru Nixon in plin Razboi Rece, Kissinger propune si promoveaza politica de 'destindere' cu Uniunea
Sovietica. De asemenea, negociaza tratatele de limitare a inarmarii strategice (SALT I) si cel al Rachetelor Anti-
Balistice.In iulie si octombrie 1971, Kissinger face doua vizite secrete in China, purtand discutii cu Premierul Zhou
Enlai si pregateste intalnirea istorica din 1972 intre China si Statele Unite ale Americii, intalnire ce marcheaza o
incredibila, pentru acea perioada, 'normalizare' a relatiilor celor doua state. Continutul intalnirilor sale cu Zhou Enlai
a ramas secret pana la declasificarea lor recenta, documentele aratand ca punctul focal al discutiilor a fost Taiwan-ul.

In anul 1973 primeste Premiul Nobel pentru Pace, impreuna cu vietnamezul Lê Ðức Thọ pentru contributia lor
decisiva la stabilirea unui acord de pace intre cele doua tari. Le Duc Tho refuza premiul argumentand lipsa unei paci
efective in Vietnam la acea data, in ciuda acordurilor diplomatice.Inchieierea conflictului din Vietnam a fost una
dintre promisiunile cheie ale campaniei Presedintelui Nixon din 1968. Americii i s-a promis o rezolvare rapida a
razboiului si o intoarcere, dar anii urmatori au vazut o escaladare a conflictului; totusi intense campanii de
bombardamente au fost supervizate chiar de Kissinger, alimentand nemultumirea multora si primind critici dure la
adresa acceptarii Premiului Nobel pentru Pace.

In 1973, Kissinger a negociat sfarsitul Razboiului de Yom Kippur, inceput prin invazia peninsulei Sinai de catre
Egipt si a platoului Golan de catre Siria.

Pe data de 11 septembrie 1973, CIA orchestreaza in secret debarcarea presedintelui ales al Republicii Chile Salvator
Allende si il sustine pe Augusto Pinochet ca inlocuitor al acestuia. Persista suspiciunea implicarii directe a lui
Kissinger in operatiune, lucru negat de catre acesta, afirmand schimbarea pozitiei sale cu putin timp inainte de
lovitura de stat.

Chiar daca ocazional circula acuzatii la adresa sa cu privire la aranjamente secrete cu tari straine, Kissinger a fost
aproape intotdeauna o personalitate populara, reprezentand un paradox in cadrul administratiei Nixon, a carei
popularitate scadea continuu pe masura avansarii mandatului acesteia. Din fericire pentru el, Kissinger nu a avut o
implicare serioasa in afacerea Watergate, ce a dus la prabusirea in flacari a intregii administratii Nixon, acest lucru
aducandu-i o reputatie de 'om cinstit printre corupti'. La apogeul popularitatii sale, acesta era vazut ca fiind un sex-
simbol, aparand in compania unor stele de cinema ca Jill St. John, Shirley MacLaine, sau Candice Bergen.

In decembrie 1975, Kissinger si Gerald Ford s-au intalnit cu presedintele Suharto al Indoneziei. Cu acea ocazie,
acestia si-au manifestat suportul pentru Suharto in invadarea Timorului de Est, ce a dus la masacrarea a peste
200.000 de oameni. Kissinger a negat continuu orice cunostinta a intentiilor presedintelui indonezian cu privire la
Timor si insista ca 'aprobarea' sa asupra acestui fapt este o formulare scoasa din context. El insista ca invazia era un
plan dinainte stabilit si calculat in amanuntime, contributia sa la acest plan fiind nula. Speculatiile persista insa pe
marginea acestui subiect, fiind alimentate de reactiile sale ostile la adresa subiectului Timorul de Est.

Viata sa dupa Casa Alba

Kissinger a parasit Casa Alba in 1976, odata cu alegerea lui Jimmy Carter ca si presedinte. Continua sa joace roluri
minore in administratiile Reagan si prima adiminstratie Bush, fiind sustinut de grupul neo-conservator care a
dominat Partidul Republican in anii '80 si care a vazut in politica sa de 'destindere' cu Uniunea Sovietica un factor de
conciliere intre cele doua super-puteri. De-a lungul anilor participa in grupuri de discutii politice, cum ar fi
'Trilateral Commission', scrie carti (Diplomatia), ofera consultanta politica si speech-uri.

In 2002, presedintele George W. Bush il delega pe Kissinger in conducerea unei comisii de investigare a
evenimentelor din 11 Septembrie 2001, ceea ce a generat un val de critici, alimentate de preferinta lui Kissinger de a
oferi publicului 'doar atat cat are nevoie sa cunoasca', conturata de-a lungul anilor sai petrecuti la Casa Alba.

Un episod interesant se creeaza prin insistenta democratilor din Congres in a cere ca Henry Kissinger sa prezinte
documentele sale financiare si care trebuiau sa ateste, in opinia lor, eventualele sale conflicte de interes cu
investigatia lansata. Kissinger insa, sustinut de Bush, refuza sa faca acest lucru, invocand lipsa unui cadru pentru un
asemenea gest. In cele din urma Kissinger demisioneaza de la presidentia comisiei.

Kissinger are 2 copii impreuna cu sotia sa, Ann Fleischer, Elizabeth si David. Astazi, el traieste cu cea de-a doua sa
nevasta, Maginnes Kissinger in Kent, Connecticut si conduce o firma de consultanta ce-i poarta numele. Pe planul
afacerilor participa si in numeroase alte consilii de conducere ale unor companii, incluzand Hollinger International.
In 1998 lui Kissinger i se ofera titlul de Cetatean de Onoare al orasului sau natal, Fürth.

O clasificare a celor mai influenti evrei din toate timpurile... Oameni care au schimbat modul in care traim si gandim
....
Desigur si alte popoare si-au adaugat propriile comori la zestrea umanitatii: guvernarea babiloniana, inventivitatea
chinezeasca, arhitectura egipteana, filosofia, literatura si democratia greceasca, misicismul hindus, imperialismul
roman - toate au fost contributii majore la mersul inainte al istoriei.

Evreii si-au exercitat influenta de-a lungul istoriei în domenii extrem de diverse, cum ar fi religia, comertul, muzica,
dreptul, sportul, diplomatia, filosofia, literatura, artele plastice si divertismentul.

Autorul – cunoscutul compozitor, dirijor si istoric al poporului evreu, Michael Shapiro – a alcatuit o selectie a celor
mai influenti 100 de evrei din perioada biblica, antica, medievala si moderna, ordonându-i în functie de importanta
lor pentru istoria lumii.

Avraam este parintele celor mai importante religii ale omenirii. Karl Marx a creat comunismul. Isus este venerat de
si mai multi oameni, dar cine a fost o persoana mai influenta: Maria, femeia care i-a dat nastere sau Saul din Tars
(Apostolul Pavel) omul care a raspandit evanghelia ? Cu teoriile sale, Albert Einstein a descompus atomul si a
schimbat fata planetei. Explorand psihicul uman, Sigmund Freud a modificat pentru todeauna felul in care ne
percepem pe noi insine. Dar cine se situeaza in fruntea tuturor ? Moise, cel mai exemplar dintre profestii, cel care a
avut curajul si intelepciunea de a-i scapa pe evrei din Egipt.

Constituind o lectura extrem de captivanta, cartea de fata este totodata povestea panoramica a unui popor mândru, de
nestapânit, care a dat omenirii personalitati de vârf în cele mai variate domenii, incluzând muzicieni si compozitori
precum Gustav Mahler, Felix Mendelssohn, Stephen Sondheim, George Gershwin; scriitori si gânditori precum
Marcel Proust, Gertrude Stein, Martin Buber si Maimonide; pionieri ai divertismentului precum Louis B. Mayer,
David Sarnoff si Steven Spielberg; diplomati, oameni de stat si razboinici precum regele David, David Ben-Gurion,
Benjamin Disraeli si Henry Kissinger.

Henry Kissinger (fragment).

Subiectul tezei de doctorat a lui Kissinger a fost – lucru care nu este de mirare – printul Metternich si instaurarea
pacii dupa razboaiele napoleoniene. Dupa parerea doctorului Kissinger, problemele pacii de dupa Waterloo sunt
asemanatoare cu cele ale epocii „ Razboiului Rece”. În timp ce toata lumea se ocupa de interzicerea experimentelor
nucleare, el reflecta la „ politica reala” a lui Metternich si a marchizului Castelreagh în 1812-1822. Pentru profesorul
de la Harvard a fost o revelatie faptul ca Metternich vedea diplomatia ca avându-si radacinile în mediocritate.
Kissinger a fost entuziasmat de cancelarul „de fier” al Prusiei, Bismarck, care, unindu-si tara si facând din ea o
putere mondiala, a reusit sa-i umileasca pe francezi. Kissinger a fost un adept al opiniei lui Bismarck, potrivit careia
politica externa nu trebuie sa se bazeze pe afecte, ci pe putere militara, economica si politica.

Pâna la a fi numit, în 1968, consilier al presedintelui Richard Nixon pe probleme de securitate nationala, Kissinger
si-a consolidat pozitia la Harvard conducând Programul de cercetari pentru aparare la Centrul de relatii
internationale ( unde a elaborat teoriile academice ale controlului înarmarilor) si scriind o lucrare, devenita best-
seller, despre folosirea tactica a armei nucleare ( care a si atras atentia lui Nixon asupra lui). A lucrat în cadrul
Consiliului pentru relatii internationale ( unde a avansat ideea razboaielor nucleare restrânse – asa-numita teorie a
reactiei flexibile – si a intimidarii progresive) si în calitate de consultant special al vesnicului candidat la presedintie,
guvernatorul New York-ului, Nelson Rockefeller ( caruia i-a sugerat o politica noua, deschisa fata de China, privita
pe atunci cu ura).

Henry Cabbot Lodge i l-a recomandat lui Nixon, care îi citise deja cartile si articolele. Nixon si Kissinger, doi
oameni extrem de emotivi si timizi, au condus de la Casa Alba, timp de cinci ani zbuciumati, politica externa a
Statelor Unite, ignorând departamentul de stat. Amândoi simteau clar ca nu se bucura de sprijinul pe care si-l gasise
politica de razboi a lui Lyndon Johnson în rândul poporului american. Cât timp au fost în functie, adoptarea
deciziilor de politica externa a fost ascunsa opiniei publice, ei preferând deseori sa se bazeze pe minciuna si
obstructie. Amândoi simteau ca razboiul din Vietnam nu putea fi câstigat, dar ca prezenta americana în regiune era
menita sa asigure o pace onorabila. Mai important era altceva: pacea „onorabila” ( cuvinte goale pentru milioanele
de cambodgieni si vietnamezi care continuau sa vada moartea cu ochii) ar fi dovedit ca America, oricum s-ar
prezenta, reprezinta un aparator de nadejde al libertatii si inspira încredere.

O mare influenta asupra politicii externe americane a avut-o urmatoarea opinie a lui Kissinger ( formulata pentru
prima data clar în timpul conflictului din Vietnam): înainte de a implica tara într-o mare operatiune de politica
externa, trebuie calculate consecintele pe termen lung si trebuie asigurata sustinerea unui numar cât mai mare de
cetateni. Kissinger simtise ca marea tragedie a administratiei Johnson a constat în faptul ca nu reusise sa-si
stabileasca asemenea obiective pe termen lung.

Politica de forta, dar si de încredere, dusa de Nixon si Kisssinger, s-a dovedit eficienta pentru normalizarea relatiilor
cu China. Vizita istorica a lui Nixon în Republica Populara Chineza a constituit, probabil, pasul cel mai important si
mai întelept al politicii externe americane de la adoptarea planului Marshall de catre administratia Truman. Dar
realismul imperturbabil al viziunii lui Kissinger a dus la o diplomatie bazata pe forta, lipsita de idealismul american
si de morala. Kissinger a vazut relatiile internationale numai prin prisma consecintelor lor asupra echilibrului de
forte si de influenta, nu ca pe un vector al binelui sau al valorilor americane.

Personalitatea si conceptiile sale au stat la baza unui stil cu totul aparte de a negocia, care avea sa fie numit
„diplomatie cu dus si-ntors”. Paranoia sa si teama de opinia publica americana au dus la bombardarea secreta a
Cambodgiei timp de paisprezece luni, la cruntul bombardament de Craciun asupra Hanoiului si la crearea „unitatii
sanitare” pentru a pune capat scurgerilor de informatii din departamentul de stat. Faptul ca si-a renegat nationalitatea
evreiasca ( Nixon nu uita niciodata religia lui Kissinger si îi spunea – dupa cum au aratat întregistrarile, facute
publice, de la Casa Alba – „ ovreiasul meu”) l-a determinat, poate, sa întârzie acordarea de ajutor Israelului în timpul
razboiului de Yom Kippur. Nixon însa, speriat de podul aerian dintre Uniunea Sovietica si Siria, a dispus sa li se
livreze de urgenta tehnica militara israelienilor.

Kissinger va recunoaste si alte succese importante ale lui Nixon, legate de primele tratative pentru limitarea
înarmarilor strategice si de semnarea acordului de pace cu Vietnamul de Nord ( desi razboiul se va prelungi pâna la
retragerea trupelor americane, în 1975, în ciuda numirii lui Kissinger – primul evreu care a ocupat acest post – ca
secretar de stat si a faptului ca i s-a decernat premiul Nobel pentru pace). Cu toate acestea, mostenirea lor continua
sa stârneasca neliniste. Mai tot ce au facut le reflecta caracterul. În ciuda faptului ca au fost straluciti ca strategi si
tacticieni, nici unul, nici altul nu au sprijinit miscarea pentru drepturile omului, bazata pe valori democratice
nelimitate, pe care aceste personalitati autoritare nu le puteau întelege. Aproape pe întreaga durata a primului sau
mandat pe lânga presedintele Nixon, omul ascuns care era Kissinger a refuzat sa acorde conferinte de presa, de
teama ca ziaristii ar fi putut sa râda de pronuntatul sau accent german si sa-l numeasca „doctor Strangelove”.

Scapat din mediul persecutiilor naziste, Kissinger a nazuit spre ordine, dar, deseori, cu pretul valorilor si al moralei
americane. Razboiul secret, urmat de interventia în Cambodgia, a extins conflictul din Vietnam si a dus la un vid de
putere pe care ucigasii ce si-au spus „khmeri rosii” l-au umplut cu sânge si lagare ale mortii.

Kissinger a dat dovada mult prea des de neîntelegere a importantei tendintelor politice si a particularitatilor etnice
locale, sustinându-l, de pilda, în încercarea de a apara interesele Statelor Unite, pe sahul Iranului si ignorând
miscarea de tot mai mare amploare a fundamentalistilor condusi de ayatolahul Khomeini.

Kissinger a fost primul formator al diplomatiei americane oficiale în stil european. Realismul sau prea rece a
contribuit la extinderea opiniei ca forta politicii externe a Statelor Unite are limitele sale. Destinderea în relatiile cu
Uniunea Sovietica a însemnat cel mai adesea o colaborare bazata în principal pe strategia retinerii si a intimidarii.
Dar pozitia clara a lui Kissinger, exprimata prin conceptia echilibrului de forte, chiar daca este straina unei
democratii deschise, îsi mentine, chit ca este controversata, influenta.
Carti scrise de acelasi autor:
Michael Shapiro - 100 mari evrei
Henry Kissinger: “Cred ca Romania este intr-o perioada de mari sperante”

Henry Kissinger a declarat – ajuns pe aeroportul Henri Coanda din Bucuresti – ca intrarea Romaniei an NATO si an
Uniunea Europeana reprezinta o schimbare minunata fata de la ultima sa vizita an Romania. “Este o schimbare
minunata si sunt bucuros ca m-am antors aici si abia astept sa vad Bucurestiul din nou”, a spus acesta.

Kissinger nu se declara impotriva politicii wilsoniene de promovare a valorilor, dar pretinde ca acestea sa fie
adaptate realitatilor istorice. Din acest punct de vedere, de exemplu, incercarea de a impune un regim democratic in
Irak depaseste limitele si posibilitatile Americii.

Marele om de stat Kissinger a fortat limitele impuse de razboiul rece la inceputul anilor ’70, cand Statele Unite au
apelat la Romania comunista a lui Ceausescu pentru a realiza o deschidere spre China in scopul de a ingradi
influenta URSS.
Gasirea unor solutii in Kosovo si, in general, in Balcani este limitata de faptul ca harta etnica a regiunii nu permite
constituirea unor state pure din punct de vedere etnic. In schimb, spune el, America este perfect capabila sa
gestioneze singura relatia cu Rusia si nu e nevoie ca Romania sa se constituie in mediator intre Rusia si Occident.
Romania nu ar trebui sa isi propuna un asemenea obiectiv de politica externa, care, se pare, ii depaseste limitele.

Revista “Time” l-a declarat acum 30 de ani pe Henry Kissinger “omul cel mai indispensabil al lumii”, iar ultimul sau
biograf crede ca secolul al XXI-lea inca ii mai asteapta succesorul. Strateg al razboiului rece, constata cat de
complicata a devenit lumea dupa caderea URSS. S-a intors in Romania dupa mai bine de 30 de ani, regasind-o
“dinamica” si orientata spre viitor.

» Prima dvs. vizita in Romania a fost in august 1969, cand erati consilierul pentru probleme de securitate nationala
al presedintelui Nixon. Vizita la Bucuresti v-a dat prilejul sa comunicati in secret Beijingului ca SUA erau pregatite
sa ia in considerare normalizarea relatiilor. In ce masura a ajutat rolul de mediator al Romaniei lui Ceausescu in
destinderea relatiilor sino-americane dupa mai bine de 20 de ani de blocaj diplomatic?
— Vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de vedere simbolic. A fost
pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea Pactului de la Varsovia si care fusese
ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului. Iar pentru noi parea ca Romania doreste sa duca o politica
independenta. Asa ca am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina Brejnev peste
tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China. I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera
generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China. Problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea
data din cauza revolutiei culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu
a transmis propunerea noastra. Ce nu stiam la acea data si am aflat ulterior era ca de fapt chinezilor nu le-a placut sa
comunice printr-o tara comunista, pentru ca le era teama ca puteau exista oameni in guvernul respectiv sau chiar in
propriul guvern care i-ar fi informat pe sovietici despre ceea ce faceam.

» De aceea ati folosit de asemenea si canalul pakistanez…

— Da, de fapt ce s-a intamplat in cursul acelei vizite a fost ca i-am rugat atat pe presedintele Pakistanului, cat si pe
cel al Romaniei sa-i informeze pe chinezi. Iar timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l
trimiteam prin Pakistan il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau
suspiciosi privind relatia Romaniei cu Rusia.

» Atat in memoriile dvs. publicate in 1979, cat si in cele ale presedintelui Nixon se arata ca, dupa ce s-a intors de la
cina cu Ceausescu, in jurul orei 11 seara, presedintele SUA s-a plimbat, a povestit si a fumat un trabuc timp de o ora.
Pe Ceausescu il gasise “inteligent” si “curajos in a infrunta Moscova cu vizita presedintelui american”. si dvs. l-ati
considerat “inteligent” si “ambitios” pe Ceausescu, care ar fi “reusit sa faca din tara sa o rascruce”. Mai credeti asta?
— Da. Nu fac judecati privind politica interna a lui Ceausescu. Noi aveam de-a face in primul rand cu politica
externa a Romaniei. Iar impresia noastra era ca Ceausescu facea doua lucruri: incerca sa previna ca Uniunea
Sovietica sa nu-i faca Romaniei ce le-a facut Ungariei si Cehoslovaciei. Iar in al doilea rand dorea sa-i dea Romaniei
o importanta mai mare decat o avea ca simplu membru al Pactului de la Varsovia. Si a facut aceste lucruri cu o
dexteritate considerabila si cu ceva curaj. Noi fusesem intr-o calatorie in jurul lumii si am venit din Pakistan in
Romania, dupa care mergeam in Germania. Deci trebuia sa fie o vizita de doua zile. Dar s-a intamplat ca exact in
acea perioada sa fie programat un congres comunist la Bucuresti, la care trebuia sa vina chiar Brejnev. Noi nu stiam
asta, in nici un caz n-am facut-o intentionat. Ceausescu si Guvernul roman au decis sa amane cu o saptamana
congresul si au anulat invitatia facuta lui Brejnev, pentru a-l putea primi pe Nixon in acea zi. A fost o demonstratie
foarte puternica de independenta.

» Pe 24 decembrie 1989, la 20 de ani dupa vizita dvs. la Bucuresti, la o zi inainte de executia lui Ceausescu,
secretarul de stat american James Baker a spus ca SUA nu au obiectii in cazul in care sovieticii sau alte tari din
Pactul de la Varsovia ar interveni in Romania pentru a asigura fortele anti-Ceausescu. A fost pentru prima oara dupa
al doilea razboi mondial cand un inalt oficial american accepta si chiar incuraja o interventie sovietica in afara
teritoriului URSS. Romania independenta a anilor ’70 pe care o sprijineati dvs. si presedintele Nixon esuase dupa 20
de ani. Cat de surprinzatoare a fost pentru dvs. aceasta evolutie urmata de o revolutie?
— Secretarul Baker a fost un extraordinar secretar de stat. Este si o persoana extraordinara, si un bun prieten al meu,
pentru care am un mare respect. Dar cred ca a facut o greseala teribila cu acea declaratie. si nu pot sa-mi imaginez ce
i-a trecut atunci prin cap. Cred ca se gandea ca fortele anti-Ceausescu erau democratice si ca Rusia si restul statelor
din URSS devin democrate, iar el nu dorea ca Ceausescu sa infranga aceste asa-zise forte democratice.

» Asa-zise?
— Nu stiu la ce se referea exact, dar probabil ca asta gandea. A fost o greseala sa invite URSS sa faca uz de forta
militara pentru a interveni in problemele domestice ale Romaniei.

» Nu ar fi intervenit, oricum. Au refuzat. Ambasadorul SUA la Moscova l-a vizitat pe adjunctul ministrului de
Externe al URSS si i-a transmis acelasi mesaj. Raspunsul rusilor a fost: “Nu vom mai folosi doctrina Brejnev
niciodata”.
— N-am stiut acest lucru. A fost o greseala, e clar.

» Formuland politicile conservatoare ale lui Metternich de la inceputul secolului al XIX-lea ca o alternativa la
idealismul lui Wilson de la inceputul secolului al XX-lea, ati sustinut, in anii de inceput ai carierei dvs. academice,
ca problema fundamentala a politicii nu este controlul raului, ci limitarea justitiarismului. Cum se aplica aceasta in
politica externa actuala a SUA fata de Irak si Iran?
— In discursul public se face distinctia intre idealism si realismul pe care se spune ca il reprezint. Realismul ar fi
politica puterii, idealismul despre valori. Nu sunt de acord cu asta. SUA vor favoriza intotdeauna democratia, pentru
ca este traditia noastra nationala. Distinctia care trebuie facuta nu este daca favorizam democratia in sensul abstract,
ci in ce masura mergem intr-o cruciada pentru a o impune unor tari prin forta sau presiune. Aici fac eu distinctia. Eu
am sprijinit actiunea militara in Irak ca masura de control al armelor de distrugere in masa, care s-au dovedit a fi
inexistente, si in al doilea rand pentru ca Saddam a incalcat armistitiul cu SUA in nenumarate ocazii. Nu am fost
niciodata in favoarea unei ocupatii militare care apoi sa incerce sa aduca democratia in mijlocul lumii islamice, unei
tari care nu a avut o traditie democratica. Pot respecta obiectivele, dar cred ca s-a mers mult peste capacitatea
noastra. Apoi, cand se merge un pas mai departe, spunand ca vom face Rusia democratica si China democratica, ne
autoinvitam sa conducem politica interna a majoritatii tarilor din lume. Or, nici o tara nu are puterea sa faca asa
ceva. Cred ca trebuie sa ne stabilim obiective moderate. Pe de alta parte, trebuie sa stim in ce credem. Nu am
obiectii fata de un anume grad de idealism atata timp cat este legat de procese istorice.

» Totusi, nu sunteti un wilsonian. Poate un jacksonian?

— In nici un caz nu sunt un wilsonian. Sunt un jacksonian in acest sens, deoarece cred ca America trebuie sa aiba o
idee clara privind interesele sale nationale. si cred ca si celelalte state trebuie sa aiba o idee clara in privinta
propriilor interese nationale. Politica externa consta in ajustarea acestor diferente in asa masura incat sa nu existe
conflicte militare si un maxim de oameni sa profite de acest lucru. Ca regula generala, ma opun impunerii
preferintelor proprii prin presiune.

» In cartea dvs. “Are nevoie America de o politica externa?”, publicata acum sapte ani, comparati Rusia actuala cu
Europa postnapoleonica. Caderea lui Napoleon n-a calmat temerile cu privire la belicozitatea Frantei. Pacea reala,
argumentati dvs., nu era posibila fara Franta. Cum poate fi folosit acest model cu privire la Rusia?
— In decursul istoriei sale, Rusia a fost o problema pentru vecinii sai din cauza ambitiilor sale expansioniste. Rusia
actuala a pierdut 300 de ani de istorie. A ajuns inapoi de unde a pornit in timpul lui Petru cel Mare. Asa ca trebuie sa
existe o oarecare intelegere pentru trauma psihologica a Rusiei, care este compensata uneori prin retorica excesiva.
Obiectivul decisiv este ca Rusia sa devina parte integranta dintr-o ordine internationala. Realizarea Frantei dupa
razboaiele napoleonice a fost ca Talleyrand a reusit sa o faca parte a ordinii europene. Rusia n-a reusit inca acest
lucru.

» Poate nici nu vrea.

— Poate nu vrea, intr-adevar. Dar ar fi mai bine pentru toata lumea daca ar exista un sentiment al securitatii si ar
exista o diplomatie fara amenintare.

» In noiembrie 2002, in timp ce se afla la Bucuresti, presedintele George W. Bush recomanda Romaniei, proaspat
membru NATO, sa devina “un pod catre Rusia”. Multi romani au privit asta ca pe o stranie incurajare catre o
reapropiere a Romaniei de Rusia, ce trezeste amintiri pline de teama. Impartasiti aceasta interpretare romaneasca –
probabil gresita – a mesajului presedintelui Bush?
— Sunt un prieten al presedintelui Bush, desi nu fac parte din administratia sa. Opinia mea generala este ca Romania
stie cel mai bine care trebuie sa fie politica ei externa si ca noi trebuie sa ne concentram pe politica noastra externa,
lasand liderii romani sa se concentreze asupra propriei politici externe. America nu are nici un interes sa existe relatii
ostile intre Rusia si Romania. De fapt, ne-ar placea sa fie prietenoase. Dar in ce masura Romania poate fi un pod al
intregului Vest catre Rusia cred ca este o judecata pe care Guvernul roman trebuie sa o faca.

» Depinde si de rusi daca vor…

— Desigur, depinde si de Rusia sa decida. Nici nu stiu daca are nevoie de un pod, Rusia trateaza cu tarile direct.

» Au un pod mai solid cu Germania?

— Cu Germania? Istoric, relatiile ruso-germane au fost uneori foarte dure, alteori foarte prietenoase. Au luptat doua
mari razboaie, dar exista o scoala de gandire care considera ca, atunci cand sunt prietenoase, ambele tari sunt in
siguranta, iar cand sunt ostile, ambele au de suferit. Dar asta e o atitudine germana. Cred ca in acest moment relatiile
Rusiei cu Germania sunt foarte prietenoase.

» Cu 30 de ani in urma, Romania comunista a jucat o carte de succes, cu contributia dvs. si a altor oficiali americani,
ca o veriga folositoare si mediator intre America, China, Rusia si Orientul Mijlociu. Acum avem o Romanie
democratica, membra a UE si NATO, in vecinatatea Orientului Mijlociu, dar si a unei Rusii tot mai antioccidentale.
Ce trebuie facut?
— In ce priveste relatiile SUA-Rusia, cred ca le putem si trebuie sa le gestionam singuri. Romania poate avea opinii
proprii pe care sa le exprime ambelor parti, dar nu cred ca pozitia de mediator intre Rusia si SUA trebuie sa fie
principalul obiectiv al politicii externe romane. Statutul de emisar sau mediator este util atunci cand nu exista relatii
directe sau cand cele doua parti au incredere in cea terta. Dar nu e cazul intre SUA si Rusia.

» In ce priveste problema Kosovo, care pare de nerezolvat, spuneati ca pentru statele vecine Albaniei, care au luptat
pentru independenta in secolelele al XIX-lea si al XX-lea, posibila implinire a aspiratiilor unei Albanii Mari ar fi ca
un film derulat invers in care un Islam reinnascut ar infrange toate luptele crestine pentru eliberare. Nu e o viziune
cam pesimista?
— Nu se aplica statelor europene si provinciei Kosovo. Aceasta problema se discuta acum, iar SUA si-au exprimat
sprijinul pentru acest obiectiv.

» De ce sustin SUA independenta Kosovo?

— Pentru ca americanii cred in mod istoric in dreptul la autodeterminare al popoarelor si considera ca acest conflict
originar care a dus la interventia NATO s-a bazat pe dorinta de independenta a Kosovo. Poate si deoarece multi
americani nu cunosc indeajuns istoria regiunii pentru a intelege ca este un punct nevralgic ce starneste mari temeri
pentru sarbi. Dar referitor la citatul pe care l-ati dat privitor la Albania Mare este o alta poveste, ce nu se refera la
Kosovo.

» Exista totusi un pericol mai mare in incurajarea independentei minoritatilor nationale din Europa de Sud-Est?
— In primul rand, cred ca problema Kosovo trebuie rezolvata pasnic. In al doilea rand, in limitele posibile, ar trebui
recunoscut dreptul la autodeterminare. Dar istoria Balcanilor demonstreaza ca este imposibil sa acorzi acest drept
fiecarui grup etnic in orice situatie, pentru ca atatea grupuri diferite sunt raspandite in interiorul atator state nationale
incat am avea de-a face de facto cu o revolutie permanenta. De aceea sper ca aceste negocieri care au loc vor lua in
considerare interesul fundamental al tarilor si-l vor relationa la pasiunile popoarelor care au generat in ultimele sute
de ani aceste conflicte. Dar nu dorim sa repetam experienta primului razboi mondial, care a inceput pentru ca
natiunile s-au dedicat atat de puternic unor chestiuni ce in retrospectiva nu sunt atat de usor de explicat. Sper ca
negocierile vor continua si vor duce la o solutie constructiva.

» N-ar putea fi pus sub semnul intrebarii rezultatul primului razboi mondial – statele nationale – daca prin Kosovo se
va crea un precedent?
— Ba da. Primul razboi mondial, ca fenomen istoric, a contribuit la distrugerea civilizatiei europene. Zeci de
milioane de oameni au fost omorati pentru niste chestiuni ce puteau fi rezolvate prin negocieri. Desigur ca in urma
razboiului au aparut cateva natiuni noi, dar, daca studiem harta Balcanilor, este probabil adevarat ca mai multe
grupuri etnice au trait sub dominatie straina dupa caderea imperiului austro-ungar decat inainte. Daca va uitati la
ungurii din Slovacia, germanii din Cehia, ungurii din Romania, harta Europei nu s-a clarificat etnic deloc. Nu e
posibil in Balcani sa obtii o harta pura etnic. Intotdeauna va fi un oarecare compromis. Iar asta e o observatie
generala, nu se aplica doar la Kosovo.

» In teza dumneavoastra de 3077 de pagini numita “Intelesul istoriei, reflectii despre Spengler, Toynbee si Kant”,
scrisa in timpul facultatii, la Harvard, meditati asupra relatiei dintre cultura si libertate. Cultura creste si ajunge apoi
la un punct mort, scriati, pentru a fi apoi depasita de o alta cultura imaginara. Libertatea se refera la recunoasterea
limitelor, pe care omul le depaseste printr-o infuzie de spiritualitate. S-a schimbat acest inteles al istoriei pentru dvs.
dupa atatia ani de turbulente mai mult sau mai putin glorioase?
— In general nu vreau sa spun ca lucrurile pe care le-am scris in timpul facultatii, la varsta de 23 de ani, reprezinta
parerile mele finale despre acel subiect. Cred ca arta de a fi om de stat depinde, pe de o parte, de recunoasterea
limitelor proprii si, pe de alta parte, de recunoasterea magnitudinii posibilitatilor proprii. Daca nu iti cunosti limitele,
iti extinzi societatea dincolo de acestea si nu numai ca ratezi acel efort specific, ci subminezi si increderea in
guvernare. Daca nu ai aspiratii, stagnezi. Marii oameni de stat opereaza la limita exterioara a posibilitatilor. Cei
mediocri opereaza in interiorul limitelor si nu creeaza mare lucru, iar nesabuitii depasesc mult limitele si submineaza
increderea nu doar in societatea lor, ci si in restul lumii. Cum se poate rezolva aceasta problema? Aceasta este o arta,
nu este ceva despre care sa scrii. Se spune ca, daca ai putea ajuta un mare pictor sa picteze, atunci toata lumea ar fi
un Picasso. Cred ca asta trebuie sa faca marii lideri.

» Ultima dvs. vizita in Romania a fost in noiembrie 1975 cu fostul presedinte Gerald Ford. Veneati de la Helsinki,
impreuna cu fiul dvs., David. Cum ati regasit Romania dupa mai bine de 30 de ani?
— Fiul meu David avea atunci aceeasi varsta pe care o are acum cel mai mare nepot al meu – 14 ani. In acele
vremuri, lumea era divizata in doua tabere. Erau comunismul si Vestul. Romania era pe atunci in mod vizibil o tara
inapoiata. Era o tara tipica pentru blocul comunist est-european, cu standarde scazute de viata. Dar era usor sa
conduci pe strazi, nu erau atatea blocaje de trafic cum sunt azi. In prezent, Romania imi pare o tara mult mai
dinamica. Desigur ca mai exista saracie si multe probleme interne, despre care am aflat. Dar acum oamenii vorbesc
despre viitor, despre cresterea economica, despre cum pot atrage mai multe investitii straine si cum pot construi noi
fabrici. Cred ca Romania este intr-o perioada de mari sperante. Si lumea este altfel, nu mai exista cele doua tabere de
care vorbeam – este o lume foarte complicata. Toata istoria pe care o cunoastem in ultima suta de ani s-a petrecut la
nivelul statelor nationale. In multe parti ale lumii, statele nationale se dezmembreaza, apar noi idei. Situatia era mai
periculoasa ultima oara cand am fost aici, din cauza confruntarii nucleare. Pe atunci, multe depindeau de
confruntarea dintre SUA si URSS. Acum, lucrurile depind mai multe de dinamismul societatilor, de modul cum se
potrivesc ele in sistemul global. Asa ca, per total, cred ca s-au facut progrese uluitoare, dar tot mai raman multe de
realizat.

Strateg
Promotorul “destinderii” cu URSS

Nascut pe 27 mai 1923 in Bavaria si fortat sa emigreze in 1938 in SUA, Henry Kissinger a fost secretar de stat in
timpul lui Richard Nixon si al lui Gerald Ford, jucand un rol-cheie in strategia SUA fata de URSS intre anii 1969 si
1977. Kissinger este cel care a propus si a promovat politica de “destindere” cu Uniunea Sovietica. Tot el a negociat
tratatele de limitare a inarmarii strategice (SALT I) si pe cel al rachetelor antibalistice. In iulie si octombrie 1971,
Kissinger face doua vizite secrete in China, pregatind intalnirea istorica din 1972 intre China si SUA, care a marcat
“normalizarea” relatiilor dintre cele doua state. In 1973 a obtinut Premiul Nobel pentru Pace pentru contributia sa
decisiva la incetarea razboiului din Vietnam.