UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA TEHNOLOGIA ALIMENTELOR

REFERAT
LA DISCIPLINA „FILOSOFIA”
TEMA: „FILOSOFIA ÎN INDIA ANTICĂ
ȘCOALA YOGA”

Verificat: Mihai Braga

CHIȘINĂU, 2021
 Filosofia în India Antică a apărut în sec. VII î.e.n. Ea reprezintă o corelaţie strânsă
dintre credinţa religioasă şi reflecţia filosofică. În India Antică primii filosofi au fost în
acelaşi timp şi preoţi. Datorită acestui fapt gândirea filosofică indiană antică este o
teosofie, adică o îmbinare, un amestec de gândire raţională şi credinţă mistică,
religioasă.

India Antică a secolelor VII – V î.e.n. trecea printr-o perioadă de intense căutări
spirituale şi intelectuale. Se dobândiseră deja mai multe noţiuni fundamentale ale
gândirii indiene şi ele se întipăriseră în minţile oamenilor: natura ciclică a timpului,
înlănţuirea fiinţelor în ciclul permanent al naşterii şi morţii.

O elită intelectuală se străduia să găsească răspunsuri satisfăcătoare marilor

întrebări privind concepţia despre lume, despre viaţă, despre moarte, despre om şi
destinul său. În rezultat s-au constituit mai multe şcoli filosofice.

Primele izvoare teoretice sau monumente ale gândirii filosofice indiene antice sunt
reprezentate de o literatură amplă alcătuită din cărţi numite Vede (de la cuvântul în
sanscrită – veda = cunoaştere, conducere; vedati = a cunoaşte).

Vedele reprezintă o capodoperă a literaturii universale şi constituie o scriptură sacră

care de-a lungul secolelor şi mileniilor a constituit temelia pe care s-a înălţat edificiul
vieţii sociale şi spirituale a popoarelor indiene. Vedele cuprind diferite scrieri
religioase, care creează „cartea sfântă” a indienilor.

Conform cercetărilor istorice, această carte sfântă („înţelepciune supremă”) s-ar fi

format pe parcursul a 9 secole (1500-600 î.e.n.). În Vede se găsesc pe scurt reguli şi
dogme religioase, slujbe sfinte, rugăciuni, ritualuri, diferite descântece şi proverbe,
învăţături morale. Aceste cărţi erau păstrate în taină, acces la ele aveau numai preoţii.
Învăţătura lor a prezentat un mister timp de secole pentru alte popoare.

Astfel, gândirea filosofică în India antică a fost reprezentată de următoarele

învăţături sau şcoli filosofice, care, în funcţie de atitudinea faţă de Vede, sunt divizate
în:
 1) învăţături filosofice ortodoxe – care respectă şi susţin autoritatea Vedelor:
Samkhya (enumerare); Yoga (concentrare, cugetare dreaptă), Nyaya (regulă,
raţionament); Mimansa, Vaisheshika (particularitate), Vedanta (sfârşitul vedelor);

2) învăţături filosofice eterodoxe (neortodoxe) – care nu respectă şi critică Vedele:

Ajivika, Budismul, Jainismul (Jina, învingătorul), Lokayta sau Carvaka (unica
învăţătură nereligioasă, materialistă).

Yoga a fost numită categorie specifică a spiritualității indiene și adeseori aceasta se

identifică cu binecunoscutul fenomen. Mentorul scolii Yoga este Patañjali, cu lucrarea
sa Yoga Sūtra (secolul al II-lea î. H.).

Yoga este o disciplină hindusă care antrenează corpul, mintea și conștiința pentru
sănătate, liniște și perspectivă spirituală. Textele dedicate yoga includ Yoga Sutra ,
Hatha Yoga Pradipika , Bhagavad Gita și, ca bază filosofică și istorică a acestora,
Upanișadele. Yoga este mijloc, iar cele patru marga majore (căi) ale hinduismului sunt:
Bhakti Yoga (calea iubirii și devotamentului), Karma Yoga (calea acțiunii corecte),
Rāja Yoga (calea meditației) și Jñāna Yoga ( calea înțelepciunii) .

Filosofia Yoga se bazeaza în mare parte pe teoria Sāmkhya. Cauza este suferinta,
conferita în primul rând de egoism (asmitā) si de ignoranta (avidyā), scopul fiind
eliberarea, dar si uniunea mistica.

În prima sūtra din tratatul sau, Patañjali arata ca Yoga înseamna încetarea starilor
psiho-mentale. Potrivit lui, exista cinci clase initiatoare ale acestor stari: necunoasterea
(avidyā), egoismul (asmitā), atasamentul (rāga), aversiunea (dveśa) si dorinta de a trai
(abhiniveśa), în ciuda vointei de eliberare.

În toate ramurile yoga, țelul final este atingerea unei stări eterne de conștiință
perfectă. În școlile moniste ale advaita vedantei și șaivismului, această perfecțiune ia
forma mokșei, care este o eliberare de toată suferința lumească și de cercul nașterilor și
al morților (Samsara), o stare în care gândurile încetează și apare experiența unirii
beatifice cu Supremul Brahman.
 Pentru școlile dualiste bhakti ale vaișnavismului, bhakti însăși este țelul suprem al
procesului yoga, iar perfecțiunea culminează într-o relație eternă cu Vișnu sau cu unul
dintre avatarele lui, precum Krișna sau Rama.

Practicarea concentrarii (dharana) și a meditației (dhyana) este comună majorității

formelor de yoga. Dharana, potrivit definiției lui Patañjali, este "aducerea conștiinței
într-un singur punct" (din sanscrită: ekāgrata, concentrare într-un singur punct).
Conștiența este concentrată pe un punct subtil al senzației (cum ar fi pe suflul care intră
și iese din nări). Concentrația susținută pe un singur punct conduce, treptat, la
meditație (dhyana), în care facultățile interioare sunt capabile să se extindă și să se
identifice cu ceva vast. Practicanții meditației anunță sentimente de pace, bucurie și
uniune.