Sunteți pe pagina 1din 6

ECOTOXICOLOGIE

Curs 3. Noţiuni de ecologie [după DS-E & PN, Se]


Ecosisteme. Biotop

Ecosistemul reprezintă unitatea de bază, structurală şi funcţională, a ecosferei şi este alcătuită


din biotop şi biocenoză şi formează un ansamblu integrat cu interacţiuni permanente între
compnentele sale şi cu exteriorul şi în care se poate realiza productivitatea biologică.
Mai multe ecosisteme alcătuiesc un biom, iar ansamblul biomilor la nivel planetar formează
biosfera. Ca exemple de biomi se pot menţiona :
a) acvatici
- mări şi oceane, lacuri şi bălţi, lagune ;
- coastele marine ;
- mlaştinile ;
- zonele de vărsare în mări şi oceane (gurile fluviilor şi râurilor : estuare, delte).
b) tereştri
- tundra ;
- cu pădure : taiga (pădure de conifere, subarctice sau subalpine), de foioase (sylvea, zona
temperată), ecuatorială (hylea), pluviale de climat temperat (în America de Nord pe coasta
Pacificului) ;
- stepe ;
- deşerturi, de climat temperat (Gobi, Tibet) sau tropical (Sahara, Arabiei, Kalahari).
Biotopul este mediul, locul de viaţă al unei biocenoze şi este constituit din ansamblul
factorilor abiotici dintr-un ecosistem. Astfel biotopul cuprinde substanţele minerale (anorganice),
factorii geografici, mecanici, fizico-chimici şi relaţiile dintre aceste componente. Structura biotopului
determină tipul de ecosistem, acesta putând fi de exemplu de tip continental, insular, edafic, acvatic
etc.
Biocenoza este gruparea istoriceşte constituită de populaţii (vii) de diferite specii, reunite prin
anumite relaţii şi ocupând un acelaşi biotop, grupare ce prezintă un aspect exterior caracteristic.
Astfel, o pădure, o păşune, o luncă, cu toate speciile de plante, animale şi organisme vii pe care
acestea le cuprind sunt exemple de biocenoze.
Între biocenoză şi biotop au loc permanent schimburi de materie, energie şi informaţie.
Caracterul unitar şi funcţional al unui ecosistem este determinat de structura integrată sistemic a
componentelor biotopului şi biocenozei. Un ecosistem are proprietatea de autoreglare. Între

ET / TPP / UPG Ploieşti 1


componentele acestuia există schimburi de fluxuri materiale şi energetice (hrană, respectiv
transformarea acesteia în energie mecanică, termică, bioelectrică, chimică).
După cum se poate constata şi din enumerarea anterioară a biomilor din ecosferă, principalele
tipuri de ecosisteme din ecosferă sunt :
- ecosisteme terestre ;
- ecosisteme acvatice.
Fiecare din acestea cuprinde biotopuri diferite, cu specii diferite deci şi biocenozele respective sunt
diferite.
Componentele abiotice ale biotopului sunt în principal în număr de 3 :
 substratul, adică solul (terestru sau acvatic), de un anumit tip şi textură, cu componentele
sale minerale sau organice ;
 apa şi caractersiticile sale (stătătoare, curgătoare, dulce, sărată, marină, temporară,...) ;
 iluminarea (prezenţa radiaţiei solare) şi aportul de căldură (Într-un acvariu, un ecosistem
artificial, cu o biocenoză construită în întregime de om, iluminarea este artificială).
Cele trei componente, fără a fi obligatoriu prezente simultan, suferă variaţii continue, atât sub
influenţa factorilor abiotici cât şi a populaţiilor din biocenoză.
Primii, factorii abiotici, pot fi grupaţi în :
1-. factori geografici (altitudine, poziţie pe glob...). Sunt în strânsă legătură cu 2, 3 şi 4.
2-. factori mecanici ;
3-. factori fizici ;
4-. factori climatici (regim de temperatură, prezenţa curenţilor, presiune, umiditate, ...) ;
5-. factori chimici (pH, salinitate, prezenţa substanţelor organice în sol sau apă).

1. Factori geografici
- poziţia geografică pe glob (latitudine, longitudine) a unui ecosistem determină apartenenţa
acestuia la o anumită zonă climatică
- altitudinea (uzual exprimată ca înălţime faţă de nivelul mării) este un factor ecologic
important în distribuţia (etajarea) organismelor şi speciilor între diverse biocenoze din aceeaşi zonă
climatică.
- expunerea (expoziţia) geografică. Factorii ce se modifică semnificativ în funcţie de aceasta
sunt curenţii de aer (factor mecanic), iluminarea şi aportul de căldură.

2. Factori mecanici
- vântul
Există vânturi cu caracter de regim (alizee, brize), cu o anumită periodicitate (crivăţ), cu caracter
neperiodic (furtună, uragan). Vântul are un rol esenţial în răspândirea seminţelor pentru numeroase

ET / TPP / UPG Ploieşti 2


specii sau pentru polenizare, în comportamentul păsărilor, poate duce la eroziune, măreşte pierderile
de umiditate din sol, intensifică pierderile hidrice şi de căldură ale animalelor terestre.
- mişcările apei
Deplasări şi mişcări ale apei au loc chiar şi în apele stătătoare : curenţi orizontali, curenţi verticali,
valuri, maree.
exemple de curenţi oceanici
calzi : curentul Golfului (Gulfstream, în Oceanul Atlantic), Kuroshio (sau Kuro-Şivo în
Pacificul de vest)
reci : curentul Groenlandei şi al Labradorului (ţărmul estic al Oceanului Atlantic)
Valurile se datorează acţiunii vântului şi produc amestecarea maselor de apă şi aerarea acestora.
Mareea, cu cele două componente, fluxul şi refluxul, reprezintă înaintarea şi respectiv retragerea
periodică a apei din mările deschise şi oceane sub acţiunea forţei de atracţie a Lunii şi Soarelui.
Valurile tsunami pot genera, pe lângă pierderile umane şi materiale, schimbări bruşte ale configuraţiei
biotopului în zonele cotiere. Pot fi generate de cutremurele de pământ, de alunecările de teren sau
dislocările de gheţari.
- deplasările solului
Cutremurele de pământ produc modificări importante în litosferă şi afectează în particular ecosisteme
urbane. Pot afecta indirect, dar agresiv, şi configuraţia zonelor de coastă prin valurile de tip tsunami.
Alunecările de teren, provocate de cauze naturale sau de unele activităţi umane (minerit, lucrări de
construcţii, ...), pot determina modificări locale dar profunde ale structurii şi compoziţiei chimice a
solului.
- erupţiile vulcanice
Pot provoca schimbări ale peisajului natural şi modificări importante ale compoziţiei solului.

3. Factori fizici
- temperatura influenţează structura, activitatea fiziologică, distribuţia speciilor şi dinamica
organismelor
euriterme  organisme capabile să suporte variaţii termice largi (euros = larg)
stenoterme  organisme ce pot trăi la temperaturi bine determinate, cuprinse între limite
înguste (stenos = îngust)
mezoterme  organisme ce se dezvoltă la temperaturi între limite medii
În raport cu reacţiile la variaţia temperaturii, animalele se pot grupa în :
poikiloterme  temperatura corpului se modifică semnificativ odată cu variaţia temperaturii
mediului extern (hibernaţie, estivaţie) (nevertebrate, peşti, amfibieni, reptile)
homeoterme  speciile care au temperatura internă a corpului aproape constantă, indiferent
de modificărle acesteia în mediul ambiant

ET / TPP / UPG Ploieşti 3


Valorile temperaturii au determinat la organisme apariţia a numeroase adaptări. La multe specii
poikiloterme, temperatura exterioară este un factor limitativ de care depinde numărula anual de
generaţii. Cu cât un animal este mai masiv şi cu apendici mai scurţi, el pierde mai puţină căldură
(regula lui Allen, aplicaţie a principiilor transferului termic). Temperatura şi variaţiile ei (sezoniere,
diurne) condiţionează prezenţa unei specii într-o regiune dată şi determină limitele arealului speciei pe
glob.
- umiditatea
Apa este un component esenţial al organismului unei fiinţe vii. Corpul multor animale inferioare
(spongieri, meduze) este alcătuit din peste 90% apă. La mamifere aprox. 93% din masa sângelui şi
80% din masa musculară o reprezintă apa. În natură cantitatea de apă şi variaţia acesteia constituie un
factor limitativ în dezvoltara şi distribuţia speciilor pe glob.
Apa în natură se află în toate cele trei stări de agregare : lichidă, gazoasă, solidă.
Apa lichidă intră în componenţa oceanului planetar, a lacurilor, bălţilor, râurilor, fluviilor, a pânzei
freatice şi a precipitaţiilor sub formă de ploi.
În funcţie de nevoile de apă, organismele se pot clasifica în 4 categorii :
- acvatice, sau hidrofite în cazul plantelor, respectiv hidrofile în cazul animalelor ;
- higrofite (plante), respectiv higrofile (animale), care trăiesc în zone de umiditate mare şi
suportă doar variaţii mici ale acesteia ;
- mezofite (plante), respectiv mezofile (animale), care ocupă biotopi cu umiditate moderată şi
pot suporta variaţii mari ale umidităţii ;
- xerofite (plante), respectiv xerofile (animale), în zonele aride, cu deficit permanent sau
temporar de umiditate în sol şi/sau în aer.
Precipitaţiile sub formă de zăpadă joacă rol de termoizolator pentru speciile animale sau vegetale care
iernează în sol sau la suprafaţa sa. Pe de altă parte, zăpada, acoperind rezervele de hrană de pe sol,
reduce accesibilitatea speciilor animale la aceste resurse.
Grindina poate afecta negativ populaţiile de păsări sau dezvoltarea organelor (frunze, flori, fructe)
speciilor vegetale.
Gheţarii, polari sau alpini, în particular cei polari, sunt o componentă importantă a biosferei. Gheţarii
polari ocupă aprox. 7% din suprafaţa globului terestru sau cca 12% din suprafaţa oceanului planetar.
Gheţarii polari sunt în marea lor majoritate arctici (în Oceanul Arctic, în regiunea Polului Nord) şi
antarctici (în Antarctica şi ţărmurile sale, la Polul Sud). Cele mai importante transformări suferite de
ambele tipuri de gheţari polari sunt cele ciclice anuale ale întinderii (suprafeţei) lor, cu implicaţii
asupra ecosistemului oceanic polar şi biosferei. Observarea morfologiei gheţarilor polari şi măsurarea
suprafeţei acestora constituie în prezent obiectul unor studii numeroase (inclusiv cu ajutorul
sateliţilor) pentru că pe de o parte aceşti gheţari oferă o modalitate de apreciere a fenomenului de
încălzire globală, iar pe de altă parte pentru a stabili efectele ecologice ale variaţiilor calotelor polare
de gheaţă.

ET / TPP / UPG Ploieşti 4


Umiditatea aerului reprezintă cantitatea de apă existentă la un moment dat în atmosferă sub formă de
vapori. Umiditatea poate fi exprimată ca :
- umiditate absolută, egală cu concentraţia volumică a vaporilor de apă în aer, uzual g H2O / l
aer, sau printr-o altă mărime fizică proporţională cu concentraţia, precum presiunea (parţială) a
vaporilor de apă, fracţia lor molară (yH2O) sau masică (mH2O), sau prin temperatura de rouă a aerului
etc. ;
- umiditate relativă, notată cu ur sau , care este egală cu raportul dintre concentraţia (curentă
a) vaporilor de apă din atmosferă (egală cu umiditatea absolută dacă aceasta este exprimată prin
concentraţie) şi concentraţia vaporilor de apă corespunzătoare saturaţiei la temperatura (curentă a)
atmosferei respective :
C H 2O

C H 2Osat

Se observă că ur poate fi calculată şi din următoarele rapoarte :


y H 2O m p
  H 2O  H 2O
y H 2Osat m H 2 Osat p H 2 Osat

Deseori acest raport se exprimă procentual :  %   100 .


Presiunea de saturaţie a vaporilor unei substanţe, sau mai pe scurt presiunea de vapori a substanţei
respective, este o caracteristică, o proprietate specifică a acelei substanţe şi corespunde realizării
echilibrului de faze lichid – vapori în cazul acelei substanţe : când presiunea parţială a vaporilor
substanţei în faza gaz atinge presiunea de saturaţie (sau presiunea de vapori) atunci faza gaz este
saturată cu vaporii acelei substanţe şi este atins echilibrul termodinamic lichid – vapori pentru acea
substanţă, stare numită şi punct de rouă. Valorile concentraţiei de saturaţie sau, mai frecvent, ale
presiunii de saturaţie ale apei sau unei alte substanţe funcţie de temperatură se pot stabili cu ajutorul
relaţiilor sau datelor tabelate disponibile în numeroase surse bibliografice.
Valorile concentraţiilor (curente ale) vaporilor de apă în atmosferă se pot măsura cu aparate numite
higrometre. Psihrometrul este un higrometru cu aspiraţie şi evaporare, frecvent utilizat şi care permite
o determinare precisă a umidităţii aerului.
Aerul atmosferic conţine întotdeauna, deci şi la temperaturi sub 0oC, o anumită cantitate de vapori de
apă, uneori chiar şi apă în stare lichidă (sub formă de picături de mici dimensiuni ce formează ceaţa)
sau, mai rar, în stare solidă (particule fine de gheaţă în suspensie). Fenomenul de evaporare este de
natură superficială, transformarea de fază lichid – vapori având loc numai la interfaţa apă lichidă / aer.
Viteza procesului de evaporare este proporţională cu suprafaţa acestei interfeţe şi cu intensitatea
curenţilor de aer sau de apă.
În atmosfera clară presiunea parţială a vaporilor de apă este mai mică decât presiunea de saturaţie
(presiunea de vapori) a apei la temperatura respectivă. Dacă se măreşte concentraţia vaporilor de apă
sau temperatura aerului scade sub punctul de rouă, atunci o parte din vapori condensează formând
ceaţa.

ET / TPP / UPG Ploieşti 5


În ţara noastră ur a aerului este în medie cuprinsă în intervalul 50 – 60 %.
Umiditatea aerului condiţionează transpiraţia şi deci consumul de apă al plantelor. La animale
umiditatea aerului afectează procesul de termoreglare şi fecunditatea. Astfel, în perioadele excesiv de
calde unele specii animale recurg la mărirea suprafeţelor de corp ce permit creşterea evaporării apei
(proces endoterm) şi intensificarea transpiraţiei.
Invers, animale şi plante din medii aride sau foarte uscate (deşerturi) au dezvoltat adaptări anatomice
şi fiziologice specifice ce permit economisirea, conservarea şi chiar stocarea apei.

L. Filotti, mai 2020

ET / TPP / UPG Ploieşti 6