În perioada atică sau clasică, mai ales pe timpul lui Pericle (490–

429 î.Hr.), arta şi literatura Greciei antice cunosc o maximă înflorire.

Oraşele-state (polisurile), în primul rînd Atena, şi, respectiv, democra-

ţia sclavagistă din cadrul lor au trecut prin trei etape principale: de

constituire, de consolidare (de vîrf – apogeul) şi cea de declin (de

destrămare). Prin aceleaşi trei faze trece teatrul antic grec, mai ales

tragedia. Dominant devine în epocă genul dramatic, drama în sensul

antic al cuvîntului, ce oferea, spre deosebire de epos şi de lirică, posi-

bilitatea de a reproduce concret evenimentele şi faptele, conflictele

şi trăirile omeneşti, în strînsă legătură cu problemele şi interesele

colectivităţii polisurilor. Dramă însemna în greceşte acţiune, de aici –

spune Aristotel în Poetica sa – creaţiile se şi numesc drame: îi arată

pe oameni în acţiune.

Drama antică îşi are originile în folclor, în jocurile mimice ritualice

cu travestiri, măşti şi dansuri, iar mai tîrziu – în reprezentările dra-

matice legate de cultul zeului Dionysos. În cinstea zeului, se organizau

sărbători de o mare popularitate, de importanţă socială şi de stat.

Originile literare ale dramei vin dintr-o formă a liricii corale – ditiram-

bul. În cinstea lui Dionysos se interpreta solemn un ditiramb care, cu

timpul, a evoluat ca tematică, ca proporţii, ca mod de interpretare.

Corul ce cînta ditirambul îi reprezenta pe satiri, făpturi cu trup ome-

nesc şi picioare de ţap. De la măştile de ţap, pe care le purtau, sau de

la ţapul jertfit în cinstea lui Dionysos provine denumirea de tragedie:

cuvîntul „tragos“ însemna în greaca veche „ţap“, „tragodia“ însemnînd

„cîntecul ţapului“ (comedia – „comodia“ însemna, respectiv, „cîntecul

comosului“, adică al procesiunii vesele ce intona cîntece cu haz).

Împărţirea corului ditirambic în două grupuri, apoi desprinderea cori-

feului dintre coreuţi a condus la apariţia dialogului (cîntat, asemănător

solistului şi corului de astăzi). Însă naşterea dialogului, ca element

de bază al operei dramatice, şi al actorului, care răspundea corului,

e legată de numele semilegendarului poet din secolul VI î.Hr. Tespis

(Tespide), autorul primului dialog între cor şi actor, pentru acesta din

urmă creînd şi masca.

Tematic, reprezentările dramatice erau strîns legate, la început,

de cultul zeului Dionysos. Cu timpul, s-au abordat şi alte subiecte şi

personaje, preponderent mitologice. De aceea, cunoaşterea miturilor

antice este absolut necesară pentru înţelegerea tragediei greceşti. Eroii

miturilor erau percepuţi ca ceva ideal în comportamentul uman; ei re-

alizau o importantă funcţie a tragediei antice – educativă. Teatrul antic