Introducere în dreptul roman

1. Scurte considerații istorice

1.1. Începuturile Romei

„De trei ori Roma, prin mijloace diferite, a făcut să i se asculte cuvântul în lume: cu spada, cu
crucea și cu legea”. Aceste cuvinte ilustrează cu exactitate ceea ce înseamnă civilizația și cultura
romană, sub toate aspectele ei. Pentru a înțelege această lume, care și-a asigurat ecoul în
civililizațiile viitoare prin tehnica militară desăvârșită, practicarea unei religii dominante și
printr-un sistem de instituții juridice ce nu a putut fi, încă, înlocuit cu un altul mai viabil nici
măcar dupa atâtea secole ce au urmat, este necesară o prezentare căt de succintă a istoriei sale.
Înțelegerea oricărui sistem juridic depinde, în mod esențial, de înțelegerea realităților sociale care
îi determină conținutul. Regulile nu apar în mod fortuit, ci sunt reprezentarea modurilor
particulare de gândire specifice indivizilor dintr-o societate la un moment dat al existenței
acesteia.
Mentalitatea romană avea la bază câteva valori fundamentale, cum ar fi spiritul practic,
formalismul manifestat prin ritualuri foarte riguroase și respectate cu sfințenie, constructivismul,
contractualismul și antropocentrismul, valori care, sedimentându-se și perfecționându-se în
permanență, au creat în timp, un sistem juridic greu de egalat.
Istoria Romei începe, învăluită într-o aură de legendă, undeva, în momentul căderii Troiei.
Din prăbușirea celebrei cetăți supraviețuiește Aeneas, fiul lui Anchises și al zeiței Venus, care
ajunge pe malul Tibrului însoțit de fiul său, ia în căsătorie pe fiica lui Latinus, întemeiază
Laviniumul, ca, mai apoi, fiul acestuia, Aeneas, să întemeieze, la rândul său, orașul-cetate Alba
Longa. Câteva generații mai târziu, din întrepătrunderea mitului cu istoria, aflăm despre nașterea
gemenilor Romulus și Remus de către vestala Rhea Silvia, al căror tată pare a fi zeul Marte.
Abandonați pe malul Tibrului, gemenii sunt salvați și alăptați de celebra lupoaică, iar în anul 754
î.e.n. sau 753 î.e.n., nu se știe cu exactitate, fondează Roma.
Se pare că cetatea Romei s-a constituit din trei comunități care populau colinele de pe malul
Tibrului: ramnes (descendenții lui Romulus), tities ( de origine sabină) și luceres (de origine
etruscă). Astfel, prin unificarea ramnilor, titiilor și lucerilor se naște Roma, ca o alăturare de
așezări fără o prea mare unitate, mai întâi pe colina Palatin, ocupând apoi încă alte șase coline,
respectiv: Germalul, Velia, Esquilin, Fagutal, Oppius și Cispius.
De la aceste începuturi, în care mitul și realitatea se întrepătrund, fără a ne putea situa cu
certitudine într-una din cele două ipoteze, lumea romană cunoaște trei forme de guvernământ:
regalitatea (jumătatea sec. VI î.e.n.-anul 509 î.e.n.), republica (anul 509 î.e.n.-anul 27 e.n) și
imperiul, care s-a instaurat, mai întâi, sub forma principatului (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.), apoi
sub forma dominatului (anul 284 e.n.-anul 565 e.n.).

1.2. Regalitatea (jumătatea sec. VI î.e.n.-anul 509 î.e.n.)

Perioada regalității începe de la fondarea Romei, chiar dacă semnele specifice organizării
statale nu sunt foarte vizibile. În această perioadă incipientă a statului roman, populația era
formată din două categorii sociale predominante: patricienii și plebeii, la care se adăugau clienții
și sclavii domestici.
 Patricienii, care reprezentau populus romanus, erau erau organizați în 30 de curii și 300 de
ginți. Gințile se constituiau din mai multe familii, iar zece ginți formau o curie, formă de
organizare din care făceau parte bărbații care luptau împreună, fapt care ne face să credem că
scopul acestei organizări era unul militar.
Plebea era o categorie socială care nu beneficia de drepturi politice, ci doar de un număr
restrâns de drepturi civile, cu o origine greu de stabilit, categorie exclusă, prin urmare, de la
conducerea cetății și care se afla într-un permanent conflict cu patricienii, aspirând la poziția
acestora din urmă.
Clienții constituiau și ei o clasă socială formată, probabil, din membrii familiilor sărace, din
străini sau din scalvii dezrobiți. Datorită puținelor date istorice despre aceștia, este foarte dificil
de stabilit cu claritate prin ce se caracteriza această categorie de locuitori ai Romei și care era
statutul lor exact.
Scalvii domestici, care erau, la origine, prizonieri de război, erau un fel de membrii inferiori ai
familiei romane, soarta lor depinzând de pater familias.
Organele de conducere ale statului în această perioadă erau:
- rex, regele, care era ales de comitia curiata și care avea atribuții limitate, fiind mai mult
un reprezentant al intereselor generale ale triburilor;
- comitia curiata, formată din cele 30 curii și 300 de ginți, fiind, deci, o adunare a
patricienilor;
- senatul, un fel de sfat al celor mai în vârstă,format din conducătorii ginților, care avea
rolul de a veghea asupra tradițiilor romane.
Învățăm de la romanii secolului V î.e.n. care ar trebui să fie trăsăturile caracteristice
formațiunii statale. Astfel, conducerea nu este o funcție ereditară la Roma, ci ea se câștigă prin
vot, astfel că regele este ales de populus romanus, procedură aplicată, este adevărat, într-o forma
modernă și liberală, în democrațiile constituționale de astăzi. Rex, înzestrat cu regnum (puterea
sa) este investit pe viață cu imperium printr-o ceremonie extrem de formală, adică dobândește
puterea de a comanda, care este subordonată auspiciilor, pentru că trebuie să fie cunoscută voința
zeilor înainte de luarea unei decizii, acesta are ius belli ac pacis și ius vitae necisque, are atribuții
de șef al armatei și atribuții religioase și încheie tratate, care durează atâta vreme cât durează și
domnia sa.
Comitia curiata este formată din membrii familiilor aristocratice, atât tați, cât și fii, cu alte
cuvinte patricieni care puteau purta arme și avea ca atribuții: aprobarea unor acte propuse de
rege, cooptarea unei ginți (cooptatio), intrarea unei familii în altă familie și a unei ginți în alta
(adrogatio), expulzarea unei ginți (detestatio sacrorum) și aprobarea actelor prin care un pater
familias își desemna succesorul (testamentum).
Senatus era format din capii ginților, cuprindea 300 de membri și era un fel de consiliu al
regelui cu rol consultativ, astfel că hotărârile sale nu aveau caracter obligatoriu, iar în intervalul
dintre încetarea funcției unui rege și alegerea altuia, fiecare senator ocupa funcția de interrex
pentru o perioadă de cinci zile.
Roma a cunoscut în această perioadă șapte regi: Romulus, întemeietorul cetății; Numa
Pompilius, de origine sabină; Tullius Hostilius; Ancus Marcius; Tarquinius Priscus, de origine
etruscă, Servius Tullius, care a organizat cu adevărat Roma ca stat și Tarquinius Superbus.
Fiecare din cei șapte regi care au condus statul roman au avut un rol important în istoria
acestuia, contribuind la dezvoltarea sa socială, instituțională și politică. Dintre toți, însă, Sevius
Tullius est cel care a influențat cel mai mult destinul Romei printr-o vastă reformă de ordin
administrativ și social, a cărei amploare a zguduit lumea romană, transformând-o într-un
adevărat stat, cu toate trăsăturile specifice acestui tip de organiare și care îi lipsiseră în mare
măsură până atunci.
În primul rând, Servius Tullius organizează Roma din punct de vedere teritorial și împarte
teritoriul acesteia în triburi, un fel de cartiere, creând 4 astfel de triburi urbane și 17 triburi rurale,
cetățenii aparținând în mod obligatoriu unuia din aceste triburi, în funcție de locul unde își aveau
domiciliul. Această apartenență a fiecărui cetățean la una din cele 21 de cartiere este primul
semn specific organizării de tip statal.
În al doilea rând, regele Tullius revoluționează orânduirea socială, prin organizarea întregului
popor roman în centurii, ai căror membrii sunt, de acum și plebeii, suprimând, astfel,
diferențierea netă dintre patricieni și plebei, iar centuriile le împarte în cinci clase, în funcție de
averea pe care o are fiecare cetățean, astfel:
- clasa I, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 100.000 ași;
- clasa a II-a, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 75.000 ași;
- clasa a III-a, din care făceau parte cetățenii cu o avere de cel puțin 50.000 ași;
- clasa a IV-a, care era formată din cetățenii cu o avere de cel puțin 25.000 ași;
- clasa a V-a, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 11.000 ași .
Această nouă organizare socială a populației romane în funcție de avere, în categorii din care
făceau parte și plebeii și sistematizarea teritoriului pe zone, prin aplicarea a două criterii de bază
ale oricărei organizări statale moderne, respectiv criteriul stratificării sociale și criteriul
teritorialității, fac ca aparteneța la comunitate a cetățenilor romani să nu mai depindă de rudenia
de sânge, așa cum funcționase Roma până atunci, ci să se facă în funcție de teritoriul locuit și de
averea fiecăruia. Practic, întreaga lume romană se transformă, instituțiile capătă alt sens și alt rol.
Regele, până atunci un simplu pion, devine acum un veritabil conducător, care controlează
administrația, religia și armata, având, totodată rolul de judecător suprem.
Comitia curiata se menține, dar atribuțiile sale rămân doar cele de ordin religios și în
domeniul privat, iar restul atribuțiilor sunt preluate de comitia centuriata, nou creată, formată din
membrii centuriilor, care axercită de acum importante prerogative legislative, elective și
judecătorești.
Senatul devine și el un organism politic, un organ al statului, hotărârile sale având, în
continuare, caracter consultativ.
În această perioadă, individul este integrat din ce în ce mai mult în structura statală, care are
drept scop realizarea binelui comunității, prin formarea de cetățeni ideali și implementarea unei
guvernări fără cusur, toate acestea având drept rezultat formarea unei mentalități colective bazate
pe conceptul de fides (bună-credință). Fides este ceea ce caracterizează relațiile interumane din
lumea romană, este fundamentul raportării unui individ la altul, căci el semnifică loialitatea
reciprocă, fără de care cetatea nu poate funcționa. Acest concept al bunei-credințe, descoperit de
romani, își păstrează și astăzi valoarea juridică, fundamentând teoria contractualistă, prin
imperativul respectării cuvântului dat (pacta sunt servanda). Inclusiv conceptul de contract își
are originile în cetatea romană, mai bine spus, în religia romană, care avea un puternic caracter
contractualist, întrucât între cetățean și zeu exista un soi de înțelegere ce avea la bază obligații
reciproce, constând în îndeplinirea obligațiilor sacre de o parte cu condiția ajutorului primit de la
zei (contraprestație). De altfel, dreptul roman din această epocă este unul religios, aflându-se sub
autoritatea preoților, care păstrau secretul asupra preceptelor juridice, iar singurul izvor de drept
era obiceiul sau cutuma. Definiția dată de către Ulpian jurisprudenței este edificatoare în acest
sens: „jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia (
dreptul este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept)”.
 1.3. Republica (anul 509 î.e.n.-anul 27 e.n.)
În anul 509 la Roma este instaurată republica. Perioada republicană aduce modificări majore
în lumea latină. Statul roman se extinde teritorial ca urmare a cuceririlor realizate pe plan militar,
fapt care îi asigură dominația în bazinul mediteranean și aduce un mare număr de sclavi la Roma,
care vor prelua cea mai mare parte a muncii de producție.
Revendicările plebei sunt din ce în ce mai mari, întrucât plebeii nu câștigaseră un statut egal
cu cel al patricienilor, fapt care duce, după multe negocieri, la adoptarea Legii celor 12 table în
anul 449 î.e.n. și a Legii Canuleia în naul 445 î.e.n., prin care se permite încheierea căsătoriei
dintre patricieni și plebei, apoi la dobândirea de către cei din urmă a unor drepturi politice, cum
ar fi dreptul de a fi aleși questori și consuli.
Odată cu câștigarea de către plebe a unui număr din ce în ce mai mare de drepturi, are loc o
restructurare la nivel de pături sociale. Astfel, patricienii își pierd treptat statutul, mulți dintre
aceștia pierzându-și și averile, ceea ce duce la dispersarea ginților, iar plebeii devin din ce în ce
mai bogați. Apar noi categorii sociale, cum sunt nobilii, cavalerii și proletarii. Nobilii sunt
deținătorii magistraturilor și urmașii lor, cavalerii sunt aceia care deveniseră bogați ca urmare a
practicării comerțului, iar proletarii sunt cei foarte săraci, care nu au niciun fel de avere și trăiesc
din ajutorul pe care îl oferă statul.
Aceste schimbări de ordin social și economic atrag după ele schimbări de ordin instituțional
și politic, așa cum este și firesc. Din punct de vedere instituțional, guvernarea Romei se
realizează prin concursul a trei puteri: senatul, adunările poporului și magistrații.
Senatul își câștigă poziția de lider politic, fiind cel care ratifică legile, conduce politica
externă, coordonează administrarea provinciilor și numește guvernatorii acestora, administrează
tezaurul public, conduce viața religioasă.
Adunările populare, în număr de patru, sunt cele care decid în problemele de țin de
domeniul legislativ, electoral și judiciar. Acestea sunt: comitia curiata, care la începutul
republicii avea câteva atribuții, iar spre finalul acesteia mai păstrează doar câteva prerogative în
domeniul privat; comitia centurita, care devine cea mai importantă dintre adunări, fiind cea care
alege magistrații superiori ( consulii, pretorii și cenzorii), votează legile, are rol de instanță
penală de apel; comitia tributa, care reunea toți cetățenii romani din toate triburile și concilium
plebis, care erau adunări ale plebeilor.
Magistrații sunt consulii, pretorii, edilii curuli, cenzorii, questorii și dictatorul și sunt
demnitarii cei mai înalți, care au, practic puterea executivă în mâinile lor, constând în atribuții de
ordin militar și administrativ și care își exercită funcția pe o durată determinată, fără a fi
remunerați pentru aceasta. De aici se poate subînțelege din ce categorii sociale provin
magistrații, căci nu oricine își permite o funcție neremunerată. Consulii dețin magistratura cea
mai înaltă, sunt în număr de doi și exercită funcția pe o perioadă de un an, dețin puterea civilă
supremă în stat, conduc armata, convoacă și conduc adunările poporului și senatul și au drept de
inițiativă legislativă. Ceilalți magistrați sunt: pretorii, care au ca și sarcină administrarea
justiției, prin prisma organizării proceselor; edilii curuli, care se ocupă cu organizarea și
administrarea piețelor, aprovizionarea orașului și supraveghează judecarea proceselor privind
vânzările ce au loc în târguri; cenzorii, care au rolul de a face recensământul o dată la cinci ani,
acesta constând în evaluarea averilor; questorii, care au rolul de a administra arhivele statului și
de a organiza strângerea impozitelor. Exista și o magistratură extraordinară, respectiv dictatura,
dictatorul fiind ales numai în situații excepționale, pentru o perioadă de șase luni, timp în care nu
putea fi controlat de către nimeni.
 Magistrații beneficiază de imperium și de potestas,astfel:
- potestas aparține cenzorilor, questorilor, edililor curuli și tribunilor plebei și constă în
dreptul de a administra ( dreptul de a consulta auspiciile, de a emite edicte valabile pe
perioada cât durează funcția, de a aplica amenzi, de a convoca adunarea poporului, de a
convoca și prezida senatul);
- imperium aparține consulilor, pretorilor și dicatorilor și semnifică dreptul de a comanda
(dreptul de a comanda legiunile romane și de a convoca poporul în afara Romei).
Modul în care se exercită puterea în statul roman creează impresia unor funcții clar delimitate
între autoritățile statului, exercitate prin organe specifice pentru fiecare domeniu de bază,
legislativ, administrativ și judiciar, ceea ce a dus, potrivit unei opinii a doctrinei, la instaurarea
unui echilibru între puterile statului și la aplicarea a ceea ce Montesquieu a teoretizat mai târziu
ca fiind separația puterilor în stat. Este adevărat că această tendință s-a manifestat într-o oarecare
măsură, fapt care demonstrează, încă odată, întâietatea gândirii politice romane față de celelalte
civilizații care, numai după multe secole au implementat și au dezvoltat concepte create în
cetatea Romei în perioada precreștină chiar. Însă, în ceea ce privește principiul care stă la baza
democrațiilor constituționale de astăzi, acela al separației puterilor în stat, trebuie spus că acesta
nu era cu adevărat aplicat în Roma acestei perioade, atâta vreme cât senatul era adevăratul
destinatar al puterii, consecință firească a faptului că acesta controla resursele pecuniare ale
statului.

1.4. Imperiul
Odată cu domnia lui Octavianus Augustus, la Roma se instaurează imperiul, mai întâi sub
forma principatului (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.), iar apoi sub forma dominatului (anul 284 e.n.-
anul 565 e.n.). Însă, în timp ce în perioada principatului continuă dezvoltarea și înflorirea lumii
romane, dominatul marchează decăderea Romei, sub toate aspectele sale.

1.4.1. Principatul (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.)

Expansiunea fără precedent a Statului roman, atât teritorială, cât și economică, a adus cu sine
numeroase transformări de ordin social, cum ar fi concetrarea proprietății funciare, sărăcirea
micilor agricultori, creșterea numărului de sclavi și a rolului lor în producție, ceea ce a
determinat, treptat, la numeroase crize pe toate planurile, cărora administrarea de tip republican
nu le-a mai putut face față. Conflictele dintre nobili și cavaleri s-a agravat și mai mult pe fondul
acestor dezechilibre, dezechilibre cărora împăratul Caesar a încercat, fără succes, să le pună
capăt prin instaurarea monarhiei.
Ceea ce nu a izbândit Caesar, reușeste nepotul și fiul său adoptiv, Octavianus Augustus, care
instaurează la Roma principatul, sub aparența unei structuri statale de tip republican, cu
menținerea aproape decorativă a instituțiilor fostei republici romane și dând poporului falsa
impresie că el este adevăratul titular al suveranității, căci el deleagă puterea conducătorului. În
realitate, Octavian nu a făcut altceva decât să determine Senatul să îl aleagă consul pe viață, după
care a diminuat treptat, până la anularea completă, toate atribuțiile Senatului, ale magistraților și
pe cele ale adunărilor poporului, devenind, astfel, conducătorul absolut al statului, sub titulatura
de Imperator Caesar Augustus. Imperator semnifica faptul că Octavian era comandantul suprem
al armatei, Caesar este însemnul de urmaș al împăratului Caesar și augustus însemna cel demn
de venerație.
 Prin Lex regia, un senatusconsult adoptat în timpul lui Vespasian, împăratul acaparează
absolut toată puterea, concretizată în: dreptul de a conduce politica externă, dreptul de a bate
monedă, dreptul de a convoca Senatul, dreptul de a recomanda pe magistrați, de a atribui
pământurile, de a judeca în ultimă instanță procesele civile și penale. De asemenea, împăratul
obține și titlul de Pontifex Maximus, adică șeful suprem al religiei, iar funcția a devine, din
electivă, ereditară, astfel că fiecare împărat își numește din timpul vieții succesorul, iar în ceea ce
privește treburile administrative acesta este ajutat de un fel de consiliu personal, Consilium
principis, format din bărbați de mare încredere ai împăratului.
Din punct de vedere social, în timpul principatului, populația era împărțită în două clase
sociale: honestiores, care reprezentau romanii bogați și humiliores, romanii săraci, plebeii, care
nu se puteau bucura de privilegiile recunoscute celor din clasa bogaților.
Roma a dus, în această perioadă, o politică de pace, absolut necesară pentru a putea asigura
guvernarea în armonie a tuturor teritoriilor cucerite. Această guvernare se realiza cu tact, fără a
aservi efectiv provinciile, respectaându-le tradițiile și obiceiurile, aigurând o ordine politică și
militară desăvârșite prin intermediul unei administrări eficiente și al unui control bazat pe ideea
de securitate și pace, cu alte cuvinte prin asigurarea a tot ceea ce semnifică conceptul de pax
romana. Viața provinciilor romane este controlată în detaliu, dar fără a crea impresia unei
aserviri a acestora interesului Romei, iar dreptul roman este implementat treptat, astfel ca
populația să îl perceapă ca fiind al său, propriu.
Dezvoltarea atât de puternică a schimburilor comerciale face ca, pentru a facilita comerțul în
condiții optime, vechiul formalism contractual să fie înlocuit cu contractul verbal fundamentat pe
bona fides, buna-credință a părților contractante și pe aequitas, echitate, acestea devenind
conceptele cheie ale relațiilor economice ale vremii. În felul acesta dreptul se adaptează în mod
necesar la schimbările de ordin social și economic de la nivelul societății romane. În altă ordine
de idei, ca izvoare de drept, în această perioadă, avem: legile, edictele magistraților,
senatusconsultele, constituțiile imperiale și dreptul consuetudinar.
Un alt concept care definește conștiința romană a acestei epoci, alături de pax romana, este
acelal de civis romanus, cetățenia romană. Este aspirația și visul oricărui locuitor al provinciilor
romane să acceadă la civis romanus. Drumul către cetățenia romană avea ca punct de plecare
meritul personal și afirmarea în viața publică, dar, odată dobândit, statutul de cetățean roman
permitea celui care îl deținea să acceadă la funcțiile politice, militare și civile. Abia în anul 212
e.n., pentru a salva coeziunea socială a imperiului aflat în pragul dezbinării, împăratul Caracalla
acordă cetățenie tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.

1.4.2. Dominatul (anul 284 e.n.-anul 565 e.n.)

Cea de-a doua jumătate a imperiului reprezintă perioada în care Roma cunoaște organizarea
de tip absolutist, care se concretizează sub forma dominatului. Dominatul este instaurat de
împăratul Dioclețian în anul 284 e.n., care desființează tot ceea ce înseamnă instituție de tip
republican, transformă magistraturile și Senatul în instituții lipsite de orice conținut și rol și
acaparează în mod absolut puterea statală. În fapt, conducerea în dominat se realizează de patru
împărați, doi Augusti și doi Caesari, iar populația este împărțită în două caste: casta superioară,
honorati, care cuprinde funcționarii aristocrați și proprietarii și casta inferioară, plebea.
Roma se transformă într-o monarhie absolută de drept divin, în care împăratul este un
dominus et deus (împărat și zeu), astfel că din primul între egali (principes) devine mai presus de
toți ceilalți.
 Întinderea pe care le căpătase imperiul ca urmare a cuceririlor impunea cu necesitate
menținerea păcii și a ordinii ce caracterizaseră perioada principatului, însă domnia absolutistă
care se instaurează odată cu Dioclețian, desființarea oricăror pârghii prin care poporul să
participe la viața publică, asuprirea din ce în ce mai mare a claselor sărace au dus la sporirea
sărăciei, la conflicte și crize sociale, iar acest dezechilibru a slăbit imperiul din toate punctele de
vedere. Imperiul în acest punct merge către declin, creându-se premisele optime pentru
cuceritorii barbari să pătrundă în Roma iar la moartea împăratului Teodosiu, ultimul împărat al
Imperiului Roman, acesta se împarte în Imperiul Roman de Apus, care, în anul 476 e.n. cade sub
cucerirea regelui barbar Odoacru și Imperiul Roman de Răsărit, care, la moartea împăratului
Iustinian se transformă în Imperiul Bizantin, ce durează până la căderea Constantinopolului, în
anul 1453.

2. Noțiuni introductive

2.1. Ce este dreptul roman? Obiectul dreptului roman.

Ius est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a echității), spunea juristul roman Celsus,
iar „principiile dreptului sunt: a trăi onest, anu vătăma pe altul, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine
(iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quigue tribuire), așa cum
afirma Ulpianus. Se poate observa din aceste definiții date de celebri juristi romani faptul că
dreptul constituia un fenomen social complex, care rezulta din îmbinarea preceptelor morale cu
cele juridice. Aceasta pentru că dreptul are, în mod necesar un fundament moral.
Indiferent de concepția cu privire la ideea de drept, acesta este reprezentat în toate cazurile de
un ansamblu de norme. Prin urmare, dreptul roman reprezintă un sistem de reguli de conduită
obligatorii, format din toate ramurile juridice, care reglementau relațiile dintre cetățenii Romei
antice.
Aceasta este definiția clasică a dreptului roman, similară definiției date oricărui sistem de
drept. Dreptul roman este, însă, mult mai mult decât atât. Este acel sistem de principii comune,
care a fundamentat întreaga tradiție juridică vest europeană și a ale cărui precepte justifică, cel
puțin, teoretic, toate instituțiile juridice ale dreptului actual.
Pornind de la definiția clasică a ramurilor de drept obiectiv, care, indiferent de domeniul de
aplicare, are ca și obiect raporturile specifice ce se nasc între subiectele de drept, putem spune că
obiectul dreptului roman este reprezentat de relațiile care se nasc între cetățenii Romei antice,
atât de natură personală, familială, cât și de natură publică, comercială și penală și care sunt
reglementate de normele de drept.
Dreptul roman s-a născut și a evoluat în contextul istoric prezentat anterior, adaptându-se la
realitățile sociale și la conștiința colectivă specifică fiecărei perioade de dezvoltare a statului
roman, de la întemeiere până la declin. Evoluția dreptului roman a cunoscut trei perioade
semnificative:
- epoca veche, care începe de la întemeierea statului roman și până la finalul republici și
care se caracterizează printr-un formalism excesiv, datorat gândirii tributare superstițiilor
și religiei;
- epoca clasică, ce corespunde perioadei în care Roma a fost organizată sub forma
principatului și în care dreptul roman a suferit transformările necesare adaptării la
societatea bazată pe schimburi si comerț, astfel că dreptul și-a pierdut din caracterul
formal și s-a axat pe celeritatea relațiilor contractuale verbale;
 - epoca postclasică, ce corespunde perioadei dominatului și care este marcată de
fenomenele sociale și politice ale vremii, astfel că dreptul își pierde din originalitate,
axându-se mai mult pepractică decât pe teorie, doctrinarii din această perioadă
mulțumindu-se cu sistematizarea operei predecesorilor. Cu excepția operei lui Iustinian, a
cărei importanță este de necontestat, din epoca postclasică ne-au rămas câteva așa-numite
codice, respectiv: Codex Gregorianus, care cuprinde instituțiile imperiale de la Hadrian
până la Dioclețian, Codex Hermogenianus, care este compus din constituțiile lui
Dioclețian și Codex Theodosianus, care cuprinde constituțiile date de la domnia
împăratului Constantin și până în momentul când a fost redactat codul.
Această evoluție a dreptul roman nu trebuie, însă, să ne conducă la concluzia că romanii au
inventat regulile de drept și, apoi, odată cu decăderea imperiului, acestea au dispărut. Indiferent
de etapele evoluției civilizației romane, fie că vorbim despre perioada înfloritoare a Romei, fie că
vorbim de declinul său ca formă de organizare politică, lumea romană a avut puterea de a crea un
sistem de reguli universal aplicabile, ceea ce este unic, întrucât nicio altă civilizație de atunci și
până în prezent nu a mai avut această capacitate.

2.2. Importanța dreptului roman

Dreptul roman este, din punct de vedere istoric, un model unic de evoluție, care apare
odată cu începutul vieții sociale, iar prin receptarea sa de către majoritatea legislațiilor ce i-au
urmat, se poate spune că nu a încetat niciodată să existe. Romanii au creat cu atâtea escole în
urmă, reguli de drept și modele de conduită universal valabile. Este fascinantă puterea unui
sistem creat în perioada precreștină chiar, de a supraviețui secolul actual și de fundamenta
întreaga legislație vest europeană și nu numai. De fapt, aici se vede valoarea unei civilizații, în
capacitatea de a crea reguli universal valabile. Am moștenit de la romani toate principiile care
justifică instituțiile juridice actuale, dar și un vast vocabular juridic, pe care teoreticienii îl
folosesc în scrierile lor, iar practicienii în activitatea lor jurisdicțională.

2.3. Diviziunile dreptului roman

Dreptul civil și dreptul ginților

Societățile primitive erau societăți închise, care își satisfăceau singure nevoile, fără a
interacționa unele cu altele. În acest context, fiecare popor avea propriile reguli după care se
organiza și care se aplicau numai membrilor colectivității respective. Acest sistem se numea la
romani ius civile sau drept civil. În concepția jurisconsulților romani, ius civile nu se putea aplica
străinilor, pentru un motiv foarte firesc: nu se plia pe caracteristicile acestora, fiind creat pentru a
răspunde nevoilor specifice cetățenilor romani.
Pe lângă acest sistem de legi specific poporului roman, mai exista un set de reguli generale
de conduită, care, în mod natural trebuia să fie respectate de către toți oamenii, întrucât ele se
află în firea lucrurilor (naturalis ratio), sunt principii naturale ale existenței în colectivitate, iar
acesta este dreptul ginților, ius gentium, care se aplică atât cetățenilor romani, cât și străinilor.

Dreptul natural
Dreptul natural este un drept ideal, care izvorăște din natura lucrurilor și este specific tuturor
viețuitoarelor, fiele ele oameni sau animale, spre deosebire de dreptul ginților, care se aplică
tuturor oamenilor. Despre dreptul natural, Ulpianus scria: „Dreptul natural este ceea ce firea a
povățuit pe toate animalele, căci acest drept nu este specific neamului omenesc, ci este comun
tuturor animalelor, ce se nasc pe pământ, în apă și chiar păsărilor. De aici decurge legătura
bărbatului cu femeia, pe care noi o numim căsătorie, de aici procrearea copiilor, de aici educarea
lor. Vedem chiar că unele animale și chiar fiarele cunosc acest drept.”

Dreptul pretorian
Dreptul pretorian se referă la regulile create de magistrați, cu precădere de pretori, în
încercarea de a diminua conflictele dintre patricieni și plebei și de a adapta legislația la nevoile în
continuă schimbare ale societății, a cărei evoluție este permanentă. Acest drept pretorian are la
bază ideea de echitate, idee care călăuzește activitatea pretorilor în permanență, cu ocazia
organizării proceselor.

Dreptul public și dreptul privat

Distincția între dreptul public și dreptul privat se face în funcție de interesul ocrotit de norma
juridică. Astfel, dreptul public este cel care privește organizarea statului și vizează aspecte cum
ar fi cultul sacru, organizarea activității preoților și a magistraților. Această diviziune a dreptului
cuprinde norme imperative, pe care părțile nu le pot modifica prin convențiile lor.
Dreptul privat, în schimb, vizează raporturile particulare dintre cetățenii ormani și răspund
intereselor lor private, acești aputând încheia convenții care să satisfacă aceste interese. Normele
de drept privat sunt norme dispositive, care permit părților să încheie diferite concenții între ele
și care suplinesc voința acestora atunci când ea nu este exprimată.

Dreptul scris și nescris

Dreptul scris este dreptul care izvorăște din lege, constituțiile imperial, edictele magistraților,
jurisprudență, adică acel drept care are o origine material, scrisă. Dreptul nescris este
reprezentatat de totalitatea regulilor cutumiare, transmise pe cale orală.
 Test grilă

1. Roma a cunoscut următoarele forme de guvernământ:

a) regalitatea, republica și principatul;
b) regalitatea, republica și dominatul;
c) regalitatea, republica și imperiul.

2. Patricienii:
a) reprezentau clasa dominantă și erau organizați în 30 de curii și 300 de ginți;
b) erau organizați în 300 de curii și 30 de ginți;
c) erau o categorie socială care nu beneficia de drepturi politice, ci doar de un număr restrâns de
drepturi civile

3. În perioada regalității, statul roman avea ca și organe de conducere:

a) regele și senatul;
b) comitia curiata, comitia centuriata și regele;
c) regele, senatul și adunările poporului.

4. În ceea ce privește perioada republicii, este adevărată următoarea afirmație:

a) a fost instaurată în anul 309 î.e.n.;
b) se caracterizează prin existența a patru adunări populare: comitia curiata, comitia
centuriata, comitia tributa și concilium plebis.
c) a fost înlocuită cu imperiul în anul 27 e.n.

5. Magistrații, în perioada republicii romane erau:

a) consulii, pretorii, edilii curuli, cenzorii, questorii și dictatorul
b) consulii, pretorii, edilii curuli, cenzorii, questorii
c) cei care dețineau puterea executivă.

6. Administrarea justiției, în perioada republicană, cădea în sarcina:

a) pretorilor;
b) consulilor, cenzorilor și pretorilor;
c) consulilor.

7. Are valoare de adevăr umrătoarea afirmație:

a) cenzorii, aveau rolul de a face recensământul o dată la cinci ani, acesta constând în
evaluarea averilor;
b) questorii dețin puterea civilă supremă în stat,
c) consulii aveau rolul de a administra arhivele statului și de a organiza strângerea impozitelor

8. În perioada republici, consulii:

 a) erau în număr de doi;
b) exercitau funcția pe o perioadă de un an
c) aveau ca și sarcină administrarea justiției

9. În ceea ce privește imperiul, este adevărată următoarea afirmație:

a) a fost instaurat de către Octavianus Augustus în anul 27 e.n.;

b) a cunoscut două forme: principatul și dominatul

c) a fost instaurat în anul 509 e.n.

10. Dominatul reprezintă:

a) o monarhie absolută;
b) o democrație de drept divin;
c) prima etapă a Imperiului roman

11. Referitor la dreptul roman, este adevărată următoarea afirmație:

a) reprezintă un sistem de reguli de conduită obligatorii, format din toate ramurile
juridice, care reglementau relațiile dintre cetățenii Romei antice;
b) a cunoscut două epoci: epoca clască și postclasică;
c) reprezintă ansamblul hotărârilor judecătorești pronunțate de magistrații romani.

12. Sunt diviziuni ale dreptului roman:

a) dreptul civil și dreptul ginților;
b) dreptul natural
c) dreptul penal

13. Dreptul civil roman reprezenta:

a) unsistem de legi specific poporului roman, care se aplica numai cetățenilor romani;
b) un sistem de legi care se aplica atât cetățenilor romani, cât și străinilor;
c) un ansamblu de reguli creat de către magistrați, în special de către pretori.

14. Dreptul pretorian este:

a) acel ansamblu de reguli creat de către pretori
b) acel sistem de reguli ideale, rânduite de natura însăși, care se găsesc în firea tuturor lucrurilor;
c) un sistem de legi care se aplica atât cetățenilor romani, cât și străinilor.

15. Dreptul nescris este:

a) un drept cutumiar;
b) un sistem de legi creat de către consuli;
c) o parte a dreptului natural.