Izvoarele dreptului roman

2.1. Noțiunea de izvor de drept roman

Indiferent de perioada istorică în care ne situăm sau de societatea despre al cărui drept este
vorba, noțiunea de izvor de drept se referă, în toate situațiile, pe de o parte, la acel lucru care
determină un anumit conținut al normei juridice, iar pe de altă parte, la norma juridică însăși. În
această ipoteză, identificăm două accepțiuni ale sintagmei izvor de drept:
- izvor de drept în sens formal, adică formele concrete prin care se exprimă dreptul, dintre
care cea mai cunoscută este legea;
- izvor de drept în sens material, adică ansamblul condițiilor materiale de existență din
cadrul unei societăți, care determină un anumit conținut specific al normelor juridice.
Ceea ce vom analiza în continuare este noțiunea de izvoare formale de drept, întrucât, într-o
anume măsură, izvoarele materiale de drept se desprind din prezentarea succintă a evoluției
Romei din capitolul anterior al prezentei lucrări. Aceasta nu înseamnă că izvoarele materiale de
drept nu sunt la fel de importante, dimpotrivă, acestea constituie fundamentul normelor juridice
ale dreptului obiectiv, adică al izvoarelor formale de drept. Orice lege, orice regulă de drept este
rezultatul unei anume mentalități, unei anume conștiințe colective pe care o societate o are la un
moment dat al existenței sale. Aceasta pentru că norma, pentru a fi bună, trebuie să reglementeze
situațiile specifice ce apar în cadrul societății, în funcție de specificul acesteia, cu alte cuvinte să
se plieze pe realitățile sociale pe care le reglementează, care îi determină, deci, conținutul. De
aceea legislația este diferită de la un popor la altul, pentru că ea trebuie să corespundă nevoilor
societății care o recunoaște ca fiind obligatorie.
În funcție de complexitatea lor, dar și de succesiunea lor în timp, izvoarele formale ale
dreptului roman sunt: cutuma sau obiceiul, legea, edictele magistraților, jurisprudența,
senatusconsultele și constituțiile imperiale.
La începutul epocii vechi, adică după apariția statului roman, singurul izvor de drept era
obiceiul, lucru absolut firesc, având în vedere stadiul societății și stilul de viață al romanilor,
bazat pe economia naturală.
În jurul sec. V î.e.n., pe fondul transformărilor sociale, apare ca principal izvor de drept
legea, iar spre sfârșitul epocii vechi avem ca izvoare de drept obiceiul, legea, edictele și
jurisprudența, cărora li se alătură, în epoca clasică, senatusconsultele și constituțiile imperiale.
Apoi, declinul Romei atrage după sine numeroase schimbări, pe toate planurile, de la revenirea la
economia autarhică, până la amalgamul de cutume locale ale populațiilor cucerite, fapt care
scoate din nou în prim-plan cutuma și constituțiile imperiale, lăsând pe locul doi celelalte izvoare
de drept.

2.2. Obiceiul sau cutuma

Obiceiul, cunoscut sub denumirea latină de mos, consuetudo sau usu, primul și, deci, cel mai
vechi izvor de drept, singurul, de altfel, din epoca primitivă, este acea regulă de drept nescrisă,
consensuală, care s-a înrădăcinat în conștiința unei populații prin efectul aplicării sale constante
de-a lungul timpului.
Ceea ce este specific obiceiului este faptul că acesta, pentru a dobândi valoare juridică,
presupune trecerea unui interval de timp în care, prin consensul general, se aplică în mod
continuu de către populația de pe un anumit teritoriu, fiind, astfel, perceput ca obligatoriu. În
felul acesta, obiceiul apare ca fiind cel mai firesc lucru. În orice comunitate, membrii săi își
stabilesc tacit anumite reguli de conduită, nescrise, pe care le respectă în în raporturile dintre ei
sau în legătură cu bunurile pe care le dețin, reguli care, prin repetiție devin obiceiuri juridice.
Ulpian definea dreptul nescris ca fiind „ceea ce a consfințit uzul, deoarece obiceiurile din
vechime statornicite, aprobate de cei ce le urmează, au putere de lege (Ex non scripto, ius venit
quod, usus comprobavit. Nam diuturni, mores consensu utentium comprobati legem imitandur).”
 Existau mai multe categorii de obiceiuri în Roma antică, în funcție de sursa lor: mores
maiorum (obiceiurile înaintașilor), usus (practica obișnuită), commentarii pontificum (obiceiuri
care s-au născut din practica pontifilor), commentarii magistratum (obiceiuri create de către
magistrați în practica lor) și consuetudo (obiceiurile din perioada dominatului).
Deși obiceiul reprezintă principalul izvor de drept în perioada regalității, acesta trece pe locul
secund în epoca republicană, când oamenii simt necesitatea unui drept scris care să le ofere mai
multă certitudine și siguranță, mai ales în contextul dezvoltării schimburilor comerciale.
Urmează imperiul, cu numeroasele sale cuceriri, care fac ca în lumea romană să apară o
diversitate de populații străine de dreptul roman, cu o multitudine de cutume specifice fiecăreia,
astfel că obiceiul își reia rolul de izvor principal de drept, împărații romani impunând, totuși,
condiția ca aplicarea cutumelor locale să se facă numai dacă acestea nu contravin legilor romane.

2.3. Legea
Apariția legii scrise reprezintă o consecință firească e voluției societății romane în contextul
expansiunii teritoriale și economice fără precedent, fapt care aduce cu sine o diversitate de relații
comerciale, care determină necesitatea unui drept scris, care să ofere certitudine și securitate
raporturilor dintre romani și dintre romani și străini.
Dincolo de aceasta, legea apare și pe fondul revendicărilor plebei, nemulțumită de faptul că,
ori de câte ori se năștea un conflict între un plebeu și un patrician, aceștia erau nevoiți să se
adreseze pontifilor, deoarece numai pontifii cunoșteau obiceiurile juridice, cutumele, acestea
fiind ținute secrete, pontifi care, erau, la rândul lor, patricieni. Asupra modului de soluționare a
conflictelor plana incertitudinea, datorită originii patriciene a pontifilor, astfel că plebeii cer ca
regulile juridice să fie făcute publice și să fie accesibile tuturor, lucru care se va întâmpla după
multe eforturi și frământări, prin publicarea primei legi scrise, intitulată Legea celor 12 table
(Lex duodecim tabularum).
Referitor la originea termenului de lege, nu există neapărat o unitate a opiniei doctrinare.
Astfel, o parte a doctrinei consideră că noțiunea vine din cuvântul sanscrit lag, care semnifică „a
stabili”, „a rândui” sau din verbul legare, care exprimaă ideea de legătură. Într-o altă opinie,
cuvântul lege vine de la lex, termen prin care era desemnată convenția încheiată între magistrat
prin popor (reprezentat de adunarea poporului). Această convenție se încheia prin parcurgerea
unor etape bine stabilite. Astfel, mai întâi magistratul făcea propunerea legislativă, apoi aceasta
era afișată în forum (promulgatio), pentru a putea fi discutată de adunările populare, care nu
puteau, însă aduce modificări proiectului de lege. Ulterior era convocată adunarea populară, iar
cetățenii votau prin aprobarea legii (uti rogas) sau respingerea proiectului de lege (antiquo), de
aici cuvintele lui Gaius: „lex est quod populus Romanus iubet atque constituit” (ceea ce poporul
roman decide și hotărăște. După votarea legii de către adunarea poporului, legea era ratificată de
senat, pentru că senatul trebuia să verifice dacă prescripțiile legii era în concordanță cu tradițiile
poporului roman, al căror păstrător era acesta. Legea purta numele magistratului la propunerea
căruia fusese adoptată și intra în vigoare fie imediat, fie era prevăzut un termen pentru intrarea ei
în vigoare.
În funcție de modalitatea în care erau adoptate, legile se clasificau în:
a) legi rogatae, care erau propuse de către un magistrat și votate de popor;
b) legi datae, care erau adoptate de către magustrați, fără a fi votate în prealabil de popor.
În funcție de calitatea magistratului care făcut propunerea legislativă, legile erau de trei
feluri:
a) lex consulares, care erau adoptate la propunerea consulilor;
b) lex praetoria, care erau adoptate la propunerea pretorilor;
c) lex tribunicia, care erau adoptate la propunerea tribunilor.
În funcție de consecințele care interveneau în cazul nerespectării lor, legile se clasificau în:
a) legi perfecte (perfectae), care erau legile care interziceau anumite acte și care sancționau
cu nulitatea actele încheiate cu nerespectarea textului legal;
 b) legi mai puțin perfecte (minus quam perfectae), care nu prevedeau nulitatea ca sancțiune
pentru nesocotirea dispozițiilor lor, dar prevedeau alte sancțiuni, cum ar fi amenda;
c) legi imperfecte (imperfectae), care, deși interziceau o anumită manifestare de voință, nu
stipulau nicio sancțiune pentru nerespectarea lor.
Aceste din urmă legi nu sunt, totuși, lipsite de eficacitate, întrucât restabilirea dreptului
încălcat se realiza pe cale de excepție. Astfel a fost legea Cincia de donis, care interzicea
donațiile care depășeau o anumită valoare, făcute față de anumite persoane, fără să prevadă o
sancțiune în cazul nerespectării limitei impuse, însă, în practică, dacă X se obliga să îi doneze lui
Y o anumită sumă ce depășea cuantumul permis de lege, în situația în care Y îl chema în
judecată pe X și îi cerea să își execute oblogația, acesta din urmă putea să respingă pretenția lui
Y în temeiul legii Cincia de donis. Se poate observa din această împrejurare cât de ingenios era
gândit sistemul juridic al Romei antice, fiind în permanență tributar ideii de echitate.
Din punct de vedere al structurii legii, aceasta era formată din trei părți:
a) praescriptio, partea dinaintea textului legal (prae), care cuprindea: numele magistratului
care a făcut propunerea legislativă, tipul comițiilor care au votat legea, ordinea în care s-a
votat, locul și data votării;
b) rogatio, care cuprindea însăși textul legii, cu alte cuvinte ipoteza și dispoziția
c) sanctio, care prevedea sancțiunea care intervenea în cazul nerespectării prescripției
legale.
Așa cum menționam anterior, prima lege scrisă a romanilor a purtat denumirea de Legea
celor 12 table (Lex duodecim tabularum), de la faptul scrierii sale pe zece table, inițial din lemn,
apoi din bronz. Este, de altfel și cea mai veche lege scrisă, „izvorul întregului drept public și
privat”. Cu greu au reușit plebeii să obțină această victorie și să pună capăt incertitudinii
menținute de caracterul secret al cutumei. Din scrierile care au rămas reiese ca tribunul
Terentilius Arsa, după zece ani de insistențe consecutive, a reușit, în anul 451 î.e.n. să determine
formarea unei comisii de zece persoane (decemvirii legibus scribundis), care au avut misiunea
de a sistematiza și de a codifica obiceiurile juridice, lucru pe care l-au făzut, publicând legea,
astfel formată, pe zece table din lemn. Însă, nemulțumiți de textul legii, plebeii au obținut o nouă
victorie, formarea unei noi comisii din care făceau parte, de data aceasta și cinci plebei, care a
redactat legea în forma finală, în anul 459 î.e.n. și a publicat-o pe doisprezece table din bronz.
Legea celo 12 table este, deci, o codificare a dreptului roman cutumiar, un adevărat izvor de
drept, care reglementa statutul persoanelor, familia, bunurile, consacra proprietatea privată,
menținând, totuși, diferența dintre săraci și bogați, cuprindea dispoziții referitoare la succesiuni și
doar puține referiri la materia obligațiilor, lucru explicabil prin faptul că în perioada adoptării
legii, romanii aveau o economie naturală, bazată pe păstorit și agricultură.
Din păcate, legea nu a rămas în forma ei inițială, deoarece cele 12 table au fost distruse în
incediul provocat la Roma în sec. IV î.e.n. de gali, textul legii fiind făcut cunoscut datoriă
reconstituiri sale de către jurisconsulți și transmiterii acestuia pe cale orală prin intermediul
învățământului juridic. Cert este că legea nu a fost niciodată abrogată.

2.4. Edictele magistraților

Magistrații romani ( consulii, pretorii, cenzorii, edilii curuli și guvernatorii de provincii)
beneficiau de ius edicendi, în virtutea căruia aceștia emiteau edicte, adică acele acte prin care, la
preluarea funcției de magistrat, aceștia își prezentau, practic, programul de guvernare,
modalitatea în care intenționau să își exercite atribuțiile pe durata funcției și care era obligatoriu
pentru o perioadă de un an, adică intrevalul în care magistratul respectiv era în funcție.
Termenul edict provine de la cuvintele ex dicere, ceea ce se explică prin faptul că, la început,
edictele erau orale, fiind rostite în fața populației, pentru ca mai târziu să fie scrise pe table din
lemn vopsite în alb.
Edictele erau de două feluri:
a) edicta perpetua, care erau edictele obișnuite, valabile pentru anul în care magistratul care
a emis edictul era în funcție, fiind aplicate constant, fără întrerupere
 b) edicta repentina, care era emis în situații de excepție, neprevăzute, fiind valabil doar
pentu perioada cât dura situația respectivă.
Edictul era format din două părți:
- edictum vetus sau pars translaticia, care reprezenta acea parte din edict care făcuse parte
din edictul fostului magistrat și pe care magistratul în funcție o păstrase datorită faptului
că se dovedise utilă, eficientă, deși edictul predecesorului nu mai era în vigoare;
- edictum novum sau pars nova, care constituia contribuția actualului magistrat, propria lui
propunere privind activitatea ce urma să o desfășoare.
Edictele puteau fi anulate de către magistrații de același rang cu cel care a emis edictul sau de
către cei de rang superior, dacă edictul respectiv contravenea unei legi în vigoare, votate de
adunarea poporului, procedură care purta denumirea de intercessio.
Cele mai importante edicte au fost edictele pretorilor urbani și peregrini, deoarece aceștia
aveau atribuții jurisdicționale foarte importante, primii organizând litigiile civile dintre cetățenii
romani, iar ceilați pe cele dintre cetățenii romani și peregrini, în virtutea dreptului de jurisdictio
de care se bucurau.
Rolul pretorului a crescut cel mai mult odată cu adoptarea legii Aebutia (149-126 î.e.n.), care
introduce procedura formulară în procedura judiciară, procedură ce consta în aceea că pretorul
avea rolul de a redacta în scris problema de drept din speța dedusă judecății, pe care o înainta
apoi judecătorului, iar acesta din urmă era obligat să țină cont de opinia și indicațiile pretorului.
Astfel se explică de ce edictele pretorilor sunt cele mai importante. Pentru că, prin
intermediul acestor edicte, pretorii ajung să creeze adevărate norme de drept, influențând dreptul
civil din trei perspective: odată, prin completarea dreptului civil (supplendi iuris civilis gratia),
apoi prin facilitarea aplicării dreptului civil (adiuvandi iuris civilis gratia), dar și prin
modificarea dreptului civil (corrigendi iuris civilis gratia), atunci când dispozițiile se dovedeau
nepotrivite cu realitățile din practică. Astfel ia naștere dreptul pretorian, adică acel drept care
derivă din activitatea pretorilor, care, prin intermediul rolului pe care îl aveau de a organiza
procesele, au reșit să creeze adevărate izvoare de drept civil.
Aceștia au meritul de a fi adaptat conținutul dreptului în vigoare la necesitățile din practică,
determinate de evoluția permanentă a societății, de transformările economice și sociale la care
expansiunea Romei a dat naștere în timp. Dreptul pretorian a ajuns o parte importantă a dreptului
civil roman, deși, prin atribuțiile lor, preotorilor le era interzis să creeze dreptul, așa cum reise și
din definiția dată de jurisconsultul Papinian dreptului pretorian: „Ius praetorium est, quod
praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi civilis (Dreptul pretorian este
acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa și
îmbunătăți conform binelui public.”
Ca exemplu al modului în care pretorul influența dreptul civil și procedura de judecată,
putem aminti situația în care, pe calea excepției, pretorul îl împiedica pe judcător să dispună
condamnarea pârâtului, în situația în care exusta incertitudine asupra anumitor elemente de fapt
ale speței. Astfel, dacă obiectul judecății îl constituia cercetarea faptului dacă Primus s-a obligat
față de Secundus pentru suma de 10.000 e sesterți, ar trebui ca Primus să fie condamnat, dar,
dacă Secundus l-a amenințat pe Primus, iar acesta s-a obligat fiind constrâns prin violența
exercitată de Secundus, atunci pârâtul trebuie să fie achitat, prin urmare, deși din punct de vedere
legal, era posibil ca o persoană, cum este cazul lui Primus, să se oblige față de o altă persoanaă,
în această situație, prin aplicarea excepției ridicate de pretor, pretenția reclamantului este
respinsă. Iată cum pretorul putea influența soluționarea procesului, modificând normele
existente.
Oprea creatoare a pretorilor încetează, însă, cand Roma se transformă în imperiu, cu
precădere în timpul împăratului Hadrian, lucru explicabil prin forma de organizare, care
presupunea acapararea puterii de către împărat, or puterea pe care o căpătaseră pretorii era
incompatibilă cu puterea absolută a conducătorului suprem. În acest context, împăratul Hadrian
ordonă jurisconsultului Salvius Iulianus să sistematizeze toate edictele existente într-un cod,
denumit edictum perpetuum, adică un edict definitiv, care nu mai poate fi modificat și care
urmează a fi aplicat pe viitor de către toți pretorii, fără ca aceștia să mai poată emite reguli noi
prin edictele lor, prin care să creeze dreptul, deși păstrau ius edicendi. Din acest moment,
pretorii nu făceau decât să preia edictum perpetuum, fără a putea să îi aducă modificări sau
completări, iar dacă în practică apărea o situație pentru care nu exista o normă care să o
reglementeze sau edictum perpetuum nu prevedea o soluție, dezlegarea urma să fie dată de către
împărat, prin intermediul unei constituții imperiale.
2.5. Senatusconsultele
Conceput ca un sfat al celor mai în vârstă, senatul a avut, în istoria Romei, un rol mai mult
consultativ, fără ca hotărârile sale să fie izvor de drept, deși el participa, în mod indirect, la
procesul de legiferare, prin indicațiile pe care le dădea pretorului și care le introducea pe acestea
din urmă în edictul să sau prin posibilitatea pe care senatul o avea de a suspenda termporar
aplicarea legii și chiar de a acorda dispense în aplicarea acesteia, în anumite situații.
Hotărârile senatului (senatusconsultele) devin izvor de drept abia în perioada imperiului,
când, datorită întinderii teritoriale a statului roman, devenise imposibil de convocat adunarea
poporului pentru adoptarea legilor, situație în care împăratul făcea propunerile legislative în fața
senatului, iar acesta le aproba, hotârile sale, devenind, astfel, obligatorii. De fapt, împăratul ținea
o cuvântare (oratio) în senat, pe care acesta și-o însușea și o adopta, ulterior, sub forma unei
hotărâri proprii, lucru care s-a petrecut pentru prima dată sub domnia împăratului Hadrian.
Hotărârile senatului erau denumite după numele persoanei care le-a propus și acopereau
domenii cum ar fi finațele, alianțele, chestiunile de război și de pace și, uneori, materii de drept
privat. Senatusconsultele erau de două feluri:
a) senatusconsultum factum per discentionem, care erau acelea votate de către senat fără ca
propunerea legislativă să fie discutată în prealabil de către membrii senatului;
b) senatusconsultum per relationem, care erau adoptate numai după ce președintele
senatului discuta propunerea legislativă cu fiecare senator în parte.
Astfel, din izvoare indirecte de drept în perioada republicii, prin faptul introducerii lor în
edictele magistraților, senatusconsultele devin izvoare directe de drept în imperiu. Din modul în
care acestea sunt adoptate, în sensul că ele reprezintă, de fapt, cuvântul împăratului,
senatusconsultele apar ca o formă indirectă de legislație imperială. Acest lucru este pe deplin
explicabil, având în vedere faptul că perioada în care acestea devin izvor de drept conicide cu
perioada concentrării puterii în mâinile împăratului, până la anihilarea treptată a oricărei alte
autorități în afară de cea imperială. De altfel, treptat, guvernarea evoluează către monarhia
absolută inclusiv prin modul de adoptare a hotărârilor în senat, senatusconsultele nefiind altceva
decât o etapă premergătoare monarhiei absolute, în sensul că propunerile făcute de împărat în
fața senatului, care duc la adoptarea senatusconsultelor devin foarte rapid ordine date de împărat,
acestea fiind înlocuite de constituțiile imperiale.

2.6. Constituțiile imperiale

„Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel epistula
constituit”(Constituția imperială este ceea ce împăratul hotărăște prin decret, prin edict sau prin
scrisoare).
Din definiția dată de Gaius se desprinde concluzia potrivit căreia constituțiile imperiale erau
acele dispoziții scrise, date de împărat, care au devenit, treptat, izvoare ale dreptului roman. La
începutul imperiului, pentru a nu lăsa să se vadă intervenția în opera legislativă a împăratului,
acesta legifera prin intermediul adunărilor populare și al senatului.
Împăratul avea ius edicendi, în calitatea lui de magistrat, putând, astfel, să dea edicte, drept
pe care, treptat și l-a consolidat din ce în ce mai mult, astfel că, odată cu domnia lui Hadrian,
dispozițiile date de acesta devin adevărate izvoare de drept, purtând denumirea de constituții
imperiale. Vorbind despre actele împăratului, Ulpian spunea că „ceea ce rânduiește împăratul,
are putere de lege”(„quod principi placuit, legis habet vigorem”). Bineînțeles că împăratul nu
avea un drept legal de a interveni în procedura de adoptare a legii în acest fel, astfel că, pentru a
justifica această intervenție a împăratului în procesul de legiferare, jurisconsulții vremii au
atestat că poporul este cel care deleagă împăratului această autoritatea de a legifera, în momentul
alegerii sale.
Principalul izvor de drept din perioada dominatului, constituțiile imperiale erau discutate în
consistorium, sfatul intim al împăratului, apoi erau aprobate de către acesta și deveneau
obligatorii.
Constituțiile imperiale erau de patru feluri: edictele (edicta), mandatele (mandata), decretele
(decreta) și rescriptele (rescripta).
Edictele erau acele acte emise de împărat în virtutea lui ius edicendi, fiind dispoziții cu
caracter general, similare legilor, care vizau atât domeniul dreptului public, cât șipe cel al
dreptului privat și care, spre deosebire de edictele pretorilor, erau valabile nu numai pe durata
domniei celui care le-a emis, ci și după moartea acestuia chiar, dacă cel care îi succeda la tron nu
le abroga în mod expres.
Mandatele erau acte emise de împărat care cuprindeau instrucțiuni adresate funcționarilor
imperiali, în special guvernatorilor de provincii și care erau, în principiu obligatorii pentru cei
cărora le erau destinate, însă, care, ulterior, au devenit general obligatorii, dobândind calitatea de
izvor de drept roman.
Decretele erau soluțiile pe care împăratul le dădea în calitatea sa de judecător suprem, în
procesele deduse judecății și prin intermediul cărora, uneori, acesta dădea naștere unor reguli de
judecată noi, care deveneau prin intermediul decretului izvoare de drept. Cu alte cuvinte, aceste
decrete aveau rol de precedent judiciar cu caracter obligatoriu în spețele similare.
Rescriptele erau acte prin care împăratul dădea dezlegări cu privire la anumite probleme de
drept controversate în care era consultat de către magistrați și chiar de particulari. Magistraților
le răspundea la întrebările adresate prin scrisori, numite epistulam, iar particularilor prin
subscriptio, adică un răspuns scris chiar pe cererea care îi fusese înaintată.
Mai târziu apar încă două tipuri de constituții imperiale: adnotationes, care erau decizii pe
care împăratul le scria direct pe cererea pe care o primea și pragmaticae sanctiones, care erau
acte emise ca răspuns la o problemă de interes general, adresate întotdeauna unei colectivități.
În ceea ce privește sistematizarea constituțiilor imperiale, sunt cunoscute trei codificări,
înainte de codificarea lui Iustianian:
- Codex Gregorianus, care cuprindea constituțiile din perioada anilor 196-291;
- Codex Hermogenianus, care cuprindea constituțiile date între anii 293-294;
- Codex Theodosianus, și prima codificare oficială, intrat în vigoare în naul 439, care era o
culegere sistematică a constituțiilor imperiale din perioada împăratului Constantin și până
la data codificării respective, cuprinzând chiar modificări ale anumitor constituții, astfel
încât să fie puse de acord cu transformările sociale și să nu conțină contradicții în textele
lor.

2.7. Jurisprudența
Termenul de jurisprudență la romani avea, într-o oarecare măsură, alt sens decât cel pe care îl
are în limbajul juridic de astăzi, Astfel, în dreptul roman, jurisprudența semnifica știința
dreptului, creată de către jurisconsulți în opera lor de interpretare a dispozițiilor legale. Iuris
prudentes sau jurisconsulții erau profesioniști cunoscători ai legilor, care interpretau normele
juridice cu ocazia soluționării proceselor.
Profesia de jurisconsult se conturează odată cu laicizarea dreptului prin divulgarea formulelor
de judecată și a calendarului judecătoresc de către libertul Gnaeus Flavius în naul 301 î.e.n. Până
atunci, știința dreptului fusese monopolul pontifilor, care păstrau secretul asupra normelor
juridice și asupra procedurii de judecată și numai un preot desemnat anual de colegiul pontifilor
dădea consultații celor interesați, motiv pentru care dreptul din acea perioadă era unul sacral,
religios și aplicat, de regulă, în interesul patricienilor.
După ce Gnaeus Flavius face cunoscută tuturor procedura de judecată, prin publicarea unei
culegeri care cuprindea formulele de acțiuni, încep să apară cunoscători ai dreptului care emit
opinii și dau consultații juridice, primul dintre aceștia fiind, se pare, Tiberius Coruncanius, preot
plebeu, care acorda consultații publice celor interesați.
Într-o primă fază, respectiv în epoca veche a dreptului roman, activitatea jurisconsulților
consta în arătarea dispozițiilor legale aplicabile în fiecare speță dedusă judecății, precum și a
formelor și cuvintelor solemne ale proceselor, ceea ce face ca jurisprudența specifică perioadei
respective să fie una cazuistică, fără a exista în actiivtatea juridică a vremii preocuparea pentru
sistematizarea și abstractizarea conceptelor juridice.
În epoca clasică, jurisprudența cunoaște o dezvoltare fără precedent, jurisconsulții câștigând
un rol din ce în ce mai important în practica judiciară prin interpretarea normelor juridice în
spiritul echității, astfel încât să adapteze dreptul în vigoare la transformările permanente ale
societății romane, ceea ce a dus la o adevărată operă creatoare a jurisconsulților, care nu s-au
limitat la activitatea de interpretare, dar au creat norme care au devenit rapid izvoare de drept
pentru judecători.
Pentru a se convinge de utilitatea unei norme, jurisconsulții creau spețe complexe prin
combinarea diferitelor cazuri practice, iar norma de drept era considerată bună numai în măsura
în care oferea rezolvare celor mai complicate cazuri imaginate de către acești profesinoști ai
dreptului.
Activitatea jurisconsulților consta în realizarea a patru activități, considerate esențiale pentru
fiecare om de drept, după spusele lui Cicero:
a) agere, care era capacitatea jurisconsultului de a da indicații cu privire la modalitatea de
dirijare a unui proces;
b) cavere, care consta în aptitudinea jurisconsultului de a redacta de o manieră
corespunzătoare acte juridice;
c) respondere , care era activitatea juriscosultului de a oferi consultații în chestiunile de
ordin juridic, materializate în responsa prudentium;
d) scribere, care reprezenta capacitatea de a redacta acte juridice și de a scrie tratate de
drept.
Treptat, numărul jurisconsulților a crescut din ce în ce mai mult, aceștia au început să scrie
studii de drept, tratate, au creat curente doctrinare și au întemeiat școli de drept, două dintre
acestea remarcându-se cu precădere:
- școala sabiniană, întemeiată de Caius Ateius Capito, care avea o viziune tradiționalistă,
clasică, căutând mai de grabă soluții de speță, decât o teoretizare a principiilor;
- școala proculiană, fondată de Marcus Antistius Labeo, care funcționa pe un sistem
inovator, progresist, susținând sisitematizarea și abstractizarea principiilor juridice.
Epoca postclasică este perioada de declin a jurisprudenței, întrucât, în contextul instaurării
puterii absolute a împăratului, prestigiul de care se bucurau jurisconsulții a fost privit ca un
pericol pentru conducătorul suprem, motiv pentru care Octavianus Augustus decide să limiteze
oarecum autoritatea jurisconsulților, prin acordarea lui ius publice respondendi doar unora dintre
aceștia, lucru care excludea autoritatea oficială a celorlalți.
Până în acest moment, jurisconsulții acordau consultații magistraților sau particularilor, fără
ca acestea să fie obligatorii, magistrații ținând cont de opiniile lor în virtutea renumelui de care
se bucurau jurisconsulții datorită profesiei lor, însă prin acordarea de ius publice respondendi,
împăratul acorda, practic, posibilitatea jurisconsultului resperctiv de a emite opinii cu putere de
lege pentru cel căruia îi era adresată. Acestea trebuia obligatoriu să fie formulate în scris și să
poarte sigiulul personal al jurisconsultului pentru a avea valoare juridică. În situația în care mai
multi jurisconsulți emiteau opiniii divergente cu privire la aceeași probemă juridică, magistratul
era liber să aleagă opinia pe care o considera ce mai potrivită pentru speța pe care o avea de
soluționat. Primul jurisconsult care s-a bucurat de ius publice respondendi a fost Massurius
Sabinus.
Împăratul Hadrian face din ius publice respondendi un adevărat precedent judiciar, impunând
aplicarea lui nu numai la speța pentru a fost emisă consultația juridică, ci și la celelalte spețe
similare.
 Din cauza declinului jurisprudenței, în procedurile de judecată, partea care cita cât mai multe
texte elaborate de jurisconsulții clasici în apărarea sa avea câștig de cauză, fapt care a dus la
falsificarea textelor, din dorința de a câștiga procesele. Pentru a elimina această practică a
falsificării scrierilor jurisconsulților, în anul 426 a fost adoptată Legea citațiilor, prin care s-a
acordat valoare de izvor de drept numai operelor a cinci jurisconsulți clasici, respectiv: Papinian,
Paul, Ulpian, Modestin și Gaius, astfel că numai aceștia puteau fi citați.
Dintre jurisconsulții cei mai de seamă pe care i-a avut Roma, amintim pe următorii:
- Sextus Aelius Paetus Catus, care s-a remarcat prin lucrarea sa, Tripartita commentaria;
- Marcus Manilius, Marcus Iunius Brutus și Publius Mucius Scaevola, care sunt considerați
de către toți doctrinarii ca fiind jurisconsulții care au pus bazele dreptului civil;
- Quintus Mucius Scaevola, care, în cele 18 cărți ce compun lucrarea sa, intitulată Ius civile,
a realizat prima sistematizare a dreptului civil, încercând o structurare a principiilor de
bază, pentru a depăși empirismul ce caracteriza până atunci dreptul roman;
- Marcus Tullius Cicero, autor de renume al unei opere de mare valoare pentru dreptul
roman;
- Caius Aquilius Gallus, care a adus inovații în dreptul roman, cum ar fi instituția dolului
civil, introducând actio de dolo, prin care se putea interveni în cazul în care un contract
era încheiat prin înșelăciune și instituția stipulației Aquiliene, care reprezenta o modalitate
de evitare a caducității testamentului, în cazul predecesului fiului instituit legatar, prin
acordarea calității de beneficiar al testamentului nepotului de fiu predecedat, chiar
nenăscut, dar conceput la data decesului legatarului predecedat;
- Servius Suplicius Rufus, autor al unui număr mare de cărți de drept;
- Sextus Pomponius, care a elaborat un important manual de introducere în dreptul roman,
intitulat Enchiridium;
- Africanus, care a scris Quaestiones;
- Gaius, jurisconsult de o valoare fără egal, despre a cărui biografie nu se cunoaște aproape
nimic, cu excepția faptului că a fost profesor de drept la Roma, dar care, deși nu a
beneficiat de ius publice respondendi, a lăsat o operă importantă, sub denumirea de
Institutiones;
- Aemilius Papinianus, care a scris operele remacabile Quaestiones, privitoare la cazurile
practice, Responsa, care era o culgere de consltații și Definitiones, care era o expunere a
dreptului în vigoare;
- Iulius Paulus, care a scris Instituțiile și Regulile;
- Domitius Ulpianus, important autor de comentarii ale edictului pretorului, de monografii
și manuale de drept;
- Herennius Modestinus.
Complexitatea operei jurisconsulților romani s-a concretizat în următoarele tipuri de lucrări:
a) questiones, culegeri de cazuri analizate sub aspect teoretic, studiate în școli;
b) epistulae, expuneri ale unor probleme de drept sub forma scrisorilor;
c) institutiones, lucrări elementare de drept;
d) sententiae, lucrări elementare de practică a dreptului;
e) digesta, enciclopedii de drept;
f) notaele, observații critice asupra scrierilor jursiconsulților clasici.

2.8. Codificarea lui Iustinian

Numărul mare de norme juridice adoptate în epoca veche și, mai ales, în epoca clasică a
determinat o oarecare dezordine legislativă, la care s-au adăugat contradicții inevitabile în
contextul acestei multitudini de dispoziții legale, fapt care a revelat necesitatea unei ordonări, a
unei structurări sistematice a dreptului în vigoare, dar și a unei revizuiri a acestuia, pentru a-i
asigura unitatea și adaptabilitatea la realitățile epocii.
Primul pas în acest sens a fost făcut prin intermediul celor trei culegeri de constituții
imperiale, respectiv Codex Gregorianus, care cuprindea constituțiile din perioada anilor 196-
291, Codex Hermogenianus, care cuprindea constituțiile date între anii 293-294 și prima
codificare oficială, Codex Theodosianus, care era o culegere sistematică a constituțiilor imperiale
din perioada împăratului Constantin și până la data codificării respective.
În anul 528, împăratul Iustinian dă ordin prin intermediul unei constituții imperiale să se
realizeze un cod care să sistematizeze constituțiile imperiale și să le modifice atât cât este cazul,
pentru a le adapta pe acestea la transformările societății romane de la momentul respectiv.
„Se cuvine ca puterea imperială să fie nu numai biruitoare prin arme, dar și înarmată cu legi,
pentru ca, atât la vreme de război, cât și de pace, să poată fi bine călăuzită, iar împăratul roman
să biruiască nu numai în luptele cu dușmanii, ci (pășind) pe căile cele legiuite, să înlăture
nedreptățile celor ce învinuiesc pe alții pe nedrept, devenind, astfel, atât cel mai devotat
susținător al dreptului, cât și biruitorul vrăjmașilor înfrânți.” Aceste cuvinte sunt justificarea
demersului lui Iustinian, care, sub denumirea de Corpus iuris civilis, sistematizează întregul
drept roman într-o colecție ce îi va asigura acestuia eternitatea.
Devenind împărat în anul 527, Iustinian (Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus) a conștientizat
necesitatea acută a transformării statului roman, scindat și slăbit de puteri și a început acest
proces de la nivel legislativ, întrucât a înțeles importanța legii, or domeniul legislației era destul
de neclar, străbătut de incertitudini, contradicții și imprecizie. În aceste circumstanțe Iustinian a
inițiat reorganizarea sistemului juridic, începând cu revizuirea și codificarea constituțiilor
imperiale de care aminteam mai sus, fără a se limita, însă, la ordonarea legislației imperiale, așa
cum o făcuseră codurile Gregorian, Hermogenian și Teodosian, ci realizând cea mai amplă operă
de sistematizare și revizuire a dreptului, de la teorie până la jurisprudență, scopul fiind nu de a
crea norme noi, dar de a adapta și uniformiza structura legislația existentă, de a o curăța de
neclarități și ambiguități.
Codificarea iustiniană a fost realizată prin elaborarea a patru cărți, care alcătuiesc ceea ce se
numește Corpus iuris civilis: Codex, Digesta/Pandecta, Institutiones și Novellae, aceasta din
urmă fiind alcătuită după moartea împăratului.
Codex este o culegere a constituțiilor imperiale edictate începând de la împăratul Hadrian,
prezentate cronologic, fiind redactat de o comisie formată din zece membri și publicat în două
ediții, una în anul 529 și cea de-a doua în anul 534, care mai cuprindea încă 300 de constituții
date în timpul împăratului Iustinian. Lucrarea este structurată pe 12 cărți, cărțile sunt formate din
titluri, titlurile din constituții, constituțiile mai lungi sunt împărție în paragrafe, iar fiecare
constituție începe cu inscriptio, care cuprinde numele împăratului care a dat-o și numele
destinatarului și se încheie cu subscriptio, în care se menționează data și locul actului.
Digesta sau Pandecta reprezintă o antologie de texte din operele jurisconsulților romani,
structurată în 50 de cărți formate din titluri, împărțite, la rândul lor, în fragmente care sunt
precedate de câte o inscriptio, în care se arată numele jurisconsultului, opera și cartea din care
este preluat fragmentul. Digestele se compun din șapte părți, respectiv Prota, De iudiciis, De
rebus, Umbilicus, De testamentis, ultimele două neavând titluri și trebuie menționat că, prin
constituție, împăratul a interzis comentarea lor, pentru a se asigura că sensul dat de autori
termenilor nu va fi alterat nici de cei care au redactat digestele, nici de jurisconsulții ce vor urma.
Institutiones au fost elaborate ca un manual elemnetar de drept, spre a servi drept ajutor
studenților în învățarea dreptului, așa cum reiese chiar din textul său: „Astfel, cunoștințele pe
care odinioară studenții le dobândeau abia în patru ani de studiu – citind constituțiile imperiale –
voi le veți putea aborda de timpuriu, deoarece ați fost găsiți vrednici de marea cinste și fericire
de a primi, de la început și până la sfârșit, pregătirea voastră juridică din glasul împăratului.”
Instituțiile erau formate din patru cărți, împărțite în titluri, iar titlurile în paragrafe și cuprindeau
definiții, clasificări, aspecte generale referitoare la anumite instituții de drept, fiind expuse atât
opiniile clare, cât și cele mai controversate.
Novellae constituie o culegere de 137 de constituții adoptate de către Iustinian după
elaborarea Codexului, care a fost alcătuită după moartea împăratului de către persoane
particulare și cuprinde dispoziții referitoare la bunurile bisericii, organizarea imperiului,
moștenirea legală, moștenirea testamentară.
 Test grilă

1. Prin izvor de drept în sens formal, înțelegem:

a) ansamblul condițiilor materiale de existență din cadrul unei societăți, care
determină un anumit conținut specific al normelor juridice
b) formele concrete prin care se exprimă dreptul
c) legea.

2. Reprezintă izvor de drept în sens material:

a) ansamblul condițiilor materiale de existență din cadrul unei societăți, care
determină un anumit conținut specific al normelor juridice
b) edictele magistraților
c) jurisprudența

3. Sunt izvoare formale ale dreptului roman:

a) senatusconsultele
b) cutuma
c) normele dreptului internațional

4. Cutuma este:
a) perfectă și mai puțin perfectă
b) acea regulă de drept nescrisă, consensuală, care s-a înrădăcinat în conștiința
unei populații prin efectul aplicării sale constante de-a lungul timpului
c) primul izvor de drept roman

5. Din punct de vedere al structurii legii, aceasta era formată din:

a) praescriptio, rogatio și sanctio
b) praescriptio și rogatio
c) rogatio și sanctio

6. În ceea ce privește legea, sanctio cuprindea:

a) însăși textul legii
b) sancțiunea care intervenea în cazul nerespectării prescripției legale
c) numele magistratului care a făcut propunerea legislativă
7. Legile puteau fi:
a) rogatae și datae
b) perfecte, mai puțin perfecte și imperfecte
c) consulare, pretoriene și regale

8. În ceea ce privește edictele magistraților, este adevărată următoarea afirmație:

a) erau acte prin care, la preluarea funcției de magistrat, aceștia își prezentau
programul de guvernare
b) perfecte și imperfecte
c) erau perpetua și repentina

9. Edicta perpetua erau:

a) emis în situații de excepție, neprevăzute, fiind valabil doar pentu perioada cât
dura situația respectivă
b) edictele obișnuite, valabile pentru anul în care magistratul care a emis edictul era în
funcție, fiind aplicate constant, fără întrerupere
c) acele dispoziții scrise, date de împărat, care au devenit, treptat, izvoare ale
dreptului roman

10. Intrau în categoria constituțiilor imperiale:

a) edictele, mandatele, decretele și rescriptele
b) mandatele, decretele
c) mandatele, decretele și rescriptele

11. Știința dreptului, creată de către jurisconsulți în opera lor de interpretare a

dispozițiilor legale purta denumirea de:
a) senatusconsult
b) jurisprudență
c) lege

12. Dintre jurisconsulții cei mai de seamă pe care i-a avut Roma fac parte:
a) Romulus și Remus
b) Gaius
c) Domitius Ulpianus

13. Codificarea iustiniană a fost realizată prin elaborarea a patru cărți, care alcătuiesc
ceea ce se numește:
a) Corpus iuris civilis
b) Codex Gregorianus
c) Codex Hermogenianus

14. Codificarea iustiniană cuprinde:

a) Institutiones și Novellae
b) Pandecta, Institutiones și Novellae
c) Codex, Digesta/Pandecta, Institutiones și Novellae
15. Cele două școli de drept întemeiate de jurisconsulți au fost:
a) școala sabiniană
b) școala proculiană
c) școala gregoriană