ogradă.

N-avea
cine mă
petrece
cînd mă duceam
şi eu
pe undeva,
n-avea
cine mă aştep
ta
la poartă cînd mă
întorceam,
n-avea cine
sări să-mi
ia
apărarea cînd mă
trînteam
cu
tovarăşii
în
gireada de paie
a şcolii, şi
pentru
că sufeream
grozav ne
avîndu-le pe
toate
astea,
am început a mă plînge ma
mei, pentru că
altuia cui
să
te plîngi?! Mama, tot umblînd la fuguţa
tot din sat
la
deal şi de la deal înapoi în sat, cum aleargă, ele,
sărmanele, cînd vine strînsul grî
ului,
nu uita totuşi
nici de grijile mele şi odată, cînd aşeza
mîncarea în
desagi, s-o ducă la cositori, îmi spune că,
uit
e,
căţeaua naşei Artina mai nu demult a fătat patru
ţîncuşori, şi naşa ne-a juruit nouă unul, dacă, fireşte,
voi fi ascultător şi cuminte, încoace şi pe
dincolo...
N-am mai putut răbda pînă or creşte ţîncuşorii, nici
măcar
n-am
putut aştepta să iasă
mama bine cu
desagile
din ogradă, şi
hai
la naşă să-mi aduc ţîncul
acasă.
Era,
într-adevăr,
o zi de cuptor —
ţin minte
cum mă frigea
colbul la picioare atunci
cînd mă
duceam
la
naşa după ţînc, şi fierbinţeala soarelui mi
se revărsa valuri pe creştet, pe obraji,
pe umeri...
In
ogradă la naşa se treiera griul. Gemea treieră-
toarea
în
care
erau aruncaţi snopi, şi motoraşul care
mîna maşina printr-o curea de transmisie strănuta şi
el atunci cînd se arunca următorul snop. Colb, vuiet,
în
vălmăşeală, vreo cincizeci d
e oameni muncesc din
greu,
biata naşă nu-şi vede capul de treburi, iar eu mă
ţin morţiş de fusta ei şi o rog cu lacrimi în ochi să-mi
dea
ţîncuşorul, că, iaca, m-o trimis mama să aduc
ţîncuşorul
acasă...
în cele din urmă, găseşte naşa o clipă, ne ducem
und
eva în nişte grajduri, unde sub o streaşină lungă
zăcea o căţea mare, neagră, cu pieptul roşcat şi cu
oche
lari tot roşcaţi, ridicaţi sus pe frunte, deasu
pra
ochilor.
Alăpta patru ţîncuşori
ce
semănau leit cu
mama lor.
Pe
căldura ceea, în marea ceea
învălmăşeală, alăptarea puilor părea un lucru măreţ,
aproape
sfînt, şi naşa Artina, cu toată graba
ei,
a
rămas pe-o clipă înduioşată de cele ce-i vedeau ochii.
Deodată unul din ţîncuşori
a
lăsat
suptul şi,
cu
ochi
curioşi,
abia
deschişi, a pornit spre
mine. Cînd l-am
luat în braţe, m-a îmboldit cu botişorul
lui umed
sub
bărbie. I-am zis
Tuzic
şi a fost
al
meu, şi
o
lungă
viaţă de cîne m
i-a fost prieten credincios
şi bun
tovarăş de joacă...
Ce să mai
vorbim! Au
fost multe şi de toate, au
fost
atît de
multe
şi atî
t
de
felurite, încît eu, ca şi
mulţi
al
ţii, pentru
a nu le mai enumera pe toate, le
numeam scurt, cu numele
satului meu de baştină,
zicîndu-le
Ho
rodişte, dar iată că într-o după-amiază
ne cheamă mama
în casă, pe mine şi
pe sora,
închide
uşa cu grijă în u
r
ma noastră şi
ne
spune î
n mare
taină
că plecăm
din
Horodişte. Cei doi fraţi, însuraţi de acuma, aşezaţi
în
casele lor, rămîneau, pe cînd noi ne mutam cu
traiul
la vreo treizeci şi ceva de kilometri, într-un sat
nou cu
numele de domnitor, aşa-zisul Chica-Vodă...
Au trecut de atunci ani mulţi şi eu deseori m-am
tot întors ş-am căutat a înţelege ce i-a făcut pe părin
-
ţii mei atunci, în primăvara lui "39, în ajunul
războiului,
să lase satul de baştină şi să se mute?
Fireşte, pămîntul.
Părinţii aveau patru hec
tare la
patru copii, dar un hectar
de pămînt era pe atunci
mult prea puţin. Ce s-o fi gîndit ei
—
lăsăm cele
patru hectare celor doi însuraţi, vin
dem casa din
mijlocul satului şi cu banii scoşi cumpă
răm acolo, la
Ghica-Vodă, un lot de cinci hectare cu lo
c
de casă cu
tot.
Asta era, fireşte. Şi totuşi, mai tîrziu au început a
mă
încerca fel de fel de îndoieli
— oare c
hiar numai
pămîn
tul să fi fost la mijloc? Nu s-o fi amestecat şi
ceva din
isprăvile tatei, căci i-au plăcut totdeauna
aventurile.
Poate s-o f
i săturat biata mamă a-l tot
aştepta serile, a
tot trage cu obrazul, şi cînd s-a mai
gîndit cîte se pot
întîmpla, ce şi-a zis
—
mai bine să
ne mutăm cît n-a
venit încă peste noi răul cela mare...
Oricum, chiar de-a
mai fost ceva la mijloc, odată ce
părinţii s-au înţeles să
susţină una şi bună, să nu
tulburăm prin nimic amin
tirea celor duşi, lăsîndu-le
pe toate aşa cu
m au vrut ei
să fie.
Carevasăzică, ne mutăm.
în două săptămîni tata a vîndut casa, a dus cîteva
căruţe cu nimicuri de-ale gospodăriei în satu
l cel nou,
iar în vreme cît nu era el acasă, fratele Gheorghe a
tăiat
salcîmii cei înalţi din lungul gardului, zicînd că
tata i-a
juruit salcîmii ceia lui. A vrut să taie şi
frumosul castan
din preajma casei, că de ce, adică, să
rămînă castanul
directorulu
i şcolii, care cumpărase
casa de la noi. Să-şi
pună directorul singur castani,
dacă-i plac, dar nu l-a
lăsat mama să taie copacul,
zicînd că sădit a fost de
frumusaţă şi, deci, de
frumusaţă las' să rămînă...
Ziua plecării a fost o zi senină, caldă, de la
sfîrşitul
lui aprilie. Dimineaţă, cînd m-am trezit cu
sora, caii
stăteau gata înhămaţi. Tata se tot
ciondăneş
te cu mama,
coborînd din pod cîţiva saci cu
grăunţe şi aşezîndu-i
în trăsură
—
mutarea ca
mutarea, dar mai avea şi de mă
cinat. Mama trage o
fugă pe la megieşi, îşi ia rămas
bun de la vecinele cu
care a trăit alături o viaţă întreagă.
Stinge focul în
vatra unde a făcut ultima mămăligă,
apoi, văzînd cum
m-am aşezat cu sora la masă şi nu pu
tem înghiţi o
fărîmătură, pentru că ne joacă la amîndo
i
ochii în
lacrimi, trage o fugă în ogradă, vorbeşte ceva
cu
tata,
şi tata, nu prea vrînd, scoate din buzunar două
monede de cîte doi lei.
Sora-şi ascunde îndată bănuţul în basma, pentru că
semăna cu fratele Gheorghe nu numai la cătătură, iar
eu, cum am pus mîna pe monedă, mi-am zis
— amu-i
amu! Trag o fugă la unul Siminiuc, care tocmai des
-
chisese dugheana acolo, în mahala. Era pe vremea
ceea,
prin prăvăliile de la sate, o afacere care se
chema „a trage
la noroc". Dughenarul punea pe
tejghea o cutie cam
cît un geamantan şi stătea
geamantanul cela veşnic cu
capacul deschis. Pe
partea interioară a capacului stă
teau afişate vreo
şapte ciocolate. Sub fiecare era anun
ţată cîte-o cifră
—
numărul unu, doi, trei şi tot aşa pînă
la zece. în
cutie
— o sumedenie de bomboane ieftine,
apoi, în
sertăraş, o cutioară cu bilete cusute la capăt cu aţă,
aşa încît mai întîi trebuia să rupi biletul, dacă
vroiai
să afli ce cifră are înăuntru.
Norocul se trăgea în felul următor. Plăteşti doi lei
şi scoţi un bileţel. Rupi şi vezi ce cifră ţi-a picat.
Dacă e pînă la zece, primeşti ciocolata indicată, dacă
e mai mult de zece, una din bomboanele din cutie.
Bomboa
nele erau ieftine, obişnuite, dar, vai,
ciocolatele erau
grozave şi cine dintre micii
horodişteni nu era curios să afle dacă are sau nu
noroc! De dimineaţă pînă sara se tot îmbulzeau în
jurul cutiei, dar nu s-a auzit ca ci
neva să fi izbutit a
scoate o ciocolată cu cifră pînă la zece. Şi nu atît din
lipsă totală de noroc, cît în urma faptului că, după
cum am aflat eu mult mai tîrziu, dughe- narii, cum
aduceau norocul, mai întîi căutau biletele la
lumină
aşa cum caută femeile oul de bănuţ, şi pe cele
ce
indicau ciocolate le scoteau din joc.
în dimineaţa plecării noastre din Horodişte, Simi
-
niuc acela tocmai adusese
noaptea tîrziu o căruţă cu
marfă, în care era şi un noroc, dar nu dovedise încă
să
caute biletele de bănuţ. Cînd m-a văzut intrînd pe
uşă,
ce s-o fi gîndit — ia, un mucos, las' că nu mai
scoate
el chiar cine ştie ce la prima tragere. Aruncă
cei doi lei ai mei în sertar, îmi întinde cutia cu
bileţele. Prind
unul
de coadă, îl desfac în faţa omului
şi
stau
învăpăiat
de
emoţii cu cifra doi în mînă.
Siminiuc aruncă o
pri
vire spre ciocolata indicată cu
cifra doi, îşi scarpină
ceafa cu o mînă, căci pe
cealaltă
o pierduse nu
demult
la treierat, apoi, după
ce cugetă cît cugetă, îmi spune:
—
Bre, pe numărul doi nu ţi-1 pot da, pentru că
dacă ţi-
l
dau şi or veni copiii şi or vedea că numărul
doi nu mai este, n-au să vreie să tragă la noroc. Ţie,
pentru că totuna vă mutaţi în alt sat, ce-ţi
mai trebuie
noroc aici în Horodişte, aşa că uite cum ne putem în
-
ţelege: ori îţi dau o ciocolată de patru lei, ori îţi
întorc
banii şi-ţi mai dau şi o bomboană pe deasupra,
ca să
nu fii nici tu în pagubă...
Horodiştenii, de altminteri, sînt vestiţi prin price
-
perea lor de-a duce
o
negustorie la bun sfîrşit, iar
pentru
că eu patima ceea n-o prea aveam, m
i-am luat
ciocolata
ce nu trebuia să fie a mea şi, oarecum
întristat de cele
întîmplate, vin la fuguţa spre casă,
pentru că trăsura
noastră de acum ieşea din ogradă...
Carevasăzică, plecăm, ne mutăm, ne ducem...
Stăteau femei cu copii în braţe pe la gardur
i, pe la
răscruci, urîndu-ne drum bun. Mama le zîmbea
tuturora,
lăcrămînd pe
ascuns
într-o basma, iar tata
grăbea caii,
căci
se
rid
icase soarele, iar noi mai
aveam cale lungă
înainte. Căsuţa părintească, cu
acoperişul ei de paie de
secară, începe a se topi
,
dosindu-se printre celelalte case ale satului,
dar las'
că ne ies inainte
casele din
alte mahalale şi tot merg o
vreme împreună
cu noi,
petreeîndu-ne. Cum
caii trec
la trap, marginea Horo
diştei se opreşte deodată
pe-o
muchie de deal,
rămînînd nemişcată, şi numai turla
clopotniţei,
ca un
gît
fru
mos de lebădă, urmăreşte din
seninul cerului cum că
ruţa noastră se tot
duce lochul
la vale,
şi răsună toaca
ei
pînă hăt în fundul
Cuboltei.
Rămîn în urmă Maramonovca, Mîndîcul,
dar, de
abia
ieşiţi din Mîndîc,
tata
cîrneşte spre-o coadă
de
iaz
şi
opreşte lîngă o moară veche. Deshamă caii,
le
pune opal-
ca şi se duce să-1 caute
pe morar.
Rî
ndul
era mare, iar
piatra morii mică, mişcaţii cu greu
de
şuvoiul apei...
O
zi întreagă am pierdut-o lîngă moara
ceea, abia în am
urg am pornit mai departe cu
sacii de
făină
în trăsură.
O vreme am mers prin
întuneric,
de ne miram
cum
plit cum fac caii de
gă
sesc
cu copita albia
drumului,
dar mai apoi a răsărit luna. O frumuseţe de
lună nouă
săltase pe după dealuri, umplî
nd cu lumina
ei cerul,
dealurile şi văile pînă hăt în depărtare.
Umbra cailor,
umbra trăsurii, umbrele noastre
încreionate aşa cum
ş
edem cu toţii grămăjoară
mergeau împreună cu noi,
prelingîndu-se peste
semănături, peste arături, peste
gardurile adormite
din satele prin care treceam.
I-te-al-naibii!!!
Tata pare supărat
—
întotdeauna cînd avea ceva de
făcut
se
supăra, mobilizîndu-se oarecum. Sora îşi
mîngîie tăcută piciorul
— o durea
muşcătura
de
vara
trecută,
pentru
că nu ştiu cum făcea, dar găsea în
fiecar
e
vară cîte
o
javră în Horodişte ca
s-o
muşte.
Mama şede în
fundul căruţei,
se
uită în urmă
ca nu
cumva să piardă ceva din modesta noastră sărăcie, se
uită în urmă ca
să nu vedem noi cîte griji mari şi
grele o frămîntă
acum în puterea nopţii.
Ghemuit pe sa
cii de făină caldă, abia ieşită de sub
piatra morii, încep a picura. Era o moţăială dulce,
din
tre cele pentru care omul e în stare să dea o
jumătate
de viaţă numai să-1 laşi în pace. Drumul era
lung, sacii
erau calzi. Pe la cîte-un coborîş, unde
drumul de
venea
mai bolovănos, mă trezeam pe-o
clipă şi iară începeam
a picura. La o împerechere de
cîmpuri, acolo unde dru
mul venea puţin la vale, şi
caii au trecut la trap, mă
pomenesc deodată că-mi
lunecă pălăria de pe căpăţînă
şi cade. Poate-o fi căzut
undeva în căruţă, poate pe-o
margine de drum. Era o
vechitură de care mă cam ruşi
nam să
ies
cu dînsa prin
lume şi pentru că somnul îmi
era dulce, m-am gîndit
—
Dumnezeu cu dînsa. Acolo,
în satul cela nou, am
s-o rog pe mama să-mi cumpere
o şlepcuşoară, pentru
că demult băieţii de sama mea
purtau şlepci.
La o bucată de drum însă mama se întoarce, mă
vede
cu
capul descoperit şi zice plină de îngrijorare:
—
Pentelei-hăi, ian opreşte!
Mă trezeşte numaidecît, mă întreabă cum, unde,
cînd,
se miră cumplit de una ca asta. Sare jos din
căruţă şi
porneşte la fuguţa înapoi în lungul
drumului. Tuzic
stă o vreme în cumpănă
—
să rămînă
cu noi, să se în
toarcă înapoi cu mama? Oricum,
o
femeie singură, în
puterea nopţii... Se duce în urma
mamei. Tata e supă
rat, dar
nu zice nimic
a, şi 'tăcutul
cela al lui mă roade
grozav la inimă. Caii se reazemă
unul de altul, oftează aşa cum ştiu a ofta ei uneori
noapte
a la drum...
In cele din urmă se arată Tuzic, apoi vine si mama,
ostenită şi fericită cum nu se mai poate. Scutură din
mers vechitura ceea, mi-o pune în cap, de parcă ar fi
fost vorba de-o mare podoabă, şi atunci cînd mi-o
aşeza în cap, am înţeles pentru prima oară că, tot
alergînd după pămînt, deodată ne-am pomenit săraci
cum nu mai fuseserăm niciodată. Ceea ce nu ştiam
încă eu cu sora, ştiau prea bine părinţii noştri — erau
de acum vînduţi şi caii, şi trăsura în care şedeam, dar
mai rămîneau încă o sumedenie de datorii pe care
nici tata nu ştia cum să le acopere.
Ceea ce nu bănuiau însă nici părinţii era că mult
rîvnitul pămînt spre care ne ţineam drumul mai zăcea
încurcat în nişte arende, astfel încît tata cumpărase un
lot pe care mai trebuia să-1 aştepţi încă multă vreme
pentru a-ă putea ara şi semăna...
Era totuşi o noapte senină şi frumoasă, eram toţi
patru teferi şi sănătoşi, ne duceam undeva spre o
viaţă noua, şi dacă ar fi să se repete acum acea noapte
şi acel drum, şi dacă tata, înainte de-a fi dat cu biciul
în cai, ne-ar fi cerut părerea - ce facem, ne ducem
înainte ori ne întoarcem, eu aş fi fost primul care aş fi
zis - nu, nici un înapoi, numai şi numai...
De altminteri, tata n-a întrebat nimic, pentru că nu
avea prostul obicei de a se fi îndoit de cele ce face.
Biciul cade moale pe spinările cailor, trăsura porneşte
prin noapte, şi numai luna, dintr-o depărtare senină şi
nesfîrşită, urmărea cu o oarecare curiozitate călătoria
noastră, de parcă ar fi vrut să ghicească
—
ce se va
alege pînă la urmă din acest fir de nisip în acel fund
de mare tulbure?