CAVITATEA BUCALĂ (III)

PERIODONŢIUL
Este format din totalitatea mijloacelor de fixare şi stabilizare a dintelui în alveola dentară:
▪ ligamentul periodontal
▪ gingia
▪ cementul
▪ osul alveolar

LIGAMENTUL PERIODONTAL
Este o formaţiune conjunctivă care înconjoară rădăcina dintelui şi leagă cementul de osul alveolar.
Structura histologică
Ligamentul periodontal este format din cele trei componente specifice ţesuturilor conjunctive: fibre
conjunctive, celule şi substanţă fundamentală.

Fibrele conjunctive

Sunt de 2 tipuri: de colagen şi fibre oxitalanice.

Fibrele de colagen

Formează componenta principală a ligamentului periodontal. Sunt fibre de colagen de tip I, care
leagă dintele de peretele alveolei dentare, permiţând totuşi mişcarea limitată a dintelui în alveolă.
Sunt sistematizate în şase grupe principale, în funcţie de localizarea lor anatomică. În tabelul 4 sunt
prezentate aceste grupe de fibre dinspre coletul dentar spre apex.

Tabelul 4. Principalele grupe de fibre de colagen din ligamentul periodontal

Grupul de fibre Localizare Funcţii

Grupul transseptal Leagă coletul unui dinte la coletul dintelui Conectează dinţii adiacenţi,
(interdentar) adiacent, trecând peste creasta alveolară asigurând alinierea lor corectă
dintre cei doi dinţi. în arcada dentară
Grupul crestelor Leagă cementul cervical de creasta alveolară Se opune mişcărilor
alveolare. orizontale ale dintelui
Grupul orizontal Leagă cementul de osul alveolar (fibre cu Se opune presiunilor
direcţie orizontală) orizontale exercitate pe
coroană
Grupul oblic Este cel mai numeros, leagă cementul de Se opune presiunilor verticale
osul alveolar. exercitate pe coroană
Grupul apical Leagă cementul de os în regiunea apicală. Se opune forţelor care pot
ridica dintele din alveolă
Grupul Leagă cementul de os în bifurcaţia dinţilor Stabilizează dintele în
interradicular multiradiculari alveolă.

1
O mare parte din fibrele grupului principal pătrund în osul alveolar şi în cement, rămânând înglobate
în aceste structuri şi contribuind la ancorarea dintelui în alveolă (fibre penetrante sau fibre Sharpey).
Fibrele de colagen au turnover foarte rapid, asigurând plasticitatea ligamentulului periodontal. Din
acest motiv, bolile care afectează sinteza colagenului, de tipul scorbutului (avitaminoza C) determină
atrofia ligamentului periodontal. Ca urmare, dintele devine lax în alveolă şi în cazuri extreme, cade.
Fibrele oxitalanice
Sunt o varietate de fibre elastice imature, orientate longitudinal, cu rol în reglarea fluxului vascular.
Ligamentul periodontal nu conţine fibre elastice mature.

Tipuri de celule din ligamentul periodontal

1. Celulele conjunctive

Ligamentul conţine celule conjunctive capabile să remodeleze şi regenereze întregul dispozitiv

de fixare a dintelui în alveolă: cementul, ligmentul periodontal şi osul, atunci când se produc
leziuni la nivelul acestora. Aceste celule sunt:

▪ Fibroblaste – tipul predominant; asigură turnoverul fibrelor de colagen - sinteza colagenului

şi asamblarea lui în fibrile, dar şi degradarea fibrelor de colagen în cursul procesului de
remodelare continuă a ligamentului periodontal.

▪ Celule mezenchimale nediferenţiate: sunt rare, localizate în jurul vaselor sanguine. Sunt
celule multipotente, capabile de a se diferenţia în celule formatoare de os (osteoblaste),
cement (cementoblaste) sau de fibre conjunctive (fibroblaste).

▪ Cementoblaste – se localizează spre suprafaţa cementului. Produc fibre de colagen orientate

cu axul lung paralel cu dintele.

▪ Odontoclaste – celule gigante multinucleate cu rol în resorbţia structurilor dintelui,

asemănătoare sub toate aspectele osteoclastelor.

▪ Macrofage

2. Cuiburi de celule epiteliale Malassez

▪ Sunt resturi embrionare provenite din teaca epitelială Hertwig, care persistă mai ales în
regiunea apicală şi cervicală a ligamentului periodontal, aproape de suprafaţa cementului (v.
Dezvoltarea dintelui)
▪ Pot evolua în moduri diferite :
- se pot calcifica, transformându-se în cementicule
- pot prolifera în condiţii de stimulare, dând naştere unor chisturi radiculare periapicale
- pot degenera malign

Vascularizaţie
Ligamentul periodontal are o vascularizaţie abundentă asigurată în principal ramuri din artera
alveolară, care pătrund în ligament prin foramenul apical şi dau naştere unei reţele capilare bogate.

2
Inervaţia
Este asigurată de fibre senzitive din nervul V care recepţionează stimuli tactili, de presiune şi durere
şi de fibre vegetative pentru vase.

Funcţiile ligamentului periodontal :

1. Leagă cementul de osul aveolar; este mijlocul cel mai puternic de fixare a dintelui în alveola
dentară.
2. Acţionează ca un amortizor de şocuri - suportă presiunea exercitată în cursul masticaţiei, evitând
transmiterea ei direct la os şi prevenind resorbţia osului alveolar.
3. Asigură nutriţia cementului şi a gingiei.
4. Protecţia cementului.
5. Funcţie senzitivă.

GINGIA

Este o mucoasă de tip masticator care înconjoară coletul dintelui şi se ataşează strâns de periostul
osului alveolar.
Macroscopic are culoare variabilă de la roz-palid până la culoare închisă, în funcţie de gradul de
pigmentare individuală.
Are 2 porţiuni anatomice:
 Gingia liberă (neataşată)
- înconjoară coletul dintelui ca un guler şi formează papila interdentară
- nu este ataşată direct de dinte sau de osul alveolar
 Gingia fixă (ataşată)
- este porţiunea care aderă ferm la osul alveolar şi la dinte.
Între gingia liberă şi smalţ se creează un spaţiu – şanţul gingival - cu o înălţime de 1-3 mm.

Structura histologică
Gingia este alcătuită din epiteliu şi corion.
Epiteliul gingival
 Este de tip stratificat pavimentos cheratinizat sau paracheratinizat.
 Are un turnover rapid: aproximativ 10 zile.
 Porțiunea de epiteliu care se găsește la baza şantului gingival și fixează gingia de dinte se
numește epiteliu joncțional. Epiteliul joncțional se fixează de smalţ prin dispozitivul de ataşare
Gottlieb. Acesta este format din hemidesmozomi care leagă celulele epiteliului joncţional de
cuticula smalţului. Cuticula este o membrană bazală groasă, aplicată direct pe cristalele de
hidroxiapatită din smalţ. Este sintetizată de celulele epiteliului joncţional. Epiteliul joncțional are
o importanță clinică deosebită, pentru că formează o barieră ce împiedică pătrunderea bacteriilor
în spațiul periodontal.

3
Corionul gingival

Este un ţesut conjunctiv dens bogat vascularizat şi inervat. Prezintă papile conjunctive înalte, dese,
care se proiectează în epiteliu. Conţine fibre de colagen numeroase, sistematizate în 4 grupe :
▪ grupul dento-gingival - cel mai numeros, leagă corionul gingival de cementul cervical, fixând
gingia la coletul dentar
▪ grupul circular - înconjoară dintele, încrucişându-se cu grupul precedent
▪ grupul alveolo-gingival - leagă gingia de creasta alveolară
▪ grupul periosto-gingival - leagă gingia de periostul osului alveolar.

Funcţiile gingiei
 Contribuie la fixarea dintelui in alveolă
 Protejează osul alveolar şi ligamentul periodontal împotriva invaziilor bacteriene.

OSUL ALVEOLAR

▪ Înconjoară și susține rădăcina dintelui. Se află în contact direct cu ligamentul periodontal, care-l
separă de dinte.
▪ Este format din osul alveolar propriu-zis și osul alveolar de suport.

Osul alveolar propriu-zis este o lamă subțire de os compact care formează peretele intern al
alveolei dentare, pe care se fixează ligamentul periodontal. Se numește și lama cribriformă deoarece
este perforat de numeroase orificii prin care trec vase şi nervi spre ligamentul periodontal.

Osul alveolar de suport înconjoară osul alveolar propriu-zis. Este format din os spongios și os
cortical. Osul cortical este un strat de os compact care formează peretele extern dur al mandibulei și
maxilei, pe fața vestibulară și orală. Pe radiografii, osul alveolar de suport apare ca o linie radioopacă
densă numită lamina dura.
Osul alveolar este structura cea mai plastică a periodonţiului. Este un os de tip imatur, care se
remodelează continuu prin apoziţie si resorbţie în funcţie de forţele mecanice ce acţionează asupra
dintelui. Aceasta permite intervenţia cu aparate ortodontice pentru a modifica poziţia dintelui în
alveolă fără a distruge osul alveolar.

4
 DEZVOLTAREA DINTELUI

Dinţii primari (deciduali) încep să se formeze în perioada prenatală, în săptămâna a 6-a de viaţă
intrauterină. Dezvoltarea dinţilor deciduali continuă şi după naştere, pe parcursul a 2-3 ani.
Etapele formării dintelui sunt:
 Etapa iniţială (săptămâna 6-7 de viaţă intrauterină)
 Etapa de mugure dentar (săptămâna a 8-a)
 Etapa de cupă dentară (săptămâna 9-10)
 Etapa de clopot adamantin (săptămâna 11-12)
 Stadiul secretor (apoziţional) – începe într-un moment variabil cu tipul de dinte
 Etapa de mineralizare (maturare)
Etapa iniţială
Ectodermul oral proliferează şi pătrunde în mezenchimul subiacent, formând două lame dentare
primare (inferioară şi superioară) în dreptul viitoarelor arcade dentare.

Stadiul de mugure dentar

Din fiecare lamă dentară primară apar pe rând câte 10 muguri dentari ce corespund viitorilor 10 dinţi
deciduali, începând cu incisivii şi caninii.
Mugurii au aspectul unor mase de celule ectodermice cu formă rotundă sau ovoidă. EI pătrund în
mezenchimul subiacent şi se îndepărtează tot mai mult de lamina dentară din care s-au format, dar
rămân ataşaţi de ea prin câte un pedicul epitelial.

Stadiul de cupă dentară

Mugurele dentar se mărește progresiv și devine concav în partea inferioară, luând aspect de cupă.
Mugurele induce proliferarea şi diferenţierea mezenchimului subiacent care pătrunde în partea
inferioară a mugurelui formând papila dentară (pulpa dentară primitivă).
Celulele ectodermice ale mugurelui se diferențiază și formează organul adamantin (organul
smalţului). Celulele organului adamantin se diferenţiază în 3 straturi:
1. Epiteliul adamantin extern – conţine celule cubice dispuse pe un singur rând, acţionând ca o
barieră protectoare în timpul formării smalţului.
2. Pulpa smalţului (reticulul stelat) – este dispusă în centrul organului adamantin şi formează
masa lui principală. Conţine mai multe straturi de celule epiteliale modificate, cu aspect stelat,
care au numeroase prelungiri citoplasmatice care se anastomozează formând un reticul celular.
Matricea extracelulară a pulpei smalţului este abundentă, cu aspect gelatinos.
3. Epiteliul adamantin intern este format dintr-un rând de celule cilindrice înalte, adiacente
papilei dentare, care vor forma smalţul într-o etapă ulterioară. Acest strat este separat de papila
dentară printr-o membrană bazală ce corespunde viitoarei joncţiuni dintre smalţ şi dentină.
Epiteliul adamantin extern şi cel intern se află în continuitate unul cu altul. La locul în care iau
contact unul cu altul se formează ansa cervicală.
Mezenchimul din jurul mugurelui dentar se condensează şi formează un strat compact - sacul dentar -
din care care se vor forma componentele periodonţiului: cementul, osul alveolar şi ligamentul
periodontal
5
Stadiul de clopot adamantin

Organul adamantin ia formă de clopot datorită alungirii şi adâncirii papilei dentare în interiorul lui.
În acest stadiu, organul adamantin prezintă 4 straturi componente:
1. epiteliul adamantin extern
2. pulpa smalţului
3. stratul intermediar – alcătuit din celule cuboidale dispuse pe un singur rând
4. epiteliul adamantin intern - format din celule columnare înalte (care se vor diferenția în
ameloblaste) .
Pulpa smalţului şi stratul intermediar au rolul de a proteja ameloblastele faţă de presiunea continuă
exercitată de papila dentară în creştere.
Celulele din epiteliul adamantin intern nu se mai divid; se alungesc și își schimbă polaritatea,
transformându-se în ameloblaste. Ameloblastele stimulează diferenţierea celulelor mezenchimale din
papila dentară:
- cele de la periferia papilei iau aspect de celule epiteliale, devin celule producătoare de dentină
(odontoblaste)
- celulele din centrul papilei formează primordiul pulpei dentare.
Deşi se diferenţiază mai târziu decât ameloblastele, odontoblastele îşi încep activitatea secretorie
înaintea acestora, astfel încât dentina este primul ţesut mineralizat care se depune, spre sfârșitul
stadiului de clopot adamantin. Dentinogeneza precede întotdeauna amelogeneza.

După ce se diferențiază organul adamantin, lamina dentară începe să se dezintegreze.

Stadiul apoziţional (secretor) și de maturare (mineralizare)

Dintele în dezvoltare este complet diferenţiat şi nu mai este legat de ectodermul oral.
În acest stadiu are loc secreția și depunerea dentinei și a smalțului. Odontoblastele secretă inițial
dentina nemineralizată (predentina). În decurs de 24 de ore după depunere, dentina se calcifică.
Dentina elaborată stimulează ameloblastele și acestea vor începe să sintetizeze și să depună matricea
smalţului, formând scheletul organic al prismelor adamantine. Matricea smalțului se mineralizează la
scurt timp după depunere.
Dentina și smalțul sunt secretate și depuse în straturi succesive. Dentina se depune în sens centripet,
de la joncțiunea smalț-dentină spre papila dentară. Ultimul strat de dentină se depune în profunzime.
Smalțul se depune în sens centrifug, de la joncțiunea smalț-dentină spre exterior. Ultimul strat de
smalț se depune la suprafață.

După ce depun smalţul, ameloblastele se îndepărtează treptat spre exterior, micşorând pulpa
smalţului. Organul adamantin se îngustează progresiv, iar epiteliul adamantin extern fuzionează cu
cel intern formând epiteliul adamantin redus. Când dintele erupe, epiteliul adamantin redus
fuzionează cu epiteliul bucal.
Formarea rădăcinii dintelui
Are loc după ce coroana se dezvoltă complet şi ia forma definitivă, chiar înainte de erupţia dintelui.
1. La baza dintelui în dezvolare, la nivelul viitorului colet dentar, epiteliul adamantin extern şi cel
intern fuzionează, formând un “guler“ de celule epiteliale - teaca epitelială Hertwig - care va
înconjura rădăcina dintelui în formare, va ghida dezvoltarea ei și-i va determina forma. Celulele

6
 tecii epiteliale proliferează rapid și se extind dinspre linia cervicală spre țesutul conjunctiv
subiacent. Pe fața ei internă, teaca epitelială Hertwig vine în contact cu papila dentară, iar pe fața
externă cu sacul dentar.
2. Teaca epitelială Hertwig induce diferenţierea celulelor din papila dentară adiacentă în
odontoblaste care încep să sintetizeze dentina radiculară. Stratul de dentină radiculară creşte
prin apoziţie pe suprafaţa dinspre papila dentară.
La nivelul rădăcinii, depunerea dentinei este mai lentă decât la nivelul coroanei, iar gradul ei de
mineralizare este mai scăzut decât al dentinei coronare.
3. După ce se formează dentina radiculară, teaca epitelială Hertwig se resoarbe, fiind înlocuită de
celule mezenchimale din sacul dentar.
4. Dezintegrarea tecii Hertwig permite dentinei nou formate să ia contact direct cu celulele sacului
dentar din vecinătatea rădăcinii. Dentina induce diferenţierea celulelor mezenchimale de pe faţa
internă a sacului dentar în cementoblaste. Acestea acoperă rădăcina dintelui şi încep să
elaboreze cementul. Restul celulelor din sacul dentar se diferențiază în fibroblaste care încep să
sintetizeze fibre de colagen, formând ligamentul periodontal și în osteoblaste care formează
țesut osos (osul alveolar).
În structura ligamentului periodontal pot persista resturi celulare din teaca epitelială Hertwig sub
forma unor insule mici - cuiburi epiteliale Malassez - ce pot constitui punctul de plecare pentru
dezvoltarea unor chisturi radiculare periapicale.
Rădăcina dintelui se formează în aproximativ 2-3 ani.

Erupţia dintelui
După ce s-a format coroana şi parţial rădăcina, dintele penetrează mucoasa şi devine vizibil în
cavitatea bucală. Când cea mai mare parte a coroanei devine vizibilă şi ia contact cu dintele de pe
arcada opusă, erupţia dintelui este încheiată.
În momentul erupției, rădăcina dintelui nu este complet formată. Ea continuă să se formeze și după
ce dinții erup, timp de încă 1-1,5 ani.

Formarea dinţilor permanenţi

Dinţii permanenţi încep să se formeze în luna 4-5 de viaţă intrauterină, când fiecare lamă dentară
primară formează prin proliferare câte o lamă secundară din care iau naştere mugurii dinţilor
permanenţi. Întregul proces durează 9-10 ani şi se desfăşoară pe măsură ce se dezvoltă mandibula şi
maxila.
Mugurii dinților permanenți sunt localizați inferior și posterior de dinții temporari. Pe măsură ce erup, dinții
permanenți împing rădăcinile dinților deciduali, care se vor resorbi. În acest proces dinții temporari au un rol
important, pentru că ei ghidează dinții permanenți, menținând spațiile în care aceștia vor erupe. De aceea,
pierderea precoce a dinţilor deciduali afectează erupţia dinţilor permanenţi și poziţia lor în arcada
dentară.