Sunteți pe pagina 1din 16

Subiectul I

Noțiunea de mediu înconjurător și de resurse naturale


Noţiunea de mediu este caracterizată în literatura juridică ca fiind o noţiune cameleon, deoarece
cunoaşte numeroase valenţe, fiind utilizată şi în limbajul comun având înţelesuri mai mult sau mai puţin
diferite.
Mediul poate fi văzut ca un ansamblu de factori naturali sau creaţi prin activităţi umane care
acţionează asupra condiţiilor de viaţă şi existenţă ale omului sau societăţii. Actualmente este folosită
denumirea „mediu” şi nu aceea de „mediu înconjurător” care este considerată a fi pleonastică. Unii
specialişti definesc mediul ca fiind „totalitatea lucrurilor, fenomenelor, influenţelor, de natură să
cauzeze schimbări de diferit ordin în activitatea umană şi a omului însuşi, precum şi cele ce nu
provoacă influenţă şi nu pot fi influenţate de om, dar formează un anturaj al vieţii lui”.
Potrivit art.1 alin. 2 Legii nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005 privind protecţia mediului, mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care
pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
 Noţiunea de mediu poate fi examinată:
- În sens restrîns : punct de reper pentru ,,tot ce ne înconjoară”, serveşte omul (mediu uman).
- În sens larg : totalitatea factorilor biotici, abiotici şi atropici în raport cu un obiect (grup de obiecte) şi
care (factorii) se găsesc într-o strînsă interdependenţă cu acest obiect (grup).
Resursele naturale sunt obiectele, fenomenele, condiţiile naturale şi alţi factori utilizabili în trecut,
prezent şi viitor pentru consum direct şi indirect, care au valoare de consum şi contribuie la crearea de
bunuri materiale şi spirituale.
Resursele naturale se folosesc sau pot fi folosite ca mijloace de muncă, surse de
energie, de materie primă şi de materiale, nemijlocit ca obiecte de consum şi recreare, ca bancă a fondului
genetic sau sursă de informaţii despre lumea înconjurătoare.
Clasificarea resurselor naturale
Resursele naturale renovabile = resursele naturale care regenerează în circuitul substanţelor din
biosferă sau pot fi întregite artificial într-o perioadă de timp comensurabilă cu termenul lor de consum (cu
ritmul de activitate economică a omului),
Resursele naturale nerenovabile = resursele naturale care nu regenerează în circuitul substanţelor
din biosferă într-o perioadă de timp comensurabilă cu termenul lor de consum (cu ritmul de activitate
economică a omului).
Resursele naturale naţionale = Resursele naturale care au importanţă pentru întreaga populaţie a
ţării.
Resursele naturale locale = Resursele naturale care au importanţă pentru populaţia unui teritoriu mai
limitat.
Resursele naturale destinate exploatării = Resursele naturale atrase (folosite) în circuitul economic.
Resursele naturale de rezervă = Resursele naturale destinate exploatării (resursele utilizabile), dar
neatrase în procesul de activitate economică.
Resursele naturale protejate = Resursele naturale care prezintă o valoare deosebită pentru
menţinereaechilibrului ecologic şi care nu pot fi atrase în procesul de activitate economică.
Resursele naturale curative = Obiectele şi condiţiile naturale care pot fi folosite în scopuri curative
şi de profilaxie a bolilor.
Resursele naturale transfrontiere = Resursele naturale care marchează, traversează frontierele
dintre două sau mai multe ţări ori îşi au amplasamentul la frontieră.
Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează
relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii,
în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale - naturale şi artificiale -
precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.
Protecţia mediului presupune utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea combaterea
poluării. Conservarea mediului reprezintă menţinerea reproducerea calităţii factorilor naturali de mediu.
Dezvoltarea mediului presupune ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale.
Subiectul II
Principiul prevenirii riscurilor ecologice și al producerii daunelor
Principiul „poluatorul plătește”
Principiul acţiunii preventive
Se bazează pe regula generală că „e mai bine să previi decât să combaţi”. Activitatea de prevenire
trebuie să aibă în vedere evitarea poluării şi degradării mediului, deoarece este cu mult mai puţin
costisitoare decât repararea daunelor ecologice, daune care de multe ori au caracter ireversibil.
Prevenirea riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând raţiune acestei activităţi.
Prevenirea poate fi privită sub două aspecte: prevenirea producerii consecinţelor dăunătoare ale poluării;
limitarea sau eliminarea efectelor dăunătoare care s-ar putea produce după ce poluarea a avut loc.
Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia mediului şi operează practic în două trepte. Într-o primă
treaptă, el priveşte întreaga activitate de legiferare în acest domeniu, raţiunea normelor dreptului
mediului constând tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua treaptă când se traduce în practică
acest principiu, un accent deosebit se pune pe rolul autorităţilor pentru protecţia mediului privind
emiterea acordurilor şi sau autorizaţiilor de mediu.
DAUNĂ ECOLOGICĂ = considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor factorilor de
mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.

Principiul "poluatorul plăteşte"


Are asigurată aplicarea prin consacrarea răspunderii ce revine persoanelor fizice şi juridice care, prin
activităţile lor produc poluare. Poluatorul este obligat să suporte consecinţele nerespectării îndatoririlor
prevăzute de lege privind introducerea şi folosirea unor tehnologii nepoluante, limitarea poluării la
parametrii stabiliți de ecostandarde, nerespectarea procedurii de autorizare şi a altor obligaţii
specifice în acest sens.
Agentul poluator adică persoana care poluează şi care cauzează mediului un prejudiciu, va răspunde
indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu. Prin acest principiu se consacră nu numai ampla obligaţie a
poluatorului mediului de a repara prejudiciul cauzat ci și imputarea unui cost social al poluării pe care el o
generează, adică toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii
înseşi şi toate acestea independent de culpă exprimă aşadar răspunderea în sens larg, cuprinzând orice
obligaţie de a face, de la respectarea prevederilor legii până la suportarea sancţiunilor contravenţionale
penale sau civile.
Acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul acţiuni preventive, al reţinerii poluanţilor
la sursă şi principiul precauţiei în luarea deciziei, deoarece aplicat singur, duce la consecinţe inadmisibile.
Acest principiu ridică probleme economice şi juridice complicate prin care se consacră nu simpla
obligaţie a poluatorului mediului de a recupera prejudiciul cauză ci să i se impute acestuia costul social al
poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci
şi asupra naturii înseşi şi toate acestea independent de culpă . Acest principiu exprimă deci răspunderea
în sens larg cuprinzând orice obligaţie de a face, de la respectarea prevederilor legii până la
suportarea sancţiunilor contravenţionale penale sau civile.
            Pentru ca sa putem vorbi intr-adevar de intelegerea complexa a raspunderii juridice in cazul
principiului 'poluatorul plateste' trebuie sa avem in vedere, cel putin, urmatoarele elemente:
            - prejudiciul material efectiv produs;
            - cheltuielile justificate in raport cu prejudiciul;
            - nerealizarea eventualului profit;
            - prejudiciul integritatii fizice si a sanatatii;
            - paguba produsa mediului care, in raport de lipsa altor elemente, se apreciaza in functie de
cheltuielile restabilirii aproximative a starii mediului dinaintea producerii poluarii.
            Acest principiu - poluatorul plateste - este un instrument care permite sa se repartizeze costurile
protectiei mediului intre poluatori ori utilizatorii resurselor si cei care beneficiaza de ameliorarile aduse.
Subiectul III
Răspunderea civilă pentru prejuriciul ecologic
În condiţiile în care poluarea este determinată de activitatea generală a unor agenţi economici, este
perfect logică angajarea răspunderii acestora pentru riscul a cărei consecinţă urmează să se repercuteze la
nivel colectiv sau individual. Din această perspectivă, răspunderea pentru riscul ecologic îşi păstrează şi
chiar îşi amplifică funcţia de prevenire şi contracarare a efectelor negative asupra calităţii mediului,
stimulând realizarea tehnologiilor curate.
În domeniul ecologic este deosebit de important să se asigure în toate cazurile o reparare a
prejudiciului, datorită specificului şi consecinţelor deosebit de grave pe care le pot genera pagubele,
consecinţe care uneori sunt ireversibile.
Instituirea regulii unui regim de răspundere civilă pentru risc permite, pe baza stimulării atitudinii
diligente şi prudente, folosirea raţională a factorilor de mediu, instituirea şi perfecţionarea unui sistem de
reguli adaptat noilor cerinţe ale vieţii economico-sociale.
Răspunderea civilă = intervine atunci cînd prin fapta ilicită săvîrşită se cauzează un prejudiciu
patrimonial, ce trebuie reparat. Problema răspunderii reparatorii pentru daune ecologice produse se
soluţionează conform principiului “poluatorul plăteşte”. Răspunderea este obiectivă, indiferent de culpă şi
solitară, în cazul pluralităţii autorilor.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc cumulativ
următoarele condiţii:
- săvîrşirea unei fapte ilicite;
- cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
- existenţa unui raport de cauzalitate;
- capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite;
- culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedotă, dat fiind caracterul obiectiv al răspunderii
civile de mediu.
DAUNĂ ECOLOGICĂ = considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor factorilor de
mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit.
În esenţă, dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare şi se consideră că ea vizează toate
domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali;
Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate factorilor
naturali sau artificiali şi în funcţie de gravitatea lor se grupează în deteriorări ale mediului şi dezastre
ecologice. Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul medioului, prejudiciul trebuie să îndeplinească ca
condiţii:
- să fie patrimoniale;
- să fie cert;
- să fie determinat ca întindere, ca valoare.
Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este posibilă întotdeauna, se prevede prin Legea mediului,
obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cautat şi de a reface cadrul natural deteriorat, încercând o
restabilire a condiţiiloer anterioare producerii prejudiciului.
Subiectul IV
Principiul informarii si participarii publicului la luarea deciziilor
Acest drept, include in continutul sau si dreptul de informare asupra planurilor sau proiectelor de
mediu, dreptul de a participa la luarea deciziilor referitoare la mediu si chiar dreptul de a te adresa
organelor de justitie pentru recuperarea pagubelor suferite ca urmare a deteriorarii mediului. Necesitatea
participarii publicului la gestionarea si protectia mediului este prevazuta expres de multe tratate si conventii
internationale, dar, cele mai edificatoare texte le gasim in Declaratia de la Rio si in Agenda 21 adoptate de
Conferinta Natiunilor Unite de la Rio din 1992.”.
La nivel national, fiecare individ trebuie sa aiba acces la informatiile referitoare la mediu de care
dispun autoritatile publice, inclusiv informatii asupra materialelor cu doza de risc si a activitatilor
desfasurate cu acestea in comunitatea lor, precum si sa aiba prilejul de a participa la luarea deciziilor.
Informatie de mediu inseamna orice informatie scrisa, vizuala, audio, electronica sau sub orice forma
materiala, privind:
a)     starea elementelor de mediu cum ar fi aerul, atmosfera, apa, solul, pamantul, peisajul si zonele naturale,
diversitatea biologica si componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, si interactiunea dintre
aceste elemente
b)     factori precum ar fi substantele, energia, zgomotul si radiatia, activitatile ori masurile, inclusiv masurile
administrative, acordurile de mediu, politicile, legislatia, planurile si la subpunctul a, analizele cost-beneficiu,
sau alte analize si prognoze economice folosite in luarea deciziei de mediu
c)     starea sanatatii si sigurantei umane, conditiile de viata umana, zonele culturale si constructiile si modul
in care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu.
Aceasta participare la protectia mediului este in beneficiul public, intrucat ea permite membrilor
comunitatilor sa contribuie, cunoscand eventualele riscuri, la luarea deciziilor referitoare la mediu si ofera, in
acelasi timp, persoanelor fizice si juridice dreptul si sentimentul ca pot influenta pozitiv starea mediului lor.
Raspunderea pentru accesul liber la informatiile de mediu apartine guvernului sau oricarui organ al
administratiei publice ori regii autonome cu responsabilitati de mediu. Accesul la informatii de interes public
se realizeaza in mod concret prin: afisarea la sediu, publicarea in monitorul oficial sau in mijloacele de
informare in masa, publicatii proprii, pagina proprie de internet, consultare la sediu in spatii special
amenajate in acest scop.
Pentru ca acest principiu sa functioneze, adica sa fie posibil si eficient, este necesar nu numai ca
informatia sa fie accesibila (fac exceptie informatiile cu caracter secret, a caror difuzare ar periclita
interese majore ale statului) ci sa si fie folosita de cetateni. Pentru a preintampina pasivitatea autoritatilor,
cetatenii trebuie sa-si exercite dreptul de a solicita aceste informatii (informatia sa fie ceruta) iar
guvernul si celelalte organe ale administratiei publice trebuie nu doar sa raspunda acestor solicitari, dar si sa
distribuie in permanenta, chiar daca nu sunt cerute, informatii asupra mediului. Astfel, obligatia fiecaruia de
a ocroti mediul inseamna, totodata, si dreptul tuturor de a participa la formularea si punerea in aplicare a
politicii mediului si la stabilirea regulilor generale si a legilor referitoare la acesta.

Interzicerea poluării trebuie abordată atât la scară naţională cât şi globală, prin colaborarea între
toate ţările, în condiţii de egalitate, prin încheierea de acorduri bi sau multilaterale, în scopul  prevenirii sau
al limitării efectelor negative aduse mediului înconjurător.
Problemele complete ale mediului înconjurător sunt directe legate de progresul unei ţări şi starea ei
de dezvoltare. Limitarea sau oprirea poluării presupune costuri uriaşe care nu pot fi suportate de ţările mai
puţin dezvoltate, în timp ce ţările industrializate sunt nevoite să găsească soluţii pentru combaterea unor
fenomene determinate de ploile acide, despăduriri, deşertificări, eliminarea deşeurilor periculoase, poluarea
electromagnetică ş.a.
„Îu toată dificultatea găsirii unor soluţii optime în teoria şi practica economică, s-au adoptat o serie
de mijloace care privesc controlul şi combaterea poluării, o parte din aceste soluţii pun accentul e xclusiv pe
factorul tehnologic si tehnologiile antipoluante si altele au în vedere politici ecologice eficiente care pun
accentul pe relaţia cost-beneficiu
în literatura de specialitate s-a vorbit şi despre eficacitatea sancţiunilor în domeniul împiedicării sau
atenuării poluării. S-a admis că, în elaborarea şi aplicarea sancţiunilor administrative şi penale, să se ţină
seama de natura, cel mai adesea ireversibilă, a daunelor ecologice, sancţiunile urmând să fie date încât să
determine respectarea dispoziţiilor legale, accentul punându-se pe rolul lor preventiv.!
În evitarea poluării un rol însemnat revine sistemelor de supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor
survenite în calitatea factorilor de mediu.
Principiul interzicerii poluării Interzicerea poluării trebuie abordată atât la scară naţională cât şi
globală, prin colaborarea între toate ţările, în condiţii de egalitate, prin încheierea de acorduri bi sau
multilaterale, în scopul prevenirii sau al limitării efectelor negative aduse mediului înconjurător.
Problemele complexe ale mediului înconjurător sunt directe legate de progresul unei ţări şi starea ei
de dezvoltare.
Limitarea sau oprirea poluării presupune costuri uriaşe care nu pot fi suportate de ţările mai puţin
dezvoltate, în timp ce ţările industrializate sunt nevoite să găsească soluţii pentru combaterea unor
fenomene determinate de ploile acide, despăduriri, deşertificări, eliminarea deşeurilor periculoase, poluarea
electromagnetică ş.a.
1.Cu toată dificultatea găsirii unor soluţii optime în teoria şi practica economică, s-au adoptat o serie
de mijloace care privesc controlul şi combaterea poluării, aceste soluţii pun accentul exclusiv pe
factorul tehnologic – tehnologiile antipoluante
2.Limitarea sau stoparea efectelor poluării mediului înconjurător a făcut obiectul preocupărilor
Conferinţei de la Stockholm, care a elaborat şi a recomandat statelor o serie de instrumente în acest scop.
3.Eeficacitatea sancţiunilor în domeniul împiedicării sau atenuării poluării deoarce cel mai adesea
daunele produse mediului sunt ireversibile.
Nu este lipsit de importanţă să mai arătăm că în fundamentarea politicii ambientale , guvernele
trebuie orientate tot mai mult asupra cauzelor poluării şi nu asupra efectelor.
4. Un rol important în evitarea poluării îl au şi studiile de impact ecologic.
Subiectul 5
Regimul ariilor protejate
Scopul acesteia îl constituie „garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural, obiect de
interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltarea durabilă”
Regimul juridic astfel instituit reglementează:
a) asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice pe
teritoriul României;
b) menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi a speciilor
din flora şi fauna sălbatică;
c) identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de protecţie, pentru
conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
d) categoriile de arii naturale protejate, tipurile de habitate naturale, speciile de floră şi faună sălbatică
şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce se supun regimului special de protecţie, conservare şi utilizare
durabilă;
e) constituirea, organizarea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii naturale protejate, precum şi a
regimului acesteia;
f) regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de instituire a regimului de protecţie
pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
g) măsurile pentru protecţia şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice periclitate, vulnerabile
Arie naturală protejată - zona terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi
animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau
de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie
şi conservare, stabilit conform prevederilor legale.
Categorii de arii protejate avem:
a). Rezervaţiile
b). Parcurile naturale
c). Rezervaţiile ştiinţifice
d). Monumentele naturii
Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie a bunurilor patrimoniului natural, se instituie un regim
juridic diferenţial pentru categoriile de arii protejate stabilite la nivel naţional şi internaţional.
Instituirea regimului de arie naturală protejată se face:
a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru rezervaţiile biosferei;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri, zone umede de
importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică, rezervaţii
ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;
c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, pentru propunerile de
situri de importanţă comunitară;
d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate, de interes judeţean sau
local (art. 8).
Ansamblul ariilor naturale protejate, desemnate potrivit legii conform categoriilor reglementate,
constituie reţeaua naţională de arii naturale protejate.
Subiectul 6
Cauzele poluării și efectele poluării
În zilele noastre, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, şi înmulţirea populaţiei
globului şi aspiraţia generală spre bunăstare pe de altă parte, au dus la creşterea fără precedent a
fenomenului de poluare.
Principalele cauze care pot avea şi de regulă au efecte negative asupra mediului prin poluare sunt:
a. ignorarea efectelor negative pe care le pot produce asupra mediului aplicarea cuceririlor revoluţiei
ştiinţifico-tehnice fie datorită faptului că ştiinţa nu era în stare la un moment dat, să evalueze eventualele
astfel de efecte sau nu era posibilă prevederea complexităţii şi gravităţii acestora, fie deoarece
consecinţele prevăzute nu păreau grave sau nu erau iminente;
b. greşita înţelegere a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor investiţii necesare prevenirii
poluării, considerându-se că este mai rentabilă plata unor amenzi, decât realizarea măsurilor uneori
costisitoare, de prevenire a poluării mediului;
c. creşterea sensibilă a pericolului unor catastrofe pentru mediu ca urmare a aplicării tehnologiilor,
folosirii instalaţiilor şi materialelor periculoase;
d. industrializarea excesivă bazată pe tehnica avansată poate şi ea dăuna mediului, întrucât instalaţiile de
protecţie, rămân nu de puţine ori în urma dezvoltării industriilor.
f. supraexploatarea resurselor naturale;
g. rămânerea în urmă a economiei şi folosirea unor tehnici şi tehnologii depăşite în ţările slab dezvoltate
constituie o altă cauză a poluării mediului.
h. creşterea traficului de transport indiferent de cale, pe sol, în aer şi pe apă constituie o altă sursă
majoră de poluare cauzată de amplasarea căilor de comunicaţii şi degajarea în atmosfera a gazelor de
eşapament. O situatie gravă de poluare o reprezintă deversarea în apele marine a reziduurilor petroliere;
i. rămânerea în urmă a gândirii umane, lipsa unei conştiinţe ecologice sau o astfel de conştiinţă foarte
scăzută dăunează mult mediului, deoarece nu ţine pasul cu dezvoltarea condiţiilor materiale ale vieţii, se
adaptează mai greoi la noile condiţii şi cerinţe privitoare la păstrarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de
mediu;
j. Altele : radioactivitatea apărută datorită experienţelor nucleare şi accidentelor la centralele
atomoelectrice, folosirea neştiinţifică a pesticidelor şi insecticidelor, deşeurilor menajere neadministrate
corespunzător, regulilor de igienă, războaiele de toate felurile, dezvoltarea industriilor de război etc.
Subiectul 7
PROTECȚIA APELOR ÎN ROMÂNIA
Protecţia mediului în România constituie o prioritate a dezvoltării economico-sociale ce are ca scop
obţinerea unui mediu curat şi sănătos care să nu afecteze posibilităţile de dezvoltare a generaţiilor viitoare.
Este necesară asigurarea protecţiei mediului înconjurător şi conservarea resurselor naturale, a apei, în
concordanţă cu cerinţele unei dezvoltări economice şi sociale durabile, precum şi creşterea nivelului de
educaţie şi conştientizare a populaţiei privind realizarea acestor obiective.
Constituind o resursă naturală cu mare valoare economică în toate formele sale de utilizare,
conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt obiective imperative, ce se urmăresc a se realiza prin:
–          dezvoltarea conştiinţei de mediu;
–          aplicarea de stimuli economici;
–          aplicarea de sancţiuni celor ce încalcă normele juridice privind protecţia apelor.
 Protecţia juridică a apelor se realizează sub următoarele forme principale: protecţia cantitativă şi
protecţia calitativă.
Protecţia cantitativă a resurselor de apă se realizează prin folosirea raţională şi protecţia lor împotriva
epuizării. Reglementările juridice prevăd în acest scop obligaţii pentru:
–          utilizatorii de apă în scopul folosirii raţionale a resurselor de apă;
–          organele centrale şi locale ale puterii executive, agenţii economici, persoanele juridice, de a lua măsuri
pentru reducerea consumului de apă, folosirea repetată a apei, întreţinerea instalaţiilor de apă în stare
corespunzătoare pentru evitarea pierderilor;
–          cei ce gospodăresc şi folosesc apa, să ia măsuri de dotare cu mijloace de măsurare a debitelor de apă;
În situaţiile în care debitele de apă nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor autorizaţi, organele competente
stabilite prin lege, pot aplica restricţii temporare de folosirea resurselor de apă.
Protecţia calitativă a apei urmăreşte menţinerea calităţii şi purităţii apei. În acest scop, legislaţia în materie
stabileşte că poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. Ministerul Mediului şi Apelor aprobă
normele de calitate a apei potabile, elaborează norme, standarde de calitate a apelor, standarde de emisie,
epurare şi evacuare a apelor, procedura de autorizare a exploatării apei, norme pentru realizarea
construcţiilor hidrotehnice pentru îndiguiri, irigaţii, regularizări, desecări-drenaj etc.
Organele de gospodărire a apelor, organele locale ale administraţiei publice, persoanele fizice şi juridice au
obligaţia de a executa lucrări de amenajare, curăţire, întreţinere a resurselor de apă.
Persoanele fizice şi juridice, ca utilizatori de apă, au următoarele obligaţii:8
–          să ceară acordul autorizaţia de mediu pentru activitatea de navigaţie pe ape, pentru producerea de
energie etc.;
–          să respecte standardele de emisie şi de calitate a apelor precum şi prevederile din acordul / şi
autorizaţia de mediu;
–          să nu arunce sau să depoziteze pe malurile sau albiile apelor deşeuri, substanţe explozibile,
periculoase, narcotice, etc. ;
–          să nu folosească energie electrică sau substanţe periculoase pentru pescuit;
–          să nu spele în apele naturale autovehicule, utilaje, ambalaje cu conţinuturi uleioase, cu substanţe
toxice, periculoase etc.;
–          dacă deţin nave, să se doteze cu platforme plutitoare, pompe marine, etc.;
–          să nu pună în funcţiune obiective economice sau ansambluri de locuinţe, fără reţele de canalizare şi
instalaţii de epurare a apei corespunzătoare.
Un alt instrument de protecţie a apelor, de prevenire şi combatere a poluării lor, îl reprezintă
controlul prealabil al tuturor activităţilor cu impact asupra apelor, pe calea obligativităţii unor avize şi
autorizaţii administrative, cum sunt:
–          avizul de amplasament şi avizul de gospodărire a apelor , necesare pentru efectuarea lucrărilor ce se
construiesc pe ape sau care au legătură cu apele;
–          autorizaţia de gospodărire a apelor , este reglementarea tehnico-juridică ce condiţionează punerea în
funcţiune sau exploatarea obiectivelor existente şi ale celor noi, ce se construiesc pe ape sau care au
legătură cu apele;
–          acordul şi autorizaţia de mediu, pentru activităţile pe care le impun.
Importanţa deosebită a apei ca resursă naturală de valoare economică, rezultă şi din faptul că pentru
protejarea ei (calitativă şi cantitativă) 9 se aplică atât stimuli economici pentru cei preocupaţi constant în
protejarea ei cât şi sancţiuni şi penalităţi pentru cei ce o poluează.
Subiectul 8
Măsuri legate de protecția solului în țara noastră
Solul este o componentă importantă şi esenţială a biosferei, având o ecologie vulnerabilă la
influenţele negative naturale (inundaţii, furtuni, contaminare, poluare atmosferică) sau artificiale
asupra sa. Poluanţii acumulaţi în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic al acestuia, cu consecinţe
negative asupra mediului.
Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică, chimică,
biologică), afectând negativ capacitatea sa bioproductivă. Sursele de poluare a solului sunt: emisii
din procese tehnologice, pesticidele, deversările de petrol, rezidurile industriale şi deşeurile
menajere, exploatările de resurse minerale etc. Poluarea solului este un proces complex reprezentat
de acele fenomene negative care prin efectul lor duc la degradarea şi distrugerea funcţiei sale ca
suport şi mediu în acelaşi timp.
Principalele tipuri de poluare a solului sunt:
1) prin lucrări de excavare la zi, exploatări miniere, cariere
2) prin acoperirea solului cu depouri, depozite de gunoaie, depozite de steril
3) cu deșeuri și reziduuri anorganice, materii organice virgulă metale săruri acid baze
4) cu substanțe purtate de aer hidrocarburi etilenă, amoniac, cloruri, floruri
5) cu materii radioactive
6) cu dejecții animale
7) prin eroziune și alunecare
8) in exces de apă
9) cu agenți patogeni contaminanți, infecțioși și alte asemenea.
Solul este în strânsă interdependenţă cu subsolul şi cu celelalte ecosisteme terestre, fiind
supuse atât regulilor comune de protecţie, cât şi celor specifice, impuse de caracteristicile şi
particularităţile fiecăruia.
Protecţia solului presupune următoarele tipuri de activităţi.:
–  activităţi de îmbunătăţiri funciare, care se adresează de regulă, poluării naturale;
–   activităţi de prevenire şi combatere a poluării solului, ce se adresează, în special, poluării
antropice.
Protecţia juridică a terenurilor are ca scop atât protecţia cantitativă (folosirea completă şi
păstrarea destinaţiei acestor terenuri, a fertilităţii lor, etc), cât şi protecţia lor calitativă
(executarea de lucrări de conservare şi ameliorare a solului pe bază de studii şi proiecte, prevenirea
şi înlăturarea degradării calităţii fizico-chimice şi biologice).
Legea privind protecţia mediului cuprinde dispoziţii care prevăd obligaţia pentru toţi deţinătorii de
terenuri de protecţie a solului, subsolului şi ecosistemelor terestre prin măsuri de gospodărire,
conservare şi amenajare a teritoriului complexe şi adecvate.
Protecţia cantitativă a terenurilor agricole are ca scop folosirea completă şi eficientă,
precum şi păstrarea destinaţiei lor economice. Pentru a se evita reducerea fondului funciar agricol,
scoaterea din circuitul agricol (temporar sau definitiv) este admisă numai în cazuri justificate şi
excepţionale, conform legii.
Protecţia calitativă a terenurilor agricole are ca scop păstrarea potenţialului productiv al
acestora, prevenirea şi înlăturarea degradării calităţilor fizico – chimice şi biologice, precum şi
îmbunătăţirea calităţii solului terenurilor agricole.
Deţinătorii de terenuri cu orice titlu au stabilite prin lege6, în scopul asigurării protecţiei calităţii
solurilor, următoarele obligaţii:
–          
să prevină deteriorarea calităţii solurilor;
–          
să respecte condiţiile stipulate în acordul/autorizaţia de mediu pentru lucrările de amplasare,
construire şi punere în funcţiune a obiectivelor de orice fel, precum şi pentru schimbarea
destinaţiei terenurilor;
–          
să nu ardă vegetaţia ierboasă, stuful, tufărişurile, fără autorizaţie eliberată de autoritatea de
mediu competentă;
–          
să respecte toate prevederile legii privind protecţia terenurilor.
Controlul respectării reglementărilor privitoare la protecţia şi conservarea, precum şi la folosirea
judicioasă a solurilor, subsolurilor, ecosistemelor terestre se organizează şi se exercită de
autorităţile pentru protecţia mediului, sau după caz, de alte autorităţi ale administraţiei publice
competente.
Subiectul 9
Protecția fondului forestier național
Pădurile reprezintă cel mai important stâlp de rezistenţă al sistemului ecologic, având o importanţă
existenţială în viaţa oricărui popor, ca factor de geneză, conservare şi dezvoltare a fiinţei naţionale.
Funcţiile multiple (ecologice, sociale şi economice) ale pădurii presupun instituirea şi existenţa unor
mijloace de protecţie adecvate ale acesteia. În acest sens, se pot stabili următoarele teze cu privire la
rolul pădurii:
–          
pădurea asigură continuitatea poporului român în spaţiul său geografic;1
–          
pădurea contribuie la sănătatea fizică şi spirituală a omului;
–          
pădurea menţine o atmosferă sănătoasă;
–          
pădurea determină atenuarea hazardului climatic;
–          
pădurea contribuie la conservarea solului prin ecosistemele forestiere;
–          
pădurea are rol de reglare a sistemelor ambientale şi de conservare a biodiversităţii;
–          
pădurea contribuie la dezvoltarea economică a ţării, prin funcţia economică pe care o îndeplineşte;
–          
pădurile sunt bunuri regenerabile.
Pentru realizarea funcţiilor pădurii este necesar un ansamblu de mijloace de protecţie care să
armonizeze sfera intereselor economice, sociale şi ecologice.
Fondul forestier naţional este constituit din totalitatea fondurilor, a terenurilor destinate împăduririi,
a celor ce servesc nevoilor de cultură, de producţie sau administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor,
precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de
proprietate
Pentru ca pădurea să protejeze, ea însăşi are nevoie de protecţie, funcţiile ei fiind cele ce o impun în
grija ocrotitorilor naturii şi în afecţiunea caldă a omului. Indiferent de mijloacele prin care se realizează
protecţia pădurilor, acestea trebuie să garanteze ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea
echilibrului ecologic.
1.      Mijloacele de drept constituţional
2.      Mijloace juridice silvice
Protecţia pădurilor se realizează într-un mod special, prin instituirea obligaţiei de pază a acestora, ce
incumbă deţinătorilor de pădure,înţelegându-se prin aceasta, toate acţiunile şi diligenţele întreprinse de
către Regia Naţională a Pădurilor pentru prevenirea şi combaterea tăierilor ilegale de arbori, a furturilor,
distrugerilor, degradărilor, păşunatului, braconajului şi altor fapte păgubitoare.
3.      Mijloacele de drept civil
Mijloacele de drept civil, servesc apărării dreptului de proprietate asupra pădurilor. Mijloacele
juridice civile pot fi directe şi indirecte, în funcţie de temeiul juridic ce le dă naştere, respectiv un drept
real sau un drept de creanţă.
Acţiunea în revendicare este cel mai energic mijloc civil de apărare a proprietăţii, prin care se apără toate
formele dreptului de proprietate, fiind o acţiune reală prin care proprietarul unui bun aflat în posesia
nelegitimă a altei persoane solicită instanţei de judecată recunoaşterea dreptului său de proprietate şi
obligaţia pârâtului la restituirea posesiei bunului.
4.      Mijloacele de drept administrativ
Fondul forestier în general, şi pădurea în special, îşi găsesc o apărare deosebit de eficientă prin mijloacele
de drept administrativ, în categoria cărora se încadrează normele juridice ce sancţionează faptele ilicite
ce constituie contravenţii silvice.
5.      Mijloacele de drept penal
Mijloacele de drept penal presupun cea mai severă sancţionare în ce priveşte răspunderea juridică,
datorită gradului mai ridicat de pericol social pe care-l prezintă unele fapte, calificate astfel drept
infracţiuni. 
6. Obligaţiile deţinătorilor de păduri şi terenuri cu vegetaţie forestieră
–          să nu reducă suprafaţa împădurită a terenurilor cu vegetaţie forestieră, a jneperişurilor şi
pajiştilor existente, decât în cazurile în care legea permite acest lucru;
–          să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurii, potrivit amenajamentelor silvice;
–          să respecte regimul silvic;
–          să ia măsuri de conservare a pădurilor cu funcţii deosebite de protecţie;
–          să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de regenerare;
–          să exploateze păşunile în mod raţional, să ia măsuri de amenajare şi de refacere a acestora;
–          să sesizeze autorităţile competente cu privire la eventualele accidente sau activităţi ce efectuează
ecosistemele forestiere.
Subiectul 10
PROTECȚIA ATMOSFEREI IN DRETPTUL INTERNAȚIONAL
Aerul este un element natural important al mediului, indispensabil vieţii şi sănătăţii oamenilor,
faunei şi florei, ce trebuie protejat prin toate mijloacele, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Poluarea aerului datorată creşterii concentraţiei unor constituienţi normali ai atmosferei sau
unor compuşi străini (elemente radioactive, etc.), impune perfecţionarea regimului juridic de
protejare a acestuia prin elaborarea de reglementări în materie. Atmosfera este poluată ori de câte
ori sunt alterate calităţile sale naturale sau compoziţia sa, prin depăşirea unui prag de calitate a
aerului, care devine periculos pentru mediu şi pentru oameni.
Poluanţii atmosferici au efecte vegetative asupra omului, asupra vegetaţiei, asupra faunei,
apei şi solului, asupra mediului natural în general, dar şi asupra mediului artificial. Poluarea
atmosferică se poate produce de către două categorii de fenomene, respectiv fenomenele naturale
(furtuni de nisip, emanaţii de gaze nocive, praf sau alte substanţe produse de exploziile vulcanice,
etc.) şi fenomenele artificiale, datorate activităţilor umane.
Poluarea atmosferei se poate manifesta sub două forme principale:
–          poluarea industrială
–          poluarea produsă de autovehicule şi aeronave prin gazele de eşapament şi emisiile motoarelor
de aviaţie, zgomote, vibraţii, etc.
Deşi atmosfera reprezintă unul dintre cele mai expuse componente ale mediului, poluarea acesteia a
făcut la început doar obiectul jurisprudenţei. Datorită faptului că poluarea atmosferică nu cunoaşte
graniţe politico-administrative, ea reprezintă un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o
cooperare internaţională pe bază de convenţii în materie sau îndrumări din partea unor organisme şi
organizaţii internaţionale.
Pe plan internaţional regulile adoptate în materie se împart în:
– reguli cu vocaţie universală;
– reguli regionale.
În Europa, problema poluării aerului a devenit critică în cursul anilor ’70, când s-a manifestat
şi poluarea la lungă distanţă, până în ţările scandinave, ca urmare a curenţilor de aer mai ales din
estul Europei, a poluanţilor sulfuroşi care au dus la ploi acide, la acidificarea lacurilor scandinave şi
la dispariţia pădurilor.
Convenţia privind poluarea atmosferică la lungă distanţă de la Geneva din 1979, cu rol în
impulsionarea cooperării internaţionale în domeniu, consacră câteva reguli cu valoare de principii:
– protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;
– reducerea şi prevenirea poluării;
– elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici;
– schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţifică în domeniu, etc;
– consultarea dintre statele poluate şi cele poluante;
– aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanţi la lungă distanţă pe
continentul european.
Legea mediului încadrează poluarea sonoră în problematica protecţiei atmosferei. Poluarea
sonoră este produsă de zgomote care reprezintă acele sunete care sunt dezagreabile sau jenante,
având surse diferite şi efecte multiple (asupra auzului, asupra sistemului cardiovascular, asupra
psihicului, fiind agenţi de stres importanţi).
În legislaţia şi practica statelor, prevenirea şi combaterea poluării sonore se realizează pe
următoarele căi:
– prin acţiunea la sursa poluării;
– prin monitorizarea şi gestiunea corespunzătoare a poluanţilor sonori;
– prin stabilirea de responsabilităţi în sarcina organelor statului, a persoanelor fizice şi juridice.
Subiectul 11
Răspunderea juridică în situația poluării radio-active
Considerată a fi una dintre cele mai importante descoperiri ale omenirii, energia nucleară
reprezintă în acelaşi timp cea mai periculoasă armă a creatorului său. Utilizată în scopul producerii
energiei, regăsită în majoritatea sectoarelor economice în laboratoarele institutelor de fizică
atomică, energia nucleară comportă şi mari riscuri de contaminare, de poluare şi de distrugere a
mediului.
După sursa care o guvernează, radioactivitatea poate fi de două feluri: radioactivitate
naturală (provocată de soare, diferite substanţe etc.) şi radioactivitate artificială (provocată
artificial, ca urmare a unor activităţi umane). Radioactivitatea, sub cele două forme ale sale,
reprezintă o sursă de poluare a mediului. Poluarea radioactivă este produsă de substanţele
radioactive şi reprezintă contaminarea artificială a mediului cu radiaţii ce depăşesc anumite
niveluri. Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului contaminând atât mediul
natural cât şi cel artificial. Astfel, sunt supuse poluării radioactive factorii naturali (ai mediului cu
rol existenţial: apa, atmosfera, solul.
Apa este poluată radioactiv în mare măsură ca urmare a exploziilor nucleare experimentale, a
deversărilor produşilor radioactivi din centralele atomo-nucleare, a ploilor acide. Poluarea
atmosferei are, de asemenea, ca sursă principală exploziile nucleare experimentale, cel mai
redutabil deşeu radioactiv fiind plutoniul care îşi păstrează jumătate din virulenţă peste 200 de
secole.Poluarea solului are ca sursă depozitarea minereului radioactiv, precum şi ploile acide.
 Răspunderea penală, intervine în situaţiile în care se săvârşesc fapte ce constituie un pericol
ridicat pentru mediu, pentru viaţa şi sănătatea umană. Astfel, sunt considerate ca fiind infracţiuni
faptele de:
– desfăşurare de activităţi în domeniul nuclear fără autorizaţie atunci când legea prevede
acest lucru;
– scoaterea din funcţie fără motiv a echipamentelor de control şi supraveghere, impuse de
cerinţele de securitate nucleară sau de radioprotecţie;
– dezvoltarea, fabricarea, deţinerea, importul, exportul, tranzitul sau detonarea de arme
nucleare sau dispozitive explozive nucleare.
Răspunderea contravenţională, intervine în situaţia săvârşirii de contravenţii cu privire la
desfăşurarea de activităţi în domeniile incluse, astfel:
– nerespectarea obligaţiile de raportare;
– nerespectarea limitelor şi condiţiilor prevăzute în autorizaţii;
– utilizarea de personal în activităţi ce nu prezintă risc de accident nuclear, ce nu are
pregătirea necesară, sau a unui personal neverificat;
– utilizarea dispozitivelor şi instalaţiilor nucleare încredinţate în alte scopuri decât cele
stabilite iniţial;
– exercitarea de activităţi nucleare fără permis;
– neevidenţierea strictă a materialelor nucleare şi radioactive;
Constatarea şi aplicarea contravenţiilor se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai comisiei.
Răspunderea civilă, intervine ori de câte ori s-a cauzat unei persoane fizice sau juridice un
prejudiciu ca urmare a activităţilor desfăşurate în domeniul nuclear. Când prejudiciul este urmarea
acestuia săvârşite de comisie sau de un alt program, victimele acestuia pot face plângere în termen
de 30 de zile, la instanţa de contencios administrativ.
Subiectul 12
TEHNICI DE REALIZARE A PROTECTIEI MEDIULUI
MEDIUL = noţiune fundamentală şi atotcuprinzătoare prin care se înţelege lumea vie şi cea
neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul. Mediul şi factorii de mediu sunt afectaţi în cea
mai mare măsură de poluare, capabilă să afecteze şi să deterioreze echilibrul ecologic.
Protectia mediului este o activitate complexa, desfasurata insa intr-un cadru unitar, in care se
statueaza principiile care guverneaza intreaga activitate de protectie a mediului si in care se traseaza
directiile de reglementare a activitatilor economice in vederea atingerii dezvoltarii durabile, elemente care
vizeaza interesul public si care constituie situatii de urgenta extraordinare.
Pentru atingerea efectiva a scopului protectiei mediului, conservarii si ameliorarii calitatii acestuia, pe
parcursul scurtei istorii a dreptului mediului, prin experientele nationale si internationale s-au cristalizat
unele tehnici si modalitati de realizare a normelor de drept privind protectia mediului, chiar daca ele nu au
fost intotdeauna exprimate intr-o forma directa si sistematica.
1.1. Implantarea activitatilor. Aceasta procedura consta in amplasarea activitatilor economico-
sociale astfel incat sa se evite, pe cat posibil, consecintele potential negative asupra zonelor protejate sau
intens locuite. Ea se realizeaza prin intermediul regulilor de urbanism, prin instituirea regulilor de sanatate
publica ca si in cadrul luptei impotriva poluarii aerului.
1.2. Omologarea produselor si aparatelor. In vederea autorizarii producerii, vanzarii, functionarii,
punerii in circulatie s.a.m.d. a diverselor produse ori aparate poluante sau periculoase pentru om si mediu,
acestea sunt omologate de autoritatile publice competente sau sub controlul acestora.
1.3. Informarea administrativa si publica.
Reglementarile nationale de mediu, ca si cele comunitare si internationale, prevad obligatia unei
informari prompte, pertinente si complete referitoare la problemele de mediu. Numai astfel, prin
cunoasterea exacta a situatiei mediului, pot fi eficient constientizate riscurile poluarii si atat administratia
cat si publicul pot actiona pentru prevenire sau, cel putin, pentru diminuarea poluarii.
Informarea administratiei (statului).
In dorinta de a intari, si prin constituirea unui cadru juridic adecvat, cooperarea pentru prevenirea si
combaterea poluarii, statele au negociat si semnat mai multe documente care prevad, printre altele, schimbul
de informatii si date care sa asigure controlul si buna gestiune a resurselor naturale, a produselor chimice si
deseurilor si care sa preintampine poluarea transfrontaliera. In acest sens, fiecare stat are obligatia de a
informa de urgenta celelalte state in legatura cu o situatie sau un eveniment care ar putea aduce prejudicii
mediului aflat sub jurisdictia lor.
Informarea cetateanului.
Accesul la informatiile privind calitatea mediului reprezinta o garantie a dreptului fundamental la un
mediu sanatos si echilibrat ecologic, iar instruirea si constientizarea populatiei constituie una din modalitatile
de implementare a principiilor si elementelor strategice de protectie a mediului. De aceea, autoritatea
centrala de mediu va pune la dispozitia tuturor celor interesati date centralizate privind starea de mediu,
programele si politica nationala in materie etc.
1.4. Controlul aposteriori.
Prevenirea si combaterea poluarii fiind o activitate extrem de complexa, masurile de prevenire, oricat
de perfecte ar fi, nu pot elimina de tot poluarea. Controlul este o forma de depistare si de angajare a
raspunderii juridice pentru incalcarea normelor de protectia mediului. Preventiv, urmatoarele domenii sunt
supuse unor controale periodice: gospodarirea deseurilor, aplicarea reglementarilor privind regimul
ingrasamintelor chimice si pesticidelor, protectia apelor si ecosistemelor acvatice, activitatile generatoare
de riscuri potentiale sau poluare atmosferica
STUDIUL de IMPACT = este un acord provizional ce anticipează apariţia efectelor complexe, generînd
scenarii şi strategii de acţiune.
ACORDUL de MEDIU = actul tehnico-juridic ce se emite în primă fază de proiectare a obiectivelor de
investiţii, potrivit prevederilor legale privind protecţia factorilor de mediu şi se solictă pentru fiecare
investiţie în parte.
Proiectantul, beneficiarul şi constructorul AU OBLIGAŢIA respectării stricte a acordului de mediu emis,
precum şi a lucrărilor suplimentare faţă de documentaţia de bază înscrise în acestea. Autoritatea Teritorială
pentru Protecţia Mediului analizează documentele depuse în vederea obţinerii acordului de mediu, încadrează
acţiunea propusă în tipurile de obiective şi activităţi care se supun sau nu studiului de impact asupra mediului
şi stabileşte competenţa de emitere a acesteia.
AUTORIZAŢIA de MEDIU – actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de
funcţionare pentru activităţile existente şi pentru cele mai noi, pe baza acordului de mediu

Subiectul 13
Răspunderea de mediu în dreptul internațional
Instituţia responsabilităţii internaţionale este diferită de cea din dreptul intern. Trăsătura de
originalitate a răspunderii internaţionale este dată de anumite caractere ale acesteia. Existenţa sa este un
corolar al principiului egalităţii statelor iar finalitatea sa constă în evitarea războiului şi a folosirii forţei
sau ameninţării cu forţa.
Ca şi în dreptul intern, singurul temei al răspunderii penale internaţionale este infracţiunea, în acest
caz fiind vorba despre o infracţiune internaţională.
Răspunderea internaţională în domeniul protecţiei mediului este reprezentată de consecinţele (morale,
politice, juridice) care decurg (pentru subiectele de drept internaţional, respectiv state, organizaţii
internaţionale) fie din săvârşirea unor fapte ilicite (nepermise de normele dreptului internaţional), respectiv
încălcarea unei obligaţii internaţionale statuată prin tratat sau cutumă, fie din prejudiciile generate de
activităţi licite (permise de normele dreptului internaţional), respectiv daunele aduse mediului altor state
de către activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul statului respectiv.
Răspunderea internaţională a statelor decurge din acţiunile sau omisiunile organelor şi funcţionarilor
săi care încalcă normele de drept internaţional şi nu respectă obligaţiile asumate pe cale convenţională.
Pentru a identifica subiectul activ al răspunderii pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din
activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, trebuie stabilit cine este titularul obligaţiilor de
prevenire şi de management al activităţilor menţionate, în determinarea acestui fapt ne poate îndruma
principiul poluatorul plăteşte. Astfel, conform acestui principiu, poluatorul este cel care trebuie să suporte
atât costurile măsurilor de prevenire cât şi a celor de reparare în caz de poluare accidentală.
La nivel internaţional, se face distincţie între răspunderea pentru fapta ilicită şi responsabilitatea
pentru consecinţele prejudiciabile generate de activităţi licite.
Principalele consecinţe juridice ale unei fapte internaţional ilicite sunt obligaţiile statului „vinovat” de
a înceta conduita ilicită şi de a repara dauna cauzată de conduita sa. De asemenea, statul trebuie să
îndeplinească obligaţia încălcată. Chiar dacă statul răspunzător încetează conduita ilicită şi repară dauna
cauzată, el nu este scutit de îndeplinirea obligaţiei încălcate.Atât încetarea încălcării cât şi nerepetarea
faptei ilicite, după caz, fac parte din repararea şi reabilitarea relaţiilor juridice afectate de încălcare.
Obligaţia de reparare are ca obiect orice prejudiciu cauzat de fapta ilicită, indiferent că este vorba de un
prejudiciu material sau unul moral.