1.4.5.

4 Sistemul de axe

Chiar şi sistemul de axe în care se definesc funcţiile de interpolare poate să difere,

astfel:
- sistemul cartezian se utilizează în cazurile simple, care are avantajul de a permite
o înţelegere mai simplă a metodologiei şi obţinerea fără dificultăţi a matricei de rigiditate. In
cazurile mai complicate, îndeosebi pentru elemente cu laturi curbilinii, utilizarea sistemului
cartezian este greoaie sau chiar imposibilă.
- sistemul de coordonate adimensional numit sistemul natural sau intrinsec.
Funcţiile de interpolare se descriu în acest sistem de axe, după care ele trebuie transferate în
sistemul global cartezian în care se face descrierea geometrica a structurii. Acest transfer
prezintă unele dificultăţi ce pot fi analizate.

1.4.6 Metodologii de obţinere a informaţiilor nodale echivalente

In acest capitol se face la studiul problemei analizate în capitolul 1.4.4, în care s-a
subliniat necesitatea reducerii stării de tensiune prezentatǎ precum în figurile 1.24,1.25 şi
1.26, la forţe echivalente în noduri. Această echivalare nu este de obicei nici simplă nici
evidentă. In cazul din capitolul 1.4.4, deşi reducerea pare riguroasă, aceasta este discutabilă
(e )
deoarece: s-au determinat şase componente ale vectorului { F } iar relaţia (1.47) este
pentru o problemă plană pentru care se pot scrie numai trei ecuaţii de echilibru. In cazurile
mai complicate, astfel de echivalări pot conduce la rezultate necorespunzătoare. După
depăşirea fazei de început a MEF, în care s-a utilizat metodologia utilizată în capitolul 1.4.4
s-au dezvoltat diferite metode care au permis o tratare generală a problemei echivalării.
Dintre metodele utilizate se menţionează:
- metoda directă sau cea elementară utilizată în capitolul 1.4.4;
- metoda lucrului mecanic virtual ce pate fi utilizată pentru problemele mecanicii
corpului deformabil, dar nu şi pentru cele a căror analiză nu este legată de calculul
lucrului mecanic;
- metodele variaţionale, bazate pe minimizarea unor expresii numite funcţionale
reprezintă o abordare mai generală dar permite echivalarea nodală numai pentru
cazurile în care se pot stabili expresiile funcţionalelor;
- metoda Galerkin, ce se bazează pe minimizarea erorii ce apare din cauza utilizării
fncţiilor de aproximare, putând fi aplicată şi pentru probleme în care nu există o
semnificaţie fizică directă a ecuaţiilor ce trebuie rezolvate.

1.4.7 Funcţii continue şi mărimi discrete în MEF

Din cele prezentate în capitolul 1.4.4, rezultă că rezolvarea unei probleme de teoria
elasticităţii se poate reduce la succesiunea de calcule propusă de metoda deplasărior, dacă s-a
(e ) e (e )
reuşit stabilirea pentru elemente a unei relaţii de forma { F }=[ K ] { φ } . Problema este
(e ) (e )
redusă la noduri şi prezenţa vectorilor nodali { F } şi {φ } pare a sugera ideea că
MEF este bazată exclusiv pe relaţii între mărimi discrete (punctuale). In realitate, problema
este mai nuanţată şi se consideră necesar a se preciza următoarele:
- mărimea purtătoare de informaţie (de exemplu forţa nodală) este într-adevăr o
mărime discretă, punctuală, deoarece ea a fost obţinută prin transferarea în noduri a forţelor
calculate pe laturile triunghiului dreptunghic;
 - funcţia necunoscută (de exemplu deplasarea) nu este reprezentată doar de vectorul
(e )
{φ } ci şi de funcţiile de aproximare (1.44), care sunt continue şi se referă la întreg
domeniu al elementului şi nu numai la valorile nodale. Acestea din urmă sunt utilizate doar
pentru a se putea exprima într-o formă simplă u(x,y) şi v(x,y). Condiţia fundamentală pentru
o aplicare corectă a MEF este ca aceste funcţii să fie continue nu numai în interiorul
elementului, ci şi pe întregul corp, deci şi la graniţa dintre elemente. Aceasta este impusă de
faptul că se caută pentru funcţia necunoscută (de exemplu deplasarea) o soluţie care să
asigure continuitatea pe tot domeniul D. Impărţirea în “elemente” este numai un instrument
de lucru care nu trebuie să distrugă continuitatea soluţiei.
In acest sens se poate considera o structură formată din elementele 1-2-3 şi 2-4-3
reprezentate cu linie plină în figura 1.29.

a b

Fig. 1.29 Reprezentarea unei structuri nedeformate şi apoi deformate:

a – structurǎ discontinuǎ dupǎ deformare; b – structurǎ continuǎ dupǎ deformare

După deformare se presupune că structura devine cea reprezentată în figura 1.29 b,

deplasăril nodale u1, v1, u2, v2 etc. fiind cunoscute. Dacă după deformare, laturile triunghiului
se curbează (fig. 1.29 a), structura finală se prezintă ca şi cum ar fi formată din bucăţi
independente legate numai la noduri. Aceasta este o structură discontinuă, ce nu poate descrie
comportarea structurii iniţiale 1-2-3-4, care este continuă nu numai în interiorul elementelor
ci şi pe laturile dintre ele. O astfel de situaţie este similară cu cea reprezentată de o haină
făcută din petice de piele care ar fi cusute numai în colţuri şi care pusă pe cuier ar părea o
haină normală iar îmbrăcată devine, mai curând o strecurătoare. Pentru ca haina să-şi păstreze
continuitatea ea trebuie cusută şi pe laturile peticelor.
Sarcina păstrării continuităţii deplasărilor revine funcţiei de aproximare. Prin forma
aleasă în cazul particular prezentat de ecuaţiile (1.44), o linie dreaptă înainte de deformare
rămâne dreaptă şi după deformare (figura 1.28 b), prin urmare continuitatea este asigurată. In
cele ce urmează continuitatea se va prezenta astfel:
- continuitatea (C0) este cea în care aceasta este asigurată prin funcţie, ea fiind cea
obligatorie;
- continuitatea (C1) cuprinde în afară de condiţia (C0) şi pe cea privind derivatele de
ordinul 1;
- continuitatea (C2) va include şi cea pentru derivatele de ordinul 2 etc.
Un exemplu simplu este prezentat în figura 1.30, în care s-au reprezentat (cu linie
întreruptă) variaţia unei funcţii φ (figura 1.30a) şi a derivatei sale dφ/dx , date de
relaţiile :

φ = x 3−12 x 2 +48 x +1 (1.70)

 dφ
=3 ( x 2−8 x +16 )
dx (1.71)

a b

Fig. 1.30 Variaţia unei: a – funcţii; b – a derivatei sale dϕ/dx

Dacă aproximarea se face pe trei porţiuni prin funcţii liniare de forma celor din figura
1.27, funcţia φ se înlocuieşte prin trei linii drepte. In dreptul abscisei x = 1, adică în nodul
comun al porţiunilor 0 -1 şi 1 – 2, dreptele se întâlnesc la cordonata φ 1 = 38, deci
continuitatea C0 este asigurată iar această concluzie rǎmâne valabilă şi pentru nodul x = 2,
comun porţiunilor 1 – 2 şi 2 – 3. Derivata funcţiei de aproximare de forma celei din figura
1.28 este de forma:

dφ
=α 2=
dx constant (1.72)

In locul variaţiei parabolice prezentatǎ în figura 1.30 b rezultă pe fiecare porţiune

valori constante diferite, ce corespund pantelor celor trei drepte. Derivatele (1.72) s-au
reprezentat grafic în figura 1.30 b prin trei segmente de dreaptă paralele cu axa OX, evident
discontinue. Aproximarea funcţiei φ prin linii drepte asigură continuitatea C0 dar nu şi C1.
In concluzie, trebuie reţinut faptul că funcţia necunoscută trebuie să asigure
cel puţin continuitatea C0, în timp ce mărimea de transfer a informaţiei este strict discretă,
astfel că nu i se impune nici o condiţie legată de continuitate.