Virusuri: Caractere generale

 Virusurile sunt microorganisme cu dimensiuni foarte

mici, de ordinul nanometrilor ( 10 - 9 m), ele putând fi
vizualizate numai la microscopul electronic.
 Au genomul alcătuit dintr-un singur tip de acid
nucleic: ADN sau ARN.
 Ele au au parazitism obligatoriu intracelular, deoarece
nu au mitocondrii şi ribozomi, deci nu au surse proprii
de energie şi nici posibilităţi proprii de sinteză a
proteinelor. După pătrunderea în celula gazdă,
metabolismul acesteia este deturnat în direcţia sintezei
de componente virale.
• Ciclul de viață al virusului, care de obicei durează mai
puțin de 24 de ore, se poate repeta atâta timp cât există
celule gazdă vii sau până când sistemul imunitar al
organismului gazdă reușește să controleze infecția.

• Virusurile nu sunt sensibile la antibiotice, ci la

medicamente antivirale specifice. Multe substanţe
antivirale nu pot discrimina între afectarea virusului şi a
celulei gazdă , având o toxicitate importantă.

• Virusurile nu pot fi cultivate pe medii de cultură artificiale.

Ele cultivă numai pe substraturi vii: animale de laborator,
ou de găină embrionat sau culturi celulare.

• Multiplicarea virusurilor este denumită REPLICARE și

constă în sinteza de multiple copii virale pe baza unei
singure matrițe ( acidul nucleic viral)
 Virusuri: Structura
 Dimensiuni-între 26 nm şi 300 nm.
 Structurile obligatorii sunt GENOMUL ŞI CAPSIDA.
 Structura facultativă este PEPLOSUL sau ANVELOPA (prezentă
doar la virusurile complexe).
 Virusuri: Structură. Genomul viral
Genomul viral , care formează miezul virusului ( core) conține toată
informația genetică a virusului (pentru multiplicare și pentru sinteza altor
elemente virale)
Virusurile ADN conțin un genom format din ADN dublu catenar (ds),
sau monocatenar ( ss), care poate fi liniar, circular sau supraînfăşurat.
Virusurile ARN, reprezentând 70% din totalul virusurilor și variază
remarcabil în structura genomului. Acesta poate fi monocatenar (ss) sau dublu
catenar ( ds), continuu sau fragmentat, cu polaritate pozitivă ( servește și ca
ARNm) sau negativă ( nu poate servi ca ARNm).
Acidul nucleic este suportul infectivităţii virusului.
În genom există regiuni bine conservate ( ultraconservate), astfel încât
genul și specia sunt păstrate, dar și regiuni variabile, care în timpul replicării
suferă mutații sau incorporări de nucleotide, cu apariția de variante ale
virusului.
Virusurile ARN au o rată a mutațiilor mult mai mare decât virusurile
ADN
 CAPSIDA
 Acidul nucleic al unui virion este învelit într-o capsidă
proteică ​, compusă din multiple unități numite
capsomere, identice sau diferite, fiecare dintre acestea
fiind codificată de o singură genă virală.
 Capsida poate fi asimetrică sau poate avea simetrie
cubică, eicosaedrică, elicoidală sau complexă
 O capsidă plus acidul nucleic inclus
formează nucleocapsida.

5
Modele de structură icosaedrică

Structura helicoidală

6
 Nucleocapsida
 Virusurile mici au nucleocapside simple care conțin 1 până
la 2 specii de proteine.
 Virusurile mari au genomul format din acid nucleic
complexat cu proteine ​bazice și protejat printr-o capsidă
stratificată (formată din mai multe specii de proteine) și o
anvelopă
ANVELOPA sau PEPLOSUL
 La virusurile învelite, nucleocapsida este înconjurată
de de un strat dublu fosfo-lipidic derivat din membrana
celulei gazdă în timpul maturării virale. Unele virusuri
învelite au proeminențe (spiculi, spikes), care sunt
glicoproteine ​virale ce se proiectează din anvelopă.
 PEPLOSUL sau ANVELOPA nu rezistă la: uscăciune,
aciditate, detergenţi, solvenţi organici.
 Aceasta explică rezistenţa scăzută în mediul extern a
virusurilor complexe (HIV, virusul hepatitei B) şi
necesitatea transmiterii prin contact strâns interuman
sau prin poduse injectabile .

9
Morfologie virala

10
Proteinele virale
a. proteine structurale
 ale capsidei ( capsomere)
 nucleoproteine ( legate de genom)
 glicoproteine din structura anvelopei
Proteinele structurale sunt suportul antigenităţii
virusurilor.
b. proteine funcționale: enzimele, de exemplu:
transcriptaza; revers-transcriptaza (la retro-virusuri);
hemaglutinina și neuraminidaza (virusurile gripale). Ele
joacă un rol important în multiplicare și, unele dintre ele,
în patogeneză.
Viroizii și prionii
 VIRUSUL DEFECTIV este un virus incomplet ,
care funcţional prezintă o deficienţă într-un
anumit moment al replicării
 Viroizii sunt virusuri incomplete, formate numai
din ARN, fără capsidă (de exemplu, virusul
hepatitei D).
 Prionii sunt particule formate numai din proteine,
fără acid nucleic. Ele determină boli neurologice
severe, lent evolutive la animale și la oameni.
 Clasificarea Virusurilor
Clasificarea pe baza morfologiei:

Simetrie eicosaedrică ( cubică)

Simetrie helicoidală
Simetrie complexă (Poxvirus)
 Classificarea Virusurilor
 În funcție de prezența anvelopei:
Virusuri învelite
Virusuri nude (fără anvelopă)
• În funcție de genomul viral:
virusuri ADN sau
virusuri ARN, care poate fi monocatenar (ss) sau dublu
catenar (ds) Diferitele tipuri de genom necesită diferite
strategii de replicare.
• În funcție de tropismul față de celule și țesuturi.
Virusuri hepatitice
Virusuri respiratorii etc
 Acțiunea factorilor fizici și chimici asupra virusurilor
Temperatura
 Sensibilitatea la căldură a virusurilor este variabilă. În general,
inactivarea ( pierderea infecțiozității) virusurilor are loc la 50-
60 grade C în 30 minute, cu unele excepții cum ar fi Virusul
hepatitei B, și în câteva zile la 37 grade C.
 Virusurile învelite sunt mai sensibile la temperatură ( rezistă
câteva ore la temp de 20 grade C, câteva zile la 2-6 grade C).
 Stabilizarea virusurilor are importanță în producerea de
vaccinuri. Anumite săruri ( MgCl2, MgSO4, NaSO4) 1mol/l
stabilizează virusurile în vederea inactivării: virusurile vor
rezista 1 h la 50 grade C și câteva săptămâni la temperatura
camerei, chiar în climat cald.
 O altă metodă de prezervare este păstrarea la temperaturi
foarte scăzute ( -60 sau -160 grade C) sau liofilizarea
(deshidratarea în vid, la -70 grade C.
 pH, radiațiile
 Virusurile rezistă la pH 5-9
 Radiațiile U.V. Și ionizante ( Rx) inactivează virusurile
Substanțe chimice
Eterul, formaldehida, detergenții au acțiune de denaturare a
virusurilor
Compușii cuatenari de amoniu nu au acțiune ativirală
Compușii cu clor necesită concentrații ridicate pentru
inactivarea virusurilor
Alcoolii ( etanol, izopropanol) sunt eficienți, cu unele excepții
Dezinfecția suprafețelor: glutaraldehida, hipoclorit de Na,
formaldehida, acid peracetic
Dezinfecția Pielii: etanol 70%, clorhexidină, compuși iodați
STERILIZAREA INSTRUMENTELOR: autoclav, pupinel, oxid
de etilen, radiații ionizante
Studierea morfologiei si structurii virale

 Microscopie electronică de transmisie (EM)

 Cryo EM - una dintre cele mai puternice metode disponibile în
prezent Difracție cu raze X
 Secvențiere primară
Atomic
Resolution
Microscope at UC
Berkeley The
Atomic Resolution
Microscope is
specifically
designed for
performance in the
high resolution
imaging mode with
a point-to-point
resolution of 1.5Å.

Typical modern transmission EM: This

JEOL Transmission Electron Microscope,
similar to the one we use at Rutgers, is
housed at Colorado State University
Imagine tipică de M E cu
transmisie (calicivirus )
Microscop electronic- sursa:N. Olson
 RHINOVIRUS – imagine de M.E.

N. Olson
web site
 BACTERIOFAGUL φ29

From N. Olson
web site
 REPLICAREA VIRALĂ
 VIRUSURILE nu se pot multiplica independent.
 VIRUSURILE utilizează substratul, energia şi organitele
celulei parazitate pentru sinteza componentelor virale.
 Virusurile îşi folosesc doar genomul.
 Multiplicarea virală studiată în culturi celulare are
fazele: eclipsa (perioada în care virusurile se
multiplică intracelular) şi faza de eliberare intensă
din celule urmată de infectarea celulelor sănătoase.

23
 REPLICAREA VIRALĂ
Următoarele etape au loc în timpul replicării virale;
FAZA I - recunoaşterea celulei-ţintă, ataşarea la celulă,
penetrarea în aceasta.
Ataşarea are loc prin proteine virale specifice de suprafaţă
care interacţionează cu receptori celulari complementari.
Celulele fără receptorii adecvați nu sunt sensibile la virus.
 Penetrarea
 Penetrarea
 La virusurile simple, nude are loc endocitoza.
 Virusurile complexe pătrund fie prin endocitoză, fie prin fuziunea peplosului cu proteinele membranei celulei-ţintă.

 Penetrarea e urmată de decapsidare.


 La nivelul endozomului, proteinele virale se activează prin scăderea
pH-ului, iar membrana virionului fuzionează cu membrana
endozomului. Acest lucru duce la eliberarea virusului în citoplasma
celulei 
 Virusurile neîncapsulate pot traversa direct membrana
citoplasmatică

Decapsidarea
Acidul nucleic trebuie să fie dezvelit încât reproducerea virusului să
poată începe în această etapă. Când acidul nucleic este dezvelitit,
particulele de virus infecțios nu pot fi evidențiate în celulă - acesta
este începutul fazei de ECLIPSĂ - care durează până când se
sintetizează noi virioni infecțioși.
 FAZA II. REPLICAREA VIRALĂ

 Iniţial se copiază din genomul viral un fragment care

serveşte sintezei proteinelor timpurii. Copierea are loc
sub controlul enzimei ARN polimeraza care catalizează
producerea ARNm.
 Proteinele virale sunt denumite: proteine timpurii şi
proteine târzii.
 Proteinele timpurii sau nestructurale sunt enzime sau
proteine inhibitorii ale replicării celulei-ţintă.
 Copierea genelor virale târzii conduce la sinteza de proteine
structurale care vor compune noile virusuri.
 Sinteza proteică celulară este inhibată ceea ce determină
citopatologia bolii virale.
28
 Replicarea acidului nucleic viral: Virusurile ADN
utilizează polimeraza celulei-ţintă sau pe cea proprie.

 Virusurile ARN îşi codifică sinteza de ARN polimerază

deoarece celulele parazitate nu o pot sintetiza.

29
Asamblarea
 Unirea proteinelor virale şi a acizilor nucleici virali are
loc în situsuri celulare diferite.
 Se asamblează iniţial capsidele apoi se umplu cu
genom sau
 asamblarea are loc de la început în jurul genomului.
 Virusurile ADN se asamblează în nucleu cu excepţia
poxvirusurilor.
 Virusurile ARN se asamblează în citoplasmă.

30
Eliberarea din celulă
 Ieşirea din celulă a virusurilor nou-formate poate
avea loc prin liza celulei parazitate sau prin
”înmugurirea” peretelui celular (în cazul virusurilor
complexe). Înmugurirea este urmată de preluarea de
substanţe din membrana celulei parazitate.
Virusurile nu ucid neapărat celula. Astfel, uniele
virusuri pot fi capabile să stabilească infecții
persistente
 Virusurile–fiice vor invada noi celule ceea ce
constituie baza bolii virale.

31
Etape în patogeneza virală

 A- Intrarea virusului și replicarea primară.

 B- răspândirea virală și tropismul celular.
 C-leziuni celulare și boala clinică.
 D - Recuperarea după infecție.
 E. Eliminarea /portajul virusului
 Mecanisme de apărare nespecifice
 Reacția inflamatorie în infecțiile virale este caracterizată de
infiltratul cu celule mononucleare și limfocite ( spre
deosebire de infecțiile bacteriene, în care predomină
infiltratul cu polinucleare neutrofile). Hemoleucograma
arată leucocitoză cu limfocitoză.
 Celulele NK ( natural Killer) au activitate citotoxică
nespecifică importantă asupra celulelor infectate viral. Ele
acționează independent de prezentarea antigenelor virale de
către moleculelel MHC.
 Interferonii au activitate imunomodulatoare și de stimularea
directă a celulelor NK
 raspunsul imun
 Răspunsul imun în infecțiile virale este atât umoral, cât și
celular, cu predominanța celui celular. Principalele ținte ale
răspunsului imun sunt proteinele capsidei virale ale și cele
prezentate pe suprafața celulei gazdă.
 Răspunsul imun celular este realizat de limfocitele T citotxice Tc,
TCD8 +, care lizează celulel infectate viral, în urma recunoașterii
pe suprafața acestora a antigenelor virale prezentate de MHC de
clasă I.
 Răspunsul imun umoral este realizat în principal prin anticorpi
neutralizanți de clasă IgM și IgG. Complementul se atașează
de complexul virus-anticorp și potențează efectul
neutralizant/lizant
 Anticorpii IgA secretor blochează inițierea infecției virale la
suprafața mucoasei respiratorii și gastro-intestinale.
Răspunsul imun inadecvat
 Virusurile au dezvoltat mecanisme prin care se sustrag
răspunsului imun al gazdei.
 Variabilitatea antigenică. În cursul unei infecții
virale, pot apare variante antigenice ale virusului
inițial, care nu mai sunt recunoscute de efectorii imuni
și nu mai pot fi eliminate.
 Viusurile pot codifica proteinele imunomodulatoare care
inhibă funcția MHC sau inhibă activitatea citokinelor.
 Infecția celulelor imune (HIV) suprimă funcțiile acestora.
 Dezvoltarea de autoanticorpi în cursul infecțiilor virale este
considerat un mecanism important în bolile autoimune
FIZIOLOGIE VIRALĂ
APĂRAREA ANTIVIRALĂ
MEDICAMENTE ANTIVIRALE
 Etapele ciclului de replicare virală

 A- Atașare
 B- Penetrare
 C- Decapsidare
 D- Transcriere timpurie
 E- Traducere timpurie
 F- Sinteza acidului nucleic
 G- Transcrierea și traducerea târzie
 H- Asamblare și eliberare din clulă
Etapele infecției virale
A-Transmiterea virusului
B- Intrarea virusului și replicarea primară.
C- Răspândirea virusului și tropismul celular.
D- Leziuni celulare și boala clinică.
E- recuperarea după infecție ( convalescența).
F- Eliminarea / Portajul virusului.
Apărarea ativirală
Clasele și subclasele de imunoglobuline

 Există 5 clase de imunoglobuline: IgM, IgG, IgA, IgE și IgD cu

lanțuri grele H diferite (μ, γ, α, ε, respectiv δ).
 Lanțurile ușoare ale fiecărei clase pot fi de tip Kappa (k) sau
Lambda (λ).
 Imunoglobulinele pot fi legate de membrană sau serice (libere).

În ceea ce privește activitățile lor biologice, imunoglobulinele

au două categorii de funcții:
 Legarea în mod specific de antigene și

 Alte activități care nu au legătură cu legarea antigenului:

opsonizare, activarea complementului.

Structura monomerului de imunoglobulină ( anticorp)

 Ig monomer  Ig monomer
 IgM ( imunoglobulina M)

 Imunoglobulina M (IgM) este mare, un pentamer format din 5 unități

de imunoglobulină legate printr-un lanț J (J-Chain). Greutatea
moleculară este de aproximativ 900 kDa și reprezintă 10% din totalul
imunoglobulinelor serice.
 IgM este produsă predominant în timpul răspunsului imun primar
timpuriu. De aceea, semnificația detectării anticorpilor IgM împotriva
unui agent patogen specific în serul unui pacient este în general
"infecție recentă".
 De asemenea, este cea mai eficientă clasa de anticorpi fixatori de
complement.
 IgM nu traverseaza placenta (din cauza greutătii moleculare
mari; de aceea, dacă la un nou nascut se detectează IgM atunci el
prezintă o infecţie acută 
 IgM și IgD sunt frecvent exprimate (legate) pe suprafața limfocitelor B.
 Imunoglobulina G (IgG)
 Ig G este monomeric, dar este imunoglobulina majoritară
(75%) în ser.
 Este, de asemenea, singura clasă de anticorpi care pot

traversa placenta, asigurând protecția sistemului imunitar al

noilor născuți în primele 6 luni de viață.
 IgG sunt produse mai târziu în răspunsul imun primar și sunt

produse predominant în timpul răspunsului imun secundar.

Detectarea lor în serul unui pacient nu poate distinge o infecție
recentă de una în antecedente (nu poate diferenția acută de
infecția cronică), exceptând cazul în care se demonstrează o
creștere importantă a titrului de IgG.
Proprietăți IgG:
 Greutate moleculară: 150 kDa

 Tip lanț H: gamma

 Concentrația serică: 10 până la 16 mg/ml

 Imunoglobulina A (IgA)
 IgA există atât ca monomer - igA seric, dar, și ca dimer ( Ig A
secretor) format din doi monomeri uniți de lanțuri J și o piesă
secretorie. IgA este prezentă abundent în secreții (saliva, lacrimi,
secreție bronșică, mucus intestinal, secreție prostatică), fiind
secretat de limfocite B din amigdale, plăci Peyer și alte structuri
limfatice submucoase.
 În ser reprezintă 10-15% din totalul imunoglobulinelor.
 IgA este, de asemenea, prezentă ca monomer pe suprafața
limfocitelor B

Proprietăți igA:
 Greutate moleculară: 320 kDa (secretorie)

 Tip lanț H (MW): alfa

 Concentrația serului: 1 - 4 mg/ml

Ig E și Ig D
Imunoglobulina E (Ig E)
 IgE se leagă cu regiunile lor FC pe suprafața eozinofilelor și bazofillelor. În cazul în care

antigenele specifice se lega de Fab a IgE, complexele imune rezultate declanșează

degranularea celulelor menționate. Rezultatul este o reacție alergică imediată
(hipersensibilitate de tip I). Persoanele cu concentrații crescute ale IgE sunt numite atopice și
sunt mai expuse la reacții alergice declanșate de diferite antigene.
 Infecțiile parazitare, special datorate nematodelor, determină de asemenea creșterea IgE

seric.
Proprietăți IgE:
Greutate moleculară: 200 kDa Tip lanț H: epsilon
Concentrația serului: 10 până la 400 ng/ml
Procentul imunoglobulinei totale: 0,002%

Imunoglobulina D (IG D)
 Imunoglobulinele IgD sunt monomeri. Ele sunt prezente pe suprafața limfocitelor B, ca

receptori. După legarea antigenului, semnalele IgD au ca rezultat activarea limfocitelor. În ser
acestea sunt doar în cantități foarte mici, mai puțin de 1%.
Proprietăți IgD:
Greutate moleculară: 180 kDa
Tip lanț H delta
Concentrația serului: 0 până la 0,4 mg/ml
Procentul imunoglobulinei totale: 0,2%
 APĂRAREA NESPECIFICĂ ȘI RĂSPUNSUL
IMUN IN INFECȚIILE VIRALE
 Reacția inflamatorie în infecțiile virale este caracterizată de infiltratul cu
celule mononucleare și limfocite ( spre deosebire de infecțiile
bacteriene, în care predomină infiltratul cu polinucleare neutrofile).
Hemoleucograma arată leucocitoză cu limfocitoză.
 Celulele NK ( natural Killer) au activitate citotoxică nespecifică
importantă asupra celulelor infectate viral. Ele acționează independent
de prezentarea antigenelor virale de către moleculele MHC (complexul
major de histocompatibilitate). Celulele NK eliberează interleukină 2 și
interferon gamma (IFN-γ)-(interferon de tip II)
 Producția de interferon este un răspuns al celulelor la atacuri
microbiene (bacteriene sau virale) și al produselor acestora
(glicoproteine virale, ARN viral)
 Interferonii de tip I au activitate imunomodulatoare și de stimularea
directă a celulelor NK,
Inducerea interferonilor. Ca răspuns precoce la infecție,
celulele induc sinteza proteinelor inflamatorii timpurii,
inclusiv citokine antivirale și chemokine. Două familii de
factori transcripționali joacă un rol major în activarea
transcripțională a genelor responsabile de aceste proteine
inflamatorii timpurii: Familia factori nucleari-kappaB (NFkB)
joacă roluri importante în inflamație, imunitate și familia de
factori de reglare ai interferonilor (IRF). IRF joacă un rol
important în inducerea interferonilor de tip I : IFN-α și IFN-β.
IFN de tip I reprezintă componente critice ale imunității
antivirale înnăscute. Aceste proteine nu numai că exercită
efecte antivirale directe, dar, de asemenea, induc maturarea
celulelor dendritice, și stimulează funcțiile de NK, celulelor T
și B, și macrofagelor. 
 [ Paula M Pita, Viruses 2011, 3(7), 1179-1203; ]
Interferoni tip I
(α, β)

Inhibă
pătrunderea și
replicarea
virală,
stimulează
 IFN de tip I ( α, β) sunt produși predominant de
fagocitoza în
celulele dendritice, dar și de limfocitele T,
macrofage și monocite, fibroblaști și celule epiteliale. ( dar toate
granulocite, tipurile de celule pot produce IFN-α și IFN-β.)
stimuleză  IFN de tip II (IFN-γ): Celulele NK sunt principala
activitatea sursă de IFN-γ
celulelor natural  Omologia structurală a IFN-γ cu IFN ( α și β) este
killer (NK) minimă. 
Interferon de tip III: este produs de limfocite și  acționează
asupra unui receptor complex
Toate clasele de interferoni sunt foarte importante în lupta
împotriva infecțiilor virale a. Totuși sunt responsabili pentru
anumite simptome,ar fi durerea musculară și febra (în cursul
bolii virale, ca în timpul tratamentelor cu interferon).

Celulele dendritice sunt prezente în acele țesuturi care sunt în

contact cu mediul extern, ar fi pielea (unde există un tip de
celule dendritice specializate numite celula Langerhans) și
mucoasa nazală, respiratorie, gastrică și intestinală
Sunt celule prezentatoare de antigen (APC) ale sistemului imun.
Funcția lor principală este de a procesa antigenul și de a-l
prezenta limfocitelor T. Ele acționează ca mesageri între
sistemul imunitar înnăscut și adaptiv.
 Răspunsul imun în infec țiile virale

 Răspunsul imun în infecțiile virale este atât umoral, cât și celular, cu

predominanța celui celular. Principalele ținte ale răspunsului imun sunt
proteinele virale ale capsidei și cele prezentate pe suprafa ța celulei gazdă.
 Răspunsul imun celular este realizat de limfocitele T citotxice Tc, TCD8 +, care

lizează celulel infectate viral, în urma recunoașterii pe suprfa ța acestora a

antigenelor virale prezentate de moleculele complexului MHC de clasă I.
 Răspunsul imun umoral este realizat în principal prin anticorpi neutralizanți

de clasă IgM și IgG. Acțiunea lor protectoare depinde de faza ciclului

replicativ viral și de sediul prezenței virusurilor: viremie sau multiplicare
intracelulară. Eficiența este maximă în viremie și în fazele inițiale ale ciclului
replicativ: adsorbție, penetrare, decapsidare.
 Complementul se atașează de complexul virus-anticorp și poten țează fectul

neutralizant sau lizează celula infectată viral.

 Anticorpii IgA secretor sunt importanți deoarece blochează ini țierea infec ției

virale la suprafața mucoasei respiratorii și gastro-intestinale.

 La câteva zile după infecția virală, limfocitele T citotoxice T ( CD8+)
activate specific, migrează la locul infecției, unde distrug celulele infectate
viral. Limfocitele b activate precoce produc și elibeează anticorpi antivirali
specifici de clasă IgM , apoi limfocitele Th promovează producerea de
anticorpi antivirali specifici de clasă Ig G. După eliminarea ( clearance-ul)
virusului, un număr de limfocite B și T cu memorie rămân și vor fi rapid
activate după o reinfecție cu același virus. Vaccinarea urmărește obținerea
acestui tip de răspuns secundar fără a necesita o primă infcție reală.

Jennifer L. Hope, and Linda M. Bradley Science

2021;371:464-465
Copyright © 2021, American Association for the Advancement of Science
Eludarea răspunsului imun
  
 Variabilitatea antigenică. În cursul unei infecții virale, pot apare
variante antigenice ale virusului inițial, care nu mai sunt recunoscute
de efectorii imuni și nu mai pot fi eliminate.
 Latenta virala. Supresia partiala a replicarii genomului este
caracteristică herpesvirusurilor, care in tesuturile sedii de latenta se
replica numai partial. Doua tesuturi sunt sedii preferentiale de
latenta: sistemul nervos si sistemul imun.
 Codificarea unor proteine imunomodulatoare care inhibă funcția
moleculelor MHC clasaI sau inhibă activitatea citokinelor: pot
inactiva sinteza unor citokine, sau prin competitia cu receptorii
pentru citokine.
 Infecția virală a celulelor imune suprimă funcțiile acestora.
Virusurile își adaptează continuu mecanismul pentru a se sustrage
imunității antivirale. Prin urmare, agenții patogeni virali deturnează
diverse molecule pentru a-și finaliza ciclul de viață și a le asigura
supraviețuirea.
Fragmente lungi de ARN non-cod modulează evaziunea imunității
la virusuri

[Maryame Lamsisi, Moulay Mustapha Ennaji, in Emerging and

Reemerging Viral Pathogens, 2020]
ANTIVIRALE
 Medicamentele antivirale sunt compuși care opresc
dezvoltarea și propagarea unui virus fără a provoca o
deteriorare relevantă în celula gazdă.

 Dificultățile în dezvoltarea agenților antivirali se

datorează faptului că virușii suntmicroorganisme
intracelulare obligatorii. Efectele secundare sunt relativ
frecvente.
 Multe medicamente antivirale importante au fost
dezvoltate după 1980.
Mecanisme de acțiune ale antiviralelor
acoperă etapele ciclului de replicare virală
 Antivirale care vizează atașamentul viral și penetrarea
 Inhibitori ai decapsidării
 Inhibitori ai replicării genomului viral (inhibitori de
transcriptază, revers-transcriptază, inhibitori de
integrază etc.)
 Inhibitori ai asamblării virale
 Inhibitori ai maturării
 Inhibitori ai eliberării virusului
Aciclovir. Acest medicament este văzut istoric ca "tatăl terapiei antivirale." Primele
studii au fost efectuate de Gertrude Elian, care a primit premiul Nobel pentru această
lucrare în 1988. Acest medicament și rudele sale au devenit standarde pentru
tratamentul infecțiilor cauzate de herpes simplex și herpes zoster. Preocupările cu
privire la acest medicament sunt incapacitatea sa de a eradica herpes simplex sau
varicelă zoster infecții virale.
Lamivudină (3TC). Acest medicament este, fără îndoială, cel mai frecvent utilizat
medicament din lume pentru virusul hepatitei B (VHB) și HIV. Utilizarea globală a
lamivudinei este imensă, deoarece este ieftină și nontoxică, și a fost administrată
pentru infecții comune de zeci de ani. Preocupările cu privire la acest medicament sunt
incapacitatea sa de a realiza vindecarea fie de VHB sau HIV și rezisten ță.
Oseltamivir (TAMIFLU) este principalul medicament antiviral pentru tratamentul și
prevenirea tulpinilor de virus gripal B și A, inclusiv majoritatea tulpinilor H1N1, H3N2,
N5N1 și cele mai recente tulpini de H7N9. Acum este recomandat pentru aproape to ți
pacienții cu gripă care sunt spitalizați sau cu risc ridicat de complica ții. Preocupările cu
privire la oseltamivir se datorează tot potențialul de rezisten ță rapidă
Azidothymidină (AZT). Cunoscut și sub numele de zidovudine, AZT a fost
primul medicament aprobat pentru infecția cu HIV și s-a dovedit ulterior că
previne transmiterea perinatală a HIV. Preocupările cu privire la AZT sunt
toxicitatea, rezistența, și faptul că nu mai este recomandat în cele mai
multe cazuri pentru îngrijirea pacienților HIV.
Indinavir. Inhibitorul de protează HIV indinavir a fost al treilea medicament
din era terapiei antiretrovirale , fiind anunțat la Conferința Internațională
HIV din 1996 de la Vancouver. Acesta a prezentat rezultate favorabile
clinice și de laborator: 80% dintre pacienți au ajuns la o încărcătură virală
< 50 copii/ml la 48 săptămâni. Preocupările sunt utilizarea în prezent
standard a medicamentelor alternative ca urmare a toxicității asociate a
indinavirului.

Interferonii. Aceste medicamente sunt citokine care mediază activitatea

antivirală a celulelor gazdă. O gamă largă de virusuri sunt sensibile la
interferoni, astfel încât utilizările lor potențiale, pe baza studiilor clinice,
sunt largi: VHB, virusul hepatitei C (VHC), papilomavirus uman, HIV,
virusurile herpetice, v.gripal, virusul sincitial respirator, și coronavirus.
Preocupările majore cu privire la interferon sunt raportul toxic-terapeutic .
Picornaviridae
pico=mici RNA = ARN
Virusuri ARN de mici
dimensiuni
 Familia Picornaviridae
• O familie mare de virusuri ARN de dimensiuni mici (pico-ARN),
fara anvelopă ( nude).
• Picornavirusurile au diametrul de 25-30 nm, capsida are o simetrie
eicosedrică și este formată din 60 capsomere, ce conțin 4 proteine:
VP1-VP4
• Genomul este ARN monocatenar, cu polaritate pozitivă.
• Familia Picornaviridae cuprinde peste 30 genuri și 80 specii
• Cele mai importante genuri din fam. Picornaviridae sunt
Enterovirusurile , Rinovirusurile și Heparnavirusurile (HAV)

Genul Enterovirus
Enterovirusurile sunt un gen din familia Picornaviridae, care se
transmit pe cale fecală-orală și se reproduc în principal în mucoasa
intestinală. Enterovirusurile sunt rezistente la PH acid gastric și sunt
eliminate în materiile fecale
 Enterovirusuri.Structura

• Virusuri nude, fără anvelopă, 27 nm diametru

• Genom viral : ARN monocatenar cu polaritate pozitivă si o
proteină de dimenisuni mici, VPg legată de ARN.
• Capsida are simetrie eicosaedrica, fiind realizată din câte
60 de unități din cele 4 proteine VP1, VP2, VP3 si VP4.
 Genul Enterovirus Classificare
Sunt cunoscute mai multe specii, clasificate actual Enterovirusuri A-J
si multe serotipuri. Acestea sunt
•Specia  Enterovirus C - Poliovirusuri tip 1-3 ( PV-1, PV-2, PV-3)
•specia Enterovirus A, Virusul Coxsackie A ( 23 tipuri)/
•specia Enterovirus B - Virusul Coxsackie B ( 6 tipuri) și Virusurile
ECHO
•Enterovirusuri serotipurile D-J, tipurile 68-91 (cu exceptia Enterovirus
72) 100 si 101

Enterovirusurile umane determina de obicei infecții auto-limitate la copii.

Exceptiile sunt polivirusurile si enterovirusul 71 (EV71), care cauzeaza
complicatii neurologice.
 Propietatile Enterovirusurilor
CPE in culturi celulare
Monkey Human cell Pathology in
Group Virus types kidney culture newborn mice Major disease associations

Poliovirus 3 types + + - Poliomielita paralitica, meningita

(1 - 3) aseptica, sindrom febril.

Coxsackie 23 types - or E - or E + Meningita aseptica, herpangina,

group A (A1-22, A24) sindrom febril, conjunctivita
(A24),boala mana-gura-picior.

Coxsackie 6 types + + + Meningita aseptica, sindrom neonatal

group B (B1-6) sever, miopericardita,Sindrom Bornholm,
encefalita, sindrom febril

Echovirus 31 types + E - Meningita aseptica, eczema, sindrom

(1-9, 11-27 febril, conjunctivita, sindrom neonatal
29-33) generalizat.

Enterovirus 5 types + + - Sindrom Polio-like, meningta

(68-72) aseptica, boala mana-gura-picior
(E71), conjunctivita epidemica(E70)
hepatita A (E72)
 Poliovirus ( PV), Specia Enterovirus C

• PV este specia tip a genului

• Există 3 serotipuri de poliovirus (PV-1, PV-2 și PV-3), care
au proprietăți fizice identice, dar au omologie a
nucleotidelor de doar 36-52%.
• Relativ rezistent la pH și temperaturi extreme, la solvenți și
detergenți lipidici.
• Oamenii sunt singurii gazde susceptibile. Transmiterea este
fecal-orală și respiratorie
EPIDEMIOLOGIE
• Poliovirusurile sunt răsrpândite la nivel global. Înainte de
disponibilitatea imunizării (1960), poliomielita a fost
endemică, cu o circulație rapidă la copii sub 5 ani, igiena
precară facilitând răspândirea fecal-orală.
• În regiunile temperate, poliomielita a prezentat vârfuri în
anotimpurile vara si toamna. Vaccinarea anti-polio
introdusă la începutul anilor 1960 si campaniile de
eradicare a virusului au dus la eradicarea bolii în
majoritatea regiunilor lumii.
Stânga: imagine a poliovirusului. Dreapta: secțiunea transversală a
poliovirusului care prezintă ARN, capsida și receptorii celulari
(David Belnap and James Hogle and Link Studio)
 Patogeneza
• Perioada de incubare este de obicei 7 - 14 zile.
• După ingerare, virusurile se fixează de receptorii proteici CD155 de pe
celulele epiteliului intestinal, celule M ale plăcilor Peyer (Iwasaki et al.,
2002) se înmulțesc în mucoasa intestinală. Sistemul limfatic este
invadat , în special placile Peyer din ileon și amigdalele, apoi virusul
pătrunde în sânge rezultând o viremie tranzitorie.
• Virusul este prezent la nivelul faringelui si in scaun, inainte de aparitia
simptomatologiei. Dupa o saptamana de la debut scade concentratia de la
nivel faringian, insa excretia in scaun poate continua pe durata de câteva
saptamani.
• Cele mai multe infecții sunt asimptomatice (90 - 95%), deși în unele
cazuri există un sindrom febril minor tranzitoriu (4 - 8%).
• afectarea severa are loc în 1 - 2% din cazuri, în care virusul, după
viremie, poate afecta SNC și produce paralizie din cauza deteriorării
permanente a neuronilor motori. Simptomele principale sunt: ​cefalee,
febră, mialgii, meningită aseptică și în final, paralizie musculară falsă,
de obicei asimetrică.
• Afectarea măduvei spinării poate duce la paralizie respiratorie si la
moarte.
Patogeneza poliovirusului Posibila invazie în talamus,
hipotalamus, nuclei cerebelosi,
trunchi cerebral, cortex motor =
poliomielita bulbara/encefalita
poliomielitica cu evolutii extrem de
grave. Lezare nervi cranieni:
paralizia faringe, paralizia corzi
vocale (perechea X), paralizii
oculare (perechea V)

• Sistemul imunitar uman produce

anticorpi protectori care angajează
proteinele capsidice, împiedicând
interacțiunea virusului cu o altă
celulă.
• Printre cele trei tipuri de poliovirus: 1,
2 și 3, tipul 1 este cel mai virulent și
comun. Ambele vaccinuri Salk și
Sabin sunt "trivalente" ,fiind active
împotriva tuturor celor trei tipuri de
virusuri
 Simptomatologie
Poliomielita nonparalitică (poliomielita abortivă).
Acest lucru cauzează, de obicei, aceleași semne și simptome ușoare,
asemănătoare gripei, tipice altor boli virale, care în general durează o perioadă
de până la 10 zile
Meningita
•Febră, durere în gât, cefalee, vărsături, oboseală,
•Dureri de spate sau rigiditate, dureri sau rigiditate la nivelul gâtului, durere sau
rigiditate la nivelul brațelor sau picioarelor, spasme musculare sau sensibilitate
•Poliomielita paralitică.
•Debutul paraliziei poate fi brusc, dar și semnele și simptomele inițiale ale
poliomielitei paralitice cum ar fi febra și durerea de cap, adesea imită cele ale
poliomielitei nonparalitică. În termen de o săptămână, apar semnele și
simptomele specifice :
•Pierderea reflexelor, dureri musculare severe sau spasme musculare
•Slabciune musculara (paralizie flască), de multe ori mai accentuat pe o parte a
corpului 
 Sindrom post poliomielitic
Sindromul post-poliomielitic este un grup de semne și simptome care
afecteaza unele persoanei timp de decenii - în medie 25-35 de ani -
după ce au avut poliomielită. Acestea sunt:
Slabiciune musculara sau slăbiciune și durere articulară
Oboseală generală și epuizare după activitate minimă
Atrofia musculară
Probleme de respirație sau deglutiție
Tulburări de respirație legate de somn, cum ar fi
apneea de somn
Scăderea toleranței la temperaturi scăzute
 Diagnostic de laborator

• Diagnosticul de laborator al poliomielitei este o parte

importantă a inițiativei OMS pentru eradicarea globală a
poliomielitei. În ultimii ani, au fost dezvoltate noi metode pentru
detectarea poliovirusului în probe clinice, pentru diferențierea
tipului, pentru analiza neurovirulenței poliovirusului și pentru
detectarea anticorpilor poliovirus.
• Progresul în tehnicile de laborator pentru detectarea
anticorpilor poliovirus și pentru tipizarea speciilor de poliovirus a
sugerat câteva noi abordări ale diagnosticului pentru poliovirus.
 Diagnostic de laborator
Sunt disponibile metodele de detectare a poliovirusului în
probele clinice cu și fără cultivarea virusului.
Izolarea virusului
-poliovirusul poate fi ușor izolat din tampoane faringiene, scaun
și tampoane rectale. Rareori este izolat din LCR

Poate fi ușor crescut și identificat în cultura celulară prin

recunoașterea efectelor citopatice cu confirmare prin
neutralizarea infecțiozității cu antiserurile specifice.

Tulpinile folosite pentru vaccin sunt diferențiate de tulpinile

sălbatice prin tehnici moleculare PCR.

Eșantioanele multiple pe parcursul mai multor zile

îmbunătățesc șansele de diagnosticare.
 culturi celulare
• Multe sisteme de culturi celulare susțin creșterea poliovirusurilor și a altor
enterovirusuri.
• OMS recomandă ca toate specimenele suspecte de a conține poliovirusuri să
fie inoculate în următoarele două linii celulare: celule L20B, o linie celulară de
șoarece mpdificată prin inginerică genetică care exprimă receptorul poliovirus
uman; și celulele RD, derivate dintr-un rabdomiosarcom uman.
• Selectarea a numai două linii celulare pentru diagnosticul de laborator al
poliomielitei permite standardizarea tehnicilor și comparabilitatea rezultatelor
între diferite laboratoare virale, oferind în același timp o sensibilitate ridicată.
• Mediile de creștere (GM), cu conținut ridicat de ser (de obicei 10%),
promovează creșterea rapidă a celulelor. După formarea unui monostrat și
înainte de inocularea virusului, mediul de creștere este îndepărtat și înlocuit cu
mediu de întreținere
• Mediul de întreținere (MM) , cu un conținut redus de ser (de obicei 2%), are
rolul de a menține culturile celulare într-o stare de replicare lentă a celulelor,
menținând în același timp metabolismul celular în timpul replicării virale. Serul
de vițel fetal este serul de alegere: este bun pentru promovarea creșterii
celulare și îi lipsește inhibitorii virali.
 Tehnica imunofluorescenței indirecte

S-a demonstrat că imunofluorescența indirectă (IIF) poate fi utilizată în mod fiabil pentru a
identifica rapid poliovirusul în cultura celulară din specimene de scaun. Deși necesită
inocularea inițială a specimenului în cultură celulară, acesta poate fi utilizat atunci când efectul
citopatogenic (CPE) devine evident și rezultatele se obțin în câteva ore.
Utilizarea IIF pentru detectarea directă a poliovirusurilor în probele clinice fără o etapă de izolare
a culturii celulare nu a fost bine studiată , dar în unele cazuri acest lucru poate fi posibil.
 Serologie

– Anticorpii sunt testati în mod tradițional prin micro-neutralizare a

infecțiozității in vitro
– Testele ELISA pot fi folosite pentru detectarea anticorpilor IgM sau
IgA specifici pentru fiecare dintre cele trei tipuri de poliovirus.
Rezultatele raportate au arătat o corelație foarte bună în cazuri clinice
între prezența anticorpilor IgM specifici și a virusului izolat de la
pacient, a arătat o corelație foarte bună între răspunsul IgM și IgA în
rândul vaccinatilor și seroconversia în testul de neutralizare a
anticorpilor. Un număr foarte scăzut de reacții încrucișate a fost
observat cu alte infecții enterovirale.
• ELISA IgM a fost uneori mai sensibil decât izolarea virusului în
diagnosticul paraliziei acute asociate poliovirusului.
 Preventia
Există două tipuri de vaccinuri disponibile.
Vaccinul inactivat, cu administrare intramusculară
(IPV)-SALK, 1957
– constă din virusul inactivat (omorât) cu formalină din toate cele 3
serotipuri de poliovirus.
– Produce numai anticorpi serici: nu induce imunitate locală și astfel
nu va împiedica infecția locală a intestinului.
– Totuși, aceasta va preveni poliomielita paralitică deoarece viremia
este esențială pentru patogeneza bolii.
Vaccinul viu atenuat SABIN, 1962 , cu administrare
orală (OPV)
– Constă din virusul viu atenuat al tuturor celor 3 serotipuri.
– Mimează infecția naturală cu imunitate bună: imunitatea locală
prin inducerea unui răspuns IgA, precum și imunitatea sistemică.
– Rareori provoacă poliomielita paralitică, în jur de 1 din 3 milioane
de doze.
 Preventia . Tratment
• Majoritatea țărilor utilizează OPV din cauza capacității sale de a
induce imunitate locală și, de asemenea, este mult mai ieftin decât
IPV.
• Rata de răspuns normală la OPV este aproape de 100%.
• OPV este utilizat pentru campania de eradicare a poliovirusului
OMS.
• Datorită existenței unui mic risc de poliomielită paralizantă, unele
țări preferă utilizarea IPV. Datorită lipsei imunității locale, au fost
raportate focare de infecție cu poliovirus in comunitati mici .
• Nu există un tratament antiviral specific pentru infecția cu poliovirus.
• Tratamentul se concentrează pe gestionarea consecințelor afectarii
musculare severe. Acesta poate include admiterea la terapie
intensivă pentru respirație asistată, fizioterapie sau medicamente
pentru reducerea spasmului muscular.
 Schema de vaccinare in Romania
• - vaccinare la 2, 4, 6, 12 luni si la  varsta de 7-8 ani (scoala) , in vaccinuri
combinate (90% imunitate dupa administrare 2 doze, 99% imunitate dupa
3 doze). Orice copil care a primit minim 4 doze de vaccin polio, fie OPV,
fie OPV combinat cu IPV, fie IPV se considera ca este complet vaccinat
si beneficiaza de protectie optima.
 
• Contraindicatii si precautii
• - antecedente de reactii alergice la administarea de vaccinuri
• - afectiuni acute febrile, eruptive, diaree
Post-vaccinare pot aparea:
• - Reactii locale-roseata,indurare,
• - Reactii sistemice-febra moderata
• - Nu se citeaza cazuri de VAPP (poliomielita paralitica asociata vaccinarii) legate
de administrarea de IPV
https://youtu.be/CZxqz4bX048?t=108
 Coxsackievirusuri
• Structura virusurilor coxsackie este remarcabil de similară au
a celorlalte enterovirusuri
• Virusurile coxsackie se deosebesc de alte enterovirusuri prin
patogenitatea lor pentru șoarecii sugari.
• Fiecare din cele 23 de virusuri coxsackie din grupa A si 6 din
grupul B au un antigen specific de tip.
• În plus, toate din grupa B și unul din grupa A (A9) au un Ag
comun de grup.
 PATOGENEZA si PATOLOGIE

• Transmiterea este orală, virusul fiind găsit în faringe la

infecția timpurie (câteva zile), apoi în sânge și timp de 5-6
săptămâni în fecale.
• Perioada de incubație este de 2-9 zile. Manifestările clinice
sunt diferite, de la un sindrom febril până la herpangina
(faringită febrilă severă), pleurodinie (febră și durere
toracică), meningită aseptică, miocardită, boală
generalizată a sugarilor (extremă de severă, fiind afectate mai
multe organe ).
• Imunitatea antivirală se realizează prin anticorpi neutralizanți
și poate fi transferată de la mamă la făt.
 Virusurile ECHO

Virusurile ECHO (virusuri enterice, citopatice, umane,

orfane), mai mult de 30 de serotipuri.
S-au observat că acestea produc efecte citopatice în
culturile celulare, dar nu au determinat leziuni
patologice detectabile la șoarecii sugari.
Virusurile ECHO pot provoca sindrom febril, răceală
obișnuită, meningită aseptică și encefalită.
Ele pot fi izolate din materiile fecale
 Alte Enterovirusuri
•Enterovirusul 70 este agentul conjunctivitei hemoragice acute .Virusul
este ocazional neurovirulent.
•Enterovirusul 71 este foarte patogen și a fost asociat cu meningita
aseptică, encefalita, o infecție asemănătoare poliomielitei paralitice și
boala mână-gură-picior.
•Enterovirusul D68 (EV-D68) provoacă o boală respiratorie ușoară, în
special la copii; simptomele se aseamănă, de obicei, cu cele ale unei
răceli (de exemplu, rinoree, tuse, stare generală de rău). Unii copii, în
special cei cu astm bronșic, au simptome mai grave care implică tractul
respirator inferior
•Adulții sănătoși pot fi infectați, dar au tendința de a avea puține
simptome sau chiar asimptomatici. Adulții imunocompromiși pot
prezenta o boală respiratorie severă.
 Boli cauzate de Enterovirusuri
• Meningita aseptică: este cea mai frecventă la sugari și copii mici. Cauza este frecvent un virus
coxsackie de tip A sau B sau un echovirus. La copiii mai mari și la adulți, alte enterovirusuri, precum
și alte virusuri pot provoca meningitile aseptice. Cursul este de obicei benign. O erupție cutanată
poate să însoțească meningita enterovirală aseptică.
• Conjunctivită hemoragică: pleoapele se umflă rapid, adesea apare hemoragii subconjunctivale
sau keratită, provocând durere și fotofobie. Majoritatea pacienților se recuperează în 1 până la 2
săptămâni.
• Miopericardita: Infecția cardiacă poate să apară la orice vârstă, însă majoritatea pacienților au
vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani. Principalele simptome sunt durerile toracice, aritmii sau
insuficiența cardiacă. Recuperarea este, de obicei, completă, dar unii pacienți dezvoltă
cardiomiopatie dilatativă. Miocardita neonatorum (infecție cardiacă la naștere) este cauzată de
virusurile coxsackie din grupul B și de unele ecovirusuri. Aceasta provoacă febră și insuficiență
cardiacă și are o rată ridicată a mortalității.
• Infecția neonatală: la câteva zile după naștere, nou-născutul dezvoltă brusc un sindrom
asemănător sepsisului cu febră, letargie, coagulare intravasculară diseminată, sângerare și
insuficiență multiplă de organe (inclusiv inima). Recuperarea poate apărea în câteva săptămâni, dar
moartea poate rezulta din colapsul circulator sau insuficiența hepatică.
• Erupții cutanate: Anumiți virusuri coxsackie și ecovirusuri pot cauza erupții cutanate, adesea în
timpul epidemiilor. Erupțiile sunt, de obicei, nonpruritice, nu se descuamă și apar pe fața, gât, piept
și extremități. Meningita aseptică se poate dezvolta simultan. Cursul este de obicei benign.
• Infecții respiratorii: Simptomele includ febră, faringită și, la sugari și copii, vărsături și diaree.
Evolutia , de obicei, ușoară, dar bronșita și pneumonia interstițială apar ocazional.
 Diagnostic de Laborator
Izolarea virusului
•Coxsackie B și echovirusurile , din tampoane farinigiene, materii fecale și
tampoane rectale, pot fi cultivate cu ușurință în cultură celulară. Ele pot fi,
de asemenea, izolate din LCR
•Virusurile Coxsackie A nu pot fi izolate cu ușurință în culturile celulare.
Acestea pot fi izolate cu ușurință la șoarecii, dar nu este o metodă uzuală.
•Tehnicile moleculare pot oferi o alternativă mai bună, prin PCR cu
transcriptază inversă. Diagnosticul miocarditei poate necesita, de asemenea,
metoda PCR .
Serologie
•Foarte rar folosit pentru diagnostic deoarece cultura celulară este eficientă.
•Testele de seroneutralizare sau ELISA sunt utilizate, dar nu sunt oferite de
majoritatea laboratoarelor
 Diagnostic de Laborator
•Izolarea virusului în cultură celulară a fost de mulți ani cea mai utilă metodă
pentru detectarea enterovirusurilor. Cultura celulară este relativ lentă, dar are
avantajul că poate fi folosit pentru studii epidemiologice.
•Cu toate acestea, cultura este înlocuită treptat prin utilizarea reacției în lanț a
polimerazei revers transcriptază (RT-PCR) ca metodă de alegere, în special
pentru examinarea probelor de lichid cefalorahidian (LCR) și de secreție
respiratorie. RT-PCR este, în general, mai sensibilă și cu siguranță mai rapidă și
poate detecta infecții cu enterovirusuri care nu pot fi cultivate.
•Multe dintre sistemele interne și disponibile în comerț sunt totuși generice
(adică, panenterovirus) și nu furnizează informații despre serotipurile
genotipice sau genotipice deduse. Fără urmări ulterioare, aceste date
epidemiologice moleculare sunt pierdute.
Deși s-au descris analize IgM și IgG specifice pentru
enterovirusuri și uneori sunt disponibile, utilizarea lor este
limitată de răspunsurile heterotipice și anamnestice asociate cu
infecțiile enterovirale. În unele cazuri, testele serologice pot
furniza informații suplimentare importante pentru a confirma
boala asociată enterovirusului sau a determina amploarea
focarelor de enterovirusuri.
Cele două metode principale pentru confirmarea de
laborator a infecției enterovirale sunt totuși cultura celulară
și RT-PCR.
http://www.euro.who.int Enterovirus surveillance guide
 Efect citopatic

(Virology Laboratory, New-Yale Haven Hospital)

 Management si Preventie
• Nu există o terapie antivirală specifică nici împotriva
enterovirusurilor altele decât v. polio. Persoanele cu afecțiuni
ușoare de obicei au nevoie doar de tratament simptomatic.
Acesta include consumul de apă pentru hidratare și antipiretice.
• unele cazuri pot fi destul de severe pentru a necesita spitalizare
• Imunoglobulinele pot fi utilizate în tratamentul infecțiilor
neonatale sau a infecțiilor severe la persoanele
imunocompromise.
• Nu există vaccin disponibil în principal din cauza numărului mare
de serotipuri.
 RINOVIRUSURI
• Rinovirusuri (Rhinos - nas (Greek). ARN cu polaritate pozitiva, virusuri fara
anvelopa de 30 nm diametru.
• Rinovirusurile sunt cea mai frecventa cauza a racelii comune, ele pot
determina infectii ale cai respiratori superioare dar si inferioare. Incidenta
este cea mai ridicata toamna si primavara. Exista mai mult de 100 de
serotipuri.
EPIDEMIOLOGIE
• Rinovirusurile pot fi transmise prin 2 mecanisme:
• a) contact direct cu mainile sau obiectele persoanelor bolnave;
• b) inhalare de particule infectante (picaturi Flugge).
PATOGENEZA
Calea de intrare este reprezentata de tractul respirator superior (nas, gura).
Infectia poate fi initiata de un numar mic de virioni. Virusul se ataseaza cu
proteinele capsidei pe receptori identificati a fi molecule ICAM-1 ale celulelor
respiratorii. Virusul se replica in primul rand in celulele epiteliale ale mucosaei
nazale.
Replicare virala in celulele epiteliale ale căilor respiratorii
•
Manifestări clinice
Simptomele includ inflamatia mucoasei nazale, stare generala de rau, tuse,
durere in gat, ce apar la 1-4 zile dupa infectie, cand concentrații inalte ale
virusului se găsesc in secretiile nazale. Febra este uneori prezenta.
• Infectia bacteriana secundara, in special la copii, poate provoca otita medie,
bronsita si pneumonie.
• Diagnosticul de laborator. Manifestările clinice sunt atat de caracteristice incat
diagnosticul de laborator nu este de obicei necesar.
• Probele pentru cultura sunt spalari nazale. Cultura se face pe celule
fibroblaste diploide umane crescute la 33°C, virusul fiind identificat dupa
efecte citopatice specifice.
• Serotiparea se poate face folosind seruri neutralizante. 
• TRATAMENT: De obicei, nu este necesara tratarea infectiei, doar tratamentul
simptomatic.
• Antivirale : Pleconaril, Arildone, Rhodanine, Disoxaril.
 MYXOVIRUSURI
ORTHOMYXOVIRUSURI: VIRUSUL GRIPAL
PARAMYXOVIRUSURI:
Virusul Paragripal
Virusul Urlian
Virusul Rujeolic
Virusul Sincitial Respirator
 Orthomyxovirusruri -V. gripal
• Virusul gripal determina gripa, o infectie a
cailor respiratorii superioare, care poate
determina epidemii. Complicatiile
(pneumonia bacteriana) si mortalitatea au
o rată crescută la anumite grupe de
varsta: nou-nascuti si batrani, de
asemenea la pacienti cu boli
cardiopulmonare cronice (BPOC)
 VIRUSUL GRIPAL
• Virusul gripal are un diametru de 80-120 nm, de obicei forma sferica
dar poate fi si pleomorf.
• Genomul are o singura molecula de ARN, impartita in 8 segmente.
Aceste segmente se leaga i (posibil intr-o ordine aleatorie) pentru a
forma un helix atunci cand virusul se asambleaza.
• Nucleocapsida este acoperită de o matrice proteica, formată din
proteina M1, ( in imagine - colorata in mov.) si proteina M2
• peplosul ( învelișul) deriva din membrana celulei gazda.
• “Spiculii” caracteristici virusului gripal sunt glicoproteinele:
hemaglutinia si neuraminidaza (HA and NA) . Aceste molecule trec
prin peplosul viral si interactionează cu matricea proteica, M1
VIRUSUL GRIPAL –
structură și replicare
 Importanta proteinelor virale
• Matricea proteica M1 este folosita pentru a defini cele 3 tipuri de
virus gripal: A, B, C. Proteina M2 – rol de canal ionic
• HA si NA au importanta biologica si imunologica.
Importanta biologica:
• HA permite virusului sa se ataseze de celulele susceptibile si de
asemenea, sa aglutineze eritrocitele
• NA actioneaza pe acidul sialic al mucusului ce acoperă celulele
mucoasei respiratorii, fluidificand mucusul si facand celule mai
susceptibile.
Importanta imunlogica: HA si NA sunt antigene importante si sunt
folosite pentru identificarea subtipurilor. Cele specific umane sunt
: 3HA: ( H1, H2, H3) si 2NA: ( N1, N2). In total s-au identificat 18
HA si 11 NA
Pentru tipul A sunt indicate in paranteza antigenele HA si NA:
Subtipurile actuale de virus gripal cel mai frecvent izolate la om
sunt A (H1N1) și A (H3N2)
 Variabilitatea genetica si variatia antigenica
• Datorita faptului ca genomul viral este segmentat, cand o celula
este infectata cu doua tulpini diferite din acelasi tip , in timpul
multiplicarii virale unele segmente vor fi asamblate in genotipuri
noi. Acest fenomen se numeste reasortarea genelor.
• Rezultatul obtinut va determina schimbarea structurii
antigenice a virusului, mai frecvent la HA si NA.
• Schimbarile majore poarta numele de shift antigenic si
acestea vor determina aparitia unui nou subtip (inclusiv prin
reasortarea virusurilor umane si nonumane)
• Schimbarile minore se numesc drift antigenic si numai dupa
cateva drifturi poate rezulta un nou subtip.

Virusul gripal A este extrem de variabil datorita reasortarii

genice
Virusul gripal Tipul B este mai putin variabil si tipul C este
stabil
 Variabilitatea genetica
Virusul gripal A ( Figura 1). afecteaza oamenii, pasarile, porcii si caii. Doua
tulpini de virus gripal se pot combina in organismul gazdei . Materialul lor
genetic se reasorteaza (reasortarea genelor) , dand nastere unei noi tulpini,
care se poate transmite de la o persoana la alta . Exemplu virusul A (H1N1)
și gripa porcina. ( Figura 2)
Virusul Gripei Aviare – ex. A (H5N1) aratat in verde in Figura 3, se dezvolta
provenind de la pasari si o tulpina umana (reprezentată in albastru) pot
infecta aceeasi celula. Genomul segmentat ( culorile albastru si verde) intra
in nucleul celulei si se copiaza. Noile copii ies din nucleu, se asamblează si
formeaza noul genom al unei noi tulpini virale care poate fi la fel de letala ca
gripa aviara si la fel de usor transmisibla interuman ca gripa clasica.

Figura 1 Figura 2
Figura 3
 Patogenitate si patologie
• Transmiterea interumana a virusului gripal se face prin
picături Pflugge si prin contact direct cu maini sau
suprafete contaminate.
• Virusul se ataseaza de celulele epiteliale ale tractului
respirator superior, se interiorizeaza si are o perioada
de replicare de 8-10 ore. Ca urmarea replicarii virale,
are loc distrugerea si descuamarea mucoasei
superficiale. Vindecarea completa a leziunilor poate
dura pana la o luna.
• Anticorpii specifici apar in ser si in secretii in 1-2
saptamani. Anticorpii anti-HA sunt protectori, dar au
specificitate strictă de subtip și nu protejeaza in
contactul cu un alt subtip diferit.
 SIMPTOMATOLOGIE
• Gripa poate avea forme ușoare până la severe, și, uneori,
poate duce la deces. Simptomatologia se instalează brusc.
Persoanele care au gripă prezintă unele sau toate aceste
simptome:
• febră sau frisoane
• dureri musculare
• Stare de oboseală sau de rău general
• Tuse, dureri în gât, nas înfundat sau rinoree
• unii pacienți pot avea vărsături și diaree, deși acest lucru este
mai frecvent la copii decât adulții.
 Complicatii
• Desi afecteaza toate grupele de varsta, cazurile
cele mai severe se intalnesc la copii, batrani,
persoane imunodeprimate.
• Complicatia cea mai frecventa este pneumonia,
ce poate fi determinata in mod primar de virusul
gripal sau secundar de suprainfecția bacteriana.
• Infecția cu virusul gripal poate produce
complicații severe : miocardita, pericardita,
encefalita, exacerbare a BPOC
 Tratament si preventie
Pentru persoanele sanatoase se recomandă:
• Odihna la pat
• Cresterea consumului de lichide- cel putin un pahar de apa sau suc in
fiecare ora.
• Simptomatic, cu analgezice si substante antipiretice. Acetaminophen,
sau Ibuprofen pot reduce febra, cefaleea și mialgiile Aspirina trebuie
evitata la copii.

Substante antivirale: amantadina si rimantadina sunt primele antivirale

utilizate, care pot scadea durata infectiei cu virusul gripal A, daca se
începe administrarea in primele 48 de ore de la aparitia simptomelor.
Pot fi folosite si pentru prevenirea infectiei cu virusul gripal A.
În prezent se indică Zanamivir (Relenza) si oseltamivir (Tamiflu) , care
sunt eficiente pentru tipurile A si B.

Preventia: vaccinarea cu vaccin ce conține virus inactivat, preparat in

fiecare an din diferite tulpini virale. Se recomandă la grupurile de
persoane ce prezinta risc crescut.
 Vaccinul
Vaccinul antigripal trivalent este fabricat folosind virus crescut în ouă de
gaină embrionate. Procesul este realizat prin replicarea tulpinilor salbatice
selectate una alaturi de cealalta intr-un singur ou. In timp ce sunt replicate,
genelor lor se asambleaza impreuna . Hibridul rezultant ( numit si
reasortat), este folosit pentru noua tulpina de vaccin , care este ultivată
apoi in milioane de oua. Urmează inactivarea și purificarea.

Cele mai multe vaccinuri gripale protejează împotriva a patru virusuri gripale
diferite („tetravalente"); A (H1N1), A (H3N2) și două virusuri gripale B.
Există, de asemenea, unele vaccinuri gripale care protejează împotriva a trei
virusuri gripale d ("trivalent"); A (H1N1), A (H3N2) și un virus gripal B.
 Familia Paramyxoviridae
(paramyxoviruses)

Familia Paramyxoviridae include 3 genuri importante:

•Genul Paramyxovirus, speciile Virusul paragripal serotipurile
1-4 si Virusul Urlian
•Genul Morbilivirus , specia Virusul Rujeolic
•Genul Pneumovirus, specia Virusul sincitial respirator Toate
speciile de paramyxovirusuri se transmit pe cale aeriană
Paramyxovirusurile produc infectii respiratorii la nou nascuti si
copii, dar de asemenea oreion si pojar ( rujeola), boli
contagioase ale copilariei.
 Paramyxovirusurile sunt similare in multe
aspecte cu orthomyxovirusurile, dar sunt
mai mari, de la 150 la 300 nm si nu au
genomul segmentat ca virusul gripal.
Prezinta o singura molecula de ARN,
orientata in sens negativ, nucleocapsida
helicoidala inconjurata de un inveliș - un
strat dublu lipidic pleomorf.

• Nucleocapsida este asociata cu matricea proteica (M)

• Spiculii contin doua glicoproteine, o proteina de atasare virala, iar alta fiind
proteina de fuziune. Hemagglutinin-Neuraminidaza (HN) este proteina
atasanta virala, care de asemenea determina hemadsorbtie si
hemaglutinare.
• Proteina fuzionanta (F) sustine legarea virusului de celula gazda , primul
pas al infectiei.
 Virusul Paragripal
• Virusul Paragripal are o largă răspândire ( globală),
iar infectia este comună. Virusul este transmis
interuman prin picături Pflugge. Infectia primara
apare la nou-nascuti si copii mai mici de 5 ani.
• Virusul Paragripal infecteaza celulele epiteliale din
tractul respirator superior. Virusul se replică rapid si
determina formarea unor celule gigantice si liza
celulara.
• Spre deosebire de virusul urlian si rujeolic, v.
paragripal determină rar viremie. El ramane de obicei
in tractul respirator superior si determină forme
ușoare de infecție a tractului respirator (coriză,
faringita) dar și bronsiolita si pneumonie.
 Rezultatele replicarii
paramixovirusurilor
Fuzionare celulară Formarea de sinciții si
(formare de sinciții) celule gigante
 Tratament și profilaxie
Tratament
Nu există un tratament antiviral specific pentru infecția cu virusul paragripal.
Tratamentul simptomatic include
•Odihnă, izolare la domiciliu
•consumul de lichide
•acetaminofen, ibuprofen, pentru durere și febră (Atenție: Aspirina nu trebuie
administrată copiilor.)

Măsuri de profilaxie. Prevenirea contaminării se face prin:

spălat pe mâini cu apă și săpun timp de cel puțin 20 de secunde
evitarea atingerii ochilor, nasului sau gurii
evitarea contactului strâns cu persoanele bolnave

Persoanelelor bolnave li se recomandă să și acopere gura și nasul atunci când

tușesc sau strănută, precum și spălarea și dezinfectarea obiectelor și suprafețelor
cu care au venit în contact
 Virusul Rujeolic
• Virusul Rujeolic este cunoscut pentru proprietatea de a forma
celule gigante și de a trece din celulă in celulă , evitând
controlul anticorpilor.
• Rujeola este foarte contagioasa .Virusul rujeolei se transmite
de la persoană la persoană prin picături Pflugge. Rezistă
câteva ore pe suprafețe, astfel încât se poate transmite și prin
contactul cu o suprafață infectată.
• Replicarea locala a virusului în tractul respirator este urmată
de răspândirea pe cale limfatică si producerea viremiei
(prezența virusului în circulația sanguină). .
• Erupția maculopapulară din rujeolă este cauzată de limfocitele
T citotoxice de la nivelul endoteliului vaselor mici.
Rujeola (Pojarul)
(
• Erupția cutanată
punctele Koplik
Incubația este de 10-14 zile.
Faza prodromală durează 2-3 zile și se manifestă cu febră
înaltă, stare generală alterată, durere în gât, tuse, secreții
nazale. Mici pete de culoare albă (Punctele caracteristice
Koplik ) apar pe mucoasa Pacientul este foarte contagios

Faza eruptivă, maculopapulară de culoare roșie-zmeurie, cu

tendința la confluare. Erupția apare initial pe față și gât, apoi se
extinde la nivelul toracelui și membrelor. Erupția dispare după
5-7 zile. Pacientii se vindecă si dobândesc imunitate pe viață .

Complicatii ( apar mai ales la copiii mai mici de 5 ani și adulți,

imunodeprinați): otită, laringită, bronștă, pneumonie
Encefalita este o somplicație rară dar severă: (1) encefalita
postinfectioasa, și (2) panencefalita subacută sclerozantă
( PESS), cauzata de o varianta a virusului rujeolic generată în
timpul bolii acute.
Tratamentul sau prevenirea rujeolei includ vitamina A, antivirale:
ribavirină, vaccinare: (vaccin MMR, ROR și ROR-V varicelă), și
imunoglobulina umană (IG). Imunoglobulina IM (IGIM) este o sursă
tranzitorie de IgG. Este indicată pentru toți contactii sensibili ali
pacienților cu rujeolă care locuiesc împreună,
gravide, imunocompromiși sau în vârstă de 6-12 luni

Tratamentul cu vitamina A pentru copiii cu rujeolă a fost asociat cu o

reducere marcată a morbidității și mortalității. Organizația Mondială a
sănătății (OMS) recomandă administrarea vitaminei a la toți copiii cu
rujeolă acută.
Virusul rujeolic este susceptibil la ribavirină in vitro, dar este doar pentru
uz experimental
 Virusul Urlian
• Virusul Urlian este cauza parotiditei epidemice (oreionul),
boală manifestată prin inflamația dureroasa a glandelor
salivare.
• Parotidita epidemică este rar intalnită în țări ce
promovează vaccinarea, în present cu trivaccinul pentru
rujeolă, oreion și rubeolă. ( MMR, ROR)
• Virusul urlian, pentru care se cunoaste un singur serotip,
produce o infectie litică, inițiată in celulele epiteliale ale
tractului respirator superior, apoi infectează glanda
parotidă fie prin canalul Stenon sau consecutiv viremiei.
Tot ca urmare a viremiei, virusul ulrian poate afecta țesutul
glandular de la nivelul testiculelor, ovarelor, pancreasului,
glandei tiroide, precum și a sistemul nervos central.
Oreionul

Glanda parotidă

Glanda submandibulară

Glanda sublingulală
Dintre persoanele infectate, 1/3 sunt asimptomatice, totuși virusul fiind prezent în
salivă, sunt contagioase.

Faza prodromală se manifestă prin indispoziție, anorexie.

Urmează , în 50% din cazuri, febră, cefalee și inflamația dureroasă a glandei
parotide, unilateral sau bilateral.
Infecția cu virul urlian este sistemică, viremia determinând afectarea celulelor
epiteliale din diferite țesuturi și organe.

În 10-30% din cazuri este afectat S.N.C: meningită ( 15%) sau meningoencefalită.
Mortalitatea este raporatată la 1%.
Afectarea testiculelor și ovarelor are loc în infecțiile după pubertate, determinând
în special orhită (inflamație dureroasă, frecvent unilaterală), în 25% din cazuri.
Pancreatita se produce în 4% din cazuri

Imunitatea după infecție este permanentă. Anticorpii anti nucleoproteină apar

primii, dar cei care se corelează cu protecția imună sunt anticorpii anti-
glicoproteină, anti-HN)
• Pacienții diagnosticați cu oreion trebuie izolați timp de 5 zile
de la debutul simptomelor pentru a minimiza riscul de
transmitere a infecției
• aportul de lichide orale este esențial, deoarece menținerea
hidratării și alimentației adecvate este deosebit de
importantă
• analgezicele (acetaminofen, ibuprofen) pentru dureri de cap
sau disconfort din cauza parotitei.
• Niciun agent antiviral nu este indicat pentru tratamentul
acestei boli virale, oreionul este o boală auto-limitată.

• Pacienții cu complicații specifice pot necesita îngrijire în

ambulatoriu, gestionarea durerii și observarea continuă
atentă.
 DIAGNOSTIC DE LABORATOR
• Boala este confirmată prin izolarea virusului, RT-PCR sau prin serologie.
• Produsele patologice sunt: saliva, LCR, urină ( infecția fiind sistemică,
virusul se găsește și în urină)
IZOLARE. Cultivarea în culturi celulare de rinichi de maimuță, este urmată de
identificare prin imunofluorescență ( IF), precum și observarea efectelor
citopatice:balonizare, cellule gigante.
RT-PCR identifică ARN viral , fiind mai accesibil decât culturile celulare.
SEROLOGIA: detectarea IgM și IgG anti-virus urlian. Nivelul IgM crește în
timpul fazei prodromale și atinge un maxim la aproximativ șapte zile. Când
se testează IgG, se recomandă o probă de ser recoltată în faza acută a
bolii și una în timpul fazei de convalescență. Acesta din urmă ar trebui să
prezinte un titru de anticorpi mai mare decât primul.

TRATAMENT ȘI PROFILAXIE
• Nu există tratament specific antiviral
• Profilaxia prin vaccinare utilizează vaccinuri cu virusuri vii attenuate ( MMR,
ROR)
 Virusul sincitial respirator

Determina infectie localizata a tractului respirator, fiind o

cauza comuna a infectiei respiratorii acute letale la
nou-nascuti si copii.
 Virusul respirator sincitial
• Pneumonia rezulta din invazia virala directa a
epiteliului respirator (formarea sincitiilor) – Fig.1,
urmata de celule mediate imunologic, in special
vizand bronhiile si bronhiolele: necroza si
obstruarea cu dopuri de mucus, fibrina ( Fig.2)
• Fig.1 Fig.2
 Familia Togaviridae
Virusul rubeolei
Familia Togaviridae cuprinde virusuri ARN monocatenar
învelite, cu diametru de 70 nm și simetrie eicosaedrică.
Curinde 2 genuri: Alphavirus și Rubivirus.
Virusul rubeolei este singurul membru al genului Rubivirus
din familia Togaviridae.
Rubeola („pojărel”)este o boală ușoară la copii , dar poate produce complicații
grave dacă infectează o gravidă, mai ales în primele câteva săptămâni de
sarcină.
Transmiterea este prin picături Pflugge ( secreții naso-faringiene) și prin contact
direct . Rezistența virusului în mediul extern este scăzută.

Incubația este de 14-21 zile

Faza prodromală dureză 2-3 zile și constă în stare subfebrilă, cefalee, dureri în
gât, ochi roșii, catar oculo-nazal și în special adenopatie ( persist 2-6 săptămâni)
Faza de stare se caracterizează prin scăderea febrei și reupția cutanată
eritematoasăpe față, retroauricular, apoi se extinde la trunchi și membreș durata
este tot de 2-3 zile. La femei mai ales se poate complica cu artrită sau artralgii.
Multe infecții (50%) sunt subclinice și multe infecții nu sunt recunoscute, (rashul
maculo-papular caracteristic ). Infecțiile cu mulți alți agenți dau simptome
similare rubeolei (de exemplu, infecția cu parvovirus uman, anumite arbovirusuri,
multe enterovirusuri, unele adenovirusuri, EBV, scarlatină, reacții toxice la
medicamente).

Rubeola congenitală: dacă infecția este contactată în primele săptămâni de

sarcină, dtermină avort spontan sau moartea fătului la naștere. Dacă infecția
este contactată mai târziu în sarcină produce malformații congenitale grave la
copil.
Diagnostic de laborator
Testele serologice, RT-PCR sau izolarea virusului ( și
imunofluorescența) sunt necesare pentru a confirma infecția.
Gravidele trebuiesc testate pentru anticorpi IgM și Ig G și
vaccinate dacă nu au imunitate.

Tratament și profilaxie
Tratamentul este nespecific: izolare 7-10 zile, repaus la pat,
hidratare , la nevoie antitermice ( paracetamol), analgezice
( ibuprofen). Nu se administrează aspirină.

Profilaxia prin vacinare:

Vacinul ROR ( MMR) cu virus viu atenuat, prima doză la 12
luni, rapel la 5-7 ani.Se poate efectua și la adolescent sau
adulți
Vaccinul RORV ( are în plus anti-varicelă) se administrează
numai la copii între 12luni și 12 ani.
Varicela (varsatul de vant) este o boala a copilariei cauzata de virusul
varicella-zoster si este extrem de contagioasa. Aproape 90% dintre
persoanele care stau in preajma unui bolnav de varicela fac, la randul lor,
varicela.
Rujeola (pojarul) este o boala infecto-contagioasa cauzata de virusul
rujeolic din familia Paramyxovirus (genul Morbillivirus).
Rubeola (pojarul german) este o boala infectioasa cauzata de un virus
ARN din familia togaviridae (genul rubivirus).

Cea mai contagioasa perioada a varicelei incepe cu aproximativ trei zile

inainte de eruptia pe piele si continua in primele doua faze, pana cand
veziculele prind crusta, adica vreo 5 zile dupa eruptie.
In cazul rujeolei, copilul este contagios patru zile inainte si tot atatea dupa
aparitia eruptiei cutanate specifice afectiunii.
Perioada de contagiozitate este mai extinsa in cazul rubeolei. Se intinde la
7-10 zile inainte de eruptie si aproximativ 5-7 dupa aceea.
 NEUROVIROZE

Familia Rhabdoviridae

Virusul rabic
 Familia Rabdoviridae
 Familia Rabdoviridae (din greacă" = bastonașe)
include virusuri patogene pentru mai multe
specii: mamifere, păsări, pești și plante.
 Aceste virusuri sunt larg răspândite în natură,
dar Virusul rabic (membru al genului
Lyassavirus din familia Rabdoviridae) este
singurul rabdovirus important din punct de
vedere medical.
 Virusul rabic se transmite la om de la animale
infectate ( animale turbate) = este o zoonoză
 Rabia este o infecție acută a sistemului nervos
central, aproape întotdeauna fatală
Structura și replicarea virusului rabic
V. Rabic ete un virus ARN monocatenar, în formă de
bastonaș sau de glonț cu diametrul de 75 nm și lungimea
de 180nm . Sunt virusuri învelite, anvelopa prezentând
spiculi proeminenți formați din glicoproteina (G).
Glicoproteina are rol de atașare virală și este imunogenă,
generând apariția de anticorpi neutralizanți.
Nucelocapsida prezintă o simetrie cilindrică, cu o aparență
de striatii. ARN este monocatenar, nonsegmentat, sens
negativ

Structura virusului rabic (Sursa: CDC)

 Virusul Rabic

Virusul rabic – imagini de M.E.

Replicarea virusului rabic reprezinta un prototip pentru
Rhabdoviridae si alte virIsuri ARN sens negativ. ARN-polimeraza
transcrie ARN-ul genomic viral, producând cinci ARN-m
individuale (ARN care se traduc în cinci proteine ​virale). ARN-ul
genomic viral este, de asemenea, transcripționat într-un ARN de
sens pozitiv de lungime întreagă (+ ARN) folosit ca șablon pentru
sinteza genomurilor noi.
Virusul rabic este rezistent la temperaturi scăzute: câteva
săptămâni la 4 ° C, dar este distrus rapid prin căldură (1 oră la 50 °
C), radiații UV și lumina soarelui, CO2 și solvenți lipidici.
Epidemiologie
 Rabia este o zoonoză care
este predominantă în mediul
sălbatic. Virusul rabic are un
număr mare de gazde,
inclusiv omul Principalele
animale afectate de v.rabic
diferă de la continent la
continent: în Europa - câini,
vulpi, lilieci , în Orientul
Mijlociu lupi, câini, în Asia
câinii, în Africa antilope, în
America, sconcși ratonii,
lilieci insectivori, câini .
 La animalele infectate virusul
este prezent în SNC, sânge,
salivă, urină, materii fecale.

.
 Patogeneza

Contaminarea cu virusul rabic se

produce de obicei prin mușcătura
unui animal bolnav, virusul fiind
transmis din salivă. Replicarea
virală are loc inițial în mușchi și
țesutul conjunctiv de la locul
mușcăturii, cu simptome minime
sau asimptomatic (perioada de
incubație).
 Pathogeneza
 În continuare virusul se
transmite la nervii periferici
locali, fiind propagat
retrograd, prin axoplasma
neuronilor senzoriali la
ganglionii dorsali și la
măduva spinării, apoi la creier
(faza prodromală).
 Progresia virală la SNC
depinde de concentrația
virusului în inocul, de
proximitatea plăgii față de
creier și de starea imună a
pacientului. Sunt afectați ​
nucleii pontini, cerebelul,
hipocampul.
 Patogeneza
 Replicarea virală provoacă
hiperemie și distrugerea neuronilor
în cortex, demielinizarea
substanței albe și degenerarea
axonilor și mielinei. Virusul rabic
produce incluziuni citoplastice
specifice în neuronii infectați,
numiți corpusculi Babeș-Negri,
formați din nucleocapside virale.
 Afectarea SNC se numește fază
neurologică și este caracterizată de
manifestările clasice ale a rabiei,
comă și deces. În timpul fazei
neurologice, virusul se multiplică și
se răspândește și în sens centrifug
în glandele salivare, cornee și se
produce necroza pielii și infiltrate
celulare. Din aceste locuri
virusurile se găsesc în salivă și
secreții, unde poate fi izolat
(diagnosticat)
IMUNITATEA Răspunsul imun umoral este reprezentat de anticorpi
neutralizanți ce apar atunci când boala este clinic manifestă.
imunitatea mediată celular are un rol nesemnificativ în protecția
antiinfecțioasă. Imunizarea activă prin vaccinare și imunizarea
pasivă de către anticorpi poate preveni invazia SNC . Durata lungă
de incubație permite vaccinarea, precum și o terapie post-expunere.
Manifestările clinice. Perioada de incubație la oameni este de obicei
2-3 săptămâni, cu limite între 2-16 săptămâni. Aceasta este urmată
de o fază prodromală scurtă de 2-4 zile cu febră, stare generală
alterată, cefalee, greață și vărsături, durere în gât, durere la locul
mușcăturii. Faza neurologică (2-10 zile) constă dintr-o fază
senzorială, o fază de excitare și o fază paralizantă. Hiperactivitatea
simpatică generală, cum ar fi dilatarea pupilară, hipersalivația,
lăcrimarea, însoțește cel mai caracteristic simptom numit hidrofobie
(frica de apă). Un spasm dureros al mușchilor gâtului însoțește
deglutiția. Convulsiile, dezorientarea, halucinațiile sunt frecvente.
Urmează faza comatosă și decesul.
Manifestarile clinice

 Hidrofobie și
hipersalivație la un
pacient cu rabie
(sursa DA Warrell,
Oxford, UK;)
Diagnosticul de laborator
Este de obicei efectuat pentru a confirma
diagnosticul clinic (sindromul neurologic) însoțit de
dovezi ale muscăturii de animal. De asemenea,
diagnosticul post-mortem este efectuat la câinii
suspectați a fi turbati.
1. Examen microscopic
A) Se utilizează în mod obișnuit imunofluorescența
directă ( IFD). Imunofluorescența utilizând ser
antirabic de hamster identifică virusul rabic pe
amprente de creier și cornee. IFD folosește un
fluorocrom (de obicei izotiocianat de fluoresceină)
conjugat cu un anticorp specific antirabic pentru a
se lega de antigenele virale și a permite vizualizarea
la microscopul cu U.V.
B) Detectarea incluziunilor intracitoplasmatice
Babeș-Negri, în amprentelor sau în secțiunile de
țesuturi. Acestea sunt de 2-10 µm, sferice,
delimitate net și conținând granule bazofile într-o
matrice eozinofilă. Corpusculii Babeș-Negri sunt
patognomonice pentru rabie. Cu toate acestea, sunt
prezenți în doar 71-80% din cazuri.
 Diagnosticul rabiei

Corpi Babes- Negri (sursa: IF directă pozitivă (Source:

CDC) CDC
 2. Testele PCR (RT-PCR) sunt foarte sensibile și specifice,
fiind utile în special dacă eșantioanele sunt descompuse,
pentru probele recoltate post-mortem, dar sunt, de
asemenea, făcute din probe de saliva, urină și lichid
cefalorahidian.
 3. Izolarea virală. Probele reprezentate de țesuturi sau
salivă pot fi inoculate în culturi celulare (linii celulare de
șoarece și hamster) și examinate prin imunofluorescență
și pentru corpii Negri. Un virus izolat este identificat prin
testul de neutralizare cu ser specific. Există un tip
antigenic cunoscut în prezent. Această metodă este
rareori efectuată în laboratoarele clinice.
 4. Serologia. Anticorpii anti-rabici pot fi detectați prin
reacția de neutralizare, reacția de fixare a
complementului, imunofluorescență. Anticorpii se
dezvoltă tărziu în evoluția bolii la persoanele infectate.
Tratament și profilaxie
Nu există un tratament eficient pentru rabie.Terapia
simptomatică și paliativă poate fi administrată dar
nu poate evita rezultatul letal. 
Profilaxia prin vaccinare: Există mai multe tipuri de
vaccinuri cu virusuri inactivate obținute în culturi
celulare: celule diploide umane (HDCV) și celule
Rhesus fetale (RHV) . Vaccinurile cu virusuri vii
atenuate pe preparate pe ouă de găină embrionate
sunt folosite pentru animale, dar nu și pentru
oameni.
Vaccinarea înainte de expunere este administrată
persoanelor expuse riscului: medici veterinari,
îngrijitori de animale, personal de laborator care
manipulează țesuturi potențial infectate.
Profilaxia postexpunere constă în toaleta plăgii ( aceasta trebuie
spălată cu apă și săpun, detergent sau altă substanță care inactivează
virusul) și instilarea serului antirabic în jurul plăgii.

Imunizarea prin vaccinare este asociată cu o doză de imunoglobulină

antirabică umană (ser antirabic ) ce conțin anticorpi neutralizanți. O
serie de cinci imunizări se efectuează pe parcursul unei luni în zilele
0, 3, 7, 14, 28 după mușcătură.

În cazurile de mușcături de animale cunoscute, câinii ar trebui ținuți

timp de 10 zile sub observație. Dacă apar semne de rabie, animalele
sunt ucise și testate pentru v. rabic.

În mediul urban, rabia canină reprezintă mai mult de 90% cazuri de

rabie umană. Măsurile de control împotriva rabiei canine includ:
controlul și vaccinarea câinilor precum și carantina animalelor
importate.
Tratament și profilaxie
 Profilaxia postexpunere constă în toaleta plăgii ( aceasta
trebuie spălată cu apă și săpun, detergent sau altă
substanță care inactivează virusul) și instilarea serului
antirabic în jurul plăgii. Imunizarea cu vaccinare asociată cu
o doză de imunoglobulină antirabică (HRIG) sau ser
antirabic ecvin (ERS).
 O serie de cinci imunizări se efectuează pe parcursul unei
luni în zilele 0, 3, 7, 14, 28 după mușcătură.
 În cazurile de mușcături de animale cunoscute, câinii și
pisicile ar trebui ținute timp de 10 zile sub observație. Dacă
apar semne de rabie, animalele sunt ucise și analizate
pentru v. rabic. În mediul urban, rabia canină reprezintă
mai mult de 90% cazuri de rabie umană. Măsurile de
control împotriva rabiei canine includ: controlul câinelui,
vaccinarea câinilor și carantina animalelor importate.
Encefalita cu arbovirusuri: genurile
Togavirus și Flavivirus
Arbovirusurile sunt virusuri transmise prin
artropode hematofage, care transmit virusul de
la o gazdă vertebrată la alta. Infecțiile cu
arbovirusuri sunt toate considerate zoonoze.

Togavirusul este un virus învelit cu

diametrul de 65-70 nm, care posedă un genom
ARN cu monocatenar sens pozitiv și o capsidă
cu simetrie eicosaedrică. Anvelopa conține
proteinele E1/E2.
Togavirus (65-70 nm)
 Flaviviridae
 Flaviviridele sunt o familie de virusuri ARN învelite. Ele se
găsesc la artropode, (în special căpușeși țânțari ), și pot
infecta ocazional oamenii.
 Familia are un singur gen, Flavivirus, cu diametrul de 40–60
nm , genom ARN cu monocatenar cu sens pozitiv. Capsida
are o simetrie icosaedrală și conține două proteine de
suprafață codificate viral (M și E), Anvelopa flavivirusului
conține două glicoproteine.
Bolile produse de aceste arbovirusuri sunt : Febra Galbenă, Febra
Dengue, encefalita japoneză, febra West Nile și Zika.
Virusul febrei galbene este prototipul familiei Flaviviridae.
Provoacă febră galbenă, o boală acută, febrilă, transmisă de țânțari.
Virusul encefalitei St. Louis este cea mai importantă cauză a
encefalitei epidemice în America de Nord. Virusul Encefalitei
japoneze este principala cauză a encefalitei virale în Asia (în China,
Japonia, Coreea și subcontinentul indian). Febra West Nile apare în
Europa, Africa, fosta Uniune Sovietică, Asia de Sud-Vest și, mai
recent, Statele Unite.

Fig. Genul Flavivirus

Patogenitate
 Infecția umană se produce atunci când un țânțar sau un alt
artropod înțeapă mai întâi un animal infectat și apoi un om.
Infecția cu arbovirusuri produce o viremie care durează 6-12
zile.
 Multiplicarea virală primară la om are loc fie în celulele
mieloide și limfoide, fie în endoteliul vascular. Multiplicarea în
sistemul nervos central depinde de capacitatea virusului de a
trece bariera hemato-encefalică și de a infecta celulele
nervoase.
 În bola minoră (prima fază), virusul se multiplică în țesutul
non-neuronal. Acesta este prezent în sânge.
 În bola majoră (a doua fază), virusul se multiplică în SNC.
Celulele nervoase sunt deteriorate . Encefalita devine evidentă
din punct de vedere clinic.
Virusul Zika se răspândește mai ales prin mușcătura unui țânțar
infectat din specia Aedes.
Se găsesc în Africa, Asia și America de N
Zika poate fi transmisă și interuman: de la gravidă la făt , precum
și pe cale sexuală . Infecția în timpul sarcinii poate provoca
anumite defecte congenitale la făt.
Ocazional poate fi transmis prin transfuzii de sânge
Febra Zika (cunoscută și sub numele de boala virusului Zika)
Cele mai multe cazuri sunt asimptomatice, sau sunt forme ușoare
Simptomele includ febră, cefalee, dureri articulare, și erupție
cutanată. [ ] [ ]

În prezent nu este disponibil niciun vaccin.

Diagnostic de laborator
Testele serologice pentru detectarea anticorpilor: ELISA și HI
(hemaglutinoinhibarea) sunt cele mai utilizate teste serologice.
Anticorpii neutralizanți și inhibatori ai hemaglutinării sunt detectabili în
câteva zile de la debutul bolii și rezistă ani de zile.
Testele de detectare a antigenelor și PCR sunt disponibile pentru
detectarea directă a proteinelor virale / ARN în specimenele clinice
pentru unele arbovirusuri.
Imunofluorescența Utilizarea anticorpilor monoclonali specifici
virusului în testele de imunofluorescență permite identificarea rapidă a
virusului în probele clinice.
 
Imunitate
Imunitatea este permanentă după o singură infecție.
Tratament
Nu există tratament specific. Cele mai eficiente metode de profilaxie
sunt pulverizarea insecticidelor și purtarea de îmbrăcăminte de
protecție.
ADENOVIRIDAE
 Adenoviridae – caractere generale
 Virusuri ADN cu replicare
preferentiala in interiorul celulelor
epiteliale și a țesutului limfoid
producand citoliza in vitro a acestor
celule. Determină infecții respiratorii
, conjunctivale, digestive, urinare
 Adenovirusurile au fost izolate din
culturi de celule adenoidiene.
Aceste culturi prezentau efecte
citopatice : degenerare celulara,
nucleu hipertrofiat, incluziuni
nucleare.
 Există numeroase tipuri de
adenovirusuri dar doar 52 sunt
patogene pentru om.
Adenovirusurile au fost descoperite accidental in perioada de
dezvoltare a utilizării culturilor celulare in diagnosticul virusologic.
Culturi de celule obținute din piese recoltate la amigdalectomii
evidentiau un efect citopatic caracteristic: degenerare celulară cu
nucleii hipertrofiați conținând incluzii bazofile sau amfofile.
1. Replicarea in celulele epiteliale este principala caracteristica
2. Latenta este o altă proprietate a adenovirusurilor care explica
recrudescentele aparute la purtatori. In general, anticorpii
antiadenovirali ating o seroprevalență de 70-80 % la 9-l0 ani, dar,
mai putin de 50 % din subiecti fac infectii simptomatice.

Oncogenitatea. Serotipurile 12, 18, 31 au potential oncogen inalt la

hamster si sobolan nou . Studii serologice sau de biologie moleculara
la bolnavi cu diferite neoplasme nu au argumentat participarea
adenovirusurilor in cancerul uman. 
 Structura
 Adenovirusurile sunt virusuri nude cu
diametru de 70-90 nm. Genomul lor este
ADN dublu-catenar .
 Capsida are simetrie eicosaedrică şi este
alcătuită din 240 de capsomere hexavalente
(hexoni) si 12 capsomere pentavalente
(pentoni), care se continuă la exterior cu
fibre ce conţin proteine de ataşare virală
 Genomul viral include informaţia genetică

pentru 11 polipeptide . Copierea ADN-ului viral

în ARN mesager are loc în nucleul celulei
infectate.
 Adenovirusurile determină inhibiţia sintezei
proteice. Celula parazitată va deveni
rotundă.
 Structura antigenică a
adenovirusurilor
Cei 240 hexoni – contin
antigene comune de grup.

Cei 12 pentoni contin

antigenele (α), (β), iar fibrele
contin antigenele γ, specifice
de tip; pe baza acestora sunt
identificate 52 serotipuri de
adenovirusuri .
Hexoni, pentoni (α), baze
ale pentonilor (β), si fibre (γ)
 STRUCTURA ANTIGENICA
 De asemenea, antigenele fibrelor determina capacitatea
hemaglutinanta a adenovirusurilor
 Identificarea tipului poate fi facuta prin reactia de
hemaglutinoinhibare

 Un antigen denumit T-penton tumor antigen este

recunoscut de anticorpii prezenti la animale cu  tumori
 induse de adenovirusuri. Acest antigen de natură
proteică este sintetizat timpuriu în ciclul replicativ
adenoviral.
 REPLICAREA VIRALA
 Proteinele din componenta fibrelor reactioneaza cu receptorii
specifici de pe suprafata celulelor tinta, facilitand penetrarea
virusului in celula prin endocitoza.
 Virusul lizeaza vezicula de endocitoza, dupa care se produce
decapsidarea si migrarea genomului viral spre nucleul celulei.
Concomitent cu decapsidarea se produce inhibarea sintezei proteice
a celulei gazda (efect citotoxic al proteinelor din pentone si fibre).
 Replicarea ADN are loc in nucleu sub actiunea ADN-polimerazei
virale. Proteinele capsidei sunt sintetizate in citoplasmă si apoi
migreaza in nucleu, unde are loc asamblarea particulei virale. In
cursul acestui proces, cantitati variabile de proteine capsidale se
acumuleaza intracelular sub forma de incluziuni intranucleare.
Eliberarea virionului din celula se face prin degenerescenta si liza
acesteia.
REPLICAREA ADENOVIRUSURILOR
 Epidemiologie
 Adenovirusurile sunt rezistente la acţiunea detergenţilor, a
uscăciunii, a clorului în cantităţi moderate, a substanţelor
gastrontestinale (bilă, proteaze, ph acid).
 Transmiterea se face interuman, pe calea respiratorie ( pic
Pflugge), prin contact direct cu obiecte contaminate, prin apa de
piscină, sau pe cale fecal-orală prin maini murdare .

 Numeroase infecţii sunt asimptomatice. Adenovirusurile sunt

implicate în 5-10% din infecţiile respiratorii ale copiilor .
 După vindecarea clinică, adenovirusurile pot menține infecții latente
în tonsile, vegetațiile adenoide și alte structuri limfoide , fiind ușor
reactivate. Multe persoane sunt infectate cu unul sau mai multe
tipuri de adenovirus înainte de vârsta de 15 ani. De asemenea, 50-
80% din amigdalele îndepărtate chirurgical conțin un adenovirus .
în special adenovirusurile din tipurile Ad1, Ad2 and Ad5, precum și
din grupul C, persistă la nivelul tonsilelor pentru mai mulți ani.
Virusurile pot fi eliminate în materiile fecale și în urină.
 Patogeneza
 Adenovirusurile prezinta tropism epitelial.
 Dupa replicarea la nivelul portii de intrare, se produce
diseminarea prin contiguitate, apoi pe cale limfatica si
sanguina (viremia) urmate de determinari in diferite
viscere. Aceste diseminari viscerale sunt mai probabile in
cazul pacientilor imunodeprimati.
 Exista posibilitatea unor infectii latente ale tesuturilor
limfoide adenoidiene, amigdaliene, care se pot reactiva în
urma apariției unor factori imunosupresori sau infectii
supraadaugate (cu alti agenti).
 Sindroame clinice:Afectiuni respiratorii
 Faringita acută febrilă : febra, tuse, faringita, adenpoatii cervicale,
pneumonii virale – rar
 Febra faringo-conjunctivala: asociere de faringita si conjunctivita
pe fond general febril. Se manifesta cel mai frecvent sub forma de
epidemii in colectivitati de copii. Poate fi transmisa prin apa din
bazinele de inot insuficient clorinată - cu manifestare epidemica ;
 Boala respiratorie acută la militari. Aglomerarea, care permite
expunerea repetată la infecție și exercițiile fizice intense, pot
reprezenta condiții favorizante ale unor infecții severe. Simptomele
caracteristice includ febră, stare generală de rău, durere în gât,
răgușeală și tuse. Pneumonia se dezvoltă în aproximativ 10% din
cazuri.
 laringite, sindroame “pertusis-like”, cu sau fără prezența
Bordetellei pertusis
Conjuntivita adenovirala
Infecții oculare, infecții gastro-intestinale, infecții urinare,meningită

Conjunctivite:  Conjunctivita acută foliculară ( transmisa prin apa din

bazinele de inot (adenovirusuri gr.B ) inflamatie conjunctivală și
palpebrală, Keratoconjunctivita epidemica – o conjunctivită agresivă, cu
durere, fotofobie și urmată de dezvoltarea de keratită superficială, opacități
corneene care pot dura mai mulți ani.

Gastroenterite: episoade de diaree la copii. Serotipurile antigenice

implicate sunt 40, 41 în 2/3 din cazuri Gastroenterita poate fi și un semn al
unei infecții sistemice, cum ar fi cele cauzate de Ad3 sau Ad7. Acestea pot
provoca febră, manifestări respiratorii și diaree la un copil .
Infectii urinare: cistita acuta hemoragica. Predomina la baieti intre 6-15
ani, fiind produse in special de serotipul Ad 11. Se manifestă prin disurie și
hematurie

Meningite – rar, fiind produse în special de Ad3 și Ad7

Infectii generalizate: la pacientii imunocompromisi – pneumonii,

hepatite si alte determinari viscerale.
 Infecția cu Adenovirus la pacienții
imunodeprimați
 
 Sindromul de imunodeficiență combinată severă (SCID)
și alți pacienți cu imunodepresie. - Copiii cu SCID sunt
predispuși să dezvolte infecții severe pneumonie și
hepatită, cu o mortalitate ridicată.
 Infecțiile renale latente sunt ocazional observate la
pacienții cu SIDA și pot adnovirusurile pot fi izolate din
urină.
 Adenovirusuri de grup D sunt adesea observați în
materiile fecale pacienților cu SIDA.
 Transplantul de măduvă osoasă - Acești pacienți sunt
vulnerabili la activarea tuturor virusurilor ADN latente.
Infecțiile cu adenovirus au fost demonstrate la 8% dintre
beneficiarii transplantului de măduvă osoasă.
 Raspuns imun:

 Imunitatea umorala este reprezentata de :

- anticorpi anti-antigen comun de grup care apar la
aproximativ 1 saptamana de la debut si persista pana la
1 an;
- anticorpi anti-antigen specific de tip a caror persistenta
este mai indelungata (ani de zile).
 Raspunsul imun mediat celular este foarte intens.
 Diagnostic de laborator:
 Izolarea se face din următoarele produse patologice: materii
fecale, exsudat faringian, exsudat conjunctival, urină.
 Examen direct. Se realizeaza prin microscopie electronica,
imunomicroscopie electronica, imunofluorescenta . Aceste
procedee sunt indicate in special in cazul tipurilor 40 si 41
care nu sunt cultivabile in culturi celulare.
 Cultivare. Se realizeaza in culturi de celule diploide umane,
de ex. Human embryonic lung cells (HEL) pentru cultura
rapidă de o zi , în scopul detectării adenovirusurilor în probe
respiratorii și conjunctivale, diagnosticul bazandu-se pe
observarea efectului citopatic : aglomerari de celule mari,
rotunjite cu incluziuni intranucleare și acidifierea concomitenta
a mediului.
ECP ale Adenoviruses: balonizarea și agregarea celulelor, prezența de
incluziuni intranucleare
 Identificarea antigenică
 Identificarea antigenelor specifice de grup (imunofluorescenta,
reactia de fixare a complementului, ELISA) Antigenul de grup al
adenovirusului este situat la nivelul hexonului.
 Identificarea tipului de adenovirus se face prin reacții de
seroneutralizare, și hemaglutinoinhibare
Antigenul HA se găsește la nivelul pentonilor și sint antigene specifice
de tip

Izolatul poate fi, de asemenea, testat prin hibridizare și secvențiere cu

endonucleaze de restricție.
Identificare cu anticorpi marcați cu
fluorocrom ( IF directă)
 Diagosticul de laborator
Detecția Ag prin IF – Examinarea microscopică directă a celulelor
exfoliate nu este în general concludentă. IF este utilă mai ales în
diagnosticul cistitei acute hemoragice și mai puțin utilăîn depistarea
leziunilor precoce din conjunctivita cu adnovirus.

Teste rapide imunocromatografice pentru detecția antigenelor de

adenovirus în materiile fecale
Rotavirus/ Adenovirus Combo Test Stick
 Reactia de Polimerizare in lant
(PCR)

Reactia de Polimerizare in lant (PCR) este un test molecular

care amplifică secvente specifice de ADN adenoviral din probe
clinice și apoi identifică produsele amplificate prin diverse metode:
electroforeza in gel. PCR este un test extrem de sensibil și specific.
Rezultatele pot fi obținute în termen câteva ore. Testarea PCR poate
fi și ea destul de costisitoare dar poate deveni un test de rutina
Teste serologice
Reacția de fixare a complementului ( RFC) pentru
anticorpi specifici anti-adenovirus –este executată cu
un amestec de antigene reprezentative pentru toate
serotipurile. Extractul se prepară din celule infectate,
obținând un concentrat de hexoni liberi.
ELISA detetctează anticorpi împotriva antigenului
comun.
 TRATMENT și PROFILAXIE
 Medicamentele antivirale specifice nu sunt disponibile
în prezent. Profilaxia prin vaccinuri inactivate a fost
reazlizată și este utilizată în mod curent pentru recruții
militari în unele țări (de exemplu, SUA). Riscul pentru
populația generală este scăzut, astfel încât nu există
indicații pentru vaccinarea generală.
 Profilaxia: Spălare pe mâini de multe ori cu apă și
săpun . Evitarea atingerii ochilor, nasului sau gurii cu
mâinile nespălate
 Evitaea contactul apropiat cu persoane bolnave
Genomul Adenovirusurilor este relativ ușor de manipulat in vitro , iar
genele recombinate se exprimă în mod eficient. De aceea există studii de
utilizare a genomului adenovirusurilor ca vectori în producția de
vaccinuri și terapia genică.

This is cancer gene therapy process of Adenovirus.

 virusuri
ADN

VIRUSURI
HERPETICE
FAMILIA HERPESVIRIDAE
CHARACTERE GENERALE
 Virusurile herpetice sunt virusuri de dimensiuni mari 130-300
nm, invelite, cu ADN liniar dublu catenar. Numele provine
din greaca veche (Hippocrates):"herpein" = "să se strecoare".
 Genomul lor este format din fragmente lungi și scurte, care
pot fi orientate în orice direcție, rezultând un total de 4
izomeri.
 Sunt foarte răspândite şi până în prezent, au fost
identificate opt specii de herpesvirusuri umane şi un număr
de aproximativ 100 de specii la animale.
 Au un caracter comun important: stabilesc infecţii latente
sau persistente după prima pătrundere în organismul gazdei.
Reactivările au loc cel mai probabil în perioadele de
imunodepresie, stres, expunerea la frig sau la soare.
 Atât infecția primară cât și cea de reactivare sunt mai
severe la pacienții imunocompromiși.
HERPESVIRUSURILE UMANE SUNT GRUPATE ÎN 3
SUBFAMILII
Subfamila Alpha
 Human herpesvirus tip 1(Herpes simplex virus1 –
HSV1)
 Human herpesvirus tip 2(Herpes simplex virus2 – HSV
2)
 Human herpesvirus tip 3(Varricellazoster virus - VZV)
Subfamilia Beta
 Human herpesvirus tip 5(Citomegalovirus)
 Human herpesvirus tip 6
 Human herpesvirus tip 7
Subfamilia Gamma
 Human herpesvirus tip 4( Virus Epstein-Barr, EBV)
 Human herpesvirus tip 8 (herpes virus asociat cu
sarcomul Kaposi)
CARACTERE GENERALE

 Subfamilia alphaherpesvirinae se caracterizează

prin: ciclu de replicare scurt, producerea de
infecţii latente în ganglionii senzitivi (spinali) şi
producerea unor efecte citopatice de tip litic în
culturile celulare.
 Subfamilia beta herpesvirinae se caracterizează
prin ciclu de replicare lung, efect de mărire a
volumului celulelor infectate şi menţinerea
latenţei în leucocitele circulante, din rinichi,
glandele exocrine şi alte ţesuturi.
 Virusurile din subfamilia gamma herpesvirinae
sunt specifice pentru limfocitele B şi T şi dau
infecţii latente în ţesutul limfoid.
 STRUCTURA VIRUSULUI
Dimensiunea virionului complet este
de 130-300 nm. Variația se datorează
grosimii variabile a tegumentului,
structură ce învelește nucleocapsida.
Click icon to add
La exterior are un înveliş lipoproteic,
picture cu proiecţii exterioare scurte. Acest
înveliş este dobândit atunci cînd
virusul înmugureşte prin membrana
nucleară a celulei gazdă, modificată
de inserarea proteinelor codificate
viral
Tegumentul este o structură proteică
între capsidă și înveliş.

Capsida are simetrie eicosaedrică

Miezul de conține un ADN liniar dublu

catenar și nucleoproteina.
 Virusurile herpetice produc 2 tipuri de infectie: litica (productiva) si
latenta.
Definitia latentei
•Nu se produc virioni infectiosi
•Persistenta genomului viral
•reactivarea

a. Ciclul litic (productiv)

b.  Latenta si reactivarea
 REPLICAREA VIRUSULUI HERPETIC- CICLUL LITIC
 Ciclul de replicare al virusurilor herpetice are o durată intre 18h la HSV și peste 70 h la CMV.
 Iniţierea infecţiei, prin ataşarea iniţală se face prin intermediul glicoproteinei virale care se
asociază de structuri de suprafaţă ale celulei gazdă, fiind urmată de fuziunea cu membrana
 Capsida virală împreună cu unele proteine matriceale migrează apoi spre porii nucleari, prin care
ADN viral şi unele proteine matriceale vor intra în nucleu
 Transcripţia genomului HSV în cursul infecţiei productive se face cu ajutorul aparatului
transcripţional celular, dar cu promotorii virali. Transcripţia se face în două etape importante:
transcripția timpurie, care are loc înaintea replicării genomului, şi transcripția tardivă, ambele
având loc în nucleul celulei infectate.
 Proteinele capsidei se asamblează în şi se formează capside goale. Ulterior, ADN-ul viral eliberat
din nucleul celulei gazdă este încorporatțn aceste capside goale, formand nucleocapsida
 Urmează migrarea acesteia prin membrana celulară, care îi furnizează asfel anvelopa. Rezultă
virionii infecţioşi care sunt eliberaţi din celulă încorporaţi în vezicule de exocitoză.
 INFECŢIA LATENTĂ ŞI REACTIVAREA
 Infecţia herpetică latentă are loc în neuronii senzitivi, în
special în ganglionii trigeminali pentru HSV-1. Virusul pătrunde în
neuron la nivelul extremităţii distale, migrează de-a lungul
axonului şi intră în nucleu. In timp ce unii neuroni sunt distruşi ca
urmare a replicării virale, majoritatea acestora sunt însă rezistenți
şi genomul viral devine asociat cu histonele gazdei , persistând ca
mini-cromozomi.
 In timpul infecţiei latente, expresia genelor virale este absentă
în cea mai mare parte. Intr-un număr de neuroni infectaţi se
exprimă totuşi un produs de transcripţie asociat latenţei : LAT –
latency asociated transcript, care facilitează reactivarea.
 Reactivarea are loc după un stress fiziologic. In această fază,
ARN-t şi proteinele fazei productive pot fi detectaţi în neuron , iar
în periferie,la poarta de intrare apar virioni infecţioşi și
manifestări clinice ale infecției. Are loc replicarea virală limitată
de intervenţia mecanismelor de apărare nespecifice şi specifice.
Poate fi iniţiată însă și o infecţie sistemică . Nu se ştie dacă
reactivarea determină distrugerea unor neuroni. Frecvenţa
reactivărilor scade însă în timp.
 HSV 1 , HSV2
PATOGENITATE
 Herpes simplex 1 și 2 produc infecții litice în
celule epiteliale și fibroblaști, dar infecția
latentă afectează neuronii. Ambele virusuri pot
infecta limfocitele și macrofagele. Prezența
virusului este indicată de formarea de sinciții și
incluziuni intranucleare

Boala poate evolua sub două forme:

 primoinfecţia herpetică
 herpesul recidivant.

Sediul infecției inițiale ( primoinfecția) depinde

de calea de transmitere. Frecvent
HSV-1 produce leziuni cutaneo-mucoase oro-
faringiene, iar HSV-2 determină herpesul
genital
 Epidemiologie, cai de transmitere
Boala poate afecta toate grupele de vârstă.
HSV-1 se transmite prin contact direct cu lezinile
herpetice și prin salivă.
HSV-2 se transmite prin contact sexual, contact cu
secreţii genitale sau de la mamă la nou-născut, în
timpul travaliului.
Autoinocularea este posibilă, determinând în special
conjunctivita și keratoconjunctivita herpetică
PRIMOINFECŢIA HERPETICĂ
 Perioada de incubaţie este de aproximativ o săptămână
( 3-12 zile) Virusul herpetic diseminează local și se
produce o scurtă perioadă de viremie . De asemenea,în
această perioadă sunt infectate terminațiile nervoase și
virusul este transportat axonal retrograd în ganglionii
cranio-spinali, unde se stabilește latența. Astfel HSV- 1
se localizează de obicei în ganglionul trigeminal iar HSV
2 se localizează în ganglonul sacrat.
 Există frecvent forme inaparente clinic. Formele clinic
manifeste pot debuta cu subfebrilitate şi uşoară
curbatură .
 Leziunile sunt : erupţii cutanate sau mucoase,
reprezentate prin mici vezicule grupate în buchet,
dezvoltate pe o bază eritematoasă, care dispar după 7-
15 zile, fără să lase cicatrice.
 FORMELE CLINICE

HSV-1:
a. Gingivostomatita herpetică – la copii. Se caracterizează prin
vezicule clare, care devin rapid ulcerate, leziuni care dureaza 2-3
saptamani și sunt însoțite de febră, dureri în gât, stare de rău,
anorexie, limfadenopatie. Forma cutanată pură – la dult ,localizată
pe buze, nas, pleoape. Debutul este cu durere si de arsură locală,
urmat de un grup de vezicule la ulcere care evoluează și cruste cu
vindecare in 8-10 zile.
b. Keratoconjunctivita , cu edem palpebral şi buchete de vezicule
periorbitare.
c. Panarițiu herpetic poate apare la persoanele care vin în contact
manual cu leziuni herpetice sau secreții și pot fi cauzate de orice tip
de HSV 1 sau 2. Virusul pătrunde de obicei prin mici leziuni cutanate
la nivelul mîinilor.
D. HERPES GENITAL ȘI PROCTITA HERPETICĂ

 HSV-2: Herpesul genital primar. Leziuni

foarte dureroase de vulvo-vaginită, care pot
invada colul uterin, perineul. La bărbat
infecţia este localizată la nivelul penisului.
 episoade secundare de herpes genital, care
apar ca urmare a reactivării virusului în
ganglionul sacrat, sunt adesea mai puțin
severe (și durează un timp mai scurt) decât
primul episod. Pacienții prezintă prodroame:
senzație de arsură în zona care este pe cale
să erupă. Unii pacienți au recurente rare,
dar altele la fiecare 14-21 zile.
 Proctita herpetică vezicule dureroase
perianale.
FORME GRAVE ALE
PRIMOINFECŢIEI

- Pacienții cu immunosupresie indusă de

tratament sau din cauza unei alte boli
prezintă riscul de a dezvolta infecții severe
cu HSV. Pacienții cu afecțiuni maligne
hematologice, transplantatul, infecția HIV și
malnutriția sunt cele mai expuși.
 - la nou născut poate determina o encefalită
mortală. Este determinată în general de HSV-
2 transmis la naştere de la mama infectată.
HERPES NEO-NATAL ȘI CONGENITAL
 Încazul în care mama are herpes genital -
infecție activă la momentul nașterii, nou-
născuții se pot infecta cu virusul herpetic în
timpul expulziei (cea mai obișnuită
modalitate de infecție)
 mediat după naștere (postpartum)
 de la sarut sau alt contact cu persoane cu
herpes oro-faringian zau nazo-labial.
 HERPES CONGENITAL
Click icon to add
Herpesul poate apărea numai
picture
1.
la nivelul pielii, sub formă de
mici vezicule umplute cu lichid
. Aceste vezicule se sparg, apoi
se formează crusta și în cele
din urmă se vindeca, de multe
ori lasand o cicatrice usoara.
2. Infecția
3. herpetică se poate raspandi,
în tot corpul (herpes
diseminat). Ficatul, plămânii,
rinichii pot fiimplicate
4. Encefalita herpetică
HERPESUL RECIDIVANT
 Deşi un procent mare dintre adulţi pot avea virsul în
stare latentă, doar 10% fac forme recidivante de
boală. Recurenţa este favorizată de factori care
produc depresia tranzitorie a imunităţii celulare, fiind
incriminaţi stressul, infecţiile, menstruaţia,
alimentaţia, unele medicamente.
 Reactivarea infecţiei latente determină apariţia
erupţiei herpetice, cu acelaşi aspect (papulă, veziculă,
pustulă şi apoi vindecare) şi pe acelaşi teritoriu
cutanat sau mucos ca şi localizarea primară.
Intervalele care separă episoadele eruptive sunt
variabile: există herpes recidivant sezonier şi herpes
recidivant aritmic.
 TRATAMENT SI PROFILAXIE
 Aciclovir - nucleozid ciclic ce acţionează prin inhibarea
ADN-polimerazei virale. Este disponibil pentru administrare
parenterală I.V. (Infecție cu HSV la pacienții
imunocompromiși) sau orală (tratamentul herpesului
cutaneo-mucos și profilaxia HSV la pacienții
imunocompromiși), crema (infectia HSV a pielii și
mucoaselor), unguent oftalmic.
 Famciclovir și valaciclovir - numai pe cale orala, mai
scumpe decât aciclovir.
 Docosanol 10% ( blochează pătrunderea în celule avirusului)
și Penciclovir 1%, aplicate topic în herpes labial  

Profilaxie
 Profilaxia constă în evitarea contactului cu leziunile
herpetice active. Bolnavii cu leziuni genitale active trebuie
să evite contactele sexuale neprotejate. Gravidele trebuie
supravegheate pentru depistarea unui herpes genital .
 DIAGNOSTIC DE LABORATOR
Serologia nu este utilă în faza acută, deoarece este nevoie de 1-2 săptămâni
de la infectare pentru apariția de anticorpi.
Testele serologice sunt utile în studiile epidemiologice.
Testarea anticorpilor poate demonstra o seroconversie primară, în special cu
HSV-1 in copilarie. Anticorpii apar de la sfârșitul primei săptămâni de
infecție și ajung la un titru maxim în 2-4 săptămâni. Ei persistă toată viața.
Anticorpii pot fi determinați prin ELISA, reacția de fixare a complementului,
reacția de seroneutralizare.  
In infecția recurentă titrul de anticorpi nu crește semnificativ.
Detectarea directa prin microscopie electronică (vezicula)
poate oferi un rezultat rapid, dar nu se poate distinge între HSV
și VZV.

Imunofluorescența pentru raclaj din leziuni ale pielii poate

distinge între HSV și VZV.

Detectarea ADN-ului HSV in probele clinice este posibilă prin

reacția de polimerizare în lanț (PCR). Metoda este utilizată în
principal în encefalita HSV, unde PCR din LCR asigură un
diagnostic rapid, neinvaziv; în meningita recurentă și, de
asemenea, la purtatori asimptomatici.

Citologie: Examen microscopic direct al celulelor de la baza

leziunilor - testul Tzanck, (frotiu Tzanck ) Frotiuri din celule
raclate sunt colorate cu Giemsa. Se pot observa efecte
citopatice caracteristice: celulele gigante multinucleate și
celulele epiteliale care conțin incluziuni eozinofile intranucleare
(celule Tzanck) Sunt prezente în  Herpes simplex, varicelă și
herpes zoster.
Determinarea definitivă a HSV trebuie să demonstreze antigene
virale (prin imunofluorescență directă – IFD) într-un frotiu
Tzanck.
Cultivarea virală. HSV-1 și HSV-2 sunt virusuri ce cultivă ușor. Izolarea și
identificarea virusului este considerată testul standard pentru infecția cu
HSV în unele țări .
Virusurile sunt recuperate din leziunile veziculare, fiind colectate prin
aspirarea fluidului leziunii -lichid vezicular sau lichidul cefalorahidian.
Inocularea se face in culturi celulare fibroblaști embrionarei umani, celule
de rinichi de iepure, HeLa, Hep-2.
Efecte specifice citopatice (CPE) sunt observate în decurs de 1 pana la 3 zile:
liza celulelor si moartea acestora. colorarea imunofluorescentă a celulelor
de cultură HSV identifica și diferenția HSV1 de la HSV2.
VARICELLA-ZOSTER VIRUS
( VZV, HUMAN HERPES VIRUS-3)
 Virusul determină două boli importante:
- Varicela (vărsatul de vînt),ca urmare a
primoinfecției, de obicei în copilărie
- Zona Zoster ( herpes zoster) ca urmare a
reactivării virusului în condiții favorabile .
VARICELA SI ZONA ZOSTER
 VARICELA
 VZV ( HHV 3) este foarte contagios. Sursa de infectie este reprezentată de
bolnavi cu varicela care sunt contagiosi in special prin secretiile
nazofaringiene si mai putin prin continutul veziculelor.
 A. Se transmite pe cale respiratorie, prin picături Pflugge, sau prin
contact direct cu leziuni ale pielii
 B. VZV se transmite vertical (trensplacentar) de la mama la fat.
 A. virusul pătrunde în mucoasa tractului respirator sau mucoasa
conjunctivală .O prima viremie apare la 4-6 zile de la infectie si
disemineaza virusul in alte organe, cum ar fi ficatul, splina si ganglionii
senzoriali. Replicarea continua in intestine, urmata de o a doua viremie,
cu afectarea virala a pielii. Cultura virusului poate fi obtinuta din celulele
mononucleare ale unei persoane infectate cu 5 zile inainte si pana la 1-2
zile dupa aparitia eruptiei.
Erupția cutanată evolurază de la macule la papule la leziuni veziculare
urmată de formarea de cruste. Ea apare de obicei mai intai la nivelul
capului, apoi pe trunchi si pe extremitati; cea mai mare concentratie de
leziuni este localizata pe trunchi (distributie centripeta).
Leziunile pot aparea si pe mucoasa faringiană, genitală, conjunctivală.
Acestea au de obicei 1-4 mm in diametru. Veziculele sunt superficiale si
contin un fluid clar pe o baza eritematoasa. Lichidul din vezicule poate
deveni purulent, iar veziculele se pot sparge sau inainte sa se usuce si sa
formeze cruste.
Timp de cateva zile apar valuri succesive, cu leziuni prezente in diferite
stadii de dezvoltare.
Sunt insoțite de prurit și febră (până la 39 de grade) pentru câteva zile
Perioada contagioasă începe la aproximativ 12-14 zile după infecția
inițială.
Varicela  este in general usoara si auto-limitata, dar poate fi asociata cu
complicatii. Infectiile bacteriene secundare cu Staphylococcus sau
Streptococcus ale leziunilor cutanate reprezinta cea mai
frecventa complicație
Boala este mai severa la copii mai mari și adulți, de asemenea la
pacienții imunodeprimați (SIDA, transplant etc.)
 DIAGNOSTICUL DE LABORATOR
 Virusulvaricelo-zosterian poate fi izolat pe culturi de
tesuturi. Cea mai frecventa sursa de izolare este fluidul
vezicular. Tehnicile de laborator permit diferentierea
tulpinilor de virus de tip salbatic si de virus din vaccin
ale VZV.
Tehnicile rapide de identificare a virusului varicelei sunt
indicate pentru cazurile cu afectiune grava pentru
initierea terapiei antivirale specifice. Reactia de
polimerizare in lant (PCR) este în acest caz metoda de.

Metodele PCR in timp real sunt disponibile sunt foarte

sensibile si specifice. Rezultatele sunt disponibile in
cateva ore.
 IFD, DFA (imuno fluorescenta directa), este mai putin
sensibila decat PCR.
 TESTELE SEROLOGICE
 Testele serologice disponibile includ fixarea
complementului (CF), imuno fluorescenta
indirecta (IFA), seroneutralizare, hemaglutinare
indirecta (IHA), hemaglutinare de aderenta
imuna (IAHA), radioimunotest (RIA), aglutinare
latex (LA) si ELISA.
 Testul bazat pe reacția de latex aglutinare (LA)
este disponibil comercial si este un test sensibil,
simplu si rapid de executat
 Oricare dintre aceste teste pot fi utile în
screeningul pentru imunitatea la varicela.
 VARICELA CONGENITALA
 Varicela congenitala apare cand mama face varicela intre saptamanile 8-20
de sarcina. Consecintele sunt moarte fetala in utero sau malformatii fetale
(microcefalie, atrofie corticala, cataracta, microftalmie, corioretinita,
hipoplazia menbrelor).

Varicela neonatala apare cand mama face varicela cu 5 zile inainte sau
dupa nastere, fatul infectand-se postpartum. Evolutie varicelei neonatale
este deseori severa cu afectare pluriviscerala si cu letalitate mare.

Diagnosticul de laborator este virusologic (evidentierea VZV in culturi
celulare sau evidentierea AND-VZV prin PCR) si serologic (evidentierea
anticorpilor anti-VZV prin metode tip ELISA.

Pentru profilaxia varicelei neonatale se recomanda administrarea de Ig
specifice anti VZV atat mamei, in primele 96 ore dupa contactul infectant,
cat si copilului (cand mama a facut varicela cu 7 zile inainte sau dupa
nastere).

Tratamentul antiviral cu Acyclovir este indicat doar gravidelor in trimestrul
3 de sarcina.
BOALA RECURENTA (ZONA ZOSTER)

Herpesul zoster, sau zona Zoster, apare atunci cand VZV latent se
reactiveaza si cauzeaza afectiunea recurenta. Factorii asociati cu boala
recurenta includ inaintarea in varsta, imunitatea suprimata, expunerea
intrauterina la VZV si faptul ca persoana a suferit de varicela la o varsta
tanara (sub 18 luni). La persoanele cu imunitate compromisa, zosterul
se poate disemina, cauzand leziuni cutanate generalizate si implicarea
sistemului nervos central, pulmonara si hepatica.

Eruptia veziculara a zosterului apare in general unilateral in aria unui

dermatom (distributia unui nerv senzorial). De cele mai multe ori,
aceasta implica trunchiul sau cel de-al cincilea nerv cranian. Cu 2-4 zile
inainte de eruptie, in zona implicata pot aparea dureri si parestezie.
Simptomele sistemice sunt putine.
 Nevralgia postherpetica este durerea in zona de ocurenta care persista
dupa ce leziunile s-au vindecat
IMUNIZAREA
 In prezent există vaccinul anti-varicela (Varivax), vaccinul combinat
rujeola-oreion-rubeola-varicela (MMRV) (ProQuad) si vaccinul anti
herpes zoster (Zostavax).
 Dupa o doza de vaccin anti-varicela cu un singur antigen, 97% dintre
copiii cu varsta intre 12 luni-12 ani dezvolta titrui de anticorpi
detectabili. Peste 90% dintre persoanele vaccinate pastreaza nivelul
de anticorpi timp de cel putin 6 ani. 
 Se recomanda doua doze, una intre 12 – 15 luni, iar a doua
(numita rapel) intre 4 si 6 ani.
 Persoanele mai mari de 13 ani care nu au avut varcicela si nu au
primit vaccinul, ar trebui sa primeasca doua doze devaccin la interval
de cel putin 28 de zile intre ele, pentru o protectie optima.
 Imunitatea pare a fi de durata si este, probabil, permanenta la
majoritatea persoanelor vaccinate. Suprainfectia este semnificativ
mai usoara, cu leziuni mai putine , multe dintre acestea fiind
maculopapulare si nu veziculare. Majoritatea persoanelor cu
suprainfectie nu prezinta febra.
VIRUSUL EPSTEIN - BARR (EBV)
HUMAN HERPESVIRUS 4
 Este unul dintre cele mai răspândite virusuri
umane. Infectia cu virusul Epstein - Barr (EBV)
este foarte comună și apare de obicei în
copilărie sau la tinerețe.
 EBV se răspândește, cel mai frecvent, prin
salivă și prin alte fluide corporale
 Determină mononucleoza infecțioasă sau
boala sărutului
 Simptomele cauzate de EBV sunt de obicei
ușoare și auto-limitate, dar virusul persistă în
organism pentru toată viața. 
EBV
 EBV poate infecta atat celulele epiteliale cât și
limfocitele B. In infectia primara, EBV se replica
în celulele epiteliale orofaringiene și stabilește
latența în limfocitele B.
 infecția latentă a limfocitelor B este necesară
pentru persistența virusului, replicarea ulterioară
în celulele epiteliale, și eliberarea de virus
infecțios în salivă.
 infecția latentă a celulelor NK- sau limfocitelor T
celulă poate avea ca rezultat tumori maligne,
marcate de prezența genomului EBV și expresia
genelor virale . VEB a fost implicat in limfom
Burkitt, limfom Hodgkin, carcinomul
nazofaringian si scleroza multipla.
EBV - CICLUL DE REPLICARE
 MONONUCLEOZA INFECTIOASĂ
 Virusul se raspandeste prin saliva
 Simptomele mononucleozei infecțioase sunt febră,
dureri în gât, și mărirea de volum a ganglionilor
limfatici. Uneori, splenomegalie sau hepatomegalie
 nu se cunosc asocieri între infecția cu EBV activă și
sarcină: avorturi spontane sau anomalii congenitale.
 Cu toate ca simptomele mononucleozei infecțioase
dispar în decurs de 1 - 2 luni, EBV rămâne în stare
latentă în sânge pentru tot restul vieții persoanei.
Periodic, virusul se poate reactiva si se gaseste in saliva
persoanelor infectateși obicei, este asimptomatic.
 Nu există în prezent terapie specifică antivirală
 AINS (Acetaminofen sau ibuprofen) pot reduce febra si
calmează durerea în gât și cefaleea .
INFECTIOUS MONONUCLEOSIS

 2 Plasmacytoid Lymphs which have a

DIAGNOSTIC

Cel mai frecvent utilizat criteriu de diagnostic
este leucocitoza cu limfocitoza , minim 50%
limfocite, cu cel puțin 10% limfocite atipice (,
nuclee mari neregulate), asociate cu febra,
faringita si adenopatie. Limfocite atipice se
asemana cu monocitele
 În plus, trebuie să fie confirmată printr-un test
serologic - anticorpi IgM și IgG anti EBV.
 Valori crescute ale transaminazelor hepatice sunt
extrem de sugestive pentru mononucleoza
infecțioasă, și apar la pana la 50% dintre pacienți :
BETAHERPESVIRINAE
CYTOMEGALOVIRUS (CMV) -
HUMANHERPESVIRUS 5
 patogen uman comun, care produce infecții severe doar la
pacienții imunocompromiși dar dtermină și infecții congenitale.
 Caracteristica: ciclu lung de replicare, produce mărirea de volum
a celulelor infectate.
Transmiterea CMV este prin
 contact direct cu fluidele corpului, cum ar fi urina, saliva sau
laptele matern
  transmitere sexuală
  prin transfuzii de sânge și transplantat de organele.
 De la mamă la făt în timpul sarcinii. Virusul din sangele mamei
trece prin placenta. Inf. CMV este parte a complexului TORCH un
acronim medical folosit pentru un set de infecții, care sunt
transmise de la femeia gravidă la făt. Infecțiile TORCH pot duce
la anomalii fetale grave sau avort
CMV
 O celulă infectată cu
virusul citomegalic.
Nucleul mărit (violet) și
incluziune (roz mai
întunecat), modificări
induse de virus
 Prezența de incluziuni
virale ( "ochi de
bufniță“)
PATOGENITATE . BOALA INCLUZIUNILOR CITOMEGALICE

 CMV se multiplica în celulele epiteliale, limfocite, monocite și

macrofage și stabilește latență în limfocite și macrofage
 Dupa infectia initiala, care poate determina simptome putine,
CMV devine latentă pentru toată viața, în celule, fără a
provoca manifestări clinice.
 Insuficiența severă a sistemului imunitar poate permite
reactivarea virusului din starea latentă și apariția simptomelor.
 Majoritatea oamenilor au simptome asemănătoare gripei sau
mononucleozei: oboseală, febră, frisoane, dureri musculare,
cefalee, dureri în gât, adenopatie
 Sugarii și copii sănătoși care dobân.desc CMV după naștere au,
în general, puține simptome sau complicații ale infecției.
 sugarii prematuri <greutate la nastere 1000g si <30 de
săptămâni de vârstă gestațională pot prezenta un risc crescut
de infecție cu CMV simptomatic și pot prezenta un sindrom
similar cu sepsisul precum și manifestări neurologice.
 DG. DE LABORATOR

infecție activă cu CMV poate fi diagnosticată prin PCR sau cultura virala a CMV din
urină, salivă, exudat faringian , etc
 teste serologice care detecteaza anticorpii CMV (anticorpi IgM și IgG la CMV) sunt
disponibile pe scară largă de la laboratoarele comerciale.
 Metode: ELISA, imunofluorescență și hemaglutinare și latex aglutinare

 Teste serologice care detecteaza anticorpii CMV (anticorpi IgM și IgG la CMV) sunt
disponibile pe scară largă.
 Un test pozitiv pentru IgG anti-CMV indică faptul că o persoană a fost infectată cu
CMV la un moment dat în timpul vieții , dar nu poate determina momentul în care
o persoană a fost infectată.
 Prezența IgM anti-CMV nu este doar un indicator al infecției primare. IgM este
detectabil atunci când o persoană 1) este infectată recent, a fost infectată în
trecut dar este recent re-expusă la CMV, 3) este în curs de reactivarea infecției cu
CMV latente. Astfel, prezența CMV IgM nu indică infecția recentă. testele de
aviditate IgG, care măsoară maturitatea anticorpilor, s-au dovedit a detecta în
mod fiabil infecția cu CMV recentă primară. Atunci când o persoană este infectată
cu CMV pentru prima dată, organismul produce IgG cu aviditate joasă . După 2-4
luni, organismul incepe sa produca CMV IgG.cu aviditate crescută CMV IgG cu
aviditate scăzută sugerează o infecție primară cu CMV a avut loc în ultimele 2-4
luni. CMV IgG de mare aviditate sugereaza ca infectia cu CMV a avut loc în trecut.
TRATAMENT
 Tratamentul antivirale este utilizat pentru pacienții cu
imunitate deprimată, la care infecția cu CMV poate
pune viata in pericol .
 Se utilizează Ganciclovir, valganciclovir , cidofovir și
foscarnet
 Există puține date cu privire la utilizarea ganciclovirului
pentru tratarea infecției congenitale cu CMV, cu
implicarea sistemul nervos central . Există dovezi că
ganciclovirul poate preveni pierderea auzului si deficitul
de dezvoltare la sugarii cu infecție congenitală
simptomatică cu CMV. Ganciclovirului poate avea reacții
adverse grave și a fost studiată numai la sugarii cu
simptome severe de infecție congenitală cu CMV.
 în prezent nu există un vaccin disponibil
Virusurile hepatitice
 GENERALITĂȚI
Virusurile hepatitice sunt virusuri cu structuri diferite, dar care se
caracterizează prin tropism pentru celula hepatică, fiind
denumite: Virusul hepatitei A, B, C, D, E, F, G. Ele sunt diferite și în
modul de transmitere, forma clinică, și evoluția bolii,
Toate tipurile cunoscute de hepatită virală sunt endemice (epid.
prezență constantă ) în întreaga lume.
Infecția duce la inflamație periportală, cu infiltrare monocelulară, cu
limfocite și monocite
În general, pacienții cu hepatită virală acută au
-febră, frisoane, cefalee, oboseală, stare generală de rău, anorexie,
-greață, vărsături, dureri abdominale,
-urină închisă la culoare, scaune decolorate și icter cutaneo-
mucos.
Durata bolii este de 2-3 săptămâni, convalescența poate fi prelungită
și recuperarea completă de obicei, în câteva luni la adulți .
Teste pentru funcția hepatică in hepatite ( virale)

 Alanil-aminotransferaza (ALT)/ TGP crescută

 Aspartat-aminotransferaza (AST)/TGO crescută
 Fosfataza alcalină (ALP) și gamma-glutamil-
transpeptidaza (GGT ) crescute
 Bilirubina totală crescută
 Bilirubina indirectă ( neconjugată) crescută
 Proteine totale scăzute
 Albumina scăzută
 Lactat-dehidrogenaza (LDH) crescută
 PT, INR crescute
 Tipurile de hepatită
A B C D E
Sursa Fecale Sânge și Sânge și Sânge și Fecale
infecției alte secreții alte secreții alte secreții

Transmiter Fecal-orala Expunere Expunere Expunere Fecal-orala

e cutanata/ cutanata/ cutanata/
la nivelul la nivelul la nivelul
mucoaselo mucoaselo mucoaselo
r r r

Infecția Nu Da Da Da Nu
cronică
HEPATITA HAV HBV HCV HDV HEV HGV
CU VIRUS:
IMUNIZARE SER SER NU SER IMUN NU ?
PASIVĂ IMUN IMUN

IMUNIZARE VACCIN VACCIN NU VACCIN NU NU

ACTIVĂ ANTI- ANTI- ANTI-
HAV HBV HBV
Virusul Hepatitic A (VHA, HAV)
Virusul hepatitic A
(HAV) CARACTERISTICI GENERALE

 Membru al familiei Picornavirinae, genul Heparnavirus, cunscut în

trecut ca enterovirus 72. Virus ARN nud. Are un genom liniar format
dintr-un singur lanț ARN.
 25-28 nm în diametru, cu simetrie eicosaedrică
 Un singur serotip stabil.
 Nu produce modificări citopatice
 Greu de cultivat în culturi celulare: în principal în celule de primate
cimpanzei si marmoset
 Virusul rezistă o oră la 60°C, 3 luni la 25°C, pe termen lung la 4°C, și
este relativ rezistent la dezinfectanți.
Transmiterea virusului hepatitic A
Transmitere fecal-orală:
 Interpersonală
(mâini murdare, contact în gospodărie, grădinițe).
Angajații din domeniul alimentar infectați pot
contamina mâncarea nepreparată (ex.: salate)
 Consumul de mâncare/ apă contaminată
fructele de mare, precum stridiile, crescute în ape
contaminate pot găzdui virusul
 Hepatita A – Manifestări clinice
 Perioada de incubare: Aproximativ 30 de zile
între 15-45 de zile
 Icter variabil, funcție de <6 ani, <10%
grupa de vârstă:
6-14 ani, 40%-50%
 Urină hipercromă, scaun decolorat >14 ani, 70%-80%


Complicații: Hepatită fulminantă

Hepatită colestatică
Hepatită recidivantă
 Cronicizare: Nu
Mecanismele fiziopatologice în hepatita A nu sunt
complet înțelese. Faza inițială este non-citopatică, timp
în care virusul se multiplică și este eliberat în bilă, apoi
excretat în fecale. Când răspunsul imun limitează
multiplicarea virusului, apar infiltrate limfatice portale
și periportale și un grad variat de necroză.
 Infecția cu hepatită A
Modificări serologice
Simptom Total anti-
e
HAV

Titru ALT

Fecal
HAV
IgM anti-HAV

0 1 2 3 4 5 6 1 2
2 4
Luni de la expunere
 Modele globale de transmitere ale virusului
hepatitic A
Apar multe cazuri în epidemii comunitare
Cel mai mare risc de infecție între 5-14 ani
Copiii reprezintă un important rezervor de infecție
Persoanele adulte cu risc ridicat de infecție: Călători
Probabilitat Grupul de Modalități de
e de infecție vârstă vizat transmitere
Scăzută sau Sugari, Interpersonală; epidemii
moderată preșcolari rare
Crescută Adolescenți, Interpersonală; epidemii
adulți tineri cauzate de mâncare/ apă
contaminată

Scăzută Adulți tineri Interpersonală; epidemii

cauzate de mâncare/ apă
contaminată

Foarte Adulți Călători; epidemii rare

scăzută
Diagnostic de laborator
 Infecția acută este diagnosticată prin detectarea anticorpilor
anti- HAV-IgM în ser prin teste imunocromatografice, ELISA,
chemiluminescența .
 Infecția trecută (imunitatea) este determinată prin detectarea
anticorpilor anti- HAV-IgG prin ELISA, chemiluminescența .
 Culturi celulare – dificil de cultivat, incubare până la 4
săptămâni, nu sunt de rutină.
 Detectare directă (în mat. Fecale)– RT-PCR. Poate detecta
infecția mai devreme decât serologia. ME rar folosită
 Tratament și profilaxie
 Tratamentul se limitează la pacienții simptomatici și constă în
spitalizare, dietă, terapie de susținere, și tratarea
complicațiilor specifice.
 PROFILAXIA PRIN VACCINARE:
 Sunt disponibile doua vaccinuri impotriva hepatitei A cu
virus inactivat: HAVRIX (GlaxoSmithKline) si VAQTA
(Merck) .
 Ambele vaccinuri prezintă imunogenicitate extrem de
ridicată. Mai mult de 95% din adulți vor dezvolta anticorpi
la 4 săptămâni de la o singură doză, iar aproape 100% vor
prezenta seroconversie dupa administrarea a doua doze.
 La copii si adolescenti, mai mult de 97% vor fi seropozitivi
la o luna de la prima doză.
 Profilaxia hepatitei A - imunoglobuline
 Înaintea expunerii
 Călătorii care au ca destinație regiuni cu risc moderat spre mare de
epidemii HAV
 După expunere (în maximum 14 zile)
 În familie și alte contacte apropiate
 Instituții (ex.: grădinițe)
 Sursă de expunere comună (ex.: mâncare preparată de un angajat
infectat)
 Imunoglobulina este preferata in cazul persoanelor cu varsta de
peste 40 de ani, copii cu varste sub 12 luni, persoane cu imunitate
compromisa si persoane cu afectiuni cronice hepatice.Vaccinul anti
–hepatita A poate fi utilizat pentru profilaxia post expunere la
persoanele cu varsta intre 12 luni – 40 ani.

Măsurile profilactice de igienă constau în spălarea pe mâini

înainte de masă, evitarea consumuli de apă și băuturi cu gheață
de origine necunoscută și a consumului de legume și fructe
necurățate/nespălate.
Virusul hepatitic B
( VHB,HBV)
 Virusul hepatitic B

Virus ADN mic, învelit, din familia Hepadnaviridae.

Genomul HBV este alcătuit din ADN circular, care nu este
însă dublu catenar pe întreaga lungime. Un capăt al catenei
are legat de ADN-polimeraza virală. 
Sunt cunoscute trei tipuri morfologice (în fotografia ME)
 1. particule mici sferice pleomorfice de 20-22 nm în
diametru;
 2. forme tubulare;
 3. virus complet de 42nm – particula Dane , de 42 nm, cu
miez electronodens de 28 nm, contine AgHBc și AgHBe.
Învelișul și particulele libere de 22 nm contin HBsAg
Virioni de VHB evidențiați prin microscop eletronică cu transmisie
(TEM). Virionii mari sferici sunt particulele Dane. Sursă imagine:
CDC/ Dr. Erskine Palmer
Structura antigenică a HBV. Corespondența antigenelor
ADN-HBV – indică replicarea
activă a virusului, mai precis
decât HBeAg. Folosit în
principal pentru monitorizarea
răspunsului la tratament .
ANTIGENE
 HBsAg – antigen de suprafață;
marker general de infecție.
 HBcAg – antigen nuclear; prezent
numai în hepatocite, nu și în ser.
 HBeAg – indică replicarea activă a
virusului și, implicit, contagiozitatea.
ANTICORPI
 HBsAb – documentează recuperarea și/
sau imunitatea în urma infecției HBV.
 anti-HBc IgM – marker al infecției
acute.
 anti-HBcIgG – infecții trecute sau
cronice.
 Anti-Hbe – virusul nu se mai
multiplică, însă pacientul mai poate fi
pozitiv pentru HBsAg .
 Virusul hepatitic B
Modalități de transmitere
 Sexual – prostituatele și homosexualii prezintă
un risc deosebit.
 Parenteral – consumatorii de droguri injectabile,
personalul medical.
 Perinatal – mamele HBeAg pozitive sunt mult
mai predispuse să trasmită virusul copilului.
Transmiterea verticală este principala modalitate
de transmitere în populațiile cu incidență
crescută a virusului.
Concentrația VHB în diferite
fluide corporale

Scăzută/
Crescută Moderată nedetectabilă

sânge spermă urină

ser secreții vaginale fecale
exsudate salivă sudoare
lacrimi
lapte matern
 Hepatita B – aspecte clinice

 Perioada de incubație: 45-180 de zile

Simptomele infecției acute cu VHB sunt nespecifice și includ

oboseală, inapetență, greață, vărsături, dureri abdominale,
subfebrilitate, icter și urină hipercromă.
Semnele clinice includ ficatul dureros la palpare, hepatomegalie,
splenomegalie. Infecția acută cu VHB durează de regulă 2-4
luni.
Un număr de 30-50% dintre copiii peste 5 ani și majoritatea
adulților sunt simptomatici; nou-născuții, copiii sub 5 ani și
adulții imunodeprimați sunt în special asimptomatici.
 Hepatita B cronică
Copiii cu vârsta sub 6 ani care se infectează cu virusul hepatitei B
sunt cei mai susceptibili de a dezvolta hepatită cronică.
Mai puțin de 5% din adulții sănătoși care se infectează cu VHB vor
dezvolta infecții cronice; Şi 20-30% dintre adulții cu hepatită
cronică B vor dezvolta ciroză și / sau cancer hepatic.
Se consideră că infecția cu VHB devine cronică atunci când
persistă mai mult de 6 luni.
Forme de hepatită B cronică
1. Hepatită cronică persistentă - asimptomatică
2. Hepatită cronică activă – exacerbări simptomatice ale hepatitei
cronice
Poate evolua spre
Ciroză hepatică
Carcinom hepatocelular
 Infecția acută cu virus hepatitic B
Evoluția serologică
Simptome
HBeAg anti-HBe

Total anti-HBc
Titru

HBsAg IgM anti-HBc anti-HBs

0 4 8 12 16 20 24 28 32 36 52 100

Luni de la expunere
 Infecția cronică cu virusul hepatitic tip B
Evoluția serologică
Acută Cronică
(6 luni) (ani)
HBeAg anti-HBe
HBsAg
Total anti-HBc
Titr
u

IgM anti-HBc

0 4 8 12 16 20 24 28 32 36 52 Ani
Luni de la expunere
 Prognosticul hepatitei B
100 în raport cu vârsta infectării 100

80
80
Infecție cronică (%)

Infecție simptomatică (%)

60 60

40 40

20 20

0 0
Naștere 1-6 luni 7-12 luni 1-4 ani Copii >5 ani
Adulți
Vârsta la momentul infectării
 Diagnosticul hepatitei B
 Diagnostic serologic: Se detectează infecția cu VHB prin prezența
antigenelor virale și a anticorpilor în sânge sau serul pacientului.
Interpretarea rezultatelor este complexă.
 HBsAg – marker general al infecției. Este primul antigen viral detectabil.
 La scurt timp după apariția HBsAg, va crește și titrul HBeAg. HBeAg –
indică replicarea activă a virusului și, implicit, contagiozitatea.
 Pe durata ferestrei în care gazda e infectată dar nu descrcă virusul în
sâmge, apar anticorpi anti-HBc (anti-HBc IgM) , care pot fi singura
dovadă serologică a bolii. Anti-HBc IgM – markeri ai infecției acute.

Au fost create teste PCR pentru a detecta și măsura cantitatea de ADN

VHB ( încărcătura virală). Aceste teste sunt folosite pentru a determina
stadiul infecției și a monitoriza tratamentul.
 Imunitatea post-infecție

 Anticorpii anti-HBc IgG – infecție în trecut sau

cronică.
 Anticorpii anti-Hbe – virusul nu se mai multiplică,
dar pacientul poate fi HBsAg-pozitiv în continuare.
 Anticorpii anti-HBs – oferă informații despre
vindecare și/ sau imunitatea față de VHB.

 Infecția HBV devine cronică atunci când

AgHBs, AgHBe, și ADN-ul viral persistă mai
mult de 6 luni.
Tratamentul hepatitei virale B
Infecția acută cu VHB nu necesită tratament, deoarece majoritatea
adulților depășeșc infecția spontan. Tratamentul antiviral timpuriu
poate fi necesar în <1% din pacienți, a căror infecție se agravează
(hepatită fulminantă) sau care sunt imunocompromiși.
Infecția cronică poate necesita tratament pentru a reduce riscul de
ciroză și de cancer hepatic.
 Mediatori ai sistemului imun: interferon alpha-2a, PEGylated
interferon alpha-2a (Pegasys). Tratamentul cu interferon,
suplimentat cu PEGylated interferon cu eliberare prelungită, care
se administrează o dată pe săptămână.
 Medicamente antivirale: lamivudine (Epivir), adefovir (Hepsera),
tenofovir (Viread), telbivudine (Tyzeka) și entecavir (Baraclude)
Răspunsul favorabil la tratament este semnalat prin dispariția
AgHBs, HBV-DNA, și seroconversia la anticorpi anti- HBe și anti-
HBs.
Profilaxie
 Vaccinare – în prezent există vaccinuri recombinate foarte
eficiente. Vaccinul este administrat celor cu risc crescut de infecție
cu HBV, precum personalul medical. Este un vaccin de rutină
pentru nou-născuți în mai multe țări.
 Cele mai cunoscute vaccinuri sunt Recombivax HB (Merck) si
Engerix-B (GlaxoSmithKline Pharmaceuticals). Ambele vaccinuri
sunt disponibile in formula pediatrica si pentru adulți.
 Imunoglobuline împotriva hepatitei B – HBIG sunt folosite pentru
protecția persoanelor expuse la hepatită B. Sunt eficiente mai ales
în primele 48h post-expunere. Pot fi administrate la nou-născuți cu
risc crescut de infecție HBV (ex.: cu mame HBsAg- și HBeAg-
pozitive).
 Alte măsuri – screening-ul donatorilor de sânge, precauție în
manevrarea sângelui și a altor secreții.
 Virusul hepatitic C

capsid envelo protease/ RNA- RNA

pe helicase dependent polymerase
protei
c2 n 33 c-
2 c 100
5’ 3’

cor E1 E2 NS NS NS NS
e 2 3 4 5

hypervariable
region
Virusul hepatitic C
 Virusul hepatitic C (VHC) este un virus mic (55-65 nm),
învelit, cu genomul format din ARN monocatenar cu
sens pozitiv. Facee parte din familia Flaviviridae.
 HCV a fost clasificat în 6 genotipuri (tipurile 1-6)

 Genotipurile 1 și 4 au prognostic rezervat și răspuns

slab la terapia cu interferon
 Factorii de risc asociați
infecției cu HCV
 Transfuzia sau transplantul de la un donator infectat
 Consumul de droguri injectabile
 Hemodializă (ani de tratament)
 Accidente cu seringi și alte obiecte înțepătoare
 Expunere sexuală/ familială printr-un contact HCV-
pozitiv
 Parteneri sexuali multipli
 Transmitere de la mamă la făt
 ETAPELE REPLICĂRII VIRUSULUI HEPATITEI C ÎN HEPATOCIT
• a) aderenta si penetrarea virionului in hepatocit,
• b) eliberarea ARN-ului viral in citoplasma si posibila fuziune secundara
a anvelopei virale la membrana endosomala
• c) translatia directa si patrunderea in ribozom,
• d) sinteza proteinelor structurale si nestructurale, componente ale
poliproteinei virale,
• e) asamblarea complexului replicativ si terminal al ARN-ului viral,
• f) sinteza copiilor pozitive ale ARN-ului viral,
• g) asamblarea particulei virale in reticulul endoplasmatic si in complexul
Golgi,
• h) eliberarea virusului din hepatocit.
 Hepatita C – aspecte
clinice
Perioada de incubare: Aprox 6-8 săpt
Icter: 30-40% (20-30%)
Hepatită cronică : 50-70%
Infecție persistentă : 85-100%, posibilă
evoluție către fibroză, ciroză și hepatocarcinom
Imunitate: nu s-a identificat
un răspuns imun
Hepatita C cronică
 În mare parte, spectrul hepatitei C cronice este
același cu cel al hepatitei B cronice.
 Pot apărea toate manifestările hepatitei B cronice:
hepatită cronică persistentă/ activă, ciroză,
carcinom hepatocelular.
 Co-infecția B+C duce la forme severe
Infecția cu virus hepatitic C
Evoluția serologică
anti-
HCV
Symptom
s

Titr
u

ALT

Norma
l
0 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4
Luni Ani
Timp de la
expunere
Diagnostic de laborator
 HCV (total, Ig G) – test de screening în depistarea hepatitei C.
Nu este indicat în faza acută, deoarece anticorpii apar la cel
puțin 4 săptămâni de la infectare. IgM anti-HCV arată infecția
recentă
 ARN-HCV – sunt disponibile diverse tehnici ex.: PCR. Poate
fi folosit în diagnosticul infecției HCV în faza acută, însă
indicația principală este pentru monitorizarea răspunsului la
terapia antivirală.
 HCV-antigen – există un test ELISA pentru HCV. Se folosește
în același scop ca testele pe ARN-ul viral, dar este mult mai
ușor de efectuat
Teste pentru funcția hepatică
 Alanil-aminotransferaza (ALT): aproximativ 2/3 din
pacienții cu hepatită C cronică au ALT crescută constant,
ceea ce indică distrugerea continuă hepatocitelor. 1/3
dintre pacienți prezintă ALT normal, chiar dacă au o
încărcătură virală HCV detectabilă. Valoarea ALT, în
special, este unul dintre criteriile decisive pentru începerea
tratamentului.
 Aspartat-aminotransferaza (AST): valorile sunt de obicei
crescute la pacienții cu hepatită C, dar mai mici decât ALT.
În caz de ciroză, pot crește peste valorile ALT.
 Fosfataza alcalină și gamma-glutamil-transpeptidaza
(GGT or GGTP): de obicei normale, dar pot crește în cazul
în care hepatita C avansează spre ciroză.
 Bilirubina totală crescută
 Bilirubina indirectă ( neconjugată) crescută
Teste de prognostic
 Genotipare – genotipurile 1 și 4 au prognostic rezervat și
răspuns slab la terpia cu interferon. Sunt disponibile mai
multe teste:
 Metode de genotipare – secvențiere ADN, PCR e.g. INNO-LIPA.
 Serotipare – mai ales când pacientul nu are ARN viral detectabil.
 Încărcarea virală – pacienții cu încărcare virală crescută
tind să aibă prognostic rezervat. Folosit și pentru
monitorizarea răspunsului la terapia cu IFN.
Tratament
 Interferon – poate fi indicat pacienților cu hepatită
cronică activă. Răspunsul favorabil este de 50%, dar
50% dintre aceste cazuri vor recidiva la încetarea
tratamentului
 Ribavirin – studiile recente sugerează că tratamentul
IFN combinat cu ribavirin este mai eficient decât IFN
singur.
 Antiviralenoi: simeprevir, sofosbuvir ,
daclatasvir.
 Profilaxia
hepatitei C
 Screening-ul donatorilor de sânge, organe
și țesuturi
 Modificarea comportamentelor de risc
 Precauție în manevrarea sângelui și a
altor secreții.
 Virusul hepatitic D
 antigen(delta) HBsAg

RNA
Virusul hepatitic D
 Virusul hepatitic D este un virus incomplet, alcătuit
numai din genom (ARN). Necesită multiplicarea
HVB pentu propria sa multiplicare și prezența
AgHBs în sânge pentru a deveni infecțios.
 Agentul este particulă de 35-37 nm diametru, cu o
componentă internă ce conține antigenul delta
(HDAg) înconjurat de un înveliș proteic format din
antigene de suprafață ale HVB.
 Genomul virusului este foarte mic, format dintr-o
singură catenă de ARN.
 Hepatita D – aspecte
clinice
 Coinfecție
– Boală acută severă
– Risc scăzut de infecție cronică
 Suprainfecție
– De obicei duce la hepatită D cronică
– Risc major de hepatopatii severe
– Se poate prezenta ca o hepatită acută
 Modalitatea de transmitere
a HDV
HDV se transmite adeseori în același mod ca și hepatita
B:

• Contact sexual cu un partener infectat

• Contact cu sângele sau produsele din sângele unei
persoane infectate
• Folosirea în comun a acelor, a seringilor, a lamelor sau
a periuțelor de dinți cu o persoană infectată.
• Transmitere verticală
 Coinfecția HBV - HDV
Evoluți a serologică
Simptome

ALT
crescută

Titru
anti-HBs
IgM anti-
HDV

HDV RNA

HBsAg
Total anti-HDV

Timp
 Suprainfecția HBV -
Evoluția HDV
serologică
Icter

Simptome

Total anti-HDV
ALT
Titru

HDV RNA
HBsAg

IgM anti-HDV

Timp
 Profilaxia hepatitei D
 Coinfecția HBV-HDV
Profilaxie înainte sau după expunere pentru a
împiedica infectarea cu HBV.
 Suprainfecția HBV-HDV
Educație pentru reducerea comportamentelor
de risc printre persoanele cu infecție HBV
cronică.
Virusul hepatitic
E
Virusul hepatitic E
 Virusul hepatitic E aparține genului Hepevirus,
aseamănător cu Calicivirus. Este un virus icosaedric și
nud. Are un diametru de 32- 34 nm și conține o catenă
unică de ARN.
 Este un virus foarte instabil și sensibil, care a putut fi
cultivat abia recent. Poate rezista 4 zile la 4°C.
 Au fost identificate 4 genotipuri HEV. Genotipurile 1 și
2 sunt considerate virusuri umane; genotipurile 3 și 4
sunt zoonotice, dar au fost izolate și la oameni.
Hepatita E – epidemiologie și aspecte
clinice
 Modalitatea de transmitere este cea fecal-orală prin ape
contaminate cu fecale în regiunile endemice și prin
mâncare contaminată în regiunile non-endemice.
 Perioada de incubație: Aproximativ 40 de zile, între 15-60
zile
 Clinic : infecție acută, autolimitată, cu manifestări
subclinice și simptomatologie ușoară.
 Mortalitate:Total -1%-3%, mai puțin gravide - 15%-25%

 Recent au fost semnalate cazuri de hepatită E cronică la

pacienții imunodeprimați: receptorii de transplant,
pacienți infectați cu HIV sau pacienții cu maladii
hematologice.
Profilaxie
 Infecția cu virus hepatitic E
Evoluția serologică
Simptom
e

ALT IgG anti-HEV

Titru IgM anti-HEV

Virus în
scaun

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 1 1 1
0 1 2 3
Săptămâni de la
Hepatita E – aspecte
clinice
 Majoritatea epidemiilor sunt corelate cu ape contaminate cu
materii fecale.
 Au fost semnalate mai multe epidemii extinse în India, Rusia,
China, Africa și Mexic.
 În Statele Unite și în alte zone non-endemice, unde nu au fost
semnalate epidemii de hepatită E, s-au descoperit anticorpi anti-
HEV la o mică parte din populațiile sănătoase (<2%). Sursa
infecției nu este cunoscută.
 Transmitere interpersonală limitată.
Diagnsticul hepatitei E
 Testele uzuale pentru HEV includ detectarea IgM și
IgG anti-HEV și a ARN-ului HEV. IgM anti-HEV pot fi
detectate din primele luni de la infectare, în timp ce
IgG anti-HEV implică expunerea recentă sau izolată.
Prezența ARN-ului HEV indică infecția curentă, atât
acută cât și cronică. Deși sunt disponibile mai multe
teste pentru anticorpi anti-HEV, acestea sunt
rudimentare și adeseori oferă rezultate contradictorii,
mai ales pentru IgG.
 Măsuri de siguranță în călătoriile
către regiuni cu incidență mare de
infecții HEV
 Evitați să beți apă (și băuturi cu gheață) de origine
necunoscută și să mâncați fructe de mare
nepreparate și fructe/ legume care nu au fost
curățate sau preparate de voi.
 IG preparate din sângele donatorilor nu previn
infecția.
 Familia Retroviridae
H.I.V. (Human Imunodeficiency Virus)
Virusul imunodeficienței dobândite
umane)
 Human immunodeficiency virus (HIV)
Virusul imunodeficienței umane
dobândite (HIV) este un
lentivirus, membru al familiei
retroviridae) care determină
sindromul imunodeficienței
dobândite (SIDA), caracterizat
prin infecții oportuniste severe,
tumori și afectare neurologică.
Sindromul imunodeficienței
dobândite a fost descris pentru
prima dată în 1981 la
homosexuali.
Virusul a fost izolat și descris în
1983 de către Robert Gallo
(SUA) și Luc Montagnier
(Franța)
Există două tipuri de HIV
recunoscute: HIV-1, cu o
virulență ridicată și o prevalență
globală și HIV-2 cu virulență mai
scăzută și predominantă în
Africa de Vest
 H.I.V. STRUCTURA
Virusul HIV este sferic și are un
diametru de aproximativ 90 nm
HIV este un virus învelit, cu o anvelopă
(peplos)cu strucutră de dublustrat
lipidic, la nivelul căreia există circa
72 spiculi, formati din glicoproteinele
gp120 și gp41 = gp160.
Sub anvelopa este matricea, formată
din proteina p17.
Capsida este formată din proteina p24.
Miezul viral este format din material
genetic, două molecule de ARN
monocatenare identice. Trei dintre
cele 9 gene: gag, pol și env conțin
informațiile necesare pentru a
sinteza proteinelor structurale.
Genele regulatoare sunt:
tat,rev,nef,vif,vpr și vpu la HIV-I /
vpx la HIV-2)
Cele trei enzime necesare pentru
replicarea HIV sunt: revers
transcriptaza, proteaza și integraza.
 Transmitere
Au fost identificate trei căi principale de transmitere a virusului
HIV. HIV-2 este transmis mult mai puțin frecvent de la mamă la
copil și calea sexuală decât HIV-1. (Figura)
1. Transmiterea sexuală poate apărea atunci când
secrețiile sexuale infectate ale unui partener vin în
contact cu membranele mucoase genitale, orale sau
rectale ale altuia 0,05-0,15 % la femei și 0,03-5,6% la
bărbați
 Transmistere
 2.Transmiterea virusului de la mamă la copil poate să apară în
timpul sarcinii, intrapartum (la naștere) sau în timpul alăptării. În
absența tratamentului, rata de transmitere până la naștere de la
mamă la copil este de aproximativ 25%. Cu ajutorul terapiei
antiretrovirale , a nașterii prin cezariană și evitarea alăptării la sân,
acest risc poate fi redus la un procent de 1-3%.
 3. Sânge sau produse din sânge Această cale de transmisie produce
infecții la utilizatorii de droguri intravenoase, la hemofilici și la
pacienții care primesc transfuzii de sânge și produse din sânge,
persoanel care beneficiază de îngrijiri medicale în regiuni unde
există o igienă necorespunzătoare in utilizarea echipamentului de
injectare, cum ar fi reutilizarea acelor.
 HIV a fost găsit la concentrații scăzute în saliva, lacrimile și urina
persoanelor infectate, nu există cazuri înregistrate de infecție cu
aceste secreții, iar riscul potențial de transmitere este foarte scăzut.
Nu este documentat ca țânțarii să transmită virusul HIV.
 PATOGENITATE
Virusul HIV este limfotropic și neurotropic.
HIV are tropism pentru celulele care posedă pe suprafață receptori CD4,
cum ar fi limfocitele Th (CD4 +), monocite, macrofage, celule
dendritice și astrocite . Pătrunderea HIV-1 în celulele CD4 + este
mediată prin interacțiunea glicoproteinelor de înveliș (gp120) cu
receptorii CD4 ale celulelor țintă. Adsorbția glicoproteinelor de
suprafață la receptorii celulei țintă este urmată de fuziunea anvelopei
virale cu membrana celulară și eliberarea capsidei HIV în celulă
 Ciclul de replicare
 După ce capsida virală intră în celulă, acidul nucleic este eliberat în
citoplasmă, iar enzima revers transcriptază eliberează genomul
ARN monocatenar din proteinele virale atașate și îl copiază într-o
moleculă ADN complementară (cADN). Împreună, cADN și
complementul său formează un ADN viral dublu-catenar care este apoi
transportat în nucleul celular. Integrarea ADN-ului viral în genomul
celulei gazdă este efectuată de enzima virală numită integrază. ADN-
ul viral integrat poate rămâne într-o etapă de latentă a infecției HIV,
în special în macrofage,LT de memorie, astrocite. Pentru a produce
virusul activ, trebuie să fie prezenți factorii de transcripție celulară, cel
mai important fiind IFN kappa B, care este crește atunci când
limfocitele T sunt activate.
 În timpul replicării virale, provirusul ADN integrat este transcris în
ARNm, exportat din nucleu în citoplasmă, unde se traduce în
proteinele de reglare Tat și Rev. In continuare, sunt produse
proteinele structurale Gag și Env. ARN cu lungime întreagă este de
fapt genomul viral. Se leagă de proteina Gag și se ambalează în noi
particule virale.
 Etapa finală a ciclului viral
începe la membrana plasmatică a celulei
gazdă. Poliproteina env (gp160) este
transportată la complexul Golgi, unde este
scindată de o protează în cele două
glicoproteine ​ale anvelopei: gp41 și gp120.
Acestea sunt transportate la membrana
plasmatică a celulei gazdă, unde gp41
ancorează gp120 la membrana celulei
infectate. Poliproteinele Gag (p55) și Gag-
Pol (p160) se asociază, de asemenea, cu
suprafața interioară a membranei
plasmatice împreună cu ARN-ul genomic
HIV, deoarece virionul în formare începe să
înmugurească din celula gazdă.
Virionii nou sintetizați sunt eliminați după
aproximativ 24 h de la infecția celulei
Limfocitele T infectate sunt eliminate zile din
sângele unei persoane infectate cu HIV
după un timp de înjumătățire de 2-4 zile, ca
urmare a acțiunii unor componente
citotoxice ale HIV, lizei celulelor
producătoare de virus sau acțiunii limfocite
T citotoxice ( CD8) ca parte a răspunsului
imun [48, 49].
 Manifestări clinice

Infecția cu HIV este asociată cu o scădere progresivă a numărului

de celule T CD4+ și cu o creștere a încărcării virale. Stadiul infecției
poate fi determinat prin măsurarea numărului de celule T de CD4 +
și a nivelului de HIV în sânge. Simptomele HIV depind de stadiul
infecției. Infecția cu HIV are următoarele etape: perioada de
incubație, boala acută, stadiul de latență ( boala cronică) și SIDA.
 Stadiile infecției HIV
În perioada de incubație, pacienții
sunt asimptomatici, dar contagioși.
Viremia inițială poate dura între 4 și
11 zile în infecția primară. În primele
săptămâni după infecția inițială,
persoanele pot fi asimptomatice sau
pot prezenta simptome asemănătoare
gripei, cum ar fi: febră, cefalee,
erupție cutanată sau durere în gât.

Infecția acută datorată diseminării

virusului la organele limfoide durează
8-12 săptămâni. Un sindrom
asemănător mononucleozei
infecțioase, este prezent în 50-75% di
cazuri, și include stare de rău /
oboseală, febră, durere în gât,
limfadenopatie generalizată, erupție
cutanată, mialgii. Limfocitele Th (DC4)
scad. Apariția răspunsului imun poate
să dureze până la 3 luni.
Acesta este urmat de scăderea viremiei și cresterea număruli
de CD4+. Dar infecția nu este eliminată, HIV persistând în
ganglionii limfatici.
Latența clinică poate dura până la 8 ani .
Boala cronică se manifestă prin febră, diaree, scădere în
greutate, cu / fără limfadenopatie, leucopenie, în special
scăderea Th.
SIDA, etapa finală a infecției cu HIV se manifestă prin infecții
oportuniste severe , tumori și manifestări neurologice.
Infecțiile oportuniste pot fi produse de paraziți (Toxoplasma
gondii, Pneumocystis jirovecii, Cryptosporidium), de virusuri
(Cytomegalovirus, Herpes viruses), de ciuperci (Candida
albicans, Cryptococcus neoformans) sau bacterii (Mycobacteria
atipică, Mycobacterium tuberculosis).
Tumorile maligne asociate cu HIV sunt: ​sarcomul Kaposi,
limfomul și carcinomul cu celule scuamoase.
Afecțiuni neurologice pot fi: depresie, encefalită, demență,
paralizie.
 AIDS
A. Pneumonia
B. Sarcom Kaposi
C. Scădere ponderală marcată
 Infecții oportuniste și tumori la
pacienții cu HIV

Infecții bacteriene: tuberculoză, mycobacterioză
atipică, pneumonie bacteriană și septicemie
 Infecții cu protozoare, cum ar fi toxoplasmoza,
microsporidioza, criptosporidioza, isosporiaza și
leishmaniaza
 Infecții fungice cum ar fi Candidoza, și
criptococoza.
 Infecții virale, cum ar fi cele cauzate de
citomegalovirus, herpes simplex și virusul herpes
zoster
 Afecțiunile maligne asociate cu HIV sunt: ​
sarcomul Kaposi, limfomul și carcinomul cu celule
scuamoase.
 Teste de screening :
 1. Teste
rapide

 2. ELISA
 ELISA pentru HIV

 Microplaca ELISA : godeurile colorate indică reactivitatea

Imunoblot / Western blot este un test
rapid și sensibil pentru detectarea și
caracterizarea proteinelor. Acesta se
bazează pe principiul imunocromatografiei ,
proteinele sunt separate electroforetic în gel
de poliacrilamidă în funcție de greutatea lor
moleculară.
Proteinele astfel separata este apoi
transferata sau pe membrana nitroceluloza
si detectează anticorpii primar specifici
Imunoblot / Western blot
 Detectează anticorpi
împotriva principalelor
proteine virale ale HIV
 Anticorpii cei mai importanți
sunt cei împotriva
glicoproteinelor de suprafață
gp120, gp160 și gp41
 Anticorpul anti-p24 este de
obicei prezent, dar poate fi
absent în stadiile ulterioare
ale infecției cu HIV
 Există diferite criterii pentru
interpretarea rezultatelor cu
Western blot HIV, de ex.
CDC, WHO,
Laboratorul central de referință
pentru sănătate publică pentru
HIV și alte boli infecțioase.
Unitatea de biologie moleculară
testarea PCR pentru
diagnosticarea precoce a nou-
născuților HIV și testarea
încărcăturii virale HIV.
In etapa 1 ( asimptomatică ) numărul de celule CD4 în sânge este
de peste 500/μl,
în stadiul 2 ( simptomatic, inclusiv ARC) între 499 și 200/μl
în stadiul 3 ( SIDA) sub 200/μl, respectiv.
 HIV Diagnostic de laborator
 Detectarea specifică a anticorpilor se poate face numai după 6- 8
săptămâni de la momentul infecției, când se realizează seroconversia –
anti- HIV apare în serul pacientului.
 Viremia durează în general până cu o săptămână înainte ca anticorpii să
apară în ser.
 În perioada decalajului imunologic, virusul este prezent în sânge și poate
fi transmis, dar nu poate fi detectat prin mijloace reale.
 Testele standard pentru diagnosticul infecţiei HIV sunt testele serologice
pentru detecţia anticorpilor anti-HIV1 şi HIV2, teste care în prezent au o
foarte bună sensibilitatea şi specificitate: fie prin metoda ELISA
(indirectă, competitivă, sandwich), fie teste rapide imunocromatografice.
 Testul standard de confirmare a infecţiei HIV este PCR sau
Western-Blot, folosit pentru soluţionarea rezultatelor incerte obţinute prin
metodele precedente.
 Testarea acidului nucleic prin PCR identifică ARN viral sau metoda de
amplificare a ADN-ului proviral
 Deși IF poate fi utilizată pentru a confirma infecția în aceste cazuri
ambigue, acest test nu este utilizat pe scară largă.
 Tratamentul
Tratamentul actual pentru infecția cu HIV constă în terapie
antiretrovirală foarte activă sau HAART, introdusă în
1996.Opțiunile actuale HAART sunt combinații (sau
"cocktailuri") constând din cel puțin trei medicamente care
aparțin cel puțin două clase diferite de agenți antiretrovirali.
Aceste clase sunt
1.inhibitori nucleozidici analogici ai revers transcriptazei (NARTI)
2.inhibitor non-nucleozidic de reverstranscriptază (NNRTI).
3.inhibitor de protează,
4. inhibitori de intrare sau inhibitori de fuziune, care oferă opțiuni
de tratament pentru pacienții infectați cu virusuri deja
rezistente la terapii comune: Cele mai multe tulpini de HIV se
atașează la celulele T folosind co-receptorul CCR5. Antagoniștii
receptorilor CCR5 se leagă la receptorul CCR5 de pe suprafața
celulei T și blochează atașarea virală la celulă.
Deoarece progresia infecției HIV la copii , în special la sugari, este
mai rapidă și mai puțin previzibilă decât la adulți, se recomandă
un tratament mai agresiv pentru copii decât pentru adulți.
Pacienții trebuiesc tratați în mod specific pentru infecțiile
oportuniste și pentru tumorile maligne.
 SUPRESIA VIRALĂ
Terapia antiretrovirală reduce încăcarea virală a pacientului (ARN HIV)
la un nivel nedetectabil. Suprimarea virală nu este egală cu vindecarea
persoanei; HIV este încă prezent în organism, la un nivel nedetectabil.
Dacă ART este întrerupt, încărcarea virală a persoanei va reveni la un
nivel detectabil.

SOURCE: aidsinfo.nih.gov
 Profilaxia
 Un mare obstacol în obținerea unui vaccin anti-HIV este
heterogenitatea virusului. Din acest motiv, acest vaccin nu
este încă obținut. Din 1987, peste 30 de vaccinuri HIV
candidate au fost testate în aproximativ 60 de faze I / II,
implicând mai mult de 10.000 de voluntari sănătoși. Un studiu
de fază III care implică un gp120 recombinant al subtipului B
HIV a fost raportat ca fiind ineficient în prevenirea infecției cu
HIV.
 Riscul de a contracta HIV crește odată cu numărul de
parteneri sexuali. O schimbare a stilului de viață ar reduce în
mod evident riscul. AZT sa dovedit a fi eficientă în prevenirea
transmiterii HIV de la mamă la făt. Incidența infecției cu HIV
la copil a fost redusă cu două treimi.Răspândirea HIV prin
transfuzia de sânge și produsele din sânge a fost practic
eliminată de la introducerea screeningului donatorilor de
sânge în multe țări.Gestionarea personalului medical expus la
HIV prin accidente de inoculare este controversată. S-a
demonstrat că profilaxia cu antivirale prezintă un anumit
beneficiu, dar nu este sigur care este regimul optim.
Profilaxia postexpunere durează 28 de zile și se poate începe la 2 ore
după contact. Prima doză medicamentoasă trebuie administrată în
primele 24 de ore în cazul înțepăturilor sau 72 de ore în cazul
contactului cu mucoase genitale.
PRIONII

BOALA PRIONICĂ
 Generalitati

 Prionii sunt mici agenți patogeni infecțioși

care conțin proteine, fără acid nucleic
detectabil.
 Sunt rezistenți la numeroase proceduri de
decontaminare.
 Bolile prionice sunt boli degenerative ale
sistemului nervos central, sunt cunoscute
sub numele de encefalopatii spongiforme
transmisibile.
 Ele se disting prin perioade lungi de
incubație,și produc modificări spongiforme la
nivel cerebral iar acestea pot fi asociate cu
pierderea neuronală .
 Cuvântul prion, inventat în 1982 de Stanley B.
Prusiner, este derivat din cuvîntul proteine și
infecțios .
 Prionii sunt molecule normale de proteine
care devin infecțios cînd iau o formă
anormală .
 Generalitati

 Prionii acționează la nivel neuronal prin

acumulări de izomeri anormali ai proteinei
anormale atăt pe celulele neuronale cât și pe cele
non-neuronale. Acumularea acestei proteine sau
fragmente din ea în neuroni duce la apoptoza și
moartea celulelor.
 Există o legătură puternică între mutațiile genei
care codifică proteina prion normală la om
(PRNP) - situată pe brațul scurt al cromozomului
20 - și formele bolii prionice cu predispoziție
familială (Creutzfeld -Jakobs familială).
 Boli cauzate de prioni

 Patologiile de origine prionică sunt

recunoscute ca tulburări degenerative
progresive ale creierului.

 Aceste boli sunt cauzate de o modificare a

structurii proteinelor PrP (C) și ale cărei funcții
specifice sunt încă incerte în prezent. Ele pot
avea o origine genetică moștenită și pot fi
transmise, de asemenea, într-un mod infecțio-
contagios.
 BOLILE PRIONICE

 Bolile umane pot fi :

 Forme sporadice – prin mutații patogene
 Forme sporadice – prin conversie spontană din
PrPc în PrPsc .
 Forme transmisibile
Boli prionice la oameni și animale
Boli Umane,
Boala Creutzfeldt-Jakob ,
Boala varianta Creutzfeldt-Jakob
Kuru ( formă de boală la triburile de canibali din Noua
Guinee)
Sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker (afectarea
cerebelului cu ataxie și demență ),
Insomnia familială fatală
Exemple de boli prionice la animale
Scrapie la capre, oi,
encefalopatie spongiformă bovină (ESB) la bovine -
„boala vacii nebune”,
encefalopatie spongiformă felină
PATOGENEZĂ
Prionii nu sunt considerați organisme vii, dar se pot răspândi
prin transmiterea unei proteine ​greșit pliate.
Dacă un prion intră într-un organism sănătos, acesta induce la
proteinele existente, pliate corespunzător, transformarea în
forma prionică patologică; prionul acționează ca un șablon
pentru a ghida plierea greșită a mai multor proteine ​normale.
Acești prioni nou formați pot continua să convertească ei înșiși
mai multe proteine; se declanșează o reacție în lanț care produce
în final cantități mari din forma prionică. Toți prionii cunoscuți
induc formarea unui amiloid , în care proteina se polimerizează
într-un agregat de forme B.
Gene asociate cu boala prionică
Între 10 și 15% dintre cazurile de boală prionică sunt cauzate de
mutații ale genei PRNP . Aceste forme de boală prionică sunt
clasificate ca fiind familiale. Bolile prionice familiale, care au
semne și simptome comune, includ boala familială Creutzfeldt-
Jakob, sindromul Gerstmann-Sträussler-Scheinker (GSS) și
insomnia familială fatală .
Gena PRNP oferă instrucțiuni pentru apariția unei proteine
numite proteina prionice (PrP). Funcția precisă a acestei proteine ​
este necunoscută, dar poate include transportul cuprului în celule,
protecția neuronilor împotriva leziunilor și comunicarea între
neuroni. În formele familiale de boală prionică, mutațiile genei
PRNP duc la producerea unei proteine ​anormale, cunoscută sub
numele de PrPSc, dintr-o copie a genei. Într-un proces care nu este
pe deplin înțeles, PrPSc se poate atașa la proteina normală (PrPC) și
poate promova transformarea acesteia în PrPSc.
 BOLILE PRIONICE

 Prionii provoacă boli familiale, sporadice și

contagioase. Bolile prionice familiale sunt
ereditare. Patologiile sporadice sunt cele mai
frecvente și apar fără cauze cunoscute.
 Bolile contagioase sunt considerate rare, sunt
transmisibile de la persoană la persoană, de la
animal la animal și de la animal la om. Cauzele
sunt multiple și variază de la consumul de
carne contaminată , transfuzii sangvine , până
la manipularea echipamentelor chirurgicale
contaminate.
 Boala Creutzfeldt-Jakob (CJD)

 Considerată cea mai frecventă boală

prionică în rândul ființelor umane, are o
distribuție la nivel mondial. Poate fi dobăndită
ereditar (familial), sporadic sau infecțios.
 Pacienții prezintă tulburări ale sistemului
nervos central cu simptome precum: mișcări
bruște involuntare până la demență
 Boala prionică dobândită

 Boala prionică dobândită rezultă din expunerea la PrPSc

dintr-o sursă externă. De exemplu, varianta bolii
Creutzfeldt-Jakob (vCJD) este un tip de boală prionică
dobândită la om care rezultă din consumul de produse din
carne de vită nepreparată termic care conțin PrPSc de la
bovine cu boala prionică .

Diferite tipuri de PrPSc

identificate prin metoda Western
Blot într-o probă de țesut, de
exemplu. Biopsia amigdalelor.
(Dr. Jonathan Wadsworth și
echipa, Marea Britanie)
 Boala Creutzfeldt-Jakob (CJD)
În funcție de forma bolii, decesul poate apărea între
4 luni și 2 ani .

Diagnosticul este dificil de realizat, de obicei se

face post mortem, în timpul autopsiei.
 EXEMPLE IMAGINI EXAMEN HISTOPATOLOGIC

Boala prion dobândită rezultă din expunerea la PrPSc dintr-o

sursă externă. EXEMPLE
 Metode de diagnostic de laborator

1. Când este suspectată boala prionică *( de ex CJ), se

recoltează o probă de sânge pentru a căuta o mutație genetică
în gena proteinei prionice.
 Din cauza implicațiilor potențiale pe care testul le poate
avea, nu doar pentru persoana testată, dar,ci și pentru frați,
copii , membri ai familiei, este necesar consimțământul
acestora pentru testul genetic .
2. Analiza lichidului cefalorahidian ( LCR) pentru markeri ai
degenerscenței sistemului
nervos și ai bolii prionice.
 Metode de diagnostic
Oamenii de știință au dezvoltat
metoda de testare a lichidului
cefalorahidian pentru prezența
prionilor.
De asemenea, cercetătorii au
testat probe nazale de la 31 de
persoane cu CJ sporadice, 12 care
au avut alte boli neurologice, și 31
cu nici o tulburare neurologice.
Testul a identificat corect 30 din cei
31 de pacienți cu CJ (sensibilitate
de 97%) și a arătat corect rezultate
negative pentru toți cei 43 de
pacienți non- CJD (specificitate
100%). Prin comparație, testele cu
lichid spinal cerebral au fost
sensibile la 77% și 100% specifice
și au durat de două ori mai mult
.  Western Blot
 O altă echipă de cercetare a
dezvoltat o metodă de detectare
a prionilor în urină. Ei au descris
tehnica, numită amplificare ciclică
a proteinelor prionice.
 Testul a detectat prioni în 13 din
14 probe de urină de la pacienți
cu CJ variantă. Testul nu a
detectat prioni în probele de urină
de la controale sănătoase sau de
la pacienți cu alte tulburări
neurologice, inclusiv sporadice
sau familiale CJ. Aceste rezultate
sugerează că prezența prionilor
în urină este o caracteristică
exclusivă a CJ variantei.
 TRATAMENTUL BOLII PRIONICE

 Până în prezent nu există un tratament

cunoscut pentru bolile prionice.

 Tratamentul este simptomatic. Pacienții sunt

sfătuiți să planifice îngrijiri paliative și se
recomandă testarea genetică și consilierea
membrilor familiei.
 O mare varietate de medicamente au fost
testate la pacienții cu boli prionice, cum ar fi
antivirale, antitumorale, medicamente pentru
boli precum Parkinson, tratamente pentru
imunosupresie, antibiotice, antifungice, chiar
și antidepresive.

 Cu toate acestea, în prezent nu există dovezi

care să indice că unele dintre acestea reduc
simptomele sau îmbunătățesc supraviețuirea
pacienților.
 PREVENIREA BOLII PRIONICE

 Prionii sunt rezistenți la o varietate de agenți

fizici și chimici. De aceea, sunt folosite diferite
tehnici pentru a evita expunerea pacienților la
instrumente chirurgicale contaminate
(sterilizarea acestor instrumente inclusiv
pentru distrugerea prionilor)
 Sterilizarea

Prin Sterilizare are loc denaturarea proteinei intr-o

stare în care molecula nu mai este capabilă să
transforme proteinele normale în proteine anormale
În general, prionii sunt destul de rezistenți la proteaze,
căldură, radiații și tratamente formale,[62] deși
infecțiozitatea lor poate fi redusă prin astfel de
tratamente. Decontaminarea eficientă a prionilor se
bazează pe hidroliza proteinelor sau pe reducerea
sau distrugerea structurii terțiare proteice.
 Sterilizarea

Autoclavarea la 134 °C (274 °F) timp de 18 minute

poate să nu fie suficientă pentru a dezactiva prionii.
Sterilizarea cu ozon este în prezent studiată ca metodă
potențială de denaturare și dezactivarea prionilor.
Renaturarea unui prion complet denaturat la starea
infecțioasă nu a fost încă realizată; cu toate acestea,
prionii parțial denaturati pot fi renaturați la un
statut infecțios în anumite condiții artificiale.
 Sterilizarea

Organizația Mondială a Sănătății recomandă oricare

dintre următoarele proceduri pentru sterilizarea
tuturor instrumentelor chirurgicale pentru a se
asigura că acestea nu sunt contaminate cu prioni:
Imersie într-un vas care conține soluție de NaOH și
apoi autoclavare la 121°C timp de 30 de minute;
spălare; clătire în apă; și apoi se pot efectua procese
de sterilizare de rutină.
 Sterilizarea

Se scufundă în soluție de NaClO (hipoclorit de sodiu)

(20.000 de părți per milion de clor disponibil) timp
de 1 oră; instrumentele chirurgicale se clătesc cu
apă;se sterilizează la autoclav la 121°C timp de 1 oră;
și apoi se pot efectua procese de sterilizare de rutină.
 PROFILAXIE

 Limitarea ingerării de carne de bovine din zone

endemice ;
 Controlul sîngelui transfuzat ;
 Excluderea produselor derivate din țesuturi de
bovine în preparate de medicamente , vaccinuri ,
cosmetice
 Screeningul bovinelor sacrificate .