Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,

popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].
Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].
Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.
Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, geto-dacii, fac parte din marea familie a tracilor,
popor indoeuropean. Aceştia sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice[1] , ştirile
despre ei înmulţindu-se, începând cu secolul VIII î.Hr., când grecii îşi extind sfera de interese în
arealul dunărean. Raporturile tracilor cu grecii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia,
care cunoştea, se pare, zona dunăreană, el numind fluviul „Istrul care curge frumos”[2] . Referirile
la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările
lui Simonide din Ceos, unde apare „Istrul cel îndepărtat”[3] , Hecateu din Milet, care relatează
despre două triburi tracice: crobizii şi trizii, situaţi la „miazăzi de Istru”, precum şi despre
existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame[4].

Thracii erau organizaţi în triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie
proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat
între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în
teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace
(Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.)[5].

Desprinderea geto-dacilor din grupul tracilor de nord, este relatată, în sec. V î. Hr., de către
Herodot în contextul conflictului dintre sciţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în
zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr.[6]. Opera istoricului grec conţine date cu privire la
geografia, etnografia, religia geto-dacilor, precum şi relaţiile acestora cu celelalte popoare nord-
dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geto-daci se regăsesc şi la Sofocle,
Hellanicos şi Tucidide. Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază
aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geto-daci în timpul domniei
lui Burebista şi în perioada imediat următoare.