Coordonatorul volumului: MICHELLE PERROT

ALAIN CORBIN,
profesor la Universitatea din Tours,
ROGER-HENRI GUERRAND,
profesor la Şcoala de arhitectură din Paris-Belleville,
CATHERINE HALL,
profesor la Universitatea North East London Polytechnic,
Londra,
LYNN HUNT,
profesor la Universitatea din California, Berkeley,
ANNE MARTIN-FUGIER,
istoric,
MICHELLE PERROT,
profesor la Universitatea din Paris-VII

Acest volum a fost editat cu sprijinul

Ministerului francez al Afacerilor Externe
Direcţia Cărţii Şi Ambasada Franţei în
România
 Philippe Ariâs şj Georges Duby
coordonatori

istoria vieţii
private
DE LA REVOLUŢIA FRANCEZĂ
LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Volumul VIII
Traducere de NARCIS
ZĂRNESCU

EDITURA MERIDIA
BUCUREŞTI, 1997
CARTE FINANŢATĂ DE GUVERNUL ROMÂNIEI
PRIN MINISTERUL CULTURII
SPAT" PRIVATE

de ROGER-HENRI GUERRAND

IMOBILUL CELOR SUS-PUŞI

Departe de „barbari"
Dispreţul clasei dominante faţă de proletari defineşte o
atitudine constantă în veacul al XlX-lea. Nici măcar nu

U
pot fi descrişi aceşti „barbari" - expresie frecvent folosită
pe atunci cu privire la oamenii din popor —, atât de
îngrozitoare le este înfăţişarea! Un medic renunţă chiar
la această intenţie: „Cea de-a treia şi ultimă clasă, aceea

I
a proletariatului, scrie dr. Taxil, în timpul domniei lui
Ludovic-Filip, uriaşă ca întindere - păstrând proporţiile
-posedă, cu câteva onorabile excepţii, întreaga profundă
ignoranţă, superstiţia, obiceiurile josnice, depravarea
moravurilor la fel ca la copiii pădurii. Trivialitatea sa,
rusticitatea, neprevederea, prodigalitatea sa în mijlocul
veseliei burleşti şi al orgiilor, atât de aducătoare de
prejudicii bunăstării sale, nu pot, şi o spun fără părtinire,
să fie exprimate, căci zugrăvirea lor ar fi mult prea
hidoasă"1.
S-ar putea cu uşurinţă alcătui o antologie cu texte de
soiul acesta. Pentru burghezul cuceritor, proletarul nu este
decât un sălbatic din cea mai primejdioasă specie,
reprezentantul unui fel de rasă inferioară. „Mai mult sau
mai puţin conştient, scrie Adeline Daumart 2, parizienii
înstăriţi, dacă s-ar întâmpla să se intereseze de clasele
inferioare, ar ridica o barieră între burghezie şi popor şi,
chiar dacă ar crede în necesitatea unei mobilităţi sociale,
ar avea conştiinţa liniştită, căci ei i-ar considera pe
reprezentanţii mediilor populare ca inferiori atât pe plan
moral, cât şi în domeniul social."
In această nouă societate, în care avuţia exprimă de
acum înainte valoarea supremă, există un hiatus absolut
•"tre proprietari şi salariaţii lor. Cantitativ, teza lui F.-P.
Codaccioni a demonstrat acest lucru pentru Lille3. în 1891,
patrimoniul mediu al unui industriaş din acest oraş se
ridica la 1 396 823 de franci; al unui muncitor la 68 de
franci, aproximativ o diferenţă de la 1 la 20 541. In
1908-1910, industriaşul şi muncitorul şi-au sporit
câştigurile împreună, dar diferenţa dintre ei rămâne încă
de 1 la 9 075. Putea oare să-şi imagineze cineva că aceste
două specii sociale situate la antipod ar reuşi vreodată să
coabiteze în acelaşi edificiu?
Astfel că imobilele mixte, atât de frecvente înainte de
Revoluţie, încep să dispară, unul câte unul, din toate
oraşele franceze. Dovada ne-o fac planşele reprezentând
un imobil deschis în secţiune anatomică. Desenatorii din
veacul al XlX-lea vor relua frecvent această temă 4 ,
mergând pe urmele demonului Asmodeu, inventat de
Lesage pentru Diavolul şchiop. în primele gravuri, cu cât
se urcă mai sus, cu atât „somptuozitatea şi
confortabilitatea" descresc pentru a ajunge până la
mansarda de sub acoperiş. Deja, locatarii acestor clădiri
de tip vechi se ignoră mutualmente, fapt observat între
alţii şi de Balzac .
Cei de la etajul nobil - adică, primul etaj - nu vor
întârzia să se instalaze în cartierele amenajate numai
pentru uzul lor. La Paris, mişcarea începe o dată cu
Restauraţia, prin înaintarea noilor străzi la vestul şi la
nordul oraşului; această mişcare se va încheia în epoca
lui Haussmann, care va exila clasele primejdioase la
periferie: de această dată, degradarea - zgârieturi, fisuri
-unei case de raport va dezvălui omogenitatea socială.
Treptat, în fiecare oraş de oarecare importanţă, se vor
putea distinge cu uşurinţă sectoare întregi cu străzi „locuite
de cei înstăriţi" şi un ghetou proletar, în care membrii
claselor superioare nu-şi vor da osteneala să intre
niciodată.

Casa din cartierele privilegiate

începând cu a Doua Republică, completând lunga
legislaţie a Vechiului Regim în legătură cu acest subiect,
statul fixează o înălţime maximă pentru faţadă în funcţie
de lăţimea drumului public6:
- 11,70 m pentru căile de acces (străzi) cu o lăţime
mai mică de 7,80 m.
- 14,62 m pentru căile de acces (străzi etc.) de 7,80 m
pană la 9,75 m.
-17,55 m pentru căile de acces de 9,75 m şi mai mult.
Napoleon al III-lea va adaugă o nouă categorie, în cadrul
 lucrărilor lui Haussmann: pe bulevardele de 20 m lăţime
şi mai mult, înălţimea cornişei poate merge până la 20 m
cu condiţia ca imobilul să nu aibă decât 5 etaje, inclusiv
mezanin. La toate clădirile, nu se va putea depăşi înălţimea
etajului, stabilită la 2,60 m7.
Haussmann proscrisese orice ieşind peste calea
publică, iar constructorii nu vor avea încotro, până când
vor reuşi să-şi recucerească acea libertate atât de preţioasă
pentru a aplica în continuare pe zidurile exterioare acele
reliefuri decorative, îndrăgite altădată. Un decret va
reglementa aceste fantezii arhitecturale 8: pe căile cu o
lăţime între 7,80 şi 9,75 m, balcoanele pot depăşi faţada
cu 50 cm, începând de la înălţimea de 5,75 m, deasupra
trotuarului. Pe căile cu o lăţime de 9,75 m şi mai mult,
constructorii sunt autorizaţi pentru 50 cm, începând de la
înălţimea de 4 m, şi pentru 80 cm peste stradă, începând
de la înălţimea de 5,75 m. La începuturile secolului al
XX-lea, în vreme ce casele nu pot depăşi 20 m - la şapte
etaje, inclusiv mezanin -, reliefurile vor fi permise până
la 1,20 m, în cazul străzilor de J0 m şi mai mult9, ceea ce
va permite dezvoltarea aşa-numitelor „bow-windows"
-care apar către 1890 -, adevărate colivii din sticlă,
ataşate faţadelor, prin care lumina pătrunde în
sufragerie.
Aşadar, în acest cadru, în cele din urmă destul de puţin
coercitiv, arhitecţii îşi vor epuiza - în compoziţia
frontispiciilor - reţetele învăţate la Şcoala de bele-arte, în
care ,,bric-â-brac"-ul arheologic a avut, vreme de un veac,
o importanţă capitală10. Această perioadă va fi marcată
de lupta încrâncenată dintre susţinătorii neoclasicismului
şi cei ai neogoticului. Cultul ordinelor va duce la utilizarea
tuturor varietăţilor de pilaştri şi coloane, adosate sau
angajate, cu concursul obligatoriu al frontoanelor, al
frizelor cu rensouri şi al bosajelor după moda italiană. în
această nobilă misiune, vechii pensionari ai Villei Medicis,
titularii marelui premiu al Romei, se vor dovedi a fi fără
rivali, căci ei şi-au petrecut timpul pe monumentele antice,
cu creionul în mână. Duşmanii lor, care vor dispune de
un redutabil purtător de cuvânt, în persoana lui Vio-
Uet-le-Duc, vor lucra în stil gotic, aşa cum Balzac îşi scrie
Povestirile bizare într-o pseudo-franceză veche. Când
Jerome Paturot doreşte să-şi construiască o casă", se
adresează unui tânăr maestru pletos, care îi propune, la
alegere, stilul romanic, gotic, cu arce înălţate, stelat,
flamboyant sau lombard.
Numeroşi artişti-mercenari, ţinând cu orice preţ să se
facă remarcaţi, vor jefui tezaurul stilistic al Renaşterii:
faţadele de la anumite imobile ar ilustra de minune
capitolul de gramatica stilurilor rezervat veacului al
XVI-lea. în preajma anului 1900, arborescentele Art-
Nouveau-lui vor aduce o notă insolită în acest peisaj,
totodată antic şi medieval, dar construcţiile de acest tip
nu vor fi niciodată decât hapax în oraşele noastre, cu
excepţia oraşului Nancy.
Să intrăm, aşadar, în aceste imobile cu o chirie
descurajantă pentru cei care nu au o poziţie socială
serioasă. Ele vor avea aproape o valoare clasică în vremea
lui Haussmann. Tratatul lui Cesar Daly, L'Architecture
privee au XIXe siecle (Arhitectura privată în veacul al
XlX-lea, 1864) studiază în amănunt perfecţiunea lor
diferenţială. După întemeietorul, foarte ascultat, al Revue
generale d'archi tec ture, se pot distinge trei clase de
locuinţe cu chirie pentru burghezia din vremea sa.
Mai întâi, cele de primă clasă destinate acelora cu averi
mari. Apartamentul are o orientare dublă, pe latura dinspre
curte şi pe latura dinspre stradă. Zidit pe pivniţe şi subsol,
imobilul nu comportă decât patru etaje, din care trei de o
înălţime impresionantă. Apartamentele de la primele trei
etaje sunt deservite de o scară de piatră, racordată, în
extremitatea sa superioară, la cea de la etajul patru:
construcţia din lemn a acestui etaj reflectă deja o anumită
degradare a statutului social. La acest ultim etaj locuiesc
familii cu mai puţină dare de mână sau pot fi cazaţi
prietenii, sau chiar copiii din familiile care locuiesc la
primele etaje. La extremitatea fiecărui apartament, sau
uneori chiar în apropierea scării principale, se găseşte scara
de serviciu. în funcţie de configuraţia parcelei, ea este
accesibilă din curte sau printr-o intrare ascunsă,
independentă de vestibul. Tot din lemn, ea uneşte etajele
pe latura bucătăriei şi deserveşte partea mansardată, unde
se culcă personalul domestic.
în acest tip de imobil, încălzirea este asigurată de un
calorifer instalat în pivniţă şi branşat la un sistem de guri
de căldură, dispuse în planşeu. Dar căldura nu urcă mai
sus de etajul al doilea. A putea să te încălzeşti nu reprezintă
încă o „valoare" inseparabilă de intimitate, iar medicii
recomandă camere reci şi bine aerisite.
Locuinţa cu chirie de clasa a doua priveşte averile
mijlocii. Ridicată pe pivniţe şi subsol, ca în primul caz,
ea comportă un etaj în plus, adică cinci, dintre care primul
şi al uoilea sunt de obicei folosite drept prăvălii. Scara
principală este din lemn, de jos până sus; pe fiecare palier
sunt prevăzute două apartamente. Şi aici, se constată totuşi
prezenţa unei scări de serviciu. Pentru segmentele
inferioare ale clasei dominante, locuinţa cu chirie de
categoria a treia numără cinci etaje pătrate, deservite de
o singură scară din lemn. Aici, nu întâlnim nici curţi, nici
luminatoare, doar uneori un fel de puţuri.
Caracteristica evidentă a acestor imobile este prezenţa
portarului, altădată rezervată numai pentru hoteluri:
Brodat la toate cusăturile, leneş, portarul se bucură de
rente în foburgul Saint-Germain; portarul are anumite
înlesniri în Chaussee-d'Antin, el citeşte ziarele în cartierul
Bursei, el are un anume statut în foburgul Montmartre. în
cartierul prostituţiei, portarul este o fostă prostituată; în
Marais, are ifose, e acră, are toane"12.
Eugene Sue este cel care îl va boteza pe acest nou
actor al comediei umane, cunoscut de acum înainte sub
numele de „Musiu Pipelet"13: importanţa sa socială se
dovedeşte a fi considerabilă în marile oraşe. Toate
jurnalele satirice, de la Charivari - caricaturi de Daumier
- până la L'Assiette au beurre - număr special în 1900-,
vor face din el unul din subiectele lor predilecte. Şi cum
proprietarul nu locuieşte în propria casă, portarul îl
reprezintă pentru a încasa chiriile, se ocupă de închirierea
apartamentelor vacante, cu întreţinerea părţilor comune
ale imobilului şi asigură o anume poliţie internă. El se
plasează undeva la frontiera dintre public şi privat; este
un filtru între stradă şi apartamente. Gurile rele îi atribuie
şi rolul de „turnător": redactorii de la L'Assiette au beurre
îl consideră la fel de dăunător ca şi „susţinătorii" Bisericii
şi ai armatei14. Câţiva observatori au denunţat, la acea
epocă, un anume caracter inconfortabil al lojilor, dar se
pare că existau şi excepţii. Portarul Droguin, într-un roman
de Paul de Kock, pe vremea celui de-al Doilea Imperiu,
se răsfaţă într-un apartament la fel de cochet ca acela al
unui tânăr menaj din clasa mijlocie15.
Dacă ai scăpat de cerber, casa scării dintr-un imobil
burghez, cu volum amplu, se desfăşoară sub privirea statuii
unei napolitane, care poartă pe cap o amforă, de unde ies
trei becuri de gaz, decorate cu globuri mate. Aşa vorbeşte
Zola16, dar el ar fi putut să aleagă la fel de bine un pedestraş
german sau o maură, deseori având aceeaşi sarcină de
port-ecleraj, folosit câteodată şi astăzi. Peretele are
aspectul de marmură falsă - o specialitate a anumitor
întreprinderi; balustrada este din fontă; un covor roşu sau
cu desene orientale, fixat cu vergele din aramă, acoperă
treptele şi înăbuşă paşii. Ascensorul, inventat în 1867 de
inginerul Leon Edoux, care a creat şi cuvântul, nu va intra
in uzul curent decât după 1900.
 Un spaţiu raţional
Interiorul fiecărui apartament oferă o raţionalitate asupra
căreia nu se va reveni prea curând. El cuprinde în mod Burghezii nu dispun chiar toţi de nn dar ei sunt pregătiţi
obligatoriu un spaţiu public de reprezentare, un spaţiu pentru sacrifici? n" a?e?enea salonaş, să poată avea unul,
privat pentru intimitatea familială şi spaţii de respingere,
de refuz. De la intrare, anticamera, destinată repartizării, mare" N [C " * de mari ' ™™i către un membru al
artament îo
distribuţiei, se impune ca o sită, prin care nu poţi să treci claselor avme ^ ™ de existenţa fără acest
dacă nu eşti invitat. Aceasta este „placa turnantă" a spaţiu teatral SeS/ 03 * COnce P e de cea veche într-o
8 noua socie
locuinţei burgheze. La începutul veacului al XlX-lea, acest comunitate de^?t * &te pictorii vieţii mondene
spaţiu, dacă este suficient de vast, poate totuşi deveni şi de la sfârS„V ' ^P* 13 la zi *"" un Beraud sau un Tiec-T
srar ltul
sufragerie. Balzac depune mărturie în acest sens: „Baroana ? veaci.li,; oi viv
îşi instala fiica în sufragerie, care fu de îndată transformată
în dormitor17 (...), iar anticamera deveni, ca în multe case,
sufragerie" . JU^ apiuauc ia ramiiie i„„ r —» — •-««..
Această sufragerie, atunci când îşi îndeplineşte cu mobilele sale acoperite caZeleT^
S3
CVa
^£
funcţiile sale reale, se dovedeşte a fi un loc de primă
importanţă. Familia se dă aici în spectacol în faţa specialişti in amenajări interioare voTj ^ Anumiîi
musafirilor, îşi etalează argintăria şi afişează cu osebire o împotriva existenţei acesteUaVZ ? P " n a P Tot ^
piesă anume, fabricată de un orfevru în vogă. Dar şi declara inutilă. Din nefericire"^ neI°cu»e §i o vor
servitul mesei este un moment privilegiat în relaţiile importanţa simbolică marca ana\ subestimau grav
sociale:„La masă se tratează şi afacerile, se declară şi un salon însemna i J*"* de clasă: a aVel
ambiţiile, se pun la cale căsătorii. Şi, dintr-odată, orizontul caracteristici burgheze. §1 S0CI
abilitate, două
gastronomiei se lărgeşte: semn de prestigiu şi de excelenţă, ea Văllll ornc o,-,,____*
îmbracă aspecte de cucerire, instrument de putere, gaj al
reuşitei şi al fericirii"18. Numeroase tablouri au reprodus diverse
secvenţe de la aceste mese minuţios pregătite, atât în ceea ce
priveşte aranjamentul mesei, cât şi întocmirea meniului, pe
care unii amfitrioni nu ezitau să-J testeze o dată, înainte de a-
1 supune musafirilor.
Spaţiu al sociabilităţii, sufrageria este, de asemenea,
locul de întâlnire zilnică a membrilor familiei. Se pare
totuşi că în cursul veacului al XlX-lea, el şi-a pierdut
caracterul 1de intimitate. Cel puţin un autor a observat acest
fenomen 9 : „Masa o dată încheiată, faţa de masă
împăturită, lampa aşezată pe un picior, femeia îşi lua în
mână o broderie, soţul o carte sau un ziar, copiii - o jucărie, şi
de-acum se putea vorbi liber". Dacă îl credem pe
Cardon, sufrageria era camera în care mama de familie
petrecea
4
mare parte din timp, căci eden*'"" 1 -bun. Cardon s«
«râ"- -
cas Şi din hote]u
<= de îfchina, ST^
ma ^is^l" teansfo
" an" 1860-1880 i
J°ntaîea caseW nnate în
^fragerieiJS^V.aJes Ja Paris ^^""e între

Cu cât înaintăm în secol, cu atât apartamentul burghez,

in ceea ce priveşte mobilarea lui, seamănă mai mult cu
un magazin de antichităţi, în care acumularea apare ca
unic principiu director al compoziţiei interioare a spaţiului.
Epocile şi civilizaţiile cele mai diverse interferează cu
sufrageria tip Renaştere, din apropierea dormitorului stil
Ludovic XVI, în vreme ce o sală de biliard tip maur dă
către o verandă decorată cu japonezării. Totul, copleşit
11

10
de o supraabundenţă de ţesături, tapiserii, mătăsuri, care
acoperă cea mai mică suprafaţă liberă. Este domnia
tapisierului, care va ajunge până acolo încât să mascheze
„picioarele" pianului. Pasmanteria cunoaşte acum epoca
sa de aur, iar ciucurii se află pe primul plan: decoraţia
franceză va pierde mult timp până când va reuşi să scape
de aceste „fructe".
A. Daumard explică însă această singulară atitudine21.
De-a lungul veacului al XlX-lea, burghezii, mai ales cei
din Paris, căci ei sunt, de fapt, cei care dau „tonul", sunt
îngroziţi de revoltele populare. De aceea, caută în propria
lor locuinţă acea svveef home, care să le dea siguranţă:
„Spaţiul se repartizează simbolic în interior-familie-si-
guranţă/exterior-străin-primejdie". A nu lăsa pereţii goi,
nici planşeul, nici pardoseala, ca la cei săraci, devine o
obsesie. Un redactor de la Illustration - cel mai important
magazin al burgheziei - descrie acest nou spaţiu, în
numărul din 15 februarie 1851: „Lumea se adună în micul
salon, bine închis cu uşi zdravene, burleţi (şireturi) din
mătase şi draperii duble închid ermetic ferestrele (...). Un
covor frumos lucrat este sub picioare (...). O profuziune
de stofe împodobeşte ferestrele, acoperă şemineul,
ascunde lambriurile. Lemnul gol, marmura rece sunt
disimulate sub catifele sau tapiserii".
în 1885, Maupassant, în Bel-Ami, prezintă
apartamentul jurnalistului Forestier, exact în aceiaşi
termeni: „Pereţii erau acoperiţi cu o stofă veche de un
violet decolorat, străpunsă de nişte floricele, cam de
mărimea unei muşte. Draperii din postav bleu-gri, postav
militar, pe care erau brodate câteva garoafe din mătase
roşie, cădeau, acoperind uşile; iar scaunele de toate
formele, de toate mărimile, răspândite la întîmplare în
apartament, şezlonguri, fotolii enorme, tabureţi, erau
tapiţate cu mătase Ludovic XVI sau catifele de Utrecht,
fond crem, cu motive grena".

Locuri urât mirositoare

Receptacol al vieţii mondene şi al vieţii familiale,
apartamentul burghez trebuie, de asemenea, să asigure
funcţiile de transformare şi excreţie. Aici se prepară
alimentele şi, ca atare, trebuie să fie aruncate apele uzate
şi dejecţiile hipogastrice. Or, în aceste două domenii, în
care raţionalizarea ar fi putut să-şi găsească un rol
important, se constată o bizară soluţie de continuitate.

12
Aici, vitalul este în cauză, raportul direct cu corpul:
înţelegem că sensibilitatea noii clase conducătoare a scăzut
în mod considerabil pragul de receptare a tot ceea ce are
atingere cu „murdăria"22. Nimic uimitor deci în faptul că,
în veacul al XlX-lea, arhitecţii, reprezentativi şi
dependenţi totodată de clasa lor de origine, au exclus
bucătăria din câmpul lor de activitate23. Ei o plasează la
extremitatea apartamentului: acest loc plin de fum, de
mirosuri acre, ocupat de un cuptor, a cărui căldură
afectează tenul, nu este, hotărât lucru, de frecventat. Va
trebui să aşteptăm sfârşitul veacului pentru a vedea cum
igieniştii pastorieni îl denunţă ca „bârlog" pentru muşte
şi loc prăfuit, în care se ascunde bacilul lui Koch.
Aceeaşi indiferenţă şi faţă de cabinetul de toaletă,
încărcat cu stacane şi lighene. La Paris, apa nu va ajunge
în părţile superioare ale imobilelor de pe malul drept al
Senei decât în 1865; iar în cele de pe malul stâng, abia
zece ani mai târziu. Nu are prea mare importanţă dacă
baia - atunci când există - este plasată mai departe de
celelalte camere, deoarece materialul ei nu este de
folosinţă cotidiană. Apa nu va dobândi valoare decât după
descoperirile lui Pasteur: abia atunci spălatul mâinilor va
deveni o obligaţie socială.
Dar dispreţul burghezului pentru necesităţile corporale
se manifestă cel mai mult în privinţa locului de uşurare.
Câteva modele de w.c.-uri igienice - cu jet de apă
-apăruseră în veacul al XVIII-lea; celebra antologie a lui
Mariette stă mărturie24. Or, asemenea „instalaţii" nu se
răspândesc câtuşi de puţin în prima jumătate a veacului
următor. Credinţa în valoarea îngrăşământului omenesc
persistă mult timp, iar vidanjorii parizieni continuă să
transporte în fiecare noapte materiile fecale la
Montfaucon. Emanaţiile gazoase care rezultă din ele
infectează aerul capitalei. Dacă haznaua englezilor nu este
total ignorată - legislaţie completă în Marea Britanie din
1855 -, în Franţa ea apare ca un îngrozitor teren desfundat:
abuziv consum de apă şi pierderi considerabile pentru
agricultură.
La Paris, obligaţia de a avea un şanţ este aproape
respectată de la decretul imperial din 1809, dar practicile
medievale se menţin încă în provincie. La Lyon, scurgerea
materiilor fecale în Ron nu miră pe nimeni; la Marsilia,
din 32 653 case recenzate în 1886, 14 000 nu posedă nici
un dispozitiv de evacuare a materiilor fecale: la fiecare
etaj, dejecţiile sunt adunate într-un fel de ulcior, care este
golit la rigolă; la Bordeaux, 12 000 de şanţuri prost săpate
otrăvesc pânza freatică.
13
 în acest timp, în Marea Britanie, sistemele de captare
apei cunosc un puternic avânt. Vârsta de aur a plumbăriei
2 anunţă, şi întreaga Europă va urma şcoala engleză,
.ucrarea capitală a lui Stevens Hellyer25 va fi tradusă de
oupard, antreprenor parizian, care îşi va trimite fiul să-şi
îcă stagiul pe lângă un meşter în domeniu. Puşi în
temă, ;oreticienii arhitecturii franceze îşi iau sarcina în
serios, apt care se desprinde şi din declaraţia explicită a lui
Emile 'reiat - întemeietorul Şcolii speciale de
arhitectură - în iţa „Societăţii de medicină publică", în
1882: „Citadinul •ebuie strict izolat de excreţiile sale; de
îndată ce acestea unt produse, un sistem ermetic
trebuie să deschidă istantaneu o gură de scurgere, prin
care resturile trebuie ă fie violent împinse de un
puternic jet de apă până incolo de locuinţă".
Acest reviriment în atitudine, abandonarea
ngrăşământului uman, se datorează progreselor
gronomiei: guano peruvian - între 1850 şi 1880 -, nitraţii
in Chile şi, în sfârşit, toată panoplia de îngrăşăminte
himice puse la punct, începând cu această epocă, au
ucerit interesul lumii ţărăneşti. Pe lângă aceasta,
escoperirile lui Pasteur seamănă frica de microbi în
pinia publică: „Experienţele sale duc la respingerea
anţului pentru materiile fecale ca uriaş rezervor, în aer
iber, a celor mai înspăimântătoare virusuri, de care specia
imenească ar trebui să se teamă". Semnatarul acestor
ânduri, inginerul Wazon26, condamnă fără drept de apel
;ropile permanente pentru a face elogiul haznalelor, care
ac posibilă - cel puţin la Paris - extraordinara reţea de
analizare, pusă la punct la Belgrand, în timpul celui de-al
)oilea Imperiu: 140 km în 1852; 560 în 1869.
Obligativitatea acestui nou mod de evacuare nu se va
ace fără proteste: legea din 1894 privind asanarea
'arisului şi a Senei va fi primită cu cea mai vie ostilitate
lin partea proprietarilor, uniţi pentru prima oară în faţa
icestui ucaz liberticid şi colectivist27. Mult timp după
iceea, arhitecţii vor continua să implanteze toalete oriunde
:ra posibil, chiar în anexa bucătăriei, deoarece nu este
lecent să te îngrijeşti de „asemenea lucruri".

Dine urcă la etajul şase?

vlai rămâne un ultim spaţiu de alungare în imobilul

>urghez, este vorba de etajul al şaselea, la care sunt
epartizaţi servitorii. Vechiul Regim ignoră această

14
segregaţie, căci oamenii de casă fac parte - până la
Revoluţie - din familie. Cu societatea ierarhizată, care se
impune încă din primii ani ai veacului al XlX-lea,
servitorii nu mai pot dormi în spaţiul stăpânilor lor, în
scopul de a evita orice fel de „promiscuitate". Situaţi în
partea inferioară a piramidei sociale, ei nu au dreptul decât
la un minimum care să le permită doar să-şi refacă forţa
de muncă necesară pentru lungile zile de muncă sisifică.
Vor trebui deci să se mulţumească doar cu nişte
cămăruţe, amenajate la etajul şase sau şapte al imobilelor
înstărite. Din 1828, există un asemenea imobil pe
bulevardul Saint-Denis, la Paris, unde, la ultimul nivel,
se înşiruie „camerele pentru bone", în care lumina
pătrunde prin lucarne. O suprafaţă de patru metri pătraţi,
fără încălzire, mobilier învechit, o gură de apă şi w.c.-uri
turceşti pe palier, cam acesta este aspectul obişnuit al
celulelor locuite de servitorimea pariziană.
Autorităţile cele mai ascultate nu au întârziat însă să
denunţe acest scandal. Jules Simon, unul dintre cei dintâi,
semnalează în L'Ouvriere aceste noi puşcării, la fel de
îngrozitoare ca şi cele din Veneţia. Preotul Brouardel, de
la Academia de medicină, evocă spectrul tuberculozei,
care coboară de la etajul şase asupra celor mai bine
protejate leagăne. Juillerat - inventatorul cazierului sanitar
al caselor din Paris - publică o broşură în care se precizează
condiţiile ce trebuie întrunite de o cameră-de-bone pentru
a fi considerată salubră. La expoziţia Tuberculozei din
1906 au fost expuse, alăturat, reproducerea fidelă a unei
camere de servitori din cartierul Champs-Elysee
-arondismentul VIII, cel mai şic şi mai bogat din capitală
încă de pe vremea lui Ludovic-Filip - şi reproducerea unei
celule din închisoarea de la Fresnes. Aceasta din urmă
era locuibilă şi salubră, cealaltă nu28. Nimic nu se va
schimba în această privinţă până după cel de-al doilea
război mondial: stăpânii se angajează în ascensiuni pe
toţi munţii din lume, dar nu se gândesc nici o clipă să
întreprindă şi o ascensiune până la ultimul etaj din propriul
lor imobil.
Deoarece faţada sa dă către căi de acces tot mai
frecventate - îngrămădeala clădirilor din Paris şi din marile
oraşe creşte în permanenţă de-a lungul veacului al
XIX-lea - şi este blocat de curţi strâmte, depozite
infectate de emanaţiile venite din bucătării şi din locurile
de uşurare a nevoilor fireşte, imobilul burghez, în ciuda
c
elor trei sute de metri pătraţi pe apartament - suprafaţă
care se va reduce treptat -, nu este decât o mască socială
15
fals raţională, un „trompe-l'oeil" monden. Sarcina de a
casa această imagine a unei clase, care nu a reuşit niciodată
să se exprime într-un proiect constructiv remarcabil, va
reveni mişcării internaţionale a arhitecturii moderne, în
perioada interbelică, fără să uităm însă curajoasele luări
de poziţie ale unui Francis Jourdain, încă din 1910.

ANUARUL CASTELELOR
Nici curte, nici grădină
în Vechiul Regim, elevaţia socială sfârşeşte întotdeauna
prin a poseda un palat particular. Numeroşi nobili locuiesc
în apartament, dar principalele familii din regat îşi
construiesc locuinţe, proiectate de către cei mai renumiţi
arhitecţi, iar parveniţii se grăbesc să-i imite. în felul acesta,
se constituie, încă din Evul Mediu, un patrimoniu construit
- în fiecare secol reprezentativ - într-un stil anume, care
traduce nevoile şi aspiraţiile contemporane ale clasei
dominante.
în această privinţă, veacul al XlX-lea va oferi o situaţie
complet diferită: proprietarii, proaspăt îmbogăţiţi, nu
dispun de nici o tradiţie artistică. în schimb, ei nutresc o
însufleţită dorinţă de a-şi etala averea. Ca atare, vor ceda
în faţa tuturor extravaganţelor şi nu vor putea să reziste la
presiunea arhitecţilor lor, victime ale modelor, pe care
Şcoala de bele-arte din Paris le va impune elevilor săi,
proveniţi din întâmplare, în majoritatea lor, din clasa
dominantă29.
La întoarcerea lor din străinătate, câţiva emigranţi îşi
redobândesc palatele, în vreme ce burghezia se grăbeşte
să-şi comande, şi ea, unele pe măsură. Se constată apariţia
unui nou tip de palat, încă din epoca Restauraţiei. Corpul
clădirii afectat locuirii se situează în fundul curţii; în timp
ce un alt imobil, la stradă, adăposteşte birourile şi
prăvăliile: o excelentă operaţie financiară. în cartierul
Noii-Atene, în nordul Parisului, arhitectul Constantin
-care lucrează mult cu Dosne, agent de schimb şi viitor
socru al lui Thiers - va construi cuburi neo-antice în
mijlocul unei curţi-grădină. Felix Duban va prefera, pentru
contele de Pourtales, să pastişeze Renaşterea italiană cu
o intrare la stradă, în spatele bisericii Sf. Magdalena.

16
Extravaganţe burgheze
Extravaganţele se manifestă atunci când, în timpul
domniei lui Ludovic al XVIII-lea, se demontează bucată
cu bucată o casă din vremea lui Francisc I, situată la Moret:
ea este reconstruită în marginea aşa-numitului Cours-
la-Reine. Nu departe^ de aici, pe strada Montaigne, prinţul
Napoleon, văr al împăratului, se hotărăşte plin de
entuziasm să reconstituie o casă din Pompei, care va fi
realizată de Normand. Acest îndrăgostit de Antichitate
trebuie să împace exigenţele arheologiei - din care nu
ignoră nimic - cu cerinţele unui anume confort modern şi
ale climatului parizian.
„Frumoasele cartiere" din Paris vor cunoaşte o înflorire
de reşedinţe luxoase, în care noii domni - cu care „foştii"
nu se simt jigniţi să încheie alianţe pentru a-şi repolei
blazonul - pot să primească invitaţi cu mare fast. Iată, de
pildă, palatul construit pentru Emile Gaillard, bancher al
contelui de Chambord, ridicat în piaţa Malesherbes: o
capodoperă stil Ludovic XII, din cărămidă şi piatră; cel
al fabricantului de ciocolată Menier, stil neobaroc, cu
faţada către parcul Monceau: familia Pereire obţinuse 10
din cele 19 hectare ale parcului ce aparţinuse familiei
Orleans, confiscat în 1848, pe care le-a împărţit în loturi
de lux. Iată, de asemenea, „Palatul roz" al lui Boni de
Castellane, descendent al uneia dintre cele mai vechi
familii din Franţa, care nu va ezita să ia de soţie o
miliardară americană. La dorinţa proprietarului, arhitectul
a adaptat modelul Marelui Trianon şi a imitat scara de
onoare de la Versailles.
Nici provincia nu se lasă mai prejos, după cum
dovedeşte exemplul oraşului Lille30: palatele sunt mai
impunătoare decât la Paris. Faţadele se pot întinde până
la 20-25 m lungime la un edificiu de 15 m înălţime, uneori
300 m pătraţi suprafaţă, cu patru nivele, subsol (bucătărie,
spaţii comune), mezanin (două saloane, sufragerie, birou),
etaj (camere), pod. Fără a mai număra dependinţele: sală
de biliard, bibliotecă, grajduri, camere pentru personal.
Manufacturierii se consideră mari seniori flamanzi şi, de
altfel, nici nu ascund această ambiţie. Chiar înainte de
război, la Lille, fraţii Devallee, fiii unui industriaş din
Roubaix, vor face ei înşişi pe arhitecţii, deoarece
practicienii dăduseră înapoi în faţa exigenţelor lor. Cu
acele coloane de marmură creaţia lor afectează un aer de
Renaştere, singularizat din cauza unor enorme garguie.
Fiecare cameră are un stil diferit; nu lipseşte inevitabilul
stil maur. Precum un prinţ inspirat de astrologul său, unul

17
dintre cei doi fraţi voia ca somnul lui să se regleze după
poziţiile lunii: ca atare, îşi montează patul pe un ax,
acţionat de un mecanism elveţian.
Laurii incongruenţei exotice - la Roubaix! - îi revin
totuşi industriaşului Vaissier, inventatorul „săpunului din
Congo". în 1890, îi cere lui Dupire să-i proiecteze un
castel aşezat pe patru elefanţi. Arhitectul refuză, dar face
proiectul, cu toate acestea, pentru un palat oriental,
surmontat de un dom, decorat cu vitralii: „Este visul
rajahului indian; este capriciul, fantezia, bogăţia
coloristică, strălucirea ornamentaţiei realizate în ţinutul
nostru, acoperit de ceţuri, din Flandra".
Era greu de mers mai departe în acest „wagnerisrn
arhitectural". Alţi industriaşi din aceeaşi provincie,
preocupaţi de anume rădăcini istorice, vor prefera palatele
neogotice în stilul flamand, împodobite cu faţade diferite,
.înde se va afirma faimosul pinion dinţat, caracteristic
>entru arhitectura ţărilor din nord. Acelaşi fenomen se va
>roduce în Bretania, ca şi la Rennes, unde, în edificii
onstruite în stil eclectic, vor apărea referinţe regionale31.
La sfârşitul veacului, se va impune un nou tip de
eşedinţă „mare-burgheză", care ar putea fi numită
palatul-vilă", din cauza aspectului ei în mod deliberat
itoresc, împrumutat din arhitectura specifică pe atunci
aţiunilor balneare. Departe de centrul oraşelor, acolo
tide încă se mai pot achiziţiona vaste terenuri libere,
floresc, în mijlocul unei grădini engleze, construcţii a
iror descriere pune mai multe probleme decât descrierea
iui palat clasic. în primul rând, pentru că supraabundenţa
namentală domină, asigurată de triumful cărămizii
ilicrome şi al lemnului strunjit. Fenomenul se poate
serva la Lille, dar şi la Rouen". Este vorba de rezalituri,
croşaje, bovindouri, acoperişuri alambicate, ferme
bordante, balcoane din lemn. în aceste flori veninoase,
"e ies din orice canoane neoclasice, se pot observa şi
eva urme de Art Nouveau, în tratarea unei curbe şi în
estecul materialelor, metalul devenind tot mai frecvent.
iimetria între mase, în care deschiderile par gratuite,
va regăsi mai târziu în casele micii burghezii din
urbii; aici, la periferia marilor oraşe, îşi va desfăşura
pavilioanele.

Ia biliard la seră
use aceleiaşi raţionalizări ca şi imobilele, palatele
iculare din veacul al XlX-lea realizează, la rândul lor,

18
separarea dintre public şi privat. La aceasta se
adaugă elementele care atestă o viaţă mondenă
permanentă şi luxul permis de posibilităţile financiare
importante. Prima din aceste noutăţi este sala de
biliard - mesele destinate acestui joc apăruseră în
Europa la sfârşitul Evului Mediu-, căci fanaticii
mingilor de fildeş se înmulţesc în veacul al XlX-lea:
Daumier le-a dedicat mai multe litografii. între altele
şi aceea intitulată O zi de ploaie, cu următoarea
legendă: „Invitatul este condamnat la şase ore de
biliard forţat". Nici un palat - nici un castel de oarecare
importanţă - care să nu fie înzestrat cu acest joc
indispensabil, unde -ca şi la Versailles, pe timpul lui
Ludovic al XlV-lea -strălucesc nume celebre33.
Dar anexa care înnobilează o casă de mare clasă
este sera sau grădina de vară. Zola nu uită să doteze
palatul speculantului Saccard 34 cu o asemenea anexă:
ea este fixată de zidul edificiului şi comunică direct
cu salonul, în acest caz, este vorba de dispunerea
clasică. Apărute în prima jumătate a veacului al XlX-
lea, aceste construcţii uşoare se vor înmulţi în
timpul celui de-al Doilea Imperiu35. Modelul cel
mai cunoscut a fost grădina de iarnă a prinţesei
Mathilde, nepoată a lui Napoleon I, reprodus nu o
dată de diverşi pictori. în această vastă cameră, cu
lumină zenitală, sprijinită pe coloane ionice, iedera,
palmierii, plantele ornamentale făceau să pătrundă
natura în inima universului parizian.
Dejunul în seră de Louise Abbema figurează
un spaţiu -fără îndoială curent în epocă - ţinând cont
de decorul său kitsch format din mese Ludovic
XIII, cu picioare răsucite, arme africane, platouri în stil
maur, totul înecat în draperii şi vegetaţie exotică, un
cadru ideal pentru Sarah Bernard, prietena artistei.
Grădina de iarnă aruncă o notă de „distincţie" în epoca
saloanelor proustiene, căci limitează la clasa
oamenilor bogaţi dreptul de a sporovăi sub palmieri,
în timp ce afară ninge. Spre deosebire de verandele
cafenelelor şi ale restaurantelor, orientate către stradă,
grădina de iarnă dă către un spaţiu privat: curtea sau
grădina. Imitată la modul meschin de către saloanele
imobilelor burgheze, reducându-se deseori la o loggia
cu vitralii pictate, ea va prelungi spaţiul salonului
printr-un ieşind deasupra trotuarului.

Castele neogotice
Dacă marele burghez preferă reşedinţa de la oraş,
locul unde se derulează operaţiunile financiare
serioase, nobilii

19
HUŞI
I
meşteri, îiunea
sa omiere d
gitimist -h

• Poate ajun'gep
u
'f^elecopi i J o r a,
carp r-^.^f._^ .»cara de .»rv,v;„ .

20
modifica gentilomierele, renunţând la ferma alăturată
-ceea ce va permite adăugarea unor turnuleţe - şi
dărâmând pereţii despărţitori spre a da amplitudine
salonului şi sufrageriei.
Ceva mai târziu, într-o provincie vecină, Vendee, încă
mai mult legată de cauza regalistă, puteai să crezi că te
afli deja în vremea lui Henric al V-lea, conte de Chambord.
Astfel, au fost reperate aici două sute de castele, construite
în veacul al XIX-lea38. Goticul domină, dar Renaşterea se
manifestă, totodată, în ultimul deceniu al veacului, cu
apariţia genului „normand", abuziv calificat în felul acesta
din cauza paiantei, frecvent folosită, adevărată sau falsă.
Nici în această regiune nu se simte nevoia de a recurge la
arhitecţii parizieni. Joseph Libaudiere, un nantez, fost elev
al lui Pascal - adjunct al lui Charles Garnier la construirea
Operei -, va ocupa timp de aproape cincizeci de ani postul
de arhitect departamental din Vendee: el va construi
paisprezece biserici neogotice, între 1880 şi 1906, şi
numeroase castele în acelaşi stil. în nordul Franţei, la
Bondues, în apropiere de Lille, Louis Cordonnier este
cuprins de spiritul „Neuschwanstein", atunci când se apucă
să construiască pentru contele d'Hespel: o duzină de
frontoane, coşuri fantastice inserate în acoperişurile în
pantă, un donjon crenelat, ziduri din cărămidă, cu tiranţi
din piatră albă...
La antipozii acestui gotic sentimental, creştin şi
monarhist, concepţia lui Viollet-le-Duc, adversar hotărât
al anticomaniei, se defineşte ca soluţia unei probleme de
structură funcţională. Evul său Mediu nu este acela al
seniorilor, ci acela al comunelor care au inventat primele
instituţii democratice. Pe lângă restaurarea de la
Pierrefonds, începută în 1858 - ea nu va fi terminată la
sfârşitul celui de-al Doilea Imperiu -, Viollet-Je-Duc a
construit cinci castele3" în câteva regiuni ale Franţei. Toate
neogotice, cel mai desăvârşit este, fără îndoială, cel din
Roquetaillade (Gironde), restaurat şi amenajat după voinţa
proprietarilor, care nu s-au zgârcit ca să-şi vadă împlinit
visul medieval40. Şi, ca atare, au ajuns să aibă un număr
respectabil de arcade tri sau cvadrilobate, şeminee
monumentale şi mobile de stil „haute epoque" într-un
decor interior foarte colorat.

Ha!!-ul familiei Rothschi/d

Gustul neogoticului a suscitat cele mai înspăimântătoare
puneri în scenă: se pot vedea, de pildă, construcţii din
21
veacul al XVIII-lea, flancate de donjoane, surmontate de
acoperişuri cu lucarne. Totuşi, anumiţi miliardari nu au
cedat la această nevroză, care nu aparţinea tradiţiilor lor
culturale. în 1829, James de Rothschild cumpără castelul
de la Ferrieres, de la moştenitorii lui Fouche. Acest mic
edificiu, situat pe malul unui heleşteu, este demolat.
Bancherul îl angajează pentru proiect pe Joseph Paxton,
arhitectul lui „Crystal Palace". Prima piatră va fi pusă în
1855, iar lucrările se vor încheia trei ani mai târziu. în
această clădire pătrată, flancată de patru turnuri de aceeaşi
formă, compoziţia se ordonează în jurul unei imense
camere centrale acoperite cu vitraliu. Este marele „hali",
un tip de construcţie, unde Paxton şi-a dezvăluit marele
său talent la Londra, cu prilejul Expoziţiei din 1851. La
primul nivel, hall-ul este înconjurat de camerele de
recepţie, saloane, sufragerie, sală de biliard, săli de jocuri;
la etajul al doilea se află camerele propriu-zise 41.
Dacă arhitectura din Ferrieres nu datorează nimic
modelelor predate la Şcoala de bele-arte din Paris,
amenajările sale interioare cedează eclectismului ambiant:
hall-ul seamănă cu un magazin de antichităţi; poţi
descoperi, de exemplu, un salon alb Ludovic XVI şi un
salon tapetat cu piele, mai degrabă stil Renaştere. Grija
pentru confort este evidentă în camerele pentru prieteni,
care adoptă structura unor veritabile suite, înzestrate cu o
intrare care precedă camera, cu săli de baie şi w.c.-uri.
Bucătăriile fuseseră instalate în subteran, la aproximativ
o sută de metri de castel; legătura între ele şi oficii se
realiza printr-o galerie, care imita modelul unui trenuleţ.
Familia Rothschild sosea la Ferrieres la începutul lui
octombrie, unde rămânea până în ianuarie, când se întorcea
la Paris: principala lor îndeletnicire, la ţară, era vânătoarea,
în cea mai bună tradiţie a echipajelor franceze. Nu altfel
proceda familia d'Harcourt, care, începând cu iulie, îşi
părăsea palatul din piaţa Invalizilor ca să vină la castelul
din Sainte-Eusoge, în Gâtinais 42. în cazul lor, este vorba
de o adevărată expediţie, o mutare în toată regula, care
implică argintărie, porţelanuri, sticlărie, dar şi jucării
pentru copii, cărţi de şcoală, un pian cu coadă etc. Clădirea,
care este extinsă treptat, are aceeaşi structură ca oriunde
în altă parte: salon, sufragerie, sală de biliard, bibliotecă
la parter; vreo zece camere pentru stăpâni şi invitaţii lor,
la primul etaj; la al doilea - copiii; servitorii, sub acoperiş.
Până la Crăciun, castelul nu se goleşte, toate celebrităţile
la modă îşi fac timp să treacă pe aici.

22
Epifania „vilei normande"
Reprezentanţii vechilor familii sau „parveniţii" pot fi
întâlniţi, pe la mijlocul veacului al XlX-lea, în staţiunile
balneare, care se înmulţesc pe toate coastele franceze43.
Unele dintre ele, precum Arcachon, sunt lansate de
promotori experimentaţi, în speţă fraţii Pereire 44. Ei nu
vor fi responsabili de arhitectură, iar aceasta nu va păstra
prea mult timp gustul pentru vilele coloniale cu verandă.
Practicienii vor trebui să personalizeze imaginea caselor,
ceea ce va duce la un mozaic de construcţii neogotice,
maure sau elveţiene disimulate sub ornamente de lemn.
Acest model de „chalet", provenit din cantoanele
helvetice de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi voga
peisajelor de munte, va invada mai întâi toate parcurile
în stil englez de pe continent. Apoi, va deveni o adevărată
casă, care îi seduce îndeosebi pe arhitecţii din staţiunile
la modă. Se va impune îndrăgostiţilor din Deauville, unde
- ca şi la Arcachon - se poate găsi totul, dar şi contrariul
său45. Vila prinţesei de Sagan seamănă cu un palat persan,
cea a marchizei de Montebello maimuţăreşte un castel
Ludovic XIII. Puţin câte puţin, în sensul pitorescului de
la sfârşitul veacului, lumea se va orienta către construcţia
din paiantă, „vila normandă", pe care miliardarul american
Vanderbilt o va alege drept „colibă" şi care, încă şi astăzi,
se întâlneşte pe întreg teritoriul Franţei.

CEALALTĂ LATURĂ: COLIBELE

Rusticul este la modă
Chestiunile agricole au constituit un viu interes pentru
opinia luminată din vremea Restauraţiei şi a monarhiei
din Iulie, după cum atestă numeroase lucrări şi articole
de presă46, dar şi succesul romanelor lui Balzac şi George
Sand47. Fabulaţiile lor n-ar fi putut de altfel decât să
rătăcească spiritele, dat fiind că operele lor nu făceau decât
să vehiculeze nişte prejudecăţi sistematice. Pentru Balzac,
într-adevăr, ţăranul, acest neobosit „rozător", care împarte
şi îmbucătăţeşte solul încă din vremea Revoluţiei, este o
fiinţă inferioară şi amorală, care va fi groparul burgheziei.
Sacrificând adevărul în favoarea mitului aşa-zisului
Sălbatic, autorul Medicului de ţară vede ţăranii francezi
prin ochii lui Fenimore Cooper, care - la rândul lui - scruta
de foarte departe Pieile Roşii; ca şi prin ochii Doamnei

23
Hanska, primind omagiul ipocrit al mujicilor. în ceea ce
o priveşte pe George Sand, ea şi-a conceput eroii dintr-o
minunată pastă de Sevres. „Lucrătorii săi delicaţi",
„tinerele sale păstoriţe", la fel de delicate şi îmbrăcate cu
gust, locuiesc în „colibe care rezumă toată poezia
cătunului". Nici pâinea bună, nici găina din oală, stropită
cu un delicios vin de prin partea locului, nu lipsesc
niciodată de la masa lor.
Inutil deci a căuta la aceşti doi autori descrieri exacte
ale condiţiilor reale privind habitatul rural; mitul şi poezia
ar fi grav afectate în cazul acesta. Or, mai mulţi arhitecţi,
încă de pe vremea Revoluţiei, au teoretizat asupra locuinţei
ţăranilor în lucrări care ar fi putut să contribuie în bună
măsură la ameliorarea sa. Printre aceştia, misteriosul
Francois Cointeraux, creator în 1790, la Paris, al unei şcoli
de arhitectură rurală, transferată apoi la Lyon. într-un mare
număr de lucrări şi broşuri, el şi-a dezvoltat ideile relativ
la construcţii din chirpici şi cu acoperişuri din materiale
ignifuge48. Va fi urmat, pe acest drum, de Lasteyrie du
Saillant: în 1802, acesta nu ezită să traducă o carte
publicată de Biroul de agricultură din Londra, însoţită şi
de un atlas cu planşe49. Multe alte volume, tratând acelaşi
subiect, vor mai apărea încă50 înaintea marii sinteze a lui
Louis Bouchard-Huzard, în timpul celui de-al Doilea
Imperiu 51.Autorii lor se preocupă mai ales de marea
exploatare care separă de acum înainte clădirile de locuit
de „barăcile comune", din motive nu atât de prestigiu,
cât de comoditate şi igienă.

Sinistre bordeie
Dar ce se întâmplă cu micile ferme care dominau pe atunci
ansamblul teritoriului francez? în forma vie, pe care o
foloseşte de obicei, Victor Consideram, inginer şi discipol
al lui Charles Fourier, a exprimat o viziune sinistră a
călătoriilor sale prin zonele rurale 52: „Trebuie să vezi
Champagne, Picardia, Bressa şi Nivernais, Sologne,
Limousin, Bretania etc, şi mai ales să le vezi de aproape.
Aici, există camere care sunt în acelaşi timp bucătărie,
sufragerie, cameră de culcare, pentru toată lumea: tată,
mamă şi copii... Acele camere sunt, totodată, şi pivniţă şi
pod; grajd şi curte de păsări, câteodată. Lumina pătrunde
prin nişte deschideri joase şi strâmte; vântul suflă pe sub
uşi şi prin cercevelele dezgărdinate; suflă prin geamurile

24
înnegrite şi sparte, dacă se întâmplă să existe aşa ceva...
căci sunt provincii întregi unde folosirea sticlei este
aproape necunoscută. O lampă îmbâcsită şi fumegândă
aruncă o lumină chioară, în situaţii speciale, pentru că de
obicei focul luminează în bordeie. Apoi, podeaua este din
pământ vălurit şi umed. Ici şi colo pământul bălteşte. Ţi
se înfundă piciorul. Copii de vârstă fragedă se târăsc pe
jos. Eu, care vă vorbesc, am văzut cum raţele căutau de
mâncare prin bordei!".
Strigătul de indignare al lui Consideram este confirmat
şi de observaţiile cu caracter obiectiv. Cea mai veche, de
care avem noi cunoştinţă - de la începutul monarhiei din
Iulie -, este conţinută într-un raport al consiliului
departamental de salubritate şi se referă la un sat din
împrejurimile localităţii Troyes53. Autorul declară că în
acest cătun de patru sute doi locuitori sunt încălcate toate
legile igienei. Fiecare casă, construită din pământ,
acoperită cu paie şi lipsită de podele, şi de ferestre, nu se
compune decât dintr-o cameră, folosită pentru locuit, în
care pot trăi până la zece persoane: „Aici se pregătesc
alimentele, aici se lasă veşmintele deseori impregnate de
sudoare sau umiditate; aici se usucă şi fermentează
brânzeturile; aici sunt îngrămădite şi spânzurate cărnurile
sărate ce servesc drept hrană".
O teză de medicină din epocă, consacrată unui sat din
Tarn54, descrie locuinţele sătenilor în termeni aproape
identici: „în acelaşi colţişor se pregătesc alimentele, sunt
îngrămădite reziduurile ce servesc ca hrană pentru animale
şi micile ustensile pentru lucrarea pământului; într-un colţ
se află jgheabul pentru scursori şi alături aşternuturile; de
o parte sunt agăţate veşmintele şi de cealaltă cărnurile
sărate; aici fermentează laptele şi pâinea; uneori, chiar
animalele domestice împart această strâmtă locuinţă, vin
să mănânce şi să-şi satisfacă nevoile fizice: într-un
asemenea adăpost mizerabil, în care o sobă, cu hornul
prea larg şi prea scurt, lasă să intre o coloană de aer glacial
umplând casa de fum, trăieşte cultivatorul şi familia sa".
O singură dată, dr.Villerme a ieşit din spaţiul oraşelor,
terenul său obişnuit de observaţie, ca să se apropie de
ţărani. Nici el nu a spus altceva decât cei care l-au
precedat55: „Trebuie să fi intrat în locuinţa unui sărman
ţăran breton, în coliba sa dărăpănată, cu acoperişul căzut
până la pământ, cu interiorul înnegrit de fum neîncetat,
care-1 fac buruienile şi măceşii uscaţi, singurul aliment
din căminul lui. în această mizerabilă cocioabă, în care
lumina nu intră decât prin spărtura uşii şi se stinge de

25
cum ai închis uşa, locuieşte el şi familia lui, pe jumătate
despuiată, având drept mobilă doar o masă şchioapă, o
bancă, un ceaun şi câteva ustensile de menaj din lemn
sau din argilă; un fel de cutie îi slujeşte drept pat, în care
se culcă fără aşternuturi, pe o saltea, unde pleava de ovăz
a înlocuit lâna, în timp ce în celălalt colţ al acestui trist
adăpost rumegă pe o grămăjoară de balegă o vacă slabă şi
pipernicită (fericit dacă o are şi pe aceea), care-i hrăneşte
cu laptele ei copiii şi pe el însuşi". Villerme evaluează la
patru sute de mii - după informaţiile prefecţilor - numărul
caselor ţărăneşti din Bretania, care nu au decât una, două
sau trei deschideri cel mult. Deja Cambry, autorul celebrei
Voyage dans le Finistere (Călătorii în Finisteref 6, făcuse
o descriere asemănătoare cu cincizeci de ani mai devreme,
vorbind de „bordeie" pline de fum, în care pământul nu
era niciodată pardosit, nici podeluit, ci plin de găuri prin
care se împiedicau copiii.
Tot către sfârşitul monarhiei din Iulie, un gentilom de
la ţară, din Nivernais, A. de Bourgoing 57, publică o mică
lucrare, în care reia tonul lui Consideram: „Locuinţa
ţăranului este mică, umedă, prost luminată; adeseori,
lipsită de ferestre; lumina şi aerul pătrund înăuntru printr-o
singură uşă, care nu se închide bine şi lasă să intre frigul
aspru al iernii, ca şi - indiferent de anotimp - mirosurile
pestilenţiale ale bălegarului şi ale murdăriilor ce putrezesc
în băltoacele fetide din faţa casei lui".
într-o regiune învecinată, la Haute-Vienne, situaţia era
identică; un observator o expune cu prilejul unei şedinţe
a consiliului general58: „în satele noastre nu există nici
zece locuinţe care să aibă condiţii convenabile de igienă,
salubritate şi mai ales moralitate (...). Majoritatea caselor
de fermieri se compun numai dintr-un parter, cu cel mult
două camere, în suprafaţă de 25 m pătraţi. în plus, solul
este umed, sau cel mult din pietre prost îmbinate. Elevaţia
este până la cel mult 2,33 m; o uşă şi o fereastră cu obloane,
la înălţimea de 50 cm de la podea, fără geamuri. în
bucătărie, câteva piese de mobilă de calitate inferioară,
ustensile de menaj şi pentru lucrările pământului; în
cameră sunt jjuse paturile, fără nici o deosebire de vârstă
sau de sex. In pod, poţi găsi curent patru, cinci şi chiar
şase paturi".
Există multe alte mărturii în acelaşi ton, dar este inutil
să le reproducem, căci monotonia lor te duce la disperare 59.
Proletarul ogorului, închis împreună cu animalele sale
într-o unică odaie, trăieşte într-o insalubritate pe care nu
o poate compensa „aerul curat", el necunoscându-i de

26
altfel virtuţile. în definitiv, conservatorul Adolphe Blanqui
se întâlnea pe aceeaşi baricadă cu utopistul Considerant,
atunci când scria, în Journal des economistes, următoarele
rânduri60: „Este greu să crezi, dacă n-ai văzut, aşa cum
am făcut-o noi înşine, din ce elemente sărăcăcioase sunt
alcătuite veşmântul, mobila şi hrana locuitorilor din satele
noastre. Există cantoane întregi unde anumite veşminte
se transmit încă din tată în fiu, unde ustensilele de menaj
se reduc la câteva mizerabile linguri de lemn, iar
mobilierul la o banchetă sau la o masă şchioapă. Oameni
care nu au cunoscut niciodată ce înseamnă un aşternut de
pat încă se numără cu sutele de mii; sunt alţii care nu au
purtat vreodată pantofi; sunt milioane care nu beau decât
apă, care nu mănâncă niciodată sau aproape niciodată
carne, şi nici chiar pâine albă".
Dar dacă ţăranul era atât de sărac, aceasta nu se datora
oare individualismului său? La 16 noiembrie 1836, Emile
de Girardin, în La Presse, cita cazul unei comune de la
periferia pariziană, unde 1 540 ha erau astăzi „sfâşiate în
38 826 de fâşii". Cine putea să se intereseze de soarta
unor asemenea sălbatici?

Focare de infecţie
Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, satele se află în
aceeaşi situaţie ca în timpul Vechiului Regim. Analizând
patru teze în medicină, care cercetează regiuni diferite 6',
se observă că toate înregistrează coabitarea cu animalele,
absenţa aeraţiei, sobele fără tiraj, îngrămădirea întregii
familii într-o singură odaie. Consecinţa acestei stări de
lucruri, aşa după cum nota şi dr. Louis Caradec 62, este
formarea unui mediu ideal pentru apariţia anumitor
maladii: „Aceste locuinţe joase, umede, prost luminate,
prost orientate, în care se îngrămădesc animalele şi
oamenii, contribuie intens la dezvoltarea scrofulozei şi
tuberculozei şi imprimă tuturor afecţiunilor tendinţa de a
ajunge la supuraţie. Ele generează (...) abcese, carii,
maladii articulare. Din cauza viciilor de construcţie a
locuinţelor, a murdăriei, mai curând decât din cauza
regimului şi a eredităţii, se perpetuează scrofuloza la sate".
La începutul celei de a Treia Republici, muncitorul şi
ţăranul ajung să încremenească în nişte tipare mitice,
destinate să devină instrumentele partidelor politice. în
numele stângii, fostul comunard Arthur Ranc interzice
scriitorilor să vorbească despre muncitor, în vreme ce omul
 CI se
setată de doK?
0
m«It
Să
acesta
Marea c,J 4L°"'i^ P^i • ZoJa ar;
prdene, n
IJ
Şi fiamb
 "' JNapoJ
le Ja care
>Jânse ]a
ial
. e„pro:
Paseism tipic
elică, fn '
» casa dir
faptul
Mădea;
 Lenfa
este mult c^^emna^
Avizii marn"" ^
bjŞnui i
«ngură carnet î
28
^TREac/UNI URBANE
vechile
 vremea întotdeauna,
de de i
M ea
'a construcţiile
' ? tie acum
ră
a fost s
 n
e,

i
iln
scând
grămezi 1
unei

se
mn/f/cat/v
30
locuinţelor din capitală. Această statistică a fost întreprinsă
cu prilejul recensământului din 1891, cu ajutorul unui
chestionar special. Rezultatele referitoare la periferie nu
au putut fi utilizate: foarte puţine persoane au acceptat să
răspundă, sau au răspuns inexact, de teamă ca nu cumva
ancheta să aibă drept scop pregătirea de noi impozite.
La Paris, dimpotrivă, numai 2% nu au răspuns: aceste
refuzuri au venit mai ales din partea unor indivizi care
trăiau singuri, în locuinţe fără prea mare importanţă. în
definitiv, ancheta a fost făcută asupra a 884 345 de familii.
Dr. Bertillon, după ce a deplâns faptul că ancheta nu a
determinat, până în prezent, în ce condiţii exacte trăieşte
populaţia din Franţa, defineşte înţelesul pe care îl dă
noţiunii de îngrămădeală: „Admitem că este vorba de
îngrămădeală sau suprapopulare atunci când numărul de
membri ai menajului depăşeşte dublul numărului de
camere, spre exemplu, când o locuinţă de 3 camere este
ocupată de 7 persoane sau când o locuinţă de 4 camere
este^ ocupată de 9 persoane".
în capitală, cu cât familiile sunt mai numeroase, cu
atât au condiţii mai proaste de locuit: 35% dintre familiile
de 2 persoane dispun de mai mult de o cameră de persoană;
27% dintre familiile de 3 persoane dispun de mai mult de
o cameră de persoană; 20% dintre familiile de 4 persoane
dispun de mai mult de o cameră de persoană; 18% dintre
familiile de 5 persoane dispun de mai mult de o cameră
de persoană; 13% dintre familiile de 6 persoane dispun
de mai mult de o cameră de persoană. După Bertillon,
aproximativ 331 976 de parizieni, adică 14% dintre ei,
trăiau într-o stare de îmbulzeală excesivă, pe care el o şi
analizase, de altfel. în sfârşit, suprapunea două hărţi, aceea
a suprapopulării şi aceea a deceselor. Acolo unde se
înregistra cel mai mic număr de locuitori pe cameră,
anume în arondismentele VIII şi IX, erau şi cele mai puţine
decese. Acolo unde indivizii erau îngrămădiţi într-o odaie,
în arondismentele XIII, XIX şi XX, curba deceselor se
ridica.
Or, preţurile la locuinţele mici - până la 500 de franci
pe an - au crescut în permanenţă pe parcursul veacului al
XlX-lea. La fel, au crescut şi salariile - cu 48% între 1853
şi 1891 -, dar nesiguranţa rămâne în continuare „apanajul"
claselor suferinde: scăderile de salarii în perioadele de
depresiune economică, reducerea programelor, concedieri,
când se diminuează comenzile, situaţie pe care economiştii
epocii o numesc şomaj „normal". în asemenea condiţii,
cum se poate stabili un buget? Dr. Du Mesnil a
demonstrat-o în mai multe rânduri: un lucrător care
munceşte regulat într-un atelier nu-şi poate stabili

32
veniturile şi cheltuielile decât într-un mod aproximativ,
căci el este nevoit să prevadă şomajul şi boala. „In privinţa
zilerilor, muncitori şi muncitoare cu cazare, care trăiesc
de pe o zi pe alta şi niciodată nu pot fi siguri că vor avea
de lucru, să nu spunem pentru o lună sau o săptămână, ci
numai pentru a doua zi, pentru aceştia stabilirea unui buget
este,, imposibilă."
în provincie, situaţia nu a fost niciodată mai bună decât
la Paris; celebra anchetă a lui Villerme confirma această
situaţie cu mult timp în urmă, încă din vremea monarhiei
din Iulie76. Bunul doctor era totuşi departe de a se considera
un filantrop, nu mai mult decât Adolphe Blanqui, care va
cere o legislaţie specială cu privire la locuinţe „a căror
îngrozitoare insalubritate este cauza primă a acestei
mortalităţi fără sfârşit şi a acestei imoralităţi fără nume,
care decimează şi abrutizează populaţia câtorva din marile
noastre oraşe" .Topografiile medicale şi dările de seamă
ale consiliilor de salubritate, care funcţionează pe întreg
teritoriul Franţei, mişună de amănuntele cele mai
semnificative asupra unui habitat pe care nici o singură
voce autorizată nu îndrăzneşte să-1 declare convenabil.
Aceste texte au o răspândire limitată, dar sunt altele, cu
aceeaşi tematică, la îndemâna tuturor. Lucrătoarea lui
Jules Simon - model ideologic pentru opozanţii celui de
al Doilea Imperiu - a fost unul dintre cele mai mari succese
de librărie din a doua jumătate a veacului al XIX-lea 78.
Se pot regăsi aici descrieri complete ale cocioabelor
urbane. „Toate oraşele industriale oferă acelaşi spectacol",
conchide autorul.

Cartierul Napoleon
încă din primii ani ai veacului, spirite clarvăzătoare
înţeleseseră că o bună locuinţă este una dintre cheile păcii
sociale şi cel mai bun mijloc de a lupta împotriva utopi-
ilor, iar - după 1848 - împotriva socialismului. La
începutul lui 1849, s-a format la Paris o societate care îşi
propunea să construiască, în cele douăsprezece
arondismente ale capitalei, cartiere cu locuinţe sănătoase,
bine aerisite, închiriate la preţuri sub cele plătite pentru
locuinţele insalubre, şi alcătuite dintr-o bucătărie şi una
sau două camere. Prinţul-preşedinte a subscris cu
generozitate împreună cu alţi câţiva prieteni ai Ordinului.
S-a înălţat mai întâi ansamblul din strada Rochechouart,
(arondismentul IX), care există încă şi astăzi, un adevărat
incunabul al locuinţei sociale.
Inaugurat la 18 noiembrie 1851, el va purta de acum

33
înainte numele - imperial - de „Cartierul Napoleon".
Complet locuit în 1853, el adăpostea 600 de persoane,
repartizate în 200 de locuinţe, cele mai mari fiind alcătuite
dintr-o cameră cu sobă, o cameră mare şi luminoasă, o
mică bucătărie, slujind ca intrare. O toaletă şi o chiuvetă
- comune pe fiecare etaj. O fântână-bornă, instalată în
curte, asigura apa necesară. Anumite comodităţi erau
deosebit de apreciate de către locuitorii cartierului:
întreţinerea scărilor, prin grija unui portar angajat; lavoar
şi clădiri pentru băi; „sală de azil" pentru copiii mici,
medic, care în fiecare dimineaţă oferea consultaţii gratuite
şi efectua, de asemenea, vizite la domiciliu 79.

Armând de Melun şi legea din 1850

în timp ce se construia Cartierul Napoleon, la Camera
Deputaţilor se desfăşurau o serie de dezbateri, în care
locuinţa populară ocupa un loc important. Iniţiativa era a
vicontelui Armând de Melun, primul militant al
catolicismului social care a reuşit să introducă intenţiile
sale caritabile în legislaţie80.
Fondator, în 1847, al Societăţii de economie caritabilă
şi ales pentru Adunarea legislativă din 1849, el depune
imediat un proiect de lege relativ la asanarea şi interzicerea
închirierii locuinţelor insalubre.
Acest text, declara el, nu era o concesie făcută
socialiştilor, dat fiind că nu aducea nici o atingere dreptului
de proprietate: „Ceea ce se atacă aici nu este un principiu,
ci un fapt nemilos, fără suflet, care ar vrea să se sustragă
legilor divine şi umane, anume de a avea dreptul să uzezi
şi să abuzezi de totA fără altă limita decât o înspăimân-
tătoare cupiditate". In consecinţă, măsurile propuse erau
prudente şi creştine, în acelaşi timp progresiste şi
conservatoare. I se acorda fiecărui consiliu municipal
puterea de a numi o comisie de specialişti apţi să
supravegheze şi să interzică închirierea locuinţelor
insalubre. Această lipsă de răspundere, într-o epocă în
care proprietarii şi notabilii domină adunările comunale,
lovea de nulitate legea din 13 aprilie 1850, un text aproape
niciodată aplicat, cu excepţia Parisului, unde Haussmann
a ştiut să-1 folosească pentru scopurile sale. Dar era totuşi
o piatră de încercare...
Sub cel de-al Doilea Imperiu, proprietarii nu se
sinchisiră câtuşi de puţin să imite exemplul din strada
Rochechouart. J.- P.- Babelon a regăsit totuşi, la Paris,
Cartierul „des Gobelins", construit în 1854 de „sieur"
Levesque: „un grup de locuinţe potrivite cu nevoile clasei

34
muncitoare ( ..), evitând inconvenientul cartierelor
propriu-zise". In acest fel vorbea promotorul, dornic, fără
îndoială, să se delimiteze de orice aparenţă de fourierism.
Toţi specialiştii în opere de caritate din capitală au
semnalat în numeroase rânduri că veniturile cele mai
XCIMMJQIK HU \. UHU
ridicate oferite pro-
prietarilor proveneau din
arondismentele sărace,
M&ERIE DE DIJOW. paradox foarte bine explicat
de Adeline Daumard: „Renta era mai ridicată în
cartierele populare în raport cu valoarea reală a
caselor; nu numai renta brută, ci chiar şi renta netă,
căci cheltuielile de întreţi-
L'ASSAINISSEMENT nere erau reduse la
BES UNBEMYÎS
minimum; în timp ce, în
GTDEffiDtKES
cartierele bogate sau
comerciale, grija de a găsi locatari, uneori exigenţi, îi
obliga pe mulţi proprietari să facă reparaţii sau
amenajări costisitoare".
O dată cu pericolul socialist, apărut din nou pe măsură
ce exilaţii Comunei se întorc din Noua Caledonie, se
fondează partidul muncitoresc al lui Guesde şi Lafargue
şi se agită companionii anarhişti, pentru care „omul cinstit
nu mai este acela care îşi plăteşte chiria"; „iniţiativa
individuală" îşi dobândeşte importanţa sa şi în rândul
conservatorilor.

Primele soluţii filantropice

Societatea filantropică - prezentă de mai mult de un secol
pe frontul binefacerii şi care adună „nume" foarte mari
-a fost însărcinată, în 1888, cu punerea în execuţie a unei
moşteniri destinate unei opere cu totul noi, Fundaţia Heine.
în 1889, prima sa realizare, un imobil de treizeci şi cinci
de locuinţe, datorat arhitectului Chabrol şi situat pe strada
Jeanne d'Arc, nr.45 (arondismentul XIII), este în întregime
ocupat. Chiria se ridică în medie la 227 de franci pe un an
pentru un „apartament" de două camere, a căror suprafaţă
totală nu depăşeşte 29 m2. Ceea ce nu-i va împiedica pe
anumiţi „filantropi" să se arate miraţi de faptul că nu se

35
 întăreşte cu

m
m SSsm
m
- ••■«v-uuarivâ

n u au acceptat ris *, ^"elor, „ici pi a muJt

# bine

■BfiiS
care se 36
 Şi să folosite
muncitoreşti di
ii , dar
un
 feJ

CARTIERELE

38
locuinţei pop u]are .
§1
n« a fncef- 5 aceasta in
iei.
de i
un i
îani
spitale"86 Wi«, ca m
Şi hi dez i ca
căzu] to Podurile S-POt fi

văzu
îi

' -aglomerări de ,
 1
mtr-un iul ai gândirii

SsSSgţ
ac
-tafixea2f^siOSe
1
locuinţe: în'
l1 la îndemână
za aici
 "ipei
steru
Jbila
ude
ap Datorită
comunitar
vitrată, >
Ven
tilată vara - ?,ecare etaj - t va fi
edificiului societar, fiind ca o lungă centură, care adună
toate părţile componente într-un tot, care stabileşte
contactul dintre centru şi extremităţi, este canalul prin
care circulă viaţa în marele corp falansterian, este artera
care duce sângele de la inimă către toate venele" 9'.
Funcţional, edificiul falansterian nu va fi decât o
„maşină de locuit": „Acolo va trebui să armonizezi apa,
focul, lumina, granitul şi metalele; arta va avea în marile
sale mâini toate elementele, pe care să le combine; va fi o
adevărată creaţie!". „Un asemenea ideal este prea frumos
pentru a nu fi posibil!", exclamă Consideram la sfârşitul
lucrării sale. „Dacă voi, ceilalţi, aveţi o locuinţă, nu toată
lumea se află în această situaţie. Sunt oameni cărora le
este prea frig iarna şi prea cald vara, oare ştiţi acest lucru?
Sunt oameni, a căror grămadă de paie, unde îşi fac
culcuşul, musteşte de apă, când plouă, iar aşa-zisa podea
se preschimbă în noroi! Omul nu este făcut totuşi să
trăiască în vizuine. El nu este un animal, care să se ascundă
sub pământ: lui, omului, trebuie să i se dea o locuinţă!"
Nu există nici o problemă absurdă, pe care omenirea
să nu fi încercat s-o rezolve; şi iată că sunt oameni ce se
revoltă împotriva ideii de stabilire a legilor unei arhitecturi
care să fie în armonie cu organismul omenesc.
Politehnician şi ofiţer, Consideram ştie că se cheltuiesc
miliarde în fiecare an, în Europa, pentru a construi,
întreţine sau demola multe fortificaţii, de toate felurile.
Oare nu se poate aloca o parte din aceste sume pentru
investiţii mai productive şi chiar mai simple decât
construirea unui vapor: „Să fie mai uşor să cazezi 1 800
de oameni în mijlocul Oceanului, la 1 800 de leghe de
orice coastă, decât să cazezi, într-o construcţie unitară,
1 800 de ţărani în plină Champagne sau în ţinuturile din
Beauce?".
Deputat în Adunarea constituantă, în vremea celei de
a Doua Republici, Consideram a depus, la 14 aprilie 1849,
o propunere de lege, prin care se încerca finanţarea de
către stat a experienţei unei comune societare. Era vorba
de instalarea a cinci sute de persoane pe un teren situat în
proximitatea Parisului. Statul ar fi construit pe cheltuiala
sa clădirile de locuit şi de exploatare, a căror proprietate
i-ar fi revenit de drept la sfârşitul concesiunii. Adunarea
nici măcar nu a discutat acest proiect. Dar epigonii lui
Fourier nu renunţau atât de uşor la piesa principală a
ideologiei fourieriste. îl vor înlocui pe Consideram,
ducând mai departe misiunea lui, sub diverse forme.
în primele rânduri ale acestor militanţi se situează

40
romancierul Eugene Sue, a cărui audienţă în mediile
populare a fost considerabilă, fapt bine cunoscut. El a
fost, fără nici o îndoială, scriitorul care a contribuit cel
mai mult la răspândirea ideilor lui Fourier. în Le Juiferrant
(Jidovul rătăcitor), roman apărut în 1844, eroul său,
industriaşul Francois Hardy, practică fourierismul fără să
o ştie. în sprijinul muncitorilor săi, el a construit, în
apropierea Parisului, o „casă comună" în conformitate
cu canoanele maestrului, o încăpere şi un cabinet de toaletă
pentru celibatari, trei încăperi pentru familişti.

Calland şi „palatul său familiar

Totuşi, nici un falanster nu apăruse încă în peisajul social,
când un arhitect. Victor Calland91, recuperează prin anii
1850 proiectul lui Fourier, rebotezându-1 „palat familial".
Inspiraţia sa se situa în linia teoretică a maestrului:
„Palatul de familie este un plan de unitate socială,
întemeiat pe libertatea individuală, aplicat nevoilor vieţii
domestice şi manifestat printr-o nouă formă de arhitectură,
realizabilă în orice loc. A aduna într-un punct dat cel puţin
o sută de familii; a le grupa într-un vast monument
armonios dispus, astfel încât fiecare să se poată bucura
de întreaga sa libertate de existenţă; a-i convinge să-şi
unească în mod inteligent forţele, cheltuielile şi chiar
plăcerile de societate şi, prin aceasta, să-şi multiplice cu
cinci, în mod necesar, suma iniţială de participare; în
sfârşit, a-i face să treacă de la starea de izolare şi
antagonism la aceea de apropiere, de solidaritate şi de
asociere: iată scopul fundamental al acestei concepţii".
în ciuda sprijinului acordat de Melun - Calland se
număra printre fourieriştii catolici - acestei opere de
reconciliere socială, arhitectul comunicând planul unui
ansamblu de 84 de apartamente, care ar fi adunat 60 de
familii muncitoreşti şi 24 mai înstărite, capitaliştii nu s-au
interesat câtuşi de puţin de proiect. Totuşi, „palatul
familial" avea să se înscrie, în curând, în istoria locuinţei
populare. Aceasta i se datorează singurului discipol al lui
Fourier, care a făcut o operă durabilă şi fecundă:
industriaşul Jean-Baptiste Andre Godin.
Studiile consacrate fondatorului Familisterului şi
diverselor sale experienţe de asociere a capitalului şi a
muncii nu lipsesc. Dimpotrivă92. Ne vom limita însă aici
să punem în evidenţă Familisterul din Guise, ca veritabilă
experienţă falansteriană prin filiaţie şi spirit.

41
Visul fui Fourier, realizat de Godin
După Mărie Moret, Godin a fost cucerit de idealul lui
Fourier, în urma lecturii unui articol apărut, în 1842, în
Le Guetteur de Saint-Quentin, un jurnal local. De fapt, în
anul următor, el va intra în legătură cu falansterienii din
Paris şi se va comporta de îndată ca un militant convins.
Se documentează, subscrie când este nevoie, participă la
redactarea organului sectei, Democraţie pacifique, devine
propagandist zelos al şcolii în toate oraşele, pe care le
vizitează pentru a-şi plasa produsele. Instalat la Guise
(Aisne), în 1846, fabrica lui de cuptoare pentru bucătărie
şi de sobe prosperă. Dar averea pe care o strânge nu
reprezintă pentru el decât un instrument în slujba omenirii.
La începutul celui de-al Doilea Imperiu, va apărea în
corespondenţa lui Godin ideea unei construcţii destinate
muncitorilor săi. El scrie, într-adevăr, la 16 mai 1853,
falansterianului Cantagrel, următoarele rânduri: „M-am
întrebat de multe ori dacă poziţia mea nu mi-ar permite
să realizez, alături de întreprinderea mea, un cartier
muncitoresc, în care muncitorii mei să se bucure de un
adevărat confort, dată fiind starea în care ei trăiesc".
în 1857, numărul din noiembrie al Bulletin du
mouvement societaire en Europe et en Amerique atrage
atenţia lui Godin asupra unei broşuri intitulate Suprimarea
chiriilor prin transformarea tuturor chiriaşilor în
proprietari, din care se dădeau extrase mari. Era vorba de
o broşură de Calland, iar Godin - după ce a citit-o - îi
scrie deîndată autorului. El îi mărturiseşte acestuia
proiectul lui de a construi locuinţe muncitoreşti şi regretul
că nimeni nu s-a interesat încă de arhitectura societară:
până la acea dată, arhitecţii s-au îngrijit numai de modul
de a izola familiile unele de altele. în concluzie, îl întreabă
pe Calland în ce condiţii ar accepta să-i conceapă planul
pentru un ansamblu de locuinţe muncitoreşti.
Arhitectul Lenoir, un prieten al lui Calland, pleacă la
Guise şi aduce proiectul aşteptat de Godin, dar lucrurile
se opresc aici. Industriaşul cumpără în 1858 un teren de
18 ha şi, singur, face planurile pentru clădirea sa: primele
fundaţii au fost puse în aprilie 1859. Godin face o descriere
completă a Familisterului - cu planuri şi gravuri - în
Solutions sociales (Soluţii sociale), principala sa lucrare93.
Pentru prima oară de când Fourier îşi lansase ideea,
cineva oferea familiilor muncitoreşti o construcţie
modernă spre a fi folosită ca locuinţă. Convins de justeţea
teoriei lui Consideram privind administrarea aerului, a

42
apei şi luminii în falanster, Godin îşi consacră energia
pentru punerea ei în practică:
1. Aerul: sistem de canale de ventilaţie în fiecare
apartament; şeminee în perete cu orificii astfel dispuse,
anterior, pentru a putea primi hornurile maşinilor de gătit
şi ale sobelor; curţi vitrate, care să poată fi bine aerisite.
2. Apa: cişmele la fiecare etaj; spălătoria plasată într-o
clădire specială, prevăzută cu o maşină de stors şi o
uscătorie; camere de baie şi piscină acoperită - 50 m2 - cu
planşeu mobil pentru uzul copiilor.
3. Lumina: fiecare locuinţă are vederea către faţadă şi
către curtea interioară; noaptea, toate încăperile comune
sunt iluminate cu gaz.
în afară de aceasta, invenţia personală a lui Godin,
unică în epocă; fiecare etaj era prevăzut cu un fel de debara
pentru gunoaie, altfel spus un loc pentru aruncarea
resturilor menajere, suficient de încăpător şi pentru
evacuarea cenuşii.
Dornic să înlocuiască prin „instituţii comune serviciile
pe care bogatul şi le asigură graţie domesticităţii ", Godin
crease un serviciu de curăţenie generală pentru Familister:
maturatul şi curăţatul curţilor, scărilor, galeriilor,
cişmelelor, closetelor 94 etc. erau asigurate cu ajutorul
femeilor de serviciu angajate şi plătite.
Ca şi dl. Hardy, manufacturierul din Jidovul rătăcitor,
Godin a instituit un serviciu medical bazat pe principiul
societăţilor de ajutor mutual. în schimbul unei cotizaţii
de 1 până la 2,50 franci pe lună, fiecare locuitor al
Familisterului putea primi îngrijirile unei echipe medicale,
alcătuită din doi medici şi o moaşă, prezenţi în fiecare zi.
Medicamentele erau acordate gratuit, iar muncitorilor
ţintuiţi la pat li se asigura o alocaţie zilnică. Bolnavii se
puteau izola de familiile lor şi instala în încăperi pregătite
în acest scop.
Acestea au fost principalele dispoziţii ale
Familisterului, în sprijinul locuitorilor săi; completate de
un „atelier culinar", unde se pregăteau feluri de mâncare
gătite95, şi o cooperativă de consum, unde se vindeau un
mare număr de mărfuri şi obiecte manufacturate, la cele
mai mici preţuri. Şi, în cazul acesta, Godin vedea limpede:
„Comercianţii, scrie el, cumpără angro, pentru nevoile
publicului, şi revând după aceea cu amănuntul, la un preţ
mai mare, în care intră şi profiturile, plătite de către
consumatori. Acest fapt diminuează la cei din urmă
cantitatea de mărfuri şi obiecte consumabile, deoarece
fiecare trebuie să-şi lase o parte din resursele sale celor
care nu produc; dar datorită dispersării populaţiilor şi a
43
lipsei de solidaritate între interesele lor, publicul nu vede
în mulţimea intermediarilor decât un mijloc mai facil de
a avea la îndemână lucrurile de primă necesitate, în toate
cartierele, când dimpotrivă aici există impozitul cel mai
oneros suportat de consumator"96.
Astfel, Godin este acela care a realizat utopia şcolii
societare: „Neputând face un palat din coliba sau din
mansardele fiecărei familii muncitoreşti, noi am dorit să
punem locuinţa muncitorului într-un palat; Familisterul,
într-adevăr, nu este altceva: este palatul social al
viitorului". Săracului îi erau, în sfârşit, acordate
„echivalentele bogăţiei" prin următoarele mijloace."
„Plasarea familiei săracului într-o locuinţă comodă;
asigurarea locuinţei cu toate resursele şi avantajele, cu
care este înzestrată locuinţa bogatului; transformarea
locuinţei într-un loc de tihnă, distracţie şi odihnă;
înlocuirea serviciilor, pe care bogatul le primeşte din
partea domesticităţii, cu instituţii comune".
Palatul social al lui Godin, aşa cum prevăzuse şi
Fourier pentru falansterul lui, a devenit celebru încă din
1865, dată când clădirea centrală se ocupă efectiv.
Numeroşi ziarişti, veniţi din mai multe ţări, nu întârzie să
apară la faţa locului; prima lucrare, care i-a fost consacrată,
semnată de A. Oyon, îl va prezenta în lumina cea mai
favorabilă.
Dar liberalii tradiţionali nu puteau rămâne indiferenţi
în faţa unei asemenea experienţe, căreia îi şi opuseră
deîndată o baterie de argumente clasice. Jules Moureau,
în 1866, este indignat de „punerea sub tutelă" a
locuitorului Familisterului: i se asigură o locuinţă, i se
procură îmbrăcăminte şi mărfuri, fără a fi obligat să
dezbată condiţiile în care se fac cumpărăturile pentru el.
Cât despre creşă, aceasta este o instituţie pernicioasă, care
o deturnează peA nevasta muncitorului de la îndatoririle
sale de mamă. „încă un pas, exclamă Moureau, şi fiecare
ar putea simţi cum calota de plumb a comunismului devine
tot mai apăsătoare şi îi strânge ţeasta." în consecinţă, o
asemenea fundaţie nu se poate generaliza. „Este doar o
curiozitate, care nu aduce nimic nou la soluţionarea
problemei urmărite".
Aproape o jumătate de secol mai târziu, găsim aceeaşi
apreciere într-o teză de doctorat în drept, elaborata de
Fernand Duval 97. Familisterul este o cazarmă, „care
lipseşte individul de o mare parte din libertatea lui şi îl
constrânge într-o mulţime de regulamente ce îi paralizează
iniţiativa".
Domnului Zola nu îi pface casa de sticlă
Zola, care fusese entuziasmat de lectura câtorva lucrări
de popularizare cu privire la fourierism 98, a vizitat şi
Familisterul. El nu îşi ascunde sentimentul de dezamăgire
în notele sale referitoare la compoziţia romanului Travail
(Munca, 1901), unde o comună se metamorfozează, prin
asociere, exact după ideile lui Fourier. Zola deviază numai
când este vorba de locuinţă. El nu se va inspira din palatul
lui Godin: „Casă de sticlă. Neîncredere în vecin.
Singurătatea, inexistentă. Nici un fel de libertate(...).
Ordine, regulament, confort, dar unde este dorinţa de
aventură, de risc, de viaţă liberă şi aventuroasă? A nu
turna toate vieţile în aceeaşi formă".
Ce putea însemna „viaţa liberă şi aventuroasă" pentru
un muncitor din veacul al XlX-lea, când el ştia sigur că
oriunde s-ar duce va găsi aceleaşi cocioabe pe întreg
teritoriul francez? îţi vine să crezi că citeşti un text referitor
la existenţa pionierilor din Far West. Zola împărtăşea,
după cum se vede, toate iluziile claselor conducătoare
din epoca sa asupra puterii magice a iniţiativei individuale,
în organizatorul unei noi forme de viaţă comunitară - ea
nu era lipsită de constrângeri, deoarece fiecare falansterian
trebuia să aibă în buzunar o cărticică subţire, cu coperţi
roşii, conţinând vreo sută de articole cu privire la
regulamentul de ordine interioară al palatului -, marii
proprietari îl întrezăriseră pe trădător, pe acela care
falsifica jocul moralei liberalismului.
Realizări patronale
Nu acelaşi lucru se putea spune despre industriaşii
„respectabili", care înţeleseseră bine toate avantajele ce
se puteau obţine din stabilitatea muncitorilor lor, o dată
ce erau încadraţi într-un sistem paternalist, eficace până
pe la jumătatea secolului al XX-lea. Acesta este cazul
familiei Chagot, fondatoarea Societăţii minelor de huilă
din Blanzy, Ia Montceau-les-Mines99. Ei nu şi-au ascuns
niciodată obiectivul urmărit: „Locuinţa confortabilă şi
ieftină face parte dintr-o serie de instituţii, care iau copilul
de la cea mai fragedă vârstă, îi asigură instrucţia şi
ajutoarele de orice fel, îl însoţesc de-a lungul vieţii sale
laborioase şi îi asigură, după treizeci de ani de serviciu, o
pensie de 300 de franci, împreună cu locuinţă şi căldură.
Adică, aceste instituţii îl pun la adăpost de nevoi şi îi
44 45
păstrează până la sfârşitul zilelor sale demnitatea profesiei
şi justa remunerare a muncii sale". Locuinţele despre care
era vorba aici au fost, printre primele, transformate în
pavilioane unifamiliale.
La Briare, un alt industriaş de mască, F. Bapteroşses,
inventator autodidact, şi-a găsit drumul în ceramică. îi va
bate pe englezi la fabricarea în serie a nasturilor din
porţelan şi a perlelor, pe care exploratorii noştri le vor
răspândi apoi în Africa neagră. In 1865, întreprinderea
sa, răscumpărată cu douăzeci de ani în urmă de la un
concurent, numără deja mii de muncitori, bărbaţi, femei
şi copii. Şi el practică angajarea totală, de la creşă la azilul
de bătrâni: „Pe muncitori, îi cunoaşte, îi iubeşte, sunt ca
şi copiii lui. Le ştie pasiunile, defectele, pericolele, îi
mânuieşte cu abilitate şi îi conduce cu fermitate; trebuie
să facă aşa, dar cu câtă bunătate! Pentru ca ei să aibă
locuinţe salubre la un preţ cât mai bun, el construieşte
mari ansambluri de locuinţe muncitoreşti şi vrea ca religia
sa vină solemn spre a-i binecuvânta" 100. Bapterosses
prefera barăcile în locul pavilioanelor: ansamblul său
număra până la şase, lungi de 108 m, adopostind fiecare
de la 36 la 50 de familii, fiind simbolic incluse între
clădirile manufacturii şi azil.
în aceeaşi epocă, familia Schneider, care abandonase
tipul cazarmă cu mult înainte de cel de-al Doilea Imperiu,
adoptă pavilionul, mai conform cu discursul moralizator
al teoreticienilor paternalismului social, ei numărându-se
printre practicienii cei mai activi ai acestei forme de
protecţie. La Creusot' 01, adeziunea populaţiei faţă de
iniţiativa lor a fost unanimă, în timp ce la Carmaux, o
tentativă asemănătoare, începută în 1865, se va solda cu
un eşec. Aproape treizeci de ani mai târziu, în 1892,
Compania minelor nu va mai asigura locuinţe decât unui
număr de două sute unu din salariaţii săi, adică pentru
6,9% din efectiv102.

La Noisiel, datorită ciocolatei

Exemplul desăvârşit al cartierului patronal, unul dintre
farurile cele mai strălucitoare ale iniţiativei, individuale,
rămâne fără îndoială satul întemeiat de Emile Justin
Menier pentru a asigura locuinţe celor o mie şapte sute
de muncitori ai săi. Dacă Godin a popularizat sobele şi
maşinile de gătit, Menier a făcut posibil consumul de
ciocolată pentru clasele populare: datorită lui, de la 350

46
tone în 1849, producţia de ciocolată franceză - pe care a
organizat-o în America de Sud - a trecut la 15 000 de tone
în 1889.
Ca şi Godin, pasionat de chestiuni economice şi
sociale, Menier a publicat numeroase lucrări şi broşuri,
în care exaltă liberul schimb - într-o epocă în care toţi
industriaşii francezi sunt protecţionişti - şi propune o
reformă a impozitării. Deputat de Meaux în 1876, el se
plasează la stânga şi va vota amnistia comunarzilor
deportaţi.
După ce a construit o uzină, care este una din primele
clădiri din lume cu osatură metalică, Menier completează
această uimitoare inovaţie prin crearea, în 1874, a satului
Noisiel, un ansamblu de pavilioane întins pe 20 ha. Sunt
case duble, din cărămidă, ridicate pe pivniţă. La parter, o
încăpere cu două ferestre, o bucătărie prevăzută cu un
cuptor şi o chiuvetă. La etaj, o cameră pentru părinţi, una
pentru copii; podul imediat sub acoperiş. Fiecare încăpere
dispune de un şemineu, un dulap, persiene. In grădină, o
şură acoperită, closet cu şanţ mobil: unse în prealabil cu
cacao, tinetele produc printr-un proces de fermentaţie un
excelent îngrăşământ, folosit de toate familiile.
Aprovizionarea cu apă este asigurată de nenumărate
fântâne-bornă. Aceste pavilioane, al căror preţ de revenire
nu se ridică decât până la 10 000 de franci - 5 000 de
locuinţă -, sunt închiriate cu 150 de franci pe an, adică
12,50 franci pe lună. Graţie jocului primelor, care
compensează chiria, unii muncitori ajung chiar să fie
scutiţi de această modestă contribuţie.
După exemplul lui Godin, Menier îşi înmulţeşte
instituţiile comunitare: magazin de alimente, băuturi,
ţesături, îmbrăcăminte, încălţăminte, combustibili, la
preţuri mici, sufragerii pentru masa pesonalului, care
locuieşte în satele vecine, din apropierea Noisiel-ului;
două hoteluri-restaurant pentru celibatari; grup şcolar de
şase clase, azil cu pază, farmacie gratuită (muncitorii
bolnavi primesc 2 franci pe zi, iar muncitoarele, 1 franc)103.
Aşa cum falansterul lui Fourier a fost ridicat în slăvi
de Eugene Sue, acest nou eden va fi celebrat de unul dintre
scriitorii cei mai populari la finele veacului al XlX-lea,
Hector Malot. Acest prieten al lui Valles - unul dintre
puţinii care l-au ajutat după Comună - înclina către
socialismul utopic fără a-i împărtăşi însă toate îndrăznelile.
In romanul său, intitulat En familie (în familie,1893),
filatorul Paindavoine, influenţat de nepoata sa Perrine,
pune să se construiască un spital şi o creşă - „pruncăria"

47
 {le „pouponnat"), cu referire expresă la Fourier - pentru
muncitorii săi şi familiile lor. Celibatarii, bărbaţi şi femei,
vor putea fi găzduiţi fn două hoteluri, la parterul cărora
se află un restaurant, unde se poate servi o masă pe săturate
pentru 0,75 franci." supă, tocană sau friptură, pâine şi cidru.
Fiecare familie se va bucura de propria sa casă, înconjurată
de o grădină şi închiriată numai cu 100 de franci pe an.
Noul model mărturisit este Noisiel! Perrine a trimis pe
cineva să studieze îndeaproape această realizare. Casele
lui Menier îi plăcuseră, aşadar, lui Malot - el însuşi posesor
al unui asemenea pavilion -, căci ele corespundeau
individualismului său funciar.
Cu igienismul, care face eforturi să combată preventiv
tuberculoza, ale cărei ravagii se fac simţite mai ales în
mediile populare, cartierele patronale vor dobândi tot mai
mult aspectul unor cartiere-grădini, în care pavilioanele vor
fi îm pres urat e de verdeaţ ă. La Dourges, în Pas-de-
Calais, Societatea minelor îşi abandonează vechile sale sate
miniere pentru a crea un „adevărat mic sanatoriu",
mai mult de cinci sute de pavilioane pitoreşti, fiecare cu
pridvorul său la intrare, un vestibul şi patru încăperi 104.
Liberalismul părea să fi găsit, în sfârşit, în „cottage" tipul de
locuinţă ideală pentru clasele populare...
ÎNCHIDEREA PAVILIONARĂ A fi
„în ascensiune" la Mulhouse!
Abia sub cel de-al Doilea Imperiu, autorităţile
ale salvării sociale şi chiar morale prin curăţenie ^
să acţioneze în mod serios. Aşadar, îsi vnr f.
printr-o lovitură A* —■»
-r
începe
debutul

ca
în aceeaşi casă a unui mare număr de familii, străine unele
faţă de altele, rareori se bucură de o netulburată armonie
interioară şi, ca atare, poate da naştere unor grave
dezordini".
Dintre toate planurile de pavilioane comunicate de
diverse surse, acelea ale muncitorilor de la papetăria
Zuber, pe insula Napoleon, păreau cele mai
recomandabile. Pavilioanele acestea erau alcătuite din
pivniţă, parter cu două încăperi şi o bucătărie; un etaj în
acoperiş cuprindea două camere şi un pod; latrine în
grădină. Pentru prima oară, o „autoritate socială"
recunoştea implicit că muncitorii puteau să se bucure de
acelaşi confort ca şi stăpânii lor. încheind, dr. Penot îşi
exprima speranţa că se vor găsi cetăţeni generoşi, care
împreună să construiască locuinţe-model în genul acelora
propuse de Zuber: „speculatori serioşi" ar putea după
aceea să-i imite.
Imediat, manufacturierul Jean Dollfus declară că este
gata să facă această experienţă: cu titlu de încercare, el a
construit patru case, concepute de arhitectul Muller. La
30 noiembrie 1853, dr. Penot anunţa că Societatea
mulhousiană a ansamblurilor de locuinţe muncitoreşti
fusese oficial constituită, la 10 iunie, cu un capital de
300 000 de franci - mai târziu 600 000, după dotaţia lui
Napoleon al ffl-lea -, divizat în 60 de acţiuni a câte 5 000
fiecare106. Numai Jean Dollfus, singur, deţinea 35. Restul
era împărţit între unsprezece manufacturieri. Primul articol
al statutelor nu lăsa loc nici unui echivoc: „Societatea
are drept scop construirea, la Mulhouse şi în domeniul ei,
de case pentru muncitori. Fiecare casă va fi construită
pentru o singură familie, fără posibilităţi de comunicare".
Scopul ei fiind esenţialmente filantropic, fiecare acţiune
nu putea genera decât o dobândă de 4%.
La 27 iunie, Dollfus prezenta acţionarilor un plan de
ansamblu: la 20 iulie, se deschide şantierul. Societatea
dispunea de un teren de 8 ha, pe care s-au implantat
pavilioane, grupate în trei feluri: adosate două câte două,
în blocuri de patru în mijlocul unei grădini, între curte şi
grădină.
Erau case cu un etaj, dotate cu pivniţă şi cămară, cu
bucătărie şi o mare încăpere la parter, cu trei camere la
etaj şi un pod, şi closet. Toate trebuiau să se vândă cu
preţuri variind între 1 850 şi 2 800 de franci, în funcţie de
condiţiile speciale. După un avans în numerar de 300 până
la 500 de franci - în funcţie de categoria aleasă -, urma o
rată lunară ce varia între 20 şi 30 de franci, astfel încât
cheltuielile implicite şi plata a jumătate din capital,
dobânzi reciproce decontate la finele fiecărui an, să fie
efectuate într-un răstimp de cinci ani şi chiar mai devreme,

49
dacă aceasta era posibil. în privinţa celeilalte jumătăţi a
preţului de vânzare, cumpărătorul trebuia să asigure
dobânda de 5% pentru Creditul funciar, până la expirarea
perioadei de rambursare a acestei jumătăţi, aproximativ
treizeci de ani.
In mai puţin de zece ani, în 1862, erau recenzate 560
de case în cartier, din care 488 fuseseră vândute la data
de 31 martie107. Aproape toate avantajele unui falanster
fourierist se regăseau adunate în acest nou cartier din
vechea republică a comerţului: clădiri de câte
şaptesprezece încăperi, mobilate pentru muncitori
celibatari, sală de azil, local pentru consultaţii şi îngrijiri
gratuite ale bolnavilor, lavoar - dotat cu storcătoare
centrifugă -, stabilimente pentru băi, brutărie, în care
pâinea se vindea sub preţul taxei, restaurant unde se puteau
servi la preţuri mici feluri de mâncare gătită, magazin cu
vânzare de obiecte de primă necesitate, deosebit de ieftine.
Experienţa de la Mulhouse, care a continuat să se
desfăşoare în mod regulat - în 1867, cartierul cuprindea
800 de case, în care se adăposteau 6 000 de persoane 108 -, a
fost imitată şi în alte oraşe din regiunea Rinului Superior: la
Guebwiller, încă din 1854, graţie eforturilor
industriaşului Bourcart, preluate de o societate, din 1860;
la Beaucourt, dqmeniu al familiei Japy, în 1864; la
Colmar, în 1866. In aceste trei cazuri, societăţile care au
fost create copiau exact modelul mulhousian: constituirea
unei societăţi pe acţiuni, a cărei administraţie depindea
de un comitet restrâns de patru sau cinci membri, dominat
de un acţionar majoritar, Dollfus la Mulhouse, Japy la
Beaucourt.
Spiritul care a prezidat aceste creaţii era orientat către
conservatism şi paternalism social. ,,O operă de
filantropie, scria dr. Penot, care are drept scop să-i înveţe
pe muncitori cum să economisească, oferindu-le tentaţia
stimulantă a proprietăţii." La Mulhouse, o personalitate
locală, având încrederea manufacturierilor, conducea
cartierul. Frecventarea restaurantului - realizare
independentă, aparţinându-i lui Jean Dollfus - nu era deloc
recomandabilă pentru muncitorii căsătoriţi. „Oala-de-su-
pă, enunţa sentenţios dr. Penot, este în definitiv una dintre
pietrele unghiulare ale familiei, şi ar fi supărător să vezi
muncitori care renunţă la ea, numai ca să-şi permită
distracţiile fără rost ale unei mese comune." Familiile
trebuiau să trăiască închise, izolate de ceilalţi, şi să se
consacre cu prioritate amenajării interiorului, vizitat în
fiecare an de un juriu, ce decerna premii în bani celor
care se distingeau prin „ordine, curăţenie şi în general
priiţţr-o ţinută bună"109.
In 1895, cartierul Mulhouse era terminat: el cuprindea

50
exact 1 240 de case - locuite încă şi astăzi -, în care se
adăposteau aproximativ 10 000 de persoane, adică mai
mult de 10% din populaţia oraşului. O anchetă, efectuată
în 1874, dovedise că nu se transformase încă în ghetou
muncitoresc, deoarece aici erau reprezentate 80 de
profesiuni. Dar studiul lui S. Jonas a demonstrat că salariul
şefilor de familie, care munceau în industrie, nu era
suficient pentru a asigura rambursarea ratelor lunare:
trebuia ca şi nevestele şi copiii lor să muncească. Ei au
fost nevoiţi să consimtă la această condiţie, pentru a putea
accede la proprietate. Capcana funcţionase, aşadar, cât se
poate de bine.
La periferia pariziană, la Clichy, strada Cailloux,
ansamblul de locuinţe Jouffroy-Renault relua experienţa
de la Mulhouse, la o altă scară: 40 de pavilioane de cinci
modele diferite, cuprinzând de la două până la patru
încăperi, plus pivniţă, pod, grădiniţă. Suma totală a
anuităţii se ridica la 380 de franci. După cincisprezece
ani, vărsământul anual se ridică la suma de 5 700 de franci
- aproape dublu faţă de Mulhouse -, abia atunci pavilionul
intra în proprietatea muncitorului.
In acelaşi spirit, arhitectul familiei Dollfus propunea
„muncitorilor cinstiţi, harnici şi aşezaţi" din capitală
-era în perioada ultimilor ani ai celui de-al Doilea Imperiu-,
locaţia-vânzare de pavilioane cu grădină, în foburgul
Saint-Antoine110. Locuinţe foarte spaţioase - suficiente
pentru zece persoane, afirma promotorul lor -, cu atelier
şi bucătărie la subsol, două încăperi la parter, trei la etaj,
dulapuri în pereţi, closet. Locaţia era fixată la 1 franc pe
zi; ca să devii proprietar mai trebuiau plătite încă 49 de
centime pe zi, timp de cincisprezece ani. în total,
pavilionul revenea la mai mult de 8 000 de franci. Nu
ştim însă dacă acest proiect a apucat măcar să fie pus în
execuţie. în orice caz, el pare că depăşeşte de departe
posibilităţile financiare ale muncitorilor din acea epocă.
Acţiunea parlamentară din timpul celei de a Treia
Republici se deschide cu analiza unei anchete, prea puţin
cunoscută, cu privire la situaţia claselor muncitoare din
Franţa. Unul dintre raportorii implicaţi în această chestiune
a fost Armând de Melun"1. Locuinţa fusese dintotdeauna
în centrul preocupărilor lui Melun, inspiratorul legii din
1850 şi, ca atare, a declarat că, în definitiv, acest text
adusese mari servicii. Melun a apeciat apoi eforturile care
au fost depuse, sub al Doilea Imperiu, în sprijinul
construirii de locuinţe pentru clasele muncitoare. După
el, cartierele-cazărmi nu dăduseră rezultate bune: ele erau
antipatice pentru caracterul francez, care iubeşte
independenţa. Mai mult, ele prezentau, sub raport moral
Şi chiar politic, grave inconveniente, şi de aceea trebuiau

51
 te
. în
lui I "" cauze
ă{ii d< coborâtă
ii din căminul,
e 0
femeie
ă cea 1
general,
şi a viciuJui vârstă să
Părinţii vârs
d
e termenul
La acea
ja r— • -
materie orice preţ esă-şi
stabileai

SSB
S
 I salubritatea publică şi securitatea socială sunt interesate
:
H' -li| ■

ca fiecare familie muncitorească să locuiască într-o casă

separată, sănătoasă şi comodă, pe care să o poată
cumpăra".
La Paris, doi ani mai târziu, cu prilejul celui de-al
S',1 doilea Congres internaţional de igienă" 8, limile Trelat,
autorul unui raport intitulat „Cartiere muncitoreşti - case
muncitoreşti", afirma: „Ameliorarea locuinţelor
muncitoreşti prin cazarmament trebuia să eşueze. Pentru
muncitor este un titlu de adevărată demnitate omenească
faptul că a ştiut să dispreţuiască avantajele economice
care îi erau oferite, păstrându~şi locul în cartier". Şi
conchidea cu îndrăzneală: „Ceea ce se achiziţionează de
acum înainte va fi inconvenientul absolut al cartieru-
lui-cazarmă, oferit muncitorilor drept locuinţă".
Fără a mai aştepta, bunii apostoli ai căsuţei individuale
se vor lansa într-o operaţie pilot, niciodată încercată până
atunci de vreun filantrop; nimic mai mult decât instalarea
reprezentanţilor clasei muncitoare într-un arondisment
parizian, în care burghezia este pe cale să investească, în
folosul lor exclusiv. în 1880, senatorul Dietz-Monin
-asociat al familiei Japy -, Paul Leroy-Beaulieu şi
câteva alte personalităţi din mediile conservatoare
fondează Societatea anonimă pentru locuinţele
muncitoreşti din Passy-Auteuil"9, cu un capital de 200
000 de franci (2 000 de acţiuni a câte 100 de franci). Pe un
teren cedat de Emile Cacheux - inginer specialist în
locuinţe mici -, se prevede a se construi pavilioane de
câte patru încăperi, cu apă curentă, gaz şi hazna. Cu un
aconto de 500 de franci, cu o chirie anuală în jur de 600
de franci, locuinţa putea fi plătită într-o perioadă de
douăzeci de ani. în 1893, şaizeci şi şapte de pavilioane
fuseseră deja construite, în care se adăposteau mai mult
de trei sute de persoane.
Suma totală a anuităţii le rezerva numai pentru o pătură
superioară a muncitorilor „harnici şi aşezaţi" - maiştri
-şi mai ales pentru funcţionari, acest nou strat de mici
birocraţi, de care industriaşii au de acum înainte o nevoie
presantă. Ce onoare să fii admis pe teritoriul stăpânilor
tăi! In partea de jos a arondismentului XVI, este adevărat,
la marginea străzii Boileau, sector unde chiria medie se
va stabili, la începutul veacului al XlX-lea, la un plafon
aproximativ de 600 de franci. (Este nivelul cel mai scăzut
al chiriei din arondismentul devenit atunci cel mai scump
din Paris: cartierul Chaillot, 2 000 de franci; intrarea
Dauphine, 1 900 de franci; la Muette, 1 100 de franci.)
Oricât de serioşi ar fi fost totuşi candidaţii, marii
proprietari de întreprinderi trebuiau întotdeauna să
suspecteze clasa din care proveneau, muncitorimea; şi
54
Societatea va fi nevoită, prin urmare, să-şi ia toate
precauţiile; dacă, de pildă, conduita unui „stagiar" la
proprietate devenea „imorală" (?), de notorietate, el risca
rezilierea contractului şi expulzarea. In acelaşi spirit de
moralizare, orice subînchiriere era interzisă. Cartierul
Passy-Auteuil a avut, şi el, ora sa de celebritate: a fost o
vitrină a liberalismului, pe care un preşedinte al Republicii
a venit să o inaugureze şi care a primit vizitatori străini.
Promotorii acestei afaceri aşteptau de aici rezultatele
cele mai edificatoare. Mărturie stă şi darea de seamă a
primei adunări generale, redactată de inginerul Emile
Cheysson - un mare nume al acţiunii sociale la
conservatori -, şi apărută în L 'Economiste frangais,
hebdomadarul lui Paul Leroy-Beaulieu: „Faptul că este
proprietarul casei în care locuieşte operează asupra lui (a
muncitorului) o transformare completă (...). Cu o căsuţă
şi o grădină, se poate face dintr-un muncitor un şef de
familie cu adevărat demn de acest nume, adică moral şi
prevăzător, care îşi simte rădăcinile şi are autoritate asupra
familiei sale (...). Nu va trece mult timp şi casa lui va fi
cea care îl va «poseda»; ea îl moralizează, face din el un
om aşezat şi îl transfoimă"120.
Nu s-ar putea exprima mai bine fondul gândirii
maeştrilor ideologi din clasa dominantă: precum Le Play,
al cărui discipol şi prieten a fost Cheysson, inginer. închis
în pavilionul său, muncitorul va fi deturnat astfel de la
luptele colective şi de la sindicalism. Iar arhitecţii, aşa
cum li s-a recomandat în mod expres, vor trebui să facă
adevărate fapte de curaj în elaborarea proiectelor pentru
a nu facilita relaţiile de vecinătate în ansamblul de
pavilioane pe care vor fi chemaţi să le construiască. Dacă
locuitorii lor vor începe să comunice în mod efectiv,
comunitatea se va îndrepta cu siguranţă către „imoralitatea
sexuală" - obsesie majoră a burgheziei pe tot parcursul
veacului al XlX-lea - şi către agitaţia politică, generatoare
de vlideri" („meneurs") iresponsabili.
In provincie, câteva iniţiative destinate să favorizeze
accesul la mica proprietate pavilionară apar ici şi colo.
Eugene Rostand - tatăl poetului şi bunicul naturalistului
-le înmulţeşte în bunul său oraş Marsilia, unde Casa de
economii a luat nişte decizii extraordinare: la acea epocă,
aceste instituţii deja foarte populare se preocupă în general
să construiască, dacă este cazul, cu banii celor umili, şi
să se doteze cu un sediu social în stil neoclasic, aducând
cu palatele particulare ale celor din clasele dominante.

55
 Or, Casa de economii din Marsilia a lansat, în 1889, un
program de case individuale, de apartamente cu trei
camere şi de locuinţe pentru celibatari121.
Societatea pentru cartiere muncitoreşti din Havre a
construit în 1889 patruzeci de case individuale sau lipite
două câte două 122 şi la Beauvais, în 1891, industriaşul
Rupp123 a construit douăzeci şi nouă de case. Arhitectul
Roucheton a lucrat, la Lyon, pentru „Cottage, societate
lyoneză pentru case salubre şi ieftine în scopul facilitării
accesului la proprietate prin muncă şi economii". Ideea
subadiacentă figurează întotdeauna «*> •—"
JHwwauzate pe construcţii vor
___,__,» uc entuziasm cu prilejul deschiderii Expoziţiei
internaţionale a locuinţei, industrii ale clădirii şi lucrărilor
publice, la Grand Palais, între 30 iulie şi 15 noiembrie. în
încheierea articolului său, un redactor de la Construction
lyonnaise124 se bucura sincer şi naiv: „Nu-i aşa că filosofii,
căutătorii de idealuri, artiştii, industriaşii, comercianţii,
muncitorii, într-un cuvânt toţi fiii harnici din marea familie
franceză, vor găsi la Grand Palais, dacă nu chiar în
totalitate, cel puţin în parte, cum se pot împlini visele
lor?". Discipolii lui Hennebique, apostolul betonului
armat, vor profita de această ocazie pentru a ridica în slăvi
materialul lor, „care ar trebui să-i intereseze pe
constructorii de locuinţe ieftine, date fiind calităţile sale de
siguranţă, igienă, durată şi preţ de cost rareori mai ridicat
decât acela al materialelor locale"125.
Casa individuală a fost promovată, în mod special, în
această expoziţie, în conformitate cu punctul de vedere al
autorităţilor sociale: sunt prezentate diverse modele,
înzestrate cu mobilier curent, potrivit pentru fiecare
încăpere; toate preţurile sunt calculate şi pot fi consultate.
Sistemul de ventilare în clădire, între 1894 şi 1904, în
Franţa, confirmă într-adevăr importanţa pavilionului, în
operaţiunile imobiliare de o anume amploare, pe întregul
teritoriu. La Dunkerque, cartierul G. Rosendael; la
Roubaix, cele 96 de pavilioane din Stupul (Ruche)
rubaisien; la Alencon, 45 pentru Casa de economii; la
Bordeaux,74; la Montpellier, 14 pentru Căminul prin
economii; la Be"ziers, 18 pentru Casa de economii locală, care,
la Marsilia, a început 24. Periferia pariziană va deveni
terenul preferat pentru promovarea imobiliară, care se laudă cu
tot felul de programe cu pretenţii sociale: Cottage din Athis
şi Acoperişul familial de la Argenteuil vor avea repede
imitatori126.

56
 Cu aprobarea Maestrului de la M&fan
Acest tip de habitat beneficiază, chiar în aceste momente,
de o cauţiune literară de marcă: nu Zola este acela care
1-a ales drept cadru pentru oraşul său utopic - Beauclair -,
spaţiul uneia dintre ultimele sale lucrări, Munca, apărută în
1901? Nici pomeneală de cazărmi, tip Familister, în acea
imensă grădină, sub frumuseţile căreia nimeni nu mai
putea recunoaşte vechiul sat prăpădit. Nimic altceva decât
pavilioane individuale, „dispersate în chip natural [nici un
fel de obligaţie privind alinierea lor; aici Zola se exprimă
în stilul său propriu] pentru a se ^bucura de mai multă
pace şi sănătate fericită" (sic). în harababura
paradisiacă din Beauclair, a evoca problemele haznalei şi
viabilităţii - mai ales că locuitorii se deplasează, aici, deja
în maşini electrice cu două locuri - ar fi însemnat să tai
aripile idealului. Zola vorbeşte mult de electricitatea care va
aduce lumină în fiecare cămin; te întrebi dacă nu cumva a
uitat că mai trebuie şi fire, prin care să o poţi aduce la
domiciliu.
Dar romancierul nostru „naturalist" nu este aici la
prima contradicţie: după ce a imaginat „valul de case
albe", care inundă vechiul Beauclair, descrie pavilioanele
lipsite de puritatea 'albelor case", căci sunt din piatră
acoperită cu decoraţii de ceramică, metodă deosebit de
apreciată de arhitecţi, după triumful ei la Expoziţia din
1889: „Erau decorate cu gresie şi faianţă în culori vii, cu
ţigle emailate, cu pinioane, ancadramente, panouri, frize,
cornişe". Zola le-ar regăsi şi astăzi cu emoţie, căci acest
material este intact - sau chiar restaurat - pe străzi întregi, din
^anumite comune de la periferia pariziană.
In această punere în scenă, Zola a desfăşurat culorile
idealului^de proprietar mic-burghez, rol pe care îl juca la
Mddan. în vreme ce burghezia franceză, spre a rezista
presiunii socialiste, îşi caută o clientelă în straturile
superioare ale proletarilor alienaţi în proprietatea casei lor
cumpărate pe credit, scriitorul, pe care ea îl detestă cel mai
mult, îi oferă concursul talentului său şi îşi aduce contribuţia
la mitul pavilionar, ce începe să fascineze întreaga clasă de
mijloc din Franţa.
Numai ea poate accede cu adevărat la proprietatea
acestor clădiri din piatră neşlefuită sau din piatră cioplită,
versiuni populare ale vilei burgheze, care treptat se vor
implanta în toată regiunea pariziană şi aiurea, sub forme
tot mai pitoreşti. Căci un pavilion de cinci încăperi cu
grădină, la periferia Parisului, costă în medie 12 000 de
franci, prin anii 1910. Or, venitul anual mediu al familiilor
5
7
muncitoreşti în capitală se ridica atunci la 1 700 de franci,
iar cel al micilor funcţionari la 2 200 de franci. Pentru
mai multă preciziune, salariul zilnic al muncitorilor din
construcţii, în regiunea pariziană, în 1911, nu depăşeşte
5,50 franci. în Franţa, media este de 4,86 franci.
Este firesc deci, pentru cei proveniţi din clasele de
jos, şi care aspiră să devină proprietari, să se mulţumească
doar cu mini-realizări, lucru de care şi-au dat seama unii
arhitecţi, sensibili la piaţă, care se vor grăbi să aibă un
profit rapid. De exemplu, şiretul Petitpas - director al
ziarului Ma petite maison, fondat în 1905, - reuşeşte să
scadă preţul unui pavilion cu două încăperi, bucătărie şi
w.c. în interior - fără cabinet de toaletă - până la 1 300 şi
chiar 1 200 de franci127. Confratele lui, Bourniquel128, va fi
prezentat de editorul Garnier în câteva rânduri, arătând
cât se poate de limpede că lecţile lui Le Play şi ale emulilor
săi au fost perfect asimilate: „Se poate spune că cel ce nu
are propria sa casă trăieşte într-o stare de constantă
nesiguranţă (...). Şeful de familie îi grupează pe ai săi în
jurul unui adevărat cămin, îndepărtându-i de
promiscuităţile tentaculare; demnitatea, valoarea morală,
educaţia chiar a fiecărui membru al familiei nu au astfel
decât de câştigat".
Tonul a fost dat, iar Bourniquel poate ieşi pe piaţă cu
un eşantion complet de clădiri, de la căsuţa pentru
muncitorii mai înstăriţi trecând prin prăvălia
comercianţilor şi casa industriaşului până la eleganta vilă
burgheză. în acest caz, un acoperiş ascuţit, înţesat cu
giruete, se acordă cu turnuleţul-cu-scară, ceea ce adaugă
la peisaj o notă medievală de cel mai bun gust. Cele mai
modeste din aceste realizări sunt împodobite aproape toate
cu un peron, care se impune ca un adevărat topos pentru
acest gen de construcţii. Franţa cu acele prescurtări: ,,Sam
suffit"* („Mi-ajunge"), „Ceti pas tout c'qui m'faut"
(„Nu-i chiar tot ce-mi trebuie"), „Rien sans peine"
(„Nimic fără osteneală") şi multe alte „On s'y plaît" („Aşa
ne place", „Ei şi!"), în care fiecare familie se închide ca
să se apere de „barosani" şi de „meteci", capătă formă,
în aşteptarea tristei epopei a împărţirii în loturi din
perioada interbelică, care va frânge visul unei barăci
insalubre. Dar ce importanţă mai au toate acestea într-o
vreme în care proprietatea este „esenţială"? Un jurnal care
apărea de mai bine de cincisprezece ani se va intitula pur
şi simplu Not' cabane (Baraca noastră), mărturie
lingvistică suplimentară pentru forţa hipocoristică,
specifică în Franţa, a oricărui element legat de adjectivul
„mic".
*Corect: „ţa me suffit".

58
 Totuşi, de ce un pavilion „cochet" ar trebui să aducă
în mod obligatoriu fericirea? Cel puţin un scriitor a atacat
stupiditatea acestui mit. în Vili a Oasis ou Ies Faux
Bourgeois (Vila-oază sau falşii burghezi, 1932), Eugene
Dabit - unul din rarii noştri proletari-scriitori, inexplicabil
uitat astăzi - povesteşte istoria cumpărării unei vile la
periferia pariziană de un cuplu de „foşti mari mahări".
Două etaje, în semn de reuşită socială, o grădină închisă
cu ziduri, pentru, a evita relaţiile de vecinătate; un bazin
decorativ, un garaj, căci... avem şi automobil. Totul pentru
a fi fericit în acest model ideal, răspândit în milioane de
exemplare. Dar soarta este uneori ingrată: pavilionul îşi
va ucide proprietarii.

NOILE LOCUINŢE ALE POPORULUI

Iniţiativa privată prinde teren
Marele vânt subversiv al socialismului şi al artei sociale 129
sufla şi peste Şcoala de bele-arte, către sfârşitul veacului
al XlX-lea: printre tinerii arhitecţi diplomaţi, unii păreau
frământaţi de preocupări cu totul diferite de cele ale
confraţilor mai în vârstă, preoţi consacraţi ai inaccesibilei
Frumuseţi. Nu se întâlneau oare pe atunci lucrări publicate,
care ar fi putut fi semnate de ingineri sau de medici130?
într-adevăr, o nouă piaţă este pe cale să fie inaugurată,
iar augurii profesiei iau cunoştinţă de ea, încă de la primele
semne: „Din simplă operă filantropică, aşa cum era
altădată, construirea de locuinţe ieftine va fi considerată
de acum înainte un plasament de fonduri, dublat de un
act de socialism luminat. Confraţilor noştri le revine
misiunea de a studia chestiunea din punct de vedere
tehnic". Astfel se exprimă un redactor într-unui din
numerele revistei La Semaine des constructeurs, apărut
în 1890.
La Paris, câteva realizări de răsunet se fac remarcate
după votarea legii din 1894. Societatea filantropică îşi
continuă eforturile: 54 de locuinţe într-un imobil situat
Pe strada Hautpoul, nr.19 (arondismentul XIX), în 1897;
38, în 1898, pe strada Clignancourt, nr.77 (arondismentul
XVIII); în acest ultim ansamblu, spre disperarea lui
Georges Picot, se înregistrează mai puţin de un copil de
familie: propaganda neomalthusiană îşi exercită oare, şi
aici, influenţa distructivă? Dar locatarii, ca de altfel toţi
cei care locuiesc în imobilele Societăţii, îşi plătesc regulat
59
 datoriile. în zorii secolului al XX-lea, Societatea
im filantropică a reuşit să smulgă 190 de familii muncitoreşti,
cuprinzând 622 de persoane, din infernul cocioabelor
pariziene...
în 1902, Charles Guyon ridică pentru societatea civilă
a Grupului de case muncitoreşti131 - în realitate, o fundaţie a
producătorilor de zahăr Lebaudy -, trei corpuri de clădiri (
în strada Jeanne-d'Arc, nr.5, arondismentul XIII),
împărţite în 71 de locuinţe şi prevăzute cu servicii comune:
bibliotecă, adăpost pentru biciclete şi maşini de copii,
spălătorie, uscătorie, băi cu duşuri, cazan. Pentru aceeaşi
societate, Labussiere va concepe în 1905 un grup de 175
de locuinţe, construite în strada Ernest-LefSvre, nr.5-7
(arondismentul XX).
La periferia din imediata apropiere a Parisului, la
Saint-Denis, Societatea anonimă pentru locuinţe
economice s-a distins în mod special: din 1902, are la
activul său 342 de locuinţe - datorate toate lui Charles
Guyon, deja amintit-, repartizate în 11 imobile colective,
\ la care se adugă 21 de pavilioane.
Nu a fost uitată nici femeia singură, obiect al
solicitudinii lui Georges Picot: el nu a ezitat să scrie în
La Reforme sociale - revista lui Le Play -, în 1900, „că
nu există nici un loc într-un hotel mobilat pentru
muncitoarea care vrea să trăiască la Paris din muncă".
Un înalt funcţionar de la poliţie a declarat: „Am ajuns la
convingerea că, dintr-o sută de fete care ajung la
prostituţie, 95 dintre ele o fac din cauza lipsei de
locuinţe"132. Diferite societăţi de caritate oferă aproximativ 1
000 de paturi în cămine. Or, la Paris trăiesc
-recensământul datează din 1891 - 339 344 de
muncitoare, din care 165 774 în vârstă de la douăzeci la
treizeci şi nouă de ani.
Societatea filantropică nu ignoră această problemă de
înalte consecinţe morale. Graţie unei donaţii - 500 000 de
franci din partea baroanei Hirsch-, ea va deschide, în 1902,
un hotel mobilat pentru doamne şi domnişoare, în strada
Grandes-Carrieres, nr. 37 (arondismentul XVIII): 20 de
camere^cu 1 franc pe noapte; 36 de cămăruţe cu 0,60 de
franci. încăperile sunt lipsite de lavabou, dar au o sală de
baie (20 de centime) şi duşuri (10 centime). Portarul
închide uşa clădirii la ora douăzeci şi două. Nici o întâlnire
nu este autorizată în camere; invitaţii se pot primi numai
în sala de reuniuni, între orele şaptesprezece şi optsprezece
şi jumătate; iar vizita unui bărbat are loc numai în biroul
directoarei. în curând, o administraţie mai mare va face
60
mult mai mult pentru personalul ei feminin. în 1906, Bliaut
implantează în strada Lille, nr.41 (arondismentul VII), în
plin cartier burghez, în spatele Casei depozitelor, Casa
doamnelor funcţionare la Poştă, Telegraf şi Telefon. Un
edificiu magnific - care există şi astăzi - influenţat de Art
Nouveau, care oferă 111 încăperi împreună cu serviciile
aferente comune.
Să nu ascundem totuşi rezistenţele şi iritarea Amicilor
Partenonului, bine instalaţi - în faţa Luvrului şi în
apropierea Institutului - în templul consacrat exclusiv
artelor Greciei şi Romei, după cum a declarat Ingres, în
clipa când Napoleon al III-lea a vrut să reformeze Şcoala,
în 1863. Lectura revistei L 'Archiţecte (1906-1935), organ
oficial al Societăţii arhitecţilor diplomaţi de către guvern
- fondată în 1877 -, stă mărturie în acest sens. SADG a
fost o mare putere: ea îi aduna aproape pe toţi arhitecţii
diplomaţi şi majoritatea celor ce au obţinut premiul Romei.
Or, încă din primul an al apariţiei sale, în plin război,
într-o perioadă când se face un important efort legislativ
în favoarea locuinţelor ieftine (HBM), cu texte care îl
completează pe cel din 1894, L 'Archiţecte nu le va rezerva
decât opt articole şi va reproduce doar o singură realizare,
un imobil colectiv, în 1913.

HBM (locuinţe ieftine) nu va fi niciodată un subiect

pentru premiul Romei
într-o altă revistă importantă, L'Architecture, organ al
Societăţii centrale a arhitecţilor, se lansează ideea.
Redactorii săi nu ignoră chestiunea locuinţelor
muncitoreşti, deoarece îi dedică numeroase articole, dar
preferă să nu se implice, păstrând o anume distanţă. Făcând
o trecere în revistă a saloanelor de artă, H. Saladin scrie:
„Văd după aceea case muncitoreşti, HBM, locuinţe cu
chirii modeste şi iarăşi HBM. N-aş vrea să trec drept un
critic greu de satisfăcut, dar HBM sunt oare cu adevărat
atât de importante din punct de vedere artistic, pentru ca
să ni se trimită atâtea pânze cu acest subiect? Ele nu ar
trebui să figureze în Salon, cu excepţia celor cu merite
excepţionale. Sunt, fără îndoială, excelente lucrări de
arhitectură, dar nu sunt opere de artă" 133 . Locuinţa
muncitorescă, s-a înţeles, nu va putea niciodată să aibă
acces la demnitatea supremă de subiect pentru candidaţii
'a premiul Romei. Aceşti tineri cumsecade ar prefera să-şi
lege numele de reşedinţa unui ambasador sau de o bazilică
te pelerinaj. Din fericire, câţiva franctirori, uneori chiar
r
a diplomă, vor şti să se debaraseze de formalism şi de
61
 poncife pentru a inventa soluţiile viitorului, adaptate
nevoilor familiale ale celor din clasa muncitoare. Vom
descrie, în continuare, câteva din realizările lor.

h'' Henri Sauvage se afirmă în arondismentul XVIII

în iunie 1904, ministrul comerţului, Georges Trouillot,
radical anticlerical de stirpe aleasă, inaugura la Paris, în
strada Tretaigne, nr.7 (arondismentul XVIII), primul
imobil construit de Societatea locuinţelor igienice şi
ieftine, prezidată de Frantz Jourdain, unul dintre pionierii
arhitecturii fierului şi adversar declarat al neoclasicilor.
Henri Sauvage, tânărul autor - de exact treizeci de ani -
al acestei clădiri exemplare de cinci etaje, cu schelet
din beton, cu umplutură din cărămidă, cu faţada reflectând
perfect planul, nu era un necunoscut. Fost elev al
atelierului Pascal, la Şcoala de bele-arte, dar ieşit de acolo
fără diplomă - ca şi Auguste Perret -, el era considerat
deja a fi în primul rând al arhitecţilor promotori ai Art
Nouveau, nu departe de Guimard, întâmplător şi prietenul
lui, o dată cu realizarea unei faimoase vile pentru
producătorul de mobilă Majorelle din Nancy, în 1898' 34.
In strada Tretaigne se pot regăsi toate dispozitivele
comunitare cerute de utopişti şi igienişti pentru locuinţele
muncitoreşti: sală de baie şi duşuri, magazin pentru o
societate cooperatistă de consum - Proletara -, un
restaurant igienic, o universitate populară şi, mai mult,
chiar o grădină suspendată - dispărută astăzi - pentru cure
de soare, considerate drept remediul suveran împotriva
tuberculozei. Aici, Sauvage a renunţat la drăgălăşeniile
ce le presupunea Art Nouveau neogotic sau vegetal; au
mai rămas doar câteva urme, în detaliile minore.
Ansamblul se impune ca o capodoperă de simplitate, la
care Perret renunţase, preferând să-şi acopere imobilul
din strada Franklin cu un placaj ceramic. Iată, aşadar, în
ce constă distanţa dintre arondismentele XVI şi XVIII.

Marile bănci intră în scenă

Sauvage va construi şi alte locuinţe populare în acelaşi
spirit, până la catedrala „locuinţelor ieftine" (HBM),
materializată în imobilul din strada Amiralilor
(arondismentul XVIII), în 1922. Cine va mai îndrăzni să
vorbească acum de arhitectură cu preţ redus? Cu siguranţă
nu aceşti „Domni Fraţi", atât de sensibili la Frumosul
aflat în toate lucrurile...

62
 în ianuarie 1905, Fundaţia Rothschild135 lansează un
„concurs pentru construirea unui grup de case, destinate
a fi folosite ca mici locuinţe salubre şi economice", situate
pe un teren triunghiular de 5 629 m 2, în arondismentul
XII, nu departe de gara Lyon (străzile Praga, Charles
Baudelaire, Theophile Roussel). In mod intenţionat,
programul este imprecis în acest sens: case cu etaje,
servicii comune, rentabilitate de la 3 la 4%. Concursul se
va desfăşura în două faze şi fără a se asigura realizarea
proiectului premiat. La 31 martie 1905, 127 de concurenţi
anonimi - fiecare având o deviză pentru identificare - îşi
aduc proiectele la Primărie, unde vor fi expuse în sala de
festivităţi. Juriul cuprinde şase arhitecţi şi şase membri ai
Fundaţiei, printre care Cheysson, Picot şi Siegfried.
Sunt reţinute în prima fază 25 de proiecte, şi, apoi,
numai 7. Marele învingător a fost un outsider,
Adolphe-Augustin Rey, „Totul pentru popor", primind
un premiu de 10 000 de franci. Venea apoi Henry
Provensal, „Utile dulci", un premiu de 9 000 de franci.
Amândoi erau foşti elevi ai Şcolii şi DPLG; Provensal
întreţinea strânse legături de prietenie cu Sau vage. Anatole
de Baudot - constructorul ansamblului Saint-Jean din
Montmartre - fusese eliminat la primul tur; Tony Garnier,
celebru de la proiectul pentru un Cartier industrial, trimis
de la Roma, a mers până la al doilea tur: proiectul lui
satisfăcea pe deplin aspiraţiile igieniştilor, prin faptul că
aducea a sanatoriu. Suprimarea totală a curţilor şi spaţiilor
libere, construcţii în zig-zag pentru a asigura o suprafaţă
însorită maximă, vaste apartamente, toate prevăzute cu
sală de baie, somptuoasă inovaţie, de care multe
apartamente burgheze nu beneficiau încă.
Concurenţii din faza a doua au sacrificat totul, în
unanimitate, principiului curţii deschise. Rey se distingea
prin caracterul total al proiectului lui: studii de ventilaţie,
exprimate prin scări în formă de străzi verticale; bucătării
de un rafinament nemaiîntâlnit: loc pentru aruncarea
gunoaielor, cufăr pentru lenjerie, dulapuri, baie cu duş,
cămară cu fereastră-oblon, având lame de lemn prevăzute
cu vată pentru filtrarea aerului; servicii colective complete:
băi-duşuri, lavoar, uscătorie, garaj de biciclete, restaurant
igienic, sală de reuniuni, camere pentru celibatari, terasă
pentru cure de soare. Ceva mai mult decât Sauvage, din
strada Tretaigne, dar într-o filiaţie identică, Rey alesese,
şi el, betonul ca material de construcţii - în acea perioadă
era total dispreţuit de către arhitecţii „serioşi" -, adăugând,

63
II11
la rândul lui, câteva fantezii pitoreşti în gustul zilei:
acoperişuri debordante şi marchize.
Nici un proiect nu ocolea problemele dezbătute de
igienişti de aproape treizeci de ani: locuinţe, în sfârşit
proporţionate în funcţie de mărimea familiei, încăperi
independente, raţionalizarea nevoilor. în colectiv,
concurenţii se simţeau evident mai puţin în largul lor;
trebuia oare să li se ofere muncitorilor chiar toate serviciile
necesare, cu riscul de a atenta la sacrosancta iniţiativă
individuală? Se putea oare amenaja o sală de conferinţe
sau o bibliotecă, susceptibile de a sluji propaganda
socialistă? Oare creşa nu le va împinge pe mame în ispita
de a-şi neglija copiii? Despre aceste chestiuni discutau
reformatorii sociali încă de la începutul veacului al
XlX-lea.
Concursul Rothschild a suscitat interesul unanim al
profesioniştilor, şi toată presa specializată i-a dedicat
articole favorabile. Un punct totuşi a suscitat o ostilitate
fermă: Fundaţia îşi anunţase intenţia de a crea o agenţie
de arhitecţi salariaţi, iar pontifii din diverse grupări au
văzut aici o atingere a statutului de exerciţiu liberal.
Acestor „Domni Fraţi" nu le-a prea păsat de asemenea
nemulţumiri: agenţia a funcţionat efectiv ca o echipă. Pe
plăcile de marmură aplicate la intrarea în fiecare imobil
al Fundaţiei figurează toate numele salariaţilor - până şi
cel al controlorului - implicaţi în construcţie.
Primul imobil ieşit din pământ, în strada
Marche-Popincourt, nr.l (arondismentul XI), cuprindea
76 de locuinţe; el a fost inaugurat în 1907. Ii urmară, în
1908, pe strada Belleville, nr.H7 (arondismentul XIX),
102 locuinţe; în 1909, pe strada Praga, la nr.10
(arondismentul XII), 321 de locuinţe; în 1912, în strada
Bargue, nr.ll (arondismentul XV), 206 locuinţe; între
1913-1919, în strada Marcadet, nr.256 (arondismentul
XVIII), 420 de locuinţe.
în acest palmares impresionant al iniţiativei
individuale, ansamblul din strada Praga - terenul pentru
concurs - a ajuns repede la celebritate. A fost supranumit
„Luvrul locuinţei populare", căci aici erau grupate, în
dispunerile colective, acel nec plus u/tra imaginat - uneori,
parţial realizat ca în Familisterul din Guise - de către
utopiştii cei mai progresişti: lavoar cu robinete
perfecţionate, inclusiv o uscâtorie cu aer cald, bai cu
duşuri, dispensar conceput într-un anume stil profilactic,
grădiniţ între trei şi şase ani, şcoală de supraveghere, unde
ă pentru copiii erau primiţi la ieşirea de la şcoală, iar joia,
copiii stăteau aici toată ziua; şcoală menajeră,
64
bucătărie unde se vindeau mâncăruri calde, de două ori
pe zi, în scopul popularizării unei alimentaţii sănătoase şi
raţionale.
De data aceasta, iniţiativa unui grup de personalităţi
care cunoştea perfect problema şi dispunând de puternice
mijloace financiare şi-a îndeplinit până la capăt rolul, deşi
eşecurile sale nu vor fi puţine. Cei doi laureaţi ai
concursului îşi vor găsi, cu acest prilej, adevărata menire,
mai ales primul. Augustin Rey, din arhitect de construcţii
religioase - la origine -, se va converti în misionar al HBM,
prezent la toate congresele şi publicând cărţi şi broşuri,
în care va merge până acolo încât se va manifesta ca
partizan al municipalizării terenurilor de construcţie. în
1907, el va intra în Consiliul superior al HBM, înlocuin-
du-1 pe Trelat. Schneider, secretar general al Fundaţiei
Rothschild, i se va alătura în 1912, ca şi Hatton, din partea
Fundaţiei Lebaudy: aceşti doi bărbaţi reprezintă elita
iniţiativelor private.

Oraşul Paris lansează un concurs

Primul concurs organizat de Oraşul Paris în vederea
construirii de HBM-uri, în august 1912, se va inspira direct
din acela care avusese loc în 1904136, şi va cunoaşte acelaşi
succes de presă şi de public. Au fost prezentate 111
proiecte, 58 pentru terenul din bulevardul Emile-Zola
(arondismentul XV); 53 pentru cel din strada Henri-
Becque (arondismentul XIII). în primul caz, se cerea o
construcţie cu mai multe etaje, care să cuprindă cinci tipuri
de locuinţe: de la modelul patru-camere plus sufragerie-
bucătărie, cu o suprafaţă de cel puţin 55 m 2, până la
modelul de locuinţă pentru celibatari, alcătuit dintr-o
cameră şi o nişă-bucătărie, totul întins pe o suprafaţă care
să nu depăşească 18 m2.
Programul pentru strada Henri-Becque, mult inferior
precedentului, atestă dispreţul faţă de săraci, fără nici un
drept la spaţiu şi la confort, deşi organizatorii îşi luaseră
deja precauţia de a preciza pentru candidaţi că ansamblul
construcţiilor lor nu trebuie să evoce „ideea de cazarmă,
de cartier muncitoresc sau de azil". Redus la un minimum,
apartamentul ar fi trebuit să fie compus dintr-o încăpere
comună şi o cameră, unde se putea instala o despărţitură
de înălţimea unui stat de om; ansamblul nu depăşea 30
m2. Ne întrebăm ce „autoritate" a cerut totuşi să nu existe
obligaţia din partea proiectantului de a prevedea un closet
Şi măcar un robinet racordat la conducta principală, pentru

65
fiecare apartament. Acei „Domni Fraţi" se dovediseră mult
mai respectuoşi faţă de proletarii parizieni...
Payret-Dortail va cîştiga cel dintâi premiu de 15 000
de franci pentru un ansamblu de 143 de locuinţe - în
bulevardul Emile-Zola -, asemănător imobilului
Rothschild din strada Belleville: două curţi de serviciu
accesibile vehiculelor, pe extremităţi, şi un scuar, în
centru. Albenque şi Gonnot vor fi reţinuţi pentru strada
Henri-Becque. A fost recompensată în vreun fel grija lor
pentru economie de spaţiu? In contradicţie formală cu
toate revendicările igieniştilor, ei nu prevedeau decât un
closet pentru două sau chiar trei locuinţe. Pentru aceşti
trei arhitecţi, aceasta va însemna începutul unei cariere
închinate habitatului social: după primul război mondial,
îi vom regăsi în echipa lui Henri Sellier, preşedinte al
Oficiului public al HBM al Parisului şi Senei şi promotor
al centurii roz, formată din bulevardele des Marechaux,
pe amplasamentul vechilor fortificaţii ale lui Thiers.
Câteva luni dună ________________
rw » !Wii;w «, [«îs

acest meritoriu efort al oraşului Paris, Henri Cheron,

ministru al muncii şi al prevederilor sociale, onora cu
prezenţa sa încheierea unei
realizări pavi-lionare de PARIS-JARDfNS
cel mai înalt interes pentru
noua societate, inspirată de radicalism. în sprijinul
familiilor numeroase -cu cel puţi n şase copii -,
societatea Locuinţa familială tocmai construise pe
strada Daviel, nr.4 (arondismentul XIII), 40 de
„cottages" împrejurul unei grădini centrale. Fiecare
dispunea de trei încăperi, în suprafaţă de 20 m2, un
confort spaţial încă neoferit O'r 88 afu până atunci
proletarilor, mai ales că de data aceasta se punea la
dispoziţie prin închiriere.
în vârstă de treizeci de ani, arhitectul acestei construcţii
vine dintr-o provincie îndepărtată şi rigoristă, ţinutul
Montbeliard. Fiu al unui industriaş protestant, originar
din Alsacia, Jean Walter - cunoscut mai târziu, pe plan
mondial, sub numele de Walter de Zellidja - are deja o
reputaţie bine stabilită în estul Franţei. El a practicat aici
66
preţuri declarate imposibile de către confraţii săi - o casă
de trei încăperi, bucătărie, cu pivniţă şi pod costa, la
Montbeliard, 2 400 de franci -, care nu cuprind propunerile
sale asupra industrializării anumitor elemente ale
construcţiei şi raţionalizării şantierelor.

Către „maşina de locuit"

într-adevăr, numai pe această cale trebuie mers, dacă se
doreşte închirierea de pavilioane pentru acele familii a
căror modicitate salarială le interzice orice vis de acces
la proprietate. La această epocă, nu sunt puţini cercetătorii
curajoşi în căutare de procedee tehnice ieftine, care să
permită soluţii de masă. Astfel, se pot citi în L 'Immeuble
et la Construction dans l'Est (Imobilul şi construcţia în
est), din 1913137, următoarele rânduri: „Locuinţa familiilor
numeroase ar trebui să facă obiectul unei industrii care să
pregătească prin procedee noi materialele necesare
lucrărilor: structură din lemn, din fier, din aglomerate,
din beton, din panouri apareiate etc; grinzi, şarpante şi
scări de aceleaşi dimensiuni, uşi şi ferestre de acelaşi tip
şi aceleaşi dimensiuni; instalaţii sanitare, feronerie pentru
uşi şi ferestre, diverse apareiaje. Identitatea materialelor
şi a obiectelor, facilitatea de asamblare ar realiza o
economie notabilă, permiţând totuşi o anume diversitate
în aspectul exterior, diversitate care nu ar constitui pentru
arhitecţii noştri decât un simplu joc". Un discurs atât de
terestru şi meschin nu avea evident nici o şansă de a-i
emoţiona pe marii preoţi ai Frumosului şi de a se reflecta
în învăţămintele predate la Şcoala din strada Bonaparte,
în care ochii rămâneau întotdeauna fixaţi pe liniile
forumurilor imperiale...
Totuşi statul se interesează îndeaproape de aceste
probleme triviale, deoarece, chiar în acel an 1913, s-a
anunţat în publicaţiile profesionale că Ministerul Muncii
va împărţi - în 1915 - medalii societăţilor pentru locuinţele
ieftine (HBM) care vor fi găsit cele mai bune metode de
fabricare sau de folosire a materialelor şi produselor ce
se pot adapta într-un mod economic la locuinţele destinate
celor cu venituri mici.
Dacă această edificatoare ceremonie s-ar fi derulat aşa
cum se prevăzuse, să fim convinşi că un veteran - născut
în 1853 - ar fi primit cel mai mare premiu. Georges
Christie, vicepreşedinte al Societăţii naţionale a
arhitecţilor din Franţa, în preajma războiului, redactor de

67
■ lucrări de popularizare profesională, poate candida la un
locşor în istoria conceptului de „maşină de locuit". înainte
de Le Corbusier, care, în mod bizar, s-a slujit de aceeaşi
denumire, fără să recunoască meritele inventatorului ei,
a expus un proiect de „vilă domino" 138, un pavilion
individual fără etaj - de patru camere - care se înălţau în
serii de câte patru, după un program precis. G.Christie
scria, într-adevăr: „Soluţia problemei HBM nu poate fi
găsită decât în căutarea unor procedee de construcţie
economică, cu ajutorul unor mijloace catalogate pentru
adaptarea lor uniformă şi care să permită ceea ce eu
numesc industrializarea casei".
Noi vom adăuga de acum înainte acest citat la cele
conţinute în antologiile Mişcării moderne, alăturând şi
câteva fotografii ale ansamblului din strada Saida
(arondismentul XV), care cuprinde 60 de locuinţe de patru
camere pentru Grupul de case muncitoreşti: Labussiere
şi-a încercat puterea - nu fără succes - utilizând betonul
Hennebique. Chiar în preajma războiului, această
construcţie de o mare simplitate anunţă, iată, cântecul de
lebădă al fundaţiilor private.
Căci o lege votată în 1912 va da, în sfârşit, câteva
roade. în mai 1914: crearea Oficiului public al HBM
pentru Paris şi Sena, însărcinat să studieze - pe un vast
teritoriu - problemele locuinţei populare şi să administreze
imobilele construite în baza unui împrumut de 200 de
milioane. Publicul nu va dispreţui competenţa privatului:
Schneider - de la Fundaţia Rothschild - şi Labussiere - de
la Fundaţia Lebaudy - intră în consiliul de administraţie
al Oficiului, unde preconizează aceeaşi structură de
agenţie ca la „Messieurs Freres" („Domnii Fraţi").
Provensal şi Besnard - foşti laureaţi ai concursului din
1905 - sunt şi ei chemaţi, ca şi Maistrasse, viitorul arhitect
al cartierului-grădină din Suresnes.
Nu ar trebui totuşi să ne înşelăm. Revista Concours
publics d'archi tec ture 139 ar putea lăsa impresia unei
anumite înfloriri de realizări sociale, dar profesioniştii ştiu
că realitatea pieţei se prezintă altfel. De la începutul
secolului al XX-lea, clădirea se orientează de preferinţă
către construcţia de lux, fapt subliniat de toţi
observatorii140.
în acei ani premergători războiului, creşte costul vieţii,
iar chiriile nu rămân nici ele pe loc, ceea ce va declanşa
reacţii populare, pe care unii vor încerca să le orchestreze.
Pe 6 ianuarie 1910, la Bursa muncii din Clichy - la
iniţiativ a lui Constant, consilier prudhommesc- , se
68
 fondează Uniunea sindicală a locatarilor muncitori141. A
trecut timpul violenţei anarhiste - acţiunea lui Bonnot şi
a bandei sale s-a transformat în cele din urmă în
delincventă -, iar secţiunile apărute rapid în aproape toate
arondismentele pariziene şi în mai mult de douăzeci de
comune periferice publică un program, pe care partidele
politice de stânga ar trebui să-1 susţină: insesizabilitatea
mobilierului aparţinând muncitorilor, suprimarea acelui
„dinar al Domnului"142 şi acelor cadouri pentru portar;
plata la termenul prevăzut, impozitare a chiriilor şi asanare
a locuinţelor insalubre în sarcina proprietarilor.

Georges Cochon şi „Polka" locatarilor

La începutul anului 1911, Uniunea sindicală a încredinţat
responsabilitatea secretariatului său general muncitorului
parizian Georges Cochon, un militant în culori vii, cu un
simţ al umorului şi al publicităţii unic, la acea vreme, în
mişcarea muncitorească franceză. Se poate conta pe el,
atunci când se simte nevoia unor lovituri spectaculare, pe
care el va avea grijă să le înmulţească în 1913 - după
expulzarea lui din Uniune şi fondarea unei Federaţii
naţionale1 şi internaţionale a locatarilor - la Paris şi în
provincie ".
Vremurile bune ale Ligii împotriva proprietarilor,
celebră prin acţiunile sale de mutare haiducească, la
chemarea pădurii, de prin anii 1890, par a fi revenit: o
nouă explozie de cântece populare îl ridică în slăvi pe
Robin Hood din Paris, al cărui patronim* este evident un
noroc rar pentru „textieri". Porceasca** şi Polka
locatarilor vor fi fredonate în toate cartierele populare, iar
martorii operaţiunilor lansate de Cochon vor relua în cor
refrenul lui Montehus:
Iacătă-1 pe Cochon cum mi-i mută
La chemarea, la chemarea ei.
Iacătă-1 pe Cochon cum mi-i mută
La chemarea pădurii.
Sau:

E Musiu Poincare
Preşedinte al Republicii
* Hood = Bois = al Pădurilor, (n. tr.)
** „La Cochonnette" de la G.Cochon (cochon = porc) (n. tr.) 69
I E Musiu Cochon
Preşedinte al
Golanilor.
Sau încă:
E Cochon, e Cochon
Al de-1 doare-n cot de proprietari
E Cochon care-1 mută pe-un tovarăş
E Cochon, prieten al proletarilor
E Cochon, ăl de-1 doare-n cot de administraţie.
în iulie 1913, Cochon va realiza una dintre cele mai
frumoase „mutări" ale sale, de conivenţă cu contele
Antoine de La Rochefoucauld: acesta va pune la
dispoziţia lui Cochon hotelul său particular, pe care
tocmai îl părăsise din Bulevard Lannes, nr.17, şi al
cărui contract de închiriere curge încă optsprezece
luni. Cochon nu întârzie să instaleze de îndată opt
familii, care număra treizeci şi cinci de copii. Pe
zidurile acestui nou fort Chabrol se desfăşoară
afişul Federaţiei lui Cochon, realizat de Steinlen.
Gata să intre în această bătălie privind
problemele locuinţei, iată că se aliniază şi azi
protagonişti mai bine crescuţi şi mai puţin exigenţi,
dar pe care puterile publice nu îi pot ignora: aceştia
sunt apărătorii familiei franceze, în 1896, dr.
J.Bertillon, deja citat anterior144, a întemeiat Alianţa
naţională pentru creşterea populaţiei franceze, o
asociaţie dintre cele mai selecte, din care va face
parte -între alte personalităţi - şi Cheysson. Aici,
grupul se va mulţumi să reclame numai reforma
contribuţiei mobiliare. Familiile numeroase - din clasa
de mijloc -, obligate să ocupe o locuinţă mai mare,
erau taxate mult prea sever. O cotă mobiliară ridicată
nu dovedea totuşi îndestularea. Nu ne vom aştepta
vreodată ca Bertillon şi prietenii săi să atace frontal
proprietatea; mai virulentă va fi Liga populară a taţilor
şi mamelor de familie, numeroasă, creată în 1908, de
către căpitanul Maire: membrii ei nu se vor da în lături
de la participarea la manifestaţiile împotriva
proprietarilor, organizate de grupurile de stânga145.
Marea presă va da un larg ecou, în general
favorabil, actelor de curaj susţinute de Cochon:
scandalul celor-fă-ră-locuinţe a sfârşit prin a
impresiona pe ziarişti. în 1912, Le Matin, unul din cele
patru cotidiane franceze - 600 000 de exemplare -
sprijinit de Briand şi specializat pe cauze naţionale, a
întemeiat un comitet pentru HBM: două mari premii
de Roma, Nenot - arhitect-consilier al Fundaţiei
70
Rothschild - şi Bernier - autorul Operei Comice -, vor fi
printre membrii fondatori. Dar nimic, sau aproape nimic
nu se concretizează; lucrătorii din construcţii nu se
mobilizează în sprijinirea idealului privind locuinţa
maselor. Totuşi, acestea se vor pune în mişcare 146, la 2
august 1914, sub drapelul Uniunii sfinte, ridicat foarte
sus de către antimilitariştii din ajun, când nu prea aveau
mare lucru de apărat...

NOTE
1. Topographie physique et medicale de Brest et de sa
banlieu, 1834.
2. La Bourgeoisie parisienne de 1815 ă 1848, Paris, SEVPN,
1963, 662 p.
3. De l'inegalite sociale dans une grande viile industrielle:
le drame de Lille de 1850 a 1914, Lille, Ed. Universitaires,
1976, 444 p.
4. Articol de L.Roux în Le Cabinet de lecture, dec.1838;
litografie de J.Quartley pentru Le Magasin pittoresque,
dec. 1847.
5. La Cousine Bette, 1848.
6. Hotărâre din 15 iulie 1848.
7. 22 iulie 1882.
8. Decret din 23 iulie 1884.
9. Decret din 13 aug.1902.
10. Asupra ansamblului chestiunii, vezi Louis Hautecoeur,
Histoire de l'architecture classique en France, Paris, Picard,
t.VI şi VII, 1955 şi 1957.
11. Louis Reybaud, Jerome Paturot â la recherche d'une
position sociale, 1864.
12. Balzac, Ferrague, 1833.
13. Les Mysteres de Paris, 1844-1845.
14. Jean-Louis Deaucourt, Le Concierge, mythe et realite,
DEA, Paris-VII, dec. 1981.
15. Un concierge de la rue du Bac, 1868.
16. Pot-Bouille, 1882.
17. La Cousine Bette, op.cit.
18. Jean-Paul Aron, Le Mangeur du XIX' siecle, Paris,
Laffont, 1973, 310 p.
19. Emile Cardon, L'Art au foyer domestique, 1884.
20. Maxime Du Câmp, Souvenirs litteraires 1882; Henri
Rochefort, Les A ventures de ma vie, 1896-1898; Henry Bataille,
L'Enfance eternelle, 1922.
21. La Bourgeoisie parisienne de 1815 â 1848, op. cit.
22. Cazul unui igienist celebru, care se simţea mult mai
bine în canalele pariziene decât în saloanele societăţii înalte,

71
 încredinţează
41. Guy
Balland, 1983, elevului
de372 p.Jean său,
Rothschild, Edmond
Contre bonneDuthoit.
fortune..., Paris,
42.
Paris, Paul Chabot, et Yvonne domestiques en 1900,
Tema-Editions,
43. Louis 1977,Villegiature
Burnet, 255 p. et Tourisme sur Ies cotes de
France, Paris,
44. La Hachette,
Viile d'hiver 1963, 484 p. Paris, Institut francois
d'Arcachon,
d'architecture, 1983, 238 p.
45. Gabriel Ddsert, La Vie quotidienne sur les plages
normandes du Second Empire aux annees folles, Paris, Hachette,
1983, 334 p.
46. Vezi Jean-Herve' Donnard, Les Realites economiques
et sociales dans La Comedie humaine, Paris, A. Colin, 1961,
488 p, cap. VII, pp. 173-194.
47. Le Medecin de campagne, Le Cure de village, Les
Paysans;
diable. Franţois le Champi, La Petite Fadette, La Mare au
48. Cahiers de l'architec ture rurale, 1790-1791.
49. Trăite des constructions rurale.
49. Leon Perthuis de Laillevault, Trăite d'architecture rurale,

a 1810; Urbain Vitry, Le Proprietaire architecte, 1827; A. Roux,

Recueil de constructions
51. Trăite
1858-1860, ruralesrurales
de constructions
2 voi.
52. Destinde sociale, 1834.
et commerciales, 1843.
et de leur disposition,
53. Recueil des
du departement de principaux
l'Aube, 1835.travaux des conseils de salubrite
54. Henri Bon, Recherches hygieniques sur Ies habitants de
la campagne de la commune de Lacaune, 1837.
55. „Rapport d'un voyage fait dans Ies cinq departements
de la Bretagne pendant les annees 1840 et 1841", Memoire de
1'Institut (Academia de ştiinţe morale şi politice), t. IV, 1844,
pp. 56.
1794635-794.
Voyage
et 1795, dans le Finistere ou Etat de ce departement en
3 voi.
57. Memoire en faveur des travailleurs et des indigents de
la classe agricole des communes rurales de France, 1844.
58. Seance
la question des du conseil general
logements du 30
insalubres, aout 1850,
Arhivele rapportF8
naţionale, sur210.
59. Dr. Bertrand, MSmoire sur Ia topographie medicale du
departement du Puy-de-Dome, 1849; J.-S. Edouard Noel,
Quelques Considerations generales sur l'hygiene dans les
campagnes
ian. 60. pp.des
Tabîeau
1851, Vosges,
des
9-27. 1851. rurales de la France en 1850,
populations
 61. J. F. Eugene Deflandre, Essai sur I'hygiene des
campagnes de la Picardie, teză la Paris, 1853; N. P.
Abel-Poullain, Essai sur l'hygiene des habkants dans le canton
d'Arc-en-Barrois (Haute-Marne), teză la Montpellier, 1855;
J.B.M. Henri Demathieu, Essai sur l'hygiene dupaysan du haut
Limousin, teză Ia Paris, 1863; Paul Casteneau, Quelques
Considerations sur I'hygiene d'une pârtie de la population de
la Haute-Garonne, teză la Montpellier, 1864.
62. Topographie mâdico-hygienique du departement du
Finistere ou Guide sanitaire de l'habitant, 1860.
63. Les Populations agricoles de la France, 1885-1893, 3
voi.
64. Hygiene et Maladies des paysans, ilude sur la vie
materielle des campagnards en Europe, 1882, partea I, capiii,
„Les habitations rurales; principales causes de leur insalubrite",
pp.36-76.
65. Essai sur l'habitation rurale en Bretagne, 1898.
66. Voyages en France, 1931, 3 voi., t.I, Prefaţă.
67. Nouvelle Histoire de Paris, La Deuxieme Republique
et le Second Empire, 1848-1870, Paris, Hachette, 1981, 470 p.
68. Louis Chevalier, Classes laborieuses et Classes
dangereuses â Paris pendant la premiere rnoitie' du XIX" siecle,
Paris, Pion, 1958, 567 p.; Adeline Daumard, Maisons de Paris
et Proprietaires parisiens au XIXC siecle, 1809-1880, Paris, Ed.
Cujas, 1965, 285 p.; Roger-Henri Guerrand, Les Origines du
logement social en France, Paris, Editions ouvrieres, 1966, 360 p.
69. Rapport sur la marche et les effets du cholera-morbus
dans Paris et les communes rurales du dâpartement de la Seine,
1854; Ange-Pierre Leca, Et le cholera s'abattit sur Paris, Paris,
A. Michel, 1982, 290 p.
70. Jeanne Gaillard, Paris, la viile, 1852-1870, Paris,
Champion, 1976, 676 p.
71. Dr. Octave du Mesnil, L'Habitation du pauvre, 1890;
conte d'Haussonville, Misere et Remădes, 1886.
72. Madeleine Fernandez, La Ceinture noire de Paris, teză
pentru ciclul 3, Paris-VII, 1983.
73. Rapport găneral sur les Spidemies pendant l'annee 1882,
1884.
74. L 'Epidâmie cholirique de 1892 dans le departement de
la Seine, Consiliul de igienă şi salubritate al departamentului
Senei, 1893.
75. Essai de statistique comparee du surpeuplement des
habitations a Paris et dans les grandes capitales europâennes,
1894.
76. Tableau de l'etat physique et moral des ouvriers
employis dans les manufactures de coton, de laine et de soie,
1840, 2 voi.

74
 77. Des classes ouvneres en France pendant I'annee 1848,
1849.
78. 1861, cap.IV, „Logements d'ouvriers", pp. 146-176.
79. Jean-Pierre Babelon, ,,Les cites ouvrieres de Paris",
Monuments historiques, nr.3, 1977, pp. 50-54.
80. Jean-Baptiste Duroselle, Les Debuts du catholicisme
social en France (1822-1870), Paris, PUF, 1951, 787 p.
81. La Construction moderne, 1 feb. 1890, pp. 200-202, 20
sept. 1890, pp.598-600; Bulletin de la Societe francaise des
habitations
82.pp. a bon marche,
L 102-107.
'Architecture et lanr.2, 1890, pp.ldans
Construction 19-152.
1 'Ouest, sept.
1907,
83. Mangini publică, în 1891, o lucrare intitulată Les Petits
logements dans les grandes villes et plus particulierement a
Lyon, în care el îi acuză pe arhitecţi de faptul că sunt incapabili
să construiască făcând şi economie. Cu privire la Mangini, vezi
broşura lui E. Aynard, La Vie et les Oeuvres de F. Mangini,
1903.
84. Bulletin de la Societe francaise des habitations ă bon
marche, nr. 3, 1890, pp. 204-224 şi nr. 3, 1891, pp. 316-346.
Vezi, de asemenea, Bernard Marrey, Rhone-Alpes, Paris, Ed.
del'Equerre, 1982, 440 p.
85. Numărul valorilor cotate la Bursa din Paris, în 1894,
după L 'Annuaire statistique de la France, anul 1894, tabelul
nr.505, se ridica la 938. în 1869 era de 402.
86. La Fausse Industrie, 1835-1836, 2 voi.
87. Catalog prin care se anunţă Le Nouveau Monde
industriei et societaire, 1830.
88. Sumar al Trăite de l'association domestique-agricole,
1822.
89. Destinee sociale, 1834, 2 voi.
90. Soluţia străzii-galerie pare a-i fi interesat în mod deosebit
pe contemporanii lui Fourier. Din 1830, Tissot, într-o lucrare
intitulată Paris et Londres compares, propune un model
asemănător, în mod evident inspirat de falanster, de la care
împrumută, de asemenea, şi încălzirea colectivă. La acest nou
confort, el adaugă şi ascensoarele: „Vom putea folosi, scrie el,
ca să urcăm şi să coborâm nişte maşini puse în mişcare de aburi
sau de mijloace mecanice".
91. Asupra lui Calland, vezi lucrarea nostră, Les Origines
du logement social en France, op. cit., cap. IV, pp. 153-160.
92. Lucrarea esenţială este aceea scrisă de soţia sa, Mane
Moret: Documents pour une biographie complete de J.-B.
A.Godin, 3 voi., apărute între 1902 şi 1910. Vezi, de asemenea,
cele mai recente studii: Henri Desroche, La Societe festive: du
fourierisme ecrit aux fourierismes practiques, Paris, Ed. du
Seuil, 1975, 413 p.; Annick Brauman, Le Familistere de Guise
ou Ies Equivalents de la richesse, Bruxelles, Arhivele de
arhitectură modernă, 1976,155 p.; Le Familistere Godin â Guise.
75
Habiter 1'Utopie, Paris, Ed. de la Villette, 1982, 205 p.; Guy
Delabre şi J.-M. Gautier, Godin et le Familistere de Guise, Laon,
Societate arheologică din Vervins şi din Thierarche, 1983, 330
P-
93. 1871, partea a IV-a, cap. XX, „Le palais social", pp.
435-625. Această carte, prezentată şi adnotată de J.-F. Rey şi
J.-L. Pinot, a fost reeditată în 1979, Quimperle, La Digitale,
502 p.
94. După mărturia lui Oyon, care a descris cel dintâi, în
1865, Familisterul, acestea erau curăţate de trei ori pe zi.
95. Godin nu urmează această experienţă, locuitorii palatului
preferând să se ocupe ei înşişi de pregătirea mesei.
96. Solutions sociales, op. cit., partea a IV-a, cap.XX, p.
461.
97. J.-B. Andre Godin et le Familistere de Guise, 1905.
98. Alfred Dominic Roberts, Zola and Fourier, teză la
Universitatea din Pennsylvania,1959.
99. J. Figueroa, „La politique du logement de la Societe
des houilleres de Blanzy de 1833 â 1900", Milieux, nr.2, iunie
1980, pp.34-39.
100. M. Bougaud, Communication a la Societe
d'encouragement ă 1'industrie naţionale, le 26 marş 1886 ( F.
Bapterosses murise în anul precedent).
101. Christian Devillers şi Bernard Huet, Le Creusot,
naissance et developpement d'une viile industrielle, 1782-1914,
Seyssel, Champ-Vallon, 1981, 287 p.
102. Roland Trempe, Les Mineurs de Carmaux, 1848-1914,
Paris, Editions ouvrieres, 1971, 2 voi., 1 013 p., t. I, cap. V,
„L'evolution du genre de vie, le logement", pp. 258-286.
103. Expoziţia din 1889, Menier, type des maisons de
Noisiel; Bulletin de la Societe francaise des habitations â bon
marche, nr.4, 1892, pp. 450-455; Bernard Marrey, Un
capitalisme ideal, Paris, Clancier-Guenaud, 1984, 175 p.
104. Societatea minelor din Dourges, Habitations ouvrieres,
1909.
105. Bulletin de la Societe industrielle de la Mulhouse,
nr.l 17, august 1852, pp. 127-29.
106. „Rapport du Comite d'economie sociale sur la
construction d'une cite ouvriere â Mulhouse", ibid., nr.124.
aprilie 1854, pp. 299-316.
107. „Rapport sur les forces materielles et morales de
l'industrie du Haut-Rhin pendant les dix dernieres annees (1851-
1861)", ibid., oct. 1862, pp. 469-473.
108. „Les institutions privees du Haut-Rhin, notes remises
au comite departemental de l'Exposition universelle de 1867",
ibid, feb. 1867, pp. 81-91.
109. Asupra istoriei cartierului, vezi raportul de cercetare
al lui Stephan Jonas, La Cite de Mulhouse (1853-1870): un

76
modele d'habitat economique et social du XIX' siecle, 1981, 2
voi., Paris, secretariatul Cercetării arhitecturale, 2, bulevardul
parc-de-Passy, 75016 Paris. Punctul de vedere actual al
membrilor Societăţii industriale a fost expus de J.-P.Hohly în
buletinul care celebrează cea de a 150-a aniversare de la fondarea
sa, nr.3, 1976, pp. 11-115.
110. Emile Muller, Cite ouvriere ă Paris, faubourg
Saint-Antoine. Maisons isolees avec jardins, s.d.
111. Journal officiel din 14 aug. 1875, nr. 222, anexa 3 283
(şedinţa din 27 iulie), pp. 6788-6792.
112.Asupra lui Le Play, vezi J.-B. Duroselle, Les Debuts
du catholicisme social en France, op.cit., partea a IH-a , „Les
tendances paternalistes du catholicisme sociale sous Napoleon
III", cap. IV, 2, „Le Play et son ecole", pp. 672-684.
113. -L 'Ecole de la paix sociale, son histoire, sa methode et
sa doctrine, 1881, program guvernamental, art.2: „A facilita
familiei posesiunea unui patrimoniu şi proprietatea asupra
căminului ei".
114. 2 voi., 1864.
115. Cap.III, „La familie", pp. 170-181.
116. T.II, cap.Vl, „Les rapports prives", pp. 14-21.
117. Congres internaţional d'hygiene, de sauvetage et
d'economie sociale tenu a Bruxelles du 27 septembre au 4
octobre 1876, 2 voi., t. II, pp. 487-550.
118.Congres internaţional d'hygiene tenu a Paris du Ier au
10 aout 1878, chestiunea a IV-a, „Des logements des classes
necessiteuses", 1878, pp. 1-8.
119. Tabelul statutelor şi caietul de sarcini al acestei societăţi
au fost reproduse în BuHetin de Ia Societe frangaise des
habiiations â bon marche, nr. 3, 1893, pp. 250-279.
118.Numărul din 27 august 1881.
121. Eugene Rostand, L'Action sociale par I'iniţiative
privee, 1892. L'Habitation du peuple, pp. 147-348; Guy
Dumont, La Question du logement social â Marseille de 1875 a
1939, teză pentru ciclul 3, Universitatea din Aix-Marseille, 1973.
122. BuHetin de Ia Societe frangaise des habitations a bon
marche, nr.l, 1890, pp. 35-75.
121. La Construction moderne, 29 iulie 1898, pp. 210-212.
122. 1 februarie şi 1 martie 1903.
123. Le Beton arme, organ al concesionarilor şi agenţilor
sistemului Hennebique, sept. 1903, pp. 49-51.
124. Majoritatea realizărilor, pe care le-am citat, au făcut
obiectul unor articole - uneori ilustrate -, apărute mai ales în La
Construction moderne şi în Bulletin de Ia Societe frangaise des
habitations â bon marche.
123. Maisons de campagne, Villas et Cottages, 1913.
124. Pour construire sa maison, 1919, 281 de planşe.
125. Vezi lucrarea noastră, L'Art nouveau en Europe, Paris,

77
Pion, 1965, 237 p.
130. Charles Lucas, Etude sur Ies habitations a bon marche Alain Corbin
en France et a l'etranger, 1899; Henry Provensal, L'Habitation
salubre et â bon marche, 1908; E. Schatzmann, Conditions
hygieniques nâcessaires dans l'habitation des enfants, 1911,
Emile Guillot, La Maison salubre, 1914. 4
131. Eugene Hatton, Fondation ,,Groupe des maisons
ouvrieres", ses immeubles en 1907, leur exploitation, services
generaux,l901. CULISE
132. Les Garnis d'ouvriers a Paris, 1 iunie 1900, pp.823-
851, şi L'Habitation de la jeune fille dans les grandes villes,
16 iulie 1901, pp.145-153.
133. L'Architecture aux salons de 1913, 14 iunie 1913.
134. Cu privire la Sauvage, vezi catalogul expoziţiei
organizate la sediul Societăţii arhitecţilor premiaţi de guvern,
la Paris, în 1976, Bruxelles, Arhivele arhitecturii moderne, 253
P-
135. Asupra Fundaţiei Rothschild, există până în prezent o
singură lucrare, aceea a Mariei-Jeanne Dumont, La Fondation
Rothschild et les Premieres Habitations a bon marche de Paris,
1900-1914, memoriu pentru ciclul 3, Unitatea pedagogică de
arhitectură nr.l, 1980.
• 136. Viile de Paris, Premier Concours pour la construction
d'HBM, rapport du jury, f.d.
137. 12 oct. 1913, pp. 461-463.
138. Moniteur des beaux-arts et de la construction,
aug.-sept.1913, p. 1854, 1855, şi ian. 1914, pp. 1909-1914.
139. Revistă lunară, 1895-1914.
140. A. Gaillardin în La Construction moderne, 2 feb. 1913.
139. O primă cercetare asupra mişcării locatarilor la Paris a
fost efectuată de Susanna Magri, Le Mouvement des locataires
â Paris et dans Ia banlieu parisienne, 1919-1925, Paris, Centrul
de sociologie urbană, 1982, 136 p.
142.Sumă dată portarului de către un nou locatar, în
momentul în care se instalează în apartamentul repartizat.
143. Gesta lui Cochon a fost povestită în jurnalul
L'Humanite: „Memoriile lui Cochon sau scandalul sfântului
Policarp", din 17 nov.1935 la 17 ian. 1936. Acest foileton era
semnat Casimir Lecomte, în realitate Andre Wurmser.
144. Cu privire la Bertillon „repopulatorul", vezi lucrarea
noastră La Libre Maternite, 1896-1969, Paris, Casterman, 1971,
164 p.
145. Asupra mişcării familiale, vezi Robert Talmy, Histoire
du mouvement familial en France, 1896-1939, Paris, Uniunea
naţională a caselor de alocaţii familiale, 2 voi., 317 şi 382 p.
146. Cu excepţia anumitor anarhişti şi a câtorva
neomalthusieni, printre care şi Eugene Humbert, care a trecut
în Spania, Cochon va aştepta până în 1917 pentru a dezerta.

78
Declaraţia drepturilor omului marchează, după Loius
Dumont, triumful individului, Dar acesta rămâne, în
secolul al XlX-lea, o categorie abstractă, încă prost
definită. Cetăţeanul cucereşte treptat plenitudinea puterilor
sale. Definitiv stabilit în 1848, sufragiul universal este
exclusiv masculin. Secretul votului nu este garantat decât
în 1913, dată la care se prescrie folosirea cabinei de vot şi
a buletinului fără plic.
Persoana este lipsită de fundamente legale.
Constituanţii ar fi dorit să meargă mai departe în
determinarea prerogativelor sale. Dar au fost antrenaţi de
„circumstanţe" sau, mai profund, de un iacobinism
fundamental, rezistent la instaurarea unui adevărathabeas
corpus care, chiar şi astăzi, rămâne încă de stabilit în
dreptul francez. Această preocupare există, totuşi.
Domiciliul este declarat in violabil (1792), iar percheziţiile
nocturne - interzise (1795). Casa şi noaptea schiţează un
spaţiu-timp al acelei privacy atât de necesare împrejurul
corpului, ale cărui libertate şi demnitate (suprimare a
majorităţilor pedepselor infamante) sunt admise.
Homosexualitatea, de pildă, nu mai este delict, exceptând
faptul când este însoţită de ultragiu public la pudoare.
Progresele juridice ale veacului al XlX-lea ezită în
faţa puterii publice sau familiale. Dreptul la secretul
corespondenţei este recunoscut târziu. Trebuie să aşteptăm
cea de a Treia Republică pentru ca autorităţile să renunţe
la controlarea corespondenţei în birourile de poştă. Dar
soţii au, în principiu, facultatea de a superviza
corespondenţa soţiilor lor; în vreme ce în internate sau
închisori sunt desigilate fără ruşine scrisorile pensionarilor
sau ale deţinuţilor.

80
 Dezvoltarea mijloacelor moderne de informare pune
probleme noi. Armând Carrel se bate în duel împotriva
lui Emile de Girardin, care îl „ameninţă" cu publicarea
unei „biografii" în ziarul său, La Presse; moare, plătind
astfel cu viaţa dreptul la secretul personal. Presa este
însetată de „fapte diverse", care să dezvăluie scandalurile
vieţii private. împotriva acestor atingeri, trebuie practicată
o disimulare constantă, folosirea pseudonimelor şi a
subterfugiilor: veacul al XlX-lea este un bal mascat.
„Inconvenientul în ceea ce priveşte domnia opiniei care,
de altfel, asigură libertatea, este că ea se amestecă în
treburile ce practic nu ar trebui să o intereseze: viaţa
privată", scrie Stendhal.
„ Voinţa de a şti", la lucru în acest secol curios să vadă
şi să audă, mai întotdeauna prin ,,gaura cheii", îşi
înmulţeşte anchetele de orice fel asupra grupurilor şi
indivizilor; ea va urgenta. în felul acesta, asigurarea
protecţiei personale. Iată, la începutul veacului, la
Charenton, o controversă semnificativă: aici, directorul
stabilimentului se află în opoziţie cu medicul din partea
locului, Royer-Collard; acesta consideră necesar să se
stabilească un dosar complet asupra fiecărui pacient, în
care să se reconstituie istoria lui medicală şi socială;
directorul se va opune acestui plan, care i se pare ţinând
mai degrabă de o inchiziţie de tip ecleziastic fcf. Jan
Goldstein). Ambiguitate a unei modernităţi, în care puterea
ştiinţei şi grija de sine au aceeaşi pondere.
Cam pretutindeni, cu accente diferite, în funcţie de
medii şi locuri, se operează un puternic avânt al
individului, în idei şi moravuri. Dreptul rămâne în urmă
comparativ cu faptele. In practică, tot mai mulţi oameni
se vor revolta împotriva disciplinelor impuse de
colectivităţi şi împotriva servitutilor familiale şi îşi vor
afirma nevoia unui timp şi spaţiu personal. A dormi singur,
a-ţi citi în linişte cartea sau ziarul, a te îmbrăca cum te
taie capul, apleca şi a veni după bunul tău plac, a consuma
după voia ta, a frecventa şi a iubi pe cine vrei... exprimă
aspiraţiile unui drept la fericire, care presupune alegerea
unui destin propriu. Democraţia legitimează o asemenea
alegere, piaţa o aţâţă, mi graţiile o favorizează. Oraşul, o
nouă frontieră, dezleagă constrângerile familiale sau
locale, stimulează ambiţiile, atenuează convingerile.
Creator de libertate, generator de noi plăceri, oraşul, atât
de frecvent în maşteră crudă pentru odraslele lui,
fascinează, în ciuda diatribelor moraliştilor. Paradoxal,
el zămisleşte totdeauna mulţimile şi indivizii solitari. El

81
 este generatorul rupturii şi al evenimentului.
Dandy-ul, artistul, intelectualul, vagabondul,
originalul incarnează revolta împotriva conformismelor
de masă. Dar, dincolo de aceste figuri ieşite din comun,
în mod necesar minoritare, categorii mult mai numeroase
îşi revendică în forţă dreptul la o existenţă proprie:
adolescenţi, femei, proletari. Primii aduc în instanţă mai
ales sistemul patriarhal; strigătele şi murmurele lor sunt,
să sperăm, prezente în fiecare pagină a acestei cărţi.
Ultimii critică înainte de toate ordinea burgheză. Dar forţa
unei conştiinţe de clasă, a cărei reprezentare dobândeşte
atunci o intensitate deosebită, nu exclude explozia
dorinţelor şi varietatea proiectelor. „Suntem din carne şi
oase ca şi voi", spun în 1890 muncitoarele din Vienne,
adresându-se patronilor lor. Un sindicalism de inspiraţie
libertară îşi însuşeşte propunerile neomalthusiene privind
restricţia naşterilor. „Numeroase familii zămislesc mizeria
şi sclavia. Să nu ai mulţi copii". „Femeie, învaţă să fii
mamă, numai dacă asta ţi-e voia", spun „fluturaşii"
răspândiţi de CGT. Niciodată curentele anarhiste
individualiste nu au fost mai puternice decât acum, la
această turnantă a secolului (M.-J. Dhavernas). Libertatea
trupului, gustul naturii şi al sportului, amorul liber
întemeiază tentativele ,, medii lor libere", ale căror
îndrăzneli se poticnesc de comportamentele mai
convenţionale. Nu este chiar atât de simplu să eliberezi
dorinţa.
Slab din punct de vedere juridic, individul devine mai
profund şi se structurează. Omului general - o categorie
gramaticală - şi senin din epoca Luminilor, romantismul
îi opune singularitatea chipurilor, întunecimea nopţii şi
visele, fluiditatea comunicărilor intime, şi reabilitează
intuiţia ca mod de cunoaştere (cf. G. Gusdorf, Omul
romantic/ Nu numai spaţiul interior devine obiectul
autocontemplării sale (,,Eu sunt pentru mine spaţiul
nemişcat, în care se rotesc soarele şi stelele mele", scrie
Amiel), dar, în plus, el este centrul şi intermediarul lumii,
„în tine însuţi trebuie să priveşti ceea ce este în afară"
(Victor Hugo), Conştiinţa devine marginală în raport cu
inconştientul care conduce oamenii şi oferă cheia
comportamentelor lor. Societăţile înseşi sucombă în faţa
puterii imaginilor.
„Individulpur" (Marcel Gauchet) îşi găseşte temeiurile
ştiinţifice la finale veacului al XlX-lea prin descoperirile
neurobiologiei. Neopozitivistă şi materialistă, medicina
franceză ezită în faţa organicismului germanic şi menţine

82
frontierele dintre „trup" şi „suflet", deşi acestea sunt pe
cale să se şteargă treptat. Să vedem aici oare rădăcinile
rezistenţei latine la psihanaliză? Sau, mai bine, să le
căutăm în aversiunea de a face din sexualitatea familială
fundamentul istoriei, al nevrozelor şi al oricărei istorii
personale (Elisabeth Roudinesco)? Sau încă, să invocăm
cea mai mare diversitate a structurilor familiale în
Hexagon şi slăbirea figurii tatălui (H. Le Bras)? în
Occidentul individului, iată, în orice caz, o specificitate
franceză care are nevoie de comparaţii.
în vremea când mişcările mulţimilor se amplifică,
individul se afirmă ca o valoare politică, ştiinţifică şi mai
ales existenţială. Tocmai la această prodigioasă
descoperire a eului de către eu, generatoare de noi legături
cu ceilalţi, ne invită Alain Corbin. Este timpul să
pătrundem în culisele teatrului, unde se joacă intriga
esenţială.

M.P.
SECRETUL INDIVIDULUI

INDIVIDUL Şl URMELE SALE

Originalitatea apelatei sau „un nume numai pentru
sine"
Sentimentul identităţii individuale se accentuează şi se
difuzează lent de-a lungul veacului al XlX-lea. Istoria
sistemului de apelatie ne furnizează, în acest sens, un prim
indiciu. Procesul de dispersie al prenumelor, început în
veacul al XVIII-lea, se continuă; acum, opunându-se
mişcării de concentrare în mod deliberat încurajată de
Biserica Reformei catolice, doritoare să valorizeze
exemplaritatea celor mai mari sfinţi. în acest domeniu,
Revoluţia nu constituie o adevărată ruptură; cel mult, ea
a jucat doar rolul de accelerator.
Pe fluxul deceniilor, cicluri tot mai scurte, ordonate
de modă, ritmează mişcarea de dispersiune; această
accelerare traduce în acelaşi timp voinţa accentuată de
individuaţie, grija de a sublinia separarea generaţiilor şi
dorinţa de a se conforma noii norme, sugerată de clasele
dominante. Voga anumitor prenume se propagă
într-adevăr pe verticală, de la aristocraţie către popor, de
la oraş către sat. Precizia şi complicaţia crescânde ale
ierarhiei sociale favorizează transmiterea unor asemenea
moduri de capilaritate.
în acelaşi timp, regulile de transmitere familială a
apelaţiei îşi pierd autoritatea. Alegerea prenumelui naşului
sau al naşei, adică după tipic tradiţional, al aceluia purtat
de unul dintre bunici, unchi sau mătuşă din partea tatălui,
atribuirea prenumelui tatălui - fiului mai mare, sau al
bunicului decedat - noului născut constituie, mai ales la
ţară, tot atâtea imperative ai căror declin nu trebuie cu
siguranţă exagerat; deşi, pe de altă parte, aceste imperative
sunt contrazise de noile practici, aflate într-o extensiune
continuă. Această destrămare a regulilor de transmitere
familială o traduce pe cea a virtuţilor ereditare şi, totodată,

84
augurale ale prenumelui. Pierderea credinţei în existenţa
unui patrimoniu de caracter transmis prin apelaţie se face
în favoarea individualismului.
Atunci când familia cu structură complexă persistă,
iar sărăcirea repertoriului de prenume agravează riscurile
de confuzie, se întâmplă ca sistemul de apelaţie să rămână
foarte arhaic. Aceasta este situaţia în anumite zone rurale
din centrul sau sudul Franţei, ca, de pildă, în Gevaudan.
Aici, prenumele, repede uitat în uzanţa curentă, este
înlocuit de poreclă. Patronimul rămâne strâns legat de
oustal sau de maysou, iar acela care face o căsătorie „ca
ginere" şi-1 pierde pe al său. Totuşi, chiar şi în aceste
zone rurale, evoluţia este în favoarea folosirii, noi, a
prenumelui de botez şi a fidelităţii faţă de patronimul
înregistrat de starea civilă. Folosirea poreclei se retrage
puţin câte puţin către grupurile marginale: lumea artiştilor
şi a boemei, mediul prostituţiei şi al crimei, categorii care,
ca şi companionajul, se referă deliberat la valori şi
comportamente arhaice.
Dorinţa de individualizare nu constituie, este adevărat,
singurul element explicativ al procesului de diversificare
în curs. Riscul de omonimie şi deci de confuzie, mărit
prin urbanizare, incită la originalitatea apelaţiei.
Progresele alfabetizării şi frecventarea şcolii formează o
legătură nouă între individ, prenumele său şi patronimul
său. Inelul de şervet sau paharul de metal, îmbrăcămintea
caietului, matricola (,,la marquette") şi lenjeria brodată
din trusoul tinerei pubere, iniţialele cusute pe veşmintele
pensionarului şi multe alte practici accentuează prezenţa
obsedantă a numelui şi a prenumelui. Creşterea efectivului
partenerilor capabili să semneze actul de căsătorie
înregistrează această nouă familiaritate. O dată cu
Restauraţia, notează Jean-Claude Polton, la Fontainebleau
se înrădăcinează obişnuinţa de a marca pietrele şi copacii
în scopuri private. Această practică este caracteristică mai
ales pentru cei umili; conştienţi că, spre deosebire de cei
puternici, ei nu vor lăsa nici un fel de urme, contează pe
perenitatea iniţialelor lor gravate în scoarţa pomilor sau
în pjatră.
In cea de a doua jumătate a veacului, circulaţia
corespondenţei - mai ales către 1900, difuzarea anuală a
opt milioane de cărţi poştale - contribuie la această
acumulare de simboluri ale eului şi ale semnelor de posesie
individuală; proliferare, ilustrată - şi aici nu sunt decât
nişte simple exemple - şi de banalfzarea cărţii de vizită şi
uzanţa agendei personale. Chiar şi animalele domestice
sunt dotate puţin câte puţin cu prenume; în vremea
monarhiei din Italia, deja, Eugenie de Guerin îşi răsfaţă
câinii cu nume dintre cele mai rafinate.

85
Oglinda şi identitatea corporală
Contemplarea propriei imagini încetează treptat să mai
fie un privilegiu. în această privinţă, se cuvine să
deplângem absenţa unui studiu de anvergură asupra
difuzării şi modalităţilor de utilizare a oglinzii. Numeroase
indicii susţin ca fiind esenţială istoria privirii asupra
propriei persoane. în satele din veacul al XlX-lea, numai
bărbierul posedă o oglindă adevărată, rezervată pentru uzul
bărbaţilor. Colportorii pun în vânzare mici oglinzi, în care
femeile şi fetele tinere pot să-şi contemple chipul; dar la
ţară nu se cunoaşte oglinda de mari dimensiuni, în care te
poţi vedea în întregime. La ţărani, identitatea corporală
continuă să se citească în ochii altuia, sau să se dezvăluie
prin ascultarea unei percepţii interioare. „Cum să trăieşti
într-un corp pe care nu l-ai văzut" în cele mai mici detalii?
se întreabă Veronique Nahoum; iată o întrebare care se
poate pune istoricilor societăţii rurale. în felul acesta, se
înţeleg mai bine interdicţiile care apasă - în acest mediu
-asupra folosirii oglinzii: a pune un copil mic în faţa unei
oglinzi ar însemna să-i frânezi creşterea; a lăsa o oglindă
neacoperită, când în casă se află un mort, înseamnă să te
expui nenorocirii.
în clasele înstărite, codul bunelor maniere recomandă
ca tinerele fete să evite a-şi privi goliciunea, chiar dacă
nu e vorba decât de reflexele din cada de baie. Prafuri
speciale sunt folosite în scopul de a tulbura apa din cadă
tocmai spre a preveni sentimentul de ruşine, care ar putea
să o cuprindă pe persoana în cauză. Stimularea erotică a
imaginii trupului, exaltată de o asemenea interdicţie,
obsedează această societate, care acumulează oglinzi în
bordelurile sale, înainte de a ornamenta, destul de târziu,
uşa dulapului nupţial.
La sfârşitul veacului, răspândirea citadină a acestui
mobilier ambiguu permite organizarea unei noi identităţi
corporale. în oglinda indiscretă, frumuseţea îşi desenează
o nouă siluetă. Oglinda tip „psiche" va autoriza apariţia
unei noi estetici, aceea a trupului suplu, şi va ghida
dietetica pe căi noi.

Democratizarea portretului
Esenţială rămâne totuşi difuzarea socială a portretului,
„funcţie directă, notează Gisele Freund, a efortului făcut
de personalitate spre a se afirma şi a lua cunoştinţă de ea
însăşi". A-ţi dobândi şi a-ţi afişa propria imagine
dezamorsează angoasa; face demonstraţia existenţei tale,
îi asigură supravieţuirea printr-o urmă. Bine pus în scenă,
portretul atestă reuşita; el dezvăluie poziţia socială. Pentru
burghezul, obsedat de rolul de erou fondator, nu mai este
vorba, precum odinioară pentru aristocrat, să se înscrie în
continuitatea generaţiilor, ci să creeze o descendenţă, al
cărei prestigiu este de datoria sa să-] inaugureze prin
reuşita sa personală. Acest secol al comemorării este şi
secolul întemeierii genealogiilor - afişate cu mândrie - în
rândul burgheziei negustoreşti. Bineînţeles, moda
portretului face parte din acest proces de imitaţie prin
capilaritate, surprins încă de la început de Gabriel Tarde;
în felul acesta este satisfăcută dorinţa de egalitate. Să nu
uităm, în sfârşit, nici rolul incitator al tehnicii, care
multiplică dorinţa imaginii-de-sine, a propriei imago,
devenită marfă şi, totodată, instrument de putere.
Rămas mult timp apanajul aristocraţiei şi al burgheziei

i
ogate, portretul se răspândeşte şi se intimizează la
sfârşitul Vechiului Regim; atunci triumfă
miniatura; pandantivele, medalioanele, capacele de la
cutiile pentru pudră sunt ornamentate cu chipuri
însufleţite. Barbey d'Aurevilly subliniază cu câtă
fervoare elitele Restauraţiei refac această modă a
portretului-bijuterie. Pentru o doamnă din bulevardul
Saint-Germain, a face din propriu-i trup o „galerie" a
strămoşilor înseamnă a încerca să nege - la modul
simbolic - episodul revoluţionar.
între 1786 şi 1830, fizionotrasul lui Gilles-Louis
Chretien susţine, cel puţin în capitală, voga portretului,
într-o clipă, artistul reproduce cu aparatul contururile
umbrei desenate de chipul modelului; este suficient pentru
ca, imediat, profilul să fie transpus pe o placă metalică şi
gravat, obţinându-se astfel o serie de imagini de o
exactitate riguroasă şi un preţ moderat. La nevoie, el poate
executa portrete pe lemn sau fildeş, sau realiza siluete în
stil englez, agrementând desenul cu o coafură sau o
vestimentaţie originală. Profilele obţinute, adesea de o
mare asemănare cu modelul, rămân totuşi, din nefericire,
încremenite şi fără expresie. Dagherotipul va suplini
această insuficienţă şi va răspunde unei cereri sociale tot
mai presante.
în 1839, Daguerre brevetează procedeul, care îi
permite să fixeze pe o placă de metal, după un sfert de
oră de poză, un portret unic, vândut cu 50 până la 100 de
franci. Artistul, ghidat mai degrabă de dorinţa de a exprima

87
psihologia modelului decât de grija de a întocmi o
constatare a reuşitei sociale, construieşte clişeul în funcţie
de chipul şi fizionomia de reprodus. Distinct, precis,
dagherotipul nu permite, din nefericire, popularizarea
imaginii obţinute.
Abia fotografia va autoriza democratizarea portretului.
Pentru prima dată, fixarea, posedarea şi comunicarea în
serie a imaginii proprii devin posibile şi pentru omul din
popor. Brevetat în 1841, acest nou procedeu beneficiază,
în următorii zece ani, de o serie de îmbunătăţiri tehnice.
Timpul de poză se reduce puţin câte puţin, până la
descoperirea, în 1851, a înregistrării instantanee. In 1854,
Disderi lansează portretul format carte de vizită (6 cm x
9 cm). De atunci, fotografia a lărgit într-un mod stupefiant
piaţa stabilită de dagherotip. în 1862, Disderi vinde, numai
el, două mii patru sute de portrete pe zi. Trebuie să spunem
că doar câteva secunde sunt suficiente de acum înainte
pentru a face un clişeu; în felul acesta, lotul de
douăsprezece portrete nu costă decât 20 de franci. încep
să apară fotografi până şi în cele mai mici oraşe; artişti
ambulanţi îşi instalează barăcile în stradă şi vând clişeul
cu un franc bucata.
Accesul la reprezentarea şi posedarea propriei imagini
înteţeşte sentimentul importanţei de sine, democratizează
dorinţa confirmării sociale. Fotografii sunt conştienţi de
acest fenomen. In interiorul studioului-teatru, plin de
accesorii, coloane, perdele, gheridoane, ei vor pune în
scenă de acum înainte chiar statura socială. De aceea, vor
exagera emfaza, vor stimula împăunarea interioară a
subiectului; unii merg până acolo încât vor încuraja, după
1861, moda portretului ecvestru. Aceasta teatralizare a
atitudinilor, a gesturilor şi expresiilor feţei, pe scurt, poza,
a cărei importanţă istorică a fost bine evidenţiată de
Jean-Paul Sartre, învesteşte treptat viaţa cotidiană.
Milioane de portrete fotografice difuzate şi inserate cu
religiozitate în albume impun norme gestuale, care
reînnoiesc scena privată; ele te învaţă să-ţi priveşti altfel
corpul, şi mai ales mâinile. Portretul fotografic contribuie
la această propedeutică a ţinutei, vizata de şcoală, deşi
difuzează un nou cod perceptiv. Arta de a fi bunic, ca şi
gestul reflexiv al gânditorului se supun de acum înainte
unei banale puneri în scenă.
Dorinţa de a idealiza aparenţele, refuzul urâţeniei, în
concordanţă cu canoanele picturii oficiale, concurează de
asemenea la perfecţionarea portretului-fotografie.
Mulţimile de la Expoziţia din 1855 se lasă fascinate de
tainele retuşului, dezvăluite de meşterii fotografi cu acest
prilej. Această tehnică se răspândeşte după 1860;

88
trăsăturile chipului se îndulcesc; petele de roşeaţă, ridurile,
coşurile jenante dispar de pe acele feţe netede, nimbate
de o aură artistică. Până în cele mai îndepărtate sate, o
nouă imagine a frumuseţii ameninţă normele impuse de
cultura tradiţională.
Albumul fotografiilor de familie precizează
configuraţia parentelară şi întăreşte coeziunea grupului,
ameninţat în acea vreme de evoluţia economică. Irupţia
portretului, practic la nivelul tuturor straturilor societăţii,
modifică viziunea asupra vârstelor vieţii şi, prin urmare,
sentimentul timpului. Fotografiile, notează Susan Sontag,
constituie tot atâtea memento mori. Datorită lor, îţi poţi
închipui mult mai uşor propria-ţi dispariţie; fapt ce incită
la schimbarea perspectivei asupra omului în vârstă şi la
reconsiderarea destinului care îl aşteaptă.
Suport al rememorării, fotografia reînnoieşte nostalgia.
Pentru prima dată, devine posibil pentru majoritatea
populaţiei să aibă reprezentarea strămoşilor dispăruţi şi a
rudelor sau părinţilor necunoscuţi. Tinereţea
ascendenţilor, de care te „izbeşti" zilnic, devine astfel
perceptibilă. In acelaşi timp, se operează un transfer în
reperele memoriei familiale. La modul general, posesia
simbolică a celuilalt tinde să canalizeze fluxurile
sentimentale, pune în valoare raportul vizual în
detrimentul raportului organic, modifică - desigur
-condiţiile psihologice ale absenţei. Fotografia defuncţilor
atenuează angoasa pierderii lor şi contribuie la
dezamorsarea remuşcării cauzate de dispariţia lor.
Noul procedeu favorizează, în sfârşit, popularizarea
şi contemplarea goliciunii, tinzând astfel să schimbe
echilibrul modalităţilor de stimulare erotică, să difuzeze
un nou ritm al dorinţei; prestigiul „nudului 1900" este o
mărturie în acest sens. Legislatorul sesizează imediat
fenomenul şi, ca atare, din 1850, o lege interzice vânzarea
de fotografii obscene în spaţiul public. După 1880,
fotografia de amator suprimă intermediarul profesionist,
simplifică ritualul pozatului, dezvăluie viaţa privată în
faţa obiectivului, de acum înainte avid de imaginea intimă.
Perenitatea amintirii
In interiorul cimitirului se manifestă aceeaşi voinţă de
perpetuitate, de conservare a amintirii. Philippe Aries a
relatat triumful mormântului individual şi apariţia noului
cult al morţilor în zorii veacului al XlX-lea. Aici ne

I
interesează doar epitaful personalizat, procedură complet
nouă, şi ea, pentru majoritatea populaţiei; un nou apel la
89
permanenţa amintirii. Istoria popularizării acestei discurs
funerar începe, astfel, să se deseneze cu claritate. în timpul
monarhiei cenzitare, epitafele care laudă meritele soţului,
ale tatălui sau ale cetăţeanului se înmulţesc. Pe piatra de
mormânt se înscrie înflorirea a ceea ce numim privacy.
Ca urmare, complicarea cimitirelor construite,
industrializarea mormântului tind să şteargă treptat orice
discurs original şi sâ-1 înlocuiască prin stereotipuri,
precizate din fericire de medalioanele-fotografii incrustate
in piatră.
Multe lucrări arată că această evoluţie s-a operat după
jitmuri diferite şi că, de fapt, nu s-a realizat fără divergenţe,
în cimitirul din Asnieres, un sat objşcur din Ain, primul
text funerar nu apare decât în 1847. în 1856, văduva unui
mic notabil, destul de prost văzut de către concetăţenii
săi, pune balustrade în jurul monumentului ridicat în
amintirea soţului ei. Gestul suscită o mişcare de ostilitate;
chiar preotul se revoltă, constatând că marmura va păstra
amintirea acestui prăpădit de creştin, în vreme ce este
imposibil, să ştii cu exactitate unde odihneşte piosul său
epitrop. în micile parohii de ţară, piatra de mormânt,
epitaful vor continua mult timp să rănească sentimentul
de egalitate. în 1840, Eugenie de Guerin se vede obligată
să păstreze coloana albă care, în mijlocul cimitirului din
Ancjillac, celebrează amintirea fratelui său, Maurice.
în aceste minuscule parohii, apariţia discursului
funerar este însoţită de creşterea onorabilităţii post
mortem; aici, după ce a murit, chiar şi un prăvăliaş poate
adopta o poză impunătoare. Şi invers, aceasta nouă
permanenţă a amintirii, a „urmei-lăsate", favorizează
menţinerea, ba chiar amplificarea, zvonului ce
discreditează.
Un fir conducător leagă, într-adevăr, toate aceste
proceduri, care tind să întărească sentimentul eului:
tentaţia eroizării, hipertrofia vanităţii sigure de ea însăşi.
Această epocă nu este câtuşi de puţin săracă în semne de
acest gen, în concordanţă cu ascensiunea meritocraţiei:
importanţa acordată tabloului de onoare, ritualului
distribuirii premiilor, diplomei, pe care fiecare o agaţă pe
peretele salonului sau al sălii comune; sau prestigiul
decoraţiei, tonul hagiografic al rubricii necrologice. Pentru
mulţi din cei umili, a-şi citi numele în coloana unui ziar
reprezenta o emoţie necunoscută. De acum înainte, oricine
poate fi ispitit să adopte o poză de erou; chiar dacă numai
in sfera familială, a cărei ambianţă este modificată de
această nouă aspiraţie. Chiar gestul criminal traduce
această aspiraţie. Incitat de lecturi fondatoare în maniera
lui Plutarh, tânărul paricid din Aunay-sur-Odon scrie, cu
mândrie, la începutul stupefiantului său memoriu: „Eu,
Pierre Riviere, după ce am tăiat beregata mamei mele,
surorii şi fratelui meu..."

90
Urnitele panoptismului
Reperajul individului se impune cu atât mai mult
autorităţilor cu cât, în spaţiul public, anonimatul se
substituie treptat relaţiilor de intercunoaştere. Mulţimea
din ce în ce mai densă şi tăcută care se îmbulzeşte pe
stradă îşi pierde din teatralitate; ea se topeşte într-un
I
agregat de persoane absorbite de gândul intereselor lor
particulare. Se înţelege, astfel, de ce procedurile de
identificare încep să se rafineze, iar controlul social îşi
precizează obiectivele.
Până la triumful Republicii (1876-1879), tehnicile de
reperaj rămân totuşi nesigure; precaritatea lor fixează
limitele acestui scop panoptic atribuit, fără îndoială cu
oarecare exces, celor ce deţineau puterea. Starea civilă,
secularizată în 1792, codificată la 28 anul III,
recensământul populaţiei şi listele nominative, stabilite
la fiecare cinci ani, listele electorale, cenzitare până în
1848, extinse la ansamblul populaţiei masculine în martie
1848, apoi în decembrie 1851, constituie referinţele
esenţiale ale sistemului. Anumite categorii fac, în afară
de aceasta, obiectul unor proceduri particulare: muncitorii,
teoretic constrânşi din vremea Consulatului să aibă livret;
prin legea din 22 iunie 1854, ei vor deveni posesorii unui
livret, spre marea supărare a patronilor; militarii, servitorii,
cărora li se cere prezentarea certificatelor eliberate de
patronii precedenţi; fetele „pierdute", înregistrate la
Prefectura de poliţie sau la administraţia municipală; copiii
găsiţi şi abandonaţi, cărora li se atribuie o stare civilă şi
un colier; călătorii şi, în mod special, itineranţii şi nomazii,
care trebuie să-şi procure paşapoarte înainte de a-şi efectua
deplasările.
Studiul emigranţilor din Limousin, ca şi acela
privindu-i pe călătorii care traversează departamentul
Indre, arată limpede că extrema precizie a injoncţiunilor
este însoţită, în acest domeniu, ca în multe altele, de un
mare laxism, ca să nu spunem de cea mai mare anarhie.
Recunoaşterea interpersonală şi memoria vizuală vor
continua mult timp să ordoneze relaţiile dintre emigranţi
şi autorităţi. Totuşi, combinată cu progresele alfabetizării,
accentuarea tuturor acestor exigenţe administrative
contribuie la dezvoltarea posesiunii, a folosirii şi
descifrării „actelor". Nouă familiaritate care, susţinută de
avântul practicii contractului în spaţiul societăţii rurale,
face tot mai rară şi, în curând, neverosimilă, întâlnirea
dintre indivizi care îşi ignoră vârsta; precum acel ţăran

91
care se înşală cu şapte ani şi o face să spună pe Eugenie
de Guerin: „Fericit cel care nu-şi cunoaşte viaţa!". De
acum înainte, pentru fiecare computul existenţei este
stabilit şi, totodată, viitorul devine calculabil, dacă nu
previzibil. Construirea unui timp propriu autorizează
elaborarea unei istorii individuale, condiţie de identificare
şi de comunicare autonomă.
Atunci când se impune o analiză mai amănunţită a
personalităţii celuilalt, procedura cea mai uzuală rămâne
ancheta de moralitate, sau cel mult recursul la certificatul
de purtare şi moravuri bune. Practic, pentru orice decizie,
fie că se impune să evaluezi un pretendent la alianţa
matrimonială, candidatul la o funcţie sau, mai simplu, o
candidată domestică, primarul şi preotul sunt cei dintâi
solicitaţi; ei sunt nevoiţi să dea informaţii şi avize asupra
celor aflaţi în administraţia sau parohia lor. Este curios
că această practică pare destul de bine tolerată de
comunitate, deşi instituţionalizează de fapt recursul la
zvon şi incită la dezvăluirea vieţii private. Deşi tardivă,
corespondenţa întreţinută de părinţii Marthei ne permite
să discernem pe viu aceste proceduri de reperaj. Când a
venit timpul să fie ales sau mai degrabă să i se aducă pe
tavă unei fete tinere, care a călcat strâmb, un soţ, este
pusă în mişcare o întreagă cohortă de indicatori: confesori
şi preoţi, care se transformă în scutieri matrimoniali; rude
din provincie, care se fac agenţi de informaţii; notari şi
ajutori de notari, somaţi să-şi chestioneze confraţii; cadre
din administraţie, interogate asupra calităţilor
subordonaţilor lor; servitori însărcinaţi să înregistreze
zvonurile. Doar medicii par a fi cruţaţi, ca şi cum secretul
profesional ar fi impus mai multă reţinere. Un subtil dozaj
de informaţii, de recomandări, de presiuni, chiar de şantaj,
impregnează trama vieţii private a acestei familii
strâmtorate, a cărei viermuiala defensivă ne este revelată
cu o fascinantă impudoare.

Privirea poliţistului
Rămân de discutat procedurile de identificare, adică istoria
semnalmentului sau, dacă se preferă, căutarea
singularităţilor individuale. Instituţiile poliţieneşti au
jucat, în acest mod, rol de laboratoare; aici s-au elaborat
tehnicile chemate să administreze, în continuare, multe
alte domenii. Poliţistului, ca şi cetăţeanului simplu, i se
pune o dublă problemă: cum să facă proba identităţii sale?

92
Cum să o descopere pe a celuilalt, să fie el chiar redus la
starea de cadavru?
Până către 1880, individul şiret îşi poate schimba
identitatea după bunul plac; pentru a-şi procura o nouă
stare civilă, îi este suficient să cunoască data şi locul de
naştere ale tovarăşului a cărui identitate a hotărât să o
uzurpe; întâlnirea, destul de improbabilă, cu un martor ar
putea, doar ea, să-i dejoace subterfugiul; chiar
recunoaşterea, întemeiată numai pe memoria vizuală, ar
putea fi contestată cu uşurinţă. Devine mult mai limpede,
astfel, de ce monstrul sau răzbunătorul, care se ascunde
sub o falsă identitate, inspiră o asemenea teroare.
Metamorfozele lui Jacques Colin, destinul lui Jean
Valjean, strategia lui Edmond Dantes nu păreau câtuşi de
puţin neverosimile cititorilor din epocă. Identificarea
copilului găsit nu este chiar atât de simplă; de unde şi
extrema importanţă a semnelor de recunoaştere: brăţară,
colier, aluniţă sau papuc al Esmeraldei. Pentru acelaşi
motiv, recidiva pune autorităţilor judiciare o problemă
spinoasă; iar identificarea cu mare dificultate a
prostituatelor care, mai mult decât orice altceva, condamnă
la eşec sistemul de reglementări elaborat pe vremea
Consulatului.
Până la începutul celei de a Treia Republici,
administraţia continuă să utilizeze metoda
„semnalmentelor". Privirea poliţistului detaliază culoarea
părului şi a ochilor, estimează talia şi, la nevoie, reperează
infirmităţile. Lectura documentelor stabilite de consiliile
de revizie şi de poliţia de moravuri, ca şi lectura registrelor
cu arestaţi pun în lumină ineficacitatea unei asemenea
metode, întemeiată pe descrieri neutre şi imprecise. De
fapt, pentru a dejuca deghizarea, poliţia nu poate conta
decât pe perspicacitatea privirii agenţilor ei, mai ales după
ce legea din 31 august 1832 avea să ducă la abolirea
pedepsei cu „arderea cu fierul înroşit". Totuşi, datorită
acestei proceduri stângace se constituie, puţin câte puţin,
în localurile prefecturii de poliţie, registrul prevăzut de
codul de instrucţie criminală din 1808, apoi, începând cu
1850, cazierul judiciar, ţinut de grefa tribunalelor.

Măsurări ale scheletului şi căutarea urmei

La sfârşitul veacului, această dublă problemă îşi găseşte
rezolvarea; noi tehnici permit să i se confere fiecărui
individ o identitate invariabilă şi uşor demonstrabilă.
Sistemul de recunoaştere face imposibilă, de acum înainte,
substituirea de persoane, chiar când e vorba de gemeni;

93
el dejoacă falsificarea stării civile. Pe scurt, interzice
metamorfoza. Chiar bigamia devine o faptă de vitejie,
dat fiind faptul că legislatorul restabileşte divorţul. în
schimb, s-a terminat cu chinurile „probei imposibile";
dificultăţile întâmpinate de colonelul Chabert aparţin de
acum trecutului.
în 1876, poliţia începe să utilizeze fotografia; la
sfârşitul deceniului, Prefectura posedă deja şaizeci de mii
de clişee. Acestea, efectuate din toate unghiurile,
îngrămădite în dezordine, sunt, este adevărat, de prea puţin
folos; oricum, ele nu permit descoperirea veritabilei
identităţi a falsificatorului. Totul se schimbă începând cu
1882, o dată cu utilizarea semnalmentelor antropometrice,
stabilite de Alphonse Bertillon. Aceasta dovedeşte - chiar
în perioada când votarea legii din 27 mai 1885 asupra
recidivei va face mai imperioasă necesitatea identificării
criminalistice - că şase sau şapte măsurări osoase efectuate
într-un mod riguros şi după o procedură fixă sunt suficiente
pentru depistarea unui individ.
„Bertillonajul", consecinţă a unei căutări îndelungate,
jalonată de lucrările lui Barruel asupra sângelui şi a
mirosului individual, precum şi de cercetările lui Ambroise
Tardieu, ale lui Quetelet şi ale membrilor Societăţii de
antropologie, va domni până la începuturile secolului al
XX-lea, fără nici un fel de concurenţă din partea altor
metode. Pe parcurs, „bertillonajul" a fost ameliorat de
inventatorul lui, care decide să adauge şi semnele
particulare la semnalmente, definite prin măsurări osoase,
apoi de a anexa şi fotografia la buletinul antropometric.
La drept vorbind, „bertillonajul" nu constituie decât
o etapă. De la începutul secolului al XX-lea triumfă
identificarea prin urma corporală şi, mai precis, prin
amprentele digitale. Această veche descoperire chineză,
utilizată în Bengal de administraţia engleză, este
propovăduită de Galton, care va şti să-1 convingă pe
Alphonse Bertillon de necesitatea integrării acestui nou
dat în buletinul său antropometric.
In preajma primului război mondial, procedurile
rafinate în mod special pentru delincvenţi şi criminali
depăşesc cadrul penitenciar. Astfel, legea din 16 iulie 1912
impune nomazilor şi itineranţilor, pe viitor, comercianţilor
şi artizanilor ambulanţi, să posede un „carnet
antropometric de identitate". Pe acesta figurează numele,
prenumele, data şi locul naşterii, filiaţia, semnalmentele,
amprentele şi fotografia individului; nu este greu să
recunoaştem aici pe strămoşul buletinului nostru de
identitate.
Noua ameninţare, pe care asemenea proceduri o fac
să apese asupra secretului vieţii private, începe să
neliniştească. In vreme ce „afacerea" este în plină
expansiune, antropometria suscită mânia dreyfusarzilor
şi alimentează o vie dezbatere. Totuşi, afluxul de plângeri,
care îşi are originea în aceeaşi anxietate, îl obligă pe
prefectul Lepine să nu mai ceară de la patroanele caselor
de toleranţă fotografia femeilor care frecventează
stabilimentul. S-ar putea probabil discerne multe alte
semne ale acestei noi susceptibilităţi; Philippe Boutry
remarcă astfel, încă din 1860, în mai multe parohii din
Ain, o. intoleranţă până atunci necunoscută în privinţa
oricărei dezvăluiri a actelor personale de către predicatori.
Pastorii, legaţi de imaginea revolută a „acuzatorului
elocvent al abuzurilor individuale", se văd treptat obligaţi
să ţină cont de un nou spaţiu privat al vieţii morale, fondat
pe autonomia persoanei.
Se va fi remarcat fără îndoială că în toate domeniile
evocate, către 1860 se desenează o turnantă, care se va
preciza în preajma lui 1880. Pe scurt, în momentul în
care triumfă republica are loc o basculare. Mişcarea de
individuaţie, care însufleţeşte secolul, culminează, în
vreme ce neokantianismul îi inspiră pe conducători, iar
Pasteur impune existenţa microbului, perturbator al
organismului; model biologic care, aplicat câmpului
social, face din controlul individual condiţia esenţială
pentru supravieţuirea grupului.
în acelaşi timp, teama de violarea eului şi a secretului
său generează dorinţa fantastică a descifrării personalităţii
care se ascunde şi a intruziunii în intimitatea altuia;
preocupare mută, care întemeiază snobismul incogni-
to-ului, înteţeşte ispita scrisorii anonime, contribuie la
prestigiul voyeurismului tip „sfârşit de secol", explică
apariţia detectivului în căutarea urmelor. Mai mult decât
Conan Doyle, Gaston Leroux aduce mărturie în favoarea
unei noi sensibilităţi, el care face, nu din identificarea, ci
chiar din identitatea vinovatului, şi din bruiajul ei, nodul
unei acţiuni poliţiste.

AMENINŢĂRILE CORPULUI
Sufletul şi trupul
Inutil să căutăm a înţelege sentimentul de intimitate, care
ordonează viaţa privată din veacul al XlX-lea, fără o
reflecţie prealabilă asupra acestei dicotomii permanente
între suflet şi trup, centrii de coordonare, în concepţia

95
epocii, a tuturor atitudinilor. Modalităţile acestei uimitoare
împărţiri fluctuează, evident, în funcţie de apartenenţa
socială, nivelul cultural şi gradul de fervoare religioasă.
Pe lângă aceasta, o sedimentare de credinţe în străfundurile
fiecărui individ, ca şi o neîncetată circulaţie a modurilor
de comportament între straturile populaţiei seamănă
confuzie chiar şi în analizele cele mai laborioase. De
aceea, este bine să nu pierdem din vedere intricaţia
sistemelor de reprezentări, pe care, dintr-o nevoie de
claritate, le vom diferenţia în mod artificial.
Mai mulţi etnologi, printre care şi Francoise Loux, au
pus în evidenţă coerenţa şi influenţa înţelepciunii corpului
în cadrul societăţii tradiţionale. Destul de curios, aceasta
pare să ignore dicotomia la care mă refeream mai sus.
Proverbele adunate de folcloriştii de la finele veacului al
XlX-lea reflectă o viziune laicizată a existenţei, care
privilegiază organicul. Ele desenează o morală a
moderaţiei, constată că refuzul exceselor, respectarea căii
de mijloc asigură o sănătate mulţumitoare şi o bunăstare
mai căutată, aici, decât plăcerea. Această etică provine
dintr-o ţărănie laborioasă, preocupată de preţul efortului
şi neîncrezătoare faţă de săraci, fermenţi ai violenţei şi
dezordinii. Mentalitate ţesută din pesimism şi resemnare,
care întreţine, astfel, o ascultare totală a mesajelor
corpului, întemeiată pe convingerea că acestea sunt strâns
legate de ordinea cosmică, vegetală şi animală, printr-o
serie întreagă de corespondenţe simbolice. Atenţia cu care
sunt urmărite fazele Lunii, balansierul ceresc al ciclului
feminin, ascultarea anxioasă a discursului din curtea de
păsări, când se profilează primejdia morţii; măsura
creşterii copacului, plantat în ziua naşterii fiului,
interdicţiile privind gestionarea deşeurilor din organism:
placenta, resturile de unghii sau un dinte căzut atestă
caracterul obsedant al acestor credinţe arhaice. Ele sunt
însoţite de o normă igienică, care admite buna îndeplinire
a funcţiunilor naturale, tolerează râgâitul, pârţul, strănutul,
sudoarea şi semnele dorinţei, îşi asumă fără să se strâmbe
stigmatele vlăguirii. Sistem de credinţe şi atitudini care
desenează un front de rezistenţă în faţa difuzării igienei
savante şi care se insinuează, prin perfide contraatacuri,
până în interiorul burghez, graţie complicităţii doicilor
sau servitoarelor. Nu trebuie să ne mirăm daca vom regăsi
- parţial interiorizate de către elită - unele dintre aceste
norme, ce urcă din adâncurile sociale, în acord uneori cu
igienismul zilnic al medicilor bonomi, partizani, şi ei, ai
căii de mijloc.

96
 La celălalt pol al credinţelor vechi se înscrie
permanenţa şi, în anumite sfere, accentuarea mesajului
creştin, fondat pe antagonismul dintre suflet şi trup.
Criticând limitele dogmatice ale dispreţului cărnii, pe care
le schiţează misterul Incarnării, sacramentul euharistiei
şi credinţa în înviere - o viziune pesimistă, rafinată de
către Părinţii Bisericii, îndeosebi de Tertulian, şi
continuată de Bossuet şi de jansenişti, reduce trupul
muritor, viitoare hrană pentru viermi, la o închisoare
provizorie. Corpul, pe care preotul din Ars nu îl numeşte
niciodată altfel decât „cadavrul", compromite sufletul cu
instinctele sale şi îl împiedică să se ridice către patria sa
celestă. în felul acesta se justifică războiul perpetuu
împotriva elanurilor, pulsiunilor organice; dacă sufletul
nu conţine corpul, acesta, precum dragonul, se va ridica
spre a-1 supune. Nu există nici un compromis posibil.
Această dedublare, cvasischizofrenică, întemeiază
comportamentele ascetice.
întreţinute de creşterea efectivelor congregaţioniste,
de înmulţirea pensionatelor şi proliferarea ordinelor
terţiare, aceste practici, venind dintr-un trecut îndepărtat,
nu îşi încetează evoluţia pe tot parcursul veacului al
XlX-lea. Până în zorii celui de-al Doilea Imperiu
supravieţuieşte un ascetism aspru, însoţind acel rigorism
atât de persistent. Această violenţă corespunde imaginii
romantice a Christului pe Golgota, din trupul căruia diverşi
gravori pioşi fac să ţâşnească sângele în jeturi înfiorătoare,
începând însă cu mijlocul veacului, marile mortificări se
află în declin, în primul rând datorită feminizării acestei
practici. Biserica, mizând pe femeie pentru a-şi duce la
bun sfârşit recucerirea iniţială, este nevoită să ţină cont
de discursul medical care nu uită niciodată să evidenţieze
fragilitatea fiicelor Măriei. Sângelui, durerii li se substituie
o mie de mici mortificaţii, într-o mai bună concordanţă
cu ritmul timpului feminin. Astfel, se interiorizează
renunţarea la sine în cotidian şi se inaugurează
contabilitatea sacrificiilor mărunte.
Mai novatoare se dovedesc a fi discursurile savante.
Decisivă, în acest sens, la finele veacului al XVIII-lea, a
fost difuzarea în Franţa a scrierilor lui Georg Stahl, ca şi,
de altfel, influenţa lor asupra gândirii medicale. Fie că se
reclamă din vitalismul montpellieran, din animism sau
organicism, majoritatea medicilor din epocă, în speţă cei
care, precum Roussel, au elaborat discursul despre
specificitatea sexului feminin, se raliază dogmei privind
supremaţia sufletului asupra trupului. Sufletul rector,
deţinător al vocaţiei trupului, este şi cel care duce la bun
sfârşit îndeplinirea acestei vocaţii. Astfel, nici vorbă ca
formele anatomice sau trăsăturile specifice ale fiziologiei
feminine să determine caracterul femeii şi să-i justifice
misiunea sa maternă; numai sufletul este acela care
modifică, în acelaşi timp, trupul şi spiritul femeiesc;
maternitatea este mai întâi vocaţie metafizică pentru aceea
căreia îi revine sarcina să colaboreze la opera Naturii.

Mesajele cenesteziei
Deşi păstrează multe din elementele unei gândiri, ale cărei
fundamentări metafizice le uită în mod deliberat, veacul
al XlX-lea, cel al savanţilor, va rupe cu această prioritate
a sufletului. Ideologii, în special Cabanis, renunţă la
noţiunea de suflet rector şi de principiu vital. După cum
scrie Jean Starobinski, ei încgarcă să „unifice câmpul
medicinei şi al psihologiei". în acelaşi timp, încep să
acorde o atenţie crescândă raportului dintre fizic şi moral,
legăturii care se cristalizează treptat între viaţa organică,
viaţa socială şi activitatea mentală. Astfel, în ochii lor,
feminitatea nu mai depinde de o ontologie, ci de o
psihologie şi de o sociologie. Cunoscând aceste elemente,
putem înţelege ascensiunea unei vechi noţiuni, moştenită
de la Aristotel, dacă nu chiar de la Aristip din Cirene,
preluată de Descartes şi Stahl, denumită succesiv „tact"
sau „tuşeu interior", apoi „cenestezie", la finele veacului
al XVIII-lea. Toate aceste sintagme definesc o anume
percepţie internă a corpului, sau mai degrabă ansamblul
senzaţiilor organice, care, după Cabanis, transpuse în
comportament, constituie instinctele.
De-a lungul secolului, specialiştii rămân convinşi de
extrema influenţă a inconştientului, perceput ca „freamăt
obscur al funcţiilor viscerale, de unde ţâşnesc intermitent
actele conştiinţei" (Jean Starobinski). Din acest inconştient
iese, gata înarmată, personalitatea. Geniul lui Freud nu
va consta deci în descoperirea faptului că zone întinse ale
subiectului scapă conştiinţei şi contribuie la determinarea
activităţii mentale, ci în iniţiativa de a ridica vieţii organice
monopolul inconştientului pentru a-1 instala în chiar
aparatul psihic.
Importanţa acordată atunci cenesteziei pune în valoare
un anume mod de ascultare a corpului, care nu mai este
al nostru. Inspirat de persistenţa unui neohipocratism
vulgarizat, care subliniază efectele aerului, ale apei şi
temperaturii, individul pândeşte influenţa vremii şi a
anotimpului asupra ritmului respiraţiei, asupra intensităţii
reumatismului sau a stabilităţii umorii; în felul acesta, se

98
 dezvoltă un soi de meteorologie internă a „sufletului".
în acelaşi chip este întreţinută şi ascultarea atentă
a desfăşurării funcţiunilor organice şi a repercusiunii
lor asupra mentalului; veghe permanentă care
privilegiază analiza fiziologiei digestive şi a ciclului
menstrual, perturbate de frecvenţa dizenteriei şi a
maladiilor ginecologice. Această vigilenţă se
întemeiază, de asemenea, pe doctrina
temperamentelor - bilios, limfatic, sanguin, nervos -,
a căror persistenţă şi adaptare permanentă, dincolo
de discreditul teoriei umorilor, sunt evidente, după
cum arată pe bună dreptate Theodore Zeldin.
Astfel se construieşte, în cotidian, un sistem frust
de imagini ale sănătăţii fizice şi psihice, care
permite coordonarea comportamentelor individuale,
elaborarea strategiilor faţă de cei apropiaţi. Lectura
documentelor intime arată, cât se poate de clar, că
asemenea preocupări formează însăşi textura vieţii
private. Este suficient pentru a ne convinge - şi nu sunt
decât exemple alese din fiecare sfert de secol - să citim
jurnalul lui Mâine de Biran, al Eugeniei de Guerin,
manuscrisele lui Charles-Ferdinand Gambon, recent
publicate, sau corespondenţa familiei Boileau de
Vigne şi a familiei Marthei. Firesc, confruntarea
experienţelor cenestezice susţine conversaţiile,
însoţeşte consideraţiile meteorologice. Acest tip de
preocupări determină atitudinea faţă de apă şi soare, de
care tot omul caută să se protejeze, sau de curenţii de
aer^obiect al unei adevărate fobii.
în secolul al XX-lea, această formă de vigilenţă
privilegiază elanurile corpului; ea vizează în
perspectivă să-i asigure acestuia compensaţiile
impuse de viaţa citadină, condiţiile de lucru, poluare;
să-i procure plăcerea fizică, dictată de accentuarea
narcisismului. între timp, a avut loc o revoluţie, asupra
căreia va trebui să revenim: identificarea progresivă a
subiectului cu corpul său; ceea ce implica atenuarea
dispreţului pentru organic, pentru animalitate. Treptat,
se instalează solitudinea poftelor, resimţite ca fiind
chiar ale persoanei în cauză, şi în nici un caz ca
expresie a exigenţelor unui Celălalt, ameninţător de
fascinant totodată. Anacronismul psihologic îl pândeşte
pe istoricul neatent la această mutaţie survenită în
statutul dorinţei.

Patul şi camera individuale/separate

Veacul al XlX-lea a „văzut" întreaga desfăşurare a
procesului de dez-îngrămădire a corpurilor, inaugurat la
sfârşitul Vechiului Regim în spaţiile colective.
Patul

99
_
individual, veche normă mănăstirească, a devenit o simplă
precauţie sanitară, mai ales în spitale. De fapt, cum bine
a arătat Olivier Faure, în legătură cu exemplul lyonez,
privatizarea spaţiului rezervat bolnavului va triumfa cu
mare greutate în aceste stabilimente, căci ea contravenea
riturilor sociabilităţii populare, care se recrea spontan.
Esenţial pentru discursul nostru rămâne însă transferul
acestei preocupări către spaţiul privat; proces accelerat
de epidemia de holeră, din 1832, care nu face decât să
scoată în evidenţă - tardiv, din păcate - efectele negative
ale înghesuielii şi ale promiscuităţii ce domnesc în
locuinţele populare.
Stimulaţi de descoperirile lui Lavoisier şi de noua
înţelegere a mecanismului respiraţiei, convinşi de
binefacerile unei rezerve de oxigen, medicii se luptă de-a
lungul secolului împotriva patului colectiv şi a
promiscuităţii. Puţin câte puţin, vor reuşi să se facă înţeleşi.
Consecinţele triumfului lor, atât de greu obţinut, nu pot
fi, în nici un caz, supraestimate. Noua solitudine a patului
individual întăreşte sentimentul persoanei, îi favorizează
autonomia; ea facilitează desfăşurarea monologului
interior; modalităţile de a te ruga, formele de reverie,
condiţiile somnului şi ale treziei, derularea visului, chiar
a coşmarului, totul este răsturnat dintr-o dată. în timp ce
căldura fratriei se atenuează, la copilul încă mic se
dezvoltă nevoia de păpuşă sau de mână maternă,
liniştitoare. Medicii deplâng fenomenul: plăcerea solitară
este^ favorizată, prin chiar asigurarea noilor condiţii.
în rândul micii burghezii, cel puţin, camera individuală
câştigă tot mai mult teren, ea fiind obiectul solicitudinii
igieniştilor, care dictează volumele şi propun eliminarea
servitorilor şi a lenjeriei murdare. Camera adolescentei,
devenită templu al vieţii sale private, se umple de
simboluri; ea se confundă cu personalitatea ocupantei, a
cărei autonomie o dovedeşte. Micul oratoriu de colţ,
colivia, vasul cu flori, hârtia care imită pânza de Jouy,
secretarul care închide albumul şi colecţia de scrisori
intime, biblioteca, la nevoie, contribuie la completarea
unei imagini, ce poate fi a Cesarinei Birotteau sau a
Henriettei Gerard sau, mai degrabă, a Eugeniei de Guerin,
care închină în jurul ei un interminabil imn plăcerii de a
locui în propria-i „odăiţă", odăiţă pe care o celebrează şi
Caroline Brame.
Idilica mansardă a cusătoresei, a cărei virtute este
atestată de ambianţa cuminte, modestă, constituie avatarul
popular al modelului. Obligaţia de genul „fiecare cu

100
camera lui" se impune chiar în casele de toleranţă,
supravegheate de poliţia de moravuri. La ţară, intimitatea
unui spaţiu conjugal se precizează treptat prin folosirea
perdelelor, a tapetelor, chiar prin ridicarea unor
despărţituri sumare. Când stăpânul casei a hotărât să
renunţe la proprietate, uzanţa îi dă posibilitatea să-şi
rezerve o cameră pentru folosinţă proprie în contractul
de donaţie; el îşi asigură astfel privatizarea spaţiului, unde
va trebui să se desfăşoare restul existenţei sale.
în paralel, intimitatea crescândă a locurilor pentru
defecaţie favorizează derularea monologului interior. în
imobilele populare, posesia cheii de la latrinele de palier
inaugurează această familiarizare cu excrementul, care
constituie un element deloc neglijabil al avântului luat de
privacy. Când, către 1900, se răspândeşte closetul, apoi
sala de baie, prevăzută cu un zăvor solid, trupul gol poate
începe să-şi pună la încercare mobilitatea, la adăpost de
orice intruziune. Acest spaţiu, desensibilizat la maximum,
se preschimbă în templu clean and decent (curat şi decent)
al inventarului şi contemplaţiei de sine.

Toaleta intimă
Progresele toaletei intime revoluţionează, într-adevăr,
viaţa privată şi condiţiile relaţiilor interumane. Factori
multipli contribuie, încă din zorii secolului, la accentuarea
vechilor exigenţe de curăţenie, care au germinat în spaţiul
mănăstiresc. Descoperirea mecanismelor perspiraţiei, ca
mare succes al teoriei infecţioniste, are drept consecinţă
punerea în evidenţă a pericolelor de obturare a porilor
prin murdărie, purtătoare de miasme. Ceva mai târziu,
ascensiunea conceptului de „depurare" impune o toaletă
vigilentă a „zonelor de evacuare" ale organismului.
Influenţa recunoscută a fizicului asupra moralului pune
în valoare curăţenia şi ordinea. Noi exigenţe, sensibile,
reînnoiesc civilitatea; delicateţea pune în evidenţă elitele,
voinţa de a se îndepărta de deşeul organic, ce aminteşte
animalitatea, păcatul, moartea, pe scurt, grija pentru
purificare accelerează progresul. Acesta este stimulat, pe
de altă parte, şi de voinţa de a se diferenţia de acel „popor"
dezgustător. Toate acestea contribuie la promovarea unui
nou statut al dorinţei sexuale şi al repulsiei, care, la rândul
lui, susţine progresul practicilor igienice.
Totuşi, ca reacţie faţă de acest fenomen, multiple
credinţe incită la prudenţă. Apa, ale cărei efecte asupra
fizicului, ca şi asupra moralului, sunt supraestimate,

101
reclamă o anume precauţie. Norme extrem de stricte
modulează practica băii în funcţie de sex, vârstă,
temperament şi profesie. Grija de a evita moliciunea,
complezenţa, contemplarea propriului trup, chiar
masturbarea, frânează extensia acestor practici. Relaţia,
puternic stabilită, între apă şi sterilitate face dificil
progresul igienei intime a femeii.
Totuşi, progresul alunecă puţin câte puţin de la clasele
superioare către mica burghezie. Domesticitatea
contribuie, şi ea, la iniţierea unei mici fracţiuni din
populaţie; nu este vorba însă decât de o toaletă fragmentată
a corpului. în mod frecvent, se spală mâinile; în fiecare
zi, obrajii şi dinţii; cel puţin dinţii din faţă; picioarele, o
dată sau de două ori pe lună; capul niciodată. Ritmul
menstrual continuă să ordoneze calendarul îmbăierii.
Legat de acest lucru, majoritatea congregaţiilor feminine
din veacul al XlX-lea se referă încă la norma impusă de
edictul Sfântului Augustin. La sfârşitul veacului, apariţia
fub-ului englez, apoi răspândirea - desigur, moderată - a
duşului tind să modifice timpul toaletei. Duşul se bucură
de o prejudecată favorabilă, acţiunea sa dinamizantă
exorcizează moliciunea. Această virtute nu îl scuteşte
întotdeauna de alibiul terapeutic. Regulamentul Şcolii
normale din Sevres, elaborat în 1881, rezervă duşul pentru
bolnavii însoţiţi de o infirmieră. în felul acesta, putem
înţelege mai bine întârzierea înregistrată de igiena sexuală.
Guy Thuillier constată că bideul şi şervetele periodice nu
apar, în mediile bunei burghezii din Nivernais, decât în
preajma secolului al XX-lea.
Populaţiile rurale, obişnuite, este adevărat, cu baia
juvenilă în râu, în perioadele de călduri mari, rămân
departe de progres până la primul război mondial. Desigur,
municipalităţile fac eforturi să „domesticească" apa; o
reţea de fântâni, de „ţâşnitori" şi lavoare prinde un contur
tot mai clar în epoca Restauraţiei, în Normandia de Jos,
în epoca monarhiei din Iulie, în Nivernais; la începutul
celei de a Treia Republici la Minot, în Châtillonnais. Este
neîndoielnic că spitalul, închisoarea, apoi şcoala şi
cazarma concură la propedeutica igienică inaugurată de
aceşti neobosiţi medici de ţară, al căror simbol este dr.
Benassis. Dar, după cum am văzut, codul de igienă savantă
contrazice adesea înţelepciunea populară cu privire la
corp: a spăla prea mult lenjeria nu face decât să o uzeze
mai repede; un menaj meticulos nu este decât pierdere de
timp; sub murdărie se formează tenul frumos. Injoncţiunea
medicală deranjează; ea apare, de cele mai multe ori, ca
o intolerabilă ingerinţă a domnilor de la oraş.
în mediile muncitoreşti regăsim o adevărată

102
ambivalenţă: la finele secolului, curăţenia devine o nevoie;
voinţa de a-şi schimba veşmintele după programul de lucru
traduce o exigenţă de demnitate; ea constituie chiar miza
mai multor greve în regiunea pariziană, în preajma
primului război mondial. Totuşi, aplicarea legii asupra

I
igienei, votată în 1902, se dovedeşte a fi dificilă. Inspecţia
pare a fi un control insuportabil. In Nivernais, patroni şi
muncitori cad de acord asupra hotărârii de a nu da curs
noilor prescripţii.
La drept vorbind, ceea ce elitele din epocă înţeleg prin
igienă, când este vorba de poporul de jos, vizează înainte
de toate numai aparenţa. A fi curat va însemna mai întâi
a-ţi degresa hainele (la Lyon, boiangiul este numit
degresor), a-ţi scoate veşmintele de lucru, a evita
grosolănia manierelor, a-ţi pune ordine în pieptănătură,
a-ţi spăla uneori mâinile, la nevoie chiar ,,a te bărbieri"
şi, târziu, a te stropi cu apă de colonie. Pentru Ragotte a
lui Jules Renard, igiena constă în a avea îndemânarea de
a înghiţi supa fără să te murdăreşti; în vreme ce la vecina
sa, Fifille Migneboeuf, i se porunceşte copilului să şteargă
sângele răspândit pe dalele din sala comună. Şcoala
republicană chiar, a cărei acţiune igienică a fost ridicată
în slăvi, ca şi, de altfel, ritualul vizitelor pentru controlul
curăţeniei, nu are nici un fel de ambiţie; ca să ne
convingem, este suficient să recitim cu atenţie Le Tour
de la France par deux enfants (Doi copii în turul Franţei).
Bătălia decisivă se dă în jurul folosirii pieptănului şi al
uceniciei în disciplinele defecaţiei. Băiatul trebuie să
renunţe la a se mai pieptăna cu degetele, iar fetiţa se cuvine
să înveţe cum să-şi ţină chiloţii curaţi.
Către începutul secolului al XX-lea totuşi, se întrevede
o schimbare: progresele, limitate, ale echipamentului şi
mobilierului sanitar, influenţa duşului folosit la societăţile
sportive, eforturile noii administraţii din igiena publică,
frecventarea crescândă a hotelurilor de circuit turistic şi a
bordelurilor de lux concură la răspândirea chiuvetei şi a
oalei-cu-apă; dar va trebui să aşteptăm perioada interbelică
şi răspândirea tablei emailate, apoi a anilor 1950 şi
banalizarea duşului şi a camerei de baie pentru a vedea
cum se operează în profunzime revoluţia igienică.

Ameninţarea dorinţei
Numai în spaţiul privat individul se poate pregăti să
înfrunte privirea celuilalt; aici se modelează modul de
prezentare în lume, funcţie de imaginile sociale ale
corpului. Şi în acest domeniu s-a realizat o revoluţie. In
103
veacul al XlX-lea se elaborează, apoi se impun o strategie
a aparenţei, un sistem de convenienţe şi rituri precise care
nu vizează decât sfera privată. De atunci însă începe
treptata dispariţie a acestei specificităţi, fondată odinioară
pe distincţia hipertrofiată dintre interior şi exterior. Astfel,
de-a lungul deceniilor, cămaşa de noapte nu mai este
tolerată în afara odăii. Ea a devenit simbolul unei intimităţi
erotice, faţă de care şi cea mai mică aluzie, chiar implicită,
ar fi de-acum deplasată, cu atât mai mult cu cât cămaşa
conjugală tinde să se deosebească de simplitatea şi
puritatea cămăşii de noapte juvenile. O întreagă gamă de
lenjerie compune toaleta de dimineaţă, în care o femeie
de condiţie nu poate permite să fie văzută de un străin, cu
excepţia cazului când acesta este amantul ei; exigenţă de
modestie, susţinută de rafinamentul progresiv al acestor
toalete şi de vizibilitatea crescândă a desuurilor. Piesa lui
Feydeau - (Mais n 'te promene donc pas toute nue - Da'
nu te mai fâţâi atât' goală puşca) - nu trebuie luată chiar
în serios. Cu aceeaşi naturaleţe, femeia umblă prin casă
cu părul zburlit; în spaţiul public, o asemenea pieptănătură
nu poartă decât gospodina... sau prostituata. Aceste norme
intră în sistemul global de cenzurare, care contribuie, în
acelaşi timp, la limitarea accesului femeii la scena publică
şi la solemnizarea apariţiei sale. Distincţia dintre interior
şi exterior nu cruţă nici populaţia masculină; ţinuta
adoptată de parizian la el acasă nu îi permite să înfrunte
strada.
Un alt fapt istoric reînnoieşte, în epocă, aşa-numitele
conduite private: avântul extraordinar al lenjeriei intime.
Extrema sofisticare a veşmintelor invizibile pune în
valoare nuditatea, a cărei profunzime este accentuată de
modă. Niciodată, notează Philippe Perrot, corpul feminin
nu a fost atât de ascuns ca între 1830 şi 1914. După cămaşă,
pantalonul se propagă în mod irezistibil. Purtat, mai întâi
de fetiţe, el câştigă rapid teren şi în faţa femeilor adulte,
în clipa când triumfă crinolina, adică la începutul celui
de-al Doilea Imperiu. în 1880, portul pantalonilor este
deja un imperativ, mai ales în rândurile burgheziei. Totuşi,
corsetul rezistă la violentele ofensive pornite împotriva
lui de corpul medical. Lasajul lejer îi autonomizează
folosinţa; această nouă modalitate de amplasare a
şireturilor îi permite femeii să se aranjeze singură, ceea
ce face să crească marja sa de manevră erotică.
La sfârşitul secolului, bogăţia, necunoscută până
atunci, a dantelei şi a broderiilor însoţeşte hipertrofia
lenjeriei intime. Niciodată nu vor fi atât de evidente

104
efectele perverse ale pudoarei; pe măsură ce se înmulţesc
opririle pentru scoaterea veşmintelor, degetele masculine
nerăbdătoare trebuie să depăşească obstacolele unei game
de noduri, agrafe şi nasturi, aflată într-o creştere
neîncetată. Această acumulare erotică, subtilă, care
contribuie la renaşterea mitologiei dezmăţate şi a cărei
reprezentare grafică rămâne tabu, cu excepţia caricaturii,
se răspândeşte cu o extremă rapiditate - mult mai repede
decât igiena - în toate clasele sociale. în curând, tânărul
seducător de la ţară va trebui, şi el, să înveţe cum să se
descurce printre atâtea obstacole neaşteptate.
Ar fi bine să reflectăm la ce poate însemna acceptarea
unei asemenea complicaţii rafinate, în concordanţă cu
hipertrofia zăpăcitoare a imaginarului erotic, care,
împreună, traduc, în rândurile burgheziei, obsesia
acoperirii, fascinaţia husei, a tocului şi a capitonului.
Dorinţa de conservare, grija de a proteja semnele trecerii,
frica de castrare, rapelul permanent al ameninţării,
exercitată de dorinţă, operează aici o nevrotică întâlnire.
Astfel, nici nu te mai poţi mira de avântul pe care îl
cunoaşte acest fetişism, descris şi codificat de Binet şi
Krafft-Ebing, către sfârşitul veacului, dar ale cărui
simptome fuseseră deja minuţios analizate de Zola,
Huysmans şi Maupassant. Mistica taliei şi a cambrurii,
fixarea dorinţei pe rotunjimile mătăsoase ale pieptului,
valoarea erotică a piciorului şi a pieii botinelor, dorinţa
de a tunde în aşa fel părul feminin încât acesta să respire
în voie - au devenit fapte istorice, la fel ca fetişismul
şorţului, simbol al intimităţii, ce pare a autoriza orice
privatitate. Lenjeria intimă, pe care se pot înscrie urmele
sexualităţii, ale bolii, ba chiar ale crimei, susţine un discurs
compromiţător; pe el se sprijină zvonul lansat de servitoare
şi repede amplificat, la spălătorie, de către spălătorese.
Spălătoreasă de la castel are cele mai multe informaţii; în
sat, ea se bucură de prestigiul femeii care ştie secretele ce
se ascund în lenjeria aleasă.

Strategiile aparenţei
In spaţiul privat se desfăşoară, de asemenea, toaleta care
pregăteşte apariţia pe scena publică. Ritualul acestui efort
inutil, mult timp cantonat numai în sfera elitei, se
răspândeşte brutal între 1880 şi 1910. Câteva trăsături
majore îl caracterizează: în primul rând, un foarte net
dimorfism sexual, al cărui efect face să se accentueze
specificarea rolurilor. Pentru femeie, monopolul
parfumului, al fardului, al culorii, al materialelor
mătăsoase, al dantelăriei şi, mai ales, al unei body
scu/pfuretorturante, care o plasează de la început deasupra
oricărei bănuieli „înjositoare" privind posibilitatea de a
fi angrenată în munca fizică. Ea nu are decât funcţia de a
fi „firma" bărbatului, condamnat la activitate, adică la
îmbrăcămintea neagră sau cenuşie, în formă de tub, care
îl face pe Baudelaire să exclame că acest sex pare să fie
tot timpul în doliu. Chiar şi ce poartă pe dedesubt este
lipsit de rafinament, în cazul bărbatului. Căci bărbatul
veacului al XlX-lea nu este mândru de trupul lui, cu
excepţia poate doar a părţilor păroase ale capului. In vreme
ce valurile unduitoare ale pletelor feminine fascinează
celebrul „modern style", iar „onduleul Marcel" face furori,
fiind răspândit de frizerii de damă, ce încep să-şi facă
apariţia; frizerii de bărbaţi propun nu mai puţin de
cincisprezece până la douăzeci de modele de mustăţi, bărbi
şi favoriţi.
Miza tuturor acestor mode nu are nimic derizoriu;
istoria lor inaugurează, de fapt, istoria difuzării unui nou
stil de viaţă privată. în legătură cu acest lucru, se impune
din nou importanţa mutaţiei care se efectuează între 1860
şi 1880. Până atunci, zonele rurale se dovedesc a fi
neîncrezătoare faţă de ceea ce vine de la oraş; chiar pe
străzile citadine, ţinuta ţărănească poate fi văzută, în
continuare, afişată cu mândrie în zilele de târg şi de piaţă.
Trebuie să spunem că între 1840 şi 1860, favorizat de
prosperitatea rurală, costumul vernacular a cunoscut o
adevărată epocă de aur. După aceea va fi inaugurat
mimetismul, care va duce la deposedarea simbolică, la
eliminarea progresivă a costumelor regionale, adunate cu
pioşenie de folclorişti. Pe măsură ce bonetele şi bluzele
scurte de pânză dispar, gravurile ce înfăţişează moda se
răspândesc până în satele cele mai puţin accesibile.
Cumpărarea prin poştă, înmulţirea sucursalelor Primăverii,
apariţia modistelor şi mai ales proliferarea extraordinară
a croitoreselor „fin de siecle" grăbesc evoluţia. Existenţa
fetelor pubere, constrânse la o nouă ucenicie, va suferi,
din aceste cauze, o transformare remarcabilă. Yvonne
Verdier a surprins foarte bine aceste schimbări în legătură
cu Minot, fără a sublinia prea mult, este adevărat, că este
vorba de un fenomen istoric, clar limitat în timp.
Nici mediile muncitoreşti din Paris nu sunt cruţate de
această modă. Mult timp, a fost obligatoriu ca specificarea
profesiunii să fie reflectată de fizionomia costumului; până

106
pe la jumătatea celui de-al Doilea Imperiu, nu era greu de
făcut diferenţa, pe stradă, între bluza muncitorului,
veşmântul negru al magistratului, gulerul funcţionarului.
Or, iată că, după 1860, începe să germineze ispita
îmbrăcăminţii de sărbătoare. Muncitorul preferă să se
îmbrace, în zilele de sărbătoare, precum burghezii, şi să
se amestece în mulţimea citadină. Repaosul duminical
dobândeşte de acum înainte o nouă dimensiune. A te
îmbrăca de duminică înseamnă a te arăta accesibil la
morala curăţeniei. Pentru tânăra muncitoare, aceasta
înseamnă a-şi asuma noile rafinamente ale seducţiei
feminine, a accepta jocul botinei, al batistei parfumate şi
al sânului mulat, a adopta o nouă postură; mai înseamnă,
totodată, şi imperativul obsedantei ucenicii cu privire la
ştiinţa de a cumpăra; în sfârşit, înseamnă recunoaşterea
unui nou timp, al uzurii. Numeroase povestiri de
Maupassant, numeroase cântece din anii 1900
înregistrează această mutaţie, care simbolizează şi apariţia
„trotinei", îndepărtată succesoare a grizetei.

Pudoarea şi ruşinea
în veacul al XlX-lea, pudoarea şi „ruşinea" pretind a
determina comportamentele. în spatele acestor termeni
se ascunde un dublu sentiment: pe de o parte, teama de
a-1 vedea pe Celălalt - trupul - exprimându-se obsesia ca
nu cumva animalul să-şi facă simţită prezenţa, pe de altă
parte, teama ca secretul intim să nu fie violat de o
indiscreţie, cu dorinţa aţâţată de toate precauţiile destinate
a masca această comoară. De primul sentiment ţine
contenţiunea, adică grija de a evita orice manifestare
organică susceptibilă să amintească faptul că trupul există.
Richard Sennett evocă în legătură cu acest fenomen
„maladia verde", constipaţie provocată la femei de teama
de a trage vânturi în public. Medicii întocmesc tabloul
clinic al „ereuthofobiei", pudoare de gradul al doilea,
teamă morbidă de a nu putea împiedica roşeaţa să urce
spre frunte. Din celălalt sentiment provine, de pildă,
refuzul speculum-ului, a cărei folosinţă rămâne mult timp
asimilată cu „violul medical"; la sfârşitul veacului,
aboliţioniştii continuă să utilizeze argumentul în lupta lor
împotriva prostituţiei reglementate. Din acelaşi tip de
anxietate mai rezultă, pentru femeie, răul alb sau refuzul
de a ieşi din casă, de frica de a nu fi pândită de necunoscuţi.
Această dublă îngrijorare creşte exigenţa faţă de
„modestia" ţinutei; ea inspiră, în special, pedagogia
congregaţiilor feminine. Aceasta vizează, în primul rând,
reducerea vivacităţii copiilor. Nevoia de a sparge ritmul
elanurilor sufleteşti este dublată aici de voinţa de a seca
izvoarele emoţiei şi a restrânge aportul senzualităţii. Dat
fiind că simţurile sunt tot atâtea porţi prin care demonul
poate intra, trebuie recomandată prudenţa, tânărul trebuie
învăţat cu ce să-şi ocupe mâinile în permanenţă, să se
teamă de propria-i privire, să ştie a vorbi încet şi, chiar
mai bine, a se pătrunde de virtuţile tăcerii. Odile Arnold
discerne, în acest sens, în mănăstiri, către mijlocul
veacului, o clară înăsprire pedagogică, ca urmare a unei
libertăţi destul de mari, ba chiar a unei reale spontaneităţi
a atitudinilor. încercarea de decorporeizare este exacerbată
de exaltarea modelului angelic; pentru multe tinere are
loc atunci o adevărată identificare. Acest miraj, a cărui
geneză este atribuită în parte, de Jean Delumeau, vechii
influenţe a neoplatonismului, dobândeşte rapid o
ascendenţă morală tot mai mare; deosebit de evident în
posturile de rugăciune, acest miraj însoţeşte exaltarea
crescândă a virginităţii şi ascensiunea lirismului castităţii.
Revelatoare, în acest sens, este răspândirea rapidă a
cultului Filomenei, începând cu 1834. Modelul acestei
sfinte, care nu a existat niciodată, dar căreia i se consacră
totuşi nenumărate biografii, face posibilă răspândirea
rugăciunilor, emblemelor şi chiar a centurilor, destinate
acelor tinere doritoare a se păstra neatinse. Să nu uităm
că în acest secol, în care se afirmă primatul discursului
masculin, predicaţia feminină operează prin retorica
trupului, elevaţia privirii şi fervoarea gestului.
Rămâne să studiem acum problema difuzării
conduitelor. Suzanne Voilquin, fată din popor, relatează
adevăratul noviciat la care este supusă, între 1805 şi 1809,
de către măicuţele învăţătoare de la mănăstirea
Saint-Merry, apoi de către tristele domnişoare normande,
la care îşi face ucenicia de la vârsta de nouă ani. Totuşi,
antropologia angelică reactivată în epoca romantică nu
cunoaşte o largă răspândire decât o dată cu desfăşurarea
contraofensivei catolice, adică după 1850. Tehnicile de
contenţiune rafinate în mănăstiri pătrund atunci în mediile
populare. Recent, Marie-Jose Garniche-Merritt, care a
adunat cu minuţiozitate mărturiile memoriei populare,
trasează un tablou mişcător al supravegherii amănunţite,
exercitată încă de călugăriţe asupra fetelor dintr-o comună,
Bue-en-Sancerrois, între 1900 şi 1914. O reţea de
congregaţii juvenile se constituie, mai ales, în parohiile

108
rurale. Nenumărate asociaţii de Copii şi Slujitori ai
Măriei sau chiar de fecioare virtuoase care, după
Martine Segalen, ar fi ajuns la o mie, întăresc lecţia
de morală şi atitudine, susţinută de şcoala
republicană, ea însăşi moştenitoarea civilităţii
lasalliene, predată odinioară de învăţătorii
monarhiei cenzitare. In Touraine, primarul şi
preotul cooperează pentru a desemna şi sărbători
fecioara virtuoasă a satului. Aceasta, în chiar
dimineaţa celebrării succesului ei, trebuie să facă, în
faţa medicului, proba fecioriei sale. La Nanterre,
decreştinarea nu va împiedica păstrarea acestui model
al virtuţilor domestice şi private.
în nucleul locuinţei populare, o contenţiune
corporală nouă însoţeşte intruziunea preocupării
pentru diferenţiere. Celine, într-un roman parţial
autobiografic, relatează tortura pe care părinţii i-o
administrează tânărului erou din Mort â credit
(Moarte pe credit), tatăl - mic funcţionar, iar mama -
lucrătoare într-o prăvălie, plasată undeva în centrul
Parisului. Ne-ar lua prea mult timp ca să enumerăm
toate acele discipline ce conduc la transformarea în
gesturi intime a practicilor care odinioară aveau loc
în văzul tuturor. Gestul de a te dezbrăca în comun,
înainte de a de vârî în patul fratern; a face în faţa
celuilalt gesturile toaletei; a face dragoste în camera
familială constituie tot atâtea conduite devenite
„ruşinoase".
Să ne oprim o clipă asupra cazului acelei „fete
mari" pubere care focalizează în epocă atenţia
moraliştilor. Manuale serioase de fiziologie şi igienă
îi sunt consacrate în mod special. Ele schiţează
imaginea, bineînţeles, fantasmatică, a unei copile
înspăimântate sau surprinse de radicala
metamorfoză ce are loc în ea şi care este
sancţionată de apariţia regulilor. Fată bizară, cu
gusturi greu de înţeles, cu atât mai primejdioasă cu cât
nu a învăţat încă acea condiţie feminină specifică, ea
rămânând mult prea aproape de forţele naturale care
încep să se manifeste în ea însăşi. Apatia, suspinele,
lacrimile involuntare traduc această bizarerie şi
impun solicitudinea anturajului. Existenţa fetei
este împănată cu tot felul de interdicţii stupide, este
adevărat, de multe ori doar teoretice. Medicii
recomandă a se evita stimularea curiozităţii sale faţă
de sex. în felul acesta, grăbită de urbanizare, care îi
privează pe tineri de spectacolul copulaţiei animale,
şi favorizată de cantonarea sexualităţii conjugale în
camera părintească, se operează înmulţirea „gâştelor
albe"*. Astfel, se va acredita credinţa că bebeluşii se
nasc din varză. Rămâne,
1
„Oies blanches" - în sensul de persoană credulă ( n. tr.).

109
desigur, să măsurăm cu exactitate partea de prefăcătorie,
să discernem distorsiunea care se instaurează între
atitudine şi discursul interior; proiect, din păcate,
irealizabil. Claudine şi colegele sale mai mari de clasă,
care se dedau la concursuri de sâni, ne propun într-adevăr
o cu totul altă imagine a fetei tinere.

Plăcerea solitară
Spaima produsă de practicile sexuale solitare constituie
un preţios indiciu privind amploarea ipocriziei. Istoricii,
de la Jean-Louis Flandrin la Jean-Paul Aron, au subliniat
hipertrofia discursului medical cu privire la acest flagel,
de multă vreme denunţat de cler. Publicarea, în 1760, a
celebrei lucrări Onania de dr. Tissot, reeditată neîncetat
până în 1905, constituie în acest sens o dată hotărâtoare.
Specialiştii au dezbătut fenomenul creşterii acestor
practici, dar, de fapt, istoria serială se dovedeşte aici
neputincioasă în a conferi certitudini. Ridicarea plafonului
de vârstă pentru căsătorie, constituirea unor adevărate
ghetouri pentru celibatari în chiar centrul oraşelor,
destrămarea formelor tradiţionale de sexualitate de
aşteptare în mediul rural, proliferarea internatului
masculin, progresele camerei şi patului individual,
accentuarea terorii inspirate de riscul bolilor venerice
sugerează o extindere a practicilor solitare, dacă nu cumva
s-ar putea presupune o ascensiune paralelă a procesului
de sublimare. Voi adăuga că tot ceea ce tinde să exalte
individul, să-i hrănească dialogul lui interior a venit în
sprijinul acestei forme de plăcere. Să nu uităm, pe lângă
aceasta, fascinaţia transgresiunii, deliciile înfrângerii şi
ale greşelii, ca şi - la femeia căsătorită nesatisfăcută
-dorinţa de compensaţie sau de revanşă, combinată cu riscul
„plictiselii", ceea ce ar implica alegerea unui amant. Totul
ne duce la concluzia că, fără avântul acestor practici,
campania moraliştilor nu ar fi cunoscut o asemenea
intensitate.
Dar să ne întoarcem la terifiantul discurs al savanţilor,
al cărui efect disuasiv, în schimb, nu trebuie minimalizat.
Interminabila diatribă, care se integrează intenţiei de
sexualizare a copilăriei, detectată de Michel Foucault, se
întemeiază, în primul rând, pe fantasma pierderii, pe
necesitatea de a administra orice cheltuială şi^ deci de a
eşafoda o sănătoasă economie spermatică. în această
perspectivă, plăcerea solitară masculină conduce, s-a tot
repetat, la o rapidă vlăguire. Consumpţiunea, senilitatea
110
precoce, apoi moartea jalonează itinerarul parcurs de
aceşti indivizi slăbiţi, palizi şi aproape amnezici, care
frecventează cabinetele medicale. Dramatizarea tabloului
clinic traduce teama ca nu cumva cheltuiala de energie să
dăuneze dinamismului necesar efortului şi să aibă
consecinţe negative asupra puterii de muncă; ea ascunde,
mai ales, refuzul de a învăţa plăcerea, negarea funcţiilor
hedonice.
Juisarea femeii fără prezenţa masculină pare, în mod
special, intolerabilă. „Manuelizarea" constituie esenţa
însăşi a viciului. Pentru bărbat, ea semnifică secretul
absolut, indefinit mai misterios decât tulburările produse
de coit. Nici gând de a privilegia aici riscurile de epuizare,
deoarece capacitatea veneriană a femeii apare ca fiind
infinită; dar alte sancţini, la fel de teribile, se întrevăd la
orizontul greşelii. Nu există tablou clinic, biografie de
nimfomană, de isterică sau de prostituată, care să nu se
deschidă cu imaginea micii vicioase. Regăsim aici
ostilitatea bine cunoscută de care dau dovadă medicii din
secolul al XlX-lea faţă de clitoris, simplu instrument de
plăcere, inutil pentru procreaţie.

Supravegherea onanistului
Lupta împotriva flagelului este susţinută de părinţi, de
preot şi, mai ales, de medic. Cărţile savante incită la
supravegherea domestică. în ochii educatorilor clericali,
somnul trebuie să fie ca şi echivalentul morţii; patul
-imagine a mormântului, iar trezirea - imagine a învierii.
In dormitorul comun din internate, o soră stă de veghe
pentru a asigura „modestia" sculării şi culcării copiilor.
Pe timpul zilei, e bine ca un copil să nu fie lăsat prea mult
timp în singurătate. Regulamentul caselor conduse de
ursuline prescrie fetelor să rămână tot timpul în preajma
colegilor, astfel încât să nu fie pierdute nici o clipă din
vedere de cât mai mulţi camarazi. Medicii, în ceea ce-i
priveşte, recomandă evitarea căldurii şi jilăvelii patului;
ei proscriu plapuma şi numărul mare de cuverturi, şi
dictează postura de somn. Practica feminină a călăritului
le suscită neîncrederea, la fel ca şi maşina de cusut, aspru
criticată de Academia de medicină în 1866.
Structura echipamentelor şi, la nevoie, ortopedia
concură la prevenire. în 1878, specialiştii recomandă
adoptarea latrinelor ale căror uşi comportă în partea de
sus şi în cea de jos o „răscroiala", care autorizează
controlul poziţiilor. Anumiţi medici predică, pentru băieţi,

111
■
purtarea unor cămeşoaie până la călcâie, cu sfori. Contra
onanismului rebel, specialiştii propun, până în 1914,
bandaje pe măsură; unii fabrică pentru fete „centuri
contensive". In aziluri, cătuşe, chingi, aparate aplicate
între pulpe pentru a le împiedica să se lipească sunt
obligatorii pentru alienatele nimfomane. Dacă răuJ
persistă, intervine chirurgia. Cauterizarea uretrei pare a
fi destul de frecvent practicată. Theodore Zeldin citează
martiriul unui angajat la o prăvălie, în vârstă de
optsprezece ani, de şapte ori victimă a unei asemenea
terapeutici, destinată, în principiu, să trateze pierderile
seminale involuntare. Dar, mult mai revelatoare sunt
chinurile lui Amiel, minuţios relatate chiar de către
victimă. Nenorocitul „sucombă" în mod regulat, fiind
victima „pierderilor seminale". „Fiecare poluţie este ca
o lovitură de pumnal pentru ochii dumitale", i-a declarat
un specialist tânărului de nouăsprezece ani. Acesta,
înspăimântat, notează de atunci, cu grijă, fiecare din
poluţiile sale nocturne; îşi consemnează remuşcările,
înscrie hotărârile; seara, face băi reci, mănâncă bucăţi de
gheaţă, îşi spală părţile ruşinoase cu oţet. Nimic nu are
efect; pe 12 iunie 1841, decide să nu mai doarmă decât
patru sau cinci ore pe noapte, aşezat într-un fotoliu.
Cauterizarea clitorisului şi a orificiului vulvar rămân,
în schimb, proceduri destul de rare, ca şi clitoridectomia,
practicată de dr. Robert începând cu 1837, apoi, la finele
secolului, de dr. Demetrius Zambaco. Este bine,
într-adevăr, să dăm dovadă de prudenţă şi, fără să negăm
influenţa semnificativă a acestor terifiante practici, să nu
le supraestimăm totuşi frecvenţa.
Se va fi înţeles cât de obsedant devine atunci trupul în
chiar miezul vieţii private. Ascultarea semnelor obscure
ale cenesteziei, pândirea vigilentă a ispitei, permanenta
ameninţare la care se crede supusă pudoarea, fascinaţia
exercitată de transgresia mereu posibilă concurează la
punerea sa în valoare. Se ajunge până acolo încât se evită
spectacolul coitului animal. Simpla aluzie declanşează o
sumedenie de picanterii masculine; astăzi ne explicăm
cu greu cum de puteau asemenea glume să stârnească
măcar zâmbetul. Diverse societăţi muzicale şi cercuri se
întrunesc numai pentru a auzi cum se râde şi se vorbeşte
despre sex. Nudul, profund ascuns, îi face pe bărbaţi să
fantasmeze. Invitaţii contesei Sabine, una din eroinele
romanului Nana, îi cântăresc îndelung forma pulpelor.
Prin comparaţie, prea faimoasa noastră supunere la
pulsiunile şi elanurile trupului apare, astfel, extrem de
neatentă şi oarecum dezinvoltă.

112
DESCIFRARE Şl CONTROL DE SINE
Banalizarea examenului
în vreme ce se realizează înflorirea literară a persoanei
intime, dorinţa de descifrare a eului se aprofundează, iar
practica introspecţiei se banalizează. Procese favorizate
de rafinarea şi difuzarea socială a exerciţiilor spirituale,
rezultate din efortul disciplinar post-tridentin. Procedura
examenului de conştiinţă se extinde în mod paradoxal în
momentul în care efectivul practicanţilor începe să se
reducă. O nouă comprehensiune a imperativelor teologiei
morale autorizează accesul masei catolicilor la o disciplină
mentală mult timp rămasă elitistă. în vremea Restauraţiei
se înmulţesc locurile retrase şi misiunile; şi unele, şi altele
evoluează în contextul unei confesiuni generale; devin
prilejul unei îndelungi explorări de sine. Claude Langlois
a arătat, astfel, înrădăcinarea populară a practicării
retragerii în dioceza din Vannes. La 24 martie 1821,
raportează Gerard Cholvy, şase mii de bărbaţi participă,
cu o lumânare în mână, la ceremonia de iertare a greşelilor,
ce constituie timpul tare al marilor misiuni din
Montpellier. Aproape o jumătate de veac mai târziu, în
1866, cu ocazia venirii unor predicatori la Chasserades, o
umilă comună din inaccesibilul Gdvaudan, se operează
întoarcerea la sine şi se dezleagă limba ţăranilor aspri din
oustaux. Menţinerea, vreme de decenii, a dublei confesiuni
şi a absoluţiei amânate, practica confesiunii generale pe
etape, întretăiată de lungi perioade de examinare
interioară, aşa cum era predicată de preotul din Ars,
devenit misionar imobil în vremea monarhiei din Iulie,
incită la o minuţioasă scormonire a memoriei, în căutare
de păcate.
Proliferarea „regulamentelor de viaţă", preciziunea
crescută a „hotărârilor" însoţesc aprofundarea examenului
interior. Predicatori şi învăţători congregaţionişti invită
sufletele pioase la această nouă stăpânire de sine. în felul
acesta se pun la punct conduitele, în chiar miezul vieţii
private. La sfatul educatoarelor, părinţii impun un strict
regulament fetelor tinere, după venirea de la pensionat,
cu intenţia de a le îndepărta de la ispita unei vieţi ce pare
închinată inactivităţii. Emoţionantul Caiet de hotărâri al
tinerei Leopoldine Hugo este o dovadă a acestei influenţe.
Sunt unele suflete pioase, care le îndeamnă pe tinerele
fete să ţină un jurnal, ca simplu corolar al sacramentului
penitenţei. La Marsilia, Isabelle Fraissinet, în vârstă de
113
 rezece ani, se vede constrânsă să-şi îndeplinească în
e zi canonul. Hârtia poate, de asemenea, înregistra
esul vieţii spirituale a adulţilor, uşura scrupulele
ite din neînsemnate greşeli zilnice. După 1850,
al jurnalului feminin de conversiune, şi un exemplu
icela al Doamnei Swetchine, editat de Falloux,
:ază modelul, traduce aceeaşi voinţă de a adapta
ia crescândă de a scrie despre sine în scopuri
itive şi edificatoare.
senţialul însă rămâne, în continuare, laicizarea
ar procese de descifrare a persoanei, elaborate în
:a confesionalului. Contabilizarea existenţei,
etica orelor şi a zilelor, care îl copleşesc pe omul
îlui al XlX-lea, nu ies la iveală decât sub obsesia
Iii; ele decurg, de asemenea, din chiar acea fantasmă
rderii, care determină ţinerea domestică a registrelor
coteli, cu o extremă minuţie; care generează angoasa
rdiţiunii spermatice sau pur şi simplu angoasa
arii zilnice a duratei de viaţă. Această voinţă de a
ui pierderea se revarsă în jurnalul intim.

tarea autorului anonim de jurnale

lordinarul Essai sur l'emploi du temps ou Metodhe
pour objet de bien regler l'emploi du temps, premier
sn d'etre heureux (Eseu asupra folosirii timpului sau
~>da, care are drept obiect o bună reglare a folosirii
ului, primul mijloc de a fi fericit), redactat în 1810
ullien, militar în retragere, manifestă clar această
ie. Autorul, care se reclamă din Locke şi Franklin, şi
rui lucrare va fi premiată de Fourcroy, recomandă
irţirea zilei în trei tranşe de câte opt ore. El propune
rima tranşă să fie consacrată somnului; a doua
-iului şi „îndatoririlor slujbei"; a treia - meselor,
nei şi exerciţiilor corporale. El recomandă, în mod
ial, ţinerea a trei jurnale sau „conturi deschise", unde
fi înregistrate fluctuaţiile sănătăţii, vicisitudinile
aiului şi pulsul vieţii intelectuale. Un „memorial
itic" şi un triplu tablou al situaţiei, redactate la fiecare
luni sau şase luni, vor face posibilă întocmirea unor
nţuri succesive, care, ar fi de dorit, să fie supuse
iţiei unui prieten voluntar, pentru ca el să judece
luţia noastră. Aici, dorinţa de lămurire interioară,
ibinată cu obsesia deperdiţiunii spermatice, suscită o
:tică profană, nesusţinută de nici un dialog cu

114
Creatorul. Astfel că exemplul interior permanent, obsedant
se structurează doar în funcţie de privirea de sine asupra
sinelui, şi de privirea celorlalţi şi a lumii. Lungul monolog
interior permite, de asemenea, să fie controlate aparenţele
sinelui şi, totodată, ca şinele să devină indescifrabil de
către Celălalt; necesarul secret al persoanei contribuie la
impunerea introspecţiei.
Marii „jurnalişti" din prima jumătate a veacului au
făcut eforturi uriaşe de a duce la bun sfârşit această sarcină
de clarificare, fără umbra nici unei ambiţii literare. Operele
lor, care adesea înregistrează, simultan, tot ce se poate
înregistra, truda, banii, timpul liber şi activitatea erotică,
joacă rolul de contoare ale declinului. Jurnalul intim
încearcă să exorcizeze această angoasă a morţii, pe care
o înteţeşte, totodată, prin aceeaşi unică mişcare a scriiturii.
A detecta risipirea de sine înseamnă a descoperi mijloacele
unei strategii de cruţare şi economisire. „Păstrând istoria
a ceea ce mi se întâmplă, scrie Delacroix la 7 aprilie 1824,
trăiesc de două ori; trecutul va reveni la mine. Viitorul
este mereu aici". Astfel, se constituie o memorie care
autorizează, în acelaşi timp, anamneză şi comemorarea.
A ţine un jurnal este şi o disciplină de interioritate; pe
hârtie se depune mărturia discretă. Scriitura permite
analiza culpabilităţii intime, înregistrează eşecurile
sexualităţii, ca şi înăbuşitorul sentiment al incapacităţii
de a acţiona; ea susţine hotărârile secrete.
Multipli factori contribuie încă la explicarea
ascensiunii acestei fascinante practici. La un Mâine de
Biran, ea răspunde ambiţiei de a fonda ştiinţa omului pe
observaţie şi de a înţelege, astfel, raporturile care se
formează între fizic şi moral. Căutarea de sine mai este
stimulată prin toate faptele istorice care duc la
aprofundarea sentimentului de identitate. Mai ales,
accelerarea mobilităţii sociale generează un sentiment de
insecuritate. Ea incită „jurnalistul" la a-şi pune întrebări
asupra poziţiei sale, a cântări judecata altuia. Prezenţa
mută a societăţii obsedează viaţa privată şi solitară a
autorului unui jurnal. Noul mod al relaţiilor interpersonale,
dictat de urbanizare, multiplică rănile narcisiace,
generează o frustrare, ce invită la replierea asupra
refugiului interior. Mâine de Biran a prezis, în 1816,
această căutare a unei revanşe psihologice; el presimte
timpul când „oamenii obosiţi să mai simtă, se vor
descoperi mai dispuşi să revină în ei înşi;i, şi să caute
acolo odihna şi acel soi de tihnă, şi acele consolări pe
care nu le poţi găsi decât în intimitatea conştiinţei".

115
 Ascensiunea sentimentului de proprietate nu este
străină de această nouă căutare; Mâine de Biran are, încă
o dată, intuiţia lui; el se felicită de faptul că prietenul lui,
abatele Morellet, a fondat - în memoriul consacrat
subiectului în speţă - dreptul de proprietate pe proprietatea
pe care „fiecare om o are asupra lui însuşi, asupra tuturor
facultăţilor sale,[asupra] eului său".

Practica scriiturii de sine

Mai rămâne să definim efectivul cu privire la scriitura de
sine. Dacă ne rezumăm la marii „jurnalişti", recunoscuţi
de istoria literară, întreprinderea este simplă. Nenumărate
sunt femeile cărora codul convenienţelor le interzice să
publice şi care îşi satisfac - graţie acestui jurnal intim
-nevoia lor, atunci când nu este vorba chiar de furia de a
scrie. Eugenie de Guerin mărturiseşte că astfel reuşeşte
să calmeze o dorinţă irepresibilă; şi totul ne face să credem
că în cazul Doamnei de Lamartine, mama poetului, avem
de-a face cu ceva similar.
Deseori, prost inserat în societatea unde este chemat
totuşi să trăiască, „jurnalistul" suferă de a nu putea
comunica, dialoga^cu celălalt. Pe lângă aceasta, îi este
greu să ia decizii. în mai 1848, la vârsta de douăzeci şi
şapte de ani, Amiel aşterne, în jurnalul său, sub forma
unei interminabile ecuaţii, datele unei eventuale căsătorii,
„îmi creez fantome şi încurcături din nimic", mărturiseşte
Mâine de Biran, strivit de ceea ce numeşte el
„precocupare" - noi am spune anxietate -, pe care o
atribuie „neîncrederii în sine".
Totuşi, marele „jurnalist" nu este departe de a apărea
atunci ca un mare bolnav; cu siguranţă, ca un timid, ba
chiar ca un impotent, copleşit de tendinţe homosexuale
pe care nu va reuşi să le satisfacă. Micro-familia burgheză
provincială constituie locul de ecloziune privilegiat al
jurnalului intim. Această structură favorizează ataşamentul
faţă de mamă şi faţă de copilărie; Beatrice Didier afirmă
că „jurnalistul" suferă de regresiune şi ca scriitura lui
traduce căutarea refugiului matricial. Nu am putea nega
că acest canon cotidian prelungeşte imperativele
pedagogiei juvenile: ţine, în acelaşi timp, de carnetul
şcolar şi de tema făcută acasă.
într-adevăr, jurnalul este, mai întâi, şi poate, mai ales,
o practică. El impune o muncă istovitoare; să ne gândim
la cele şaptesprezece mii de pagini redactate de Amiel!

116
Pentru cei care se complac în monologul interior, jurnalul
poate fi o plăcere rafinată. „Când mă aflu singur, declară
Mâine de Biran, mi-e prea destul dacă urmăresc mişcarea
ideilor mele sau a impresiilor mele, dacă mă cobor în
mine, dacă îmi supraveghez dispoziţiile şi variaţiunile
modalităţilor mele de a fi, dacă profit de mine însumi şi
înregistrez ideile care îmi vin din întâmplare sau cele
sugerate de lecturile mele". în acest sens, jurnalul intim
încoronează bucuriile acelei privacy: „Aspir să devin eu
însumi, reîntorcându-mă la viaţa privată şi de familie,
mărturiseşte acelaşi «jurnalist», până atunci voi fi sub
posibilităţile mele, nu voi fi nimic". Totuşi, probabil că
acest lucru a fost deja intuit, jurnalul este duşmanul
conjugalităţii! Mai ales femeilor li se impune să scrie pe
ascuns. Eugenie de Guerin îi ascunde chiar şi tatălui ei
adorat caietul, pe care noaptea îl umple cu scrisul ei
aărunt, în „odăiţa" sa, contemplând stelele. A ţine un
jurnal îmbracă fără îndoială şi aspectul masturbator relevat
de Beatrice Didier.
Istoricii nu au măsurat încă difuziunea socială a unei
practici, a cărei analiză rămâne monopolul specialiştilor
în literatură. Pe lângă aceasta, marea fragilitate a acestor
documente conduce, desigur, la o subestimare din punct
de vedere cantitativ. Nenumărate indicii ne fac într-adevăr
să credem că jurnalul intim se înscrie în contrapunct la
multe vieţi private. Mica burghezie nu ignoră acest fapt,
după cum o dovedeşte şi textul lui P. H. Azai's, modest
autodidact parizian; jurnalul se prezintă aici ca
îndepărtatul moştenitor al cărţii de judecată şi ca
însoţitorul registrului de socoteli. Se poate bănui că fetele
tinere care au găsit în el un mijloc de manifestare a
sentimentelor sunt o legiune. Caroline Brame, ale cărei
hârtii au fost găsite la târgul de vechituri, şi Mărie
Bashkirtseff nu constituie, desigur, exemple izolate; şi
tiu mai puţin Isabelle Fraissinet.
în legătură cu aceasta, merită să subliniem voga imensă
a albumului. în vremea monarhiei din Iulie, scrie Pierre
Georgel, orice fată tânără de familie bună îşi are jurnalul
ei, pe care îl prezintă prietenilor casei. Lamartine, de pildă,
deschide jurnalul Leopoldinei Hugo. Până la vârsta de
treisprezece ani, Didine îşi notează jocurile, visele de
copil, lecturile; mai apoi, pot fi suprinse suspinele şi
mărturisirile primilor admiratori, la care tânăra începe să
devină tot mai atentă. De atunci, se preocupă de toaletele
sale, notează balurile, spectacolele la care se duce şi nu
uită să-şi treacă impresiile de călătorie. Albumul este un

117
fel de debara; îşi lipeşte aici buletinele de note; îşi pune
la păstrare gravuri pitoreşti; după căsătorie, îşi va lua
caietele în noul muzeu al arhivelor familiale.
Echivalente simbolice ale albumului, dacă nu chiar
ale jurnalului, funcţionează şi în mediile populare. Trusoul
brodat de fiica mai mare nu poate oare fi considerat drept
o scriitură atentă despre sine şi despre visele de viitor? In
orice caz, funcţiunea lui depăşeşte cu mult simpla dorinţă
de a dispune de o rezervă de lenjerie a doua zi după nuntă.
Agnes Fine arată cu câtă grijă pubera din Pirinei toarce,
brodează, înseamnă cu fir roşu această comoară, care, după
aceea, nu îi va servi la nimic. Fiica desemnată să fie
moştenitoare se supune şi acestui rit, de a cărui necesitate
practică nu este convinsă totuşi. Astfel se explică extremul
ataşament al femeii la această acumulare simbolică. în
Icarie (Icaria), Cabet va fi acuzat de intenţia de a confisca
trusourile. Valorizând la maximum în naraţiunea sa lada
de zestre, pe care Gilliat o moşteneşte de la mama ei,
autorul Travailleurs de la mer (Lucrătorii mării) înţelege
să desemneze astfel un element major al sensibilităţii
populare.

înţelepciunea ambiţiilor
Căutarea retrospectivă a eului, căreia i se consacră
„jurnalistul", stimulează regretele, aţâţă nostalgia, dar,
prin aceeaşi mişcare, pune în valoare aspiraţia şi suscită
imaginarul construcţiei de sine. Ea îndeamnă, vai! la o
istorie a ambiţiei. Cu toate acestea există o evidenţă: o
mare moderaţie ordonează reprezentările viitorului;
această prudenţă vine să contrazică imaginea prea grăbită
a unui veac în care poftele s-ar fi dezlănţuit. într-adevăr,
e bine să nu uităm atracţia reproducerii şi forţa
mecanismelor care o susţin. Amploarea patronajului,
sistemul „recomandării", pe scurt, importanţa relaţiilor
şi intricaţia strategiilor familiale frânează mult timp
ascensiunea unei meritocracţii care, chiar după triumful
republicii, va rămâne precară. Aşa după cum subliniază
şi Theodore Zeldin, teama de surmenaj, de exces,
încurajată de corpul medical, contribuie la moderaţia
ambiţiilor. Ar trebui să mai adăugăm influenţa acelei
culturi clasice a umaniştilor, în ciuda dispreţului
condescendent care caută să-i minimalizeze importanţa.
Câţi bărbaţi maturi, cititori ai lui Horaţiu, nu au căutat
oare înainte de orice nepreţuitul otium, şi nu au practicat
cu voluptate acel cârpe diem, după modelul prefecţilor
poeţi, descrişi de Vincent Wright sau de preşedintele de

118
Neuville, magistratul pus în scenă de Duranty în Le
Malheur d' Henri et te Ger ard (Nefericirea Henriettei
Gerard). Căutarea stimei publice, confirmată, între altele,
de obsesia decoraţiei, trece pe locul întâi, lăsând în urmă
deseori goana după bogăţie; iar dificila poziţie a
parvenitului arată limpede că mobilitatea socială nu este
doar o simplă problemă de avere.
Din această perspectivă, anumite rezultate ale istoriei
cantitative dobândesc o altă dimensiune; şi, în primul rând,
atracţia permanentă exercitată de profesiunile liberale şi
funcţiunea publică. O anchetă, cerută de Duruy în 1864,
printre elevii seriilor clasice din liceele de provincie, arată
că dreptul, medicina şi Saint-Cyr focalizează, în acest
mediu, ambiţiile juvenile. Oricum, burghezia preferă
serviciul la stat, şi nu lumea afacerilor. Christophe Charle
a evaluat cu atenţie soliditatea mecanismelor de
reproducere şi, totodată, permanenţa atracţiei exercitate
de funcţiile publice înalte. Politehnica şi celelalte şcoli
de renume fascinează, deşi practica „pantuflajului" nu
s-a dezvoltat încă şi, ca atare, acest tip de carieră este
departe de a putea asigura dobândirea unei mari averi.
în mediile muncitoreşti, mândria de a şti-să-faci,
prestigiul putinţei de a da o mână de ajutor limitează
dorinţa de evaziune socială; şi contribuie la explicarea
amplorii pe care a cunoscut-o endogamia tehnică şi, în
acelaşi timp, a slabei promovări. Multiplicitatea
transferurilor profesionale, care se operează de la o
generaţie la alta, nu trebuie să mascheze aici stabilitatea
dominantă a statutelor sociale.
Jacques Ranciere a pus totuşi în evidenţă importanţa
profundă a experienţei trăite, între 1830 şi 1850, de către
un efectiv minoritar de muncitori asupra cărora s-a abătut
o nouă stare de rău existenţial („mal-etre"). Sensibili la
durerea timpului furat prin muncă, aceşti indivizi se simt
chemaţi pentru cu totul altceva decât pentru exploatarea
la care sunt supuşi, într-o oarecare măsură din pricina unei
supraabundenţe de a fi ; ei încearcă, de altfel, să se
elibereze de această supraabundenţă abandonându-se unor
adevărate „deliruri în cameră". Nopţile acestor proletari,
populate cu vise de viitor, sunt obsedate de paradisul
identităţii. Tensiune minoritară, simţită de cei de jos, care
trăiesc ca muncitori, dar fac eforturi să vorbească şi să
scrie ca burghezii; şi aceasta cu preţul unui imens travaliu,
făcut din lecturi dificile, din şedinţe de recopiere şi din
lecţii învăţate pe dinafară. Numărul de muncitori parizieni,
net superior faţă de perioada monarhiei din Iulie, care îşi
impun să urmeze cursuri serale, confirmă propagarea
acestei ambiţii proletare. Istoria singularităţilor vine să

119
tempereze, aici, datele mute ale cuantificării şi să ne
informeze cu privire la geneza dorinţei.
Populaţia de la sate se deschide, şi ea, treptat, către
visul de viitor individual; bâlbâială ale cărei urme trebuie
să le căutăm mai degrabă în gest decât în discurs. Astfel,
crima atroce a lui Pierre Riviere a putut fi interpretată ca
semn al conştientizării unui „mal-Stre" colectiv.
Formularea ambiţiilor individuale dezagregă lent şi foarte
inegal, în funcţie de regimul social, structurile familiale;
ea deranjează strategiile patrimoniale şi vine - tocmai la
timp - să rezolve problema pusă de mezinii familiei-matcă.
După Gregor Dallas, care studiază ţărănimea din Orleans,
progresul indiyiduaţiei destinde legătura care o uneşte pe
mamă de copiii ei, intensifică sentimentul de nesiguranţă
şi duce la explozia unei „economii ţărăneşti", care ar fi
putut rezista totuşi răsturnărilor economice. Aici, departe
de a se replia asupra copilului-rege, familia se dislocă
prin slăbirea relaţiei afective. Ar fi uşor să detectăm multe
alte cazuri cu referire la această dezinvoltură crescândă
faţă de propria familie, la dispariţia sentimentului. Un
exemplu printre altele: o dată cu Restauraţia, migrantul
din Creux refuză să-i mai trimită tatălui economiile făcute;
în curând, vor trebui să treacă ani îndelungaţi până când
se va întâmpla să se întoarcă acasă pentru a-şi îmbrăţişa
mama şi surorile.
Trei forme de ambiţie îi ţin ca într-un cleşte pe tinerii
din zonele rurale, forme modulate după subtile ierarhii
intrafamiliale, şi, mai ales, după rangul ocupat în cadrul
fratriei: 1. voinţa de a dobândi statutul de proprietar,
proiect tradiţional, mai uşor de realizat acum decât în
trecut, fapt confirmat de valoarea pământului care creşte
în permanenţă, de fărâmiţarea patrimoniilor şi reluarea
marilor mişcări de defrişare; 2. dorinţa de a se ridica până
la una dintre acele profesiuni-releu, cea de morar şi, mai
ales, cea de cârciumar, care constituie - după cum a arătat
Ronald Hubscher, în legătură cu ţinuturile din zona
Pas-de-Calais - trambuline indispensabile pentru o reuşită
socială; 3. migraţia definitivă către oraş; experienţă
exilară, ale cărei riscuri sunt temperate de reţelele de
solidaritate, de găzduire, de plasare şi înrudire, aproape
întotdeauna pe temei regional; asemenea reţele s-au
cristalizat, de-a lungul deceniilor, în majoritatea oraşelor
cu flux continuu de emigranţi. Aici se elaborează noi
filiere, noi itinerarii, care vor permite generaţiei următoare
să înceapă o adevărată ascensiune. In această privinţă,
exemplar este cazul migranţilor din Auvergne, de care
s-a ocupat Francoise Raison.

120
Figurile vocaţiei
Nu putem trece cu vederea vocaţia, un punct culminant
pe scara ambiţiilor, şi al cărei caracter irepresibil se
întîmplă deseori să perturbe - sau să exalte - viaţa privată
a familiilor din veacul al XlX-lea. Modelul vocaţiei
religioase devine tot mai influent, fapt confirmat o dată
în plus de creşterea efectivelor ecleziastice până în zorii
celei de a Treia Republici. Aria socială a recrutării variază
atât de mult în funcţie de dioceză încât pare zadarnic să
încerci chiar şi o scurtă sinteză. Cel mult, se poate sublinia
în mod global „ruralizarea" progresivă a clerului. Deseori,
primul apel se face auzit în ajunul comuniunii solemne,
cu prilejul acelei crize de misticism, atât de bine relatată
totuşi de George Sand, şi trăită cu atâta intensitate de
nefericita Caroline Brame. După 1850, exaltarea figurii
îngerului, avântul cultului marial, promulgarea dogmei
privind Imaculata Concepţiune, valul devoţional, care
duce la exaltarea personalităţii a nenumăraţi sfinţi,
neglijaţi până atunci, ca şi declinul antimisticismului
anterior concură la exacerbarea unei sentimentalităţi
juvenile, stăpânită în pulsiunile sale prin negarea ambiantă
a trupului. Marea gestă a mariofaniei, care se desfăşoară
de la La Salette (1846) la Pontmain (1871), atestă prezenţa
celestă şi face să crească frecvenţa chemărilor.
Ar merita, de asemenea, să reflectăm la desfăşurarea
contemporană a unei figuri laicizate a vocaţiei. Anumiţi
politicieni burghezi, apostoli populişti, aduc mărturie prin
viaţa lor cu privire la realitatea acestui transfer.
Charles-Ferdinand Gambon, în vârstă de patruzeci şi opt
de ani, extrem de bogat, pierde cincisprezece ani din viaţă
la ocnă, rezistă la toate rugăminţile familiei şi ale
logodnicei sale, îndură subtilele maltratări ale temnicerilor
lui pentru a nu fi nevoit să solicite îndurarea imperială;
eliberat, în sfârşit, el îşi închină restul vieţii cauzei
republicane. Numeroşi militanţi din rândul muncitorilor,
care trăiesc într-o rătăcire cvasiapostolică, mai multe
feministe, care hotărăsc să rămână fecioare sau cel puţin
celibatare, numeroase învăţătoare ascetice îşi adaptează,
mai mult sau mai puţin conştient, conduita după modelul
vechi. Şi s-a scurs deja mult timp de când Francoise
Mayeur a scos în evidenţă latura mănăstirească a Şcolii
normale din Sevres. Ar fi fără îndoială rodnic să
reexaminăm în această perspectivă, legată de consacrarea
persoanei private şi a disoluţiei sale în visul colectiv,
nenumăratele notiţe din Dictionnaire du mouvement

121
ouvrier (Dicţionarul mişcării muncitoreşti), publicat de
neobositul Jean Maitron.
Până atunci, o certitudine se impune, care pecetluieşte,
de altfel, această schijă de istorie a ambiţiei: frecvenţa şi
amploarea decepţiei. In 1864, elevii din seriile clasice se
visează generali, mari patroni sau maeştri ai baroului şi
sfârşesc prin a deveni profesori la ţară, funcţionari la
registru, secretari. Decepţia candidatului la bacalaureat
este simetrică decepţiei resimţite de fetele de aceeaşi
vârstă, fie ele burgheze sau ţărănci; orice fată visează un
Făt Frumos sau un partener fermecător, dar nu ignoră că
strategia matrimonială, ale cărei imperative le-a
interiorizat, o va arunca în braţele unui celibatar vlăguit
sau ale unui trist nătâng.

CĂLĂTORIA Şl RĂTĂCIRILE SUFLETULUI

Noua experienţa a spaţiului
De-a lungul primei jumătăţi a veacului, în modul de a
călători se operează o adevărată revoluţie. O nouă
experienţă se elaborează, chemată să ocupe un Joc
important în visele vieţii private. Modelul clasic al
itinerarului calm şi senin, jalonat de sejururi citadine, care
îl îndemna pe turist să se înfrupte din operele de artă şi
din vizitarea monumentelor cedează treptat în faţa unei
practici elaborate la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi al
cărei model a fost desenat de excursiile lui Saussure în
Alpi, de plimbările lui Ramond de Carbonnieres în Pirinei
sau de cele ale lui Cambry în Finistere. A face eul să
vibreze, a-1 îmbogăţi cu o experienţă nouă a spaţiului şi a
celorlalţi, trăită în afara spaţiului obişnuit, constituie, de
atunci, ţintele esenţiale. Călătorului îi place să se confrunte
cu scena grandioasă, cu peisajele haotice. Dominând
faleza, aşezat în apropierea prăpăstiilor, el preferă să se
cuibărească pe versanţii munţilor, la jumătate de drum
între culmile însorite şi valea liniştitoare. Lecturile sale îl
invită să se confrunte cu bunii sălbatici care populează
aceste locuri retrase. Imaginea acelui highlander din
WaverJey, a indianului din Preeria sau a malurilor râului
Messachebe dau naştere unei etnologii fruste şi ţesute din
fantasme. Savanţii de la Academia celtică şi, ceva mai
târziu, arheologii din societăţile savante îi dezvăluie
călătorului urmele unui trecut încrustat în pământ şi îi

122
sugerează misterioase corespondenţe între mineraJ, vegetal

I
şi omenesc.
Turiştii înghesuiţi în oraşele cu ape tămăduitoare
organizează, în grupuri, ascensiunea primelor pante ale
munţilor din apropiere. Din 1816, Mâine de Biran îşi
asumă riscul să urce pantele Pirineilor, cu „Ramond" în
mână. Ghidurile turistice publicate în vremea monarhiei
cenzitare indică „punctele de vedere", apoi „panoramele";
ele propun, ca şi o parte a presei, de altfel, o nouă
propedeutică a privirii, întărită fără întârziere de
descoperirea instantaneului fotografic. O dată cu aceasta
se modifică şi itinerarele; după Alpi şi Auvergne,
Normandia, iar, mai târziu, Bretania încep să atragă tot
mai mulţi turişti, în ciuda precarităţii reţelei de hanuri. în
perioada monarhiei din Iulie şi a celui de-al Doilea
Imperiu, noile conduite se popularizează, cu un decalaj
cronologic uşor de înţeles. în vreme ce bunii burghezi
din Rouen întreprind^ călătorii în Elveţia, Perrichon îşi
riscă viaţa pe Marea îngheţată.
Chiar şi simpla plimbare se transformă. Dorinţa unui
refugiu, în care să cauţi emoţia vibraţiilor intime şi
consolarea spectacolului unei naturi senine, pe scurt,
experienţa lui Rousseau pe insula Saint-Pierre îşi păstrează
prestigiul, dar dobândeşte noi valenţe. Grota, câmpia
răscolită de vânt, malurile lovite de valuri, promontoriul
pe care se înalţă farul vor deveni cu repeziciune scenele
privilegiate ale contemplării. Lectura lui Renee sau
Dominique incită la adoptarea unor conduite noi.
Jean-Pierre Chaline constată că, în ciuda proximităţii
plajei, marşurile îndelungate şi reveriile solitare prin
păduri şi peste câmpuri constituie cele mai frumoase
vacanţe ale burghezilor din Rouen.
începând cu monarhia din Iulie, se elaborează o nouă
experienţă, confirmată perfect de plimbările bretone ale
lui Flaubert şi Du Câmp. Nu mai regăsim aceeaşi aşteptare
a revelaţiei pământului, aceeaşi căutare metafizică ji
etnologică, aceeaşi preocupare pentru corespondenţe. In
schimb, disponibilitatea este mai mare faţă de senzaţie şi
de mesajele cenesteziei; corpul se află mai angajat în
această nouă călătorie. Practica unei „partide de iarbă
verde", cum se întâmplă în cazul femeilor care dorm ale
lui Courbet sau al canotorilor lui Maupassant, voga plajei,
unde lumea vine să caute aer curat şi prospeţime, nu încă
Şi soare, îndrăzneala de a face baie în mare, la temperatura
de treisprezece grade (Didine, în albumul ei, ne relatează
senzaţiile puternice pe care le-a încercat într-o asemenea
123
situaţie), totul constituie o mărturie despre această primă
staţiune şi acest prim timp, când dezbrăcarea corpurilor
este posibilă.
La aceasta se cuvine, desigur, să adăugăm rolul iniţiatic
pe care îl dobândeşte, pentru tânărul cultivat, marea
călătorie către „Orient", adică spre Spania, Grecia, Egipt
sau Bosfor; ca şi răspândirea, apoi degradarea socială a
călătoriei de nuntă; timp al unei duble iniţieri, sinteză a
practicilor străvechi, care le împing pe tinerele cupluri
către Veneţia şi Tunis sau, la fel de bine, către malurile
Bretaniei sau fiordurile Norvegiei.
Călătoria rămâne o peripeţie; ea impune o colecţie de
amintiri a căror importanţă ne-o putem închipui cu greu
astăzi. Indispensabilul album doldora de impresii
fragmentare şi de crochiuri inspirate de voga Călătoriei
pitoreşti, numeroase carnete şi povestiri publicate de cei
cu adevărat mari, de la Stendhal la Flaubert, de la Gautier
la Nerval, stau mărturie pentru intensitatea experienţei.
Va trebui totuşi să aşteptăm introducerea trenurilor de
plăcere şi mai ales fluxul marilor pelerinaje, ofensivă dusă
între 1871 şi 1879 de către membrii unei congregaţii
religioase creată în 1845, pentru ca masele rurale să poată,
la rândul lor, încerca aceleaşi emoţii care, de aproape un
secol, îmbogăţesc sufleteşte elita.
In oraş, apariţia „hoinarului" ca personaj, detectată
de Hugo şi bine analizată de Baudelaire, traduce, totodată,
mutaţia spaţiului public şi avântul privatului (privacy).
Nou călător în peisajul de piatră al oraşului, hoinarul
inaugurează strategiile de privatizare, care se vor dezvolta
în cadrul spaţiului public; în acest sens, el apare ca o figură
de tranziţie. în explorarea sa citadină, el apreciază,
într-adevăr, spaţiul care îi va permite să reconstituie
condiţiile vieţii private; strada însăşi tinde să reproducă
pentru el imaginea apartamentului. Pasajele care
multiplică urbanismul monarhiei cenzitare şi cafenelele
care se cuibăresc aici fără probleme facilitează elaborarea
acestor noi conduite; ele propun hoinarului interioare
amăgitoare. O dată cu vremea haussmannizării, gara şi,
mai ales, marele magazin, nou labirint al mărfii, vor
asigura un ultim refugiu personajului. Devenit insolit,
hoinarul părăseşte treptat trotuarul în favoarea trecătorului.
Pietonul grăbit, preocupat să-şi asigure siguranţa proprie,
cu mintea absorbită de diverse probleme personale, nu
mai poate de acum înainte să acorde atenţie spectacolului
străzii; pentru el, nici nu mai poate fi vorba să facă din
stradă o prelungire a locuinţei sale.

124
Cărările reveriei
Se ştie cu câtă îndrăzneală au reînnoit romanticii
imaginarul, au multiplicat pistele reveriei, au îmbogăţit
modalităţile monologului interior şi şi-au invitat cititorii
la meditaţie, la contemplaţie, ba chiar la extazul mistic.
Nu putem aici decât să schiţăm etapele acestei prodigioase
reînnoiri. In vremea Restauraţiei triumfa această reverie
sensibilă în sânul naturii, propusă de Jean-Jacques,
îmbogăţită de Lamartine, care permite conştiinţei să se
abandoneze mişcărilor vieţii interioare. Gândul morţii,
tema scurgerii timpului în faţa vestigiilor trecutului,
contemplarea oceanului sau a nopţii înstelate, ascultarea
privighetorii ordonează atunci punerile în scenă ale
meditaţiei.
După 1830, drumurile imaginarului se fac tot mai largi;
reveria sensibilă pierde din prestigiu în favoarea reveriei
fabulatorii şi depeizante, care dă frâu liber imaginaţiei,
avidă să se proiecteze către ţinuturi exotice sau către
trecutul foarte îndepărtat.
Ne mai rămâne să aflăm în ce măsură aceste teme
literare au putut să alimenteze practicile. Evident,
multiplicarea barierelor care păzesc secretele vieţii private,
răspândirea disciplinelor somatice noi, ca şi precizia
crescândă a gestionării timpului nu au făcut decât să incite
la rătăciri pe cărările imaginarului. Fetele tinere, în special
vizate de această contenţiune, sunt ispitite atunci de visele
de dragoste eterată; cel puţin romanul epistolar nu va
înceta de-a lungul secolului să reia în permanenţă această
imagine, de la Balzac la Edmond de Goncourt şi Marcel
Prevost. Inaccesibilitatea fecioarei, izolarea pensionatului,
în ciuda faptului că favorizează practicile degradării
sexuale, îl incită totodată pe tânăr să viseze la diafana
silfidă imaginară. Silueta gracilă abia întrevăzută la
biserică, ovalul perfect al unui chip în lumina unui vitraliu
erau de ajuns atunci ca să hrănească fantasmele.
Se regăsesc nenumărate urme ale acestei înclinaţii în
arhivele vieţii private juvenile. Plimbările la cimitir ale
Eugeniei de Guerin par inspirate, chiar şi în alegerea
posturii, de iconografia tinerei şi a morţii. „Caietul de
stil", redactat de Leopoldine Hugo la vârsta de şaispreceze
Şi şaptesprezece ani, arată că ea excela în „disertaţiile
meditative" şi dezvăluie la acest copil o uimitoare
maturitate în practica meditaţiei. Unul din aceste texte,
mtitulat Seara, nu este decât o lungă analiză a acestei
stări de reverie. George Sand relatează cum, în vremea

125
adolescenţei sale, îşi lăsa imaginaţia să creeze un parc
Versailles, pe care ea nu îl văzuse niciodată. Mai târziu,
tânăra Aurore obişnuieşte să se lase pradă iluziilor unei
clipe, să se abandoneze ideilor celor mai nebuneşti; la ea,
reveria depeizantă tinde să devină o manie. Ea va acredita
astfel faimoasa bizarerie virginală, subliniată şi de
discursul medical. Aici transpare chiar şi ispita
flaubertiană a vieţii visate şi nu a vieţii trăite, a cărei
extensie socială este, din nefericire, imposibil de măsurat.

Diversificarea imaginilor onirice

Ascensiunea cererii onirice, detectată de Jean Bousquet,
explică extrema atenţie cu care secolul se ocupă de
procedurile visului, perceput ca punctul central cel mai
secret al personalităţii, protejat de multiplele straturi ale
vieţii diurne. Spre a evita orice anacronism, e bine să
reamintim cu acest prilej câteva evidenţe pe care influenţa
teoriilor freudiene le-a aruncat într-un con de umbră. In
primele decenii ale veacului al XlX-lea, filosofii se
întreabă înainte de toate asupra statutului nocturn al
sufletului; Mâine de Biran consideră că şi sufletul
adoarme; Jouffroy consideră, dimpotrivă, că acesta
veghează; Lelut, că se odihneşte; după romantici, visul
echivalează cu o adevărată înviere a sufletului. Visul nu
este altceva decât o luare de cuvânt de către fiinţa
profundă.
Importanţa acordată de ideologi cenesteziei şi influenţa
fizicului asupra moralului ghidează mult timp explicaţiile
ştiinţifice ale mecanismelor onirice. Ea duce la
privilegierea rolului jucat de mesajele organice, viscerale
sau cerebrale şi, totodată, la punerea în valoare a influenţei
exercitate de preocupările din ajun, ca şi de reziduurile
senzaţiei diurne. De aici şi distincţiile operate de Mâine
de Biran şi, mai târziu, de Moreau de Tours, Alfred Maury
sau Macario între visele senzoriale, afective şi intelectuale.
între 1845 şi 1860, o pleiadă de savanţi francezi aduc
un suflu nou în modelarea perspectivelor; visul nu este
pentru ei decât unul din multiplele mecanisme de
regresiune şi de disoluţie a formelor superioare ale
psihismului; de aceea, va fi expulzat în patologie, alături
de delir şi nebunie. Cercetătorii se vor apleca, din aceste
motive, cu mare atenţie asupra somnambulismului, ca şi
asupra procesului hipnagogic, adică asupra acelor senzaţii
imprecise care se impun pe pragul visului, când gândul

126
,cepe să-şi piardă coerenţa. Lucrarea lui Moreau de
'ours, De 1 'identite de 1 'etat de reve et de la folie (Despre
identitatea stării de vis şi de nebunie, 1855), ca şi fascinaţia
xercitată de Aurelia de Nerval, traduc această
isihiatrizare a analizelor. Atunci se elaborează o ştiinţă a
visului care, cel puţin în Franţa, va domni singură până la
introducerea psihanalizei.
Mai delicată se revelează a fi problema istoricităţii
fenomenologiei onirice şi a repartiţiei sociale a practicilor
onirice. Jean Bousquet deschide aici dezbaterea într-un
mod peremptoriu. După el, „oamenii nu visează decât
începând cu 1780 acele scene stranii, acele bizare jocuri
fără semnificaţie", care constituie trama onirismului
contemporan. Dacă ar fi să-i dăm crezare, la sfârşitul
veacului al XVIII-lea, nu numai forma şi conţinutul, ci şi
funcţia visului ar fi cunoscut o profundă mutaţie.
Oricum ar fi însă, toţi specialiştii sunt de acord să
remarce declinul visului premonitoriu. Viitorul încetează
să mai polarizeze activitatea onirică. După George Steiner,
răspândirea cosmologiei newtoniene şi, ca urmare, aceea
a evoluţionismului darwinian nu mai permit căutarea
semnelor viitorului în obscuritatea nopţii individuale.
Acestea fiind zise, succesul de care continuă să se bucure,
de-a lungul veacului, Cles des songes (Cheile de vise),
difuzate de colportori în rândurile publicului popular stau
mărturie, în această privinţă, pentru decalajul existent între
comportamente şi păstrarea credinţelor arhaice.
O altă evidenţă: replierea visului către trecutul
individual. Romanticii, de fapt, incită la această opţiune;
ei consideră visul drept o întoarcere la însăşi rădăcinile
fiinţei, a cărei amprentă este păstrată în amintirile de la
cea mai fragedă vârstă. Această evoluţie se acordă cu
reevaluarea copilăriei, pe cale de a avea loc în spaţiul
celulei familiale.
Mult mai imprecise şi nesigure sunt tendinţele
onirismului erotic, aşa cum par ele că se schiţează în
această perioadă. Dacă ne limităm doar la visul literar,
această clară manifestare a dorinţei, frecventă în veacul
al XVIII-lea, regresează mai apoi până către 1840-1850,
în favoarea imaginilor inspirate de iubirea platonică.
Activitatea onirică însoţeşte astfel meandrele reveriei
nocturne. Apoi, se operează o evidentă revenire la erotism,
înfloreşte visul necuviincios, obscen, bordelian, aşa cum
îl relatează, de pildă, Flaubert. După Chantal Briend, acest
val se desfăşoară între 1850 şi 1870; prestigiile venalităţii
sexuale şi licenţa sărbătorii imperiale obsedează în aceeaşi

127
măsură somnul. Alfred Maury vede în această întoarcere
la erotism manifestarea unei nevoi de „derulare" (sic),
suscitată de tentativa de decorporeizare, aflată în curs.
De fapt, între această autoritate onirică a sexului şi
înflorirea angelismului se stabileşte un total sincronism.
Cele mai atinse de această ispită a erotismului oniric ar fi
femeile isterice şi tinerii virgini - regăsim aici drama
pierderilor seminale involuntare - ca şi „persoanele care
se dedică activităţii intelectuale şi meditaţiei" (Macario).
Anumite vise nocturne relatate de Edmond de Goncourt
şi, mai mult încă, scenele onirice de incest raportate de
Jules Renard în jurnalul său atestă conştiinţa ascuţită a
relaţiei care se ţese între vis şi dorinţa sexuală, într-o vreme
cînd psihanaliza începe să germineze.
Să mai notăm şi frecvenţa temei onirice a călătoriei, a
diligentei, a trenului şi a evocării peisajului; ceea ce tinde
să confirme pregnanţa noii experienţe a spaţiului. Alfred
Maury chiar visează asemenea situri maiestuoase, tablouri
contemplate aşa cum ar face un turist; nu mai puţin de
şase oraşe obsedează visele relatate de el; în legătură cu o
formă particulară de senzaţie hipnagogică, el mărturiseşte:
„Mai ales în timpul călătoriei, devin subiectul acestor
halucinaţii pitoreşti".
Ar fi interesant să întocmim repertoriul temelor
politice ale visului: notez, în ceea ce mă priveşte, că gesta
revoluţionară revine, în acest caz, ca un laitmotiv în
scrierile specialiştilor; să fie o mărturie inconştientă a
profunzimilor anxietăţii? Visul ghilotinei, trăit de către
Maury şi reluat de Bergson, a devenit celebru, la fel ca
visul despre vătrai, inspirat aceluiaşi Maury de episodul
zilelor din iunie; dar poate că nu trebuie să vedem aici
decât două din acele vise sadice, despre a căror proliferare
la finele secolului trecut vorbeşte Chantal Briend...
Aceste câteva consideraţii par dezlânate în comparaţie
cu maiestuoasa construcţie eşafodată de Jacqes Bousquet,
susţinută de analiza mai multor sute de vise literare. După
acest autor, de la sfârşitul Vechiului Regim stocul
imaginilor onirice s-a diversificat progresiv, iniţial fiind
strict limitat la evocările paradisului şi infernului. In
descendenţa edenului se înscriu visele despre grădină, apoi
viziunile de peisaje naturale; de infern se leagă viziunile
subteranei şi ale oraşului, ca şi toate visele angoasante,
care îşi au originea în delirurile studiate de psihiatrie; Aei
ar trebui să-i atribuim reînnoirea formelor de coşmar. în
felul acesta s-ar fi propagat, în chiar miezul visului, scenele
de inhibiţie, actele involuntare şi episoadele de dedublare

128
 a personalităţii. După 1850, cele două serii se întrepătrund
treptat şi se tulbură, în vreme ce laicizarea visului se
apropie de sfârşit. Din această epocă, onirismul
contemporan al absurdului şi bizarului poate înflori în
voie.
Acest fascinant parcurs, ca şi cele câteva observaţii
care îl preced, tinde să acrediteze ipoteza, antifreudiană,
privind istoricitatea visului. Este imposibil, într-adevăr,
să nu fii frapat de numeroasele concordanţe care se
stabilesc între istoria imaginarului şi evoluţia
conţinu turilor onirice.

MEDJATOR/J COLOCVIULUI SINGULAR

Rugăciunea solitară şi meditaţia
Studiul cantitativ al difuzării cărţii pioase, realizat de Claude
Savart, impune o anume prudenţă: în plină înflorire a celui de-al
Doilea Imperiu, reeditarea lucrărilor vechi continuă să se
bucure de o reală apreciere. Continuitatea ar apărea fără îndoială
şi mai mare dacă analiza s-ar referi la literatura de colportaj,
destinată publicului popular. Ceea ce ne face să credem că
sentimentul religios şi formele rugăciunii individuale nu au
evoluat prea repede. Tehnicile exerciţiului spiritual se
inspiră încă, îndeaproape, din maeştrii trecutului.
L'Imitation (Imitaţia), care datorită lui Lamennais va cunoaşte o
nouă traducere, rămâne mult timp ghidul cel mai răspândit al
creştinului zelos. „Bunul preot" din Ars oferă modelul
eclectismului spiritual, atemporal, care operează fuziunea mai
multor modele de sanctificare, şi pioasa Eugenie de Guerin îi
citeşte copleşită de veneraţie pe Sf. Augustin, Sf.Francois de
Sales, Bossuet şi Fenelon. Misionarii Restauraţiei, evocatori
neobosiţi ai torturilor din infern, se inspiră din tonul dramatic al
predicatorilor de altădată. Romanticul, fascinat de moarte, este
pregătit să vibreze la accentele teribile ale lui Tertulian sau ale
Sf. Bernard; cât se poate de firesc, meditaţia asupra scopurilor
ultime intră de la sine în puneri în scenă ale melancoliei.
Cu aceste rezerve, originalitatea pietăţii veacului al XlX-lea
în nici un caz nu se poate nega; deşi cucernicia este un subiect
oarecum neglijat de sociologia religioasă, total absorbită de
sarcina de a măsura decreştinarea. Analiza intenţiilor rugăciunii
şi a mărturiilor recunoştinţei implică scoaterea în evidenţă a
specificaţiei crescânde şi 129
a familiarizării cu preocupările care suscită recursul la
asemenea acte cucernice. Rugăciunile pentru convertirea
şi salvarea soţului sau a fratelui, pentru prosperitatea
afacerilor sau reuşita la examene se adaugă stocului
considerabil de cereri de vindecare individuală, de reuşită
a călătoriei pe mare sau de salvare a soldatului; în această
privinţă, mărturia însoţitorilor preotului din Ars
corespunde rezultatelor obţinute de Bernard Cousin.
Niciodată ex-voto-ul nu va fi fost atât de răspândit ca în
veacul al XlX-lea; în Provence, declinul lui nu începe
decât o dată cu deceniul 1870-1880; acest semn material
al recunoştinţei poartă însemnul preocupărilor micii
burghezii, pentru care el a devenit o formă privilegiată de
exprimare. Atenţia crescândă faţă de persoana
beneficiarului corespunde, totodată, şi ascensiunii
individualismului, pe care l-am întâlnit la fiecare pas.
Despre familiarizarea recursului mărturiseşte şi
înflorirea rugăciunii pentru sufletele din purgatoriu; atunci
devine populară cu adevărat această devoţiune. Pentru a
uşura suferinţele morţilor din familie, ale căror chemări
el crede că le aude, fiul cucernic plăteşte liturghii, se
împărtăşeşte, înmulţeşte^ cuvântările, se străduieşte să
dobândească indulgenţe. în 1884, un preot de ţară, abatele
Buguet, care se va numi „comis-voiajorul sufletelor din
purgatoriu", fondează la La Chapelle-Montligeon „Opera
ispăşitoare", care va cunoaşte un succes fulgerător; în
1892, ea număra deja trei milioane de asociaţi. Acest flux
puternic revelează nevoia de a simţi prezenţa defuncţilor
alături, în lumea celor vii; sentiment tradus şi de voga
spiritismului, care se rostogoleşte peste mediile cultivate
în zorii celui de-al Doilea Imperiu. Dorinţa de a-i evoca
pe cei dispăruţi înregistrează o creştere importantă, mai
ales după codificarea cultului familial al morţilor. Devine
evident, astfel, că accentul nu se mai pune pe flăcările
purgatoriului şi că teatrul supliciului provizoriu se
transformă, treptat, într-un fel de „vorbitor" (Philippe
Aries) liniştitor.
Se impun noi episoade ale vieţii spirituale, noi rituri
de trecere ale sufletului, în vreme ce agnosticismul se
amplifică, iar libera cugetare se află în plină dezvoltare.
Pierderea credinţei este o experienţă trăită de tot mai mulţi
oameni. Şi în acest domeniu se adânceşte dimorfismul
sexual. Tânărul, mai ales, trebuie să treacă prin proba
marilor îndoieli între şaisprezece şi douăzeci şi cinci de
ani, cu prilejul intrării în sociabilitatea adulţilor.
Consecinţă durabilă a trecutului revoluţionar, o imagine

130
tragică persistă în umbra conştiinţelor, ceea ce face să
crească adâncimea răsturnărilor de valori: imaginea
preotului renegat, care batjocoreşte sacerdoţiul; un
asemenea caz îi inspiră lui Barbey d'Aurevilly cel mai
surprinzător dintre romanele sale. In acest context, prinde
contur tot mai pregnant figura convertitului. Noua
categorie de creştini sârguincioşi, care se află în fruntea
încercărilor de recucerire, găsesc un sprijin de nădejde în
evocarea acestei experienţe individuale, capabilă să
reorienteze toată viaţa unui om. De la Doamna Swetchine
(1815) la Eve Lavalliere, „cantarida mov" (1917), de la
Huysmans la Claudel, îngenuncheat lângă coloana din
Notre-Dame, o cohortă de pocăiţi celebri, fulgeraţi de
credinţă, vor concura la liniştirea spaimelor îndoielii şi a
chinurilor derelicţiunii.
Exaltarea durerii
Dincolo de generalităţi, e bine, o dată în plus, să decupăm
secolul în două părţi distincte. Prima poartă marca unei
sensibilităţi baroce, care culminează în vremea
Restauraţiei şi care domină exaltarea durerii, după cum
stau mărturie iconografia şi literatura ce slujesc drept
suport al rugăciunii. Realismul cu care sunt descrise
suferinţele lui Christos este exacerbat până aproape de
sadism. Publicarea, în 1815, a lucrăriiL'Interieur de Jesus
et Mărie (Interiorul lui Iisus şi al Măriei) de Grou şi
traducerea, în 1835, a lucrării Visions d'Anne-Catherine
Emmerich sur la vie de Jesus etsursa douloureuse Passion
(Viziunile Annei-Catherine Emmerich asupra vieţii lui
Iisus şi a dureroasei sale Patimi) delimitează această
perioadă,. Agonia în Grădina Ghetsimani suscită pagini
teribile. în această literatură, din care se inspiră şcoala
neolamartiniană, sângele curge, ţâşneşte şi acoperă trupul
Crucificatului. Uzanţa cere ca inima cununii de spini să
fie acoperită. Se răspândesc pretutindeni imagini ale lui
Christ cu degetul arătând către pieptul său deschis.
Romanticii fac chiar din Copilul Iisus o figură copleşită
de suferinţă; în această epocă se elaborează iconografia
Copilului de la Sacre-Coeur, cu cununa lui însângerată.

I
Devoţiunea faţă de Măria vorbeşte despre aceeaşi
fascinaţie; Notre Dame des Sept-Douleurs, figura din
Stabat mater focalizează pietatea marială. In 1846,
Fecioara de la La Salette mai poartă încă însemnele
Patimii.
Practica reflectă această sensibilitate tragică, întărită
de credinţa în circulaţia sângelui lui Christ în istorie. Nu
131
puţine sunt femeile, şi chiar fetele tinere, afiliate sau nu
ordinelor terţiare, care, după pilda clericilor celebri, poartă
o hairă, un ciliciu, chiar înspăimântătoare centuri metalice.
Preotul din Ars îşi flagelează „cadavrul", în vreme ce
Lacordaire se lasă călcat în picioare şi scuipat în obraz.
Nu este de ajuns doar imitarea lui Christ; noile rugăciuni
exaltă tema pătrunderii către refugiul ideal. Ele împlinesc
dorinţa de a locui în Inima lui Iisus, de a ajunge până
acolo prin contemplarea stigmatelor. Din aceeaşi
sensibilitate se impune şi o altă practică, aceea a drumului
crucii; totuşi, aceasta nu va cunoaşte o largă răspândire
decât în a doua jumătate a veacului, aşa după cum arajă
studiile realizate în diocezele din Arras şi Orleans. In
legătură cu această problemă, Yves-Marie Hilaire face
observaţia că niciodată nu s-au ridicat atâtea calvaruri ca
în acest secol.

Către o cucernicie serafică

Cucernicia se destinde imediat după fraterna revoluţie din
februarie 1848. Cu zece ani mai înainte, trapistul-medic
Pierre Debreyne critica deja violenţa ascetica, acuzată de
a favoriza isteria, în aceeaşi măsură ca şi ftizia. O religie
mai afectivă repune în discuţie domnia spaimei şi a
antimisticisrnului. Temele iconografiei evoluează către o
mare placiditate. Noua mariofanie şi evoluţia dogmei
impun o pietate serafică; radioasa doamnă albă de la
Lourdes se îndepărtează de acea Mater dolorosa de la La
Salette; imaginea suavă a Imaculatei Concepţiuni din Sees
concordă cu figura liniştitoare a îngerului păzitor, care,
în curând, va triumfa în litografii. Chiar Fecioara de la
Sacre-Coeur din Issoudun nu mai are nimic tragic.
Se impune o nouă scenă, care simbolizează
destinderea: rugăciunea infantilă şi maternă. Manualele
de educaţie exaltă „tulburătorul tablou". Mamei îi revine
misiunea de a-şi lua odrasla pe genunchi, de a-i împreuna
mâinile şi de a o ajuta să rostească gângăvit primele
cuvinte. Astfel, prind rădăcini în inimile copiilor imaginile
Fecioarei şi ale „Micului Iisus" asociate cu cea a mamei.
Această suavă ucenicie vine să reînnoiască religia
domestică încă prea puţin cunoscută de către istorici. Ea
va pregăti decretul Quam singulari, care, în 1910, va
autoriza împărtăşania privată.
Cultul „prea sfântului sacrament" şi progresele
împărtăşaniei frecvenţe concură la destindere. Adorarea
perpetuă care este instituită, cu titlu de exemplu, în 1852,
în dioceza Orleans şi reabilitată în anul următor în aceea
din Arras, face să ţâşnească un nou izvor de emoţie
individuală. Această ocrotire egalitară dăruită de

132
Dumnezeu, această întâlnire faţă-către-faţă, solitară şi
prodigioasă, îi impjesionează până şi pe cei mai primitivi
dintre credincioşi. In anturajul „bunului preot" se evocă,
nu fără o anume bucurie, figura acelui ţăran incult care
vine să petreacă ore întregi în mica biserică numai pentru
a-1 vedea pe Bunul Dumnezeu; celui care îl întreabă asupra
formelor sale de meditaţie, el răspunde: „Eu îi aduc la
cunoştinţă şi el mi-aduce la cunoştinţă". Acest sublim grad
zero al rugăciunii ne invită să nu uităm importanţa cu
care este învestită recitarea mătăniilor şi meditaţia asupra
misterelor Rozariului. Aceste practici tind să se amplifice
şi, în acelaşi timp, să se popularizeze între 1850 şi 1880,
datorită renaşterii sau apariţiei de noi confrerii.
Dugă 1850, devoţiunile particulare se înmulţesc.
Aceasta dispersare a invocaţiei, această multiplicare a
interlocutorilor în spaţiul rugăciunii, pentru care stau
mărturie mulţimea statuilor de la Saint-Sulpice, constituie
o cotitură bine gândită pentru a intra în luptă împotriva
cultului popular al „bunilor sfinţi" şi al „bunelor fântâni";
persistenţa unor asemenea simboluri în Charente, ca şi în
Limousin, în Loir-et-Cher ca şi în Morbihan a fost
demonstrată argumentat de mai mulţi istorici. Din aceeaşi
strategie ar putea să decurgă parţial şi renaşterea sau
iniţierea a numeroase pelerinaje diocezane, chiar
cantonale, înainte ca - imediat după înfrângere şi după
Comună - să se impună voga manifestaţiilor naţionale,
orchestrate de membrii congregaţiei create în 1845.
La începutul anilor 1860 se desenează noua imagine
a unei religii serioase, moralizante şi, mai ales, mercantilă,
nepreocupându-se de gratuităţi şi spontaneitate; discursul
pietăţii foloseşte de acum înainte limbajul capitalismului:
aceasta este concluzia majoră a cercetării efectuate de
Claude Savart. Această nouă concepţie utilitară a
rugăciunii, care concordă cu, voga ex-voto-urilor, duce la
reînnoirea ascetismului. In vreme ce scăunelul de
rugăciune burghez se face mai confortabil, violenţa fizică
lasă treptat focul înregistrării aproape contabile a
meritelor. Disciplina cotidiană a elanurilor, ofranda de
pe urma oboselii cauzate de muncă, abstinenţele moderate
incită la un neîncetat calcul al sufletului, care integrează
rugăciunea în cotidianul vieţii private.

Păpuşa şi monologul interior

Monologul interior are nevoie de interlocutori muţi, care
să întreţină vibraţia sufletului. Trei dintre ei joacă un rol
deloc neglijabil în veacul al XlX-lea; şi, în primul rând,
păpuşa, a cărei complexă meditaţie nu a fost încă suficient
analizată.

133
 în prima jumătate a secolului al XlX-lea, notează
Robert Capia, „păpuşa franceză nu are niciodată
înfăţişarea unei fetiţe, ci aceea a unei femei în miniatură,
a cărei vestimentaţie, foarte îngrijită, urmează îndeaproape
evoluţia modei". Talia arcuită, şoldurile largi corespund
canoanelor frumuseţii feminine din epocă. Corpul păpuşii
este din sifon sau din piele de miel, umplută cu rumeguş.
Capul şi colereta sunt din hârtie carton, dinţii din pai sau
din metal. Păpuşa o însoţeşte la plimbare pe fetiţă. Gama
de modele, bogăţia trusourilor, dimensiunile casei
reproduc ierarhia poziţiilor. Ca urmare, jucăria facilitează
conştientizarea identităţii sociale. Cu atât mai uşor, păpuşa
va accede la rolul de confidentă. Literatura care o
însufleţeşte şi îi împrumută un limbaj, ca şi progresul
tehnic stimulează această funcţie psihologică. Din 1824,
încep să se fabrice jucării vorbitoare; în 1826 apar primele
păpuşi, care „ştiu" să meargă.
Către mijlocul veacului (1855), are loc o revoluţie; în
vreme ce gutaperca se impune, păpuşa tinde să devină o
adevărată fetiţă, numită impropriu „bebeluş". De-a lungul
anilor, noul model va cuceri piaţa. Această întinerire a
personajului facilitează identificarea; stimulează reflecţia
asupra relaţiei mamă/fiică, relaţie ce se reproduce în
profunzime şi solicită anticiparea imaginară. Totuşi,
coexistenţa, pe durata celui de-al Doilea Imperiu, a
jucăriilor cu formă de adulţi şi de „bebeluşi" autorizează
o relaţie ambiguă, dar de o bogăţie excepţională. A broda
trusoul păpuşii, a organiza un bal în onoarea sa, a închipui
căsătoria ei, toate aceste acte desenează un destin viitor;
toată această activitate mai întreţine şi o sociabilitate
infantilă, care permite învăţarea rolurilor feminine şi a
uzanţelor mondene.
întinerirea constantă a formelor păpuşii schimbă treptat
datele acestui colocviu singular, al cărui conţinut
psihologic este tot mai sărăcit. Când, în 1879, apare
„bebeluşul-biberon", când vestimentaţia se reduce la cârpe
şi scutece, când casa păpuşii se restrânge la dimensiunile
unui leagăn, nu mai există identificare şi nici confidenţe
posibile. Noua jucărie îl invită pe copil numai la învăţarea
rolului matern; reînnoirea intenţiilor, care traduc o nouă
gestică puerilă, reprezintă preludiul pentru şcoala
menajeră.
în 1909 evoluţia se încheie. în acest an apare
„bebeluşul-caracter" care are capul unui băiat nou-născut.
Succesul noului model este imediat; el pregăteşte succesul
„bebeluşului îmbăiat", din celuloid, care apare în 1920.

134
Dar deja a început domnia animalului din pluş. El vine să
reproducă - şi să stimuleze - o relaţie care nu a încetat să
se amplifice de-a lungul secolului.

Animalul alintat

Istoria animalului alintat dezvăluie, şi ea, importanţa

rupturii care se întrezăreşte către mijlocul celui de al
Doilea Imperiu. Până atunci se prelungesc şi funcţionează
conduitele elitiste elaborate sub Vechiul Regim. Curtea
lui Ludovic al XVI-lea rupsese deja cu tradiţia creştină
de indiferenţă - dacă nu chiar de neîncredere - faţă de
animalul fără suflet; ea rupsese şi cu animalul-maşină al
cartezienilor. Trecuseră acele timpuri când Malebranche
dădea lovituri de picior în burta pisicii sale gestante, surd
la strigăte, pe care le atribuia „spiritelor animale".
Afecţiunea pe care Rousseau o purta faţă de câinele său
făcuse o adevărată şcoală în saloane; aici, lumea încetase
să mai considere animalul o păpuşă vie, pentru a vedea în
el un individ, demn de sentiment.
în zorii veacului al XlX-lea, dacă ar fi să-1 credem pe
Valetin Pelosse, relaţia afectivă este admisă; ea este chiar
desemnată ca o practică bine stabilită, dar sub două forme
privilegiate. înainte de toate, este ridicată în slăvi legătura
care se formează între femeie şi căţel. Zâmbetele blânde,
privirile afectuoase, „mângâierile nevinovate", „jocurile
zglobii" atestă această înclinaţie către tandreţe, această
deschidere la milă, pe care discursul medical o recunoaşte
ca fiind specifică femeii. Aceste gesturi feminine de
compasiune sunt tot atâtea mesaje destinate bărbatului.
Animalul îşi vede astfel atribuită o nouă funcţie în spaţiul
domestic: el mediatizează propedeutica sentimentului.
Legătura afectuoasă care se ţese între bătrânul şi
auxiliarul decreptitudinii sale constituie a doua figură
privilegiată. Câteva texte majore jalonează această
exaltare a fidelităţii canine: predica lui Lacordaire asupra
ultimului prieten al bătrânului, figura câinelui alb al
preotului din Jocelyn şi, mai târziu, silueta neobositului
lup Homo, pus în scenă de Victor Hugo în L 'homme qui
rit (Omul care râde).
Tandreţea celor bogaţi, care se manifestă în spaţiul
privat, este mai bine scoasă în evidenţă, a contrario, prin
imaginile oribile ale violenţei animale şi ale cruzimii
populare, ce se desfăşoară liber în spaţiul public. Aici se

135
operează o regretabilă ucenicie a sângelui, pe care o
necesară profilaxie socială îşi impune să o înfrâneze.
Administraţia monarhiei din Iulie începe să ascundă
schingiuirea şi uciderea animalului, cel puţin la Paris.
Adunarea legislativă votează legea Grammont (1850), care
interzice proprietarului violenţa publică faţă de animalul
domestic; măsură fără prea mari consecinţe, care are drept
efect, în primul rând, scoaterea în evidenţă a solidităţii
barierelor care protejează viaţa privata.
Epoca romantică oferă numeroase exemple de
comportamente tandre faţă de animalul de companie.
Eugenie de Gue"rin îşi iubeşte căţeluşii; îi mângâie, îi
îngrijeşte, se roagă pentru ei; plânge la pierderea unuia
dintre ei şi se hotărăşte să-1 înmormânteze cu demnitate.
Acest capitol din viaţa sa afectivă ocupă un loc important
în jurnalul ei. Afecţiunea sa se îndreaptă şi către păsărele,
în special către privighetoare; solicitudinea sa merge până
la musculiţele care aleargă pe pagina cărţii. Deja, animalul
este chemat să îndulcească chinurile singurătăţii. Izolat,
în 1841, la Civitavecchia, şi trist că nu avea nici o fiinţă
lângă el, pe care s-o iubească, Stendhal îi răsfaţă pe cei
doi câini ai săi. îmbătrânind, Me'riine'e trăieşte singur cu
o pisică şi o broască ţestoasă. Victor Hugo se arată foarte
ataşat de câinele care îl însoţeşte în exil. Şi mai revelatoare
pentru această sensibilitate sunt carnetele lui Gambon.
Bărbatul de patruzeci şi opt de ani se lasă cuprins de emoţie
de privirea unui bou, de vivacitatea unui cal, de fragilitatea
unei oi. în închisoarea sa, aşa cum făcea şi Silvio Pellico,
el hrăneşte un păianjen, iar un melc îi ţine companie. La
Doullens, la Mazas, apoi la Belle-île, el creşte şi îngrijeşte
pitulici, care devin cele mai dragi prietene ale sale. Va
învăţa de la unul din tovarăşii săi de nenorocire, un sărman
ţăran din Limousin, cântul sticletelui; se apucă şi de
dicteuri muzicale.
O asemenea scenă constituie un bun indiciu al
ataşamentului pe care oamenii din popor îl au faţă de
animal. E bine, într-adevăr, să nu ne lăsăm obnubilaţi de
discursul dominant asupra brutalităţii căruţaşului şi a
practicilor sângeroase ale organizatorilor de lupte între
cocoşi sau între câini. Către 1820, ţăranii din
Aunay-sur-Odon sunt uimiţi de cruzimea de care dă
dovadă Pierre Riviere faţă de broaşte şi păsări; ei sunt
cuprinşi de indignare, văzând cum individul maltratează
caii. Din corespondenţa familiei Odoard de Mercuroi
aflăm că ţăranii din Drame obişnuiesc să nu ucidă
animalele care i-au slujit bine; este cunoscută, de

136
asemenea, pasiunea muncitorilor din nordul Franţei pentru
porumbei. în 1839, J.B. Rochas Seon îşi publică Histoire
d'un chevalde troupe (Istoria unui cal de trupă). Povestirea
este edificatoare: un tânăr agricultor nu se teme să intre
în armată, numai pentru a nu fi departe de calul său, care
fusese rechiziţionat. El moare de ftizie, iar animalul refuză
să-i supravieţuiască.

Inifierea la nevroză
După 1860, comportamentele tandre se răspândesc şi se
accentuează totodată; se operează atunci iniţierea într-o
adevărată nevroză colectivă. în 1845, Societatea de
protecţie a animalelor s-a instalat la Paris. Această fundaţie
suferă, fără îndoială, de anglomanie; dar ea reflectă şi
eforturile depuse de câţiva francezi zoofili, în fruntea
cărora se află dr. Pariset. în perioada celui de-al Doilea
Imperiu, câinele de apartament devine un fapt de societate;
canişul, în special, este la modă. Din acea epocă voga
expoziţiilor canine ia tot mai multă amploare, în vreme
ce obsesia pedigree-ului şi a blănii bine întreţinute se
adânceşte, iar fotografia animalului se află alături de cea
a copiilor în albumul de familie. Devine un fapt din ce în
ce mai obişnuit ca animalul să fie înmormântat în grădina
proprie; construirea de cimitire publice inaugurează un
nou cult. Câinele pune probleme chiar şi companiilor
feroviare, care îi rezervă un vagon. Totuşi, o dată cu
monarhia din Iulie, colivia instalată în odăiţa tinerei
burgheze, ca şi în mansarda cusătoresei, dezvăluie
sensibilitatea proprietarului şi constituie un indiciu al
virtuţii sale. în 1856, cartea pe care Michelet o consacră
păsării va duce la adâncirea acestui ataşament.
în ultimul sfert de veac, statutul animalului tinde să
se modifice. Influenţa crescândă a liber-cugetătorilor
favorizează înflorirea unei noi fraternităţi între om şi
animal. A-i garanta drepturile, a-i asigura fericirea
înseamnă a încerca să rupi noua solitudine a genului uman.
Problema nu se pune în termeni ecologici; este vorba de
a exalta, în acelaşi timp, sentimentul de umanitate şi de
utilitate socială. Şcoala primară se ocupă de acest lucru,
acordând o atenţie sporită animalului. Popularizarea
doctrinelor evoluţioniste, dezvoltarea medicinei
veterinare, succesele zootehniei vin în sprijinul acestei
noi fraternităţi şi-susţin tentaţia antropomorfismului.
Acesta atinge, în epocă, culmi nebănuite; apar lucrări care
indică tocmai această sete de dialog, precum Zoologie
passionnelle (Zoologie pasională) de Alphonse Toussenel.
137
 Totuşi, în acest domeniu, descoperirile lui Pasteur
invită la o modificare a conduitelor. Desigur, se pare că
preocuparea pentru asepsie, care nu îi permitea omului
să-şi mângâie animalul decât cu mănuşa, nu a supravieţuit
mult timp după voga iniţială a noilor teorii; teama de
microb va veni însă în sprijinul pisicii de apartament, mai
puţin rău mirositoare şi - fapt bine cunoscut - incomparabil
mai grijulie cu sine decât concurentul ei. Felina, cantonată
până atunci numai în societatea bună şi în mediul artistic,
se răspândeşte şi în rândul populaţiei de rând. Siamezele
familiei imperiale, companionii lui Gautier şi Baudelaire
încep să fie apreciaţi de portari, nu numai pentru
funcţiunea lor raticidâ. în zorii secolului al XX-lea, între
om şi animal se inaugurează o răsturnare a raporturilor
afective de dependenţă; cel de-al doilea se pregăteşte deja
să devină suveranul stăpân al spaţiului domestic.
I Pianul, haşişul femeilor
Edmond de Goncourt exagerează prea puţin atunci când
botează pianul „haşişul femeilor"; atât de evident pare a
fi instrumentul imaginarului. Daniele Pistone a relevat în
literatura romanescă a timpului două mii de scene în care
pianul este prezent. Jumătate din scene implică fete tinere;
un sfert, femei măritate. Marea modă a instrumentului
debutează în 1815; pudibonderia vine în sprijinul ei, de
când harpa v violoncelul şi vioara încep să apară ca
indecente. în epoca monarhiei din Iulie, pianul se
răspândeşte în rândurile micii burghezii; mai apoi, se
democratizează. într-o oarecare măsură chiar devine
vulgar, cam de prin 1870; atunci se înregistrează declinul
său relativ.
Primatul funcţiei sociale a instrumentului se impune
ca rezultatul cel mai evident al lucrării Danielei Pistone.
A cânta bine la pian îţi asigură o reputaţie juvenilă,
demonstrează public buna educaţie. Virtuozitatea intră
în strategia matrimonială, alături de „dota estetică". în
schimb, pianul nu este decât rareori locul de schimb, al
dialogului erotic; acest rol este cuvenit de drept cântului,
în special romanţei. Cu aceste rezerve, patru sunt figurile
privilegiate care desenează - de preferinţă în liniştea serii
- imaginea unui prieten, a unui confident, a unui refugiu
care permite efuziunea solitară. De notat că aceste figuri
vor păli treptat de-a lungul deceniilor, iar pianul va înceta
puţin câte puţin să mai fie prietenul de suflet pentru a
deveni o mobilă fără personalitate.
Sub degetele inocente ale tinerei fete ignorante,
138
clavirul traduce pulsiunile, pe care limbajul nu ar putea
să le exprime. Pentru acest motiv, Balzac o sfătuieşte pe
sora lui, Laure Surville, să cumpere un pian. Acesta apare
ca antidotul privilegiat al timidităţii; ceea ce autorizează
frecvenţa scenei literare, în care o tânără ce se crede
singură îi dezvăluie indiscretului avânturile sale intime,
cu atât mai greu de bănuit cu cât instrumentul are şi
privilegiul de a înalţă sufletul către ideal.
Mai rar, el se face ecoul nostalgiei iubirii contrariate,
mesagerul solitar al amantului absent. El ştie să traducă
şi lamentaţiile sufletului rănit de despărţire. După Edmond
About, trimiterea unui pian amantei părăsite face parte
din lista cadourilor rituale. Această practică se acordă cu
stereotipul literar al femeii bune, nu foarte frumoasă,
înţelegătoare şi sensibilă, care, cu sufletul mâhnit,
improvizează arii sfâşietoare; pe scurt, femeia despre care
Jules Laforgue va scrie că numai ea îşi poate „face
autopsia cu muzică de Chopin".
A treia scenă literară rămâne şi cea mai frecventă;
pianul joacă aici rolul exutoriului solitar al forţei
irepresibile a pasiunilor; doar el mai poate linişti simţurile
în delir ale ducesei de Langeais. în aceste ocazii, el devine
substitutul cavalcadei sau al plimbării pe furtună; de notat,
în legătură cu acest fapt, proximitatea a trei câmpuri
semantice. Edmond de Goncourt, înaintea psihanaliştilor,
îl asociază, pentru acest motiv, cu practica masturbării.
Cânţatul la pian participă, în sfârşit, la inutilitatea
timpului feminin; el îi acordă şansa de a ucide orele în
aşteptarea bărbatului; după Hippolyte Taine, el o ajută pe
cea care cântă să se resemneze în faţa „nulităţii condiţiei
feminine". In fond, toate aceste scene, care atestă
importanţa instrumentului în viaţa intimă, ne dau
informaţii în primul rând asupra imaginarului masculin
pe care îl dezvoltă femeia din faţa pianului. Cu părul
desfăcut, cu chipul luminat de lumânările de la pupitru,
cu ochii pierduţi în gol, femeia pare deja o pradă, o victimă
visătoare oferită dorinţei mult aşteptatului bărbat.
ÎNDELETNICIRI SOLITARE Şl COMORI
SECRETE
Accesul la carte
In prima jumătate a veacului al XlX-lea cartea costă
scump. în epoca Restauraţiei, cumpărarea unui roman de
ultimă oră ar absorbi a treia parte din salariul lunar al
139
unui muncitor agricol. Astfel se explică slaba densitate a
reţelelor de librării, nu numai la periferia, dar şi în inima
celui de-al Doilea Imperiu. Drept urmare, se impune
locaţia. Cunoaştem de acum, îndeajuns de bine, graţie
Francoisei Parent-Lardeur, rolul considerabil al
cabinetului de lectură în Parisul Restauraţiei. Aceste
prăvălii pentru citit împrumută cu volumul sau pe bază
de abonament; cititorul care pleacă la ţară poate
împrumuta chiar între douăzeci şi o sută de cărţi odată.
Patruzeci de mii de parizieni frecventează aceste cabinete;
majoritatea aparţin, se pare, noii burghezii, şi mai ales
micii burghezii, care este mulţumită cu acest sistem de
locaţie. Dar, pe lângă rentier şi student, poţi întâlni în
aceste prăvălii numeroşi indivizi care trăiesc în contact
cu clasele dominante: cameriste, portari, domnişoa-
re-vânzătoare în magazin. Servitorii din bulevardul
Saint-Germain^ citesc la oficiu lucrările împrumutate
pentru stăpâni. In cartierul Temple, croitoresele, grizetele,
artizanii formează grosul clientelei din aceste cabinete,
pe care muncitorii nu le frecventează niciodată. Cabinetul
de lectură există şi în provincie; el cunoaşte totuşi, aici, o
dezvoltare mai târzie decât în capitală. în mai multe
capitale de canton din Limousin, în epoca monarhiei din
Iulie şi a celui de-al Doilea Imperiu, doar câteva
negustorese de mărunţişuri, adesea văduve, împrumută
romane din colecţii ieftine.
Locuitorul din zonele rurale îndepărtate trebuie să
recurgă la expedierea prin poştă. Cartea constituie un
produs preţios; poate fi dăruită, iar primirea unui asemenea
cadou neaşteptat provoacă multă bucurie; dovadă, emoţia
locuitorilor din ţinuturile sărace ale Caylei la primirea
operelor lui Walter Scott sau Victor Hugo.
In asemenea regiuni operează acei colportori de mare
librărie, cel mai adesea din Pirinei, a căror activitate
culminează în perioada celui de-al Doilea Imperiu. Ei îi
înlătură pe umilii comercianţi itineranţi, care distribuiseră
de-a lungul deceniilor precedente sute şi sute de exemplare
din Telemaque, Simon de Nantua, Genevieve de Brabant
sau Robinson Crusoe.
începând cu anii 1860, se organizează un sistem de
difuzare mai eficace. Desigur, bibliotecile publice
continuă să somnoleze; fondurile lor de lucrări clasice şi
ştiinţifice, moştenite în parte de la fostele mănăstiri, nu
mai interesează decât o clientelă de specialişti, a căror
muncă este îngreunată de orarul parcimonios. Liniştea
care domneşte în aceste stabilimente, ţinuta impusă

140
cititorilor contravin extrem de mult obiceiurilor populare,
pentru ca aceste depozite să poată exercita vreun rol
important. în schimb, citadinii dispun de acum înainte de
o reţea destul de bună de librării, care vin să completeze
bibliotecile din gări. Totuşi, avântul marii prese, la preţuri
mici, expulzează în rândul arhaismelor „ziarul" („le
canard") din prima parte a veacului al XlX-lea, dacă nu
chiar şi almanahurile, a căror utilitate continuă să se
impună ţăranilor.

Evoluţia modurilor de a citi

Există, la un moment dat, o triplă reţea de biblioteci:
parohiale, populare şi şcolare; primele, instalate de pe
vremea monarhiei din Iulie, ajung până în cele mai mici
oraşe şi fac cunoscute „cărţile bune'"; bibliotecile populare,
constituite în timpul celei de a Treia Republici, difuzează
lucrări cunoscute a fi facile, dar de bonton; cele şcolare,
create din 1865, sunt frecventate mai ales de tineri, care
au dobândit la şcoală gustul pentru lectură. Biblioteca
şcolară joacă acelaşi rol ca şi colecţia de cărţi-de-la-premii,
care se adună pe una dintre etajerele dulapului ţărănesc.
Aceste slabe resurse acoperă cu greu, pentru anumiţi rurali
însetaţi de lectură, hiatusul care se cască între decăderea
colportajului şi apariţia presei regionale de mare tiraj.
Evoluţia conduitelor însoţeşte mutaţia reţelelor de
distribuire. Lectura orală, în sfera domesticităţii, continuă
să fie în declin, ca şi practica scriiturii dictate. în epoca
monarhiei din Iulie, burghezii din Rouen continuă să
citească seara, în salon, la gura sobei; mai târziu însă
cântul, muzica şi pictura concurează victorios o activitate
considerată paseistă, pe care de acum înainte doar
infirmitatea bătrânului o impune. Lectura cu voce tare
devine, astfel, monopolul fiicei devotate sau al doamnei
de companie. La fel de învechită este lectura informativă
pentru servitorii analfabeţi, aşa cum o practică, de mai
multe ori pe zi, Domnişoara d'Ars, castelana preotului.
în schimb, până la primul război mondial, lectura cu
voce tare este considerată tradiţională pe timpul şezătorilor
ţărăneşti. în asemenea prilejuri, se cuvine ca lectura să
fie scurtă; scopul ei este să dea un imbold conversaţiei, să
procure un subiect de comentarii membrilor reuniunii;
prin aceasta, ea se distinge de lectura monotonă din
vechiul salon burghez, care poartă în sine ispita somnului.
La sfârşitul veacului, lectura de atelier, practicată cu titlu
 I
141
de exemplu de către porţelanierii din Limoges, constituie
o formă târzie a acestei lecturi orale care, apărută în
refectoriile mănăstireşti, întotdeauna obligatorie în
colegiile congregaţioniste, cedează acum în faţa lecturii
mute.
Aceasta nu înseamnă neapărat, este adevărat, lectură
solitară; ea se practică la bibliotecă, în anumite cercuri,
la cafenea, în salonul cabinetului de lectură. Dar ea implică
o anume reculegere, o abstragere de la ceea ce se întâmplă
în jur, pe scurt, un ansamblu de atitudini private, de la
care poporul se va simţi mult timp exclus. în schimb, a
citi în singurătate înseamnă, uneori, a opta conştient pentru
un anumit grup de cititori, a te întreţine deja cu nişte
interlocutori imaginari. Alegătorul din epoca monarhiei
cenzitare, care îşi citeşte ziarul în salon, participă la viaţa
publică; şi chiar astfel va fi percepută activitatea sa. A te
abona la La Quotidienne din Nancy, pe vremea lui Lucien
Leuwen, însemna a te introduce în cercul îngust al
legitimiştilor. In rândurile burgheziei din Rouen, în ciuda
lui Flaubert, se citeşte mult; comentariul noutăţilor este
prezent în conversaţiile mondene; el impune lectura mută
prealabilă. Aceasta se practică în salon, în cameră, pe
banca din grădină sau în mijlocul naturii.
Acest divertisment elitist se răspândeşte treptat o dată
cu progresele alfabetizării. Parent-Duchâtelet descoperă,
nu fără uimire, că anumite prostituate petrec ore întregi
citind romane de dragoste. Am văzut deja ce puternică
atracţie reprezintă lectura nocturnă pentru o restrânsă elită
muncitorească, imediat după revoluţia din 1830. Deja, în
1826 şi 1827, Agricol Perdiguier, cu prilejul turului
Franţei, se hrăneşte cu lecturi disparate, dezordonate.
Practica literaturii de colportaj, admiraţia sa pentru
cântecul de petrecere sunt dublate de o nouă pasiune pentru
cei mai fazi autori din veacul al XVIII-lea, ale căror opere
complete începuseră să se publice.
Obişnuinţele de lectură diferă profund în funcţie de
vârstă şi sex. Mai mult ca niciodată se afirmă voinţa de
a-i cantona pe cei mici în lectura, odinioară populară, a
povestirilor şi legendelor. La multiplele reeditări ale lui
Perrault sau ale Doamnei d'Aulnoy se adaugă nenumărate
lucrări, ai căror autori, de la contesa de Segur la Jean
Mace, fac eforturi să regăsească specificitatea
imaginarului pueril. Mai nou este avântul considerabil al
unei literaturi consacrate copilăriei burgheze şi al cărei
scop este să întemeieze supremaţia socială pe o
superioritate morală. Condusă de Doamna Necker de

142
Ii Conţinutul lecturilor
Dar ce se citeşte, de preferinţă, atunci când individul a
atins vârsta de a-şi alege liber lecturile? In legătură cu
aceasta, e bine să nu ne lăsăm orbiţi de prestigiile istoriei
literare. Claude Savart a arătat care era, fii 1861, amploarea
difuziunii literaturii cucernice, iar analiza inventarelor
după deces revelă importanţa cărţii profesionale. Lucrările
de drept umplu biblioteca magistraţilor din Poitiers, iar
practicienii de ţară şi-o înzestrează pe-a lor cu cărţi de
medicină. Totuşi, autorii clasici continuă să se
îngrămădească pe rafturi. Adeline Daumard relevă, în
acest sens, dispreţul de care dau dovadă burghezii din
Paris faţă de cartea contemporană," Eugene Boileau, închis,
începând cu 1872, în castelul său din Vigne, adnotează
operele lui Seneca şi Benjamin Franklin, doi autori din
care se inspiră în rostuirea proprie-i existenţe. Pe de alta
parte, totul dovedeşte amploarea consumului poetic în
veacul al XlX-lea. Practica stranei, îndelunga ascultare a
textelor liturgice, gustul unui public cultivat, deseori
bilingv, pentru poeţii latini, succesul poemului citit la
sfârşitul mesei, recopiat în album, puzderia de societăţi
de poezie şi, mai mult încă, voga cântecului şi înmulţirea
poeţilor muncitori asigură omniprezenţa socială a textului
poetic. Două indicii printre altele: în aproape toate
familiile de mineri din Valenciennois, în „Frumoasa
Epocă", tinerele fete îşi fac un caiet cu cântece, iar Marie-
Dominique Amapuche-Antoine notează aceeaşi practică
la pălărierii din valea de la Aude.
în rest, contemporanii scot în evidenţă progresul
constant al romanului în detrimentul autorilor clasici şi
al cărţii de istorie. O dată cu monarhia din Iulie, acest
gust se traduce, chiar în rândul populaţiei de la baza
piramidei sociale, prin succesul extraordinar al romanu-
lui-foileton. Scăderea preţurilor determină ulterior o largă
difuzare a acestor colecţii romaneşti, al căror model a
fost schiţat de editorul Charpentier. în acelaşi timp,
influenţa scientismului şi patriotismului, predate la şcoală,
asigură succesul lui Jules Verne şi al lui Erckmann-Cha-
trian. în mici cătune îndepărtate din Creuse încep să se
formeze biblioteci modeste, către sfârşitul veacului.
Operele lui Victor şi Paul Margueritte stau alături de cele
ale triadei sus-menţionate.
144
Constituirea muzeu/ui
i interior
Atracţia
 ___.. »jcme de
____~ «MU ( î s O-l840) conjunctura rămâne
iavorat)j)ă pentru cumpărători. După modelul vărului
Pons, scotocitori de ,,bric-â-brac"-uri, adesea indivizi
marginali, fără prea mare avere, reuşesc, destul de repede,
să-şi adune colecţii uimitoare. Către 1840-1845 se
înregistrează un brusc efect de modă. Burghezii dau năvală la
brocantori. Noua conduită se codifică. Vizitarea unei
prăvălii de antichităţi, răbdătoarea căutare, întemeiată pe o
nouă ştiinţă a cumpărării, se instituie în ritual. Monarhia
din Iulie constituie vârsta de aur a cabină"'--
„arheologie", a mi»»" 1 "
Popinot prefigurează deja influenţa apropiată a venalităţii.
în conduite se operează deja o mutaţie. O pleiadă de
colecţionari deosebit de bogaţi dau tonul. Faptul merită
subliniat: toţi marii oameni de afaceri au simţit dorinţa să
acumuleze obiecte preţioase. La unii, este pregnantă
această dorinţă, care depăşeşte, de fapt, orice altă pasiune.
Magnaţii băncii, în speţă fraţii Pereire în palatul lor din
foburgul Saint-Honore, şi familia Rothschild la Ferrieres
au fost devastaţi de dorinţa de a acumula. Numeroşi
industriaşi, de asemenea. Eugene Schneider colecţionează
pictură olandeză şi desene. El îşi închide comorile, pe
care nimeni nu le poate vedea, într-un cabinet anume, a
cărui cheie o poartă asupra lui, în permanenţă. Directorii
de mari magazine - cel mai adesea, parveniţi - sunt
cuprinşi, şi ei, de această nouă frenezie: Boucicaut
colecţionează bijuterii, iar Ernest Cognacq şi Louis Jay
-fondatorii Samaritencii - obiecte din veacul al XVIII-lea.
Cu toţii sunt, în acelaşi timp, mecenaţi; ei exercită o
mare influenţă asupra modelor. Impresionismul, ca şi Art
Nouveau, datorează mult acestor burghezi ambiţioşi. După
1870, marele colecţionar se refuză dispersiei postume a
obiectelor acumulate cu o mare preocupare de eclectism.
El cere ca, de acum înainte, să fie celebrat de generaţiile
viitoare. Ca să supravieţuiască în memoria naţională, el
îşi donează comorile Muzeelor naţionale, unde una dintre
săli îi va purta numele.

Plăcerile solitare ale „cabinetului"

Apetitul colecţionarului pare a fi susţinut de un dublu
demers. Pentru cine ambiţionează să întemeieze o nouă
ascendenţă, a acumula astfel semiofore răspunde dorinţei
de a legitima o poziţie recent dobândită. Colecţia conferă
un evident prestigiu cultural; legată de mecenat, ea îi va
permite, la nevoie, să orienteze gusturile şi producţia
artistică. în felul acesta, are loc un bruiaj al originilor
aristocratice şi burgheze, suficient de savant pentru ca un
Arno Mayer să se înşele într-atât încât să confunde, cel
puţin cu privire la Franţa, Vechiul Regim cu eclectismul
burghez.
Dar dorinţa de a colecţiona revelează, mai ales, o
structură psihologică secretă; ea decurge, esenţialmente,
din istoria vieţii private. Constituirea muzeului interior
rezultă, după caz, din multiple dorinţe. Colecţia poate fi
doar o simplă acumulare de amintiri individuale. Sipetul

146
 wstm

secret, în care Nerval păstrează meşele de păr şi scrisorile

trimise de Jenny Colon; colecţia de obiecte senzuale şi
mirositoare, care îi aminteşte lui Flaubert, aflat la Croisset,
beţia nopţilor petrecute cu Louise Colet şi îl împinge către
o delectare solitară, nostalgică şi temătoare totodată. Grija
de a controla, de a-şi ascunde propriul libidou poate suscita
acest tip de practică, care pare a se dezvolta, de preferinţă,
după patruzeci de ani.
Posesie în stare pură, fără scop funcţional, colecţia
satisface pasiunea individuală a proprietăţii private; dar
ea poate deveni şi fugă pasionată, refugiu în mijlocul
obiectelor, care sunt tot atâtea echivalente narcisiace ale
eului. Dincolo de alibiurile snobismului şi plăcerii estetice,
intuieşte că o asemenea colecţie compensează un eşec,
real sau fantasmatic. Cu cariera distrusă de administraţia
imperială, micul magistrat Henri Odoard se retrage la
Chantemerle; aici organizează cu pioşenie arhivele
familiale şi colecţionează cochilii şi medalii. Replierea
către universul domestic confirmă eşecul relaţiei, despre
care vorbesc clarobscurul, mobilele capitonate şi
abundentele tapiserii din interiorul burghez al anilor 1880.
Trebuie oare să vedem în această repliere semnul unei
spaime inconştiente de mase sau remuşcarea cauzată de
spoliere, pe care o atestă, simbolic, bogăţia obiectelor
îngrămădite? Nevroza lui Des Esseintes ne face să
întrevedem şi o asemenea posibilitate.
Fără îndoială, jocul seriei în intimitate se supune
aceluiaşi proces de regresiune, ca şi ţinerea unui jurnal,
în acelaşi timp, plăceri solitare şi forme de autodistrugere,
cele două divertismente se opun morţii. în orice caz,
omniprezenţa colecţiei constituie, desigur, una dintre
manifestările cele mai profunde ale istoriei claselor
dominante din veacul al XlX-lea. A o ignora ar însemna
să ne condamnăm la o incomprehensiune totală a
mobilelor care îi ghidează pe liderii vieţii economice.

Difuziunea socială a unei practici

Esenţialul rămâne însă difuziunea acestor practici,
considerate mult timp elitiste. în vreme ce filatelia se află
în plin avânt, nenumărate colecţii de cărţi poştale, de
cochilii, de medalii, apoi de păpuşi se constituie între 1890
Şi 1914. Mica burghezie, în special cea din provincie, se
lasă repede câştigată de dorinţa de a-şi întemeia arhive
familiale, apoi colecţii de obiecte-amintiri. Chantal

147
Martinet studiază coborârea acestei conduite până în
rândul maselor populare. La puţin timp după ce Henri
Odoard va fi regrupat cu pioşenie corespondenţele
familiale, în toate mediile încep să fie păstrate fotografiile,
rochiile de logodnă, buchetele şi coroniţele de mireasă.
Odoarele „făcute de mână" sunt aşezate alături de actele
juridice într-o acumulare de amintiri pioase, pe care
moartea le va face zadarnice. Voinţă de imitaţie,
democratizare a unei conduite? Fără îndoială. Dar,
totodată, şi difuziune socială a sentimentului de
ameninţare, care se face simţit, asupra valorilor trecutului
şi refuz de a accepta ruptura dintre generaţii. A nu fi ştiut
cum să asiguri transmiterea generează, în aceste medii, o
nouă culpabilitate; datorită ei, individul este tentat să
adune, colecţia putând cel puţin să păstreze urmele trecerii
sale. în afară de aceasta, regăsim aici voinţa de
personalizare a inscripţiei funerare. „Joseph Brunet este
un adevărat bărbat, eu v-o spun, credeţi-mă!", scrie în
1864 un obscur proprietar pe pagina de gardă a unei cărţi
din colecţia sa.
Există alte fenomene care ţin de procesul de imitaţie,
începând cu 1880, în vreme ce decoraţia interiorului
burghez este exacerbată, cumpărătorii populari încep să
se arate avizi de simili; un comerţ cu false antichităţi se
dezvoltă; se constituie colecţii de obiecte false. Camera
„Ludovic XV", bufetul „He/iri II" introduc noi relaţii între
masă, mobilier şi interior. întregul ritual al vieţii private
va fi afectat de acest fenomen.
Recluziunea subiectului în mijlocul colecţiei sale, trăită
de Pierre Louys în locuinţa sa din cătunul Boulainvilliers,
marchează ultimul punct al acestei replieri asupra sinelui,
pe care sentimentul persoanei, aflat în ascensiune, îl
pecetluieşte. O asemenea conduită ne permite sa aflăm în
ce măsură dorinţa de comunicare putea să devină opresivă.
Studiul plăcerilor şi a loazirului solitare implică studiul
modalităţilor de căutare a relaţiei intime, povestire despre
sine pentru celălalt şi legătură trupească, de inimă sau de
spirit, care se ţese între două fiinţe.
 RELAŢIA INTIMĂ SAU
PLĂCERILE SCHIMBULUI

MĂRTURISIREA GREŞELII Şl
DRUMURILE CONFESIUNII
Sentimentul de vulnerabilitate, care însoţeşte progresul
ndividuaţiei, eşecul relaţiei care - în rândurile claselor
( ominante - invită la replierea înfrigurată asupra plăcerilor
olitare, interiorizarea imperativelor unei morale sexuale
ot mai exigente, care exagerează culpabilitatea intimă,
ac să crească valoarea întâlnirii. Atunci se taie şi
(rumurile confidenţei şi se rafinează, totodată, plăcerile
i chinurile mărturisirii.

Veacul confesiunii
Specialiştii consideră veacul al XlX-lea drept epoca de
aur a sacramentului de penitenţă. Tribunalul lui
Dumnezeu, scrie Philippe Boutry, se situează în miezul
„religiei introspective, investigatoare şi uneori
culpabilizante", care este marca specifică a catolicismului
din acele vremuri. Examenul interior şi mărturisirea apar
acum ca fiind cele două prime condiţii ale mântuirii. In
afară de aceasta, sacramentul intră în strategia de salvare a
moralei familiale: el îi scoate pe tineri din abis, previne
adulterele şi, mai târziu, va ajuta la evitarea divorţurilor.
Concură, în fine, la apărarea ordinii sociale. „Iată bariera în
faţa socialismului, iată salvarea Franţei", scrie, în 1853,
obscurul abate Debeney.
Se poate aranja ca preotul să vină acasă pentru a primi
mărturisirea în interiorul sferei private. La drept vorbind,
procedura se revelează a fi extrem de rară; este rezervată
*nai ales bolnavilor şi unei restrânse elite sociale, care
dispune de un oratoriu, sau chiar de o capelă domestică,
149
şi care beneficiază uneori de prezenţa unui capelan. în
mod frecvent însă sacramentul se desfăşoară la biserică
sau la sacristie. Confesionalul se generalizează încă de la
începutul veacului, apoi evoluează devenind tot mai
complicat. El poate fi numai un fotoliu rustic, încadrat de
două scânduri, după modelul celui utilizat de preotul din
Ars, ca să-i asculte pe bărbaţi; dar poate fi şi unul din
acele somptuoase dulapuri din stejar cerat, a căror
intimitate umbroasă va suscita fulgerele lui Michelet.
Mult prea superficial, s-a considerat că se poate face
o paralelă între confesional şi divanul psihanalistului. Este,
desigur, uşor de relevat anumite similitudini: preotului
-ca şi medicului - i se cer reculegere, atenţie,
discernământ şi discreţie; ascuns în spatele grilei, el nu
trebuie să-şi arate nici chipul, nici privirea. Secretul
confesiunii va fi foarte bine păstrat de-a lungul secolului:
numai cu acest preţ se putea păstra onoarea sacerdotală.
Dar cât de diferit de comportamentul unui pacient este
comportamentul unui penitent! Atitudinea, gestul şi
veşmântul, totul în el vorbeşte despre voinţa de umilinţă.
în genunchi, cu mâinile împreunate, fără pălărie, cu
voaleta coborâtă, dacă este vorba de o femeie, el se
supune dinainte judecăţii preotului. Mezza voce,
credinciosul enumera lista păcatelor sale; în felul
acesta, el exersează cum se poate stăpâni limbajul
confesiunii intime; grea ucenicie pentru populaţia rurală,
obişnuită să se exprime cu voce tare.
Pentru catolic, mărturisirea trebuie să fie însoţită de
căinţă. Doar atunci absoluţiunea poate şterge greşeala şi
garanta mântuirea. De aici şi uriaşa importanţă a refuzului
absoluţiunii, curent aplicată din a doua jumătate a veacului
al XVIII-lea. Această măsură rigoristă îl exclude în mod
public pe credincios din comuniunea pascală; ea îi inculcă
ideea de damnaţie posibilă. „Prietene, eşti pierdut",
„Fiule, eşti damnat", declară fără să clipească Jean-Marie
Vianney la doi dintre penitenţii săi.
Ar fi eronat să punem într-o prea strictă opoziţie
confesiunea şi direcţia de conştiinţă. Majoritatea
ecleziaştilor, câteva tinere şi câteva femei zeloase,
aristocrate sau burgheze, în mare parte, ca şi unele
domnişoare bătrâne instalate în vecinătatea parohiei
beneficiază de o direcţiune de conştiinţă permanentă,
personalizată. Aceşti privilegiaţi sunt însă o minoritate.
Confesiunea rămâne totuşi la fel de solicitată, mai ales că
ea implică întotdeauna supunerea la magisteriul spiritual;
cele câteva cuvinte care preced enunţul penitenţei aplicate
păcătosului, apelul la bunele hotărâri constituie o formă,

150
fără îndoială frustă, de direcţie de conştiinţă.
Teoretic, credinciosul trebuie să se confeseze preotului
din parohia sa. Până către 1830, clerul rural va invidia
această prerogativă a clerului urban; drept urmare, se va
instaura o anume libejtate, credinciosul având dreptul de
alegere a preotului. în mediile fervente, alegerea unui
confesor constituie un adevărat rit de trecere; pentru tânăra
care se întoarce de la pension şi se află pe cale de a-şi
face intrarea în lume, decizia este deosebit de importantă.
Citind corespondenţa tinerei Fanny Odoard, înţelegi cât
de decisivă se poate revela influenţa directorului ei de
conştiinţă, abatele Sibour, viitor arhiepiscop al Parisului.
Calităţile respective ale confesorilor alimentează, la
rigoare, conversaţia doamnelor. In parohiile citadine,
anumiţi preoţi s-au specializat: unii îi ascultă, de
preferinţă, pe copii şi pe tineri, alţii - pe servitori. Unii
lintre aceşti pastori se bucură de o mare reputaţie; când
ipare un caz greu de conştiinţă, ei constituie un recurs
;xtraordinar. Preotul din Ars rămâne modelul suprem al
icestor apostoli ai mărturisirii. Vreme de aproape treizeci
le ani, el rămâne şaptesprezece ore pe zi prizonierul şirului
ie credincioşi, care se înghesuie dinaintea confesionalului
ău, supravegheaţi de un adevărat serviciu de ordine.
'aptul că persoana „bunului părinte" a suscitat pelerinajul
:el mai important din ţară atestă limpede importanţa
acramentului. Dar Jean-Marie Vianney nu este singurul,
-'ărintele P.A. Mercier, retras la Fourviere la vârsta de
aptezeci de ani, va asculta douăzeci de mii de penitenţi
n mai puţin de patru ani.
Nesatisfăcut de rutina mărturisirilor ordinare,
credinciosul poate întreprinde o confesiune generală a
greşelilor sale. în felul acesta procedează convertiţii;
precum acel profesor fascinat de preotul din Ars şi care
nu se mărturisise unui preot de patruzeci şi patru de ani.
Confesiunea generală poate încorona o retragere, o
misiune, un pelerinaj; ea se impune celor aflaţi în agonie,
dar care nu şi-au pierdut luciditatea.

Practica sacramentului
Ciaude Langlois notează că, în dioceza Vannes, între 1800
§i 1830, frecvenţa sacramentului de penitenţă este
diferenţiată în funcţie de individ. Confesiunea lunară este,
încă din această perioadă, obligatorie în stabilimentele
secundare. Deja, unele suflete pioase, în general familii

151
I întregi, primesc împărtăşania şi se confesează în mod
frecvent, astfel încât episcopul se declară chiar neliniştit
de oboseala suplimentară pe care aceşti credincioşi mult
prea zeloşi o impun clerului. Ar fi totuşi imprudent să
supraestimam această nouă cerinţă populară. De-a lungul
secolului, ţăranii din dioceza Belley vor rămâne ostili faţă
de confesiunea frecventă. în dioceza Arras, permanenţa
unui anume rigorism îi face pe pastori neîncrezători faţă
de această practică. în Bretania de Sus, o asemenea
practică nu se va dezvolta înainte de secolul al XX-lea.
Până atunci, masa credincioşilor se mulţumeşte sa meargă
de trei-patru ori pe an la confesional.
Sacramentul de penitenţă nu scapă, nici el,
dimorfismului sexual, care caracterizează practica
religioasă din veacul al XlX-lea. Statisticile făcute în
dioceza Orleans la cererea monseniorului Dupanloup.
analiza cantitativă a penitenţelor din parohia preotului din
Ars, doleanţele exprimate de pastori cu prilejul vizitelor
lor pastorale, pe scurt, toate sursele converg către aceeaşi
concluzie: feminizarea sacramentului. Această tendinţă
va fi accentuată de „confesiunea în dependenţă"
(Ph.Boutry): preotul primeşte, totodată, misiunea de a
veghea asupra purităţii tinerei fete, asupra fidelităţii soţiei
şi cinstei servitoarei.
De-a lungul primei jumătăţi 'a veacului, confesiunea
copiilor nu intră în sfera de interes a clerului francez. în
Bretania, notează Michel Lagree, ea nu se practică înainte
de prima împărtăşanie, adică înaintea vârstei de
doisprezece ani. în 1855, Roma începe să critice această
limitare. Clerul francez se va plia puţin câte puţin la noile
injoncţiuni; în 1861, sinodul episcopilor bretoni cere ca
preoţii să accepte şi ascultarea mărturisirii - nu numai
formale - a celor mici. Foarte repede, ritmul confesiunii
infantile se accelerează; la finele veacului al XlX-lea, el
va fi calchiat pe ritmul practicat de adulţi. în 1910, o dată
cu răspândirea decretului Quam singulari, împărtăşania
individuală este instituită în toate diocezele. Totuşi, în
dioceza Saint-Brieuc, şi nu este decât un exemplu printre
altele, credincioşii dau dovadă de multă reticenţă în
privinţa noii practici.
Băieţii, în marea lor majoritate, încetează să mai
frecventeze confesionalul, după primirea primei
împărtăşanii. Detaşarea bărbaţilor faţă de acest act variază
totuşi după regiuni; în câmpia Lys-ului, la sfârşitul
secolului, 60% dintre ei primesc împărtăşania în perioada
pascală; în zona meridională a regiunii Artois, doar câţiva
152
kilometri mai departe, nu mai rămân decât 20%. Pentru
unii tineri muncitori, în special, experienţa confesiunii
este profund decepţionantă. Norbert Truquin povesteşte
cu umor cum, cu prilejul unicei sale tentative, 1-a
abandonat pe bunul preot, care voia neapărat să ştie dacă
„se întâlnea cu femei". Pentru a-i readuce pe bărbaţi la o
practică pe care marea majoritate a bărbaţilor o părăsiseră,
clerul nu-şi precupeţeşte eforturile, infructuoase de cele
mai multe ori; el ştie chiar, la nevoie, să dea dovadă de
un anume laxism. In 1877, statutele sinodale din
Montpellier îi sfătuiesc pe confesori de a-i nu lăsa pe
domni să aştepte prea mult, de a evita o interogare prea
amănunţită asupra luxuriei şi de a uza de cea mai mare
îngăduinţă în ceea ce-i priveşte.

Evoluţia teologiei morale

Aceste sfaturi amintesc că teologia morală şi atitudinea
confesorilor nu au încetat să evolueze de-a lungul
secolului. îndată după Concordat, şi aceasta până către
1830, triumfă un soi de rigorism care se înscrie în tradiţia
gallicanismului, mai degrabă decât în cea a jansenismului.
Pastorii sunt obsedaţi de ideea damnării şi de teama unei
confesiuni-sacrilegiu. Atitudinea rigoristă se acordă cu
tonul predicilor asupra sfârşitului lumii. Refuzurile şi
amânările absoluţiunii sunt, în epocă, practici frecvente.
Acestea lovesc, în special, în păcătoşii recunoscuţi public,
înrăiţi şi, în nici un caz, în aceia pe care teologii îi
consideră drept „ocazionali" sau „recidivi". De ce să ne
mai mirăm atunci când descoperim în aziluri un mare
număr din acele femei atinse de monomanie religioasă,
care se torturează prin inepuizabile autopedepsiri şi
eşuează în anorexie, pentru ca Dumnezeu să cruţe restul
omenirii de pedeapsa meritată de păcatele lor?
Acest rigorism al tribunalului conştiinţelor se
întemeiază pe condamnarea a tot ce decurge din această
sociabilitate festivă sau ludică ce scapă clerului. Balul,
,,adunările",„iertările" bretone, cârciuma, şezătoarea
ţărănească, masa de nuntă, riturile relaţiilor juvenile şi
chiar simpla cochetărie care dezvăluie orgoliul corpului
cheamă fulgerele acestor preoţi întunecaţi. Vechea temă
a „decolteului"* indecent este, cu acest prilej, reînviorată
prin evocarea ghilotinei, răzbunătoare teribilă a viciilor

* Joc de cuvinte: decolletage = decoltat - decapitat (n.tr.)

153
din Vechiul Regim. în vreme ce Jean-Marie Vianney îi
critică violent pe tineri şi pe părinţi, preotul din Veretz îi
împiedică pe ţărani să danseze. Chiar şi în timpul celui
de-al Doilea Imperiu, preotul din Massac, în regiunea
Tarn, umblă cu paşi mari - înainte de liturghie - prin
traveele bisericii ca să inspecteze ţinuta femeilor; uneia
dintre ele chiar nu se dă înapoi să-i taie o meşă de păr, pe
care o consideră prea exuberantă.
Totuşi, începând cu 1830, se operează o anume
destindere. în următorii douăzeci de ani, datorită
eforturilor depuse de pastori hotărâţi, al căror model este
monseniorul Devie, episcop de Belley, doctrinele lui
Alphonse de Liguori, traduse de Thomas Gousset, se
impun treptat în seminariile şi reuniunile clericale. Această
nouă teologie morală invită confesorul la prudenţă şi
indulgenţă; ea îndeamnă la evitarea acelor atitudini care
să-1 arunce în deznădejde pe păcătos. A aduce pacea în
suflete pare, de acum înainte, mai util pentru mântuire
decât a le înspăimânta. Influenţa iezuiţilor, aceea a lui
Lamennais, apoi, la un mod mai general, progresele
pietăţii ultramontaniste vin în sprijinul umanizării
sacramentului de penitenţă. Masa credincioşilor începe
să asimileze cele mai simple injoncţiuni ale teologiei
morale; prin chiar acest fapt, cuvântul clerical nu mai
este atât de neîndurător; şi iată că teribilul preot din Ars,
de acum îmblânzit, nu va înceta să-şi amestece lacrimile
cu acelea ale penitenţilor.
O întoarcere parţială la rigorism are loc în perioada
celui de-al Doilea Imperiu; sexualitatea în cadrul căsătoriei
concentrează de data aceasta fulgerele clericale. în vreme
ce dr. Bergeret hărţuieşte, din cabinetul său, „fraudele
conjugale", clerul se hotărăşte să declare război
„onanismului soţilor". De la 1815 la 1850, remarcă
Jean-Louis Flandrin, Biserica a dat dovadă de o anume
pasivitate în acest domeniu. Acum se operează
„difuziunea discretă" a contracepţiei. Controlul naşterilor
se răspândeşte în parohia din Ars, ca şi în dioceza din
Mans, după cum recunoaşte episcopul ei, monseniorul
Bouvier. Totuşi, teologii romani continuă să considere că
o soţie poate accepta raporturile sexuale, deşi ştie, din
experienţă, că soţul ei practică aşa-numitul coit întrerupt-
Biserica vede în acest laxism un mijloc prin care să se
evite ca femeia să devină victima maltratărilor, iar bărbatul
să se refugieze în fornicaţie,
începând cu 1851, atitudinea Romei devine mai
severă; rivalitatea care se instaurează între om şi

154
Dumnezeu în vederea stăpânirii izvoarelor vieţii inspiră
nelinişte. Pe viitor, teologii Sfântului Scaun vor condamna
cu fermitate orice formă de cooperare, chiar pasivă, din
pârlea femeii dacă soţul ei practică onanismul. Biserica
Franţei urmează această evoluţie mai repede, se pare, decât
s-ar fi gândit odinioară Jean-Louis Flandrin. încă de la
începuturile celui de-al Doilea Imperiu, monseniorul
Parisis cheamă clerul din dioceza Arras-ului la o fermitate
sporită. Din 1860, noul episcop de Belley adoptă aceeaşi
atitudine. înfrângerea şi Comuna accentuează acest nou
rigorism. Confesorii, până atunci foarte discreţi la capitolul
cărnii, vor împinge interogatoriul mult mai departe, de
acum înainte; a trecut vremea când asupra unui asemenea
subiect regula era de a se aştepta întrebările penitentului.

Puterea insidioasă a confesorului

Aprofundarea investigaţiei se produce în timpul în care
se desfăşoară ofensiva anticlericală. Cartea lui Michelet
Dupretre, de la femme, de la familie (Despre preot, despre
femeie, despre familie), inaugurase, în 1845, o mare
dezbatere. Se cunoaşte în ce fel romancierii au pus
stăpânire pe această temă. Zola (La Conquete de Plassans
- Cucerirea lui Plassans), Edmond de Goncourt (Madame
Gervaisais - Doamna Gervaisais), George Sand
(Mademoiselle de la Quintinie - Domnişoara de la
Quintinie), SârPeladan (Le Vice supreme - Viciul suprem)
consideră confesiunea drept una din problemele majore
ale timpului. Campania dobândeşte noi accente la
publicişti. în 1885, Leo Taxil şi Karl Milo lansează Les
Debauches d'un confesseur (Destrăbălările unui confesor).
Literatura militantă şi presa anticlericală dezbat subiectul;
Jean Faury a dovedit-o din plin în legătură cu Tarn.
Ostilitatea faţă de confesor suscită chiar câteva reacţii
populare: deja, în 1839, ţăranii din Dompierre-en-Dombes
înaintaseră o cerere împotriva preotului lor, ale cărui
întrebări „scoteau la iveală prea multe". Nici în
obscuritatea confesionalului său, preotul nu poate fugi de
gura satului. Pe de altă parte, a trecut multă vreme de
când, în mediile muncitoreşti, spionajul susţinut de preot
era resimţit ca o problemă cotidiană.
Ofensiva anticlericală se ordonează în jurul a patru
teme majore. Puterea insidioasă de care dispune confesorul
jenează libera înflorire a individului; nevoia permanentă
de recurs se opune autonomiei persoanei, pe care

155
neokantienii întemeiază viaţa morală. Indiscreta voinţă
de a şti, care traduce încă ancheta laterală în rândul
familiarilor şi al vecinilor, conduce la un control absolut
al ritmurilor celor mai intime ale subiectului; ea riscă să
ducă la o adevărată estompare a fiinţei, la ceea ce Michelet
califică drept „transumanizare".
Punerea în cauză a sexualităţii clericale se operează
în multiple feluri, uneori contradictorii. Posesor al unei
înalte ştiinţe a păcatului carnal, confesorul, prin întrebările
sale excesive^trezeşte sufletul nevinovat la primele emoţii
ale viciului. înspăimântată şi dezgustată de cuvintele
directorului său de conştiinţă, Suzanne Voilquin decide,
la vârsta de paisprezece ani, să renunţe la a mai recurge
la sacramentul penitenţei.
Obsedat de femeie, a cărei rochie - purtată şi de el - şi
sensibilitate, manifestată şi de el, atestă că îi este apropiat,
deşi frustrat, prin jurământul de castitate, preotul riscă în
orice clipă să fie tulburat, chiar îmbătat, de impudoarea
mărturisirii feminine. Această temă alimentează imaginea
preotului seducător, prezentă de-a lungul atâtor pagini din
literatura franceză. Confesorul, prin întrebările sale, cere
imperativ să devină confidentul zbenguielilor conjugale;
el pătrunde secretele cele mai intime şi, prin injoncţiunile
sale, pretinde să fie un ghid pentru ceea ce se desfăşoară
în pat. El riscă deci să jeneze înflorirea hedonică a
cuplului. Supravegherea prea strânsă pe care o exercită
asupra purităţii tinerei fete vine, uneori, să contracareze
proiectele matrimoniale; cuvântul confesorului poate chiar
să trimită la mănăstire pe fiica unui liber cugetător.
Pentru soţul gelos pe autoritatea sa, preotul a devenit
un concurent. Nu libertatea femeii o apără anticlericalii,
şi ei însetaţi de virtute feminină. Ingerinţa preotului
şochează sentimentul lor de proprietate. Această gelozie
faţă de intrusul care vrea să domine viaţa privată, care
abuzează, la nevoie, de vizitele la domiciliu, care stă la
pândă, aşteptând să-i cadă în mână sufletul fragil al soţiei,
ia forma unui adevărat „machism anticlerical" (Jean
Faury).
Ameninţarea pe care clerul o exercită asupra averilor
constituie ultima din marile axe ale acestei lupte. Articolul
999 din Codul civil prevede, într-adevăr, că un confesor
nu-şi poate moşteni penitentul. Orice legat pios va fi
considerat, de acum înainte, de către anticlericali drept o
spoliere.
însufleţirea cu care se desfăşurau aceste certuri ne lasă
să ghicim importanţa mizei. Confesiunea, în ochii

156
adversarilor săi, ameninţă, totodată, secretul sporit al vieţii
private, imperativele noii etici individualiste şi înflorirea
acelui cuplu fratern, visat de Michelet. Dacă un cercetător
ar poseda toate sursele acestui dialog al transgresiunii şi
al culpabilizării, el ar reuşi să pătrundă în profunzimile
istoriei necunoscute a vieţii private.
Se întâmplă ca descoperirea unei corespondenţe să ne
ajute să ridicăm voalul şi să ne dezvăluie realitatea
dramelor din spaţiul confesiunii. în 1872 şi 1873, Eugene
Boileau, tânăr şi bogat anticlerical, care colecţionează
tăieturi din presă cu privire la preoţi scandaloşi, îi explică
logodnicei sale, într-o serie de scrisori emoţionante, cum
concepe el viitoarea lor legătură. Indignat să afle că tânăra
este terorizată de un confesor cu atitudine ambiguă, care
încearcă să o spolieze şi să o seducă totodată, el îi cere să
rupă cu acest trist personaj. Copiii care se vor naşte din
acest cuplu nu vor fi botezaţi.

Mărturisirea sexuală şi secretul medical

Este bine să măsurăm cu atenţie cât de grea se dovedeşte
a fi mărturisirea tarei sau a maladiei sexuale. Ca dovadă,
teama de cuvinte. în societatea bună, chestiunile legate
de sex nu sunt abordate cu adevăratul lor nume. Când
romancierii vorbesc despre impotenţă, ei se mulţumesc
să sugereze eşecul. Sifilisul impune un subterfugiu
lingvistic: bolnavul „o frecventează pe sfânta Veronica";
începând cu 1902, el devine un „avariat". Expresia, destul
de blândă, împrumutată din teatrul lui Brieux, permite în
sfârşit abordarea acestui subiect torturant în conversaţiile
de salon. în cele unsprezece mii patru sute de scrisori ale
familiei Boileau nu este niciodată vorba de tară sau
greşeală sexuală; nu se găseşte nici o aluzie la bolile de
piept, asupra cărora apasă acelaşi tabu.
Literatura medicală confirmă această dificultate a
mărturisirii. Preotul Alfred Fournier, autor al lucrării La
Syphilis des innocents (Sifilisul nevinovaţilor), citează
cazul unei tinere fecioare contaminate printr-un sărut şi
care, cu corpul acoperit cu leziuni, a păstrat pentru sine,
până la sfârşit, teribilul secret. Cutare ofiţer îşi zboară
creierii, la ieşirea din cabinetul medicului, ca să nu fie
obligat să-i scrie castei sale logodnice că suferă de sifilis.
Un tânăr nu-i poate mărturisi mamei sale că este
contaminat; îi este greu să-i spună chiar şi tatălui său.
>,Nu te teme să-mi mărturiseşti", îi scrie în legătură cu
asemenea probleme Marie-Laurent Odoard fiului său,
Henri, student la Paris.
In acest domeniu, confidentul privilegiat, adesea
unicul, este medicul. Or, chiar în umbra cabinetului,
mărturisirea este dificilă. Practicienii se plâng care mai
de care de neputinţa de a obţine mărturisirea tânărului
onanist. Bergeret trebuie sa dea dovadă de multă răbdare
înainte ca propriii săi clienţi să-şi recunoască „fraudele
conjugale". Femeile, am văzut deja, ezită înainte de a
apela la speculum. începând cu 1880, maladia genitală
devine mai obsedantă. Dogma în ascensiune a moştenirii
sifilisului întreţine ideea imposibilităţii însănătoşirii; ea
impune în spiritul bolnavului imaginea unei descendenţe
de avortoni, sortiţi unei morţi precoce. Occidentul suferă
de ispita eugeniei. Secretul medical se clatină.
La drept vorbind, puţini indivizi pot beneficia de el.
Consiliul de revizuire constituie o bună ocazie pentru
examinare publică. La spital, cu prilejul vizitei, ftizicii
sunt prezentaţi grupului de carabinieri; Charcot expune
la vedere istericile de la Salpetriere pentru luarea aminte
a societăţii bune. Venerienii parizieni, îngrămădiţi la
Lourcine sau la Saint-Lazare, sifiliticii regrupaţi în săli
speciale din spitale sau din închisori de provincie nu au
nici o posibilitate să-şi ascundă starea în care se află.
Proxeneţii avertizaţi îşi racolează „marfa" chiar de la
marginea patului; cunoştinţele din cartier ştiu la ce trebuie
să se aştepte. La ţară, zvonul îl desemnează pe cel care
are „sângele putred". Trebuie să aşteptăm sfârşitul de secol
şi consultaţiile dermatologice de la spitalul Saint-Louis
pentru ca, în cele din urmă, să aibă loc „bruiajul", iar
poporului să i se ofere noul privilegiu al unui relativ secret.
în mediul burghez, de unde se recrutează clientela
privată a specialiştilor, treburile merg altfel. Aici, tara
genetică riscă să jeneze strategia matrimonială.
Vindecarea este insuficientă; ea nu redă toate şansele de
restabilire unui tânăr, cunoscut ca bolnav de piept. Teama
de o recidivă sau de o descendenţă compromisă continuă
să-1 plaseze în rândul infirmilor; de unde şi importanţa
secretului. Familia Marthei se teme ca nu cumva presupusa
isterie a tinerei normande să jeneze căsătoria verilor din
Bourgogne. Din fericire, articolul 378 din Codul penal îi
impune medicului tăcerea.
De la 1862 la 1902, ereditarismul dominant îi face
totuşi pe unii patroni să repună în discuţie dogma. După
părerea lor, ar trebui înainte de toate oprită procrearea de
fiinţe degenerate. Preoţii Brouardel, Lacassagne şi Gil-

158
bert-Ballet propun, pe de altă parte, a se apela la
subterfugii. Ei sugerează părinţilor tinerei să-1 roage pe
logodnic în sensul de a contracta o asigurare de viaţă;
ceea ce îl va obliga să se supună unei severe vizite
medicale. Brouardel propune, de asemenea, aranjarea unei
întrevederi între cei doi medici de familie; fiecare îşi va
da avizul cu privire la clientul lui fără a trăda secretul
profesional. Duclaux propune ca logodnicul să fie obligat
să-şi dea cuvântul de onoare... O mică minoritate de
medici, condusă de Louis-Adolphe Bertillon, predică
„cazierul medical" sau „dosarul sanitar" individual, în
care s-ar putea reconstitui istoria patologică a subiectului
şi aceea a ascendenţilor săi. Unii discipoli ai lui Galton
înclină pentru examinare şi certificat, care să ateste că
respectivul celibatar este „bun pentru căsătorie". Ei nu
vor reuşi să impună această măsură înainte de primul
război mondial. în 1903, o anchetă dusă de Cronica
medicală arată că practicienii sunt ostili „legii
matrimoniale". Marile ore ale terorii ereditariste au trecut;
discipolii lui Pasteur nu mai sunt apăsaţi - după cum vom
vedea - de aceleaşi angoase ca şi discipolii lui Benedict
Morel sau Prosper Lucas. Acest eşec mai arată, în plus,
cu câtă vigilenţă înţelegeau clasele dominante de atunci
să protejeze secretul vieţii lor private.

Confidenţa juvenilă
Izolarea impusă băieţilor şi fetelor din mediul burghez,
cu grijă deconectaţi de sociabilitatea populară şi cantonaţi
în relaţiile mondene, codificate la maximum, incită la
prietenia particulară şi pasionată; dificultatea mărturisirii
înteţeşte dorinţa de a povesti unui tovarăş ales. Confidenţa
juvenilă, respectuoasă a clivajului sexual joacă aici un
rol primordial în elaborarea personalităţii.
Alegerea unei prietene de inimă constituie un episod
important în viaţa adolescentei. Mamele încurajează
asemenea legături durabile între fete serioase şi profund
sincere. Ele speră că temeinicia unui astfel de ataşament,
antiteză a frivolităţii de care suferă prieteniile mondene,
va fi unul din acele puncte fixe ce vor permite fiicei lor să
se orienteze în viaţă. în vreme ce riturile sociabilităţii
juvenile încep să se destrame, vom vedea în curând cum
aceeaşi grijă a prieteniei privilegiate începe să ia proporţii
Şi în zona rurală. în familiile catolice, cel mai adesea
tovarăşa de comuniune este fiinţa care cristalizează această

159

\
nevoie de ataşament inalterabil. întrebate în 1976,
bătrânele din Bue-en-Sancerrois ridicau în slăvi - într-un
singur glas - rolul binefăcător al acelei companii.
Smulgerea din căldura ambianţei familiale, plonjarea
brutală în atmosfera crudă a pensionatului impun urgenţa
unei prietene de suflet. Regulamentul încurajează chiar o
asemenea înclinaţie; încă de pe vremea Doamnei de
Maintenon, fetele mai mari erau încurajate să ia sub
protecţia lor pe câte una din tinerele lor colege nou-venite.
George Sand a relatat cu lux de amănunte frumuseţea şi
drăgălăşeniile acestor prietenii privilegiate. In această
lume închisă, segregarea sexelor întreţine gestica ambiguă
a inseparabilelor. Aici, între fete se fac schimburi de
portrete şi jurăminte. Adesea, prieteniile se dovedesc a fi
durabile. Ieşite din pensioane şi încremenite în aşteptarea
căsătoriei, „fetele mari" poartă o abundentă
corespondenţă; ele îşi fac vizite reciproce. Există o
mulţime de exemple privind temeinicia unor astfel de
ataşamente. Eugenie de Gu6rin este ea însăşi uimită pentru
faptul de a fi reuşit să ţeasă o adevărată reţea de fete
cuminţi, tandre şi precoce maturizate prin experienţa
morţii familiale. Bineînţeles, veriş^oarele joacă adesea rolul
de interlocutoare privilegiate. In familia Boileau, ele
folosesc liirjba engleză pentru a dejuca astfel curiozitatea
părinţilor. Intre Nîmes şi Mercurol, Fanny şi Sabine
Odoard îşi încredinţează una alteia mii de mici secrete.
Şi de această dată frapează seriozitatea corespondenţei;
în acest schimb de scrisori nu este vorba de vreun Făt-Fru-
mos, ci de scrupule de conştiinţă, de ordonare a vieţii.
Când se anunţă epidemia de holeră, tânăra Fanny îşi ia
toate precauţiile, îşi pune în siguranţă hârtiile intime şi se
pregăteşte pentru a trece dincolo de această lume.
Obişnuită să joace în familie rolul de infirmieră şi de înger
binefăcător pe lângă oamenii săraci din vecinătate, tânăra
- chiar dacă face parte dintr-un mediu ales - este
familiarizată cu durerea.
Asemenea corespondenţe ar putea să pună sub semnul
îndoielii validitatea topos-ului, esenţialmente masculin,
după care tinerele fete sunt nerăbdătoare să afle povestirea
voalată a întâmplărilor din noaptea nunţii, relatate de cea
mai bună prietenă a lor. Se ştie cum a fost folosită tema
în cauză între publicarea celebrelor Memorii ale celor două
tinere căsătorite (1842) şi aceea a romanului Cherie de
Edmond de Goncourt (1889).
Mult diferită, dar la fel de intensă, apare amicalitatea
masculină, care se înfiripă în pensioane, colegii sau pe
băncile facultăţii. Aceşti tineri au experienţa dragostei,
deseori sub o formă degradantă. Le este imposibil să
mărturisească această experienţă părinţilor; nu mai fac
 I
deloc apel la un confesor, iar partenerii lor sexuali nu ar
putea înţelege asemenea confidenţe; oricum, aceştia îl
reprezintă pe Celălalt, prada, faţă de care este preferabil
să nu te dezvălui. Aceşti tineri burghezi, deşi - în străfundul
inimii lor - se ştiu chemaţi să devină asesori sau funcţionari
notariali, nutresc visul superb al unor ambiţii nemăsurate;
ei detestă platitudinea; se cred destinaţi să urce culmile
măreţiei. Cultura lor e plină de orgoliu. Toate acestea
fac din amicali-tatea masculină unul din versanţii
educaţiei sentimentale şi sexuale, şi anume, cel
referitor la experienţa trăită. Ceea ce ?|3
kduce, de asemenea, la *
supralicitarea deriziunii, la
exaltarea virtuţilor
râsului şi ale glumei.
Astfel funcţionează, în
jurul tânărului Flaubcrt,
„francmasoneria băieţi-
lor" de la colegiul din
Rouen ( J.-P. Sartre).
Practicile acestor prietenii privilegiate nu sunt
acelea ale cercului sau ale cenaclului, frecventate de
tineri. Povestirile se înfiripă doar în cursul vizitelor
private, al reuniunilor vesperale sau nocturne, la gura aBBiH
sobei. Flaubert va păstra mult timp nostalgia serilor
de la Croisset, petrecute - în fum de ţigară - împreună cu
unul dintre prietenii săi: Alfred Le Poittevin, Ernest
Chevalier sau Maxime Du Câmp. Plimbările şi
conversaţiile printre copaci, ba chiar mai mult, partidele
în doi la bordel, pecetluiesc aceste prietenii profunde.
„Fetele, notează, în acest sens, Jean-Paul Sartre, sunt o
proprietate colectivă, care este împărţită; fiecare
povesteşte, cât mai grosolan cu putinţă, despre partidele
de picioare în aer"; astfel se manifestă „voinţa de a
jertfi celălalt sex în numele camaraderiei virile şi, pe
ici-pe colo, homosexuale, ca orice virilitate afişată".
O abundentă corespondenţă, ţesută, de astă dată, din
confidenţe sexuale, întreţine aceste prietenii, pe care doar

161
moartea le desface. Etalarea scorurilor bordeliere,
invective grosolane la adresa burghezilor, povestirea
glumelor de altădată au, aici, drept funcţie atenuarea
rănilor provocate la descoperirea realităţii adulte.
O dată cu recrutarea (1872), această conivenţă juvenilă
va desena modelul popular al camaradului de regiment.
Până atunci însă, mobilitatea impusă tinerilor proletari
din marile oraşe de către hazardul angajării şi de
precaritatea locuinţei împiedică oarecum dezvoltarea
acestor solide prietenii, ce par rezervate doar ţăranilor,
uniţi prin vecinătatea durabilă, şi burghezilor, care
beneficiază de experienţa mult jinduitei privacy. Cei câţiva
muncitori care şi-au redactat Memoriile vorbesc despre
camaraderie întâmplătoare, despre simpatie de ocazie,
care te leagă pentru câteva luni de un tovarăş de cameră
sau de atelier; fluiditatea şi dispersarea amicalităţii se
regăsesc până şi în adăposturile imigranţilor temporari.
Este adevărat însă că acesta este un subiect obscur care ar
merita un studiu atent.

Conivenţa fratelui şi a surorii

Să revenim la burghezie. Există aici o excepţie de la
bariera care separă sexele: relaţia privilegiată, care poate
uni fratele şi sora, şi a cărei importanţă mi se pare mult
prea rar scoasă în evidenţă. Legătura ce se ţese între mamă
şi fiică, pe care stricta diferenţiere a rolurilor sexuale nu
face decât să o strângă şi mai mult, a contribuit fără
îndoială la ocultarea formelor juvenile de ataşament.
Fratele este singurul băiat cu care o fată tânără putea - pe
atunci - să se arate familiară; sora reprezintă singura fată
cuminte pe care un băiat o cunoaşte în intimitate.
Severitatea moralei şi rigoarea codului de frecventare
determină, în acelaşi timp, exaltarea fraternităţii - ca
importanţă socială - şi reducerea expansiunii sale
sentimentale. Fantasmele reciproce întreţin o anume
confidenţă - în mod minor - în care se topesc dorinţa şi
teama de a se dărui. Flaubert renunţă la libertatea tonului,
evită cruditatea povestirilor atunci când i se adresează
micuţei Caroline, de care se simte legat printr-un sentiment
profund, după cum singur mărturiseşte.
Sora, cel mai adesea subjugată de cultură şi de
experienţa lumii virile, are faţă de fratele ei o admiraţie,
dublată de o atentă afecţiune, cvasimaternă. Ea se teme
pentru sănătatea lui, pentru ca nu cumva să-şi piardă
credinţa, să nu aibă vreun eşec. Părinţii contează, de altfel,
pe ea pentru a-şi moraliza fiul. Devotamentul Eugeniei
162
de Guerin faţă de Maurice constituie un caz extrem;
descoperim însă, deşi mai puţin pregnant, un sentiment

1
de aceeaşi natură la Sabine Odoard, legată, se pare, mai
mult de fratele ei, Henri, studenţia Paris, decât de
searbădul său soţ, ales de familie. în ambele cazuri se
regăsesc aceeaşi disimetrie sentimentală, aceleaşi plângeri
neîncetate cu privire la raritatea curierului şi a confidenţei.
Sora reprezintă ceara moale şi ductilă care autorizează
pygmalionismul fratelui, fasonarea liniştită a dublului. In

I
această relaţie, „băiatul" îşi face dinţii, se experimentează;
îi este oferită de timpuriu ocazia de a o modela pe acea
tânără din visele sale şi a se pregăti, astfel, de o
conjugalitate, pe care imperativele poziţiei sale îl obligă
să o amâne. Există o lipsă nesfârşită de modele de cupluri,
care de la legătura tulbure dintre Rene şi Lucile, obsedează
sfera domestică. Balzac şi Laure, Stendhal şi Pauline,
Mărie de Flavigny şi Maurice constituie, împreună cu fraţii
Guerin, exemplele cele mai evidente ale unui astfel de
ataşament. Se pare că exaltarea acestei relaţii, care ţine
de miracolul a două fiinţe făcute una pentru cealaltă şi de
mitul androginului, a fost mai puternică atâta vreme cât
romantismul şi-a exercitat influenţa. La sfârşitul secolului,
această proximitate se atenuează; sora sa mai mare, blândă
şi bună, îl agasează pe Jules Renard.

Circulaţia secretelor familiale

Corespondenţa familială, după cum s-a văzut, atinge acum
o densitate excepţională. Membrii dispersaţi ai parantelei
nu pierd contactul dintre ei. Reţelele, care ni se dezvăluie
printr-o pură întâmplare de conservare a arhivelor, sunt
la fel de strânse în cazul familiei Odoard de Mercurol şi
Dalzon de Chandolas, ca şi în cel al familiei Boileau de
Vigne.
Acest ritual imperios pregăteşte vizitele; el însoţeşte
schimburile de daruri şi servicii, întemeiate pe
complementaritatea geografică sau funcţională. Prin
scrisori se transmit informaţii despre persoane,
recomandări, ştiri bursiere, sfaturi. Din jocul schimbului
se desenează o ierarhie familială. Aceasta rezultă din
rangul de naştere sau se întemeiază pe succesul personal.
Aime Dalzon, inginer la Saint-Etienne, a reuşit să facă o
carieră destul de strălucită. Frate admirabil, el este copleşit
de o puternică nevoie de afecţiune pentru Arsene, rămasă
acasă. îşi ajută familia, de departe; îşi ia asupră-şi
nenumărate formalităţi administrative; îi descrie fratelui
său noul material de sericicultură; îi indică oscilaţiile
posibile ale cursurilor la mătase; îl face să profite de
relaţiile de care dispune socrul lui. El va fi cel care va
alege internatele pentru nepoţii şi nepoatele sale.
Aceste corespondenţe ale maturităţii sunt avare în
confidenţe, în mărturisiri individuale. Aici, de pildă,
nimeni nu-şi povesteşte viaţa sexuală. Cititorul găseşte,
în această corespondenţă, mai multe reţineri şi mai puţine
iluzii. Fără îndoială, „prostiile" s-au făcut mai rare în
aceste existenţe aşezate. In schimb, cu excepţia cazului
Boileau, o familie extrem de avară în confidenţe, ale cărei
scrisori sunt citite cu voce tare în cercul intimilor, secretele
familiale circulă neîncetat în această corespondenţă a
maturităţii. Dulapul, unde sunt încuiate tarele, îi
obsedează, cel puţin, pe responsabilii sferei domestice.
La familia Odoard, este vorba de maladia mentală a
primului născut, Auguste, şi de faptele reprobabile ale
unchiului cleric, care - nu se va şti niciodată de ce - s-a
văzut obligat să-şi caute refugiul la Trappe. în
corespondenţa de familie a Marthei, „dinamica" secretelor
dezvăluie o latură caricaturală. „Greşeala" fiicei, amanta
unui birjar, este expusă cât se poate de limpede, de la
început, în 1892; în schimb dezvăluirea variolei de care
suferise tatăl decedat se face mai lent şi cu mai multe
precauţii. Aluziile transparente la „nenorocirea" mamei,
isteria fiicei generează bănuiala, înainte ca ginerele să
înghită de-a binelea momeala. Ne explicăm, astfel,
motivaţia temerilor cauzate de căsătoria dintre veri;
descoperim soarta tristă a surorii, Eleonore, condamnată
la celibat şi despre care gurile rele vor spune, după moartea
ei, că era uşor hidrocefală. Legat de acest episod tragic,
imaginea matuşii Dide din familia Rougon-Macquart pare
oarecum edulcorată.
în faţa greşelii şi a tarei, familia face corp comun. Ea
manifestă o totală solidaritate a secretului. Vorbăria despre
nenorocirile ce survin în cadrul parantelei susţine şi
compensează, totodată, refuzul fugii; dezamorsează ispita
mărturisirii publice. Se regăsesc - fapt destul de curios
-în rândul acestei burghezii comportamente detectate de
etnologi chiar în sânul ţărănimii. Pentru aceste familii de
notabili, ca şi pentru acei oustaux din Gevaudan, secretul
vieţii private condiţionează capitalul onoarei şi, prin
aceasta, reuşita strategiilor. în ambele cazuri, se^ impune
ca secretele celuilalt să fie desluşite de la început. în vreme
ce lozerienii* îşi trimit „puştimea" la cafenea să tragă cu
urechea la zvonuri, astfel încât ei să-şi poată adapta
tacticile, familiile burgheze, în situaţia când sunt nevoite
să depisteze tarele unui candidat la căsătorie, desfăşoară

Locuitori din Lozere, regiune din nord-vestul Franţei.

164
o redutabilă reţea de informaţii, a cărei complexitate o
cunoaştem.

EDUCAŢIA SENTIMENTALĂ
Şl FRECVENTAŢIA TRADIŢIONALĂ
Iubirea romantică
Configuraţia sentimentului erotic, conduitele generate de
el revelează, totodată, visele de tip erotic şi tensiunile
care traversează societatea. Chiar şi în acest domeniu,
modelele imaginare şi practicile sociale se află într-o
permanentă evoluţie. Istoria contemporană a neglijat totuşi
acest aspect al mentalităţilor. Avidă după serii, ea a
preferat studiul cantitativ al gravidităţii prenupţiale în
locul^ celui axat pe corespondenţa intimă.
„închisorile" pe durată îndelungată se dovedesc, aici,
deosebit de trainice; de aceea este preferabil să nu pierdem
din vedere vechile coduri care - subteran - continuă să
ordoneze sentimentele. Dragostea curtenescă şi
procedurile sale de deliberare, neoplatonismul renascentist
şi antropologia sa angelică, discursul clasic asupra
uraganului de sentimente, condamnarea „iubirii nebune"
(,,le fol amour") de către clericii Reformei catolice
influenţează comportamentele amanţilor din veacul al
XlX-lea, fie că aceştia sunt conştienţi de ceea ce li se
întâmplă sau nu. în fond, mult mai coercitive încă se
dovedesc a fi sistemele moştenite de la secolul Luminilor.
Reflecţia metafizicienilor asupra esenţei sufletului, aceea
a medicilor şi psihiatrilor privind statutul pasiunii,
existenţa celor două naturi sexuale şi primejdiile exceselor
fiziologice, reflecţia teologilor asupra gravităţii relative
la păcatul sexual modulează conduitele amoroase.
Esenţialul rămâne însă elaborarea, apoi declinul iubirii
romantice. Teoriile multiforme şi nesigure, care definesc
moralităţile relaţionale dintre suflet şi trup, formează
fundalul acestei noi organizări a sentimentului erotic; nu
vom mai reveni asupra acestei problematici. Preferăm să
ne ocupăm mai cu luare aminte de bipolaritatea naturii
feminine, la fel de indispensabilă pentru înţelegerea
profundă a mentalităţilor din epocă. însemnată cu pecetea
anticei alianţe cu demonul, fiica Evei riscă în orice clipă
să se prăbuşească în prăpastia păcatului; prin însăşi natura
ei, fiica Evei face necesar exorcismul. Femeia, mai

165
apropaiată de lumea organică, se bucură de o cunoaştere
intimă a mecanismelor vieţii şi ale morţii. Femeia, care
tinde să se identifice cu natura, trăieşte în permanenţă
sub ameninţarea forţelor telurice, a căror existenţă devine
manifestă în excesele nimfomanei şi ale istericei. Când
aceste lave clocotinde ajung să se reverse fără nici o
reţinere, sexul slab se dezlănţuie, insaţiabil în iubirile sale,
fanatic în credinţele sale, înspăimântător ca şi nebunul
cuprins de spasme. Inspiraţi de acest sistem de
reprezentări, reorganizat la sfârşitul Vechiului Regim,
artiştii din a doua jumătate a veacului al_XIX-lea vor pune
accentul pe enigma feminităţii. în acelaşi timp
marmoreană şi bestială, femeia-sfinx, încinsă cu şarpele,
cu ochii strălucind de o lumină sălbatecă, răspunde codului
hieratic al modern style-uM, aşa cum extraordinar a fost
analizat de Claude Quiguer. Romancierii, în special Zola,
vor face ca acest neliniştitor model, al femeii devoratoare,
să apară până şi în rândul locuitorilor din foburguri. Pentru
bărbaţii din acele vremuri, obsedaţi de spaima de femeie,
cel mai important lucru era domolirea sexualităţii
partenerei lor şi supunerea ei la ordinea masculină.
Intervine atunci codul religios. Descendenta Evei este,
totodată, fiica spirituală a Măriei. în felul acesta, începe
să se deseneze şi polul alb al feminităţii. Deja, metodismul
o exaltase pe femeia izbăvitoare. Veacul al XlX-lea va
căuta în ea pe îngerul cel bun al bărbatului. Miloasă,
născută pentru caritate, femeia are datoria să fie o
mesageră a idealului. Martinismul* îşi manifestă aici
influenţa. Existenţa, incontestabilă, a fiinţelor imateriale
- îngerii - o implică şi pe aceea a creaturilor intermediare,
fără de care scara divină ar fi discontinuă. Femeia are
vocaţia de a se înălţa pentru a ocupa acest loc de
mediatoare, de a se înclina apoi către bărbat şi de a i se
revela în apariţii celeste.
înainte chiar de promulgarea dogmei privind Imaculata
Concepţiune (1854) şi de avântul luat de mariofanie
(1846-1871), literatura pioasă şi pictura mistică exprimă
această fugă, departe de apăsările trupului, acel elan de
angelism diafan. Concepută în spaţiul iluminismului
lyonez, pictura lui Louis Janmot, mai ales frumoasa
Virginitas, traduce această aspiraţie. Tânăra femeie îşi
ridică ochii către cer, asigurând astfel comunicarea între
partenerul ei şi lumea invizibilă. Din această perspectivă,

*Sectâ mistică creată în 1785 de Martinez Pasqualis şi discipolul său

Saint-Martin.

166
iubirea va fi cel de al doilea cer, afinitate trăită într-o
comună aventură spirituală.
O legătură strânsă se ţese între procedurile confesiunii
şi dialectica erotică, ca şi cum - notează Lucienne
Frappier-Mazur - refulatul ar urma, prin întoarcerea sa,
căile asociative utilizate în timpul refulării. Experienţa
romantică a dragostei împrumută de la sacrament limbajul
religios al mărturisirii, funcţia izbăvitoare a suferinţei,
aşteptarea recompensei. Acum, femeia este cea care deţine
magisteriul spiritual; ea este cea care justifică alegerea.
Dar iubirea romantică îşi are originea într-o
complexitate mai mare; limbajul religios se combină cu
noul statut al pasiunii. Tulburările sufletului, cataclismul
fiinţei, rătăcirea, pe scurt, codul elaborat cel puţin în
veacul al XVII-lea şi împrospătat între 1720 şi 1760 se
găseşte dintr-o dată într-un plan de fundal. între 1820 şi
1860, în special în Franţa, are loc o adevărată reinventare
a sentimentului. Pasiunea nu mai este de acum înainte
decât energie; ea provoacă acel şoc electric al fiinţei care
premerge iubirii. Aceasta, legătură între doi indivizi şi,
totodată, pătrundere împreună în spaţiul unei sfere magice,
asigură trecerea de la ordinea naturală la ordinea poetică.
Acest sentiment implică o asemenea afinitate spirituală
încât fiecare din cei doi parteneri dobândeşte certitudinea
că acordul subtil muzical dintre ei va fi veşnic. „Iubirea
în plenitudinea sa, scrie Paul Hoffmann, scapă realului şi
trăieşte la frontierele vieţii, unde prezenţa şi absenţa,
chipul celui iubit şi imaginile amintirii şi ale visului se
confundă."
Femeia este cea care va provoca trezirea bărbatului,
acea „turbulenţă a sufletului", şi va întreţine nestinsa
nostalgie după o lume ideală. Rousseau a propus secolului
romantic această perfectă completudine. El a redesenat
mitul unui androgin spritual; de aceea, a vedea în Sophie
doar imaginea machistă a unei partenere supuse ar fi cel
puţin o interpretare reducţionistă. Această reactualizare a
anticei nostalgii privind indiviziunea primitivă, totalitatea
originară şi mitică generează indecizia sexuală a
partenerilor, atât de perceptibilă în pictura unui Janmot.
Tocmai acest bruiaj autorizează elanul fratern către ideal.
In felul acesta, cercul se închide şi, în mod neaşteptat,
este redescoperit polul negru al feminităţii. Fecioara
eterată, diafană, neagă cu atâta tărie sexualitatea
partenerului ei încât devine neliniştitoare, în mod insidios
castratoare. Bărbatul se trezeşte, astfel, victima aceleia
pe care a înălţat-o pe scara îngerilor în speranţa că va
reuşi să exorcizeze mai bine animalitatea din el.

167
Şocul întâlnirii
Literatura cea mai larg difuzată propune acum modele de
conduită, desenează itinerare spirituale, ilustrează noul
sistem al iubirii. Sunt clişee care proliferează; şocul
întâlnirii, „apariţia" femeii, irupţia siluetei fugitive.
Totodată, scena amoroasă este regenerată: boschetul este
înlocuit cu aleea din grădină, sau cărarea, pe care
îndrăgostiţii se plimbă în mijlocul naturii. Cuvântul este
aici mediatizat; primează mesajul la distanţă. Cea dintâi
privire a ochilor care se încrucişează şi se cufundă pentru
o clipă în străfundurile sufletului, muzica îndepărtată a
vocii, dulceaţa parfumului natural care scapă din toaleta
lejeră salvează pudoarea feminină şi făuresc lanţuri
indestructibile.
Dragostea romantică modifică statutul mărturisirii,
exacerbează reacţiile ruşinii, instituie noi proceduri de
deliberare. Manifestarea dorinţei masculine contravine
total codului angelic; de aici se naşte erotismul rafinat al
sistemului. In locul cuvântului, care ar putea fi prea
scandalos, domneşte mult timp privirea, surâsul, in
extremis chiar atingerea uşoară; tulburarea, roşeaţa,
tăcerea întemeiată reprezintă tot atâtea răspunsuri.
Tot acest conglomerat intră în procesul educaţiei
sentimentale, topos al acestei literaturi. Această experienţă
manifestă, şi ea, dificultăţile de creştere. Femeia reuşeşte,
astfel, să compenseze pierderea iubirii materne contrariate.
Reconfortul pe care îl aduce, totala încredere pe care o
suscită autorizează miracolul unei a doua naşteri,
întoarcerea în paradis, bine meritată prin suferinţa
iniţiatică ce a precedat întâlnirea. Doamna de Warens,
Doamna de Renal, Doamna de Couaen, Doamna de
Mortsauf şi multe altele formează o cohortă de mame
secunde, care trebuie să delibereze asupra dorinţei de
iniţiere erotică. Imposibila plăcere maternă, redutabila
imagine castratoare, ce se ascunde în spatele personaju-
lui-cheie al acestei educaţii sentimentale, grevează de un
greu tribut înflorirea sexualităţii romantice.
După 1850, în timp ce bunele dicţionare, precum acela
al lui Pierre Larousse, manifestă o îndelungă fidelitate
primatului idealist, modelul iubirii romantice se
dezagregă. CâmpuJ semantic al acestui sentiment se
compune din aceleaşi elemente, dar se dezorganizează.
Eşecul generaţiei de la 1848 este ţinta ironiei flaubertiene.
care în acest domeniu trage clopotele pentru credinţele
angelice. Drumurile educaţiei sentimentale se înfundă.

168
 I
Pierderea credinţei în iubirea romantică însoţeşte, în
permanenţă, răspândirea ei, am spune chiar democra-
tizarea ei; iubirea a devenit obiect de consum, aproape o
marfă. In reveria Emmei Bovary şi a lui Rodolphe,
amantul ei, când aventura se încheie, elementele
constitutive ale sentimentului zac risipite şi par că alunecă
duse de apă, care curge nu departe de ei. La fel se va
întâmpla de-a lungul următoarei jumătăţi de veac. In
vreme ce sfinxul ia locul îngerului, un asamblaj indecis
şi instabil de senzaţii, de reverii, de amintiri şi spaime se
substituie irezistibilului elan către ideal.
Realitatea conduitelor
Studiul experienţelor trăite se impune drept sarcina
cea mai urgentă pentru istorici, acum bine informaţi
cu privire la drumurile imaginarului. Primele lucrări,
mult prea rare, sunt totuşi suficiente ca să
evidenţieze autoritatea modelelor şi decalajul
care se deschide între elaborarea lor şi
transpunerea lor în conduite.
Nicole Castan notează că spre finele veacului
al
XVIII-lea, chiar în rândul păturilor de jos, limbajul
iubirii-
pasiune este tot mai des întrebuinţat; deja se face
apel la
forţa sentimentelor şi la elanurile inimii. O nouă
retorică
se impune; ea este atribuită în speţă
dezmoşteniţilor
soartei. Chiar şi ultimii analfabeţi vorbesc
despre
„jurămintele cele mai tandre" şi despre
„lacrimi
abundente"; se poate deja percepe şi în aceste medii
ecoul
Noii Eloize. i
Analiza unui corpus cuprinzând corespondenţe
intime din prima parte a veacului al XlX-lea îi
dezvăluie lui Jean-Marie Gautier violenţa
limbajului pasional, chiar imediat după Revoluţie.
„Iubirea pătimaşă" plânge cu sughiţuri; gelozia
ia formele demenţei; puterea sentimentului
generează tentaţia morţii. Pe scurt, în vreme ce se
operează privatizarea lacrimilor, codul clasic al
rătăcirii este exacerbat în comportamente. Dar,
totodată, proliferează limbajul angelismului;
metafora religioasă invadează discursul: amantul
este o creatură celestă; cultul care i se dedică - o
adoraţie.
O jumătate de secol mai târziu (1850-1853),
regăsim acelaşi limbaj în rândurile micii burghezii.
Tânărul Jules Odoard se trezeşte îndrăgostit
nebuneşte de o învăţătoare de ţară, fată de ţărani.
Pasiunea este furtunoasă. Corespondenţa, foarte
abundentă, reflectă din plin efectul
169
ei devastator. îndrăgostitul îi trimite amantei sale „lungi
sărutări de foc". Inima sângerândă a celor doi tineri se
vrea a fi copia fidelă a inimii Christului romantic:
„Doamne...facă-se voia la", scrie Jules, privai de
„balsamul divin" care îl reprezintă pentru el trupul
metresei sale.
Nu este aici locul să încercăm o recenzare a
comportamentelor. Analiza sistematică ar fi totuşi
posibilă. Plimbările prin grădină, privirile, mărturisirile,
strângerile de mână jalonează începutul pasiunii dintre
Victor Hugo şi Adele; gesturile pasiunii lui Stendhal
pentru Metilde urmează aceeaşi cale. Austerul Guizot
trăieşte în tinereţe o educaţie sentimentală calchiată după
modelul romantic. Hippolyte Pouthas a reconstituit
pasiunea tânărului protestant pentru o prietenă a mamei
sale; puţin a lipsit ca viitorul ministru să nu se sinucidă
de ciudă.

„A face dragoste" la ţară

A evoca sentimentul dragostei în societatea tradiţională
înseamnă, la prima vedere, să pătrunzi într-o cu totul altă
lume. în cazul ţăranilor din veacul al XlX-lea, emoţiile
nu transpar din scris. Cele câteva scrisori trimise soţiilor
de către migranţii temporari din Limousin nu vorbesc
limbajul inimii; nu este abordată decât strategia de
exploatare.
Acestea fiind zise, se impune o mare prudenţă: martorii
aruncă asupra acestor medii o privire etnologică,
întunecată de prejudecăţi. Inspiraţi de antropologia
Luminilor, ei văd în ţăran un sălbatic, pe care necesităţile
de adaptare la „climat" îl împiedică să înainteze pe
drumurile civilizaţiei. Observatorii, discipoli confuzi ai
lui Condillac şi ai ideologilor, sunt convinşi de asemenea
că între organe se exercită o concurenţă; forţa, chiar
violenţa, impuse de munca manuală, proastele condiţii
de igienă în care se desfăşoară existenţa jenează delicateţea
simţurilor şi deci şi pe aceea a sentimentelor. Fibra, mai
puţin sensibilă, împiedică rafinarea sufletului. Totodată,
aceşti martori decretează că ţăranul nu poate dovedi că
are acces la pasiune decât sub o formă monstruoasă. El le
apare de aceea total închis la acea iubire romantică care
presupune delicateţea mesajelor. Pentru vitalişti, aparenţa
noduroasă a anvelopei corporale^ este suficientă ca să
dovedească sărăcia sufletului. în rândul poporului,

170
 I
dragostea se reduce la asprimea instinctului şi la orbirea
abnegaţiei.
A trecut ceva timp de când etnologii, ca şi istoricii, de
altfel, au dejucat acest sistem de reprezentări. Ei au şliut
să detecteze că iubirea era recunoscută ca atare în
societatea rurală; „se vorbeşte despre dragoste şi se face",
scrie în acest sens Martine Segalen. Dar ea funcţionează
după un alt tip de cod; şi tocmai aceasta i-a indus în eroare
pe martori. în plus, manifestările erotice cunosc mari
diferenţe în funcţie de regiuni.
Sentimentul se exprimă prea puţin prin limbaj; el se
produce, mai ales, prin gest. Cu prilejul unei sărbători, al
unui târg sau închirieri, al unei şezători sau ieşiri de la
liturghie, tinerii şi tinerele se remarcă unii pe alţii, se plac.
îndrăgostitul este avar în cuvinte; el nu ştie să-şi
mărturisească înclinaţia decât prin antifrază: ca atare, îşi
exprimă sentimentele prin injurii surâzătoare sau prin
glume grosolane.^ O serie de gesturi tipice balizează
itinerarul amoros. îşi strâng mâna până trosneşte, îşi frâng
încheieturile mâinilor, îşi freacă obrajii sau pulpele; câte
o palmă grea pe umăr, bruftuluieli, ba chiar aruncări cu
pietre unul către celălalt sunt manifestări clare ale
înclinaţiei reciproce. Fiecare cunoaşte semnificaţia unor
asemenea comportamente şi chiar gradaţia răspunsurilor.
Dacă tinerii sunt agreaţi de familii, ei vor putea „face
dragoste", adică li se va permite să-şi facă unul altuia
curte. Din clipa aceea, „frecventaţia", vizitele reciproce,
strict ritualizate, devin obiectul supravegherii de către
grupul social. Această curte se desfăşoară adesea în tăcere.
Ea foloseşte, la rigoare, tehnicile sexualităţii de aşteptare,
şi ele codificate şi supravegheate de către grupul juvenil,
de această dată. „Tachinatul", „pipăitul" şi „alintul" din
Vendeea constituie, după cum vom vedea, cele mai
cunoscute modele. Fără a merge până la acea masturbare
reciprocă, fata se poate lăsa „pipăită"; îşi poate abandona
„partea de sus" - ceea ce înseamnă mângâierea sânilor
-în mâinile băiatului.

Dificultăţile de interpretare
Un asemenea comportament este de-acum bine cunoscut;
cu toate acestea, el continuă să pună la fel de multe
probleme. Ar fi necesar, în primul rând, să facem o
distincţie clară între frecventaţia grupului sexual, care
poate duce la „răsfăţarea" neutră a unei partenere

171
întâmplătoare, şi la frecventaţia personală, care traduce o
înclinare şi care se desfăşoară după un alt tempou. Se
impune, de asemenea, ca nu cumva să confundăm punerea
în scenă publica a declaraţiei, adeseori foarte ritualizată,
şi seducţia anterioară, care se poate face mai discret decât
ne lasă etnologii să înţelegem. Păzirea sau „păscutul"
vacilor, drumul către piaţă sau către biserică, toată această
ţesătură de întâlniri zilnice autorizează o conivenţă
anterioară teatrului social. Esenţialul sentimentului se
exprimă fără îndoială în aceste interstiţii ale controlului.
Edward Shorter a înţeles problema. După el, începând
cu veacul al XVIII-lea, a avut loc o primă revoluţie
sexuală. Treptat, tinerii au simţit nevoia să se emancipeze
atât de ritualuri, cât şi de controalele exersate de grupurile
de vârstă şi de strategiile familiale. Favorizate de exodul
rural şi de destructurarea sistemelor săteşti, progresul
spontaneităţii în relaţiile de trandreţe, ca şi evoluţia
empatiei între parteneri au conturat un nou model popular,
mai individualist, al comportamentului amoros.
Răspândirea acestei romantic Iove este mult prea în
concordanţă cu tot ceea ce am văzut pentru a mai putea fi
criticată.
Să ne ferim însă a crede că acceptarea codului impus
de societatea tradiţională atestă absenţa sentimentului
individual. Strategiile familiale nu contrariază întotdeauna
empatia. După cum remarcă Pierre Bourdieu în legătură
cu regiunea Bearn, chiar strategiile familiale fac posibil
un anumit joc, graţie căruia i se îngăduie înclinaţiei
individuale să se afirme. Nu trebuie să considerăm drept
injoncţiuni nişte simple recomandări sugerate de reuşita
sau eşecul anterioare procedurilor tradiţionale. Aceste
norme familiale erau, în plus, interiorizate de către
parteneri încă din copilărie; ele ordonau, totodată,
vulnerabilitatea sentimentală.
Şi a fost bine pentru tinerii rurali din veacul al XlX-lea,
căci, după cum ştim, departe de a se atenua, strategiile
matrimoniale, înteţite de prosperitate, au devenit mai
imperative, cel puţin pentru moştenitori. Prăpastia care îi
separă pe membrii fratriei se adânceşte în permanenţă;
eliberarea ultimului descendent compensează cea mai
înaltă rigoare a ambiţiilor impuse primului descendent.
In acelaşi fel, fiicele ziJerilor au chiar mai mult decât
vmoştenitoarele" din clasele înstărite libertate de acţiune.
In câmpiile din împrejurimile localităţii Pas-de-Calais,
notează Ronald Hubscher, prin iubirea pe care o inspiră
bărbaţilor, unele fete din zonă reuşesc să aibă o frumoasă
ascensiune.
Este bine, de asemenea, să nu minimalizăm tardiva
accentuare a segregaţiei sexelor, rezultat al ofensivei
clericale, care culminează între 1870 şi 1880. Severitatea
controlului care, în anumite regiuni rurale, se exercită în
epocă asupra grupului juvenil arată limpede că procesul
de emancipare nu a fost linear. Niciodată nu a existat,
desigur, o mai strictă supravegherea a virtuţii ca acum
când ea se exercită asupra tinerelor fete din Bue-en-San-
cerrois, în preajma primului război mondial.
Invers, conduita amoroasă copiază întotdeauna
conturul unui model prestabilit; ea trebuie să ţină cont de
imperativele socio-economice. Mult prea faimoasa dorinţă
de a fi liber echivalează, cel mai adesea, cu adoptarea
unui comportament prefabricat. Edward Shorter are în
mod sigur dreptate să creadă că „dragostea romanescă"
este mai individualistă decât iubirile ţărăneşti tradiţionale;
dar numai pentru atât nu ar trebui să-i supraestimăm
spontaneitatea. Să ne ferim, de asemenea, să exagerăm
libertatea ţăranului instalat la oraş. Avem de-a face aici
cu un vechi stereotip, elaborat de burgheziii înspăimântaţi
să vadă cum se dezvoltă clasele primejdioase şi vicioase.
Poncif acreditat de ignoranţa în care se găseau istoricii cu
privire la reţşaua de primire şi vecinătate ce-1 înglobau
pe imigrant. In cartierele urbane, în coloniile regionale
funcţionează, de asemenea, proceduri de control, circulă
zvonuri, care se referă la libertatea conduitelor.
Esenţială ar fi analiza procesului de coborâre a iubirii
romantice către partea inferioară a piramidei sociale.
Biserica sugerează celor ce se împărtăşesc vise angelice.
Influenţa romanţei şi a povestioarelor amoroase, despre
care un observator ne spune că încep să se impună în
zonele rurale din Limousin, încă din vremea monarhiei
din Iulie; succesul melodramei, în care Margot varsă valuri
de lacrimi: romanele împrumutate, care sunt citite la birou,
apoi foiletoanele constituie tot atâtea canale prin care
circulă noul imaginar sentimental. Marie-Dominique
Amaouche-Antoine arată că după 1870 repertoriul de
cafe-concert şi al cântăreţilor ambulanţi contribuie la
modelarea sensibilităţii locuitorilor din zona superioară a
râului Aude. Celor îndrăgostiţi, aflaţi în căutarea unui
model, cartea poştală le va propune, după 1890, un sistem
prefabricat de atitudini, o punere în scenă a sentimentului,
şi embleme ale Sf. Valentin. Prin ea, declaraţia de dragoste
se va democratiza.
Concubinajul disimetric care, în aşteptarea căsătoriei,
o leagă pe croitoreasă de student modelează sexualitatea
adultă. Dar aceste combinaţii dizarmonice au grăbit,
totodată, răspândirea figurilor romantice ale iubirii şi
voluptăţii. Tânărul burghez, uneori chiar fără să-şi dea
seama, lansează diverse mimici şi atitudini, care reînnoiesc

173
teatrul amoros al grizetelor. Aceleaşi însemne ale
dezinvolturii, conversaţia pe sofa, seara petrecută într-un
„cabinet" particular şi plimbarea în mijlocul naturii sunt
câteva din modalităţile de învăţare a codului romantic.

IUBIRILE CARNALE ÎN EPOCA

ROMANTICĂ
Cu riscul de a schematiza oarecum, ar fi profitabil să
încercăm un decupaj cronologic în acest domeniu dificil,
continent negru protejat de o grea cortină de tăcere, umbrit,
în plus, şi de o^ tenace prejudecată, conform căreia sexul
scapă istoriei. încă o dată, o turnantă prinde contur de-a
lungul anilor 1860. Să începem, aşadar, cu această primă
parte a veacului, care se întinde de la Consulat până la
cele mai frumoase ore ale serbării imperiale.
Figurile voluptăţii
Limbajul sexualităţii desenează visele, ordonează
conduitele. A nu ţine cont de aceasta înseamnă, desigur,
a aluneca în anacronism. După Bronislaw Baczko,
cuvântul „sexualitate" nu apare decât în 1859, poate chiar
în 1845. Pe atunci nu desemna însă decât caracterul/
caracterele a ceea ce este sexuat. înainte de elaborarea
acelei scientia sexualis, se vorbeşte de „iubire" şi de
„pasiuni amoroase", despre „dorinţe" şi „instinct
genezic", de „acte carnale" şi de „acte veneriene"; medicii
vorbesc despre copulaţie şi coit. A evoca gesturile iubirii
fizice rămâne cvasimonopolul bărbatului. Deşi, chiar
discursul masculin trebuie, în acest caz, să facă un
oarecare „ocoliş". Numai medicul poate vorbi deschis
despre sex; conceptul de „instinct genezic" îi
îngăduie această atitudine. Disociată de pasiune,
sexualitatea, asimilată astfel unei forţe necesare
reproducerii speciei, dobândeşte un statut inferior, care
autorizează o atitudine dezinvoltă faţă de toate formele
degradante ale relaţiei amoroase. Medicii fac eforturi
pentru a codifica zbenguielile conjugale, ceea ce le
furnizează şi alibiul pentru a mai întârzia cu oarecare
complezenţă asupra figurilor* orgasmului. Deja,
fulgerele lor încep să cadă asupra conduitelor
deviante, percepute ca „aberaţii" ale
*în sensul dat de C.G.Jung, de figura.
174
instinctului genezic. Deocamdată, această voinţă de a
extinde câmpul patologiei se exercită în principal pe seama
onanistului.
Iubirea fizică obsedează romanul şi poezia.
Obscenitatea, omniprezentă şi ascunsă, totodată, în
subterfugiile textului, impune cititorului un permanent
decodaj, care înteţeşte plăcerea transgresiunii. Elipsa,
litota, perifrază sau metafora pun imaginaţia la lucru.
Astfel funcţionează evocările paroxismului erotic, al
juisării. în această literatură, bărbatul „ia femeia" care
„se dă"; atunci, „fericirea" - când coitul, când orgasmul
-este făcută din „indicibile juisări", din „delicii
nemaiauzite", dintr-o „plăcere nebună, aproape
convulsivă". Romanul abordează sau, cel puţin, atinge
tangenţial aspecte secrete din viaţa sexuală, abandonată
de discursul libertin; el sugerează frigiditatea, impotenţa;
se complace în scandalurile inversiunilor.
Râsul propune un alt suberfugiu. „Sincera",
„sănătoasa" veselie serveşte drept pretext pentru
cântecelul deocheat sau pentru gluma decoltată. O
viguroasă literatură şansonieră, care se inspiră din secolul
galant, înfloreşte în rândul micii burghezii şi în mediile
populare; ea pretinde să dezamorseze melancolia spiritelor
întunecate şi triste. Rebusul face cuvântarea mai
„gazoasă"; astfel funcţionează aşa-numita „contre-pe-
terie", care, şi ea, pune în valoare aluzia obscenă prin
travaliul impus imaginaţiei. Acest discurs satisface amorul
narcisiac de sex masculin. „Şansonetisul, scrie Mărie-Vd-
ronique Gautier, visează o femeie perpetuu înfometată
de sex, cu ochii fixaţi de instrumentul plăcerii sale." Aici
proliferează metafora erotico-războinică. Fata nu mai
pridideşte să „predea armele"; plăcerea masculină se
reduce la „tirul la ţintă".
Bipolaritatea feminină modelează figurile voluptăţii,
care obsedează imaginarul. Ea impune un neîncetat
du-te-vino de la idealizare la degradare; ritm cardiac al
acestei sexualităţi care, notează Jean Borie, de la
postulaţiile serafice şi pasionate te coboară inexorabil la
vitejiile de bordel. Codul amorului romantic dictează
femeii un anume angelism al patului, care astăzi ne face
să zâmbim. Tabuul care apasă pe manifestarea dorinţei
feminine o obligă pe amantă să simuleze cum că ar fi
prada care nu ar putea să „se dea" dacă măcar vigoarea
asaltului nu ar justifica „înfrângerea". Un trup prea
vorbăreţ în voluptate impune, după „extaz", posturile
izbăvitoare ale purităţii. Louise Colet nu este mironosiţă;
pentru că ea va fi aceea care îl ia cu asalt pe tânărul
Flaubert, într-o trăsură. Totuşi, după ce se încheie prima
lor scenă de amor, într-un hotel oarecare, ea rămâne întinsă
pe pat, „cu părul revărsat pe pernă, cu ochii ridicaţi către
cer, cu mâinile împreunate, spunându-i cuvinte nebuneşti".
,,în 1846, notează Jean-Paul Sartre, care comentează
scena, o femeie din societatea burgheză, când a făcut-o
pe fiara sălbatică, deîndată trebuie s-o facă pe îngerul."
Sentimentul inferiorităţii sexuale masculine suscită
atunci la bărbat o anxietatea crescândă. Povestirea
voluptăţilor trăite de un personaj imaginat de Musset se
distanţează fără dubiu, în mod hotărât, de triumfalismul
unui Restif. Textul accentuează de-acum înainte
atitudinile paroxistice: medicii, care, ca şi romancierii,
subliniază elanul total al fiinţei, extazul sau, mai degrabă,
aneantizarea, chiar - sau mai ales - în degradare. Juisarea
o devastează pe Namouna, după cum arată acel „uşor
tremur, paloarea extremă,/ convulsia gâtului, un blestem,/
câteva cuvinte fără şir întretăiat şoptite (...)".
Această figură romantică a voluptăţii, care este un
derivat îndepărtat al „conceptului" de plăcere - din care a
ieşit - imaginat de marchizul de Sade, de altfel, este însoţită
totuşi de o obsedantă aritmetică coitală, sugerată de spaima
de epuizare şi de vlăguire. Burghezul din acea vreme avea
nevoie de vitejii sexuale care să-1 liniştească, să-i redea
încrederea în el sau, cel puţin, de dovada matematică a
unei regularităţi constante. Faptul că Vigny, Hugo îşi
numără orgasmele, că Flaubert îşi calculează isprăvile,
că Michelet face bilanţul anual al activităţii sale genitale
ne face să conchidem că această contabilizare a amorului
era, probabil, un lucru firesc în mediile lor.
Acest teatru al voluptăţii, în care se amestecă extazul
şi degradarea, se desfăşoară într-un spaţiu „neoficial" şi
limitrof. Numai la bordel, cu prilejul unor întâlniri
întâmplătoare pe stradă, în mijlocul fastului desfăşurat
de arta curtoaziei, cu ocazia plăcerilor adulterine se
perfecţionează modalităţile de juisare; vom încerca să
urmăm acest itinerar, lăsându-ne conduşi de multiplele
configuraţii ale cuplului.

Cererea preconjugală
Este preferabil, în prealabil, să amintim câteva fapte
istorice care condiţionează întâlnirea. în veacul al XIX-lea :
intervalul care separă pubertatea de căsătorie rămâne totuşi

176
exagerat de mare; şi aceasta, cu atât mai mult cu cât vârsta
primului ciclu coboară în medie cu aproape doi ani.
Prelungirea speranţei de viaţă impune o aşteptare mai
îndelungată a moştenirii care să permită dobândirea
independenţei. De aici şi amploarea celibatului, ca şi
-mai ales - constituirea ghetourilor urbane, care suscită o
intensă cerere sexuală preconjugală. Migranţii temporari,
instalaţi în dormitoarele din centrul capitalei, militarii
aflaţi în garnizoană, studenţii, funcţionarii şi comisionarii
de prăvălie cu venituri prea mici pentru a se gândi să-şi
întemeieze o familie de tip mic-burghez întreţin o presiune
constantă asupra virtuţii feminine; fără a-i uita însă pe
migranţii definitivi, care se îngrămădesc în oraşele
monarhiei din Iulie; în anumite cartiere, prezenţa lor
antrenează un profund dezechilibru între sexe (Jeanne
Gaillard). La ţară, când domneşte familia-matrice, unii
dintre ultimii descendenţi (de remarcat că, spre deosebire
de trecut, acum, mult mai mulţi reuşesc să atingă vârsta
adultă) se ştiu condamnaţi la celibat, dată fiind
imposibilitatea de a-şi găsi o soţie. Proletariatul din cadrul
servitorimii, care se constituie în anumite regiuni de mare
cultură, precum la Champagne din Berrichon, cunoaşte,
şi el, chinurile unei reale mizerii sexuale.
„Instinctul genezic", a cărui violenţă este recunoscută
de medici, care îi definesc, de altfel, şi frecvenţa, ne
impune convingerea că există două etici diferite în funcţie
de sex. Realismul moral, moştenit de la Părinţii Bisericii,
în special de la Sf. Augustin, este înclinat să minimalizeze
gravitatea actului venerian în bestialitatea sa şi să tolereze
un complex sistem de satisfacţie sexuală masculină;
adevărat infern, ce se încearcă a fi circumscris şi care
constituie locul simetric al cerului amoros, către care
aspiră angelicii amanţi ai unui Louis Janmot. O sexualitate
degradată funcţionează din plin, fapt care compensează
idealizarea elanurilor.

Primele cercuri de plăcere ilegitimă

Masturbarea constituie primul cerc al acestui arhipelag
al plăcerii ilegitime; nu mai revenim asupra acestui
subiect. Dar există alte forme de sexualitate de aşteptare.
Aici intervine demografia istorică. De la 1750 la 1860
creşte nu numai numărul naşterilor ilegitime, ci şi acela
al concepţiilor prenupţiale. Faptele îşi au importanţa lor;
din nefericire, istoria serială nu are posibilitatea să le

177
interpreteze. Pentru unii, acest dublu fenomen dovedeşte
ascensiunea opţiunii sexuale, progresele individualismului
amoros şi, totodată, dezagregarea mecanismelor
tradiţionale ale alianţei. Creşterea acestor doi indicatori
poate să rezulte, de asemenea, din slăbirea ritualurilor
codificate ale frecventaţiei; elaborate în veacul al XVII-lea
şi la începutul celui de al XVIII-lea, acestea se întemeiau
pe self-control-ul partenerilor. Biserica nu a încetat, se
cuvine să o amintim, sa combată această sociabilitate
juvenilă, în care nu vedea decât manifestarea precoce a
viciului. Or, dezorganizarea supravegherii exercitate de
grup o lasă pe tânăra fată dezarmată în faţa asalturilor
unui seducător versat.
Creşterea numărului de concepţii prenupţiale ar putea,
se spune, să se traducă prin faptul că tânărul consideră că
este dator, într-un mod mai imperativ decât în trecut, să o
ia în căsătorie pe aceea pe care a cucerit-o; pe de altă
parte, creşterea - în paralel »•-* naşterilor ilegitime
invalidează această explicaţie. In schimb, nimic nu ne
împiedică să credem că o asemenea creştere a ilegitimităţii
traduce nu atât diminuarea, cât accentuarea strategiilor
familiale; iubirile contrariate, fără vreo speranţă de
împlinire legală, neavând altă soluţie decât fânul din pod
saujpajiştea dinspre câmp.
In veacul al XlX-lea funcţionează, în anumite regiuni
rurale, forme elaborate de sexualitate de aşteptare, care
depăşesc simpla manifestare a sentimentului erotic.
Uneori, codul de frecventaţie permite coabitarea nocturnă;
ceea ce nu implică întotdeauna coitul complet. în Corsica,
tinerii practică concubinajul prenupţial; în Ţara bascilor
se obişnuieşte căsătoria de încercare. Doicile din Morvan
trebuie, înainte de a fi „angajate", să facă proba
fecundităţii lor remuneratoare. 40% din miresele
înregistrate în dioceza din Arras sunt însărcinate; şi aici,
notează Yves-Marie Hilaire, logodnica trebuie să
dovedească practic că ştie să facă prunci. între 1838 şi
1880, tinerii - începând de la cincisprezece la
şaptesprezece ani - se „zbenguie" în cupluri, duminica,
în anumite „odăi", „tribune" sau „locuri secrete". Instituţia
sucombă însă, mai târziu, sub loviturile date de cler.
Dar există şi forme de unire mai puţin ritualizate:
băieţii tineri din acele oustaux din Gevaudan se culcă, în
grajd, cu servitoarele; pentru ei este un prilej nimerit să
observe şi să „se deştepte", tăvăliţi prin fân cum sunt, cu
riscul permanent de a cădea în promiscuitate.
După ce scapă din braţele servitorului adult, servitoarea

178
dezgheţată de-acum îl învaţă pe tânărul avid de ucenicie
sexuală primele rudimente ale jocului. In această societate
lozeriană, moravurile sunt aspre. Ultimilor născuţi, care
au pierdut orice şansă de a-şi mai găsi o soţie, li se permite
să le violeze pe micile ciobănite aflate prin preajmă; când
excesul de brutalitate din partea bărbaţilor creează,
evident, drama, în sat limbile înţepenesc şi poliţia rămâne,
astfel, în imposibilitatea de a descoperi făptaşul.
Sexualitatea celibatară impune, aici, supunerea implicită
a proletariatului feminin. Oustal-milt veghează, într-a-
devăr, cu mare grijă asupra virginităţii „moştenitoarelor",
în acest mediu fervent, privirile stau la pândă, gata să o
surprindă pe fata însărcinată. Pentru a dejuca, în timp,
bârfele, aceasta îşi strânge veşmintele cât mai mult cu
putinţă în jurul zonelor sensibile; renunţă să mai întârzie
„la spovedanie", se împărtăşeşte în mod făţiş şi face
eforturi ca să-şi ascundă starea printr-o poftă de muncă
ieşită din comun.

Multiplele modele de concubinaj

O teză mai veche, sugerată odinioară de Louis Chevalier,
reactualizată de Edward Shorter, tinde să facă din
concubinajul muncitoresc, aşa cum se practică în oraşele
din prima jumătate a veacului al XlX-lea, un nou model
de sexualitate ilegitimă. Sătui de raporturile manipulate,
tinerii imigranţi care tocmai au scăpat de tutela comunităţii
săteşti, puţin sensibili la controlul social devenit mai
distant, înţeleg să înnoade „combinaţii" sălbatice ce
autorizează înflorirea raporturilor expresive. Aceşti tineri
ar schiţa, astfel, o figură profund populară a unirii
extraconjugale, în vreme ce în rândul claselor mijlocii se
întăreşte structura celulei familiale restrânse.
Din nefericire, faptele nu se acordă întru totul cu
această exaltare a ilegitimităţii populare. Michel Frey a
analizat structura a 8 588 de cupluri iregulare în Parisul
monarhiei din Iulie. Muncitorii nu alcătuiesc decât două
treimi din efectivul masculin, deosebit de larg, în vreme
ce muncitoarele furnizează nouă zecimi din categoria
concubinelor. Pe lângă aceasta, grupul calificat aici drept
muncitoresc se compune în mare parte din artizani, din
mici prăvăliaşi, ca şi dintr-o măruntă plebe de servitori,
ziarişti şi colportori; muncitorii din manufacturi nu
formează decât 10,4% din total. Concubinele, în schimb,
aparţin aproape în totalitate unui proletariat de servitoare
Şi muncitoare din fabrici. Această disimetrie dezvăluie
marea complexitate a practicii concubinare. Michel Frey
arată că la Paris, în 1847, nu există nici o corelaţie între
densitatea muncitorească şi amploarea concubinajului;
mai mult, se pare că la această dată, deja, categoriile
productive fac dovada unei excepţionale propensiuni către
căsătorie.
Oricât de^ limitate ar fi aceste cercetări, ele îndeamnă
la prudenţă. în fond, în spatele termenului de concubinaj
se ascunde o practică multiformă. Nici nu poate fi vorba
de a nega amploarea ilegitimităţii populare, adesea
calchiată după modelul conjugal a cărui reglementare este
amânată din cauza cheltuielilor impuse de căsătorie. Pierre
Pierrard notează că Ia Lille cumpărarea toaletei,
completarea trusoului, onorariile pentru liturghie,
cheltuiala obligatorie pentru anunţuri şi masa de nuntă îi
fac pe mulţi candidaţi să renunţe la o unire legitimă.
Documentele solicitate de administraţie sunt dificil de
adunat; pentru nişte indivizi dezrădăcinaţi, acestea
presupun o corespondenţă neobişnuită şi multe demersuri
costisitoare; înainte de 1850, nevoiaşii nu beneficiază de
gratuitatea actelor. 20% din muncitorii lyonezi din
industria mătăsii, care s-au căsătorit în 1844, trăiau deja
în concubinaj, iar marea lor majoritate (80%) ajungeau
astfel să legitimeze copiii născuţi în perioada de relaţii
prenupţiale. „Este limpede, notează Laura Strumingher,
că, după modelul cultural adoptat de aceşti artizani,
uniunea sexuală şi faptul de a avea o progenitură nu
constituiau argumente suficiente pentru a întemeia o
căsnicie."
Populaţia citadină se arată mai tolerantă în comparaţie
cu comunitatea rurală; la oraş, controlul familial se
exercită cu mai puţină forţă. De aceea, mult mai uşor se
admite ca o fată să „profite de tinereţea ei", ca atât
concubinajul, cât şi căsătoria să aibă aproape acelaşi
conţinut şi ca nici un patrimoniu să nu se pună în joc.
Fata care dispune de un salariu poate, în plus, să-şi
formuleze exigenţele cu autoritate. Anchetatorii sociali
repetă, care mai de care, cât de greu îi este femeii sa
supravieţuiască fără bărbat în clocotul marelui oraş.
Concubina se găseşte, din această cauză, în poziţie de
inferioritate raportată la partenerul ei. Fapt care o pune
într-o situaţie delicată, ea neputând să impună
reglementarea uniunii lor; fără a mai pune la socoteală că
bârfa dezaprobatoare, care apasă în acest caz asupra
tânărului, nu mai este atât de imperioasă ca în sânul
comunităţii ţărăneşti.
Natura acestui concubinaj variază în funcţie de durata
180
coabitării. La Paris, în 1847, 43% dintre „pseudomenaje"
sunt constituite de mai puţin de trei ani; nu este greşit,
aşadar, a le considera drept căsătorii de încercare. în
schimb, 34% dintre cupluri coabitează de mai mult de
şase ani; această longevitate revelează la parteneri un
dispreţ de netăgăduit al normelor.
La ilegitimitatea, pe care Michel Frey o califică drept
tipic muncitorească, şi care se dovedeşte a fi disimetrică
în detrimentul femeii, se adaugă un concubinaj în
dependenţă, care uneşte o treime bună din rândul
burghezilor, mari şi mici, cu mulţimea croitoreselor, a
călcătoarelor sau a domnişoarelor de prăvălie. în anumite
cazuri, aceste uniri ţin de sexualitatea de aşteptare, ca, de
pildă, menajul temporar al studentului şi al grizetei.
Romanul a schiţat modelul tinerei uşuratice, ingenue,
spirituale, dornică de giumbuşlucuri erotice, care poartă
în ea dinamismul, prospeţimea şi sinceritatea foburgurilor;
această simplitate şi această uşurătate pronunţată au, fără
îndoială, funcţia de a dezamorsa cinismul rupturii, care
sancţionează terminarea studiilor. După Jean Estebe, care
analizează comportamentul juvenil al viitorilor miniştri
din perioada celei de a Treia Republici, toţi elevii marilor
şcoli fac apel la devotamentul spontan al acelei „studente",
cum o numeau ei. Orice politehnician îşi are grizeta lui,
care îl însoţeşte la reuniunile promoţiei; cu timpul, pe
măsură ce anii trec, tânărul dă o tentă mai conjugală
obişnuinţelor sale. Dacă are suficiente mijloace, el o
părăseşte pe fată şi îşi poate oferi luxul unei legături
elegante sau, pur şi simplu, recurge la farmecele unei fete
de stradă; figură mult mai neliniştitoare, angajată în ciclul
venalităţii, şi al cărei avânt va compensa în curând declinul
grizetei.
Regulamentul draconic, schimbările de garnizoană,
obligaţia dotei reprezintă tot atâtea obstacole în calea unui
ofiţer care vrea să se căsătorească. Acesta, de multe ori,
aşteaptă pensionarea ca să poată, în sfârşit, să-şi
întemeieze o familie. Dacă îşi propune să renunţe la
frecventarea asiduă a bordelurilor, îi este mai la îndemână
să trăiască în concubinaj, cu condiţia ca legătura să rămână
discretă şi ca partenera lui să facă dovada unei anume
distincţii. După William Serman, numeroşi ofiţeri din
timpul celui de-al Doilea Imperiu se resemnează cu această
soluţie temporară. Iubirea dintre artist şi modelul său
constituie un poncif romanesc; nici un studiu nu ne permite
totuşi să-i luăm în considerare validitatea.
Unele din aceste uniri-în-dependenţă se dovedesc a fi
mai durabile. Pentru celibatarul aşezat, a-şi înjgheba un

181
menaj reprezintă o necesitate al cărei caracter imperativ
este important să-1 evaluăm. Este greu şi profund ridicol
pentru un bărbat singur să îndeplinească diverse sarcini
menajere, care reclamă mult timp şi o prezenţă continuă.
A aprinde şi întreţine focul, a aduce apă proaspătă, a arunca
apa folosită, a găti, a întreţine lenjeria constituie un
ansamblu de sarcini care îi cam sperie pe funcţionarii
celibatari, obişnuiţi cu restaurantele cu preţuri mici. La
ţară, gura-lumii înghite cu greu o asemenea inversare de
roluri. în acest caz, ispita concubinajului ancilar sau a
cuplării cu o femeie bună, placidă şi confortabilă - al cărei
devotament nu este diferit de afecţiunea unei neveste, dar
nici de supuşenia unei servitoare - apare ca unică soluţie,
în ţinuturile din Gevaudan, cuplul format din stăpân şi
servitoare ocoleşte problema dotei; în aşteptarea unei
situaţii financiare mai bune, el constituie singura formă
de unire posibilă.
Nu trebuie însă confundate aceste menaje confortabile
cu amorul ancilar al soţului lacom de carne juvenilă.
Numeroase cazuri de infanticid aduc în scenă un „stăpân"
care, cu acordul soţiei, ba chiar al soacrei, nu ezită să-şi
gonească servitoarea rămasă gravidă graţie talentelor lui.
La Nantes, către sfârşitul veacului al XVIII-lea, deja acest
tip de unire-în-dependenţă, ţesută din venalitate, pare
totuşi a fi înlocuit treptat de o nouă relaţie cu o tentă mai
accentuată de respectabilitate, condimentată cu sentiment.
Soţul preferă de acum înainte să-şi întreţină amanta în
afara domiciliului conjugal şi să o instaleze la „casa ei".
Dar şi aici, prudenţa este necesară: un alt corpus de
documente dezvăluie, dimpotrivă, înflorirea legăturilor
ancilare, chiar în aceeaşi perioadă, după cum
demonstrează Marie-Claude Phan.
în orice caz - cu toate că injoncţiunile Codului civil
nu vor fi poate străine de această evoluţie - femeia
întreţinută devine repede o figură familiară a marelui oraş
din epoca monarhiei cenzitare. Balzac îşi dedică unul
dintre romane - O dublă familie - disecării plăcerilor şi
chinurilor specifice acestei relaţii delicate. Avântul pe care
îl cunoaşte spaţiul privat, privacy, afectează, desigur, şi
aceste conduite venale; burghezului îi place să regăsească
şi la metresa lui confortul propriului interior, cu ceva
erotism în plus. Modelul fetei întreţinute cumsecade,
credincioasă amantului ei, începe treptat să prindă contur,
fiind raportat în permanenţă la modelul soţiei liniştitoare
şi gingaşe. Şi una, şi cealaltă trăiesc încremenite în
aşteptarea nerăbdătoare a bărbatului.

182
Arhipelagul plăcerii venale
în acest sens, există o mare diferenţă între femeia
întreţinută, pe de o parte, şi târfele sau curtezanele, pe de
altă parte. Autorităţile imperiului şi ale monarhiei
cenzitare au înfăptuit visul bordelului reglementarist; tot
ele au schiţat faimosul French system, care avea să se
impună ca model în întreaga Europă. Casa de toleranţă
de cartier cunoaşte atunci epoca sa de aur. Ea îndeplineşte
o triplă funcţiune: ea operează - în mod oficios, căci
regulamentele interzic astfel de practici - iniţierea
minorilor, mai ales a colegienilor; satisface „instinctul
genezic" al celibatarilor închişi în ghetourile sexuale, ceea
ce îi asigură o clientelă în mare majoritate populară; dar
îi domoleşte, totodată, pe soţii frustraţi. Rezerva fostelor
„gâşte albe", condamnate adesea la căsătorii nepotrivite;
influenţa negativă a confesorului, imaginea castratoare a
mamei, frecventa întrerupere a raporturilor, cauzată de
menstruaţie, de graviditate sau alăptare; întreruperea
relaţiilor sexuale la menopauză; amploarea maladiilor
ginecologice, imperativele contracepţiei constituie tot
atâtea îndemnuri şi argumente pentru ca un bărbat să o
apuce pe drumul bordelului. Fără a mai pune la socoteală
că aici înfloreşte nu de puţine ori o prietenie, că domneşte
o neglijenţă necunoscută de şeful de familie încremenit
în poza sa obişnuită. Fascinaţia exercitată de
„animalitatea" populară şi limbajul colorat exacerbează
pofta de „salon", unde se expun tot soiul de goliciuni ce
se oferă în parfumuri puternice.
O dată cu primele decizii ale cancelarului Pasquier,
reglementariştii visează un exutoriu* sănătos şi discret,
în care să se poată deversa dorinţele irepresibile. Obsedaţi
de grija de a exclude rafinamentele erotice, ei predică un
coit fără complezenţă, prea rapid pentru a autoriza
efuziunea sentimentală. Casa de toleranţă, antiteză a
odăiţei clandestine, se vrea un templu al sexualităţii
utilitare. Fetele supuse, examinate de medicii de moravuri,
obiect al unui constant dresaj somatic, supravegheate
îndeaproape de patroana casei, au sarcina de a-1 reda pe
partener - satisfăcut, dar „intact" din punct de vedere
fiziologic - familiei şi societăţii.
De fapt, sistemul, care atinge apogeul prin anii 1830,

* Neologism derivat din verbul latin exuere ( a se debarasa), folosit

aici figurat cu sensul de mijloc de a se elibera de o coerciţie împovărătoare
(n.tr.).

183
când prefectul Mangin reuşeşte să închidă pentru câteva
săptămâni prostituatele pariziene în casele de toleranţă,
nu va funcţiona niciodată perfect. Plasă cu ochiurile prea
largi, faimosul French system nu poate împiedica
dezvoltarea unei prostituţii clandestine. Subtilul realism
al unui Parent-Duchâtelet nu va reuşi, nici el, să-i aducă
îmbunătăţiri: diverse case sordide, imposibil de controlat,
continuă să funcţioneze nestingherite; lamentabile
„pietroase" se dau pentru câţiva bănuţi prin şantiere sau
prin şanţurile de la bariere; fete tinere care preferă răcanii
dau târcoale în jurul garnizoanelor, urmărite de spaima
de autorităţi. O circulaţie neîncetată se operează între
lumina casei tolerate de administraţie şi opacitatea
suspectă a bordelului clandestin.
Totuşi, încep să prindă rădăcini şi să se codifice o
serie de imagini sexuale ale femeii din popor, asociată cu
duhoarea gunoiului, cu deşeul organic, cu boala, cu
cadavrul; imagini de care istoria universitară nu s-a
eliberat încă, în întregime. Ar fi nimerit să ne aplecăm,
de asemenea, asupra funcţiunilor dionisiace ale acestei
reţele de plăceri vulgare, pe care autorităţile înţeleg să le
transforme într-un infern.
Descoperim, desigur, destule fete întreţinute, copleşite
de umilinţă, dar care au ştiut să se emancipeze şi să-şi
folosească farmecele cu îndemânare, reuşind, după cum
se ştie, să urmeze cariere uimitoare. De asemenea, obscure
negustorese de îmbrăcăminte, care, devenite proxenete,
ştiu cum să-şi administreze şi să pună în scenă întâlnirile
protejatelor lor. în umbra monarhiei cenzitare se
elaborează triumful „cocotelor" şi al marilor „orizontale"
ale generaţiei următoare; dar, din păcate, nu ştim decât
prea puţine lucruri despre această preistorie a serbării
imperiale.

Gestiunea patului conjugal

Rămâne să analizăm sexualitatea conjugală, realizare a
viselor şi spaimelor oricărei fete mari, în acest veac al
virginităţii, punct final al unei vieţi de flăcău, pentru cel
care a ştiut să efectueze parcursul iniţiatic, de atâtea ori
repetat în imaginaţie. Fie că sunt surprinşi, atunci când
trec pragul acestui sanctuar, fie că „scenariul" care se
derulează aici li se pare prea lipsit de sare şi piper,
contemporanii vorbesc puţin despre patul conjugal.
Demografia istorică se ocupă de calcularea ritmurilor

184
fecundităţii, ceea ce nu ne aduce nici o informaţie în
legătură cu practicile hedonice. Ax mai fi totuşi de luat în
considerare diatribele clerului, deosebit de imprecise în
epocă, şi discursul normativ al medicilor, ceva mai
indiscreţi. O lectură atentă a ansamblului acestor surse
sugerează câteva fapte majore. Mai întâi, importanţa
iniţierii feminine, prilejuite de noaptea nunţii; şi aceasta
are valoare pentru tot secolul. în acea seară specială se
impune o punere în scenă colectivă a pudoarei, a spaimei
şi ignoranţei, pe care toţi medicii se grăbesc să o descrie.
Tocmai graţie preocupării de a îndepărta din anturajul
familial acest episod mult prea jenant se va institui, în
parte, voga călătoriei de nuntă. Iniţierea poate fi brutală,
cel puţin aşa susţin martorii; faptul că soţii au fost nevoiţi
să aştepte această noapte pentru a se descoperi unul pe
celălalt ar putea fi o explicaţie. în 1905, dr. Forel notează
că bunele moravuri - practicate în mediile clientelei sale
- le interzic logodnicilor să discute despre nevoile lor
sexuale.
Din acest moment, soţul are sarcina să regleze plăcerea
partenerei sale. Ca orice femeie, chiar dacă ea încă nu
ştie acest lucru, aceasta ar putea deveni o teribilă juisoare;
numai o sexualitate bine temperată va reuşi să o salveze
de chinurile nimfomaniei sau, mai simplu spus, de
tulburările „enervaţiei". Din fericire, se credea pe atunci,
dorinţa feminină trebuie să fie provocată. Soţul se vede
astfel însărcinat de către corpul medical cu o grea
responsabilitate. în acest caz, este mai lesne de înţeles
neliniştea unui tânăr care descoperă dintr-odată o soţie
atoateştiutoare. Cunoaştem câteva din dramele primei
nopţi. Pentru tânăra Doamnă Lafarge, căsătorită în 1839,
episodul, incomplet, se desfăşoară violent, într-un banal
hotel de provincie. O jumătate de veac mai târziu, Zelie
Guerin, mama sfintei Therese, suferă un adevărat şoc cu
ocazia acestei iniţieri.
Medicii abordează frecvent pericolele epuizării
masculine. Ei sunt pentru o severă gesiune spermatică în
acord cu mentalitatea clasei dominante. Chiar şi coitul
conjugal poate duce la şubrezirea sănătăţii. De aici o serie
de sfaturi prudente, modulate în funcţie de vârsta soţilor.
Această literatură, care se inspiră abundent din vechile
cărţi ale lui Lignac şi Nicolas Venette, dictează frecvenţa
raporturilor, fără a se şti însă în ce măsură injoncţiunile
sale au fost respectate. Corpul medical se arată ostil
copulaţiei senile: pentru femeia aflată la menopauză - ca
şi pentru femeia sterilă -, coitul a devenit inutil. Bărbatul
nu
trebuie să

misi
 anacr„nis

§
^Î 111 pJăceriipîie
SCColuiui
' dre tu]
P >
V
care
motivuI că
F ^
apt c
ce
«
reprezinte

186
complezenţă asupra lipsei de intimitate şi asupra
promiscuităţii familiale a acuplării. Aici, încăperea şi locul
unde se face dragoste sunt profund disociate. Şura,
hambarul, tufişurile/ac posibilă, în orice clipă, satisfacerea
discretă a dorinţei. în acest mediu, deocamdată, nu există
desuuri, nici igienă intimă; împreunarea nu cunoaşte
rafinamentul piedicilor şi al dezgusturilor burgheze.
Acestea fiind zise, este bine - după cum cere Martine
Segalen - să se evite, în asemenea cazuri, subestimarea
tandreţei dintre soţi. Munca deosebit de grea efectuată în
comun, solidaritatea repartizării sarcinilor, educarea
copiilor pare a ţese între parteneri legături strânse şi
durabile. James Lehning notează că printre ţăranii din
Marlhes, o comună mică din zona Loarei, contractele de
căsătorie în regim de comunitate de bunuri achiziţionate,
ca şi donaţiile între soţi, sunt deosebit de frecvente.

INSTAURAREA SEXUALITĂŢII
Către 1860 este inaugurată istoria contemporană a
sexualităţii. Vuiete surde clatină cultura tradiţională;
imaginarul erotic se transformă. închis în sfera privată,
burghezul începe să sufere din cauza moralei sale. Mirajul
unei sexualităţi populare, bestiale şi libere înteţeşte ispita
fugii din societate; colţul de umbră al prostituţiei se
împodobeşte cu noi farmece, care de care mai atrăgătoare.
Zola se face interpretul acestei suferinţe; sfâşietorul
monolog al patronului Hennebeau, spectator avid al
zbaterilor erotice ale minerilor, dezvăluie profunzimea
acestei dureroase dorinţe. „Cu dragă inimă ar fi crăpat de
foame ca şi ei, numai să-şi poată lua viaţa de la capăt
alături de o femeie care să i se dăruie, trântită pe pământ,
pe pietre, cu carnea şi sufletul arzând de dorinţă."

Mutata imaginarului erotic

Codul romantic al iubirii se destramă. O dată cu el,
emoţiile transgresiunii încep să se şteargă din sensibilitatea
feminină; seducţia se banalizează. Mitul lui Don Juan se
degradează; personajul se colorează cu o pasivitate bizară-
Bel-Ami nu mai are nevoie să-şi frâneze elanurile.
Pasiunea cedează, deseori, în faţa spaimei de
„încurcături". Totuşi, teama, pe care femeia,continuă să
i-o provoace bărbatului, este în creştere. îndată după

188
înfrângere şi după Comună, obsedaţi de sentimentul că
barierele ridicate împotriva sexualităţii feminine sunt pe
cale de a se prăbuşi, notabilii încearcă să construiască o
nouă ordine morală, care se dovedeşte a fi inoperantă.
Groaza de a vedea cum poporul şi animalitatea sa pătrund,
contaminează burghezia, întreţine anxietatea sexuală.
Tema prostituţională invadează literatura. Maxime Du
Câmp denunţă noua circulaţie socială a viciului, pe care
Zola încearcă să o ilustreze, redactând Nana. O nouă
punere în scenă a seducţiei feminine se constituie treptat,
fapt ce sfârşeşte prin a nelinişti conştiinţele. Abandonând
strălucirea şi elevaţia privirii, toaletele diafane, lacrimile,
suspinele şi mărturisirea timidă a tulburărilor pasionale,
femeia înţelege să provoace - deschis - dorinţa; din nou,
ea se împodobeşte cu grele miresme de mosc. Lumea
„demi-mondenelor" propune un model fascinant; în
curând, seducătoarea, înconjurată de liane şi plante
exotice, va încerca să se transforme într-o hieratică
prinţesă de fildeş.
In paralel, se constituie o complexă scientia sexualis
care reînnoieşte tacticile contenţiunii. De la Moli la
Hirschfeld, de la Fere la Binet, de la Krafft-Ebing la Forel,
un prim val de sexologi fragmentează câmpul erotic,
codifică perversiunile, aruncă anatema patologiei asupra
conduitelor care, până atunci, erau condamnate doar de
morală. în felul acesta, se pregăteşte domnia sexului. Sfera
domestică, învestită la rândul ei cu erotism, devine
epicentrul şi, totodată, miza seismului care se apropie
ameninţător.

Rafinamentele flirtului juvenil

în sânul familiilor burgheze de la sfârşitul veacului, flirtul
tinerilor modifică procedurile sexualităţii de aşteptare,
pregăteşte viitoarele răsturnări. Acest ansamblu de
conduite, care va contura timp de un secol iubirile juvenile
ale Occidentului, nu a făcut obiectul nici unei cercetări.
Decât să supralicităm imaginea literară a lui Maud de
Rouvre, „semi-fecioara" lui Marcel Prevost, mai bine să-
i lăsăm unui specialist, Auguste Forel, grija de a descrie
această nouă practică. Flirtul împrumută de la codul
iubirilor romantice imperativul distanţei iniţiale.
Sexologul nostru subliniază marele rol al privirii, care
precedă întâlnirea. Mângâierea din priviri inaugurează un
itinerar savant balizat. „Atingerile insensibile" ale
veşmintelor, apoi ale pieii, strângerile de mână schiţează
preliminariile. Genunchii şi gambele se apropie, se strâng,
189
la masă, în cupeu sau în vagonul de tren. Atunci încep
„jocurile de dragoste": sărutări, mângâieri, atingeri. După
Forel, această savantă gestiune a dorinţei duce adesea la
„orgasmul fără coit". Numeroşi tineri „se păzesc ca nu
cumva să se trădeze prin cuvânt"; flirtul desfăşoară o
uimitoare „conversaţie mută a apetitului sexual".
Noul joc erotic posedă deja locurile sale privilegiate:
oraşele cu ape termale, staţiunile balneare, cazinourile,
hotelurile de „mare clasă", anumite sanatorii. Flirtul
conciliază virginitatea, pudoarea şi imperativele dorinţei.
Chiar şi nevestele sunt gata să-şi piardă capul în asemenea
cazuri. Femeia nu face altceva decât că lasă să i se
ghicească senzualitatea; ea evită, astfel, să se compromită
definitiv şi total. în plus, noul erotism impune o anume
delicateţe; el autorizează toate rafinamentele, toate
complicaţiile simţurilor. Graţios şi fermecător, flirtul
permite punerea în valoare a calităţilor intelectuale şi
artistice. De acum înainte, doar el va dicta ritualul de
logodnă. El îşi are deja „smintiţii" lui, bărbaţi sau femei,
pentru care, notează Florei, ţine loc şi de iubire, şi de
copulaţie. Flirtul apare astăzi ca o conduită de tranziţie:
la jumătatea drumului între „gâscă albă" şi tânăra
eliberată, „flirteza" îşi putea satisface dorinţa şi simţi o
plăcere, pe care cu greu ar fi reuşit s-o mărturisească
deschis.
Dezbaterile asupra statutului flirtului în cadrul
sistemelor de sexualitate de aşteptare vor continua mult
timp. O teză clasică, exprimată de Jean-Louis Flandrin,
contestată de Edward Shorter - convins că este vorba aici
de un comportament complet nou - consideră, de pildă,
că „mareşinajul" din Vendee, interminabilă mângâiere
mută, masturbare reciprocă a celor doi tineri trântiţi într-un
şanţ, la adăpostul unei uriaşe umbrele, nu este decât relicva
demodată a vechilor ritualuri de frecventaţie juvenilă. Fără
îndoială că acesta este adevărul. Să notăm totuşi că
„mareşinajul", prezentat ca tradiţional de dr. Baudoin,
prin anii 1900, ca şi de un preot vendeean încă din 1880,
ar fi putut să primească şi influenţa comportamentelor
specifice claselor superioare. J.-L.Flandrin se grăbeşte să
afirme chiar că nimic similar nu ar fi existat atunci în
mediile burgheze. E bine însă să nu subestimăm
împrumuturile reciproce şi circulaţia modelelor culturale.
în 1905, Forel notează că procedurile flirtului burghez s-
m revărsat ca o maree peste păturile de jos. După el, ar
fi /orba aici de imitaţie greoaie şi stângace a
„delicateselor" >racticate de elită. Nimic nu ne împiedică
deci să credem :ă „mareşinajul" se găseşte dintr-o dată
revitalizat şi )ătruns de o subtilitate nouă, inspirată
de modelul lominant.
190
Erotizarea cuplului conjugal

Tehnica flirtului aruncă o lumină nouă asupra sexualităţii

conjugale. Este de la sine înţeles că „semi-virginele" nu
pot aborda patul nupţial în aceleaşi condiţii ca, de pildă,
„gâştele albe" din vremea monarhiei cenzitare. Acum
mărturisirea plăcerii feminine nu mai este cenzurată. Pe
parcursul ultimului sfert de veac se impune revendicarea
unui nou cuplu, mai fratern şi mai unit, fără bariere ridicate
de învăţătură; un cuplu ce nu mai este jenat de injoncţiunile
confesorului. Un cuplu nou după modelul societăţii
republicane, schiţată de profeţii noului regim; de către
aceia care, împreună cu Camille See, deschid tinerelor
accesul la învăţământul secundar. Treptat, între soţi apare
obiceiul de a-şi spune unul altuia „dragă", iar femeia
tânără nu mai ezită să se delecteze cu erotismul voalat al
romanelor la modă.
între o fată informată şi un băiat mai preocupat de
plăcerea partenerei sale se poate întemeia o înţelegere
nouă; astfel, o juisare comună succede asaltului egoist.
Unii moralişti şi educatori chiar îndeamnă tineretul către
o asemenea atitudine. în 1903, escaladarea pericolului
venerian îl determină pe dr. Burlureaux să redacteze o
broşură de educaţie sexuală pentru fetele tinere. Societatea
de profilaxie sanitară şi morală va relua ideea, sprijinită
de educatoare, bune mame de familie. Sunt exercitate
presiuni de către Louis Liard, rector al Parisului; totuşi, ifli
el nu îndrăzneşte să introducă oficial educaţia sexuală în
învăţământul public feminin, de teamă ca astfel să nu pună
la îndemâna adversarilor săi o armă redutabilă.
Deja în 1878, dr. Dratigues publicase De l'amour
experimental ou des causes de Vadultere chez la femme
au XIXe siecle (Despre amorul experimental sau despre
cauzele adulterului la femeia din secolul al XlX-lea);
cartea conţine o pledoarie în favoarea orgasmului feminin.
Autorul vede aici cel mai bun zid de apărare împotriva
propagării adulterului. Totuşi, dr. Montalban şi mai mulţi
din confraţii săi îi recomandă soţului ceva mai multă
tandreţe şi răbdare în mângâieri; şi ei acordă o atenţie
deosebită plăcerii feminine. Desigur, este vorba probabil,
in acest caz, de conduite minoritare; dar ele sunt în
concordanţă cu progresele contracepţiei, care dovedesc
fără urmă de îndoială avântul sexualităţii erotice, orientată
către voluptate, în detrimentul unei sexualităţi genitale,
în întregime devotată procreaţiei.

191
Tehnicile plăcerii fără risc
Către sfârşitul anilor 1850, medicii încep să denunţe cu
vigoare „onanismul conjugal". Dr. Bergeret întocmeşte,
în 1857, lista procedurilor utilizate de clientela sa din
Arbois. Coitul întrerupt constituie cea mai răspândită
dintre tehnici. Self-control-ul, pe care îl implică, se acordă
cu autonomia morală, în curând exaltată de neokantieni,
inspiratori ai şcolii republicane. Dar Bergeret denunţă,
de asemenea, masturbarea reciprocă, pe care o califică
drept un „serviciu josnic"; felaţia sau „coitul bucal" şi
chiar „coitul anal", mai frecvent decât precedentul, după
spusele dr. Fiaux. Cei mai bogaţi folosesc prezervativul,
în vreme ce muncitorii continuă să creadă că a face
dragoste în picioare este un mod de a diminua riscul
gravidităţii.
La sfârşitul veacului, propaganda neomalthusiană
cunoaşte un avânt evident. Impulsionată de Paul Robin şi
de Eugene Humbert, Liga regenerării umane (1896), apoi
grupul care publică Gemration conştiente (1908) predică
greva pântecelor. Efortul neomalthusienilor se extinde
chiar şi în rândul clasei muncitoare. Propaganda pătrunde
până la muncitorii din nordul Franţei; Gerard Jacquemet
notează că ea se desfăşoară şi în arondismentul XX din
Paris; mai mulţi prefecţi constată că muncitorii sunt acum
inundaţi de informaţii privind tehnicile contraceptive.
Tracturi şi broşuri sunt pline de metodele mecanice, mai
puţin coercitive şi mai sigure decât coitul întrerupt.
Clientele doctorului Forel le cunosc bine. Unele folosesc
chiar injecţii cu apă călduţă, acidulată cu oţet; altele
utilizează bureţi îmbibaţi cu un dezinfectant şi plasat în
fundul vaginului. Ceva mai elaboraţi sunt „pesarii
ocluzivi", din membrană de cauciuc, închişi cu un inel de
os. Acest procedeu va fi folosit de Marthe, la sfatul
medicului ei curant. Capota englezească din cauciuc
subţire este tot mai răspândită; fiind, de altfel, şi mai puţin
costisitoare decât condomul din băşică - intestin de animai
-, care necesită, în plus, o minuţioasă întreţinere. Pe scurt,
contracepţia cunoaşte o mare dezvoltare; la fel ca igiena
intimă. „Canula englezească" se va afla, de acum înainte,
lângă bideu.
începând cu 1882, antisepsia face posibilă înmulţirea
ovariectomiilor. La spitalul Saint-Louis, Pe"an practică
777, numai între luna ianuarie 1888 şi luna iulie 1891-
Clientele pe care le operează provin din rândul claselor
de jos. în 1897, dr. Etienne Cam, scandalizat, estimează

192
că au fost astfel „castrate", numai la Paris, între 30 000 şi
40 000 de femei. Zola denunţă în Fâcondite (Fecunditate)
ceea ce consideră el a fi „marea fraudă" conjugală. Dar
mai există o chirurgie, mult mai teribilă, ale cărei ravagii
sunt imposibil de evaluat. Sunt femei care acceptă să se
supună aşa-numitei operaţii Baldwin Mari, care constă în
crearea unui vagin artificial.
în acest sfârşit de veac, a practica în mod hotărât
contracepţia, a te consacra „adoraţiei perpetue", cum o
numeşte, în 1902, Guy de Teramond, implică totuşi riscul
real de a contraveni injoncţiunilor proferate de către
confesori, ca şi de medici. Majoritatea membrilor din
corpul medical rămân convinşi, într-adevăr, că „frauda
conjugală" întreţine o patologie feminină polimorfă:
„hemoragii înspăimântătoare" (Bergeret), gastralgii,
consumpţie, „enervaţie", dereglare a simţurilor - pericole
care o pândesc pe femeia lipsită şi de licoarea seminală şi
de sarcinile succesive.
Aceste convingeri sunt împărtăşite de largi fracţiuni
din rândul clientelei. Familia Marthei este cuprinsă de
nelinişte văzând cum soţul ei o aduce în pragul
surmenajului din cauza supralicitării erotice; când îşi dă
seama că nu se întrevede nici o sarcină, care ar putea
satisface temperamentul feminin, mama ei începe să se
teamă pentru sănătatea mintală şi pentru longevitatea fiicei
sale. Pe de altă parte, apropiaţii soţului consideră că tânăra
femeie este pe cale să-şi aducă soţul la epuizare.
Un punct rămâne însă obscur: modalităţile de
răspândire a practicilor contraceptive; într-adevăr,
propaganda neomalthusiană nu pătrunde chiar până în
toate mediile; or, „frauda conjugală" se întinde masiv,
după cum dovedeşte o anchetă iniţiată în 1911 de dr.
Jacques Bertillon. Se remarcă cu acest prilej că
frecventarea prostituatelor, utilizatoare tradiţionale de
injecţii, a grăbit fără îndoială procesul de învăţare a
conduitelor strict erotice.
In vreme ce „retragerea" era de mult timp o practică
obişnuită pentru ţăranul mic proprietar, mândria virilă a
muncitorului continuă să fie asociată cu fecunditatea
soţiei. Acest sentiment, legat de dezinvoltura masculină,
frânează avântul contracepţiei. începând cu 1880, în timp
ce riscurile de infecţie se diminuează, se dezvoltă totuşi
m acest mediu ceea ce Angus MacLaren numeşte un
>>feminism domestic". Devine tot mai evidentă
solidaritatea feminină, care se extinde şi o leagă pe mamă
de fiică, pe matroană de clientă, şi permite reglarea

193
componenţei familiale, a numărului de descendenţi. Mai
puţin abile decât burghezele în manipularea mijloacelor
mecanice de contracepţie, mai puţin pregătite pentru a-i
impune soţului un „coit pe uscat", muncitoarele încep să
recurgă masiv la avort. Când exerciţiile violente, ceaiurile,
injecţiile nu mai au nici un efect, ele solicită serviciile
uneia din acele „făcătoare de îngeri", care mişună prin
toate oraşele. Numeroase sunt şi femeile care practică
singure, asupra lor înşile, menţionata intervenţie înainte
de a se lăsa transportate la spital.
în opinia publică, îşi face drum o permisivitate nouă;
ea explică de ce în preajma războiului numărul de avorturi
creşte foarte mult; în funcţie de modul de calcul, experţii
estimează ca, în fiecare an, sunt întrerupte, astfel, între
100 000 şi 400 000 de sarcini. La începutul veacului, fata
care recurgea la un asemenea procedeu era, cel mai adesea,
o celibatară sedusă sau o văduvă pândită de dezonoare.
Acum însă femeile căsătorite sunt acelea care compun
grosul clientelei. O practică din disperare, impusă de
urgenţă, tinde să se banalizeze, în timp ce puterea de
stăpânire a femeii asupra propriului corp se află în progres
vizibil.

Ispita ancilară
Căminul burghez, ispitit de un timid hedonism, pare, în
acest moment, că este supus şi atacurilor insidioase ale
iubirii ancilare. Bona devine un criteriu social; orice mică
burgheză trebuie să aibă o bonă. Astfel, în apartamentele,
deseori, penibil de înghesuite se instaurează o nouă
promiscuitate. Tânăra ţărancă introduce în spaţiul privat,
liniştit până atunci, ispita permanentă a cărnii juvenile şi
populare. Iar când „haussmannizarea", celebra
sistematizare a Parisului după ideile lui Haussmann, ce
se prelungeşte lent şi în vremea celei de a Treia Republici,
va exila domesticitatea în micile încăperi de la etajul al
şaselea, nimic nu va fi mai uşor pentru bărbaţii din casă
decât o scurtă escapadă pe scara de serviciu. Pentru bonă,
să-1 consoleze pe Conaşu', să-1 audă cum îşi descarcă
sufletul la sânul ei poate fi o plăcută revanşă asupra unei
stăpâne prea autoritare. Burghezii din noua generaţie,
crescuţi de o doică din „partea locului", educaţi de o bonă,
sunt obişnuiţi să recurgă la femeile din popor pentru tot
ce ţine de cultura somatică; ajunşi la vârsta iniţierii, apoi
a maturităţii sexuale, se înţelege de la sine că prima

194
tentaţie este să i se adreseze micuţei bone. Aceasta se
înscrie în lanţul trupurilor abdicate, în serviciul libidoului
burghez. Psihanaliştii ar avea probabil multe de spus cu
privire la fetişismul şorţului. Acest veşmânt accesibil
simbolizează atât intimitatea sferei private, cât şi
disponibilitatea corpului feminin. La nevoie, stăpâna casei
se poate face complice la un menaj în trei; bolnavă, frigidă
sau părăsită, ea controlează astfel „zbenguielile" soţului,
ba chiar pe acelea ale fiului. Cuplarea cu bona evită
delapidarea averii, ca şi compromiterea sănătăţii; un
asemenea „amor" dejoacă orice „încurcături".
Literatura romanescă se complace în detalierea acestor
trăsnăi ancilare. Zola, Maupassant, Mirbeau se întrec în
celebrarea lor. Elocinţa scriitorilor reflectă mult prea
vizibil fantasma bărbaţilor fascinaţi de trupul din popor,
accesibil, şi „domesticat", devenit adică un articol
domestic, ca să nu ne impună o anume prudenţă.
La această revenire - probabilă - a sexualităţii în
dependenţă ar trebui să adăugăm conduita a numeroşi
patroni şi, mai ales, maiştri care îşi utilizează autoritatea
pentru a le seduce pe tinerele muncitoare. Militanţii,
anarho-sindicaliştii, în primul rând, nu au încetat să-şi
manifeste indignarea împotriva acestui nou „drept de
cuisaj"*. Această utilizare abuzivă a cărnii populare
contribuie, după ei, la subminarea moralităţii muncitorilor.
Ştim, într-adevăr, că nu este vorba doar de o simplă
fantasmă. La Limoges, în 1905, asemenea intrigi
declanşează veritabile vânători de satiri care, în acel an,
au însângerat cartierul porţelanului.

Magistraţii şi infidelitatea
Erotizarea soţiei face să crească teama de adulter. în
lumina legii, situaţia celor doi parteneri apare, în acest
sens, extrem de diferită. Adulterul soţului nu poate fi adus
în faţa tribunalului corecţional decât dacă soţul infidel
întreţine o concubină la domiciliul conjugal; conduita lui
poate fi interpretată atunci drept bigamie; ea pune în
pericol familia. Doar în acest caz, soţia are posibilitatea
să facă plângere, iar soţul ei riscă atunci să plătească o

* Cuisaj - derivat din cuisse (coxa. Mat. - coapsă). Provenit probabil

din feudalul „drept al primei nopţi", „dreptul la cuisaj" este un drept tacit,
neoficial, al burghezului care îşi permite să angajeze o servitoare tânără
Şi să profite de ea (n.tr.).

195
amendă substanţială. Pe lângă aceasta, femeia mai poate
intenta un proces în separarea corpurilor, mai ales dacă
adulterul este însoţit de excese, maltratări sau injurii grave,
începând cu 1884, îi va fi îngăduit să intenteze chiar divorţ.
Oriunde ar avea loc, adulterul femeii, în schimb, constituie
întotdeauna un delict. Soţia infidelă riscă până la doi ani
de închisoare. După ce a obţinut condamnarea soţiei saJe,
soţul este liber să oprească executarea pedepsei şi să-i
permită vinovatei să se reintegreze în domiciliul conjugal.
Soţul dispune astfel de un adevărat drept de graţiere.
Complicele femeii adultere riscă, şi el, să fie condamnat;
ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că legislatorul nu a
intenţionat, în orice situaţie, să favorizeze sistematic sexul
masculin, ci că el înţelege înainte de toate să protejeze
familia. Totuşi, aceste dispoziţii constituie, aşa cum va
spune Naquet, „o semiîncurajare a adulterului masculin".
Similar, chiar şi în cazul separării corpurilor, datoria de
fidelitate continuă să-i revină soţiei, în vreme ce soţul
este liber să facă orice ştrengărie, deoarece nu mai există
domiciliu conjugal.
Pentru a justifica o asemenea disimetrie, juriştii
utilizează două argumente majore: femeia, inferioară, nu
poate avea dreptul de control asupra conduitei bărbatului,
pe care ea trebuie să-1 considere fidel; în plus, numai în
cazul adulterului feminin există riscul ca bunurile
patrimoniale să cadă pe mâna unor copii străini.
De fapt, jurisprudenţa temperează mult această
disimetrie. Astfel, femeii i se acordă succesiv posibilitatea
de a-şi urmări în justiţie soţul, atunci când adulterul este
însoţit de publicitate sau conduită injurioasă (1828); atunci
când există şi abandon de familie (1843), refuz de a coabita
(1848) şi chiar refuz de raporturi sexuale (1869). Anne-
Marie Sohn notează că între 1890 şi 1914 adulterul feminin
nu este pedepsit mai sever decât infidelitatea masculină;
din acest punct de vedere, ^inferioritatea juridică a femeii
a devenit doar teoretică. în plus, magistraţii nu acordă
mare importanţă la ceea ce vor considera de acum înainte
drept un delict minor.
Să observăm că, între 1816 şi 1844, înşelarea nu
constituie decât o cauză secundară în chestiunile de
separare de corpuri ( de facto); această procedură oferă
mai ales femeii posibilitatea de a trăi la adăpost de lovituri
care, de-a lungul deceniilor, sunt tot mai greu de suportat.
După 1884, comportarea brutală a bărbatului, lipsa de bani
trec pe primul loc în lista motivelor care justifică
majoritatea cererilor feminine de divorţ.
Numeroşi factori concură la înmulţirea adulterelor, î"

196
special în rândul micii burghezii. Diminuarea, tardivă, a
supravegherii, centrată în speţă pe „fata mare"; avântul,
moderat, al igienei intime, practica băii, a tenisului, apoi
a bicicletei, obiceiul de a te lăsa mângâiat eliberează
treptat de interdicţiile, care blochează contemplarea,
expunerea şi învăţarea erotică a corpului. Noile voluptăţi
conjugale, răspândirea practicilor contraceptive, chiar
revendicarea dreptului la plăcere al femeii, aşa cum este
prezentată de o anume Madeleine Pelletier, degradează
modelul soţiei virtuoase. Banalizarea conduitelor
masculine de seducţie, indulgenţa magistraţilor, teama
inspirată de pericolul venerian, cea mai mare discreţie cu
privire la ruptura previzibilă incită la transferul dorinţei
virile către femeia măritată, mai bine pusă în temă şi mai
accesibilă decât în trecut.

Dorinţa femeii măritate

Urbanismul haussmannian permite unei doamne decente
să iasă şi să pună stăpânire pe centrul marelui oraş;
începând cu anii 1880, are deja posibilitatea să se expună
pe terasele cafenelelor, copleşite de luminile de gaz, apoi
de cele electrice. Pretextele pentru întâlniri, locurile de
rendez-vous se înmulţesc. Marele magazin autorizează
discrete eclipse; chiar filantropia poate face servicii utile,
în 1897, mai mulţi soţi, uimiţi şi încântaţi, îşi vor vedea
reapărând soţiile, pe care le credeau carbonizate în
incendiul din Bazarul Carităţii. Indiferent dacă faptul este
real sau nu, semnificativ rămâne că totuşi gura-lumii îl
colportează. Trăsurile şi o întreagă reţea de cabinete
particulare sau de case de rendez-vous fac posibile fugitive
îmbrăţişări. Timpurile de ruptură a vieţii conjugale se
prelungesc şi se diversifică: călătoriile pe calea ferată,
vacanţa femeii singure, pelerinajele de masă, sejururile
în oraşele cu ape, „băile de mare", chiar trenurile de
plăcere, cu ziua, înlesnesc aventurile. . Adulterul
alimentează conversaţiile de după-amiază. In mediile
politice înalte, notează Jean Estebe, este firesc să ai o
metresă; „o legătură mondenă poate chiar suscita unele
ecouri favorabile". Romanul, vodevilul incită la
înşelare. Alexandre Dumas-fiul, Feydeau, Becque şi
Bataille supralicitează amorurile adulterine. Menajul în
trei funcţionează aici cu o eficacitatea burgheză. El duce
'a calmarea simţurilor, permiţându-i totodată bărbatului
s
ă se bucure confortabil de o voluptate pe care secretul
v
uie să o condimenteze. Se evită, astfel, compromiterea
sănătăţii şi a reputaţiei. Să observăm totuşi că scena de
vodevil nu este o simplă sugestie; ea are şi funcţia de a
dezamorsa prin deriziune vaga anxietate care creşte o dată
cu bruiajul modelelor. A veni să râzi la Feydeau, la braţul
soţiei, exorcizează ameninţarea viciului confortabil, al
cărui efect dizolvant ameninţă familia.
Anumite medii, mai restrânse, se bucură chiar de
critica echilibrată a instituţiei matrimoniale. Unii militanţi
încep să predice convieţuirea liberă; în 1907, Leon Blum
se declară în favoarea experienţei prenupţiale;
cincisprezece ani mai târziu, Georges Anquetil consacră
metresei şi amantului, legitimi, câteva tomuri serioase,
foarte convingătoare.
Este preferabil totuşi să nu supraestimăm amploarea
conduitelor adulterine. Mari segmente din rândul
populaţiei stau departe de noutăţi. Imaginea femeii
virtuoase rămâne în general dominantă în mediul burghez.
La ordinea zilei este datoria maternităţii, stimulată şi de
ameninţarea germană, care dezvăluie, desigur, noi
nelinişti; cu toate acestea, contribuie din plin la întărirea
moralei. O răbdătoare cercetare asupra femeilor din
patronatul din Nord o face pe Bonnie Smith să exalte
virtutea acelor soţii înţelepte care se comportă ca adevărate
doamne de caritate. între 1890 şi 1914, ligile de moralitate,
ridicate în slăvi de senatorul Beranger şi de către liderii
Bisericilor protestante, declanşează nişte campanii
sălbatice împotriva scrierilor obscene, licenţei de stradă
şi demoralizării militarilor. Eficacitatea lor este în creştere
imediat după război, când valul naţionalist mătură totul
în cale. Anumite medii admit cu greutate dezinvoltura
conjugală. O soţie uşuratică constituie un handicap pentru
cariera unui magistrat sau a unui subprefect. în plus, pe
aceşti funcţionari, despre care se aude că dau dovadă de o
anume reţinere, îi pândeşte nu numai bârfa, ci şi denunţul
anonim.

Metresa cu chip dublu

în „La Belle Epoque" întreţinerea unei legături se
deosebeşte profund de amorurile ilegitime ale unei femei
libere şi emancipate; aceasta este concluzia provizorie a
lucrărilor publicate de Anne-Marie Sohn. Cel de-al doilea
tip de combinaţie reproduce vechiul model al
concubinajului disimetric: în mai mult de jumătate din
cazuri, un amant burghez, cel mai adesea văduv sau
celibatar, îşi ia ca metresă o descendentă a grizetelor de
altădată. Subprefectul de Forcalquier are ca amantă o
tânără croitoreasă. în schimb, femeia adulteră îşi înşală
soţul cu un bărbat din mediul ei. Frecvent, ea îşi acordă
favorurile unui domn de vârsta sa. Analiza arhivelor
judiciare ne duce la concluzia că femeia, care îşi înşală
soţul cu un amant unic, nu are nici un fel de remuşcări.
Legătura ei i se pare a fi consecinţa firească a proastei
funcţionări a cuplului conjugal. La nevoie, ea poate să-şi
considere fapta drept o replică la aventurile sau sifilisul
soţului său. Pe scurt, se pare că în străfundul sufletelor se
operează o critică implicită a uniunii legitime. Dezbaterea,
care se declanşează cu privire la daunele regimului dotai,
traduce, şi ea, această repunere în discuţie a
mercantilismului matrimonial. Oricum, literatura
romanescă sugerează că în asemenea ocazii mama, iar nu
soţia, va fi cuprinsă de remuşcări.
Descoperirea adulterului feminin este trăită diferit în
funcţie de mediile sociale. în rândul burgheziei, cazul cel
mai frecvent este al corespondenţei indiscrete, care face
posibilă descoperirea secretului. Aici, bărbatul trăieşte
această dureroasă aventură în legalitate şi şicană. Pentru
a-şi proteja vanitatea şi a justifica o anume conduită a
soţiei sale, el face apel, la nevoie, la patologia mentală.
Oamenii din popor, în schimb, depăşesc cu greu ridicolul
situaţiei. Ei cedează deseori la ispita violenţei, mai ales
în Sud. în acest mediu, de obicei, soţii înşelaţi ajung până
la crimă sau la tentativa de asasinat. La Belleville,
numeroase procese corecţionale au drept origine injuriile
sau aluziile care pun sub semnul întrebării moralitatea
femeilor. Seara, când vine vremea beţiei, insultele
izbucnesc. Partenerii se interpelează de la o casă la alta,
peste străzile înguste. Pugilatele sancţionează strigătele
de „curvă" sau de „boarfă". Aici, toată vecinătatea este
implicată.
în cazul femeii măritate, indiferent de mediu,
descoperirea înşelăciunii este, în schimb, trăită la modul
sentimental. La fel se întâmplă şi când se impune divorţul.
Această experienţă este mult mai uşor depăşită de femei
decât de bărbaţi. Aceştia suportă greu faptul că nevasta
lor îşi poate regăsi libertatea sexuală; şi atunci apare
comportamentul brutal. Doar fetele libere şi emancipate
mai reacţionează câteodată prin violenţă, când vine ziua
rupturii. Femeia care a trăit mult timp în concubinaj cu
un văduv sau un celibatar suportă greu abandonul, care o
lasă singură în faţa unei opinii publice dezaprobatoare.
Pasiunea constituie justificarea acestor metrese care nu
e
zită să sfideze bârfa. Ruptura pune, aici, probleme

199
amantului, deoarece reacţia partenerei riscă să fie deosebit
de violentă. Unele femei părăsite fac scandal public; altele
scriu scrisori de răzbunare; sunt şi unele care ajung până
acolo încât nu se sfiesc să arunce cu vitriol în faţa fostului
partener.
Acesta poate încerca să se debaraseze de o metresă
incomodă, f2cându-i un cadou de despărţire. Severul Jules
Ferry îşi trimite fratele, Charles, să pună la punct lucrurile
cu o drăguţă croitoreasă blondă din strada Saint-Georges.
în caz contrar, domnul, excedat, consideră că vechea
relaţie nu mai face două parale; ca atare, o denunţă la
autorităţi. Se întâmplă chiar ca bărbatul să ajungă la
concluzia că trebuie să o ucidă. El are de partea sa
complicitatea opiniei publice, care nu vede prea bine
încrâncenarea acestor femei. Este limpede că, odată
căsătorit, fostul amant al acestor fete emancipate va
prefera să practice adulterul bine temperat.

Iluzia adulterului venal

Mutaţia operată în formele dorinţei, pe care le dezvăluie
încă timid noua sexualitate conjugală, redesenează
conduitele venalităţii. Setea de rafinamente dezagregă
treptat reglementarismul. Canalul seminal produce silă.
Numeroşi clienţi găsesc umilitoare, dezgustătoare chiar,
etalarea vulgară a cărnii nude şi docilitatea animalică a
fetelor de stradă. Casa din cartier se află în criză, cu
excepţia câtorva regiuni din provincia îndepărtată, unde
evoluţia este întârziată ca urmare a rigidităţii specifice
mentalităţilor tradiţionale. Prostituţia reglementată este
supusă, în plus, unei violente campanii din partea
aboliţioniştilor, sprijiniţi de stânga radicală. Ca să
supravieţuiască, bordelul regulamentar trebuie să facă faţă
noilor exigenţe ale clientelei. In 1872, bătrânele
pensionare de la Château-Gontier constată cu indignare
că fetele acceptă acum felaţia, odinioară interzisă sub
acoperişul acestor case.
Marile bordeluri pariziene de la sfârşitul veacului
reflectă această evoluţie. Savante puneri în scenă olfactive,
decoruri somptuoase, reflexe de oglinzi, profuziunea
covoarelor,^dezmăţul de electricitate reînnoiesc tacticile
voluptăţii. în interiorul grotelor nimfei Calipso sau al
mănăstirilor sadiene, nimfele sau „călugăriţele" experte
îşi rafinează mângâierile. Tablourile vivante fac bucuria
voyeur-ilor. Aceştia dispun acum de cabinete discrete,
îndepărtaţi strămoşi ai cabinetelor lîfe-show. Anumite case
se specializează chiar în asemenea „afaceri". Decupajul
200
operat de sexologie, aflată încă la începuturi, ordonează
noile configuraţii ale venalităţii. Fiecare „perversiune"
are de acum înainte propriii săi specialişti şi propriile sale
refugii privilegiate.
In paralel, se desfăşoară diversitatea formelor de
prostituţie, mai adaptate la noile dorinţe. Deja, pe vremea
monarhiei cenzitare, dansatoarele de la Operă îşi acordau
ritual favorurile domnilor respectabili care acceptau să le
întreţină. Infinit mai provocatoare, marile „cocote" ale
serbării imperiale reuşiseră să impună prestigiul
galanteriei. Drept urmare, aceste conduite se
democratizează. Micul burghez visează să se desfrâneze
ca un aristocrat. „Caf conc' "-urile, „beuglant"-ii, chiar
şi acele „bouis-bouis" nu fac decât să-i întreţină această
iluzie. Noile stabilimente de acest tip întreţin un proletariat
de artiste sărace, obligate să se vândă domnului cu chef,
în intimitatea molcuţă a cabinetelor particulare. Uitatele
„verseuses" din braseriile cu femei din cartierul Latin le
propun studenţilor iluzia iubirii şi suplinesc timid declinul
grizetei.
Totuşi, casa de rendez-vous, clandestină sau cel puţin
discretă, răspunde cel mai bine mutaţiei operate în formele
dorinţei; până acolo încât prefectul Lepine hotărăşte să o
tolereze, în ideea de a putea să o supravegheze mai bine.
Ţinută de o damă cu alură respectabilă, casa de
rendez-vous ocupă etajul nobil dintr-un imobil cu faţadă
agreabilă. Ea nu funcţionează în timpul zilei. Prezentările
se fac în interiorul salonului, decorat cu mobile familiare.
Femeia, care se apropie, poartă pălărie şi este îmbrăcată
ca o bonă burgheză. Ea acceptă, fără nici un fel de
vulgaritate, să se zbenguie îndelung într-o încăpere cu
ambianţă conjugală. Bineînţeles, cadoul trebuie să fie
corespunzător. Domnii cuviincioşi care frecventează casa
caută adulterul venal; ei poftesc la soţia altuia, căreia
-fără îndoială - nu ar fi capabili să-i stârnească nici o emoţie.
Casa de rendez-vous le oferă iluzia seducţiei mondene.
Patroana pretinde, de multe ori pe nedrept, că acele femei
care frecventează salonul sunt de fapt soţii respectabile,
„leoaice" sărace sau senzuale frustrate. Cu prilejul unei
călătorii în marele oraş, poate fi ispititor pentru rentierul
de provincie să joace un anume rol în acest teatru de
umbre. Oricum, fuga după înfăptuirea greşelii - această
teribilă fugă, care îi obsedează pe Huysmans şi
Maupassant - va fi mai puţin umilitoare decât sub luminile
bordelului.
Nevoia de a-şi asigura cel puţin un simulacru de
sentiment şi de a-şi înlesni posibilitatea unei înţelegeri
v
plupţuoase este prezentă - în piramida socială - de sus

I
Pană jos. începând cu 1880, liberalizarea vânzărilor de
201
băuturi face posibil avântul unei venalităţi de cabaret mai
puţin umilitoare pentru client - şi pentru „fată" - decât
goliciunile de la bordel. în aceeaşi perioadă, prostituţia
aşa-zis clandestină începe să prolifereze. Femeia de stradă
se banalizează, ea se pierde în mulţimea de pe bulevarde;
de acum înainte, şi ea va folosi din plin simularea, mai
ales atunci când dă peste un bărbat nătâng, gata să creadă
în această falsă îndrăzneală a unei cuceriri fictive.
Importanţa acestei jumătăţi de veac, ce se întinde din
perioada celor mai frumoşi ani ai celui de-al Doilea
Imperiu până la primul război mondial, se impune în mod
evident. O glisare latentă se operează în profunzime, ceea
ce duce la remodelarea fizionomiei cuplului şi pregăteşte
explozia noii etici sexuale. Trebuie deci să evităm a ne
lăsa obnubilaţi de imaginea unei morale victoriene,
intransigentă şi monolitică. Această jumătate de veac, pe
care Edward Shorter o consideră drept o simplă fază
tranzitorie între două revoluţii sexuale, îmi apare, în
definitiv, mai novatoare decât lunga perioadă ce se întinde
de la Consulat la mijlocul celui de-al Doilea Imperiu.
Seismele care încep, cu această dată, să zgudie sau,
cel puţin, să redeseneze imaginea vieţii private dotorează
mult procesului de imitaţie. Coborârea socială a
comportamentelor elaborate în rândul aristocraţiei, apoi
al burgheziei, are o pondere mult mai mare decât influenţa
exercitată de conduitele populare. Desigur, sexul popular
fascinează; fără îndoială, o anume libertate erotică a
înflorit treptat la adăpostul claselor productive, în special
pe vremea monarhiei cenzitare, înainte de avântul familiei
muncitoreşti. Dar nu aceste conduite au făcut şcoală. în
Franţa, formele actuale ale liberalizării moravurilor, pe
scurt, ceea ce Edward Shorter consideră a fi drept a doua
revoluţie sexuală, au fost elaborate în rândul claselor
dominante. Autorii de vodeviluri, politicienii stângii
radicale, anumite burgheze feministe, propagandiştii
neomalthusieni, militanţii care au teoretizat convieţuirea
liberă şi, mai ales, savanţii care au instituit sexologia ca
ştiinţă au contribuit mai mult la schiţarea sensibilităţilor
moderne decât au făcut-o confuzele uniuni eratice ale
imigranţilor din Parisul lui Ludovic-Filip. După cum
remarcă Bronislaw Baczko, concubinajul popular al
monarhiei cenzitare se situa dincoace de căsătorie;
concubinajul contemporan înţelege, în mod frecvent, să
se plaseze deliberat dincolo de menţionata instituţie.
STRIGĂTE Şl ŞUŞOTELI

SIMPTOME ALE SUFERINŢEI

INDIVIDUALE
Noi surse de anxietate
Progresele individuaţiei generează noi suferinţe intime
şi, totodată, impun modelarea unor imagini de sine, surse
de insatisfacţie. în vreme ce naşterea încetează puţin câte
puţin să mai constituie un criteriu limpede şi decisiv de
apartenenţă, fiecare este nevoit să-şi definească şi să-şi
semnifice poziţia. Or, creşterea mobilităţii sociale ale cărei
ritm, imperfecţiuni, indecizii, precaritate a ierarhiilor este
mai bine, desigur, să nu le supraestimăm, ca şi, pe de altă
parte, complicaţia semnelor, care indică rangul, nu fac
decât să bruieze ambiţiile; ele nu fac decât să provoace
şovăiala, neorânduiala, neliniştea. Efortul fiecăruia de a-şi
construi propria sa personalitate, presiunea privirii celuilalt
incită la nemulţumire sau chiar la denigrarea de sine; ele
întăresc sentimentul de insuficienţă. Am văzut cât de mult
suferă „jurnaliştii" de această torturantă depreciere intimă.
Amestecul social, mai anarhic decât pe vremea Vechiului
Regim, face să crească teama de înfrângere. Caracterul
competitiv al existenţei duce la surmenaj, amplifică grija
profesională. La individul modelat încă din copilărie de
obsesia examenelor frica de înfrângere este cu mult mai
puternică; necesitatea unei perpetue adaptări, angoasa
abandonului pot duce la apariţia unei spaime de a trăi.
Asemenea sentimente determină paralizia voinţei şi, într-o
perspectivă mai generală, „le mal du siecle", descris de
Musset.
La declinul certitudinilor vine să se adauge noua
conştiinţă a datoriei de a fi fericit, care modifică raportul
dintre dorinţă şi suferinţă. Vidul sufletesc, atunci când se
manifestă, este resimţit de acum înainte ca o mare
nenorocire. Plictiseala care apasă asupra celor mai rafinate
203
spirite ale timpului, spleen-ul baudelairian traduc această
nouă culpabilitate faţă de sine însuşi.
Aceste surse confluente de „mal-etre", dezvăluite din
plin de lectura documentelor intime, dobândesc o
importanţă sporită prin supralicitarea datorată ascensiunii
clinicii psihiatrice. In acest domeniu, nosologia incipientă,
prolixitatea expozeului privind cazurile medicale
stimulează anxietatea. „Mania raţionantă" („manie
raisonnante"), „nebunia lucidă" le dau posibilitatea
anumitor specialişti să descopere alienarea chiar şi în
calmul şi secretul unei liniştite vieţi private. într-un mod
mai general, triumful medicinei clinice tinde să modifice
privirea pe care fiecare o îndreaptă către propriul său corp;
câţi recruţi care se credeau normali descoperă cu spaimă
propria lor stare patologică doar cu prilejul vizitei
medicale?

Evoluţia figurată a monstrului

Dar ceea ce ni se pare a fi încă mai angoasant este apariţia
- în sânul claselor dominante - a două imagini ale
sălbaticului, care provoacă panică. în prima jumătate a
veacului, Louis Chevalier a fost primul care a detectat
fenomenul, aceste imagini fac să crească repulsia, teama
- şi fascinaţia -, suscitate de clasele productive ce
proliferează în inima marilor oraşe. Romanul
supralicitează ameninţarea; ancheta socială, stimulată de
acest proiect, înţelege să o analizeze; filantropia încearcă
să o exorcizeze. în acest sens, optimismul iniţial al
Restauraţiei se transformă într-un pesimism negru în epoca
monarhiei din Iulie. în acelaşi timp, elitele purced la
descoperirea Franţei profunde şi au surpriza să întâlnească
în ea sălbatici. Păstori imbecili rătăcind prin munţi, asprii
pescari de pe malurile Leon-ului, primitivii ascunşi în
colibele de prin mlaştinile din Poitevin, întunecaţii
locuitori de pe terenurile mocirloase de pe Dombe sau
Brenne le apar înrudiţi prin legături misterioase cu
asprimea şi trecutul solului, cu consistenţa mineralelor şi
natura vegetaţiei; toţi par a nu se fi desprins încă de
animalitate.
Anxietatea vagă, născută din proximitatea acestor
multiple triburi, este exacerbată în clipa când se constată
prezenţa unor asemenea monştri, reali, chiar în interiorul
societăţii. Se înregistrează înspăimântătoare „afaceri
criminale", care atestă proximitatea omului de bestie;

204
paricidul Pierre Riviere; căpcăuna din Selestat, care, în
1817, devoră coapsa propriei fiice, pusă la fiert cu varză
albă, având grijă totodată să lase deoparte şi o bucată
pentru bărbatul ei; podgoreanul Antoine Leger, acuzat în
1823 de a se fi hrănit cu inima fiicei sale, spintecată fără
milă. Ziarele de scandal sunt pline de asemenea istorii
crude, ce aruncă o lumină tragică asupra chinurilor ascunse
din viaţa privată. De la înfăptuirea regicidului, la 21
ianuarie 1793, monstrul nu conteneşte să dea târcoale;
căpcăunii scapă din „liniştitul muzeu al poveştilor", scrie
Jean-Pierre Peter; în 1831, figura lui Quasimodo vine să
pecetluiască această proximitate teratologică a omului din
popor de animal.
După traumatismul Comunei, în vreme ce violenţa
proletară se destramă treptat, prezenţa sălbaticului devine
tot mai obsedantă: adevărata primejdie pândeşte de acum
înainte din străfundurile individului. Monstrul se ascunde
în adâncul organismului; el poate ţâşni în plin delir al
imaginaţiei. Cea mai înspăimântătoare ameninţare o
reprezintă acum întoarcerea strămoşului, percepută ca un
eveniment morbid.
Familia patologică
Noţiunea de familie patologică marchează în asemenea
măsură epoca încât merită să ne oprim asupra ei. Aici, în
această celulă iniţială, se ţese firul subtil care îl leagă pe
savant de ideolog şi artist. Vechea noţiune de ereditate
dispunea, desigur, de un mare credit în veacul al XVIII-lea;
medicii vremii repetă că descendenţii bătrânilor se
dovedesc a fi bolnăvicioşi, că odraslele din dragoste sunt
de o mare frumuseţe şi că beţivul riscă să dea naştere la
monştri. Un neohipocratism rezonabil, aminteşte Jacques
Leonard, predică în epocă încrucişarea temperamentelor,
neutralizarea idiosincraziilor extreme. Drept urmare,
studiul patologiei industriale şi citadine, spaima suscitată
de „isteriile insurecţionale", spectacolul nevropatiei
artiştilor stimulează pesimismul; toate acestea sugerează

I
că între civilizaţie şi degenerescentă există o legătură
profundă.
Vechiul mit teratologic, lansat de Facere, propunea
imaginea unui tip perfect de umanitate supus, prin păcatul
originar, riscului unei degradări progresive. în 1857,
Benedict Morel, inspirat de Buchez, reactivează această
credinţă. Omul se îndepărtează de natura sa iniţială; el
205
 l f$ J
^e Cx

.Jîia. JuJ&w ,

iT A
r *î-iinf- a------------------- -t t^" - "*"■* «.^J

Lecţiile de marţi, ţinute de Charcot, constituie un eveniment

monden; rare sunt celebrităţile care să nu vină măcar o dată
ca să-1 asculte pe prestigiosul savant ale cărui pretenţii şi al
cărui succes impun şi mai mult moda neurologiei. Această
lecţie din 15 noiembrie 1887 ne aminteşte că "pericolul
venerian", graţie profesorului Alfred Fournier, se află în
centrul neliniştilor. (Paris, Bibi. Charcot)

degenerează. Această derivă tinde să-1 îndepărteze de

primatul legii morale şi să-1 aservească dominaţiei
exercitate de dorinţele fizice; pe scurt, să-1 coboare brutal
la rangul de dobitoc. Vreme de aproape treizeci de ani
(1857-1890), teoria eredităţii morbide se impune spiritelor
cultivate, sub o formă laicizată. Nu se cunosc încă legile
lui Mendel şi savanţii mai cred în transmiterea caracterelor
dobândite", nimic nu împiedică aşadar imaginarea unei
decăderi progresive a speciei. Etiologia ştiinţifică a
monstruozităţilor duce în scurt timp la elaborarea unei
teratologii sociale, la constituirea unui fabulos muzeu de
taraţi, avortoni, degeneraţi. Ereditatea se reduce,

206
într-adevăr, la un proces morbid. „Pecetea", „sigiliul"
imprimate pe facies sau în morfologie fac să dispară
individul, îl introduc într-o familie teratologică. Noţiunea
de „predispoziţie ereditară nefericită" (Moreau de Tours),
dublată de credinţa ascendentă în toate formele de latenţe
posibile, fac zadarnică speranţa mântuirii. „Fiecare
familie, scrie Jean Borie, trăieşte retrasă într-un donjon
feudal, dar în străfundurile temniţei stă la pândă, ghemuită,
o gloată înspăimântătoare."
Teoriile darwiniene, care se răspândesc în mediul
medical cam de prin anii 1870, impun - scrie Jacques
Leonard - o „relectură evoluţionistă a dosarului eredităţii".
Savanţii se apleacă asupra tarelor care generează procesul
morbid; culpabilitatea populară li se va impune, în acest
caz, imediat, de la sine. Mizeria, insalubritatea condiţiilor
de viaţă, lipsa de igienă, imoralitatea, intoxicaţia
declanşează, dezvăluie sau accelerează procesul ereditar.
Ameninţarea, care riscă să devasteze patrimoniul genetic
al elitelor, mocneşte şi poate ţâşni, după opinia acestor
medici, din stradă, din uzină, de la mansardă. Frica de a
fi infectat de gloata mizeră, îngrămădindu-se claie peste
grămadă, s-a preschimbat în teamă de degenerescentă,
care, ţinând cont de primatul neurologiei, îmbracă formele
patologiei nervoase.
Naturalizarea păcatului, a greşelii, chiar a simplei
neglijenţe, conferă fiecăruia noi responsabilităţi. Mitul
eredosifilisului transformă dorinţa în „maşină infernală"
(Jean Borie). Figura simbolică a sifilisului devine
obsedantă în roman, invadează iconografia. Visele eroilor
lui Huysmans, figurile hidoase ale lui Felicien Rops
exprimă q angoasă colectivă ce vine să susţină tragedia
marilor sifilitici. Desfrâul comportă riscuri mai mari;
imposibila redempţiune biologică înlocuieşte sau dublează
spaima de păcat şi de infern; credinţa în ereditatea morbidă
invită la căutarea mântuirii dincolo de animalitate.
Este bine totuşi să nu exagerăm amploarea acestei noi
spaime. în primul rând, pentru că rezistenţe liniştitoare
nu au întârziat să se manifeste. Savanţii, fideli tradiţiei
catolice, ideologii republicani, cărora nu le lipsea
optimismul, bătrânii medici, inspiraţi de neohipocratism
combinat cu vitalism şi, mai ales, contagioniştii
pastorieni*, rebeli faţă de darwinism, coijsideră că
ereditatea morbidă nu are nimic ineluctabil. în timp ce
Weismann subminează credinţa în ereditatea caracterelor
dobândite, „asumpţiunea etiologiilor microbiene, remarcă
 I
* Pastorienii sau pasteurienii, adepţii teoriei lui Pasteur cu privire la
contagiune (n. tr.).

207
acelaşi Jacques Leonard, zdrobeşte explicaţiile ereditare".
Pentru a transforma mediul, numeroşi savanţi acordă
încredere reformelor sanitare sau sociale şi binefacerilor
solidarităţii; unii dintre ei proslăvesc chiar o viitoare
generaţie conştientă, inspirată de ştiinţă. Asemenea
concepţii întreţin critica dotei şi a căsătoriei din interes;
ele incită la educaţia sexuală şi la exaltarea self-control-ului;
ele încurajează ascensiunea acestui nou cuplu mai bine
informat, mai unit şi mai echilibrat, a cărui apariţie am
notat-o deja.

Impotenţă şi neurastenie
Evocarea rapidă a cauzelor suferinţei ne ajută să percepem
importanţa istorică pe care o are în epocă orice simptom
de disconfort individual. Adoptarea unei atitudini
comprehensive impune, în mod necesar, înţelegerea
implicită a „dolorismului" specific epocii, aflat mereu la
pândă, suspectând manifestările morbide, obsedat de
imprecizia frontierei care separă normalul de patologic.
Or, tocmai în interiorul sferei domestice, în chiar inima
vieţii private se întinde simptomul generator de nefericire,
care este consecinţa ^anxietăţii biologice sau sociale, a
decepţiei, a eşecului. în acest domeniu, figurile suferinţei
diferă în funcţie de sex. Dicotomia distribuirii rolurilor şi
atitudinilor, foarte strictă pe atunci, disimetria
modalităţilor de uzură la locul de muncă sugerează
necesitatea unei modelări parţiale a fenomenului - este
vorba de nefericire - în funcţie de acest simplu clivaj.
Se impune să începem cu sexul masculin, deoarece
este evident că el conduce acest joc dureros, că el
provoacă, apoi schiţează acest disconfort (mal»etre) al
femeilor. Totuşi, în acest secol al contenţiunii,
manifestarea suferinţei masculine rămâne discretă, cel
puţin pe scena publică. După Moreau de Tours, leziunea
ereditară este întotdeauna o gesticulaţie, iar pentru
spectator, un teatru. Acest aforism invită la discreţie.
Bărbatul îi încredinţează femeii punerea în scenă a unei
dureri, pe care el însuşi face eforturi s-o ascundă, să-i
oculteze semnele.
Dintre multiplele simptome ale disconfortului
masculin, voi alege numai câteva şi, în primul rând, acest
raport defectuos cu dorinţa, care trădează teama de femeie-
Imaginea Evei ispititoare, frica permanentă de polul negru
al feminităţii, de sexualitatea debordantă şi devoratoare,
apoi figura enigmatică a sfinxului „fin de siecle
împiedică, după cum am văzut, înflorirea hedonica a
cuplului. Anatemele medicale, care subliniază riscurile
208
masturbaţiei şi ale desfrâului, stimulează sentimentul
culpabilităţii şi favorizează, prin acest fapt, manifestările
de impotenţă.
De-a lungul secolului, teama de fiasco rămâne ascunsă
în străfundurile imaginilor masculine ale sexualităţii.
Eşecurile temporare ale lui Stendhal în faţa prostituatei
Alexandrine, ale lui Flaubert cu Louise Colet sunt celebre.
Edmond de Goncourt face din teama de a nu avea la
momentul potrivit erecţia membrului viril noua
preocupare a seducătorului monden. Dr. Roubaud consacră
un tom voluminos acestui flagel şi detectează existenţa
unei impotente ideopatice, cauzată de ruşine. In capitolul
consacrat fenomenului de fiasco, Stendhal relatează o
conversaţie cu cinci tineri, foarte frumoşi, cu vârste
cuprinse între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. „S-a
întâmplat, scrie el, că - excepţie făcând un infatuat, care
probabil că minţea - pentru toţi prima întâlnire cu
metresele noastre cele mai celebre a fost un fiasco."
Impotenţa suscită cu atât mai multă anxietate cu cât
mecanismul erecţiei este insuficient cunoscut. O
terapeutică multiformă permite şarlatanilor să se
îmbogăţească. In presa de mare tiraj de la finele veacului,
mai ales o dată cu venirea primăverii, îşi face apariţia
publicitatea privind flagelările mecanice, duşurile,
masajele, tratamentele electrice, urticarea penisului,
acupunctura sau pasele magnetice.
Ne-ar lua prea mult timp ca să descriem ascensiunea
tuturor tulburărilor de individualitate care însoţesc
dificultatea crescândă de a fi, contemporană cu prelungirea
duratei medii de viaţă. Aceste tulburări multiforme solicită
privirea clinică a alienistului şi stimulează rafinamentul
unei psihiatrii fidele, până către 1860, primatului etiologiei
morale, în cazul nebuniei. Pe parcursul primelor decenii
ale veacului se propagă ipohondria: ea îi marchează în
principal pe bărbaţi şi, în special, pe membrii profesiilor
liberale. La sfârşitul veacului se răspândesc neurastenia
şi psihastenia. Durerile de cap, cauzate de accentuarea
caracterului competitiv al existenţei, prin proliferarea
„tracasărilor", încep să facă ravagii.
Este perioada când literatura franceză propune primele
deliruri masculine trăite, descrise din interior. în 1887,
patruzeci de ani după visele unui opioman, transcrise de
Theophile Gautier, şi redactarea Aureliei, Le Horla a lui
Maupassant prezintă cititorului înspăimântătoarea imagine
a fracturii interne, a dedublării individualităţii. Atunci se
naşte vertijul unei angoase noi, care obsedează şi secolul
al XX-lea. Monstrul nu face altceva decât să se dezvăluie
Prin bestialitatea dorinţei; el a încetat să mai fie Celălalt;
e
l bruiază prin prezenţa sa chiar sentimentul identităţii.
209
Chloroza fetelor tinere
Mult diferite apar, în veacul al XlX-lea, simptomele
specifice suferinţei feminine. Fiziologia fascinantă a
femeii, fragilitatea ei, convingerea că sexul ei determină
toate relele care o asaltează explică şi amploarea
tulburărilor, regrupate pe atunci, confortabil, în sintagma
„maladii femeieşti". Această morbiditate polimorfă
constituie tracasarea cotidiană a familiilor; ea devoră
timpul medicilor, în cazul păturii burgheze. Cea mai
precoce dintre boli, chloroza, îşi întinde pe zi ce trece
imperiul. Cohorte de tinere de o albeaţă verzuie invadează
iconografia, populează romanele şi colecţiile de cazuri
medicale. Tentaţia angelismului, exaltarea virginităţii,
teama de soare, întreţin în rândul elitelor - până când îşi
va face apariţia cultul simboliştilor pentru albeaţa ca de
zăpadă - imaginea tinerei fete ca un crin, al cărui chip,
prin coloritul tenului, pare că vorbeşte în acelaşi timp de
delicateţea şi de vlăguirea fiinţei.
Prolixitatea discursului medical, multiplicitatea
teoriilor ştiinţifice dezvăluie neliniştea pe care acest rău
bizar o răspândeşte. Până către 1860, explicaţiile se
suprapun parţial. Pentru unii, credincioşi anticelor
convingeri hipocratice, chloroza rezultă din disfuncţia
ciclului menstrual şi din manifestarea involuntară a
dorinţei erotice pe cale să se trezească. De aceea se
impune, după opinia lor, practicarea unei terapeutici de
apărare, bazată pe interdicţia a tot ce favorizează pasiunea;
în aşteptarea, evident, a adevăratului remediu, căsătoria.
Pentru alţi practicieni, mai făţarnici, chloroza rezultă
dintr-o proastă funcţionare a stomacului, echivalent
simbolic al matricei. Mai este încă o categorie de medici,
pentru care boala traduce insuficienţa vitală; nu este atât
vorba, după aceştia, de plethoră sau de retenţie, cât de
„eşecul de a deveni femeie" (Jean Starobinski), legat cel
mai adesea de ereditate. Teorie care tinde să valorizeze
pubertatea feminină, care, precum bine ştim, îi fascinează
atât de mult pe medici şi pe romancieri. Dificultatea pe
care o au eroinele zoliene în depăşirea acestui greu
obstacol constituie o mărturie limpede în acest sens.
Legată şi de apariţia ciclului, chloroza, care atacă pe sistem
nervos, pare aici mai aproape de isterie; ea se înrudeşte
cu „nebunia pubertară".
De-a lungul ultimului sfert de veac totuşi se impune
un nou adevăr; se consideră, acum, că răul, boala rezultă
dintr-o carenţă. Cea mai bună cunoaştere a anemiei,
practica numărării globulelor justifică antica medicaţie
pe bază de fier.
210
 Aceste peripeţii ale ştiinţei i-au incitat pe adulţi să
vegheze cu mai multă atenţie la trezirea dorinţei feminine
şi Ia punerea în practică a unei igiene morale care s-o
cenzureze şi s-o întârzie; de asemenea, ele au dus la
creşterea numărului de căsătorii, fetele având, de-a lungul
deceniilor, un ciclu tot mai precoce. Fantasmele inspirate
de sângele femeilor au contribuit, într-o mare măsură, la
definirea condiţiei lor.

Matricea şi creierul femeii isterice

O anume figură se impune totuşi cu mai multă pregnanţă:
aceea a femeii isterice; ea obsedează imaginarul domestic,
determină relaţiile sexuale, ordonează în surdină
raporturile cotidiene. Omniprezenţa isteriei exercită o
presiune din ce în ce mai puternică asupra vieţii private,
mai ales de când a început să se degradeze imaginea
publică a vrăjitoarei cu înfăţişare înspăimântătoare. într-a-
devăr, pe tot parcursul veacului, răul apare ca specific
sexului feminin. Medicii care îndrăznesc să pretindă
contrariul nici nu sunt luaţi în seamă. Abia în ultimele
decenii ale secolului, imaginea isteriei masculine începe
să câştige teren. în iconografia de la Salpetriere, prima
fotografie a bărbatului atins de această boală ciudată
datează din 1888. Isteria se manifestă fără să lase urme
organice; fapt care, încă de pe vremea lui Hipocrate,
produce confuzie în rândul medicilor. Cei din Antichitate
considerau că boala este cauzată de manifestările
independente ale uterului, care ar acţiona la fel ca un
animal tupilat în „desişul" organismului. Independenţa
dorinţei - a cărei putere copleşeşte voinţa şi exterioritatea
corpului în raport cu persoana - apare, în acest caz, ca
fiind bine pusă în evidenţă. Pe durata crizei, femeia este
bântuită de forţe obscure, care o copleşesc prin amploarea
lor, dar, în acelaşi timp, o şi dezvinovăţesc.
La sfârşitul veacului al XVIII-lea, isteria face obiectul
unor noi întrebări. Savanţii se izolează într-un discurs
circular, tautologic, care explică răul prin natura feminină.
In practica zilnică, medicii din secolul trecut rămân pentru
multă vreme credincioşi acelor concepţii care pun în
valoare rolul matricei şi manifestările dorinţei veneriene.
3
' o sfătuiesc pe isterică să se orienteze către serviciile
3e ginecologie. Urmând aceleaşi scheme mentale, cu mult
■nainte ca Michelet să-şi mărturisească fascinaţia faţă de
Mecanismul ovulaţiei, un mare număr de soţi trec cu

211
vederea peste tulburările organice ale nevestelor, tulburări
care preced apropierea menstruaţiei. Unii dintre ei chiar
veghează cu solicitudine asupra bunei funcţionări a
ciclului.
Totuşi, medicii discutau de multă vreme despre zona
respectivă din sistemul genital şi sistemul nervos în
etiologia maladiei. Pe la jumătatea veacului al XlX-lea,
se înregistrează în medicină o tendinţă de a pune în valoare
acţiunea creierului. în 1859, Briquet face din isterie o
nevroză a encefalului. O asemenea răsturnare de
interpretare este, într-adevăr, deosebit de importantă. De
data aceasta, maladia este pusă pe seama calităţilor
specifice, esenţiale care definesc femeia; ea este pândită
de isterie tocmai datorită sensibilităţii sale accentuate,
accesibilităţii sale la emoţii şi sentimente nobile. Femeia
este dependentă de acest rău specific prin întreaga sa fiinţă;
ea trebuie să plătească un tribut greu bolii datorită tocmai
calităţilor sale, care o fac să fie o bună soţie şi mamă. De
acum înainte, maladia - scrie Gerard Wajeman - pare că
iese direct din patologie. Să reţinem că tomul lui Briquet
apare la cinci ani după promulgarea dogmei privind
Imaculata Concepţiune, imediat după primele revelaţii
de la Lourdes, în vreme ce antropologia angelică
dobândeşte un prestigiu crescând în pensioanele de fete.
Intre 1863 şi 1893, Charcot rămâne fidel primatului
nevrozei, datorată eredităţii morbide, trezită de „şocul
nervos", agent provocator care declanşează manifestările
specifice delirului. Iar faptul că răul nu lasă urme organice
se explică prin aceea că numai scoarţa cerebrală este
afectată.
Isteria - concepută când ca tulburare a matricei, când
ca tulburare a creierului - continuă sa fie considerată drept
o manifestare a unui corp exterior subiectului. Răul,
notează Gladys Swain, este întotdeauna „resimţit de
individul în care se cuibăreşte ca fiind altceva decât el
însuşi". El traduce o forţă anonimă, ale cărei efecte femeia
este obligată uneori să le îndure, aşa cum nevoită este să
îndure violenţa dorinţei masculine. Aceeaşi soţie,
întotdeauna castă, chiar indiferentă şi rece, riscă, precum
odinioară posedata, să fie cuprinsă de forţe naturale ce o
pot transforma într-o nimfomană.
Toate aceste convingeri vor duce la apariţia unui curent
de opinie, care susţine imperativul satisfacerii rezonabile
a dorinţei şi a nevoii de tandreţe, specifice sensibilităţii
feminine. Obsesia acestui rău irezistibil impune o igiena
sexuală moderată, ce devine astfel un adevărat imn al vieţii

212
conjugale domolite. O asemenea viaţă îi oferă femeii
prilejul de a-şi manifesta, fără riscuri, calităţile de soţie
devotată şi de mamă plină de duioşie. Soţului îi revine
sarcina de a întreţine sensibilitatea femeii, în aşa fel încât
să nu o arunce, printr-o senzualitate excesivă, mereu
ameninţătoare, pe căile isteriei.
Dar, de-a lungul deceniilor, o nouă discuţie, greu de
trecut cu vederea, se impune atenţiei publice, fapt care
complică datele problemei. Animiştii din veacul al
XVIII-lea vedeau în isterie nu atât rezultatul unei tensiuni,
al unei distorsiuni între subiect şi propriul său corp, ci, în
primul rând, consecinţa unei dezordini sufleteşti. Pentru
Stahl, maladia confirmă irupţia pasiunii; ea este semnul
unui conflict trăit de sufletul împărţit. Sufletul, scrie Paul
Hoffmann, „îşi interzice să pună deschis în practică acele
conduite specifice de satisfacţie, fiind neputincios totuşi
să mărturisească măcar dorinţa".
Se vede deja cât de mult o asemenea teorie anticipează
acea subiectivizare a corpului, a cărei lentă desăvârşire
teoretică se desfăşoară între 1880 şi 1914, după cum
observă Gladys Swain, când va fi preluată şi confirmată
de analiza psihologică a lui Janet, iar apoi de psihanaliză.
Isteria traduce, începând din această perioadă, divizarea
conştiinţei, disocierea eului; ea este fractura internă a
subiectului. Pentru prima oară în istorie, atitudinea
convulsionară, care traducea vechiul sentiment de
exterioritate a corpului, începe să dispară; destinul
feminin, în acelaşi timp, înceta să-şi mai caute simbolul
în teatrul isteriei.
Pentru cine studiază viaţa privată, esenţa ei este încă
definită de omniprezenţa acestei maladii pe scena
domestică. Femeia acelor vremuri, atunci când nu este
constrânsă să apeleze la delir sau la ţipete pentru a se
face auzită, nu se dă înapoi să folosească tot soiul de
indispoziţii şi tulburări, care ar putea să atragă atenţia
anturajului asupra suferinţei sale intime. Faptul a fost
remarcat de istorici, care încep să privească mai cu luare-a-
minte această mutaţie în accesul la cuvânt.

Căutare a identităţii feminine

I
Unele din aceste manifestări isterice îmbracă o formă
spectaculară; deseori colective, ele se desfăşoară în spaţiul
Privat şi, totodată, în spaţiul public. Sunt unele care se
înrudesc, mai degrabă, cu posesiunea arhaică, în vreme

213
ce altele se situează în prelungirea riturilor convulsionare.
Intre 1783 şi 1792, două feţe bisericeşti, fraţii Bonjour,
instalaţi în comuna Fareins, la trei kilometri de Ars,
reuşesc să exercite o influenţă totală asupra unui grup de
tinere din parohia lor. Acestea încetează să se mai supună
autorităţii paterne, abandonându-se flagelărilor ordonate
de preotul lor, dedându-se la tot soiul de excese; una dintre
ele se lasă chiar crucificată în mica biserică din partea
locului; cea mai exaltată dintre ele, devenită mai târziu
metresa lui Francois Bonjour, dă naştere unui nou Mesia.
Astfel, treptat, prinde rădăcini o bizară erezie sătească
încă activă pe vremea celei de a Treia Republici.
„Lătrătoarele" din Josselin (1855), ca şi „posedatele" din
Pledran (1881) confirmă persistenţa acestor deliruri
colective, care tulbură ordinea vieţii private.
Astăzi, mai bine cunoscut decât altădată, este cazul
istericelor din Morzine. In acest mic sat izolat din creierul
munţilor alpini, femeile celibatare sunt foarte numeroase;
ca atare, s-a elaborat o sociabilitate feminină specifică.
Clerul, care exercită o puternica influenţă, blochează
manifestarea oricărei activităţi festive sau ludice. Această
contenţiune, adăugată la neorânduiala născută din
irumperea unei modernităţi considerate a fi ameninţătoare,
se află la originea manifestărilor isterice, la care se dedau
timp de şaisprezece ani (1857-1873) femeile din sat. Ele
ne propun astfel o serie de simptome, care ne ajută să
clarificăm problema disconfortului feminin din secolul
al XlX-lea.
în primăvara lui 1857, două fete tinere, care se
pregătesc pentru comuniune, inaugurează tulburările.
Urmate curând de tot grupul adolescentelor, ele urlă, se
contorsionează, blestemă, aduc injurii adulţilor care
încearcă să le liniştească. Femeile, garante ale valorilor
unei comunităţi ce nu reuşeşte să integreze aportul exterior
şi care doreşte să trăiască în continuare închisă în ea însăşi,
se dezlănţuie la rândul lor.
Isteria traduce de asemenea - şi poate, în primul rând
- disconfortul individual al fetelor tinere aflate în căutarea
propriei identităţi, care nu pot dansa, pe care teama de
celibat le obsedează şi care găsesc, în sfârşit, o plăcere in
prilejul de a se imita unele pe altele pe scena delirului
colectiv. Tinerii îşi proclamă indiferenţa faţă de părinţi''
mamele, faţa de copii. Fetele aduc injurii taţilor lor, P e
care refuză sâ-i asculte. Nevestele încep să-şi bată soţii;
practica religioasă este luată în derâdere de către aceste
femei care vor cu tot dinadinsul să inverseze riturile. L a
214
30 aprilie 1864, istericele dezlănţuite încearcă să se
răzbune pe A episcop, care interzice preoţilor să le
exorcizeze. încă mai revelator este refuzul de a munci al
femeilor, care se apucă să joace cărţi, să bea lichioruri,
rezervate până atunci doar bărbaţilor, dispreţuiesc cartofii
şi nu mai vor să mănânce decât pâine albă.
Ca persoană particulară, preotul, în pofida
recomandărilor exprese ale superiorilor săi, încearcă, fără
succes însă, să recurgă la exorcism. Autorităţile franceze,
implicate din 1860, întreprind o adevărată cruciadă
civilizatoare în speranţa de a linişti femeile: fac drumuri,
instalează o garnizoană, organizează baluri. Alienistul
Constans, mai ales, dotat cu o mare putere, face mari
eforturi să cantoneze delirul în sfera privatului; el aplică,
în special, separarea, izolarea, individualizarea cazurilor,
în cele din urmă, metodele sale se vor bucura de succes;
era începutul unei noi epoci - cea de a Treia Republică.
Trebuie să ştim însă că există şi alte indicii, neglijate,
ale acestei suferinţe şi acestei revolte specifice femeilor
din epocă. Iată doar câteva exemple. în 1848, o epidemie
de acelaşi tip se declanşează la Paris, într-un atelier unde
lucrează patru sute de muncitoare. în 1860, se dezlănţuie
fetele de la Şcoala normală din Strasbourg; în 1861,
comuniantele din parohia Montmartre; în 1880, internele
de la şcoala din Bordeaux. Manifestări isterice izbucnesc
în 1883 într-una din aceste uzine-internat din Ardeche,
unde fetele tinere, bine zăvorâte, se ocupă cu prelucrarea
mătăsii.
Impactul isteriei asupra spiritelor are drept consecinţă
o fascinantă teatralizare a răului, care se va desfăşura la
Salpetriere între 1863 şi 1893. Teatru nemaiîntâlnit până
atunci, consternant, pe scena căruia femeia isterică scoate
ţipete de spaimă pură, care ne vorbesc mai mult decât
orice altceva despre suferinţa intimă a acelui veac.

Teatrul de la Salpâtriere
Acest teatru a fost dorit, dictat de Charcot, care a descris
tablourile, a codificat fazele marelui atac isteric.
Profesorul le pune să joace aici numai pe femeile
'scultătoare^ doritoare să-i capteze atenţia, atât lui, cât şi
anturajului. în ciuda faptului că păstrează o anume distanţă
Mitre dorinţa lor şi injoncţiunea maestruluui, ele par că se
'"cură, în fond, de punerea în scenă a propriei lor dureri
arcisiace. Charcot îşi aduce pacientele în faţa unui public
215
de artişti, scriitori, publicişti, oameni politici; la unele
din lecţiile sale de marţi, pot fi întâlniţi Lavigerie,
Maupassant sau Lepine. Punerea în scenă a isteriei, fixată
pe peliculă de către fotografii Regnard şi Londe,
accentuează semnul, subliniază faciesul, incită la imitaţie,
revelează erotismul atitudinilor. In felul acesta, este
difuzată în rândul opiniei publice o anume fascinaţie faţă
de maladiile nervoase. Se impune o gestică specifică, pe
care teatrele pariziene o vor transpune de îndată pe scenă.
Sarah Bernhardt mimează atitudinile bolnavelor, devenite
actriţe, ale marelui patron. Eroinele de operă - trăind intens
remuşcările sfâşietoare ale faimoasei Kundry wagneriene
(1882) sau interminabilul strigăt vindicativ al Electrei
(1905) lui Richard Strauss - par să rivalizeze cu vedetele
de la Salpetriere, de-acum cunoscute în tot Occidentul.
între literatură şi psihiatrie se cristalizează treptat
raporturi subtile; într-o trilogie bine documentată, Edmond
de Goncourt face portretul isteriei misandrine (La fille
nomme - Elise - Fata numită Elisâ), a isteriei religioase
(Madame Gervaise - Doamna Gervaisais) şi a nevrozei
adolescentine (Cherie). Tulburările Marthei Mouret,
descrise de Zola în Cucerirea din Plassans (1874), cele
ale lui Hyacinthe Chantelouve din Acolo de Huysmans
consolidează imaginea delirului codificat la Salpetriere.
Totuşi, sideraţi de Charcot, luaţi de modă, chiar şi scriitorii
arborează mimici şi atitudini isterice sau îşi mărturisesc
amănunţit suferinţa.
în cotidian se montează, astfel, o scenă, pe care femeia,
simulatoare, crede că este chemată să dea reprezentaţii.
„Clipitul din ochi", surâsul echivoc al istericii propun o
imagine patologică a seducţiei feminine. De acum înainte,
va fi greu pentru bărbaţi să reziste ispitei de a confunda
intenţionat manifestările patologice şi delirurile
orgasmului sau provocările femeilor de stradă. Orice
femeie care face avansuri unui bărbat, fie că o ştie sau
nu, aminteşte deîndată de Augustine, tânăra şi simpatica
vedetă de la Salpetriere. Charcot şi discipolii săi nu se
mai satură de ochiadele ei, de „atitudinile ei pasionale",
de „extazele" ei; mai tot timpul, cuprinşi de un patos
ştiinţific, ei o obligă să mimeze violul, să repete
nenorocirea care a lovit-o, până într-o zi când Augustine
se hotărăşte să le facă mizerii.
De ce acest teatru? De ce această insaţiabilă delectare
a medicilor, care se complac - se pare -, stăpâniţi de plăceri
nemărturisite, să participe la transferurile obscene ale
pacientelor? De ce acest magisteriu surprinzător al marelu1

216
patron, care este considerat - şi, uneori, se pare, chiar el
însuşi se ia în serios - când Bonaparte, când Iisus? Intenţia
terapeutică, incontestabilă, necesitatea de a rafina
explorarea clinică nu sunt argumente suficiente pentru a
explica această complezenţă menită să suscite exprimarea
unui erotism feminin combinat cu suferinţă; să justifice
acest joc de eschivă, ce constă din participarea la o plăcere
mimată. Teatrul isteriei este poate simplă tactică a unei
subtile economii a dorinţei masculine; el este mai ales
simptomul şi, poate, inconştienta terapeutică a suferinţei
trăite de bărbat, obligat să suporte spectacolul isteriei şi
extazul dureros al femeii. Pe scena de la Salpetriere, în
acest joc complex între exhibiţionism şi voyeurism se
poate observa, şi de o parte, şi de cealaltă, raportul
defectuos cu dorinţa care încearcă să-şi facă de cap.
Clientela privată a lui Charcot este imensă, formată
în parte din străini. în fiecare an, maestrul primeşte cinci
mii de persoane în serviciul lui de consultanţă externă.
Nu mai este deloc surprinzător, în acest caz, faptul că
viaţa privată este invadată de isterice sau ca o fată simplă
şi plină de pofte, cum este Marthe, să fie considerată drept
o bolnavă incurabilă de către membrii familiei sale!
Toată această activitate febrilă este punctată de terapii
- în fond, inutile - şi deosebit de crude. Nu este vorba aici
de teatru ca atare, care permite actriţelor să se bucure de
un statut privilegiat în infernul de la Salpetriere, ci de
înmulţirea, în ciuda dispoziţiilor lui Charcot, a
isterectomiilor, de cauterizarea colului uterin - executată
chiar de Charcot însuşi -, de isteria experimentală prin
hipnoză şi, ca să încheiem, de tentaţia drogului, pentru
aceste femei torturate care sfârşesc prin a deveni alcoolice,
eteromane, morfinomane.
Noua permanenţă a dorinţei alcoolice
A te îmbăta poate constitui o plăcere; acest gest dezvăluie
insă deseori dificultatea de a trăi. Este semnificativ faptul
că veacul al XlX-lea a văzut născându-se alcoolismul şi
•mpunându-se figura beţivului solitar. O dublă diatribă
atacă acest nou flagel. Un discurs stufos ţinut de membrii
claselor dominante şi confirmat de medicină pune în
le
gătură înclinaţia pentru alcool cu imoralitatea
niuncitorească. Pentru a eradica această nouă ciumă care
dezorganizează familia, contravine imperativului

J
e
conomisirii, favorizează depopularea, accelerează
217
!;!!i degenerescenta rasei, aţâţă discordia socială, atentează la
măreţia patriei, se impune - înainte de toate - educarea
morală a proletariatului. în acest scop se va organiza o
campanie antialcoolică; începând din 1873, se constituie
tot felul de ligi, care se bazează pe şcoală, cazarmă,
cartierul-grădină, ocuparea timpului liber al muncitorilor
şi, mai ales, pe acţiunea moralizatoare a femeii. în subtext,
această campanie vizează, de fapt, alcoolismul monden.
Absintul, în special, nelinişteşte. Nociv pentru celulele
cerebrale, factor de epilepsie, absintul riscă să pustiască
-la fel ca aliatul său, sifilisul - patrimoniul genetic al
claselor dominante. Omul cumsecade ce se „alcoolizează"
la lumina becurilor cu gaz din cafenea propune în plus şi
un spectacol obscen, care nu face decât să-i accentueze
caracterul insolit.
Mişcarea muncitorească va prelua, începând cu 1890,
campania orchestrată de notabilităţi; dar ea va opera o
analiză diferită a răului, pe care îl consideră a fi o
consecinţă a mizeriei proletariatului. Cu toate acestea,
ardoarea antialcoolicâ nu îşi pierde din virulenţă. în aceste
medii, drogul biruitor este acuzat că frânează organizarea
muncitorilor; este considerat un nou narcotic pentru popor,
în momentul în care influenţa religiei începe să se
estompeze, alcoolul îşi face apariţia, tulburând
conştiinţele, împiedicând desfăşurarea luptei de clasă. Şi
aici, femeii i se atribuie un rol moralizator. Muncitoarei
îi revine sarcina de a-şi converti soţul la cumpătare, la fel
cum burgheza salvatoare are misiunea de a-1 readuce pe
soţul necredincios pe drumul ortodoxiei.
Oricât de diferite ar fi cauzele adânci ale acestei duble
diatribe, ale cărei apriorisme riscă să-1 inducă în eroare
pe istoric, toţi martorii sunt de acord asupra faptului că a
avut loc o evidentă mutaţie în imaginea băutorului.
„Beţivului cu nasul roşu, băiat bun, guraliv, expansiv şi
vesel îi succedă - notează Chantal Plonevez - alcoolicul
livid, morocănos, uneori violent, agresiv şi chiar criminal."
Această substituire corespunde unei evoluţii în modul de
a bea, pe care exemplul din vestul normand şi breton ne
va permite să o sesizăm mai bine. în prima jumătate a
secolului, aici triumfă încă „ebrietatea sălbatică", „beţia
gălăgioasă şi dezordonată" (Thierry Fillaut). Atunci când
se produce o ruptură în ritmul vieţii cotidiene, ţăranul se
îmbată. Indulgenţele şi sărbătorile patronale, târguK
ceremoniile familiale reprezintă prilejuri nimerite pentru
astfel de excese ce au loc într-o atmosferă festivă Ş 1
sfârşesc printr-o beţie ostentativă, greşit înţeleasa de
218
observatorii burghezi. Parizienii care vizitează Bretania,
năuciţi pentru faptul că în asemenea zile se întâlnesc la
tot pasul cu diverşi indivizi beţi-morţi, căzuţi prin şanţuri,
sunt tentaţi să supraestimeze semnele unui dezmăţ care
întăreşte şi confirmă viziunea lor cu privire la animalitatea
ţărănească.
începând cu anii 1870, alcoolismul raţional, dar cronic,
înăbuşă manifestările beţiei provocatoare. Definit şi
denunţat în 1849 de suedezul Magnus Huss, alcoolismul
ocupă de acum înainte un loc privilegiat în etiologia
degenerescentelor. Aproximativ de la 1850 la 1870 se
desfăşoară o fază intermediară pe durata căreia, după cum
notează Thierry Fillaut, „ebrietatea şi consumul zilnic fac
casă bună". Atunci se operează glisarea de la scena publică
spre cea privată. împărţire recunoscută de putere; legea
din 1873 îl prigoneşte pe beţivul public; ea ignoră însă
alcoolismul ascuns. Prost aplicată, fără prea mare influenţă
în epocă, ea nu va lovi decât în marginali, deseori fără
domiciliu, incapabili să-şi privatizeze practica alcoolică.

Alcoolul şi uzura trupului

Totul ne face să credem că procesul evidenţiat în
majoritatea provinciilor din vestul Franţei poate fi
considerat drept exemplar şi pentru restul ţării; este de la
sine înţeles însă că episoadele acestei istorii diferă în
funcţie de mediile sociale. Alcoolizarea secretă, ascunsă,
care se operează în sfera privatului pare a fi de origine
burgheză, deşi fenomenul nu a constituit încă obiectul
unor studii specifice. Practica aperitivului, cafeaua cu
coniac, chiar absintul îşi vor păstra mult timp originea lor
elitistă, fără a reuşi să se democratizeze cu adevărat.
Degustarea pe îndelete a „zânei verzi" este însoţită de un
ritual elaborat, care atestă rafinamentul şi îl face pe
observator să presupună un anume consimţământ la
autodistrugere.
în rândurile populaţiei de la oraşe, alcoolismul
înfloreşte de timpuriu. Zidarii care migrează din Limousin
consumă o cantitate mai mare de alcool decât ţăranii
rămaşi în ţinuturile natale; acesta fiind un fenomen
înregistrat o dată cu monarhia din Iulie. Această
alcoolizare, se va spune, nu ne priveşte câtuşi de puţin,
întrucât este evident că este determinată de sociabilitate
Şi că se manifestă pe scena publică. Un asemenea punct
de vedere nu se susţine însă dacă se consideră cârciuma
219
populară şi depozitul negustorului de vinuri ca locuri în
care frontierele se suprapun, iar conduitele publice şi
private se amestecă. Cârciumarul, perceput ca prieten, ia
parte la conversaţii. El joacă rolul de confident, de
cămătar; la nevoie, el poate deveni şi agent de plasare
sau codoş. Aici, alcoolul nu este doar o nevoie fiziologică,
ci mai ales un pretext pentru o relaţie privată. Am putea
chiar, fără a forţa prea mult comparaţia, să-1 plasăm printre
adjuvanţii tradiţionali ai procedurilor folosite de obicei
în cazul mărturisirii.
Dar, în acelaşi timp, alcoolul legalizează sociabilitatea
muncii. Muncitorul care nu bea riscă să fie exclus din
colectiv. El face figură de aristo „care se crede mai cu
moţ decât ceilalţi" (C. Plonevez). Consumul de alcool,
recunoscut ca semn al virilităţii, contribuie la imaginea
individului, dându-i un plus de culoare. Lectura lucrării
Le Sublime a lui Denis Poulot ne dă posibilitatea să
măsurăm discreditul de care este pândită în aceste medii
sobrietatea. Cine are de sărbătorit un eveniment fericit
trebuie musai să „dea un rând": fie că este vorba de o
aniversare, de întâlnirea cu un prieten, de venirea acasă a
unei cătane, o nouă angajare şi, mai ales, ziua de salariu.
în afară de aceasta, pregnanţa modelului împrumutat
din termodinamică incită la asemuirea corpului cu o
locomotivă, apoi cu un motor care trebuie alimentat cu
carburant; ea întăreşte credinţa în virtuţile alcoolului.
Ritmul foarte precis al consumului specific zidarului
parizian, hamalului din Rouen sau puddler-ului din
Valencienne este reglat de iluzia „biciuirii".
„Consolatoarea" înghiţită dintr-o dată, la ora cinci
dis-de-dimineaţă, îl face pe muncitor să uite pentru o clipă
oboseala, riscul de accident şi chinurile condiţiei sale.
Alcoolul intră ca o componentă majoră în economia de
uzură a trupului muncitoresc; aceasta contribuie la
explicarea disimetriei sexuale proiectată pe volumul
consumului. într-adevăr, muncitoarea foloseşte tactici
specifice, interzise bărbatului, care îi permit să reziste
mai bine la această degradare prematură.
Istoricii au propus multe alte explicaţii cu privire la
creşterea consumului alcoolic solitar, fără însă ca
validitatea tezelor în cauză să poată fi cu uşurinţă
demonstrată. Declinul anticelor organizări festive,
deposedarea de „savoir-faire" care întreţinuse mândria
muncitorului, monotonia ascendentă a muncii, creşterea
salariilor şi a „loisir"-ului - stimulent al nevoii de
evaziune, deşi pe de altă parte complică sarcina de „a
220
omorî timpul" - au dus la exacerbarea unui inconfort
psihologic, pe care muncitorul se străduieşte să îl înece
în alcool. Cei mai ispitiţi de plăcerile cârciumei sunt într-a-
devăr muncitorii care descoperă o anume îndestulare, fără
să fi beneficiat în prealabil de o iniţiere în ceea ce
înseamnă timpul liber, „loisir"-ul.
Fabricarea industrială, scăderea preţului la diverse
tipuri de alcool, ca şi liberalizarea vânzărilor, inaugurată
de legea din 1880, au favorizat în mod evident creşterea
consumului urban. O anchetă realizată la Paris permite o
mai bună apreciere a gusturilor populare. Muncitorul
preferă vinul, bitter-urile, chinina şi absintul, chiar dacă
se străduieşte să ascundă acest lucru; de asemenea, îi place
mai mult rachiul decât romul. în schimb, cidrul şi berea
nu par deloc să-1 tenteze. Femeile, atunci când beau,
manifestă o anume înclinaţie pentru aperitive, lichioruri
şi fructe macerate.

Drogul satelor
Gerard Jacquemet constată omniprezenţa alcoolului în
viaţa privată a populaţiei din Belleville. Beţia înteţeşte
certurile domestice, exacerbează gelozia soţului înşelat,
stimulează violenţa declanşată de cea mai vagă bănuială,
suscită brutalităţile soţului, mai ales când nevasta îi face
reproşuri pentru starea de ebrietate în care se află. Aici,
certurile cu bătăi, cauzate de băutură, sunt lucruri
obişnuite, ca şi delirium tremens, figură tragică ce
demonstrează că pericolul degenerescentei este real.
Cucerirea zonelor rurale de alcool este ceva mai târzie.
Mult timp, ţăranii se mulţumesc doar cu apă, lapte, cu
„pişcătură"* sau cu un lichid abia fermentat, pe care cei
din ţinuturile de centru-vest o numesc „băutura". Pe
vremea celui de-al Doilea Imperiu, marea majoritate a
ruralilor din Limousin, după ce termină masa, se duc să
bea apă numită „de la couade" („bună-pentru-gâtlej").
Cronologia invaziei alcoolice diferă în funcţie de regiuni.
In vest, ofensiva se declanşează între 1870 şi 1880, iar
invazia se operează pe parcursul anilor următori. Triumful
alcoolului la sate este contemporan cu marea criză
agricolă, cu victoria republicii şi cu şcoala laică, deşi
aceasta din urmă încearcă să-i limiteze efectele. In anumite
sectoare din Normandia de Jos, procesul de cucerire a
zonei începe pe la mijlocului veacului; este mult mai tardiv
* Băutură obţinută prin fermentarea resturilor de struguri, prune
Mc.(n.tr.)

221

\
însă în ţinuturile periferice, în Vendee, de pildă, sau în
Finistere; în aceste regiuni îndepărtate, vechile moduri
de a bea rezistă mult timp. Este bine, în acest sens, de a
nu subestima alcoolizarea în ţinuturile cu viţă-de-vie. O
propagandă eficace, savant orchestrată, a întreţinut mult
timp imaginea eronată a sobrietăţii excepţionale a
viticultorului.
In afară de scăderea preţului la diversele tipuri de
alcool şi de creşterea nivelului de viaţă, progresul
mijloacelor de comunicare, dezvoltarea influenţei urbane
la ţară şi recrutarea, stabilită în 1872, au stimulat creşterea
consumului rural. La aceasta s-a adăugat, după cum
sugerează şi Herve Le Bras, neorânduiala generată de
dispariţia vechilor structuri antropologice şi de prăbuşirea
credinţelor religioase. Izolarea individului sau a menajului
devine tot mai profundă o dată cu exodul rural. In sânul
familiei-matcă, celibatul îmbracă o fizionomie mai
dramatică atunci când „casa" se află în declin. In satele
din zona Creuse, şi nu este decât un exemplu, grupul
domestic îmbătrâneşte, locuinţa este copleşită de tristeţe;
bicicleta însă facilitează dezertarea celor tineri, atraşi de
cafenelele burgului. Numai analizele antropologice,
susţinute la nevoie de anchete de etnopsihiatrie, vor
permite detectarea rădăcinilor acestei „stări proaste"
(„mal-etre"), de dată recentă, care însoţeşte in epocă
progresele alcoolului în regiunile rurale.
Asemenea analize ar contribui la explicarea
caracterului privat al unei practici qe afectează, aproape
în egală măsură, bărbaţii şi femeile. In Normandia de Jos,
la adăpostul casei, departe de ochii lumii, „picătura" nu
este de natură să suscite vreo rezistenţă feminină. Ecoul
campaniilor moralizatoare pătrunde cu greu în cătunele
îndepărtate; de multe ori, o partidă de băutură se face în
doi. Rachiul nu întreţine aceeaşi violenţă privată, dar el
impregnează, mult mai în^ profunzime decât la oraş,
totalitatea vieţii domestice. în această regiune, consumul
zilnic al cidrului, al „picăturii" şi, mai ales, al cafelei
stropite cu calvados minează lent sănătatea ţăranilor.
Cultivatorii din Mortanais, care obişnuiesc să bea o
jumătate de litru de rachiu în fiecare zi, au încetat să mai
constituie excepţii. Majoritatea „răposaţilor" consumă
între 50 şi 75 de litri de alcool pe an. De-a lungul
deceniilor, gama băuturilor domestice se diversifică la
ţară. în ţinutul Porzay, vermutul apare prin 1879, romul
în 1880, kirsch-ul şi curaşao în 1889, absintul în 1901.
Dar pentru că rachiul are aici un prestigiu bine consolidat,
acest rafinament rămâne pe planul doi.
O istorie recentă luptă ca să desprindă
homosexualitatea de patologie, zona în care veacul s\
XlX-lea a cantonat-o. Ea arată cât de grea era existenţa
222
„pederastului" în societatea timpului, peremptoriu şi crud.
Aceeaşi perspectivă ne impune să abordăm aici istoria
comportamentului în cauză, calificat pe atunci „antifizic".
In acest domeniu, analiza reprezentărilor şi discursurilor
dobândeşte o importanţă particulară. Studiul imaginarului
permite într-adevăr înţelegerea mentalităţilor
heterosexuale, a represiunii care îi ameninţă pe
homosexuali şi, totodată, a conduitelor pe care aceştia
sunt constrânşi să le adopte pentru a scăpa de privirea
iscoditoare.

Apariţia unei specii noi

Simplă conduită, ghidată uneori de hazardul întâlnirilor,
adesea însoţită de o practică heterosexuală concurentă:
astfel apare încă homosexualitatea spre sfârşitul veacului
al XVIII-lea. Or, iată că, sub privirea clinică, se naşte o
nouă specie. Din lumea confuză a desfrâului se detaşează
un tip uman, produs bizar al unei determinaţii biologice.
Astfel se inaugurează ,,dispersiunea sexualităţilor"
reperate de Michel Foucault.
Credinţa în raporturile strânse care se leagă între fizic
şi moral incită la schiţarea unei imagini feminine a noii
specii. Pasiunea pentru bijuterii, farduri şi parfumuri,
balansarea şoldurilor, frizura părului îl înrudesc pe
„pederast" cu femeia. De la ea împrumută defectele:
flecăreala, indiscreţia, vanitateaa, inconstanţa,
duplicitatea. Medicina legală, care înţelege să demaşte
personajul, schiţează un portret halucinat, atârnând de el
toate însemnele infamiei reprezentative pentru secolul al
XlX-lea. Pentru dr. Ambroise Tardieu, care scrie în 1857,
„pederastul" contravine Jgienei, curăţeniei; el ignoră
lustraţia care purifică. însăşi morfologia lui îl face
recognoscibil. Starea feselor, slăbirea sfincterului, anusul
în formă de pâlnie sau forma şi dimensiunea penisului
dovedesc apartenenţa la o specie nouă; ca şi „gura
strâmbă", „dinţii foarte mici, buzele groase, răsucite,
deformate", care atestă practica felaţiunii. Monstru în noua
galerie de monştri, pederastul este foarte aproape de
animal; în timpul coifurilor sale, el evocă, spre exemplu,
acuplarea canină. Prin natura sa, este asociat cu
excrementul; el caută mai ales duhoarea latrinelor.
Pentru poliţişti, homosexualul este un individ care
dispreţuieşte barierele sociale. Practica „antifizicului" a
încetat să mai fie apanajul aristocraţiei. Marea burghezie
§1 lumea artiştilor s-au lăsat, şi ele, contaminate; statisticile
represiunii revelează prezenţa în acest mediu a unei
serioase proporţii de proletari. „Pederastul", mai mult
uecât amatorul de femei de stradă, este fascinat de „fuga"
223
■ socială; el nu ezită, la nevoie, să încalce frontierele de
clasă şi de rasă. Tot atâtea conduite abominabile în ochii
burghezului preocupat să protejeze trupul de orice
contaminare, legat de puritatea sexului, precum
aristocratul de nobleţea sângelui.
Pe durata ultimului sfert de secol, imaginea compozită
a „invertitului" traduce accentuarea anxietăţii biologice.
Protosexologia, care începe să înflorească, serializează
ameninţarea; ea solidifică oarecum conduitele, schiţează
multiplele figuri ale perversiunii. „Invertitul" nu mai este
de acum înainte decât un tip printre mulţi alţii, alături de
fetişiştii de toate culorile, de exhibiţionist şi zoofil. Toţi
sunt însemnaţi cu pecetea patologiei, fiind, succesiv,
victime ale „nebuniei morale", ale „nevrozei genitale",
apoi ale implacabilei degenerescente. Magnan şi Charcot
îi acordă „invertitului" un loc special în tabloul victimelor
făcute de ereditatea morbidă.
De acum înainte, homosexualul - cuvântul apăruse în
1809 - nu mai este doar o siluetă, o morfologie, un
temperament; el este şi o istorie individuală, un mod de a
fi şi de a simţi. Evenimentele din copilăria sa, ba chiar
din viaţa intra-uterină contribuie la justificarea destinului
său. I se oferă, în sfârşit, plăcerea de a fi interpretat,
încetând a mai fi numai un simplu păcătos, homosexualul
a devenit un bolnav, dacă nu chiar un tarat. Se impune,
aşadar, să fie îngrijit. Ca atare, începe să se elaboreze o
terapeutică, multiformă, bazată, după caz, pe hipnoză,
gimnastică, viaţa în aer liber, castitate sau recurgerea la
prostituate.

Stigmatizarea socială
S-a discutat mult cu privire la intensitatea represiunii care
îi lovea pe „sodomiţi" în veacul al XVIII-lea. Pare totuşi
limpede că, tolerată la clasele privilegiate, această crimă
- pe atunci foarte dificil de decelat în practica zilnică
-continuă să fie prigonită în rândurile vulgului. De multe
ori, oamenii se mulţumesc să o sancţioneze doar dacă se
întâmplă să însoţească o altă greşeală. Istoricii ezită să se
pronunţe cu privire la amploarea liberalizării care se
operează, în acest domeniu, în epoca revoluţionarăj
Oricum, în continuare, represiunea începe să prindă
contur, apoi se intensifică.
Discursul poliţienesc şi discursul medical îşi dau mâna
pentru a putea să justifice hăituiala; medicul Tardieu îl
susţine pe poliţistul Carlier. Codul penal din 1810 ignoră
specificitatea delictului de pederastie; abia legea din 28

22*
aprilie 1832 instituie crima de pedofilie, comisă împotriva
minorului sub unsprezece ani; ea sancţionează, de
asemenea, tentativa de seducere şi chiar simpla mângâiere.
La 13 martie 1863, limita de vârstă a minorului va fi
ridicată la treisprezece ani. De fapt, jurisprudenţa şi
practica poliţienească se dovedesc a fi mai teribile decât
textul de lege, în definitiv anodin. Din 1834, poliţia
recurge la razii; cea din 20 iulie 1845, desfăşurată în
grădina de la Tuileries, rămâne celebră. în acea zi,
„pederaştii" vor fi chiar ciomăgiţi de mulţime. între 1850
şi 1880, represiunea homosexualilor copiază modelul
represiunii femeilor de stradă; ea se dovedeşte uneori chiar
mai severă: în 1852, judecătorii hotărăsc să interzică
şederea în departamentul Senei a acelor pederaşti
profesionişti care nu au domiciliu fix şi nici profesiune
declarată legal. în 1872, Alfred zis La Saqui, care
racolează prea pe faţă bărbaţii, primeşte doi ani de
închisoare; arestarea va face jurisprudenţa.
Viaţa privată a homosexualului este dintr-o dată scoasă
la lumină de represiune. Este obligat, ca atare, să se
ascundă. în inima marelui oraş, se elaborează treptat forme
de sociabilitate specifice, singura salvare pentru aceşti
indivizi marginalizaţi care încep să semene tot mai mult
cu portretul diform făcut de autorităţi. Pe timpul celui
de-al Doilea Imperiu se constituie o antropologie
homosexuală masculină, care dublează discursul medical
şi acţiunea poliţienească. Necesara semnalizare a dorinţei,
pe care represiunea o obligă să fie cât mai subtilă, impune
specificitatea locurilor de întâlnire ferite, alese pentru
siguranţa şi liniştea lor. Teama de turnători duce la apariţia
unui vocabular argotic de excludere; această spaimă
permanentă impune complicarea semnelor de
recunoaştere.
Stigmatizarea socială, notează Philippe Aries, incită
uneori victima îndurerată la confesiuni patetice şi
înduioşătoare; unii învinşi nu reuşesc să treacă peste
atitudinea acuzatoare a anturajului. Villemain, ministrul
instrucţiunii publice pe vremea lui Ludovic-Filip, a murit
nebun pentru că nu a reuşit până la urmă să-şi asume
dorinţa de a face dragoste cu bărbaţi. Este bine totuşi să
nu înnegrim mai mult decât trebuie tabloul acestui tip
uman. In prima jumătate a secolului cel puţin, unii
homosexuali, precum Cambaceres şi Junot, au avut cariere
strălucite. Opinia publică se arată chiar tolerantă faţă de
amanţii de acelaşi sex, cu condiţia ca manifestările
exterioare ale inclinaţiei lor să nu depăşească sfera
225
privatului. Societatea bună de la Paris admite menajul lui
Destutt de Tracy şi al unui alt ideolog; ea tolerează cuplul
format de marchizul de Custine şi englezul Saint-Barbe.
Josephe Fievee trăieşte cu Theodore Leclercq, autor de
proverbe dramatice; cei doi amanţi vor fi îngropaţi în
acelaşi mormânt, la cimitirul Pere-Lachaise.
Cu toate acestea, „pederaştii" din veacul al XlX-lea
au desenat modelul unei sexualităţi strict hedonice, ruptă
de procreaţie. Imagine prevestitoare. Atunci când,
abandonându-şi clandestinitatea, vor ajunge să-şi
proclame normalitatea, homosexualii vor propune
tineretului, după Philippe Aries, o nouă imagine eroică a
virilităţii.

Lesbiana, simptom al bărbatului

Deocamdată, este imgosibil de scris istoria
homosexualităţii feminine. In afară de practica mondenă,
care ţine de la „anandrinele" sfârşitului de veac
optsprezece până la bogatele americane instalate în Parisul
din La Belle Epoque, nu cunoaştem nimic altceva decât
interminabilele discursuri ale medicilor şi magistraţilor
cu privire la proliferarea tribadelor în bordeluri şi puşcării.
Ceea ce ştim bine, în schimb, este fascinaţia pe care
lesbiana o exercita asupra imaginaţiei masculine din
epocă, alt simptom al acestui raport defectuos cu dorinţa
ce îi subminează pe bărbaţii din secolul al XlX-lea.
Discursul asupra practicilor saphice nu se structurează
după aceleaşi coordonate ca discursul care constituie
imaginea pederastului. Fantasmele masculine determină
o medicalizare a celui de-al doilea şi o poetizare a celui
dintâi. Secolul al XlX-lea a inventat „lesbiana", o
tulburătoare figură, plină de delicateţe şi curăţenie; chiar
cuvântul în sine - „lesbiană"-, remarcă Jean-Pierre
Jacques, este ca o mângâiere pentru limbă.
Desigur, medicii sunt cuprinşi de nelinişte în faţa
acestei plăceri feminine pe care nici un bărbat nu este în
stare să o echilibreze, să o regleze; ei afirmă peremptoriu
că, în toate cazurile, una dintre cele două partenere adopta
atitudinile masculine şi joacă rolul viril; această credinţă
suscită idei delirante privind dimensiunea monstruoasă a
clitorisului şi deformările vulvare ale tribadelor. Prefectura
de poliţie înţelege să le supravegheze pe femeile doritoare
să se îmbrace bărbăteşte; mai mult, le obligă să solicite o
autorizaţie în acest sens; injoncţiune în faţa căreia se
înclină pictoriţa Roşa Bonheur. Totuşi, această imagin e

226
masculină nu este întotdeauna convingătoare. Deja, înainte
de 1836, Parent-Duchâtelet dovedise că nici un semn clinic
nu distinge o tribadă de o heterosexuală.
Imaginea lui Sapho, elaborată de bărbaţii din epocă,
rămâne ambiguă; ea traduce acel du-te-vino, de la
fascinaţia exercitată de profuziunea feminină la teama pe
care o inspiră plăcerea femeii, atunci când se manifestă
în absenţa bărbatului.
Saphismul constituie deja un subiect privilegiat al
conversaţiilor masculine, obsedate de imaginea haremului.
Convinşi de inferioritatea lor sexuală, bărbaţii visează
complice şi complezent la bulimia erotică a femeilor lăsate
libere să-şi satisfacă singure poftele. în felul acesta, treptat,
se răspândeşte imaginea plăcerilor excesive. în desfătările
ei neînfrânate, lesbiana, convulsivă, insaţiabilă, foloseşte
toate corzile lirei. Tocmai această fantasmă, foarte
perceptibilă în La Fille aux yeux d'or ( Fata cu ochii de
aur), îl împinge pe Fourier, ca şi mai târziu pe „voyeur"-ii
din bordelurile de la sfârşitul veacului, să caute plăcerea
în privirea tablourilor însufleţite pe care femeile le
desenează între ele. Punerea în scenă a trupurilor feminine
joacă aici, ca şi în teatrul isteriei, rolul de terapeutică
masculină.
în mod paradoxal, această bulimie saphică îi dă
bărbatului un sentiment de siguranţă; ea dezvăluie
insatisfacţia, atestă lipsa născută din absenţa masculină.
Să ne ierte Maupassant, dar amantul nu pare să se simtă
cu adevărat înşelat atunci când partenera sa i se dăruie
unei alte femei; ducele de Morny, bătrân juisor, considera
- ne spun fraţii Goncourt - că saphismul rafinează femeia;
o iniţiază, fără riscuri, într-un erotism de puştoaică mare
al cărei beneficiar va fi, în cele din urmă, tot bărbatul.
Astfel se explică relativa indulgenţă, pe care timpul - după
modelul soţului faimoasei Claudine - o manifestă faţă de
o practică a cărei exactă răspândire nu va putea fi probabil
niciodată evaluată.
Să notăm totuşi că atât cât ştim despre cuplurile de
homosexuali, cum ar fi cel format, de pildă, de Renee
Vivien şi Nathalie Clifford-Barney, confirmă imaginea
calmă a unei relaţii tandre şi pline de afecţiune.
Profunzimea sentimentului sugerează primele scrieri
datorate amantelor. Salonul Nathaliei le încurajează pe
tesbiene sa renunţe la clandestinitate; el devine „creuzetul
le pasiune şi(de) libertate" (Marie-Jo Bonnet). Pe scurt,
lm
aginea homosexualei se emancipează, eliberându-se de
privirea masculină; o nouă posibilitate de fericire prinde
contur, dar - într-un capitol consacrat manifestărilor stării
e
rau individual - o asemenea evocare nu-şi are rostul.
227

A
Creşterea numărului de sinucideri
Excesul de suferinţă individuală, masculină sau feminină,
se poate rezolva prin decizia de autodistrugere; gestul
privat, care este, şi el, toUin strigăt, apel disperat împotriva
eşecului comunicării. în întreaga Europă, sinuciderea
atinge cote înalte în cursul veacului al XlX-lea; acelaşi
lucru se întâmplă în Franţa, până în 1894. Se poate
întâmpla totuşi ca această creştere să rezulte, total sau
parţial, dintr-o rafinare a procedurilor de înregistrare
practicate începând cu 1826. Oricum ar fi însă, sinuciderea
fascinează: de la Guerry şi Quetelet la Durkheim, trecând
prin Falret şi Brierre de Boismont, medici alienişti şi
sociologi de prim-plan fac eforturi să disece fenomenul.
Vizita la morgă, suscitată de dorinţa de a se umple de
spectacolul trupurilor răcindu-se pe mesele de marmură,
intră în ritualul duminical al familiilor pariziene.
Declinul voinţei de a trăi însoţeşte creşterea
sentimentului de insecuritate. Individul, care se percepe
pe sine ca nefiind un scop autosuficient, este profund
dezamăgit; aceasta poate duce la „suicidul egoist", definit
de Durkheim în 1897. Dezlănţuirea dorinţelor,
angajamentul prea hotărât într-o lume pestriţă multiplică
riscurile decepţiei; când se dovedeşte a fi mult prea
intensă, această probă îl împinge pe individul incapabil
să o depăşească la ceea ce Durkheim numeşte „suicidul
anomic". Analiza statisticilor confirmă importanţa izolării
individuale şi, totodată, a tuturor proceselor de natură
antropologică favorizante. Foarte limpede apare astfel,
în secolul al XlX-lea, şuprasuiciditatea celibatarilor,
văduvelor şi divorţaţilor. în schimb, căsătoria sau cel puţin
prezenţa copiilor se constituie ca o protecţie în faţa ispitei
irezistibile a autodistrugerii. Deci nu poate fi vorba de a
tranşa aici interminabila dezbatere care - de un veac şi
jumătate - îi opune pe susţinătorii primatului factorilor
sociali celor care cred că suicidul este determinat înainte
de toate de factorii individuali, de ordin psihiatric şi
genetic.
Cauzele invocate de victimele înseşi şi de către martori
nu sunt câtuşi de puţin convingătoare. Familiile sau
autorităţile încearcă să edulcoreze faptele, manipulează
mărturiile, falsifică sursele. Să notăm, cu titlu de indicaţie
vagă, că - după maladia mentală - cauzele grupate sub
rubricile „amor, gelozie, purtare imorală" preced mizeria
şi necazurile de familie în ierarhia motivelor cărora li sŞ
atribuie moartea indivizilor ce s-au sinucis între 1860 ş1
1865.
228
Ei se spânzură, ele se îneacă
Datorită preciziei specifice anchetelor oficiale, ştim astăzi
cine se omora în Franţa veacului al XlX-lea.
Suprasuiciditatea masculină este evidentă; pe măsură ce
timpul trece, bărbaţii sunt de trei sau patru ori mai
numeroşi decât femeile în ceea ce priveşte proporţia
sinuciderilor. Vulnerabilitatea la autodistrugere creşte
-fapt remarcat deja de Quetelet - o dată cu vârsta. Repartiţia
în funcţie de categoriile socioprofesionale provoacă noi
controverse. Schematic vorbind, la cele două extremităţi
ale piramidei sociale se desenează doi poli de
hipersuiciditate. Rentierii, intelectualii şi, în general,
membrii profesiunilor liberale, ca şi cadre din armată, în
speţă cei din armata colonială, cedează mai repede decât
media indivizilor la ispita autodistrugerii. Ceea ce ne
îndeamnă să considerăm că pulsiunea de moarte se
intensifică atunci când nivelul de cultură şi gradul de
conştiinţă individuală sunt mai ridicate.
La fel de limpede şi distinctă apare însă suprasu-
iciditatea servitoarelor, mai ales către sfârşitul secolului,
când conştientizarea servitutilor specifice condiţiei lor se
agravează. De asemenea, indivizii fără profesie sau de
profesie necunoscută au o extremă propensiune către
suicid, ca şi deţinuţii încarceraţi în închisorile centrale.
In Parisul monarhiei din Iulie, „mizerabilii" se sinucid
în grupuri, ca şi cum ar fi incapabili să facă faţă noilor
condiţii de viaţă impuse de marele oraş. în schimb, spre
deosebire de ceea ce se constată astăzi, procentul de
mortalitate prin suicid se situează la un nivel extrem de
jos la agricultorii din secolul al XlX-lea.
Mai mult de jumătate din sinucigaşii masculini s-au
spânzurat, un sfert au preferat înecul, între 15 până la
20% au ales să-şi tragă un glonte în cap sau în piept; soluţie
nobilă preferată mai ales de elite. Jumătate din femeile
care au reuşit să se omoare au optat pentru înec; între 20
pană la 30%, în funcţie de epocă, pentru spânzurătoare.
In rândul populaţiei feminine disperate se accentuează
cu timpul nevoia de a recurge la asfixiere şi otravă.
Sinuciderile au loc, în secolul al XlX-lea, îndeosebi
dimineaţa sau după-amiază, uneori seara, rareori noaptea;
numărul lor descreşte de vineri până sâmbătă; creşte din
ianuarie până în iunie, apoi scade din iulie până în
«cembrie. Pe scurt, se pare că lungimea zilei, prezenţa
)a
felui, spectacolul activităţii, frumuseţea naturii incită
ai mult la sinucidere decât intimitatea vesperală,
"Murile nopţii sau frigul iernii.
229
MODIFICĂRI ÎN RELAŢIA
MEDIC-PACIENT
Femeile şi medicul
încă de la începutul secolului, prezenţa medicală devine
tot mai evidentă în rândul aristocraţiei şi burgheziei.
Medicul de familie este aici un semen, chiar un intim.
Pacienţii lui şi anturajul lor îi ascultă cu atenţie
diagnosticul, îi înţeleg sfaturile; ştiu să-i urmeze reţetele;
au mijloacele de a respecta igiena pe care acesta o prescrie.
„Voinţa lor de a trăi, scrie Jacques Leonard, îi plasează
la acelaşi nivel cu raţionalitatea medicală." Relaţiile care
se formează autorizează frecvenţa vizitelor, a căror
intenţionalitate nu se mai ştie uneori dacă ţine de prietenie,
ie politeţe sau de activitatea profesională. Medicul vine
>ă servească ceaiul sau să-şi petreacă seara la clientele
;ale; funcţiunea sa îl îndeamnă să aibă relaţii apropiate
:u magistraţii; bun călăreţ, el se descurcă de minune cu
prilejul vânătorilor organizate de castelan. „Bunul doctor"
-lerbeau al lui Jules Sandeau, doctorul Sansfin, descris
le Stendhal, şi cinicul Torty din romanul Bonheur dans
e crime (Fericirea prin crimă) de Barbey d'Aurevilly
lustrează această proximitate.
La sfârşitul secolului, medicul de ţară nu ezită să
nnoade relaţii deschise cu învăţătorul sau cu secretarul
le primărie. O categorie proliferantă de proaspăt
mbogăţiţi şi de mici notabili, negustori de lemne sau de
ite, cârciumari, morari, jugănari caută de acum înainte
ă stabilească relaţii apropiate cu aceşti practicieni
iplomaţi; ei sunt mediatorii care pregătesc coborârea
racticilor savante până în rândul maselor rurale.
Averea acestor clienţi le permite să-şi plătească
îedicul, deseori în baza unui abonament, după cum stau
îărturie registrele familiilor burgheze. în plus, în acest
îediu se manifestă o gratitudine deosebită faţă de aceşti
ameni competenţi, respectabili, al căror devotament pare
epreţuit.
Medicina privată, zisă de familie, se defineşte mai întâi
rin ritmul relaţiei. Practicianul dispune de timpul său.
1 poate rămâne, dacă e necesar, ore întregi la dispoziţia
ienţilor săi, compensând astfel neputinţa terapeutică prin
ibdarea cu care ascultă şi prin rafinamentul atent al
jliteţii sale. Medicul cunoaşte familia şi secretele ei. frj
iz de nevoie, el poate fi un aliat de nădejde: dă o mâna
: ajutor pentru ca familia să-şi ascundă vreo tară ereditar a
230
sau pentru a se debarasa de vreunul din membrii săi, aflat
pe punctul de a o compromite; el favorizează căsătoriile
dificile. în lupta sa, el se bucură de alianţa cu femeile.
Orice medic trebuie în mod obligatoriu să fie pe placul
acestor doamne; doar ele sunt cele care fac şi desfac
reputaţiile; tot ele sunt cele care, în sânul familiei,
administrează chestiunile ce ţin de sănătate. Locul tot mai
mare pe care îl ocupă „bolile de femei" în patologie
justifică această atenţie privilegiată. îngrijirea unor astfel
de paciente emotive şi de o pudoare susceptibilă impune
tact şi abilitate. Devenit, la adăpostul alibiului terapeutic,
confidentul elanurilor şi al dorinţelor trupeşti, medicul
trebuie să înţeleagă totul din aluzii, să arate calea ce se
cuvine a fi urmată, fără a o înspăimânta pe femeia sensibilă
a secolului sau a o brutaliza. De-a lungul deceniilor, numai
aceea a cărei imagine se modelează după aceea a tatălui
şi a soţului reuşeşte treptat să-şi mărească autoritatea. Puţin
câte puţin, medicul face din femeie mesagera lui;
„mergem împreună, scrie Jean-Pierre Peter, să-i
înzdrăvenim, să-i salvăm, să-i căsătorim, să-i purificăm
pe toţi cei care au nevoie".
Nu de puţine ori s-au făcut auzite voci care deplângeau
că această nouă autoritate s-a impus pe seama gesturilor
feminine tradiţionale. Supunerea în faţa injoncţiunilor
medicale ar fi antrenat, se spunea, o adevărată deposedare
de îndemânarea transmisă de la mamă la fiică. Multe
indicii atestă într-adevăr ascensiunea concepţiei
puericulturale a medicului. Acesta îşi impune tot mai mult
părerile cu privire la alegerea doicii „din partea locului";
el luptă victorios împotriva scutecului, militează în
favoarea alimentaţiei progresive, nu recomandă înţărcatul
brutal. Mamele recurg la el pentru a afla cum trebuie să
le explice odraslelor de sex feminin semnele pubertăţii.
Este bine totuşi să nu supraestimăm rapiditatea ritmului
cu care se operează această medicalizare a copilăriei, care,
de fapt, a evoluat deosebit de lent.

Medicul acasă la cei săraci

Cu totul altfel este apariţia medicului - care deseori poate
& aceeaşi persoană - în viaţa privată a familiilor sărmane.
Prăpastia culturală care îl separă pe practician de clientul
s
Şu generează incomprehensiunea: această ruptură impune
simplitatea explicaţiilor şi a prescripţiilor. Nici nu poate
fi vorba de a cădea cumva în medicina sufletului.

231
 Intervenţia medicală este aici punctuală, discontinuă: ea
se înscrie într-o perspectivă a urgenţei, indiferent dacă
este vorba de o boală endemică sau dacă gravitatea
acesteia impune autoritatea terapeutică indiscutabilă. O
asemenea medicină se desfăşoară într-o ambianţă
caritativă. Practicianul este uneori trimis de biroul de
binefacere; vizitele sale sunt în acest caz aproape gratuite.
Se întâmplă însă de multe ori ca medicul să-şi crediteze
clienţii. Toate acestea autorizează un ton şi nişte raporturi
paternaliste.
Studiul proverbelor ne ajută să elucidăm atitudinea
clientelei rurale. în acest mediu, credinţele se îndepărtează
radical de raţionalitatea şi optimismul Luminilor. Boala
pare a fi ineluctabilă şi, deseori, incurabilă. Ţăranul nu
caută nici un fel de explicaţie fiziologică pentru boala de
care suferă; după cum am văzut deja, el crede în medicina
semnăturilor, a simbolurilor, întemeiată pe analogia care
domneşte între ordinea cosmică, vegetală şi animală. în
concepţia rurală, bolnavul joacă un rol determinant.
Perturbarea venită din interiorul corpului său este urmarea
unei neglijenţe, a unei greşeli sau a unei predispoziţii.
Pentru a o învinge, trebuie să i se descrie răul de care este
cuprins şi să se înceapă lupta cu o discreţie stoică. Se
pare, prin urmare, că intervenţia medicinei savante este
inutilă în cazul îngrijirii unui copil, incapabil să-şi descrie
durerea. Cel care suferă merită întreaga compasiune, dar
aceasta nu corespunde deloc unei concepţii terapeutice,
în acest mediu, apelul la medic nu constituie decât un
recurs printre altele. De la el fiecare se aşteaptă la o
atitudine hotărâtă şi la multă energie. El trebuie să pună
la loc fracturile, să sondeze rănile, cât mai adânc, fără
nici o ezitare. Medicul acţionează aici într-un mediu ostil
sau, cel puţin, plin de neîncredere. I se reproşează imediat
tinereţea, cochetăria, cupiditatea; nu i se iartă nici o
întârziere. A-l batjocori înseamnă pentru ţărani a-şi lua
revanşa asupra ştiinţei, apanaj al claselor dominante.
Mai puţin cunoscută este însă atitudinea populaţiilor
muncitoreşti în privinţa bolii, mai ales înainte de triumful
doctrinelor pastoriene. Se pot detecta totuşi în acest mediu
11 tehnici destul de frustre de prevenire. Proceduri spontane
de rezistenţă la uzura trupurilor sunt elaborate uneori, ceea
ce duce la modificarea ritmurilor de lucru. Astfel, atunci
I când ftizia îl ameninţă, muncitorul încearcă să-şi
economisească forţele, infuzând puţină odihnă într-un orar
destul de elastic; o asemenea informaţie abia luminează
un sistem de comportamente care rămâne încă să fi e
studiat.

232
Simularea tradiţiei
După etnologii care s-au aplecat cu atenţie asupra
comportamentelor tradiţionale faţă de boală, în secolul al
XlX-lea funcţionează o medicină populară extrem de
activă, compusă din reţete magice şi practici ancestrale.
Această medicină care rezistă în timp ştie să împrumute
câte ceva din farmacopeea modernă fără ca totuşi să-i
pună sub semnul întrebării coerenţa. Ştim, într-adevăr,
că recurgerea la vrăjitori şi la ghicitori („persigneux") ca
şi pelerinajele pe la sfinţi („bons saints") şi „fântâni de
leac" au fost prezente pe tot parcursul veacului. Uriaşă a
fost şi clientela celor care posedau anumite îndemânări,
precum „cârpacii" („rhabilleurs"), magii şi felcerii
(„rebouteux") de toate felurile. Cu toţii posedau arta de a
revigora trupurile, deseori prin practici de o mare cruzime,
care puteau provoca drame.
Totuşi, asemenea practici nu se îndepărtau prea mult,
cum s-ar putea crede, de terapeutica savantă. Deşi
împrumutul se integrează unui alt sistem de reprezentări
privind sănătatea şi boala, medicina populară ia adesea
forma unei practici decalate, care reflectă un stadiu
anterior al ştiinţei. O circulaţie permanentă se operează
între diversele niveluri ale culturii. Medicul nu se dă
înapoi, la nevoie, să împrumute câte ceva şi din alte
învăţături; uneori, încurajează chiar pelerinajele;
şarlatanismul cu diplomă va prospera astfel până la
sfârşitul secolului.
O complexă reţea de medicină paralelă funcţionează
în mediul claselor dominante. Preotul şi bona sa,
calugăriţele-institutoare distribuie diverse remedii, împart
sfaturi în dreapta şi în stânga. Din nici un castel nu lipseşte
farmacia, evident foarte modestă, folosită de femeile din
rândul aristocraţiei. De fapt, ele îi îngrijesc pe săracii ce
ocuiesc în cătune. Mamele de familie nu ezită - în cazul
bolilor mai puţin grave - să recurgă la vechile leacuri de
Pe timpul bunicii. La familia Boileau, în Vigne-en-Sau-
■fturois, rareori este chemat practicianul diplomat. In

I
această familie de notabili este apreciată numai medicina
domestică.
In schimb, colportorii şi cei care fac reclamă prin
târguri vând produse ale farmacopeei oficiale; ei îmbie
•ulţimea de gură-cască să cumpere proteze ortopedice.
njprumuturile lor din inventarul medicinei oficiale sunt
lt
de importante încât ar putea fi consideraţi drept

I
llo
nieri ai medicalizării. Discursurile lor prolixe au
233

J
contribuit din plin la subminarea fatalismului specific
zonelor rurale. Chiar şi „felcerii" („rebouteux"), din ce
în ce mai încorsetaţi de reprimarea exercitării ilegale a
medicinei, se inspiră mai mult sau mai puţin confuz din
progresele chirurgiei şi ortopediei.

Igiena familiilor şi contagiunea

Influenţa autorităţii medicale asupra vieţii private variază
în funcţie de natura raportului care se stabileşte între
practician şi clienţii săi; variază însă şi în funcţie de epoci.
In familiile burgheze, până către 1880, prestigiul
medicului îi precedă eficacitatea. Purgaţii, lipitori, ventuze
şi câteva alte practici foarte simple constituie esenţialul
remediilor, pricare ar fi teoria din care se inspiră
practicianul. în schimb, un proiect igienic precis, rafinat,
începe să se dezvolte în lacunele terapeuticii. Niciodată
nu se va insista suficient asupra incidenţelor acestei
„igiene a familiilor". Modulată în funcţie de sex, vârstă,
poziţie, profesiune, temperament şi climatul locului, ea
acoperă toate aspectele vieţii unui grup de oameni; igienă
corporală, desigur, care încurajează cu prudenţă
întreţinerea curăţeniei; igienă alimentară, de asemenea,
care impune o complexă dietetică; şi, în plus, ansamblu
de prescripţii care urmăresc să ordoneze conduita de viaţă.
Igienistul - şi orice medic este în epocă mai mult sau mai
puţin aşa ceva - tinde să reglementeze exerciţiile corporale,
practica la modă a călăriei, frecventarea balurilor, lectura
romanelor, ca şi raporturile conjugale. Ştiinţa medicală
îşi extinde injoncţiunile până la discursul pasiunilor, la
divagaţiile sufletului şi, într-un mod deosebit de meticulos,
la mecanica simţurilor. Conţinutul viselor nu îi este deloc
indiferent. în general, este bine să fie încurajată moderaţia,
calea de mijloc, înfrânarea exceselor, renunţarea la
exaltare.
în paralel, câştigă teren o medicină naturală sprijinită
de un proiect ecologic încă prea puţin explicitat.
Dezvoltarea patologiei urbane, creşterea anarhică a
industriei ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva
condiţiile pentru un trai normal nu sunt radical
compromise. Această întrebare obsedează clasele
dominante. Medicul recomandă „curele de aer' >
încurajează revenirea, în forţă, a termalismului, apoi.
începând cu monarhia din Iulie, turismul marin. Treptat,
se elaborează o artă de a te odihni, care ar putea fi calificat 2
drept burgheză, sub presiunea ftiziei. Totuşi, tehnicile de

234
izolare devin din ce în ce mai rafinate, fiind de acum
înainte folosite mai puţin pentru evitarea unei contagiuni,
în care nu mai crede nimeni, cât - în special - pentru a-1
ascunde pe bolnavul de plămâni sau pe alienat, care
compromite capitalul genetic al familiei.
Triumful teoriei contagierii şi al teoriilor pastoriene
în cursul anilor 1880 transformă imaginile, modifică
atitudinile, răstoarnă obişnuinţele; se schimbă însăşi natura
relaţiilor dintre practician şi clientela sa. Medicina înţelege
de-acum înainte să-şi afirme capacitatea de a îngriji
eficace trupurile; nu mai este vorba acum de a susţine în
primul rând moralul bolnavului şi a-1 ajuta să evite
consecinţele nefaste ale exceselor sale, ci de a-1 vindeca.
Lupta a devenit mai simplă, drumul terapeuticii - trasat
mai precis. în materie de igienă, lupta împotriva
microbului constituie pe viitor lucrul esenţial. Apa,
săpunul, antisepticul transferă în rândul arhaismelor
complexele prescripţii de altădată. Medicul care îşi spală
cu grijă mâinile în clipa când ajunge la căpătâiul
bolnavului întăreşte norma prin puterea exemplului.
Prezenţa sa nu mai este la fel de obstinantă ca în trecut.
El se vrea mai expeditiv. în schimb, greşelile şi
înfrângerile i se vor ierta mai greu de acum înainte.
Noile teorii subliniază riscul contagiunii în sfera
domestică. De unde şi ezitarea marilor patroni în a
recunoaşte caracterul molipsitor al ftiziei. Demonstrat încă
din 1865 de Villemin, acest adevăr ştiinţific nu se poate
impune la Academia de medicină nici în 1867; totuşi,
riscul ar fi real, declară Pidoux, şi ar fi preferabil să fie
trecut sub tăcere pentru ca familiile să nu fie tentate să se
descotorosească de bolnavii lor. în 1882, Koch izolează
bacilul; de atunci, adevărul nu mai poate fi trecut sub
tăcere.
Necesarul reperaj al microbului
La oraş, până către 1880, medicul săracilor face eforturi
Şă dezamorseze pericolul de infecţie ca efect al
jngrămădirii locuinţelor populare; esenţialul constă aici
m evitarea epidemiilor. La ţară, practicianul îşi asumă
rolul de mentor care purifică locuinţa ţărănească şi
împrejurimile sale; mesajul nu trece dincolo de aceste
frontiere. După 1880, intervenţia medicului - chiar şi în
bonele menţionate - devine mai metodică. O nouă
terapeutică pătrunde la sate simultan cu antisepsia; spre

I
exemplu, răspândirea medicamentelor se operează la
Nivernais între 1870 şi 1890.
235
 Desigur, pastorienii continuă să analizeze ameninţarea
patogenă în termeni de mediu înconjurător şi nu de
raporturi sociale; noile teorii au, în ciuda acestui fapt,
consecinţe importante. Ele provoacă o acţiune sanitară şi
socială care implică noi tactici de supraveghere a
familiilor. Luc Boltanski a arătat prin ce proceduri
deturnate şi cu ce ezitări progresează noua puericultura
în mediile populare. Necesitatea prevenirii şi a depistării,
obligaţia de a scoate contagiosul din mijlocul familiei,
de a supraghea aplicarea măsurilor profilactice implică o
intervenţie specială care tinde să tulbure frontierele dintre
public şi privat; cu atât mai mult cu cât microbul,
imperceptibil pentru simţuri, impune proceduri de reperaj
mai largi şi mai sistematice decât cele care erau folosite
odinioară pentru detectarea focarelor de infecţie.
în acelaşi timp, încep să apară, încă foarte timide,
personajele infirmierei şi asistentei sociale. Tradiţionala
vizită a doamnei patroane acasă la omul sărac cedează
treptat locul unei practici mai metodice. Fetele tinere din
marea burghezie, nerăbdătoare să se emancipeze, doritoare
să scape de căsătorie, îşi vor afirma personalitatea în
exercitarea noilor responsabilităţi. Lupta împotriva
tuberculozei favorizează din plin această ecloziune. Dr.
Calmette, cel dintâi, are ideea să trimită „monitori de
igienă" la menajele din Lille; în scurt timp, acestora le
urmează „vizitatoarele de igienă socială". Şcolile au
misiunea să formeze acest nou personal; cea mai celebră
se deschide în 1903 la Paris, pe strada Amyot.
Apariţia acestor noi roluri confirmă legătura care s-a
stabilit între puterea medicală şi victoria contagionismului
pastorian; aceasta din urmă a făcut posibilă „lovitura de
stat sanitară", ale cărei peripeţii au fost reconstituite de
Jacques Leonard.

Alienistul şi viaţa privată

Ar fi o greşeală dacă am crede că atenţia faţă de
fenomenele psihice a depăşit cotele oricărei aşteptări între
1800 şi 1914; este vorba mai degrabă de o evoluţie a
modalităţilor privind solicitudinea. în prima jumătate a
secolului, cel puţin, ineficacitatea terapeutică, sincretismul
de care dau dovadă diverşi medici dezorientaţi, influenţaţi
de tot felul de teorii, prolixitatea discursului savant asupra
chlorozei, isteria, ipohondria şi primejdia pasiunilor;
convingerea că există o strânsă legătură între fizicul Şi
moralul omului stimulează medicina sufletului.
236
 în rândul clientelei burgheze, cel puţin, se dezvoltă o
psihoterapie frustă, empirică, pusă în operă de practicieni
cumsecade şi demni de încredere. Medicul de ţară, departe
de rafinamentul teoretic al marilor alienişti, se fereşte să
neglijeze ameţelile, coşmarurile, spaimele, paroxismul
pasiunilor.
Când se accentuează tulburarea mentală, părinţii şi
practicienii se confruntă cu o problemă de o cu totul alta
dimensiune. Teribilul secret compromite onoarea familiei,
ameninţă strategiile matrimoniale cele mai bine elaborate.
Când alienatul este un copil, pare firesc să fie acceptat în
familie. Auguste Odoard, copleşit de responsabilităţile de
frate mai mare, dă semne de maladie mentală. Este închis
în camera sa, apoi într-o încăpere din apropierea biroului
patern, înainte de a fi exilat lângă hulubărie, într-un fel
de colibă. Surorile sale mai tinere, Sabine şi Julienne, îi
dau să mănânce, îl tund etc. Se întâmplă ca medicul de
familie, care are sarcina dificilă să îngrijească asemenea
bolnavi, să facă apel la un alienist, care joacă rolul de
consultant; în felul acesta se schiţează o practică
psihiatrică încă puţin cunoscută. în 1866, sunt îngrijiţi
astfel în cadrul familiei 58 687 de bolnavi mintal, în vreme
ce 323 972 sunt trataţi în aziluri.
Prezenţa nebunului ajuns la maturitate devine
intolerabilă; deseori, anturajul hotărăşte să se despartă de
el, mai ales dacă este vorba de o femeie celibatară, mai
puţin utilă decât un bărbat pentru întreţinerea grupului.
Până la aplicarea legii din 1838, care defineşte statutul
alienatului, în acest sector domneşte anarhia. La iniţiativa
familiei, bolnavul poate fi instalat în stabilimente anume
pe baza certificatului emis de primar, de preot, de o
călugăriţă sau de o notabilitate oarecare din partea locului.
Nu de puţine ori, internarea urmează unei decizii juridice
e interdicţie. In Maine-et-Loire, începând cu 1835,
expertul care eliberează documentul este întotdeauna un
ţnedic. Legea din 1838, care se străduieşte să pună ordine
m procedurile de plasare psihiatrică, impune
obligativitatea apelului la practicianul diplomat. Când va
fi reuşit să se elibereze de această greutate, familia îl va
»ta repede pe alienat. După Yanick Ripa, 29% din femeile
'Mernate în capitală între 1844 şi 1858 au reuşit, vindecate
sau nu
. > să scape din promiscuitatea azilară. Dar, în aceeaşi
Perioadă, doar 3% din pariziencele plasate în stabilimente
e
Erovincie au reuşit să obţină punerea în libertate. In
azilurile publice, pensionarelor - repartizate pe mai
u
lte clase sociale - le sunt rezervate uneori sectoare
237
speciale. Spre exemplu, un asemenea sistem se aplică la
Charenton, la Limoges, la Mareville, în apropiere de
Nancy, la Yon în Sena-Inferioară. Alienaţii din familiile
înstărite se bucură aici de un regim personalizat; şi dispun
de o încăpere mai spaţioasă în comparaţie cu ceilalţi
bolnavi; îşi pot alege meniul; uneori, îşi pot păstra câte
un servitor, a cărui prezenţă atestă relativa privatizare a
statutului lor. Când va veni timpul ergoterapiei, ei vor
putea să se sustragă obligaţiei de a munci. în 1874, din
40 804 de bolnavi închişi în stabilimente speciale, doar
5067 scapă astfel de regimul comun.
în plus, se formează treptat o complexă reţea de case
de sănătate, obscur embrion al sectorului privat. Aceste
stabilimente sunt rezervate privilegiaţilor, mai rafinaţi
decât masa celor internaţi. în 1874, sunt repartizaţi în felul
acesta 1 632 de bolnavi în 25 de asemenea case. Cea din
cartierul Esquirol, situată în apropiere de Jardin des
Plantes, apoi la Ivry, castelul Saint-James de la Neuilly,
unde lucrează Casimir Pinel, şi clinica de la Passy
constituie cele mai celebre exemple cu privire la aceste
stabilimente private. în 1853, Gerard de Nerval, de două
ori spitalizat în casa Dubois, azil municipal, intră la dr.
Blanche; îşi instalează aici mobilierul, îşi aduce colecţiile;
va reveni anul următor în casa aceasta, care îl va primi şi
pe Guy de Maupassant. în provincie funcţionează clinici
mai obscure, organizate după modelul clinicii dr. Guerin,
deschisă în 1829 la Grand-Launay, în Maine-et-Loire;
alienaţi bogaţi sunt trataţi în saloane particulare.
în sfârşit, numeroase stabilimente private îi primesc
pe cei bogaţi care suferă de uşoare tulburări nevrotice. In
toate aceste case, notează Robert Castel, se instaurează o
relaţie duală între medic şi clientul său, care beneficiază
de o intervenţie personalizată; raport foarte diferit de acela
impus de promiscuitatea marilor stabilimente psihiatrice.
în acest arhipelag al caselor private se pune la cale pe
îndelete practica medicală cu marcat caracter de clasă care
va fi psihanaliza.

Noua cerere „psy"

într-adevăr, în ultimul sfert de secol, viaţa privată este
revelată şi afectată totodată de avântul unei cereri
psihologice care încetează să se mai refere în mod direct
la alienare. Atunci se inaugurează recursul contemporan
la psiholog; amploarea clientelei private a lui Charco
reprezenta deja un simptom în acest sens. Nu vom m®
238
reveni asupra cauzelor acelei stări de rău existenţial care
ia cu asalt spiritele acelui timp. Intensificarea spaimei,
între 1857 şi 1890, provocată de ereditatea morbidă,
prestigiul, pe atunci considerabil, al neurologiei, credinţa
ascendentă în eficacitatea sprijinului psihologic determină
creşterea noii cereri. Fără a trece cu vederea atitudinea
generaliştilor pastorieni - o altă cauză a cererii „psy" -,
care, presaţi de victoriile de început asupra bolilor
contagioase, nu mai sunt dispuşi să suporte interminabilele
povestiri despre indispoziţiile clienţilor lor. Ascultarea
devine o altă specialitate.
Această mutaţie coincide cu progresele cunoaşterii
ştiinţifice. Stimulată de prestigiul lui Hyppolite Taine, se
constituie o psihologie experimentală, aservită cultului
dedicat inteligenţei. Foarte curând dominată de
personalitatea lui Pierre Janet, ilustrată de lucrările lui
Alfred Binet şi Theodule Ribot, susţinută de procedurile
introspecţiei bergsoniene, această nouă ştiinţă se
desfăşoară în două direcţii principale. Analiza psihologică,
definită de Pierre Janet încă din 1889, constituie inovaţia
majoră. Această metodă, întemeiată pe examinarea între
patru ochi, pe notarea precisă a cuvintelor pronunţate şi
pe detectarea antecedentelor, se prezintă înainte de toate
ca o căutare a urmelor. Credinţa într-un subconştient
nedespărţit în întregime de conştiinţă - subconştientul
nefiind de fapt decât un fragment de conştiinţă - susţine
această procedură de investigaţie.
Măsura inteligenţei constituie celălalt aport decisiv.
Ea se bazează pe convingerea că - de la idiot la geniu
-există un continuum genetic şi existenţial. Scara
metrică a inteligenţei, definită între 1903 şi 1905 de Binet şi
Simon, şi testul care permite situarea fiecărui individ pe
această scară vor intra în noul credo al psihologiei
franceze.
Aceste descoperiri sunt bogate în implicaţii. Analiza
Psihologică impune un nou ideal terapeutic; ea incită la
ibandonarea procedurilor autoritare şi la refuzul hipnozei.
Metoda lui Pierre Janet foloseşte ascultarea, pe care o
substituie privirii; tăcerea vătuită din cabinetul privat
dobândeşte un ascendent evident asupra teatralităţii
spitalului psihiatric. Un nou spaţiu psihic se desenează,
mainţe chiar de introducerea psihanalizei.
Să observăm, în acest sens, că pansexualismul freudian
i respinge deocamdată pe susţinătorii inconştientului după
pedelul francez. Aceştia vor opune până la război un baraj
icace în faţa teoriilor vieneze. Eforturile de popularizare,
B
Puse încă din 1903 de Theodore Flournoy şi cu mai
239
multă obstinaţie încă de un obscur profesor din Poitieres,
Moricheau-Beauchant, nu sunt încununate de succes.
Oricum, analiza psihologică şi câteva alte cuceriri ale
ştiinţei experimentale, cum ar fi definirea fetişismului de
către Alfred Binet sau studiul patologiei emoţiilor de către
Charles Fere, au pregătit, în profunzime, imperialismul
„psy" al secolului al XX-lea.
Corelate cu instaurarea, încă foarte recentă, a
şcolarizării obligatorii, procedurile de măsurare a
inteligenţei vor interveni în viaţa personală a nenumăraţi
copii; graţie descoperirii lui Binet, şcoala, „un fel de mare
tribunal democratic" (Robert Castel şi Jean-Francois Le
Cerf), va face posibilă reperarea unei anormalităţi
imposibil de detectat cu vreme în urmă. Până atunci, idioţii
şi imbecilii puteau fi depistaţi cu uşurinţă, de acum înainte
vor fi descoperite şi victimele deficienţelor mintale. Noile
figuri ale psihopatologiei - arieratul, instabilul, debilul
-se ridică dintr-o masă juvenilă nediferenţiată până
atunci. Legea din 1909, care prevede crearea
claselor de perfecţionare, sancţionează acest nou decupaj
de copilărie anormală. Ea va rămâne totuşi nemodificată
până în 1950.

Gesturi tradiţionale şi modelaj al corpului

Imaginile şi modul de întrebuinţare al corpului, strâns
subordonate nevoilor socio-economice, depinzând de
raporturile de dominaţie, ordonează pedagogia; aceasta
din urmă încearcă să modeleze - la rândul ei
-comportamentele şi să impună gesturile şi atitudinile;
dar o mişcare surdă de eliberare îi urmează în
contrapunct acestei teorii a dresajelor; mişcarea
menţionată însoţeşte ascensiunea acestei subiectivizări a
corpului reperat de istoricii psihologiei. Astfel, secolul
al XlX-lea vede elaborându-se sau accentuându-se, în
acelaşi timp, o întreagă gamă de discipline somatice şi
de proceduri de rezistenţă al căror repertoriu exhaustiv
este încă departe de a fi încheiat de către istorici. La
această oră, în acest domeniu ca şi în multe altele, ei se
găsesc de-abia în faza de studiu al discursurilor. Codul
gestual al bunelor maniere, moştenitor al civilităţii
lassalliene, atitudinile impuse şcolarului, pensionarului,
soldatului, prizonierului, gesturile muncii industriale,
atitudinile pentru odihna sau pentru simpla destindere,
voinţa de a elibera mişcarea, aşa cum se manifestă ea în
„La Belle Epoque", desenează un vast câmp de studiu
aproape neexplorat. Viaţa privata
240
 ă contralovitura acestei istorii a dresajelor şi
ncipărri corpurilor. Dar o dată în plus se impune să
distincţiile necesare în funcţie de mediul social.
\n acest domeniu, rigidităţile sunt în mod special mai
evidenţe în zonele rurale. Atitudinile şi gesturile
ţăranilor
Miile 1 par - dar poate că nu este decât rezultatul
1
oranţei noastre - a fi prelungirea unui trecut îndepărtat.
, Thuillier, singurul dintre istorici care a ridicat această
'oblemă, a reconstituit inventarul acestor vechi gesturi
Lntru zona Nivernais; istoria lor pare - până către mijlocul
■ecolului - cu desăvârşire imobilă. Etnologii echipei de
la Muzeul Artelor şi Tradiţiilor populare care se consacră
acestui dificil subiect estimează - cu titlul de ipoteză de
lucru - că gesturile determinate de folosirea instrumentelor
culinare nu au evoluat deloc între secolul al XlV-lea şi
1850. De la această dată până înspre 1920, evoluţia
tehnicilor şi materialelor ar fi modificat - se pare - prea
puţin tradiţiile. Drept urmare, are loc cea mai profundă
răsturnare care va duce la reînnoirea totală a acestor gesturi
cotidiene, impregnate de viaţa privată. Ar fi important
dacă s-ar putea preciza această cronologie. Pe bună
dreptate, Philippe Joutard observă că repertoriul gesturilor
traduce o evidentă coerenţă; a şti cum apucă ţăranul un
snop de paie, te ajută să prezici gesturile în cazul unei
îmbrăţişări erotice.
în mediul rural, tehnicile corective bazate pe credinţa
într-un corp modelabil supravieţuiesc discret. Matroanele
din secolul al XlX-lea continuă să modeleze craniul
pruncului la naştere; folosirea scutecului, cel puţin sub o
formă simplificată care lasă braţele libere, se prelungeşte
în anumite sate până către zorii celei de a Treia Republici.
Istoria protezei savante traduce această păstrare a credinţei
în modelajul corpurilor; mamele din mediul burghez îşi
obligă fiicele cu anumite diformităţi să suporte aparate
ngrozitoare; prin purtarea crucii de fier, care menţine
patele rigid, se încearcă sporirea „zestrei estetice" a
fetelor de măritat.

A redresa posturile şi a hărţui indolenţa

Par toate acestea nu sunt decât obiceiuri arhaice;
datorită 1 special lucrărilor lui Georges Vigarello,
astăzi este •osibil să discernem etapele redresării. în
prima jumătate secolului, mecanica, apoi, după 1851,
modelul energetic To pus de termodinamică fac să
evolueze imaginile
corpului. Acesta apare ca o reţea de forţe, apoi ca u n
motor; esenţial nu mai este a-1 modela, ci a-1 antrena
Noţiunea de exerciţiu părăseşte sfera militară; 0
gimnastică al cărei scop este, evident, să confere corpului
o putere maximală pătrunde puţin câte puţin în toate
disciplinele colective.
Această artă reînnoită predfcă rectitudinea posturală
Bărbatul este obligat să-şi strângă centura, să-şi umfle
pieptul, să-şi tragă pântecele. O intenţie similară, care nu
face decât să evidenţieze erotismul formelor, dă o nouă
semnificaţie corsetului feminin. Astfel se justifică lordoza
colectivă a femeilor din timpul celei de a Treia Republici.
în sfera privată obsesia lui „Stai drept!" şi a lui „Trage-ţi
burta!" face ravagii. Teama de ftizie se adaugă acestor
imagini, rezultatul fiind nevoia de exerciţii respiratorii,
al căror scop este utilizarea la maximum, eventual chiar
mărirea capacităţii pulmonare. în paralel, ortopedia se
modernizează; apare tendinţa de a înlocui aparatele rigide
destinate să remodeleze corpul cu maşini care canalizează
exerciţiul şi facilitează antrenamentul. Atunci se naşte
gimnastica educativă şi corectivă, bazată pe o gamă largă
de mişcări fragmentate.
Pedagogia şcolară şi familială se inspiră din aceste
modele noi. învăţători şi părinţi fac eforturi pentru a hărţui
indolenţa, pentru a proscrie postura moleşită care
dezvăluie inactivitatea. A sosit clipa vivacităţii dinamice.
La uzină, ca şi la şcoală, timpul elastic şi diversitatea
posturală dispar treptat sub efectul unei savante
regularizări a disciplinelor somatice. Accentul se pune
pe consecinţele benefice ale „oboselii revigorante"
(Georges Vigarello). Tot atâtea intenţii care vin să
adâncească, începând cu anii 1860, spaima de
degenerescentă.
La sfârşitul secolului, cum bine au arătat Eugen Weber
şi Marcel Spivak, pregătirea necesară a revanşei vine să
încoroneze această istorie a corpului redresat. Gimnastica
devine o îndatorire naţională; batalioanele şcolare,
înmulţirea plimbărilor pedestre traduc - pentru o
perioadă - acest nou imperativ. Atunci se produce
confluenţa dintre această gimnastică ambiţioasă Ş'
activităţile ludice, mai dezinvolte, de origine aristocraţi^'
acestea - după modelul acelor games englezeşti
-conturează ceea ce deja se numeşte „sport". Echităţi*
exerciţiile de vânătoare, apoi jocurile cu mingea a
conturat un model de activităţi care, ca multe altei .
coboară de la vârful piramidei sociale către bază. Stimula
242
 i el de teoriile darwiniste şi ameninţarea germanică,
sportul acţionează asupra comportamentelor: el
favorizează şi atestă în acelaşi timp acel self-government
j judividului; în sport, individul este obsedat de urmărirea
scorului, fapt care duce la exaltarea campionului.

Către o înflorire a corpului în libertate

Un al treilea curent, neexplorat, vine să mărească atenţia
cu care sfârşitul de secol urmăreşte dezvoltarea corpului.
Medicina naturală evocată anterior a predicat plimbarea
la ţară, excursia la munte, apoi baia de mare şi bicicleta.
Or, de-a lungul anilor, toate aceste practici se
emancipează; ele părăsesc treptat sfera medicală. De
această dată, intenţia nu mai este de a redresa, de a exersa,
nici chiar de a îngriji trupul, cât, mai ales, de a trăi din
plin bunăstarea, înflorirea unui corp în libertate. Pe scena
pariziană, Isadora Duncan, în ciuda referinţei antice,
simbolizează această căutare a unei game de gesturi şi
atitudini care să permită o mai bună stăpânire a corpului,
perceput din ce în ce mai puţin ca exterior sieşi. Este
revelator, în acest sens, să constatăm că această căutare
este contemporană cu noua cerere psihologică şi cu
erotizarea cuplului. Cenestezia nu mai este dominată de
ascultarea disfuncţiilor; ea devine atentă la percepţia stării
de bine şi a voluptăţilor. în curând, însuşi severul Paul
Valery va analiza plăcerile corpului gol în fluiditatea unei
băi de mare.
Această revoluţie - nu trebuie să ne temem de cuvinte
-pe care Marcel Proust, fascinat de zbenguielile tinerelor
cicliste pe plajă, o scoate în evidenţă cu atât mai mult cu
cât îi este imposibil să o trăiască, va remodela cu
lesăvârşire comportamentele specifice sferei private.
CONCLUZIE
de MICHELLE PERROT

între public şi privat, echilibrul este precar şi fără încetare

reformulat de teoria politică. Rousseau visa la o
transparenţă absolută: „Dacă ar fi trebuit să-mi aleg locul
de naştere, aş fi ales un stat unde toţi indivizii, cunoscân-
du-se între ei, nici o manevră obscură a viciului sau
modestia virtuţii nu s-ar fi putut ascunde din faţa privirii
şi a judecăţii publice". Tocqueville, dimpotrivă, sublinia
avantajele individualismului, „expresie recentă", scrie el
în 1850, pe care îl defineşte mai curând ca pe un echivalent
al sociabilităţilor: „Individualismul este un sentiment
paşnic care îl îndeamnă pe cetăţean să se izoleze de masa
semenilor săi şi să se retragă deoparte împreună cu familia
sa şi cu prietenii săi; astfel încât, după ce şi-a format o
mica societate pe placul lui, el preferă să lase marea
societate să-şi joace mai departe singură rolul". La
începutul secolului al XX-lea, Leon Bourgeois vede în
„solidarism" mijlocul de a concilia drepturile individului
cuceritor şi obligaţiile sale - „îndatorirea" sa - faţă de o
societate care îi este anterioară şi din care face parte în
mod organic. Această legătură întemeiază un „drept
social" care exclude soluţiile totalitare în aceeaşi măsura
ca şi libertatea (le laisser-faire) liberală şi justifică astfel
intervenţia crescândă a statului.
Secolul al XlX-lea făcuse un efort disperat pentru
stabilizarea acestei frontiere, legând-o de familie, suverana
în casa paternă. Dar de-abia s-a fixat, aparent, frontiera,
că începe să se clatine şi să se deplaseze sub efecw
multiplelor influenţe şi imperceptibile uzuri. (
în zorii secolului al XX-lea se schiţează, din ace
unghi, o altă modernitate. Expansiunea pieţei, avan
roducţiei, explozia tehnicilor impulsionează cu o
ntensitate crescândă consumul şi schimburile. Afişele
^licitare excită dorinţa. Comunicaţiile aţâţă mobilitatea.
Trenul, bicicleta, automobilul stimulează circulaţia
persoanelor şi a lucrurilor. Cărţile poştale şi telefonul
personalizează informaţia. Capilaritatea modelor
diversifică aparenţele. Fotografia multiplică imaginea
omului. Foc de artificii de semne care, uneori, maschează
imobilitatea decorului.
Ceva mai eliberaţi de constrângerile timpului şi ale
spaţiului, indivizii aspiră la libera alegere a destinului lor
pe drumul în mod iluzoriu deschis tuturor ambiţiilor. Grija
pentru sine, de a avea un corp mai îngrijit şi mai bine
cunoscut în complexitatea sa nervoasă, grija pentru un
psihism ale cărui abisuri abia acum încep să fie
întrevăzute, grija pentru o sexualitate eliberată de
procreaţie, chiar de căsătorie şi de credo-ul heterosexual,
se află în centrul noii estetici ca adevărate interogaţii
filosofice.
Acest flux al individualismului atinge, mai mult sau
mai puţin, toate straturile societăţii, mai ales ale celei
urbane. Lumea muncitorească, de pildă, în momentul când
disciplina muncii din fabrică devine mai severă, îşi
valorifică munca suplimentară şi revendică un spaţiu
propriu. Iar afirmaţia conştiinţei de clasă nu este
contradictorie prin raportarea la dorinţa individului
nemulţumit de a ieşi din această clasă. Chiar şi ruralii,
multă vreme legaţi de fatalitatea ancestrală, contaminaţi
de migranţi - care funcţionează ca mediatori culturali
-nu mai acceptă ca un imperativ obligatoriu vechile moduri
de a trăi, a iubi şi a muri.
Dar trei categorii, mai ales, scutură vechiul jug: tinerii,
femeile, avangarda intelectuală şi artistică. „A vrea, a
realiza, a trăi" sunt aspiraţiile pe care Martin du Gard, la
douăzeci şi şapte de ani, le împrumută dublului său din
romanul Devenir (Devenirea), 1908. Având acces la noile
'rofesiuni şi libertăţi, femeile revendică mai hotărâte ca
"ădată dreptul de a munci, de a călători, de a iubi.
expresie colectivă a unor aspiraţii mult mai difuze,
te
niinismul intermitent din secolul al XlX-lea, adesea
nnltrat în breşele puterii, devine atunci o mişcare
^stanţă; prin ziare (precum La Fronde), prin grupuri şi
^On.grese, feminismul cere egalitate în drepturile civile şi
■oce, sprijinindu-se pe o dublă argumentare: aceea a
t u'u^ social şi matern al femeilor, pe de o parte, dar şi
I aceea a logicii drepturilor naturale, pe de altă parte;
245
 dacă femeile sunt indivizi, de ce să fie tratate atunci ca
nişte minore? „Femeia nouă", celebrată într-un mod
uneori ambiguu de nenumăraţi bărbaţi doritori să trăiască
şi altfel relaţia cuplului, este o figură profund europeană
Dar aceste schimbări, mai degrabă începute decât
realizate ca atare, întâlnesc pretutindeni rezistenţe
■I formidabile - religioase, morale şi politice - sprijinindu-se
pe ruinele unui Vechi Regim, care nu mai reuşeşte să
moară (Arno Mayer), dar mereu actualizate, reînnoite în
justificările şi strategiile lor. Mişcările de tineret
(cercetaşii) încearcă să disciplineze o adolescenţă dornică
să se emancipeze. Un antifeminism virulent, manifestare
a unei crize de identitate masculine sfidând subversiunea
rolurilor milenare, le desemnează pe femei ca fiind
singurele responsabile pentru decadenţa moravurilor, care
constituie doar un preludiu la declinul naţiunilor. Ligile
morale de toate genurile îşi iau sarcina să moralizeze strada
- cupluri înlănţuite şi sărutări interzise - şi să critice aspru
lecturile de proastă calitate, cheie a unui imaginar în care
triumfă infernul lui Eros.
Simptomatică este, în acest sens, mutaţia operată în
gândirea unui Barres. Odinioară, el celebra cultul eului;
de acum înainte, cultul eului va fi cuprins în cultul
pământului şi al morţilor.
In întreaga Europă, statele, considerabil întărite către
sfârşitul secolului, pretind că acţionează asupra şi prin
psihologia mulţimilor; rechiziţionează opinia publică în
numele apărării naţiunilor şi afirmă superioritatea valorilor
colective.
Manifestul futurist din 1909 proclamă: „Noi vrem să
demolăm muzeele, bibliotecile, să combatem moralismul
şi feminismul (...). Noi vrem să glorificăm războiul
-singura igienă a lumii".
Intr-adevăr, războiul! „Declararea" sa reaminteşte
tuturora şi fiecăruia în parte prioritatea publicului, limitele
vieţii private, caracterul său subordonat şi relativ. El suna
sfârşitul recreaţiei. Cu sprijinul unui stat întărit, cu ajutorul
tehnicilor eficace, el mobilizează energiile unui tineret
chemat la datorie, repune fiecare sex la locul ce i se cuvine,
fiecare individ la rangul său de cetăţean. Chiar dacă,^ d e
fapt, nimic nu întrerupe vreo clipă viaţa privată ale care
posibilităţi de manifestare sunt în anumite privinţe seve
diminuate, ea trebuie totuşi să se ascundă, să se disimule j
să devină încă mai secretă, mai ales dacă nu se însene p*
linia dreaptă a datoriei naţionale. .£at>
Ceea ce războiul a blocat, a interzis, a deviat, a susci
246
numai istoria o va spune. Să nu uităm totuşi noul sistem
de relaţii care începuseră să se contureze înainte de război
La ce se gândesc aceşti tineri (il.394), în aparenţă
veseli, care se îmbarca pregătindu-se să intre într-un război
despre care toata lumea vorbeşte că va fi de scurtă durată?
Aceşti copii prinşi m nişte jocuri a căror cruzime nici
mă car nu o bănuiesc încă? Aceste femei tinere saS ml
puţin tinere care .şi flutură batistele, cu toţii cuprinşi dî
expresia necesara a unui patriotism care îi depăşeşte'' Câte
legaturi, cate iubiri întrerupte? Ce speranţe sfărâmate sau
deşteptate? Ce trecut? Şi ce viitor? Vieţi Sînte
asemănătoare şi diferite, pentru moment întâlnindu se si
topindu-se intr-un singur trup prins definitiv în mişcarea
istorici.
O gară, un tren: figuri moderne ale destinului.
BIBLIOGRAFIE

întrucât manuscrisul prezentului volum a fost depus la editură

în martie 1986, actualizarea bibliografiei se opreşte la acea dată.

I. LUCRĂRI GENERALE
Aries Ph., Histoire des populations frangaises et de leurs atti-
tudes devant la vie depuis la XVIII" siecle, Paris, Seif, 1948.
- L' Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Regime, Paris,
Pion, 1960; ed. nouă, Paris, Ed. du Seuil, col. ,,L' univers
historique", 1973, col „Points Histoire", 1975.
- L'Homme devant la mort, Paris, Ed. du Seuil, col. ,,L'univers
historique", 1977.
- Images de l'homme devant la mort, Paris, Ed. du Seuil, 1983.
Certeau M. de, L'Invention du quotidien, 1.1, Arts de faire,
Paris, UGE, „coll.10/18", 1980. Dumont L., Essai sur
l'individualisme. Une perspective
anthropologique sur 1'ideologie moderne, Paris, Ed. du
Seuil, col. „Esprit", 1983. Elias N., Uber den Progress
der Zivilisation, Bale, 1939; trad.
fr. La Civilisation des moeurs şi La Dynamique
del'Occident, Paris, Calmann-Levy, 1973 şi 1975.
Elshtain J. B., Public Man, Private Woman. Women in Social
and Political thought, Princeton University Press, 1981-
Foucault M, Histoire de la sexualite, t.I, La Volonte de savoir,
t.II, L'Usage des plaisirs, t. III, Le Souci de soi, Pa"Sl
Gallimard, 1976 şi 1984 (şi întreaga sa operă). Goffman
E., La Mise en scene de la vie quotidienne, 1.1.
Presentation de soi, t. II, Les Relations en public, Paris, t»-
de Minuit, 1973.
Habermas J-, L'Espace public. Archeologie de la publicite
corn/ne dimension constitutive de la sociâte bourgeoise
(1962), Paris, Payot, 1978. Hirschman A., Bonheur prive,
Action publique, Paris, Fayard,
1983 vjayer A., La persistance de l'Ancien Regime.
L'Europe de
1848 a la Grande Guerre, trad. fr. Paris, Flammarion, 1983.
jvloore B., Privacy, Princeton University Press, 1984. Sennett
R-, Les Tyrannies de 1'intimi te, Paris, Ed. du Seuil,
col. „Sociologie", 1979 (trad. fr.; titlul original: The Fall
of Public Man, 1974, 1976). . La Familie contre la viile.
Les classes moyennes de Chicago
â Vere industrielle (1872-1890), postfaţă de Ph. Aries, Paris,
Encres, 1980 (Cambridge, Mass., Harvard Univer-sity Press,
1970).

n. REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI VIAŢA PRIVATĂ

Memorii: LaRevelliere-Lepeaux, Paris, Pion, 1895, 3 voi.; Mme
Roland, Paris, Baudouin, 1820, 2 voi. Baczko B., „Le
calendrier republicain. Decreter l'eternite", Les
Lieux de memoire ( sub dir. P. Nora), t. I, La Republique,
Paris, Gallimard, 1984. Cobb R„ Death in Paris, Oxford
University Press, 1978; trad.
fr., La mort est dans Paris, Paris, Chemin vert, 1985.
Dessertine D., Divorcer â Lyon sous la Revolution et l'Empire,
Lyon, PUL, 1981. Garaud M., şi Szramkiewicz R., La
Revolution franţaise et la
Familie, Paris, PUF, 1978. Ozouf M., La Fete
revolutionnaire (1789-1799), Paris,
Gallimard, 1976. Roderick Ph., Family Breakdown in Late
Eighteenth Century
France: Divorce in Rouen, 1792-1803, Oxford, Clarendon
Press, 1980. Staum M.C., Cabanis: Enlightenment and
Medical Philosophy
in the French Revolution, Princeton University Press, 1980.
Despre Sad: Blanchot M., Lautreamont et Sade, Paris, Ed. de
Minuit, 1949. Barthes R., Sade, Fourier, Loyola, Paris, Ed.
du Seuil, col. „Tel Quel", 1971, col „Points", 1980. L>nch
L.W., The Marquis de Sade, Boston, Twayne Publish-
e
rs, 1984.

^ DESPRE VIAŢA PRIVATĂ ÎN ANGLIA

sen Fr., ^es Pemmes victoriennes. Roman et societe,
W37-1867, Paris, Payot, 1979.
249
Blunden K., Le Travailetia Vertu. Femmes au foyer: une my ,-
fication de la revolution industrielle, Paris, Payot, 1982
Davidoff L., The Best Circles. Society. Etiquettes and the S
son. Londra, 1973. Davidoff L. şi Hali C, The Firm of
Wife, Children and Friends-
Men and Women in the English Provincial Middle Class
1780-1850, Londra (în curs de apariţie). Fraser D. şi
Sutcliffe A. ed., The Pursuit of Urban Historv
Londra, 1983. *
Gilbert A.D., Religion and Society in Industrial England-
Church, Chapel and Social Change, Londra, 1976.
Girouard M-, Life in the English Country House
Harmondsworth, 1980. Hobsbawm EJ. şi Ranger T. ed.,
The Jnvention of Tradition,
Cambridge University Press, 1983. Mitchell J. şi Oakley
A. ed., The Rights and Wrongs of Women,
Harmondsworth, 1976. Navaille J.-P., La Familie
ouvriere dans l'Angletene
victorienne. Des regards aux memalites, Seyssel, Champ
Vallon, 1983 (excelentă bibliografie). Pinchbeck I„
Women Workers and the Industrial Revolution,
1750-1850, Londra, Frank Cass, 1969, ed. a Ii-a. Quinlan
M„ Victorian Prelude. A History of English Manners,
1700-1830, Londra, 1965. Steedman C, Urwin C. şi
Walkerdine V. ed., Language, Gen-
der and Childhood, Londra, 1985.
Taylor B., Eve and the New Jerusalem. Socialism and Femi-
nism in the Nineteenth Century, Londra, 1983. Vicinus M.,
Independent Women. Work and Community for
Single Women, Women, 1850-1920, Londra, 1985.
Vincent D., Bread, Knowledge and Freedom. A Study ofNine-
teenth Century Working Class Autobiographies, Londra şi
New York, Methuen, 1981.

IV. VIAŢA PRIVATĂ ÎN FRANŢA (bibliografie

esenţială)

Izvoare
Aici nu sunt menţionate izvoarele pur literare.

1. CORESPONDENŢĂ
în afară de corespondenţa privată a artiştilor, scriitorilor
oamenilor politici (Baudelaire, Flaubert, George Sand - »
cărei şaisprezece volume recent publicate de Georges Lu '
250
 constituie o mină inepuizabilă -, Nerval, Stendhal, Mme
gwetchine, Tocqueville - în special cele trei volume de co-
respondenţă cu Gustave de Beaumont, t. VIII din Oeuvres
completes, Gallimard, şi cu Mme Swetchine, t. XV -, Van
Gogh către fratele său Theo etc), a fost folosită şi o impor-
tantă corespondenţă familială: Les Filles de Karl Marx.
Lettres inedites, prezentate de M. Perrot, Paris, Albin
Michel, 1979. Marthe (1892-1902) şi Emilie (1802-1872),
prezentate de Bernard de Freminville, Paris, Ed. du Seuil,
col. „Libres â elles", 1982 (col. „Points Actuels", 1983) şi
1985.
Chotard-Lioret C, La Socialite familiale en province: une
correspondance privâe entre 1868 et 1920, teză pentru ciclul
alIII-lea, Paris-V, 1983.
Ecrire, Publier, Lire. Les correspondances (problematique et
economie d'un „genre litteraire"), acte al colocviului in-
ter-naţional „Les correspondances", Nantes (octombrie
1982), universitatea din Nantes, publicaţie offset, 1982.
Frere C. şi Ripert C, La Carte poştale. Son histoire, sa fonction
sociale, Lyon, PUL, şi Paris, CNRS, 1983.
Georges R., Chronique intime d'une familie de notables au XIX*
siecle. Les Odoard de Mercurol, Lyon, PUL, 1981.
Isambert-Jamati V. şi Sirota R., „La barriere, oui, mais le
niveau?" (despre corespondenţa familială a familiei Goblot),
Cahiers internationaux de sociologie, t. LXX, 1981, pp. 5-
33.

2. JURNALE INTIME a)

Texte

Amiel R.F., Journal intime, Lausanne, L'Age d'homme, 1976,

1978, 1979.
Bashkirtseff M., Journal (1887), Paris, Mazarine, 1985. Baude
M., R H. Azai, temoin de son temps, d'apres sonjour-
nal inedit (1811-1844), teză, Lille-III, 1980. >rame C,
Journal intime. Enquete de M. Perrot et G. Ribeil,
Paris. Montalba, 1985. ;feton G., Journal, Paris, Ramsay, 1985.
«stant B., Journaux intimes (1803-1816), Paris, Gallimard,
c
ol- „Bibliotheque de la Pleiade", Oeuvres completes, 1957.
"e'acroix E., Journal, 1822-1863, Paris, Pion, 1980. *nn E. de,
Journal et Fragments, Paris, V. Lecoffre, 1884.
ne
de Biran, Journal, Paris, Vrin, 1954, 3 voi. enard J.,
Journal, 1887-1910, Paris, Gallimard, col. „Biblio-'neque de
la Pldiade, 1960.
251
Stendhal, Journal. 1801-1823, Paris, Gailimard, col. „Biblio-
theque de la Pleiade" 1955. Swetchine Mme, Lettres de
Mme Swetchine. Journal, contele
Falloux ed., Paris, Didier, 1862.

b) Manuscrise

Journal de Gabrielle Laguin, 1890-1891, Journal de Renee

Berruel, 1905-1916. Recueil Victor Hugo, adnotat de Claire
P. de Chateaufort, 1893-1919 etc.

c) Despre jurnalul intim

Didier B., Le Journal intime, Paris, OUF, 1976.

Georgel P., Leopoldine Hugo, unejeune fille romantique, Paris,
catalog al muzeului Victor Hugo, 1967. Girard
A., Le Journal intime, Paris, PUF, 1963. Leleu M,
Les Journaux intimes, Paris, PUF, 1952.
3. AUTOBIOGRAFII, MEMORII

a) Texte

Bouvier J., Mes Memoires ou Cinquante-Neuf Annees d'activite

industrielle, sociale et intellectuelle d'une ouvriere (1876-
1935) (1936), ed. nouă de D. Armogathe şi M. Albistur,
Paris, Maspero, 1983. Canetti E., La Langue sauvee.
Histoire d'une jeunesse (1905-
1921) (1977), Albin Michel, 1980. Chateaubriand F.R.
de, Rene, Paris, 1802. - Memoires d'outre-tombe, Paris,
1848-1850. Daudet Mme A., L'Enfance d'une Parisienne.
Enfants etmeres,
Paris, 1892. Dumay J.-B.. Memoires d'un militant ouvrier
du Creusot (1841-
1926), P.Ponsot ed., Paris, Maspero, 1976. Feuillet Mme
O., Quelques annees de ma vie, Paris, 1894. Foucault M., et
al., Moi, Pietre Riviere, ayant egorge ma mere,
ma soeur et mon frere..., Paris, Gailimard, 1973. Gambon
C. F., Dans les bagnes de Napoleon III, Memoires,
prezentate de J.-Y. Mollier, Paris, PUF, 1983. Gauny G.,
Le Philosophe plebeien, J. Ranciere ed., P a r l S l
1975

-
Maspero, 1983. Grafteaux S., Meme Santerre. Une
vie, Paris, Marabout, 25
 M-, Memoires de Mane Capelle veuve Lafarge
ecrits par ellememe.
i A. de, Le Manuscrit de ma mere, Paris, Hachette,
1924. Lejeune X.E., Calicot. Enquete de Michel et Philippe
Lejeune,
Paris, Montalba, 1984. Martin du Gard R., Souvenirs
autobiographiques et litteraires,
Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de la Pleiade", Oeuvres
completes, t. I, 1955. Nadaud M., Memoires de Leonard,
ancien gargon magon (1895),
prezentate de M. Agulhon, Paris, Hachette, 1976. Ozouf J.
şi M., La Classe ininterrompue. Cahiers de la familie
Sandre enseignants, 1780-1860, Paris, Hachette, 1979.
Pange contesa de, Commentj'ai vu 1900, 1.1, A l'ombre de la
tom Eiffel, t. II, Confidences d'une jeune fille, t. III,
Derniers bals avânt l'orage, Paris, 1962, 1965 şi 1968.
Perdiguier A., Memoires d'un compagnon, introd. de A. Faure,
Paris, Maspero, 1977. Proudhon P. J., Memoires de ma
vie, B. Voyenne ed., Paris,
Maspero, 1983. Sand G., Histoire de ma vie (prima ediţie
1854-1855), Georges
Lubin ed., Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de Ia
Pleiade", 1970-1971, 2 voi. Sartre J.-P., Les Mots, Paris,
Gallimard, 1964. Simonin A., Confessions d'un enfant de
La Chapelle. Le
faubourg, Paris, Gallimard, 1977. Stendhal, Oeuvres
intimes, Henri Martineau ed., în special Vie
de Henry Brulard, Paris, Gallimard, col. „Bibliotheque de
la Pleiade", 1955. Truquin N., M6moires et Aventures d'un
proJetaire â travers la
Revolution (1888), Paris, Maspero, 1977. Valles J.,
L'Enfant (1881), Le Bachelier (1881), L'Insurge
(1882) in Oeuvres completes, L. Scheler şi M.-C. Bancquart
ed., Paris, Livre-Club Diderot, 1969-1970, 4 voi.
"anderwielen L., Lise du plat pays ( roman autobiografic),
postfaţă de F. Cribier, Lille, Presses universitaires, 1983.
oilquin S., Souvenirs d'une fille du peuple, P#ris, Maspero,
1978.
'«ss L„ Memoires d'une Europeenne, 1.1, 1893-1919, Paris,
1968.
b
) Studii
Oc
viul de la Cerisy (1979), Individualisme et Autobiographie e«
Occident, C. Delhez-Sarlet şi M. Catani ed., Bruxelles, , . td -
universitaires, 1983.
îune Ph., L 'Autobiographie en France, Paris, A. Colin, 1971.
253
- Le Pacte autobiographique, Paris, Ed. du Seuil, col
„Poetique"1975.
- Je est un autre, Paris, Ed. du Seuil, col. „Poetique",1980.
- Moi aussi, Paris, Ed. du Seuil, col. „Poetique", 1986.

Actorii vieţii private

1.TEORII ŞI POLITICI ALE PRIVATULUI ŞI FAMILIEI

Armogathe D. şi Albistur M., Historie du feminisme franca/se.

Du Moyen Age â nosjours, Paris, Ed, des Femmes, 1977
Arnault Fr., Histoire de Frederic Le Play. De la metallurgie a h
science sociale, doctorat de stat, universitatea din Nantes
(sociologie), 1986. Devance L., La Pensee socialiste et
la Familie de Fourier â
Proudhon, teză pentru ciclul al III-lea, Dijon, 1976 (funda-
mentală). Deniei R., Une image de la familie et de la
societe sous la
Restauration (1815-1830), Etude de la presse catholique,
Paris, Ed. ouvrieres, 1965.
Donzelot J., La Police des familles, Paris, Ed. de Minuit, 1977.
Edelman B., La Maison de Kant, Paris, Payot, 1984. Ewald
F., L'Etat-providence, Paris, Grasset, 1986. Meyer Ph.,
L'Enfant et la Raison d'Etat, Paris, Ed. du Seuil,
col. „Points Politique", 1977. Picq Fr., Sur la theorie du
droit maternei. Discours anthwpo-
logiques et discours socialistes, doctorat de stat, Paris-IX,
1979. Prigent R. (sub direcţia lui), Renouveau des idees sur
la familie,
caiet al INED, nr.18, 1954. Rosanvallon P., Le Moment
Guizot, Paris, Gallimard, 1985.

2. STUDII GENERALE

Goody J., The Development of the Family and Marriage in Eu-

rope, Cambridge University Press, 1983; trad. fr. L'Bvo-
lution de la familie et du mariage en Europe, Paris, A. Colin,
1985.
Guillaume P., Individus, Familles, Nations. Essai d'histoiK
demographiques, XIX'-XX' siecle, Paris, SEDES, 1985.
Le Bras H. şi Todd E., L'lnvention de la France, Paris, Plune1'
1981. ,
Lequin Y., Histoire des Franţais, 1.1, Un peuple et son pays- •
II, La Societe, t. III, Les Citoyens et la Democraţie, Pa" ' A.
Colin, 1983-1985.
Segalen M., Sociologie de la familie, Paris, A. Colin,
25*
Shorter E., Naissance de la familie moderne, Paris, Ed. du Seuil,
col. „Points Histoire", 1981 (trad. fr. din The Making of
the Modern Family, 1975)

3. DREPT
/Vrnaud-Duc N., Droit, Mentalites et Changement social en Pro-
vence occidentale. Une 6tude sur le strategies et la pratique
notariale en matiere de regime matrimoniale, de 1785 a
1855, Aix-en-Provence. Edisud, 1985. Bordeaux M.,
„Droit et femmes seules. Les pieges de la dis-
crimination", in Farge A. şi Klapisch Ch., Madame ou Mad-
emoiselle?, Paris, Montalba, 1984. Dhavernas O., Droit
des femmes, Pouvoir des hommes. Paris,
Ed. du Seuil, col. „Libre â elles", 1978. Ourliac P. şi
Gazzaniga L., Histoire du droit civil francais de
Van mii au Code civil, Paris, Albin Michel, 1985.

4. FUNCŢIILE FAMILIEI

Borie J., Mythologies de l'heredite, Paris, Calilee, 1981.

Capdevielle J., Le Fetichisme du patrimoine. Essai sur un
fondement de la classe moyenne, Paris, Fondation naţionale
des sciences politiques,1986.
Metral M.-O., Mariage: les hesitations de l'Occident, Paris,
Aubier, 1977.
Zeldin Th., Histoire des passions francaises, 1848-1945, t.I,
Ambition et Amour, t.II, Orgueil et Melligence, t. HI, Gout
et Corruption, t. IV, Colere et Politique, t. V, Anxiete et
Hypocrisie, Paris, Encres, 1978-1979 (trad.fr. din Ambi-
tion, Love and Politics, 1973, şi Intellect, Taste and Anxi-
ety, 1977, Oxford University Press).

5
FAMILIE ŞI MEDII SOCIALE a)

Lumea rurală
pi.
lv
erie E. şi Lamaison P., L'Impossible Mariage. Violence et
Parente en Gevaudan, XVII', XVIII' et XIX' siecle, Paris,
Hachette, 1982.
K
he-Meritt M.-J., Vivre ă Bue-en-Sancerrois, teză pentru
«ciul
e
al HI-lea, Paris-VII, 1982.
^y D-, Visites aux paysans du Centre (1907-1934) (1934),
Paris, 1978
255
Hubscher R., L'Aghcultu re et la S oci6t6 rurale dans 1
Pas-de-Calais du milieu du XIX" siecle a 1914, Arras 197/
2 voi. Lehning J., Peasants of Marlhes, Economic
Developmem and
Family Organization in 19th Century France, Univesitv Of
North Carolina Press, 1980. Segalen M., Mari et Femme
dans la societe paysanne, Paris
Flammarion, 1980. - Nuptialite et Alliance. Le choix du
conjoint dans une corn-
mune de l'Eure, Paris, Maisonneuve et Larose, 1972.
Weber E., Peasants into Frenchmen. The Modemization of Rural
France, 1870-1914, Stanford University Press; 1976, trad.
fr., La Fin des terroirs. La modemisation de la France rurale
1870-1914, Paris, Fayard, 1983.

b) Burghezia

Actes de la recherche en Sciences sociales, „Le patronat" 1978

(21-22). Chaline J. -P., Les Bourgeois de Rouen. Une elite
urbaine du
XIX" siecle, Paris, Fondation naţionale des sciences
politiques, 1982. Charle Ch., Les Hauts Fonctionnaires en
France au XIX' siecle,
Paris /Julliard, „Archives", 1980. Daurnard A., La
Bourgeoisie parisienne de 1815 a 1848, Paris,
SEVPEN, 1963. - (sub dir. lui) Les Fortunes frangaises
au XIX' siecle, Paris,
Mouton, 1973. Estebe J„ Les Ministres de la Republique,
1871-1914, Paris,
Fondation naţionale des sciences sociales, 1982. Miller M.B.,
The Bon Marche; Bourgeois Culture and the Department
Store, 1869-1920, Princeton University Press,
1981. Perrot M., Le Mode de vie des familles
bourgeoises, 1873-
1953, Paris, A. Colin, 1961. Royer J.-P., Martinage R.,
Lecoq P., Juges et Notables au XIX'
siecle, Paris, PUF, 1982. Serman W., Les Officiers
frangais dans la nation, 1848-191*<
Paris, Aubier, 1982.

c) Lumea muncitorească, mediile populare

BIBLIOGRAFIE: 1. izvoare: Perrot M. Enquetes sur la con&
tion ouvriere en France au XIX" siecle, Paris, Microeditio
Hachette, 1972 ( în primul rând monografiile de fam
256
 redactate de Le Play şi şcoala sa); 2. lucrări: Noiriel G., Les
Ouvriers dans la societe frangaise, XIX'-XX' siecle, Paris,
Ed. du Seuil, col. „Points Histoire", 1986. Accampo E.,
Industrialization and the Working Class Family:
Saint-Chamond, 1815-1880, University Microfilms Inter-
national, Ann Arbor, Michigan, 1984. Burdy J-- P-> ^e Soleil
noir. Formation sociale et memoire
ouvriere dans un quartier de Saint-Etienne (1840-1940),
teză, - Lyon II, 1986. Chevalier L., Classes laborieuses et
Classes dangereuses â Paris
pendant la premiere moitie du XIX' siecle, Paris, Pion, 1958.
Frey M., ,,Du mariage et du concubinage dans les classes
populairesâ Paris en 1846-1847", AnnalesESC, 1978 (iulie-
august). Gribaudi M., Proces de mobilite et d'integration.
Le monde
ouvrier turinois dans le premier demi-siecle, teză, EHESS,
1985.
Jacquemet G., Belleville au XIX' siecle, Paris, EHESS, 1984.
Lequin Y., Les Ouvriers de la region lyonnaise, 1848-1914,
Lyon, PUL, 1977, 2 voi. Noiriel G., Lonwy. Immigres et
proletaires (1880-1980), Paris,
PUF, 1984.
Pierrard P., La Vie ouvriere â Lille sous le Second Empire,
Paris, Bloud et Gay, 1965. Ranciere J., „En allant â l'expo:
l'ouvrier, sa femme el les ma-
chines", Les Revoltes logiques, 1975 (1). - La Nuit des
proletaries. Archives du reve ouvrier, Paris,
Fayard, 1981. Reddy W., „Family and Factory: French
Linen Weavers in the
Belle Epoque ", Journal of Social History, 1975 (102-112).
■ The Rise of Market Culture. The Textile Trade and French
Society, 1750-1900, Cambridge University Press şi Paris,
Maison des sciences de rhomme, 1984.

<>• FIGURI ŞI ROLURI SEXUALE

J.-p. (prezentat de), Miserable et Glorieuse: la Femme du

XIX' siecle, Paris, Fayard, 1981. Lolloque Jules Ferry
( prezentat de F. Furet), Paris, EHESS,
1985. "illemin H., L'Engloutie. Adele, fille de Victor
Hugc
0830-1915), Paris, Ed. du Seuil, 1985. ■"biehler Y. şi
Fouquet C, Histoire des meres du Moyen Agt
anosjours, Paris, Montalba, 1977. ac Millan, Housewife
orHarlot: the Place ofWomen in French
Society, 1981.
257
Martin-Fugier A., La Bourgeoise. Femme au temps de P a
u/
Bourget, Paris, Grasset, 1983.
Perrot M., (sub dir. lui) Une histoire des femmes est-elle pos I
We?Marsilia, Rivages, 1984 (în special A. Fine, „Le trous'
seau"). Sarrazin H., £tis6e Redus ou la Passion du
monde, Paris La
Decouverte, 1985. '
Smith B.,Ladies ofthe Leisure Class. The Bourgeoises ofNorth-
em France in the Nineteenth Century, Princeton Universitv
y
Press, 1981.
Sohn A. M., „Les roles fe"minins dans la vie privee: approche
methodologique et bilan de recherches", Revue d'histoire
moderne et contemporaine, 1981 (octombrie-decembrie)
Tilly L.A.şi Scott J.W., Women, Work and Family, New York,
Hoit, Rinehart and Winston, 1978. Verdier Y., Fagons
de dire, Fagons de faire. La laveuse, la
couturiere, la cuisiniere, Paris, Gallimard, 1979.

7. COPILĂRIE, ADOLESCENŢĂ, EDUCAŢIE

Annales de demographie historique, 1973: „Enfance et societe"

(bibliografie importantă).
Berlanstein L. R., „Growing up as Workers in Nineteenth Cen-
tury Paris: the Case of the Orphans of the Prince Imperial",
French Historical Studies, t.XI, nr. 4, 1980. Boltanski L.,
Prime âducation et Morale de classe, Paris-La
Haye, 1969. Bouille' M., Les PSdagogies du corps. Lieux
et corps pedagp-
giques du XVIII' au XIX' siecle, doctorat de stat, Paris-VIII,
1984.
Compere M.-M., Du college au lycee (1500-1850). Genealogie
de 1 'enseignement secondaire francais, Paris, Gallimard/Julliard,
„Archivese", 1985. Cottereau A., „Travail, ecole,
familie. Aspects de la vie des
enfants d'ouvriers â Paris au XIXe siecle", Autrement, IX,
1977. Crubellier M., L 'Enfance et la Jeunesse dans la societe
franţaise
(1800-1950), Paris, A. Colin, 1970. Faye-Sallois F., Les
Nourrices a Paris au XIX' siecle, Pans.
Payot, 1980. Gelis J., Laget M. şi Morel M.-F.,
Entrerdansla vie. Naissances
et enfances dans la France traditionnelle, Paris, Gallimar
Julliard, „Archives", 1981. Gillis J. R., Youth and
History. Tradition and Change in Eut
pean Age Relations, 1770- Present, New York/Londra, Ac
demic Press, 1974.
258
 (,iehler Y., Bernos M., Ravoux-Rallo E., Richard E., De la
elte â la minette. Les jeunes fîlles de Vage classique â
pu
posjours, Paris, Temps actuels, 1983.
j^ge D., Paris et ses sans-famtile au XIX* siecle, teză pentru
ciclul al IlI-lea, Paris-VII, 1981.
livy M.-F-, De meres en fîlles. L'education des Francaises,
1850-1880, Paris, Calmann-Levy, 1984. uayeur E, L
'Enseignement secondaire des jeunes filles sous
la Troisieme Republique, Paris, Fondation naţionale des
sciences politiques, 1977. Mayer F. şi Gadille J.(colocviu
sub dir. lui), Education et Im-
ages de la femme chretienne en France au debut du XX'
siecle, Lyon, L'Hermes, 1980. Perrot M., „Sur la
segregation de l'enfance au XIX" siecle", La
Psychiatrie de l'enfant, 1982/1 t. XXV, pp. 179-207. -
„Quand la societe prend peur de sa jeunesse au XIXe siecle",
colocviul Les Jeunes etles Autres, prezentat de A. Percheron
şi M. Perrot, Paris, Centrul din Vaucresson, 1986, 2 voi.
Pouthas H., La Jeunesse de Guizot, Paris, Alean, 1936. Sartre
J.-P., L'Idiot de la familie: Gustave Flaubert de 1821 a
1857, Paris, Gallimard, 1971-1972, 3 voi. Schnapper B.,
„La correction paternelle et le mouvement des
idees au XIX" siecle", Revue historique, aprilie-iunie 1980.

8. VECINI ŞI SERVITORI

Ethnologie francaise, 1980 (aprilie-iunie), „Provinciaux et prov-

ince â Paris". Fraisse G., Femmes toutes mains. Essai sur le
service domes-
tique, Paris, Ed. du Seuil,1979. N., Les Travailleurs
immigrâs juifs â la Belle Epoque.
Le „Pletzl " de Paris, Paris, Fayard,1985.
c
Bride Th., The Domestic Revolution, The Modernization
>f Household in England and France (1820-1920 ), Londra,
1976.
«in-FUgjer A., La Place des bonnes. La domesticite feminine â
Paris en 1900 PariS( Grasset, 1979. son-Jourde F., La Colonie
auvergnate de Paris au XIX' siecle, pans, Bibi. historique de
la Viile de Paris, 1976.

DE FAMILIE ŞI RITURI PRIVATE

. Contribution â l'etude historique des congâs et des

Vl
>cances scolaires, Paris, 1971.
Bonnet S. şi Cottin A., La Communion solennelle, Paris 19<:Q
Burbabd R., La Vie quotidienne en France, 1870-1900 pa
s
Hachette, 1947. ' '
La Vie quotidienne en 1830, Paris, Hachette, 1957. Daumard
A. (prezentat de), Oisivete et Loisirs dans Ies societă
occidentales au XIX" siecle, Colocviu pluridisciplinar, Am'*
ens (noiembrie 1982), Abbeville, Paillart, 1983. Gerbod
P., La Condition universitaire en France au XIX" siecle
Paris, 1965. Guillaume P., La Population de Bordeaux au
XIX' siecle Paris
1972. ' '
Thuillier G., Pour une historie du quotidien en Nivernais au
XIX' siecle, Paris, Mouton, 1977. - L 'Imaginaire
quotidien au XlX'siecle, prefaţă de Yves Pelicier
Paris, Economica, 1985. Tulard J., La Vie quotidienne des
Franţais sous Napoleon, Paris
Hachette, 1978.

10. DRAME ŞI CONFLICTE

Adler L., L 'Amour a I 'arsenic. Histoire de Mărie Lafarge, Paris,

Denoel, 1985. Charuty G., Le Couvent des fous. L
'intemement et ses usages
en Languedoc aux XIX" et XX' siecle, Paris, Flammarion,
1985. Guillais J., La Chair de l'autre. La crime
passionnel au XIX'
siecle, Paris, Oii vier Orban, 1986. Levy F.-P., L 'Amour
nomade. La măre et 1 'enfant hors mariage
(XVI'-XX" siecle), Paris, Ed. du Seuil, col. „Libre â elles",
1981. Ripa Y., La Ronde des folles. Femme, folie et
enfermement au
XIX' siecle, Paris, Aubier, 1986.
Rouy H., Mămoires d'une alienee, Paris, P.Ollendorff, 1883.
Schnapper B„ „La separation de corps de 1837 â 1914. Essai
de sociologie juridique", Rcvue historique, aprilie-iunie
1978. Tricaud F., L'Accusation. Recherche sur ies
figures de
l'agression âthique, Paris, Dalloz, 1977.

11. CELIBATARI ŞI SOLITARI

XIX'
Arnold O., Le Corps et l'Ame. La vie des religieuses au &
siecle, Paris, Ed. du Seuil, col. „L'univers historique , j
Beaune J.-C, Le Vagabond et la Machine. Essai
0
 l'automatisme ambulatoire. Medecine, technique et societă,
1880-1910, Seyssel, Champ Vallon, 1983. o ne J-> Le
Celibataire francais, Paris, Sagittaire, 1976. nelbourg-
Delphis M., Masculin singulier. Le dandysme et son
histoire, Paris, Hachette, 1985. Frage A.şiKlapischCh.,
Madame ou Mademoiselle ? Itineraires
de Ia solitude feminine au XIX' siecle, Paris, Montalba,
1984. Goffman E., Asiles. Etudes surla condition sociale des
malades
mentaux et autres redus. Paris, Ed. de Minuit, 1972 (trad.
fr. după Asylums, New York, Anchor Books, 1961).
Kempf R-> Dandies. Baudelaire et Cie, Paris, Ed. du Seuil, col.
„Points", 1984. 0' Brien P., The Promise of Punishment.
Prisons in Nineteenth
Century France, Princeton University Press, 1982. Seigel
J., Bohemian Paris. Culture, Politics and the Boundaries
ofBourgeois Life, 1830-1930, New York, Elizabeth Sifton
Books, Viking, 1986.

Spaţii private (lucrări nemenţionate în note) 1.

STUDII GENERALE
Bertillon Dr. J., Essai de statistique comparee du surpeuplement
des habitations â Paris et dans Ies grandes capitales
europeennes, 1894. Burnet L., Villegiature et Tourisme
sur Ies cdtes de France,
Paris, Hachette, 1963. Daumard A., Maisons de Paris et
Proprietaires parisiens au XIX'
siecle, 1809-1880, Paris, Ed. Cujas, 1965. Devillers Ch.
şi Huet B., Le Creusot, naissance et
developpement d'une viile industrielle, 1872-1914, Seyssel,
Champ Vallon, 1981. -leb-Vidal M. şi Debarre-
Blanchard A., Architecture
domestique et Mentalites. Les traites et Ies pratique, XVI '-
XIX'siecle, in extenso, numerele 2 (1984) şi 5 (1984-1985).
■ La Maison. Espaces et intimi tes, nr. 9 (1986), Ecole
d'architecture, Paris-Villemin. srnandez M, La Ceinture
noire de Paris, histoire de la Zone,
. teză pentru ciclul al Hl-lea, Paris-VII, 1983.
ullard, Paris, la viile, 1852-1870, Paris, Champion, 1976.
e
irand R.-H., Les Lieux, histoire des commodites, Paris, La
°ecouverte, 1985. ' p arisien chez lui au XIX' siecle,
1814-1914, Archives
n
ationales, noiembrie 1976-februarie 1977.
261
m I Le Siecle de l'eclectisme, Lille 1830-1930, Bruxelles, Archiv
d'architecture moderne, 1979, t. I.
Thornton P., Authentic Decor. The Domestic Interior ison
1920, Londra, Weidenfeld, 1984.
es

°"
Veillard J.-Y., Rennes au XIX" siecle, architectes, urbanism
et architecture, Rennes, Ed. du Thabor, 1978.

2. REŞEDINŢE BURGHEZE

Aron J.-P., Le Mangeur du XIX" siecle, Paris, Laffont, 1973

Bedon M., Le Chiteau au XIX'siecle en Vendee, Fonte-
nay-le-Comte, Lussaud, 1971. Cardon E., L'Art au foyer
domestique, 1884. Chabot P., Jean et Yvonne, domestique
en 1900, Paris, Te-
ma-Editions, 1977. Derouet Ch., Grandes Demeures
angevines au XIX C siecle.
L'oeuvre de Ren6 Hode entre 1840 et 1870, Paris, Caisse
naţionale des monuments historiques, 1976. Marrey B. şi
Monnet J.-P., La Grande Histoire des serres et des
jardins d'hiver, 1780-1900, Paris, Graphite, 1984.
Petitpas M., Maisons de campagne, Villas et Cottages, 1913.
La Viile d'hiver d'Arcachon, Paris, Institutul francez de
arhitectură, 1983.

3. LOCUINŢA MUNCITOREASCĂ

Bourniquel M, Pour construire sa maison, 1919.

Flamand J.-P., (sub dir. lui), La Question du logement et le
Mouvement ouvrier francais, Paris, Ed. de la ViUette, 1981.
Godin J.-B.A., Solutions sociales (1871), Quimperld, La
Digitale, 1979. Guerrand R.-H., Les Origines du
logement social en France,
Paris, Ed. ouvrieres, 1966. Guillot E., La Maison salubre,
1914. Jean-Baptiste Godin et le Familistere de Guise,
Bruxelles, Ar-
chives d'architecture moderne, 1976. Jonas S., La Cite
de Mulhouse ( 1853-1870): un modele
d'habitation economique et sociale au XIX" siecle, Pan»1
ministere de l'Urbanisme et du Logement, secretariat de
Recherche architecturale, 1981, 2 voi. ,
Lucas Ch., Etude sur les habitations a bon marche en France
â l'etranger, 1899. js
Marrey B., Un capitalisme ideal (Menier a Noisiel), pan '
Clancier-Guenaud, 1984.
Mesnil Dr. O. du, L'Habitation du pauvre, 1890. . ft
Taricat J. şi Villars M., Le Logement a bon marche. Chrom
262
 Paris, 1850-1930, Paris, Ed. Apogee, 1982.
mp R-> Les Mineurs de Carmaux, 1848-1914, Paris, Ed.
ouvrieres, 1971, 2 voi.

4. LOCUINŢA RURALĂ
jjaudrillart H., Les Populations agricoles de Ia France, 1885-
1893, 3 voi. gouchard-Huzard L., Trăite des constructions
rurales et de leurs
dispositions, 1858-1860, 2 voi. poville A. de, Les Maisons
types, 1894 (51 de monografii despre
casele rurale). Layet A., Hygiene et Maladies des
paysans. âtude sur la vie
matârielie des campagnards en Europe, 1882. Perthuis de
Laillevaut, Trăite d'architecture rurale, 1810. Roux A.,
Recueil de constructions rurales et comtnunales, 1843. Vitry U.,
La Proprietaire architecte, 1827.

Indivizi şi intimităţi
1. IDENTITATE

Bernard D., Itinerants et Ambulants dans l'Indre au XIX' siecle,

teză pentru ciclul al IlI-lea, EHESS, 1982. Besanţon A.,
Histoire et Experience du moi, Paris, Flammarion,
1971. Freund G., Photographie et Socifte, Paris, Ed. du
Seuil, col.
„Points Histoire", 1974. Ginzburg C, „Signes, traces,
pistes. Recines d'un paradigme
de l'indice", Le Debat, noiembrie 1980. L'Homme, 1980/4,
număr special despre denominaţie; articole
semnate de A. Burguiere, M. Segalen, F. Zonabend efc.
Identites, catalog al expoziţiei organizate de Centrul naţional
al fotografiei, palatul din Tokyo, 1986. Kaluszynski M.,
Alphonse Bertillon, savant et policier.
L'anthropometrie ou le dâbut du fichage, masterat, Paris-
VII, 1981.
^ahoum V., „La belle femme ou la stade du miroir en histoire",
Communications, nr. 31, 1979.
tfouas L., Tricard J., Barriere B., Boutier J., Peyronnet J.-C,
Ltonard, Mărie, Jean... âtude de l'evoîution des prenoms R
depuis un millenaire, Paris, CNRS, 1984.
JI
'le A., L'Empire de la photographie, 1839-1980, Paris,
So 1982"
nta
8 S., La Photographie, Paris, Ed. du Seuil, col. „Fiction
et Cie", 1979.
263
2. CORPUL
§ o

Corbin A., Le Miasme et la Jonquille. L'odorat et l'i

social XVIII '-XX' siecle, Paris, Aubier-Montaigne,

I
Delumeau J., Le Peche et la Peur, Paris, Fayard, 1983.'
Desaive J.-P., „Le nu hurluberlu", Ethnologie franţaise, 1975
3-4. Gerbod P., „Les metiers de la coiffure dans la
premiere moiti'
du XXC siecle", Ethnologie francaise, ianuarie-martie 1983
Goubert J.-P., La Conquete de l'eau, L'avenement de la sânte â
1'âge industriei, introd. de Emmanuel Le Roy Ladurie, Paris
Laffont, 1986. Guermont M.-R, La „Grande fille".
L'hygiene de lajeune filie
d'apres les ouvrages medicaux (fin XlX'debut XX' siecle),
masterat, universitatea din Tours, 1981. Heller G.,
Propre en ordre, habitation et vie domestique,
1850-1930: 1'exemple vaudois, Lausanne, fid. d'En bas
1979.
Joutard Ph., „L'homme et son corps", L'Histoire, nr. 22.
Loux Fr., Le Jeune Enfant et son corps dans la medecine
traditionnelle, Paris, Flammarion, 1978. Loux Fr. şi
Richard Ph., Sagesse du corps: la sânte et la maladie
dans les proverbes francais. Paris, Maisonneuve et Larose,
1978. Murard L. şi Zylbermann P., Sanitas sanitatum et
omnia sanitas,
CERFI, 1980. Perrot Ph., Les Dessus et les Dessous de la
bourgeoisie. Une
histoire du vetement au XIX" siecle. Paris, Fayard, 1981.
- Le Travail des apparences ou les Transforwations du corps
feminin (XVIII '-XIX' siecle), Paris, Ed. du Seuil, 1984.
Shorter E., A History of Women's Bodies, New York, Basic
Books, 1982; trad. fr„ Le Corps des femmes, Paris, Ed. du
Seuil, 1984. Spivak M., „L'education physique et le
sport francais,
1852-1914", Revue d'histoire modeme et contemporaine,
ianuarie-martie, 1977.
Starobinski J., „Breve histoire de la conscience du corps", Re-
vue francaise de psychanalyse, 1981, 2. Vigarello G., Le
Corps redresse. Histoire d'un pouvoir
pedagogique, Paris, Delarge, 1978.
- Le Propre et le Sale. L 'hygidne du corps depuis le Moyen
Age, Paris, Ed. du Seuil, col. „L'univers historique", 1"»
Weber E., „Gymnastic and Sports in Fin de Siecle France.
Opium of the classes", American Historical Review, 19 voi 76
(70-98).
264
, ouFLETUL: VISUL, RUGĂCIUNEA ŞI
3#
MĂRTURISIREA

t) Visul
Beguin A., L 'Ame mmantique et le RSve, Paris, Jos6 Corti,
1937. nenjamin W., Charles Baudelaire. Un poete lyrique a
l'apogăe
du capitalisme, Paris, Payot, 1982. Benjamin W. şi Paris,
colocviu internaţional despre „Pas-
sagen-Werk", 1983, prezentat de Wismann H., Paris, Cerf,
1986. Bousquet J., Les Themes du reve dans la littSrature
romantique,
Paris, Didier, 1964.
Gusdorf G., L'Homme romantique. Paris, Payot, 1984.
Jeanneret M., „La folie est un reve: Nerval et le Dr. Moreau de
Tours", Romantisme, nr.27, 1980.
Raymond M., Romantisme et Reverie, Paris, Jose Corti, 1978.
Steiner G., „Les reves participent-ils de l'histoire? Deux ques-
tions adressees â Freud", Le Debat (25), mai 1983.

b) Pietate şi confesiune

Bernos M., „De l'influence salutaire ou pernicieuse de la femme

dans la familie et la societe", Revue d'histoire moderne et
contemporaine, iulie-septembrie 1982. Boutry Ph., Les
Veneres Pasteurs du diocese de Belley.
Cheminement des mentalites et des opinions religieuses
dans lesparoisses du diocese del'Ain de 1815â 1880, teză
pentru cliclul al IH-lea, Paris-I, 1983. ■„Reflexions sur la
confession au XIXC siecle", Pratiques de la
confession des Peres du desert â Vatican II, Paris, Cerf,
1983.
" "L'anticlerical, la femme et le confessionnal", L'Histoire,
nr.16.
-abanis J„ Michelet, le Pretre et la Femme, Paris, Gallimard,
1978.
olv
y G., Religion et Societe. Le diocese de Montpellier au
XIX' siecle, teză, Paris, 1972.
u
Ş'n B., Le Miracle et le Quotidien. Les ex-voto provengaux,
itnages d'une societe, Aix universite, 1983. mre Y.-M., Une
chretiente au XIX" siecle. La vie religieuse fes populations
du diocese d'Arras, 1840-1914, Lille, ^ presses
Universitaires, 1977. Sree M., „Confession et penitence dans
les visites pastorales
265
 et Ies statuts synodaux bretons, XIXc-XXe siecle", Pratique
de la confession (...), op. cit. Langlois C, Le Diocese de
Vannes au XIX' siecle (1800-1830)
Paris. Marcilhacy Ch., Le Diocese d'Orlâans sous
1'Episcopat de Mgr
&
Dupanloup, Paris, Pion, 1962.
Michaud S., Muse et Madone. Visages de la femme de la
R6volution francaise aux apparitions deLourdes, Paris Ed
du Seuil, 1985. ' '
Pelckmans P., „Le pretre, la femme et la familie: notes sur
Tanticlericalisme de Michelet", Romantisme, nr.28, 19go
Pieirard P., L 'Eglise et Ies Ouvriers en France (1840-1940)
Paris, Hachette, 1984. Sa vait C, Le Livre catholique temoin
de la conscience religieuse
en France au XIXe sitele, teză, Paris-Sorbonne, 1981.

4. LOISIR-URI SOLITARE ŞI PLĂCERI SECRETE

a) Lectură şi muzică

Amaouche-Antoine M.-D., „Espe'raza, 1870-1940: une viile

ouvriere chante", Ethnologie francaise, 1986. Bailbe J.-
M., Le Roman et la Musique en France sous la
monarchie de Jullet, Paris, Minard, 1969. Borreil J.
(prezentat de), Les Sauvages dans la citi. Autoâman-
cipation du peuple et instmetion des prol6taires au XIX'
siecle, Seyssel, Champ Vallon, 1985. Fabre 0., „Le livre
et sa magie. Les liseurs dans les societe
pyrene"ennes aux XIX" et XXesiecles", Pratiques de la lec-
ture ( R. Chartier ed.), Marsilia, Rivages, 1985. Lamarre
A., L'Enfer de la III ' Rdpublique. Entrepreneurs
moraux et pomographes, teză, Paris-VII, 1986. Lenoir R.,
„Note pour une histoire sociale du piano", Actes de
la recherche en sciences sociales, nr.28, iunie 1979.
Ozouf J. şi Furet F., Lire et tâcrire. L'alphabe'tisation des
Frangais de Calvin â Jules Ferry, Paris, Ed. de Minuit, 1977.
Parent-Lardeur R, Lire a Paris au temps de Baltac. Les cabi-
nets de lecture â Paris, 1815-1830, Paris, EHESS, 1981.
Pich E., „Pour une d6finition de la po6sie comme phenomine
social au XIX" siecle", Romantisme, nr.39, 1983. Pistone
D., Le Piano dans la littârature franţaise des origi!>eS
jusque vers 1900, Paris, Champion, 1975. Thiesse A.-M.,
Le Roman du quotidien. Lecteurs et lectuft
populaires â la Belle âpoque, Paris, Chemin vert, ' . '
Vezi Histoire de 1 'edition francaise, t. III, Le Temps des ăditet»
266
 Du romantisme â la Belle Epoque, Martin H. J. şi Chartier
R. ed., Paris, Promodis, 1985.

b) Obiecte şi colec{ii
gaudrillard J., Le Systeme des objets, Paris, PUF, 1968. giasi
J.-M. de, „Systeme et deviance de la collection de l'dpoque
romantique", Romantisme, nr. 27, 1980. Boime A., „Les
hommes d'affaires et Ies arts en France au XIX'
siecie", Actes de la recherche en sciences sociales, nr.28,
iunie 1979. Martinet Ch., „Objets de familie, objets de
musee, ethnologie
ou museologie", Ethnologie francaise, 1980,1. Martin-
Fugier A., „La douceur du nid. Les arts de la femme â
la Belle Epoque", Urbi, V. Pomian K., „Entre l'invisible et
le visible: la collection", Libre,
1978, nr.2-3.

c) Animale şi păpuşi

Agulhon M., „Le sang des betes. Le probleme de la protection

des animaux en France au XIX" siecle", Romantisme,
„Sangs" nr.31, 1981.
Capia R., Les Poup6es franţaises, Paris, 1979. - „L'âge d'orde
la poupee au XIX' siecle", Histoire delapoup6e,
Expozi{ia din Courbevoie, 1973-1974. Manşon M., „La
poupee, objet de recherches pluridisci-
plinaires", Histoire de l'education, aprilie 1983, nr.18.
Pelosse V., „Imaginaire social et protection de 1'animal. Des
amis des betes de 1 'an X au Idgislateur de 1850", L 'Homme,
XXI şi XXII, octombrie-decembrie 1981 şi ianuarie-martie
1982. E., Histoire de la protection des animaux en France
au
XIX'siecle, DEA, Paris-VII, 1982.

5
- DRAGOSTE ŞI SEXUALITATE
Aitneren France (1760-1860), acte ale colocviului internafional
de la Clermont-Ferrand, adunate şi prezentate de P.
Viallaneix şi J. Ehrard, Clermont-Ferrant, 1980, 2 voi.
ot
nmunications, nr.35, „Sexualites occidentales", articole de
Ph. Aries, A. Bejin, M. Pollak (în special asupra homosexua-, ,
'«aţii) etc. Histoire, ianuarie 1984, „Amour et Sexualitd".
267
i
 , „r.4 l97fi
j*'* ă**
"X«-ALA

Bercherie R, „i

Carroy-TWraTd

Th.;

St
^ ob in S ki j t ;, ^ 't oa mn a
 a
Le
«-enom ane, 1986.

i
268
 de la fin du XIX* siecle", Recherches, nr.29, decembrie 1977
L 'HaJeine des faubourgs. Lalouette J., „Le discours
bourgeois sur Ies de'bits de boisson
aux alentours de 1900", ibid. Liedekerke A., de, La
Belle Iipoque de 1'opium, Paris La
Difference-Le Sphinx, 1984. Marrus M.-R.,
„L'alcoolisme social â la Belle fipoque"
Recherches, nr.29, op.cit.
PloneVez Ci „L'Alcoolisme dans Ies milieux ouvriers â Paris
1880-1914, masterat, Paris-VII, 1975.
s.
c) Sinucideri

Baechler }., Les Suicides, Paris, Calman-Levy, 1975. Chesnais

J.-C, Les Morts violentes en France depuis 1826 Paris, PUF,
1976.
-Histoire de la violence, Paris, Hachette, col. „Pluriel", 1982.
Durkheim E., Le Suicide, Paris, PUF, 1930, ed. noua.

d) Asistenta medicală: medicina şi viaţa privată

Cottereau A. (sub dir. lui), „L'usure au travail", Le Mouvement
social, iulie-septembrie 1983, nr.124. „La tuberculose: maladie
urbaine ou maladie de l'usure du travail? Critique d'une
Epidemiologie officielle: le cas de Paris", Sociologie du travail,
nr.78. Guillaume P., Du desespoir au salut: les tuberculeux aux
XIX"
et XX' siecles. Paris, Aubier, 1986.
Kniebiehler Y. şi Fouquet C, La Femme et les savoirs, Paris,
Hachette, 1983.
Lăonard J., La Medecine entre lespouvoirs etles savoirs, Paris,
Aubier, 1979.
- La France mSdicale. Medecins et malades au XIX" siecle,
Paris, Gallimard, 1978.
- La Vie quotidienne du mădecin de province au XIX" siecle,
Paris, Hachette, 1977.
Peter J.-P., „Les medecins et les femmes", Miserable et
Glorieuse: la Femme du XIX" siecle, lucrare prezentată de
J.-P. Aron, Paris, Fayard, 1981.
e) Alienistul, psihologul şi viata privată
Baumfelder-Bloch E., Medecine et Societe face â l'e
anormale de 1800 a 1940, teză pentru ciclul al IH-lea
EHESS.1983.

270
 CastelR.,L-Ordrep S ychiatrique t I L'
Paris, Ed. de Minuit, 1976 & 0 T &

1altinism
FoucaultM., Naissance de la clini™, u
gard medical, Paris, PUF ^3 "****«« dki re-
Gauchet M. şi Swain G La P f
revo'nTn 5- rCSprit humai "-
L'Institution asilaire et la rev
Gallimard, 1981. olution democratique, Paris,

octombrie-decembrie 1980 Pinell

P. şi Zafiropoulos M scolaire. De
I a d i ' ' de

Roudmesco E
 f
Seuil, - ». 1925-1985,
1986. Paris,
^ ^
LISTA ILUSTRAŢIILOR

214. în cartierul Buttes-Chaumont, la Paris, un imobil

destinat micii burghezii. El este împodobit cu graţiile
la modă ale faimoasei Art Nouveau: efecte de apareiaj
foarte îngrijite, feronerie ornamentată cu o ramură
de iederă - temă la modă -, ici şi colo, motive sculptate.
Lipsa unei intrări monumentale şi a etajului nobil, ca
şi voinţa de a nu destina, ca până atunci, ultimul nivel
servitorilor atestă o mutaţie în spirit la arhitecţii
influenţaţi de mişcarea socială de la începutul 221.
secolului al XX-lea.
215. Arhitectul Theo Petit se numără printre cei care au
popularizat formulele lansate de Art Nouveau la
începutul secolului al XX-lea; el a construit la Paris
222.
mai multe ansambluri de dimensiuni remarcabile.
Deseori, a recurs la serviciile sculptorului H-
Bouchard, artist legat de simbolism şi chiar de
populism. (Paris, Bibi. Naţ.)
216. E. Renaud a făcut parte din grupul arhitecţilor care,
începând cu Monarhia din Iulie, au readus Renaşterea
la modă: dovadă acest celebru imobil din piaţa
Saint-Georges (arondismentul al iX-lea)-
Ornamentaţia sfidează utilitarismul burghez, dar
223.
simetria faţadei este perfectă... (Paris, Bibi. Naţ.) ^
217. în aceste două imobile „haussmanniene" care se p
întâlni în mii de exemplare pe străzile cartiere!
rezidenţiale din Paris şi din provincie, sing "
originalitate rezidă în „bow- window"- bovin ^
metalic, recent pus la punct: aceasta este grădina ^
iarnă a burgheziei mijlocii. (în stânga: s t ^j 224.
Vaugirard, nr.95. în dreapta: strada Mozart, nr. ■
218. în capitala fascinantei Art Nouveau, fierul înfl°
272
273
liber pe faţadele clădirilor. Pentru magazinul unui
negustor de seminţe, proprietar al imobilului în care
este şi sediul societăţii sale comerciale, familia Gutton
- unchiul şi nepotul-, fără să inoveze în ordonanţa
generală a construcţiei, polarizează atenţia asupra
ORIEL: aici fierul este dominant, tratat cu motive
abstracte sau cât mai aproape de imitaţia naturii.
(Nancy, strada Benit, nr.2)
De-a lungul secolului al XlX-lea, şcolile de bele-arte
au preferat modelele concepute de Antichitate şi Rena-
ştere. Fiecare faţadă - o operă de mare îndrăzneală
-este o antologie, iar cea din imagine oferă un exemplu
de lux, deoarece în acest caz s-a recurs la talentul
unui sculptor. Totul, în această dezordine, evocă
amintiri mitologice şi nu poate fi apreciat, în mod
firesc, decât de cei care au urmat studii „clasice". (C.
Daly, La Architecture privee au XIX' siecle, 1872,
Paris, Bibi. Naţ.)
în imobilele rezervate clasei dominante, scara se
impune de la început. Nu este un simplu spaţiu de
distribuţie, ci un loc de reprezentare. Aşa se explică
balustrada lucrată cu grijă, lampadarele, statuile din
diverse materiale. (C. Daly, L 'Architecture privee au
XIX siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) Observator
incisiv, Daumier, în bogata sa galerie de tipuri
sociale contemporane lui, nu a putut să-1 uite tocmai
pe portar. De asemenea, a consacrat numeroase
litografii raporturilor dintre proprietari şi locatari.
(Paris, Bibi. Naţ.)
încă de pe timpul domniei lui Ludovic-Filip, albumele
destinate instruirii fabricanţilor de mobilă devenau
tot mai numeroase, clienţilor bogaţi propunându-li-se
extravaganţe de cel mai desăvârşit prost gust. Spre
exemplificare, iată o sufragerie, în care deasupra unui
bufet extraordinar iese în evidenţă o farfurie tip
Bernard Palissy; se mai pot observa vase chinezeşti
şi urne funerare. (Felix Lenoir, proiect pentru o
sufragerie, 1874. Paris, Muzeul Artelor Decorative)
Salonul este gol, deoarce mobilele au fost evacuate
pentru serata dansantă, rit obligatoriu al universului
burghez. Alături de Jean Beraud, Tissot - redescoperit
de curând - a fost unul dintre cei mai buni pictori ai
vieţii mondene de la sfârşitul veacului al XlX-lea.
(James Tissot, Prea devreme, 1873, Londra, Guildhall
Art Library)
Patul cu baldachin îşi continuă lunga sa carieră, în
vreme ce noul dulap cu oglindă, combinaţie între
 oglinda tip „psiche" şi vechiul dulap cu două uşi v
putea fi descoperit, în curând, peste tot. (Leger, pro'je a
pentru decorarea unei camere, 1844, Paris, Muzeul
Artelor decorative)
225. Epoca de aur a pânzei imprimate se situează în prj ma
jumătate a secolului al XlX-lea, dar, chiar şi atunci
pastişa triumfă. Pentru a ornamenta mobilele
neogotice sunt folosite toate motivele arhitecturale
ale catedralelor, rafinate cu ajutorul unor adaosuri
fanteziste de cel mai bun efect...(Paris, Muzeul Artelor
decorative)
226. Interiorul acestei bucătării de castel sau de locuinţă
particulară cuprinde un inventar complet - inclusiv
rezervor de apă - înainte de apariţia maşinii de gătit
(Paris, Bibi. Artelor decorative) Decoraţia florală cu
227. şablon ţine de influenţa exercitată de Art Nouveau,
dar o asemenea îngrămădire de articole sanitare, la
începutul secolului al XX-lea, nu se putea întâlni în
nici un cabinet de toaletă. Este vorba de o vitrină
publicitară, în care se prezintă întreaga gamă
fabricată de casa Jacob Delafon. Se poate remarca
aici un bideu, accesoriu încă departe de a se bucura
de unanimitate. (Paris, Bibi. Artelor decorative)
Dacă un loc merită cu prisosinţă calificarea de spaţiu
228. de depozitare, atunci acesta este bucătăria din
imagine, adevărat capernaum. Va trece mult timp până
când raţionalitatea burgheză să domnească în această
încăpere, în care stăpânii nu intră niciodată. (Atget,
Bucătăria unui negustor, Paris, Bibl.Naţ.) Mult
timp, la Lille, vidanjarea şanţurilor cu dejecţii a fost
229. făcută de micii meseriaşi care, dis-de-dimineaţă,
parcurgeau oraşul într-o căruţă, trasă de un cal, pe
care se aflau butoaiele. In ele se încărcau
excrementele, pe care „căcănarii" le cumpărau de la
gospodine şi de la servitoare, revânzându-le după
aceea cultivatorilor. Această practică medievală nu a
încetat decât în 1889. (publicaţia Le Lillois, 7 iu'ie
1889)
Acest frumos closet cu piedestal, plasat într-un spaţ'u
230. carelat, frumos dimensionat, nu va intra în ' ocU'll^/ cu
pretenţii decât după 1900. Căci, abia prin anii 1883.
autorităţile sanitare şi pontifii arhitecturii vor
convinşi de necesitatea c/o5ef-ului (rezervor cu ap.
curentă), utilitate dusă până la perfecţiune de enŞ'ţj'
(Hellyer, Trăite de la salubri te des maisons, l»
Paris, Bibi. Naţ.)
231- Prinţul Jerome Napoleon - spre deosebire de vărul
său, împăratul - nu ţinea neapărat să fie „modern".
Amant al actriţei Rachel, a vrut cu tot dinadinsul să-i
construiască un cadru de tragedie antică: aşa s-a născut
casa pompeiană de pe strada Montaigne, operă a
arhitectului Alfred Normand. în imagine, se observă
peristilul ionic tetrastil care precedă casa; atrium-ul,
copiat după modelul roman, a servit ca decor pentru
multe încăperi inspirate din Antichitate. (Godefroy,
Paris, Bibi. de istorie)
232. Grădina de iarnă, exterioară clădirii propriu-zise, se
întâlneşte frecvent în epocă, atât la Paris, cât şi în
provincie. (Acuarelă de Vandenbergh, 1890-1891,
Lille, Arhivele departamentale ale Nordului) Moda
233. neogotică va persista până la sfârşitul secolului al
XlX-lea: acest castel urban este o exemplificare
tipică a stilului în cauză, care foloseşte la întâmplare
frontoanele şi pinaclurile, relansate de Viollet-le-Duc
în câteva edificii exemplare. (Paris, Bibi. Naţ.) în
234. secolul al XlX-lea, nu mai există castel sau
reşedinţă burgheză care să nu dispună şi de o sală de
biliard. Arhitecţii, în lipsa referinţelor, îşi permit orice
îndrăzneală. în spaţiul tip „Renaissance", reprezentat
aici, atârnă de plafon diverse ornamente arhitecturale
total inutile, în vreme ce lustra în stil olandez,
modificată ca să asigure un maxim de iluminare,
coboară deasupra unei mese de biliard decorate în
stilul încăperii. (C. Daly, L'Architecture privee au
XIX siecle, 1872, Paris, Bibi. Naţ.) în casa pe care
235. i-o oferise vărul său, Napoleon al IH-lea, în 1857,
prinţesa Mathilde primea scriitori şi artişti. Cine ar fi
putut rezista farmecului special al sufrageriei?
Lumina vine dinspre zenit printr-un uriaş acoperiş de
sticlă şi învăluie încăperea, ornamentată cu arbuşti şi
plante. Alături, pe verandă, un amestec irezistibil de
flori şi o „harababură" de bibelouri. (C. Giraud,
Veranda prinţesei Mathilde, de pe strada
Courcelles, Paris, Muzeul Artelor decorative)
236. Castelul ideal, visat de Viollet-le-Duc, a găsit un inter-
pret fidel în persoana arhitectului angevin Rene Hode:
el şi-a pus talentul în slujba aristocraţiei locale, care
îşi va câştiga cu uşurinţă, încă din vremea Restauraţiei,
poziţiile politice şi sociale de dinainte de 1789. (Rene
Hode, desen reprezentând castelul de la Baronniere,
Muzeul din Angers.)
237. Această mare vilă de pe coasta bască nu poartă încă
amprenta stilului local, care va face în curând furori

275
■m în regiune. Prin rafinamentele de volumetrie şi D •
disimetria faţadei, unde se remarcă un vitraT
neaşteptat, acest tip de construcţie nu este departe ijU
îndrăznelile promovate de Art Nouveau. (Paris B'h^
Naţ.)
238. Acoperişul în pantă atestă vechimea acestei locuint
rurale cu scară exterioară - o soluţie pentru înlesnire
accesului - aşa cum se pot întâlni în numeroase regiu^
ale Franţei. Indiferenţa ţăranilor la cadrul în care
trăiesc este aici manifestă: lipsa burlanelor, iedera
parazitară ce atârnă pe pereţi, curtea neîngrijită. Cu
239. aceste case acoperite cu paie, lipite unele de altele se
atinge gradul zero al locuinţei ţărăneşti. Acest decor
„pitoresc" a supravieţuit mult după cel de-al doilea
război mondial în diverse zone de pe teritoriul francez
(Famin, Paris, Bibi. Naţ.)
240. în această încăpere unică dintr-un interior rural, care
îmbină bucătăria, camera comună şi dormitorul, în
care paturile cu perdele au rămas mult timp
tradiţionale, prezenţa unei maşini de gătit din fontă
este un semn de modernitate. Această stradă din
241. centrul Parisului - cartierul Halelor - este un
vestigiu din Parisul medieval (secolul al XHI-lea),
care se va păstra intact până în 1936, în ciuda
includerii sale pe lista zonelor insalubre înainte de
1914.
242. „Cartierele" de acest tip, îngrămădire de barăci pe
care o vom regăsi ceva mai târziu în zonele lotizate
de la periferie, sunt numeroase la Paris până târziu
după primul război mondial. Ele au fost descrise de
observatori sociali dintre cei mai calificaţi, iar
specialiştii cazierului sanitar al caselor din Paris nu
ignorau această situaţie. O perioadă prea lungă „oraşul
lumină" a fost pentru mulţi oameni un oraş sordid.
(Atget, Cite Trebert, porte d'Asnieres, 1913, Paris,
Bibi. Naţ.)
243. Zona, această centură neagră de metereze, devenite
inutile după războiul din 1870, a obsedat imaginaţia
parizienilor „respectabili" până la distrugerea ei < n
1925. Aici era, într-adevăr, teritoriul golanilor, a
vagabonzilor. Locuite de fapt de către o populaţ' e
formată din „culegători" de zdrenţe şi proletari, W
majoritate încadraţi în muncă, aceste locuri cu
curat serveau încă drept promenadă, de „cen
verde" pentru un oraş incapabil să proiecteze gra _';
publice de la instaurarea celei de a Treia R' Holera
a fost epidemia majoră a secolului al
276
 şi puţine au fost aglomerările urbane importante care
au reuşit să scape de acest flagel. Ultima sa
manifestare a avut loc în 1892: în departamentul
Senei au murit 1 797 de persoane, dintre care 906
numai la Paris. (Desen de Steinlen pentru Dans la rue,
chansons et wonologues de Aristide Bruand, Paris,
Bibi. de istorie)
Primul proiect de cartier muncitoresc, strada Roche-
chouart (arondismentul al IX-Iea); se poate observa
curtea centrală cu vitralii, de care Godin îşi va aminti
poate când îşi va concepe Familisterul. (Paris, Bibi.
Naţ.)
246. Acest proiect de aerodom prezentat în 1865 de
inginerul Jules Borie într-o broşură de 46 de pagini
este puternic impregnat de spirit fourierist: caracter
unitar al ansamblului şi preocupare de a separa căile
pietonale de cele destinate vehiculelor. (Paris, Bibi.
Forney)
247. Fourieristul catolic Victor Calland, arhitect diplomat
Ia Şcoala de Bele-Arte din Paris, a vrut să realizeze
visul maestrului său concepând acest palat destinat
coproprietarilor provenind din toate clasele sociale.
Godin va intra în contact cu el, dar nu se ştie de ce
Calland nu a fost însărcinat cu construirea Familiste-
rului. (Calland-Lenoir, Institution des palais de
familie, 1858, Paris, Bibi. Naţ.) Godin şi prima
248. echipă care a condus uzina şi Familisterul. Soţia sa
este şi ea prezentă şi nu doar formal... (Arhivele
Rabaux)
249. Această vedere de ansamblu a Familisterului
reproduce planul dat de Fourier în tomul al II-lea
din Trăite de î'association domestique-agricole
(1822). (Jean-Baptiste Andre Godin, Solutions
sociales, 1872, Paris, Bibi. Naţ.)
250. Fiecare curte interioară a Familisterului are un
acoperiş de sticlă mobil. Acest dispozitiv, combinat
cu sistemul de paliere care înconjurau etajele,
permitea desfăşurarea a numeroase ceremonii şi
serbări ce ritmau viaţa personalului lui Godin.
(Arhivele Rabaux)
251. Godin nu a fost primul industriaş care s-a gândit să
construiască, în apropierea locuinţelor, şi un magazin
ce putea să ofere o mare diversitate de mărfuri la
preţ redus. Cu o diferenţă însă: aici, raioanele erau
la fel de bine aprovizionate ca şi cele din reţeaua
comercială a oraşului Guise. (Arhivele Rabaux)
252. Şcolile Familisterului fuseseră stabilite
urmând

277
 preceptele lui Fourier. Mai târziu ele vor fi integr
în Educaţia naţională. (Arhivele Rabaux)
253. Creşa permitea muncitoarele din Familister să lucrez
fără a se îngriji de noii lor născuţi de care se ocur> e
un personal specializat. (Arhivele Rabaux)
254. Celebra culegere a lui Muller şi Cacheux este mărturia
cea mai completă pe care o avem cu privire la locuinţa
muncitorească din secolul al XlX-lea. Această planşa
demonstrează calitatea deosebită a pavilioanelor din
Noisiel, care nu dispuneau totuşi nici de apă curentă,
nici de hazna (Paris, Bibi. Naţ.)
255. La Noisiel, Menier va prefera soluţia pavilioanelor
pentru două familii. Ele vor forma adevărate străzi
care există şi astăzi.
256. în 1909, Societatea minelor din Dourges construise
deja cinci sute de pavilioane de acest tip pentru
personalul ei. începe astfel epoca de aur a casei
normande din paiantă care va invada Franţa, la
concurenţă cu tipul basc. (Gaston Le Fol, Petites
Constructions a loyer economique, 1913, Paris, Bibi
Naţ.)
257. Acest cartier nu ţine cont de ierarhizarea spaţiului:
arhitectul s-a mulţumit să alinieze mai multe serii de
case. Acest model însă va fi preponderent: începând
cu 1920, idealul pavilionar nu mai este luat în discuţie
decât de reprezentanţii Mişcării moderne în
arhitectură, precum Le Corbusier. (M. Bourniquel,
Pour construire sa maison, 1919, Paris, Bibi. de
istorie)
258. Stilul neogotic va invada arhitectura franceză din
secolul al XlX-lea. Construcţiile hibride se înmulţesc:
acoperişuri în pantă prevăzute cu mari pinioane şi cu
belvedere rarisim, ca în imaginea de faţă. (L. Isabey,
Villas, Maisons de viile et de compagne composee
sur Ies motifs de habitations de Paris moderne, 1864,
Paris, Bibi. de istorie)
259. Societatea anonimă a locuinţelor muncitoreşti din Pas-
sy-Auteuil a fost o întreprindere îndrăzneaţă de
„reconciliere socială". Ea a grupat aproximativ o suta
de pavilioane în faţa cărora era plasată o grădiniţa
înconjurată cu gard. Ele există şi astăzi. (E. Cacheu -
L'Economiste pratique, Paris, Bibi. Naţ.)
260. Suntem insuficient informaţi cu privire la această tu -
daţie pentru locuinţe de tranziţie, gradul cel mai
jos pe scara accesului la proprietate. (i ^
261. Interior al unei familii de muncitori „înstărită : o
bufete, unul fiind împodobit cu vase de nuntă, Per

2 78
 duble la fereastră, diverse fotografii înrămate.
Concursurile de mobilier ieftin se înmulţesc la
începutul secolului al XX-lea, majoritatea realizărilor
fiind opera decoratorilor care se revendică din Art
Nouveau. Din păcate, aceste piese de mobilier nu au
cunoscut răspândirea aşteptată de promotorii lor, căci
marile magazine controlau deja cu fermitate piaţa
mobilierului popular: sufrageria tip Henri II era
încăperea cea mai importantă. (Concurs din anul 1905,
Paris, Bibi. Artelor decorative) Privind această
faţadă, la care lintourile s-au bucurat de o atenţie
specială, nimeni nu ar putea să recunoască o casă
„economică". Edificiul a fost totuşi conceput pentru
familii muncitoreşti; de remarcat că la subsol
fuseseră prevăzute ateliere. (Gaston Le Fol, Grandes
constructions â loyer economique, Paris, Bibi. de
istorie)
Tot pentru Grupul caselor muncitoreşti, A. Labussiere
a construit în 1908 marele ansamblu de pe bulevardul
Daumesnil (arondismentul al XH-lea). în jumătate
dintre apartamente, bucătăria - care era dată complet
echipată - era semicomandată, comunicând cu
sufrageria, ceea ce părea mai potrivit - credeau
conducătorii Fundaţiei - cu aspiraţiile micilor
funcţionari legate de gospodărie. (Gaston Le Fol,
Grandes constructions a loyer economique, Paris,
Bibi. de istorie)
265. Biblioteca de imobil a figurat în programul majorităţii
constructorilor de locuinţe sociale.'.. (Imobil
aparţinând Fundaţiei Grupului de case muncitoreşti,
strada Ernest-Lefevre, nr.5-7, 1907) Neobositul
266. Labussiere - aici împreună cu confratele său
Longerey - a fost în 1911 autorul unui hotel
popular pentru bărbaţi, care număra 743 de camere.
Pentru prima oară în istoria construcţiilor pariziene,
un muncitor celibatar se putea bucura de o cameră
decentă, cu tot confortul şi serviciile oferite de un
hotel bun. (Arhivele Bernard Marrey) Această
267. clădire din 1909, construită pe Boulevard de
l'Hopital (arondismentul al XlII-lea), opera lui
Sauvage şi Sarazin, oferă un model sobru care îşi
devansează cu mult epoca: construcţie din beton,
acoperiş în terasă pentru plajă, ornamentaţie redusă
la un placaj ceramic. (Gaston Le Fol, Grandes
Constructions a loyer economique, Paris, Bibi. de
istorie) Imobilul din strada Praga, nr. 10, a fost
268. construit în

279
 1909 de arhitectul H. Provensal şi echipa sa. fsjj ■
nu îl deosebeşte de casele burgheze din
perioadă: materiale de calitate, intrare monument i-
balcon din piatră, sculpturi care preaslăvesc
singura notă insolită... (Gaston Le Fol, and.
constructions ă loyer economique. Paris, Bibi T
istorie)
269. în ansamblul din strada Praga figura în mod firesc s'
o infirmerie model care răspundea tuturor exigenţelor
noii igiene: ferestre mari şi placaj de ceramică albă
ca la metrou. Scaunele din lemn curbat erau furnizate
de celebra fabrică austriacă a fraţilor Thonet. (Gaston
Le Fol, Grandes constructions ă loyer economique
Paris, Bibi. de istorie)
270. Complexul din strada Sa'i'da era destinat familiilor al
căror venit nu depăşea 6 franci pe zi. Alături se înălţa
construcţia unui stabiliment de băi-duşuri deschis în
fiecare zi şi un pavilion rezervat bătrânilor, cupluri
sau văduvi.
271-272. Cu Georges Cochon se încheie epopeea anarhistă a
„antiproprietarilor", cărora nu le-a lipsit niciodată
umorul. Se va trece mai târziu la forme de acţiune
mai „serioase": eficacitatea lor rămâne încă de
dovedit... (Jucărie din lemn traforat şi carton pictat,
1900, Laduz, Muzeul rural al Artelor populare)
273. Brevannes, Porticul renaşterii. (Col. R. Debuisson)
274. Etienne Azambre, Vara. (Salonul din 1902)
275. Reducând costurile de realizare a fotografiei produse
în serie, Disderi a făcut posibilă popularizarea
portretului. Datorită lui cartea de vizită devine mai
pertinentă; ea pare că solicită chiar să figureze în
albumul familiei. Poza fotografică, aici foarte
elaborată, face parte din procedurile de rafinare a
modului de prezentare în faţa celuilalt. (Disderi,
Cartes de visite groupees, Paris, Bibi. Naţ.)
276. Combinaţia carte poştală-portret fotografic
autorizează distribuirea fără pudoare de serii întregi
de imagini personale. Medalionul aristocratic de la
începutul veacului îşi încheie astfel, aici, sub forma
de simulacru declinul social.
277. Pe neaşteptate, la sfârşitul secolului, cartea poştala
se răspândeşte în milioane de exemplare în tot
Occidentul. Ea facilitează astfel lărgirea reţelei de
corespondenţă, contribuie la strângerea legătunlo
ta care întăresc parentela sau cercul de prieten ,
* stimulează colecţionarea şi plăcerea de a avea u
album de amintiri. Formulele stereotipe pe care

280
 foloseşte duc la economisirea efortului; cartea poştală
îi ajută astfel pe acei indivizi care până atunci ignorau
scrisul epistolar să-şi exprime sentimentele la distanţă.
Artistul de la sfârşitul secolului, fascinat şi tulburat,
ca şi spectatorii cărora li se adresează, de intimitatea
femeii singure, se delectează cu aceste buze oferite
de două ori. în vreme ce identificarea subiectului cu
trupul său se operează treptat, răspândirea oglinzii
tip „psiche", în care te poţi vedea de sus până jos,
stimulează ascensiunea narcisismului. (în fa/a
oglinzii, 1890, Paris, Bibi. Artelor decorative)
279. Fotografia înregistrează creşterea ponderii
sentimentelor în sânul celulei familiale restrânse şi
importanţa decisivă a bebeluşului, devenit, începând
cu anii 1860, centrul atenţiei şi eroul unei prolixe
literaturi normative. Clienţi şi fotografi sunt
preocupaţi în plus să evidenţieze dicotomia
atitudinilor în funcţie de sex. ( Col. Sirot-Angel)
280. Disderi şi discipolii lui ştiu să glorifice şi funcţiunea
maternă. Spaţierea regulată a copiilor îi permite artis
tului să deseneze o piramidă. Aceasta reproduce şi
măreşte volumul crinolinei sau al turnurii, a căror
funcţie este de a disimula şi a sugera în acelaşi timp
şoldurile puternice ale mamei. (col. Sirot-Angel)
281. Fotografia inserată în albumul familial nu uită să anco
reze în amintire solidaritatea fratriei. Când viaţa îi va
fi împrăştiat pe fraţi, clişeul îngălbenit va sluji ca
suport pentru sentiment. (Col. Sirot-Angel)
282. în vreme ce în cimitirele construite, formulele
stereotipe tind să înlocuiască epitafele personalizate
de odinioară, fotografia în medalion asigură amintirea
înfăţişării. Această practică efemeră constituie una
dintre cele mai semnificative manifestări ale dorinţei
de a asigura perenitatea amintirii.
283. Fotografia a cărei utilitate apare ca evidentă nu va
reuşi să rezolve problema ce revine poliţiei privind
identificarea indivizilor şi detectarea recidivei. Codul
de clasare, care ar fi făcut posibilă recunoaşterea
vinovatului, va fi încă mult timp deficitar. (Serviciul
fotografiei la depozitul prefecturii de poliţie. Revista
L'Ulmtration, 1889)
2^4. Considerat drept cel mai puţin dotat dintr-o familie
de medici prestigioşi, Adolphe Bertillon îşi va lua
revanşa şi va cunoaşte notorietatea în birourile
prefecturii de poliţie. Ca şi pentru mulţi alţi
antropologi de la sfârşitul secolului - Cesare
Lombroso sau Pauline Tarnovskaia, de pildă -, mediul

281
 criminalilor a fost şi pentru Bertillon laboratorul în
care a lucrat. (Paris, Muzeul Poliţiei)
285. înainte de a se fi introdus practica înregistrării
amprentelor digitale, precizia măsurărilor osoase
indicate de Bertillon a făcut posibilă identificarea
judiciară. Importanţa descoperirii va depăşi treptat
mediile crimei şi ale delincventei: în ansamblul
corpului social, metamorfoza va deveni în curând
imposibilă.
286. în septembrie 1894, Franţa este terorizată de atentatele
teroriste. De această dată, căutarea indivizilor nu se
mai face doar cu ajutorul semnalmentelor. Fotografia
suspecţilor, difuzată la frontiere, împiedică uzurparea
identităţii.(Album fotografic al indivizilor care
trebuie să fie obiectul unei supravegheri speciale la
frontiere, Paris, Muzeul Poliţiei)
287. Dacă bărbaţii şi mai ales femeile din veacul al XlX-lea
sunt mereu înclinaţi să asculte mesajele transmise de
propriile viscere, aceasta se întâmplă datorită faptului
că fiziologiştii îi incită la această anxioasă atenţie.
Savanţii măsoară şi tind să supraestimeze efectele
apei, soarelui, altitudinii sau temperaturii asupra
corpului omenesc. în felul acesta prinde rădăcini o
medicină naturală care recomandă iniţial practica
vilegiaturii. (Doctorul Lortet observând în 1869
efectul alpinismului asupra temperaturii corpului
omenesc. Revista L'Illustration, 1878)
288. în camera sa încărcată cu obiecte, simboluri ale plăce
rilor sale, această burgheză se delectează, chiar dacă
pare înfrigurată, cu propria-i singurătate. La această
dată, modul de amplasare a locurilor dedicate
intimităţii constituie pentru mulţi o noutate agreabilă.
(Paris, Bibi. Artelor decorative)
289. Chiar la Salpetriere, în acest infern al femeilor,
triumfă ideea patului individual şi se schiţează
privatizarea spaţiului intim. (Albert Morand,
Muncitoare, Paris, Muzeul Asistenţei publice)
290. Toaleta este aici un pretext pentru glorificarea trupului
feminin; de remarcat că epilarea perfectă nu este decât
o convenţie. Istoricul american Peter Gay subliniază
pe bună dreptate rolul contemplaţiei operelor de arta
în educarea simţurilor, în cazul tineretului burghez-
(Benjamin-Eugene Fichel, Femeie la toaletă, loyl-
Paris, Bibi. Naţ.)
291. Utilizarea căzii din tablă, fixă, a precedat instalarea
băilor moderne, cu mobilier fixat prin sudură. Trep <
se creează un nou spaţiu intim în care - departe

282
292. orice intruziune ameninţătoare pentru pudoarea ei
-femeia se poate întinde comod, poate citi şi visa.
Portul unei cămăşi uşoare, postura şi plictiseala pe
care aceasta o sugerează evocă aici mai degrabă
arhaicul alibi terapeutic al băii decât senzualitatea.
Singura notă de erotism: gâtul lebedei îndrăgite de
Leda, ale cărei mlădieri sunt reproduse de robinet.
(Alfred Stevens, Cada de baie, Muzeul din
293. Compiegne)
Revelând atitudini ale intimităţii feminine, evocatoare
până atunci ale venalităţii sexuale, Degas - fascinat
nu de puţine ori de lumea bordelurilor - înregistrează
şi exaltă totodată nuditatea absolută a toaletei,
căreia îi conferă o nouă respectabilitate. în 1886,
britanicul tub este la modă; răspândirea lui a
precedat apariţia căzii şi a camerei de baie. (Edgar
Degas, La baie, 1886, Paris, Musee d'Orsay/Jeu de
paume) Corsetul are misiunea de a sublinia formele
-295 feminine. La o fată tânără cu siluetă încă gracilă, el
accentuează şoldul şi sânul. El contribuie, astfel, fără
prea multă indiscreţie la punerea în evidenţă a
zestrei estetice, în cazul de faţă totuşi lasajul nu
prea strâns pune în valoarea graţia mişcării şi evită
adevărata tortură pe care această tânără riscă să o
cunoască odată venit timpul căsătoriei şi al
maternităţilor.(Eugene Vincent Vidai, Fată tânără
cu corset roz, Paris, Muzeul Luxemburg)
în vreme ce la acest sfârşit de secol, timpul loazir-
296. ului creşte în ansamblul corpului social, se
răspândeşte tot mai mult o istovitoare „prelucrare a
aparenţelor" (Ph. Perrot) la care mica burgheză,
ajutată de bonă, înţelege să se supună înainte de a
înfrunta scena publică. înmulţirea ţinutelor în
cursul zilei obligă la un permanent efort de a pune
ordine în îmbrăcămintea din şifonier; altfel,
harababura ar transforma în mod izbitor spaţiul
297. intim în culisele unui teatru social. (Col. Sirot-Angel)
Plimbarea burgheză în secolul al XlX-lea nu este
numai o plăcere, predicată de apostolii medicinei
naturale, ci şi un ritual codificat, care respectă
anumite clivaje cu stricteţe. Ea autorizează emoţia
prezentărilor şi întâlnirilor, dar şi expresia
ostentativă a dispreţului. Pe alee, fiecare poate veni
să-şi verifice poziţia. (Raffaelo Sorbi, Plimbare pe
drumul către Fiesole, 1878, Paris, col. part.)
Pasiunea obiectului şi dorinţa de a avea o colecţie se
propagă în vremea celei de a Treia Republici.
Chiar

283
 şi opera de artă devine o marfă. (Jules Voirin n
vânzare la licitaţie, 1880, Nancy, Muzeul de istori )
298. în vreme ce mişcarea muncitorească îşi asumă injon
ţiunea clericală în repaosul duminical, ritualul prome
nadei, considerat mult timp un avantaj al burgheziei
se propagă dintr-o dată la sfârşitul veacului. Acum
ritualul plimbării este stimulat de creşterea timpului
liber şi de dorinţa de a participa Ia parada
vestimentară, ceea ce modifică statutele sociale şi
autorizează visul la contactul efemer. (Henri
Evenepoel, Plimbarea de duminică, 1899, Liege
Musee des Beaux-Arts)
299. Imaginea pietăţii, omniprezentă în viaţa tinerei
creştine, implică obligaţia abţinerii. Aici, eroina -
conştientă de ardoarea subterană a dorinţei sale - se
simte incapabilă să reziste fără ajutorul Fecioarei
Măria la ispitele balului. Este preamărită figura
îngerului păzitor, interlocutor permanent cu care -
după cum visează sufletele bune - o fată pioasă,
nerăbdătoare să-şi ia zborul, ar trebui să se identifice.
(Paris, Bibi. Naţ.)
300. Atunci când supravegherea părinţilor şi educatorilor
devine insuficientă, numai corsetul sau aparatul
ortopedic mai pot pune stavilă irepresibilei nevoi de
juisare solitară a adolescentului, salvându-1 astfel de
la senilitate precoce, ba chiar de la moarte, prin
pierderea excesivă a preţioasei seminţe. (Paris, Bibi.
vechii Facultăţi de medicină)
301. Alfabetizarea aproape generalizată la instaurarea
şcolii republicane a permis pentru prima oară
tineretului accesul la diferite forme de scriitură despre
sine. Pedeapsă sau plăcere, scrisoarea ca şi redactarea
se află de acum înainte pe lista obligaţiilor. (Philippe
Jolyet, Scrisoarea, Salonul din 1908)
302. O femeie din rândul aristocraţiei sau al burgheziei ÎŞ'
consacră mai multe ore pe zi pentru corespondenţă.
Caroline Chotard-Lioret a putut astfel să analizeze
mii de scrisori din ultimul sfert de veac, scrise de
cuplul Boileau, persoane oarecum însemnate din
Saumurois. Scrisoarea, care face posibilă verificarea
şi păstrarea coeziunii grupurilor, joacă un rol crescan
în relaţia erotică. In această frumoasă epoca
adulterului, ea este aceea datorită căreia soţul reu5e^Je
de obicei să descopere marele secret. (Vicontesa
Cistello, Răspunsul, Salonul din 1909) . ..
303. Eroismul, măreţia virilă, creaţia literară şi artist; CA
talentul oratoric ordonează visele despre construi

284
 sinelui. Asigurarea elitelor în secolul al XlX-lea trece
prin facultăţile de drept sau medicină, dar, mai ales,
prin marile şcoli, a căror uniformă continuă să
focalizeze ambiţiile. Frecvenţa eşecurilor întreţine
amărăciunea absolvenţilor, obligaţi să se mulţumească
din păcate cu slujbe subalterne, între semnarea
304. Concordatului (1801) şi sfârşitul celui de al Doilea
Imperiu, vocaţiile feminine se multiplică. După
Claude Langlois, ele implică 0,8% din populaţia
feminină. în societate ca şi în familie, Biserica
Franţei se sprijină în special pe femeie spre a-şi
duce la bun sfârşit acţiunea de cucerire a sufletelor.
(Jules James Rougeron, O intrare în noviciat la
Cârmei, Muzeul din Dijon)
305. Pe vremea faimoasei „La Belle Epoque", cucerirea
muntelui se făcea în familie, după cum
demonstrează aceşti vajnici urmaşi ai Domnului
Perrichon. Avântul practicilor sportive reînnoieşte
moda, deja învechită, a excursiei în „Gheţăriile"
306. Alpilor sale ale Pirineilor. Amintirea eroizată a
excursiei contribuie şi ea la consolidarea cercului
familial sau a reţelei de prieteni, în vreme ce în
rândul muncitorilor dispare treptat practica
migraţiilor temporare, călătoria turistică propune
pentru mari fracţiuni din populaţie o gamă de
emoţii rafinate. Elitele pariziene şi străinii bogaţi
au pierdut monopolul descoperirii teritoriului. (Paris,
307. 308- Bibi. Naţ.)
309. Laborde, Călătorie în Orient, 1837. (Paris, Bibi.
Naţ.) Creaturile de coşmar îşi au şi ele istoria lor.
între inventarea ghilotinei şi nevrozele de sfârşit de
veac, simplificarea panopliei privind supliciul
trupurilor, reînnoirea figurilor referitoare la angoasă
şi suferinţă suscită mutaţii în modurile reveriei.
(Gustave Dore, Strada de la Vielle-Lanteme, 1855,
Paris, Bibi. Naţ. Louis Boulanger, litografie
310. ilustrând „Ochiul fără pupile", extras din Contes
bruns, din Paris, Bibi. Naţ.) în secolul al XlX-lea,
ex voto-urile se înmulţesc. Aceasta ilustrează pe
deplin evoluţia structurii lor. Spaţiul acordat
intercesorilor celeşti tinde să se restrângă, în
timp ce episoadele vieţii private, ce implică de
311-312. obicei recunoştinţa, cuceresc spaţii tot mai largi.
(Notre-Dame-de-Laghet) Calvarul Mântuitorului a
fost ilustrat din abundenţă mai ales de-a lungul
secolului al XlX-lea. Asemenea scene se puteau
întâlni prin satele franceze ca o mărturie
grăitoare a dimensiunii tragice specifice
sensibilităţii religioase a timpului. Rochiile albe
ale
 tinerelor fete care urmează procesiunea ilustrează "
schimb caracterul serafic al unei pietăţi profu
marcate de mariofania de la mijlocul secolului m
311: Emile Charlet, La terminarea procesiuni'
Salonul din 1913. II. 312: Jules Breton, Ridicarea unui
calvar, Muzeul din Lille)
313. Iată încă o scenă mult prea trecută cu vederea de
istorici. Cultul domestic se impregnează cu noi figur;
ale vieţii private. Rugăciunea şi învăţarea ei strâng
mai mult legăturile dintre mamă şi copii. Elanul
religios către Micul Iisus contribuie la intensificarea
schimbului de sentimente.
314. Imaginea pietăţii exaltă cu realism şi fără reţinere
durerea şi sângele Christului romantic. Răspândite
peste tot cu generozitate, aceste rugăciuni inspirate
de Sfânta Inimă contribuie, la rândul lor, la adâncirea
în sufletele sensibile a fascinaţiei generate de moarte.
315-317. în zorii celei de a Treia Republici, păpuşa păstrează
încă înfăţişarea unei fetiţe care încurajează
identificarea şi confidenţa. La sfârşitul secolului, ea
nu mai este decât un obiect-simbol care înlesneşte
învăţarea funcţiunii materne. (Henri Laurent-
Desrousseaux, Toaleta păpuşilor, Salonul din 1904.
Bibi. Artelor decorative)
318. Dagherotipul se străduia deja de câtva timp să reţină
amintirea prietenului credincios. De aceea, chiar şi
căţelul trebuia să adopte o atitudine potrivită. (Paris,
Bibi. Naţ.)
319. Un duo din ce în ce mai frecvent de-a lungul
deceniilor. Ataşamentul pentru animalul de suflet se
potriveşte cu reprezentările sensibilităţii feminine.
(Valerie Rottenbourg, Fă frumos! Salonul din 1912)
320. La sfârşitul secolului, se schiţează răsturnarea
raportului de dependenţă în interiorul spaţiului privat.
(Charles Trevor Garland, Fetiţă ocrotindu-şi pisici,
Paris, Bibi. Artelor decorative)
321. Auguste Renoir, Femeie /a pian, 1875. (Chicago Art
Institute, col. Martin A. Ryerson)
322. Cine ştia să cânte la pian avea şanse mai mari pe piaţa
matrimonială. Agilitatea degetelor creează ambianţa
sonoră, care pătrunde în jocul celor mici, ritmându-1.
şi provoacă reveria fiinţelor dragi. Pianul mut al fete>
de curând căsătorite va confirma prin tăcerea lui
influenţa pe care o exercită asupra inimii părinteşti-
(Dejonghe, Tânără la pian, 1880)
323. Almanahul, al cărui conţinut este actualizat desigu •
rămâne până la primul război mondial principa

286
 lectură a ţăranilor. Uşor de mânuit, lectura lui este
aşteptată cu nerăbdare de întreaga familie, seara sau
la şezători. în plus, paradoxal, almanahul îi ajută pe
327.
ţărani la înţelegerea societăţii care îi înglobează.
(Paris, Bibi. Naţ.)
328. în interiorul casei de familie, contemplarea în comun
a aceloraşi imagini sudează conivenţa fratriei.
Copiilor burgheziei proliferante, cartea le propune o
alternativă de linişte şi reculegere în faţa agitaţiei
zgomotoase a grădinii. Cartea modelează treptat figura
copilului cuminte. (Jules Trayer, Cartea cu poze)
Titlul tabloului expus la Salonul din 1902 sugerează
faptul că artistul nu înţelege să evoce numai o
distracţie obişnuită a tinerelor vizitatoare.
Contemplându-i opera, înţelegi că timpul cărţii de
pietate a trecut şi a venit vremea literaturii romaneşti,
ambigue dar decente care - în singurătatea lecturii
mute - o ajută pe tânăra fată să afle multe lucruri,
astfel încât nu va mai rămâne aceeaşi ascultătoare
gâsculiţă nevinovată. (Mary Shepard Greene, O mică
povestire, Salonul din 1902)
Istoricii literaturii din secolul al XlX-lea au reperat
de multă vreme importanţa ferestrei în reprezentările
sensibilităţii şi activităţii feminine. Pentru tânăra
femeie nemişcată, care îşi aşteaptă acasă bărbatul,
fereastra constituie o scenă privilegiată. Afluxul
luminii îi uşurează lectura; mişcarea din spaţiul
public, al cărei zgomot este atenuat de geamurile
închise, propune la nevoie o alternativă pentru reverie.
(Louis Tesson, Meditaţie)
Lectura cu voce tare, altădată obişnuită în salonul
familial, nu mai poate fi întâlnită la sfârşitul secolului
decât cu prilejul întâlnirilor între patru ochi dintre
doamna de companie şi bătrânul fără vlagă. Ar merita
să reflectăm la propagarea efemeră a acestei practici
de origine aristocratică, într-atât este de adevărat că
obişnuita companie, înlocuită cu o gamă diversă de
noi proceduri de ascultare, va fi încetat cu repeziciune
să mai constituie un articol de consum.(Emile Adan,
Lectura)
Toulmouche lasă să se înţeleagă că pe vremea celui
de al Doilea Imperiu, în ciuda difuzării de carte pioasă,
fenomen analizat de Claude Savart, fetele tinere ştiau
să descopere cu emoţie literatura ascunsă în raftul
din spate. Rămâne de văzut dacă nu cumva artistul
nu încerca să satisfacă în primul rând o fantasmă
masculină evocând complicitatea tulbure şi secretă a

287
 tinerelor fete care urmează procesiunea ilustrează I
schimb caracterul serafic al unei pietăţi profn
marcate de mariofania de la mijlocul secolului <\\
311: Emile Charlet, La terminarea procesiuni'
Salonul din 1913. II. 312: Jules Breton, Ridicarea unu'
calvar, Muzeul din Lille)
313. Iată încă o scenă mult prea trecută cu vederea de
istorici. Cultul domestic se impregnează cu noi fîgurj
ale vieţii private. Rugăciunea şi învăţarea ei strâng
mai mult legăturile dintre mamă şi copii. Elanul
religios către Micul Iisus contribuie la intensificarea
schimbului de sentimente.
314. Imaginea pietăţii exaltă cu realism şi fără reţinere
durerea şi sângele Christului romantic. Răspândite
peste tot cu generozitate, aceste rugăciuni inspirate
de Sfânta Inimă contribuie, la rândul lor, la adâncirea
în sufletele sensibile a fascinaţiei generate de moarte.
315-317. în zorii celei de a Treia Republici, păpuşa păstrează
încă înfăţişarea unei fetiţe care încurajează
identificarea şi confidenţa. La sfârşitul secolului, ea
nu mai este decât un obiect-simbol care înlesneşte
învăţarea funcţiunii materne. (Henri Laurent-
Desrousseaux, Toaleta păpuşilor, Salonul din 1904.
Bibi. Artelor decorative)
318. Dagherotipul se străduia deja de câtva timp să reţină
amintirea prietenului credincios. De aceea, chiar şi
căţelul trebuia să adopte o atitudine potrivită. (Paris,
Bibi. Naţ.)
319. Un duo din ce în ce mai frecvent de-a lungul
deceniilor. Ataşamentul pentru animalul de suflet se
potriveşte cu reprezentările sensibilităţii feminine.
(Valerie Rottenbourg, Fă frumos! Salonul din 1912)
320. La sfârşitul secolului, se schiţează răsturnarea
raportului de dependenţă în interiorul spaţiului privat.
(Charles Trevor Garland, Fetiţă ocrotindu-şi pisica,
Paris, Bibi. Artelor decorative)
321. Auguste Renoir, Femeie /a pian, 1875. (Chicago Art
Institute, col. Martin A. Ryerson)
322. Cine ştia să cânte la pian avea şanse mai mari pe piaţa
matrimonială. Agilitatea degetelor creează ambianţa
sonoră, care pătrunde în jocul celor mici, ritmându-1.
şi provoacă reveria fiinţelor dragi. Pianul mut al fete|
de curând căsătorite va confirma prin tăcerea lui
influenţa pe care o exercită asupra inimii părinteşti-
(Dejonghe, Tânără la pian, 1880)
323. Almanahul, al cărui conţinut este actualizat desig"\,
rămâne până la primul război mondial principa

286
326. lectură a ţăranilor. Uşor de mânuit, lectura lui este
aşteptată cu nerăbdare de întreaga familie, seara sau
la şezători. în plus, paradoxal, almanahul îi ajută pe
ţărani la înţelegerea societăţii care îi înglobează.
(Paris, Bibi. Naţ.)
în interiorul casei de familie, contemplarea în comun
a aceloraşi imagini sudează conivenţa fratriei.
Copiilor burgheziei proliferante, cartea le propune o
alternativă de linişte şi reculegere în faţa agitaţiei
327. zgomotoase a grădinii. Cartea modelează treptat figura
copilului cuminte. (Jules Trayer, Cartea cu poze)
328. Titlul tabloului expus la Salonul din 1902 sugerează
faptul că artistul nu înţelege să evoce numai o
distracţie obişnuită a tinerelor vizitatoare.
Contemplându-i opera, înţelegi că timpul cărţii de
pietate a trecut şi a venit vremea literaturii romaneşti,
ambigue dar decente care - în singurătatea lecturii
mute - o ajută pe tânăra fată să afle multe lucruri,
astfel încât nu va mai rămâne aceeaşi ascultătoare
gâsculiţă nevinovată. (Mary Shepard Greene, O mică
povestire, Salonul din 1902) Istoricii literaturii din
secolul al XlX-lea au reperat de multă vreme
importanţa ferestrei în reprezentările sensibilităţii şi
activităţii feminine. Pentru tânăra femeie nemişcată,
care îşi aşteaptă acasă bărbatul, fereastra constituie
o scenă privilegiată. Afluxul luminii îi uşurează
lectura; mişcarea din spaţiul public, al cărei
zgomot este atenuat de geamurile închise, propune la
nevoie o alternativă pentru reverie. (Louis Tesson,
Meditaţie)
Lectura cu voce tare, altădată obişnuită în salonul
familial, nu mai poate fi întâlnită la sfârşitul secolului
decât cu prilejul întâlnirilor între patru ochi dintre
doamna de companie şi bătrânul fără vlagă. Ar merita
să reflectăm la propagarea efemeră a acestei practici
de origine aristocratică, într-atât este de adevărat că
obişnuita companie, înlocuită cu o gamă diversă de
noi proceduri de ascultare, va fi încetat cu repeziciune
să mai constituie un articol de consum.(Emile Adan,
Lectura)
Toulmouche lasă să se înţeleagă că pe vremea celui
de al Doilea Imperiu, în ciuda difuzării de carte pioasă,
fenomen analizat de Claude Savart, fetele tinere ştiau
să descopere cu emoţie literatura ascunsă în raftul
din spate. Rămâne de văzut dacă nu cumva artistul
nu încerca să satisfacă în primul rând o fantasmă
masculină evocând complicitatea tulbure şi secretă a

287
? 5" fetelor aparent nevinovate. {Fructul oprit, după
tablou de Auguste Toulmouche, Salonul din I Paris,
Bibi. Artelor decorative) Ca un prizonier în
329. mijlocul obiectelor apare disparate care se
îngrămădesc în marea parte"' spaţiului disponibil,
colecţionarul pare că vrea ■" verifice încuietorile
cabinetului. Ca şi în cazul insult ocrotit de interiorul
camerei, voluptatea colecţiona' rului de a poseda se
dublează, ştiindu-se la adăpost de orice intruziune
ameninţătoare. (Arthur Henrv Roberts, Cabinetul
Domnului Sauvageot, Paris Luvru)
în zorii celei de a Treia Republici, aceste fotoorafii
330. de la Ferrieres ale familiei Rothschild constituie un
prilej de reflecţie pentru aceia care - după modelul
lui Gabriel Tarde - analizează nevoia de legitimare a
noilor liniaje, dorinţa de celebrare a amintirii
5. 2. individuale şi deriva dinastiilor bugheze înspre
loazirul cultivat. (Paris, Bibi. Naţ.) Charles Cres,
Marivodaj. (Salonul din 1906) în penumbra unuia
331. dintre miile de „dulapuri de stejar" (confesionale), ce
332. vor fi în curând denunţate de Michelet, preotul din
vremea Restauraţiei - ispitit mai mereu de rigorism,
dar încă reţinut în ceea ce priveşte asprimea
întrebărilor - ascultă cu răbdarea greşelile şi
cântăreşte remuşcarea femeii. O dată cu misiunile,
avântul pe care îl va cunoaşte sacramentul penitenţei,
născut dintr-o cerere ce pare în mare parte spontană,
intră atunci în strategia de recucerire a sufletelor.
(Paris, Bibi. Artelor de-corative) înainte ca valul
mariofaniei de pe la mijlocul veacului să ia amploare,
mulţimile pioase se îndreaptă către un anume tip de
333.
om, în carne şi oase. „Bunul preot", misionar imobil,
este mai întâi confesor. Zile şi nopţi de-a rândul nu
face decât să răspundă întrebărilor, să consoleze
sufletele rănite, să-i fulgere pe păcătoşii
impenitenţi, să-şi amestece lacrimile cu ale acelora
care se pocăiesc. Acest umil preot de ţară, moştenitor,
prin atâtea trăsături de caracter, al sensibilităţii
religioase din veacul precedent, este şi un model de
efuziune romantică.
Deja de pe vremea monarhiei cenzitare, bunul preo
din Ars trezea emoţia în sufletele auditoriului cu
334. prilejul şedinţelor de catehism. La sfârşitul veacului,
clerul francez va acorda o atenţie sporită copulor.
evoluţie care va sancţiona nu peste mult timp
instaurarea comuniunii private. (Jules Alexis Muem .
Catehismul, 1891)
288
începând cu cel de-al Doilea Imperiu, păcatul cărnii
tinde să focalizeze atenţia confesorilor şi să
cristalizeze dezbaterea cu anticlericalii. Cu greu ne-
am putea închipui că artistul ar fi vrut să sugereze
aici altceva prin desenul complezent al remuşcării pe
care o încearcă această tânără şi frumoasă păcătoasă.
(Luis Jimefiez y Aranda, Penitentă, 1902) Pe vremea
Restauraţiei, codul iubirii romantice cucereşte piaţa
erotică. Injoncţiunea de autenticitate, moda firescului,
simplitatea frustra a costumaţiei feminine, energia
virilă conţinută în sfârşitul gestei imperiale,
succesul poeţilor pregătesc acordul sufletelor şi
îndeamnă la efuziunea castă a amanţilor.
(Confidenţele amanţilor, către 1820, Paris, Bibi.
Artelor decorative)
Felix Valloton, Femeie pieptănându-se, 1900. (Dijon,
Musee des Beaux-Arts)
Burghezia constituie clientela privată a medicilor. Pre-
zenţa mai multor consultanţi nu va constitui un
obstacol în păstrarea secretului care ar fi imposibil în
promiscuitatea spitalului. Aerul grav al oamenilor de
artă, departe de poza peremptorie a lecţiei, se face
garantul acestei discreţii. (Lucien-Hector Jonas,
Medicii, Salonul din 1911)
Istoricii din secolul al XlX-lea au neglijat prea mult
importanţa prieteniei şi a plăcerilor confidenţei. O
asemenea atitudine riscă să atragă după sine o
înţelegere eronată a istoriei subtile a acelui timp
sensibil - la toate nivelurile sale - faţă de înflorirea
afinităţilor elective. (Suzanne Hurel, Salonul din
1911)
Simbolismul de la sfârşitul secolului a marcat în
profunzime imaginea femeii. Accentuând dicotomia
figurilor feminităţii, eterată şi veninoasă în acelaşi
timp, simbolismul a tradus în felul său frica pe care
compania femeii o trezeşte în sufletul bărbatului din
acea vreme. (Paul Albert Steck, Melodia, Paris,
Muzeul Luxemburg)
Nimeni nu a evocat mai bine ca pictorul Louis Janmot
înţelegerea ambiguă a amanţilor romantici, diafani,
eteraţi. Felina crudă tupilată la picioarele tinerei
fecioare aminteşte de ameninţarea castratoare care
pândeşte acest cuplu luminos, riscând oricând să-i
cadă victimă, - cuplu care tinde să reconstituie unitatea
primordială a androginului. (Louis Janmot, Virginitas,
Lvon, Musee des Beaux-Arts)
342. Tulburătoare evocare a degradării sociale a codul ■
romantic al sentimentului. Amanţii aşezaţi la m U'
în această căsuţă din pădure seamănă mai mult 88*
Frederic şi Rosanette din Educaţia sentimentală de ^
cu eroii din Voluptate sau din Crinul din val
(Edouard Gelhay, Proiecte de viitor. Salonul din I897)
343. Alfred-Philippe Roii, îndrăgostita. (Salonul din 1895!
344. în această scenă de seducţie care se desfăşoară în lux
şi rafinament, postura tinerei femei prevesteşte şi
mimează abandonul. în micul salon, ca şi în cabinetul
particular, canapeaua, devenită mai comodă prin
acumularea de perne, îndreptăţeşte femeia să i se
dăruiască bărbatului ca şi cum ar fi fost surprinsă de
asalturile lui. Spre deosebire de pat, canapeaua face
posibilă buna-conştiinţă a vertijului şi a apărării
Pictorul ştie aici foarte bine să se joace cu contrastul
dintre intimitatea subreptice a colţului protejat de
perdele grele şi spaţiul de primire în care se rotesc
cuplurile de dansatori. (Hubert-Denis Etcheverry,
Ameţeala, Salonul din 1903)
345-346. Pictor timid al figurilor voluptăţii în zorii monarhiei
din Iulie, Deveria păstrează aici o rezervă care evocă
mai degrabă conjugalitatea, şi anume noaptea nunţii,
decât excesul desfrâului. Femeia, precum o pradă
învinsă dar care consimte, îşi abandonează trupul în
îmbrăţişarea vesperală a bărbatului ce se pregăteşte
să o aşeze în pat. Dimineaţa, mulţumirea ce se citeşte
pe chip, în ciuda falsei pudori, atestă alinarea
satisfăcută a trupului revărsat care sugerează
spectatorului numai prin nuditatea sânilor ardoarea
îmbrăţişărilor nocturne. (Achille Deveria, Dimineaţa
şi seara, Paris, Bibi. Naţ.)
347. Scena de bordel, inspirată lui Edmond de Goncourt
de casele pentru soldaţi din vecinătatea Şcolii militare,
contrastează - prin animalitatea ipostazelor şi tăcutul
dezgust al prostituatelor - cu tulburarea vizibilă ce
însoţeşte abandonul pudic al femeii desenate de
Deveria. (Edmond de Goncourt, Prostituata Elisa,
1877, Paris, Bibi. Naţ.)
348. Fericirea studentului, a tânărului funcţionar sau a
ţesătorului în mansarda sa luminată de prezenţa
grizetei trezeşte o bucurie apusă în sufletul
burghezului din epocă. Această fericire efemeră B
aminteşte de perioada cea mai liberă din educaţia sa
sentimentală. (Eugene Edmond Thierry, într-un poo)
349. în general, bărbatul este cel care ia iniţiativa rupţuni
în ajunul căsătoriei. Este nevoit atunci să se

290
 debaraseze de o metresă incomodă, ba chiar de o
fetişcană întreţinută, încercând să evite lacrimile şi
, ; încurcăturile". Pentru domnul din „La Belle
Epoque", concubinajul, „falsul menaj", prezintă în
cele din urmă mai multe riscuri decât seducerea femeii
adultere. (Pierre Jules Tranchant, Ruptura, Salonul
din 1808)
La începutul secolului al XX-lea, practica avortului
a depăşit sferele venalităţii sexuale şi ale devianţei.
Burgheze respectabile, muncitoare cu familii grele
nu se mai tem să recurgă, la rândul lor, la mamoşi şi
„moaşe". Este preferabil însă să nu supraestimăm
înflorirea unei practici a cărei amploare este când
denunţată, când supraevaluată, în funcţie de interesele
lor, de populaţionişti şi de neomalthusieni. (Farfuria
cu unt, 13 aprilie 1907, Paris, Bibi. Mar-guerite-
Durand)
Sistemul prostituţiei regulamentare nu poate funcţiona decât
dacă fetele în cauză sunt împiedicate să „dispară", iar
cele clandestine să racoleze bărbaţii. Sistemul implică,
aşadar, ca agenţii de la moravuri să opereze razii
periodice. Aceste metode arbitrare provoacă furia
aboliţioniştilor. Aceştia, întemeindu-se pe arestarea
câtorva femei cinstite, denunţă ilegalitatea
comportamentului poliţienesc.(Theophile Alexandre
Steinlen, Razia, Paris, Bibi. Naţ.) în faţa spectatorilor de la
Salonul din 1906, artistul celebrează deschis erotizarea
cuplului conjugal. Nici o sofa, nici un lux voluptos, nici un
bibelou ambiguu nu dă savoare aici sărutului pătimaş.
Acesta este salonul cuplului, decent, puţin sever chiar,
care protejează tandreţea preludiului amoros. (Edouard
Gelhay, întoarcerea, Salonul din 1906) Totul ne face aici să
bănuim începutul unei discordii conjugale; în orice caz,
acest tablou traduce interesul crescând faţă de analiza
psihologică a vieţii sentimentale. Fenomenul concordă cu
romanul caracterizat prin erotism discret, lansat de Paul
Bourget şi citit cu înfrigurare de femeile experimentate.
(Frederic Louis Leve, Un nor, Salonul din 1907) Felicien
Rops, Masajul, 1870-1880. (Paris, Ordinul naţional al
farmaciştilor, col. Bouvet) '-356. Ansamblul operei lui
Felicien Rops stă mărturie - în felul său - cu privire la
instaurarea sexului. Nuditatea otrăvitoare a femeilor,
tragica lor impudoare solicită fantasmele bărbaţilor
obsedaţi de ameninţarea ascunsă în dezlănţuirea sexualităţii
feminine. 11.355: Felicien
357. Rops, Omagiu lui Pan, Muzeul regal din Mariem
II. 356: Felicien Rops, Frunza de viţă, Namur Mu °nt'
Zeul
Felicien Rops. ,
Vom observa concentrarea geografică a industriii
referitoare la sex. Aceşti fabricanţi de prezervative °-
alte aparate contraceptive sunt instalaţi pe una d^'
358. străzile fierbinţi ale capitalei. La începutul secolul^
negustorii de prezervative operau în galeriile Palatuln'
Regal. (Paris, Muzeul de Istorie a medicinei) în
spaţiul privat al locuinţei, prezenţa permanentă a
bonei cu trup accesibil, obişnuit cu atingeri furtive
sau insistente, contribuie la erotizarea spaţiului
Iubirile ancilare fac nefericirea soţiilor a căror rezervă
şi sofisticare contrastează cu libertatea de
359. comportament a unei nedemne concurente, uneori
avidă de revanşă. (Trădarea din oglindă, litografie
după Duboulez, 1863)
Adulterul, după ce a invadat scenele de bulevard, iată-1
ajuns şi în salon. Dar, de data aceasta, pictorul
aminteşte cu emfază că se poate transforma oricând
în tragedie. In vreme ce cuplul conjugal se erotizează,
360. fascinaţia provocată de carnea care se află în posesia
altuia devine mai pregnantă ca niciodată. (Emile
Tabary, Adulterul, Salonul din 1909) Acest tablou
este expus la un an după restabilirea divorţului; este
vorba despre un subiect la modă, pe care şi
Maupassant îl abordează în al său Bel-Ami. O dată
mai mult, tragedia aparentă serveşte de pretext
pentru reprezentarea senzuală a nudităţii feminine.
Cu părul despletit, vinovata ruşinată îşi expune cu
prea multă complezenţă trupul gol în faţa bărbatului
în negru, reprobator, a cărui datorie este să violeze
361.
intimitatea ilicită. (Constatarea adulterului, 1885,
Paris, Bibi. Naţ.)
Adulterul care atrage după sine separarea sau
crima se poate finaliza şi cu iertarea. Or, femeia din
secolul al XlX-lea, bogată sau săracă, este
obişnuită sa implore mila. Exaltarea sentimentului de
milă, la toate palierele corpului social, are rolul de
362. contrapondere pentru excesul de putere virilă.
(Oswaldo Tofam, desen, 1896)
Distracţia cu „marile orizontale" ale celei de a Treia
Republici nu implică şi obligaţia de a părăsi decoru
respectabilităţii burgheze. Acest tablou, expus J
Salon, întreţine savant ambiguitatea atestată de
mutaţia formelor specifice dorinţei masculine. î>oţ
sau curtezane? Spectatorul nu ştie prea multe
292
această privinţă. Opera, care nu are nimic ofuscant în
sine, evocă totuşi desfrâul bărbaţilor copţi, trăit
confortabil într-un cadru privat. (Leon-Laurent
Galand, Distracţia, Salonul din 1909) Micul burghez,
fascinat de prestigioasa senzualitate a artiştilor,
poate spera să găsească la cafenea o cântăreaţă
venală care îi va da iluzia seducţiei. Datorită
cercetărilor efectuate de Concetta Condemi, ştim într-
adevăr că majoritatea acestor dame erau şi
prostituate. începând cu anii 1860, o conduită de
origine aristocratică - galanteria - începe să se propage
în piramida complicată şi neîncetat dilatată, pe care
o conturează clasele de mijloc. Există aici mai mult
lux decât în casele de pe strada Londra; vom observa
totuşi profuziunea covoarelor, perdelelor şi tapetelor,
care conferă spaţiului vătuit respectabilitatea unui
salon. Nimic, nici măcar bibelourile de pe şemineu,
nu evocă aici voluptatea desfrânată. Etalarea
jignitoare a goliciunii a dispărut cu totul. Numai
aglomerarea femeilor care se oferă alegerii
clientului, presupus a fi prezent în spatele
obiectivului, şi înţelegerea evidentă a celor pe care
lumea le denunţa pe atunci ca fiind „tribade" atestă
faptul că în acest caz nu este vorba de o recepţie
burgheză. (Paris, Muzeul Carnavalet) Suferinţa
solitară a omului în vârstă nu a atras încă atenţia
istoricilor din secolul al XlX-lea, poate şi pentru
faptul că au fost mai degrabă ocupaţi să studieze
locul ascendent al tineretului în sânul societăţii.
(Jean Franţois Raffaelli, Bătrânii convalescenţi,\
%92, Paris, Luvru) Oamenii de pe vremea monarhiei
cenzitare sunt avizi de monstruozitatea morală. în
timp ce supliciul trupurilor tinde să dispară din
procedurile judiciare, amintirea Teroarei şi a
regicidului creează o angoasă surdă. Fapt care
contribuie la explicarea acestei fascinaţii
exercitate de trilogia „fratricid, paricid,
infanticid". Facilitatea deja menţionată a
metamorfozei şi dificultăţile identificării aţâţă noul
gust pentru anchetele poliţieneşti. (Paris, Bibi. Naţ.
şi Muzeul Artelor şi Tradiţiilor Populare) O durere
evidentă şi de neînţeles: una din fazele marii isterii,
care va fi descrisă de Charcot. (Paris, Bibi. Charcot)
Această tânără fată burgheză trezeşte nelinişti. Este
o fiinţă fragilă care între pubertate şi căsătorie,
salutară de altfel, suferă o bizară, primedjdioasă şi
 ,376. Degas şi Touiouse-Lautrec subliniază cu
pregnanţă trăsăturile specifice ale alcoolismului
369. descrise de Magnus Huss către mijlocul secolului.
294 Cei doi artişti nu pictează beţia, ci absorbţia solitară
şi mahmură a licorii de la care băutorul aşteaptă
vindecarea stării sale de rău existenţial. Cei doi
pictori înregistrează în plus prezenţa femeilor în
cafenelele pariziene - un fenomen neobişnuit până
atunci -, în zorii celei de a Treia Republici. (Edgar
Degas, Absintul 1876-1877. Henri de Touiouse-
Lautrec, Băutoarea sau gâtlej de lemn, 1899. Albi,
370. 77. Muzeul Touiouse-Lautrec) De acum înainte doar în
taina spaţiului privat ţăranul şi nevasta sa se mai pot
alcooliza până la buimăceală completă. în timp ce la
oraş, prăvăliile cu băuturi se bucură de o nouă
libertate, răspândirea discretă a drogului însoţeşte
triumful Republicii şi prestigiosul succes al şcolii
sale.
Felicien Rops,
(Paris, Bibi. Violul şi Prostituţia dominând lumea.
Naţ.)
379. în 1872, când se sting ultimele ecouri ale serbării
imperiale şi când, nu peste mult timp, se va instaura
guvernul Ordinii morale, poliţia nici nu se gândeşte să
slăbească supravegherea pe care o exercită asupra
„pederaştilor". Acest tânăr travestit a fost arestat de şase
ori. (Paris, Arhivele Poliţiei) De-a lungul secolului,
380. homosexualitatea feminină beneficiază de
complicitatea implicită a bărbatului, ale cărui fantasme
erotice cer şi un asemenea mod de satisfacere. Pictorii
găsesc aici un pretext de a evoca senzualitatea trupului
feminin. în 1909, tabloul lui Coraboeuf, în ciuda
titlului său, nu i-a şocat pe organizatorii Salonului.
373. Evocarea zbenguielilor masculine nu s-ar fi bucurat,
desigur, de aceeaşi indulgentă. (Jean-Alexandre
Coraboeuf, Abandon, Salonul din 1909)
'81-382. Pentru ţăran, ca şi pentru omul din popor, ştreangul
374. rămâne singura modalitate virilă de a-ţi pune capăt
zilelor. Pentru femei, în schimb, soluţia cea mai
potrivită este înecul, urmat de otravă. Şi în
acest domeniu se afirmă dicotomia sexuală a
comportamentelor. (II. 382: Honore' Daumier,
Sinuciderea, Paris, Muzeul Carnavalet. 11.381: Octave
Tassaert, Sinuciderea, 1852, Montpellier, Muzeul
Fabre)
Mult timp, pudoarea feminină va rămâne sfioasă
în faţa auscultaţiei medicale. Să recunoaştem
totuşi că în 1903 gestul ipocrit al tinerei frumuseţi
383 care încearcă
.

395
 ■ii
384.

i
 385.

386.

394.

moartea
bolnavul
vindecării.

296
de a se întoarce acasă şi a se reintegra în familie decât
nefericitele exilate în azilurile de provincie, în ciuda
noutăţii sale, acest tratament al ataxiei se potriveşte
îndeajuns de bine cu schemele inspirate de ortopedia din
secolul al XlX-lea. Aceasta se străduieşte să redreseze
corpurile cu ajutorul maşinilor şi aparatelor, nu de puţine ori
extrem de traumatizante. Numeroase fete tinere de
familie bună, având o cocoaşă mai mult sau mai puţin
pronunţată, doritoare să-şi păstreze totuşi şansele pe piaţa
matrimonială, s-au văzut nevoite să poarte asemenea
teribile corsete sau cruci de fier rigide. (Revista
L'Illustration, 1889) După cum arată şi Claude Quetel,
hidroterapia rămâne marele tratament al alienării în
secolul al XlX-lea. Farmacopeea se dovedeşte a fi pentru
multă vreme extrem de sumară. (Revista L'Illustration,
1868) -392. Două manifestări ilustrând noua grijă faţă de
corp. Băile de mare - a căror modă cucereşte tot mai multă
lume în Franţa începând cu Restauraţia - îşi pierd
valoarea terapeutică în anii faimoasei „La Belle
Epoque". Baia de mare nu mai este o experienţă
salutară, o terapie, ci, mai ales, o plăcere trăită din plin în
veselia juvenilă şi promiscuitatea sexelor. (Jules
Scalbert, Haidem, plini de veselie. Paris, Bibi. Naţ. Revista
L'Illustration, 1892) în acest sfârşit de secol, atunci când
conjugalitatea constituie o garanţie, bicicleta feminină nu
este lipsită de respectabilitate. (Col. Sirot-Angel) Plecarea
clasei nr. 16, în data de 12 aprilie 1915, din gara
Montpamasse, Paris. (Paris, Bibi. Naţ.)
CUPRINS

SPAŢII PRIVATE de Roger-Henri Guerrand........................5

Imobilul celor sus-puşi..........................................................5

Departe de „barbari".......................................................5
Casa din cartierele privilegiate.......................................6
Un spaţiu raţiona]........................................................... 10
încărcat şi molcuţ.......................................................... 11
Locuri urât mirositoare.................................................. 12
Cine urcă la etajul şase?................................................14

Anuarul castelelor................................................................ 16
Nici curte, nici grădină.................................................. 16
Extravaganţe burgheze................................................... 17
De la biliard la seră....................................................... 18
Castele neogotice........................................................... 19
Hall-ul familiei Rothschild............................................21
Epifania „vilei normande".............................................23

Cealaltă latură: colibele........................................................23

Rusticul este la modă......................................................23
Sinistre bordeie..............................................................24
Focare de infecţie...........................................................2/

Putreziciuni urbane...............................................................2"
Vârsta de aur a magherniţei..........................................™
O anchetă semnificativă..................................................^
Cartierul Napoleon.........................................................■"
Armând de Melun şi legea din 1850..............................*Z
Primele soluţii Filantropice.............................................i :
încă o lege „facultativă".................................................

298
 j la falanster la cartierele patronale....................................38
Inginerul Considerant prezintă falansterul.......................38
Calland şi „palatul său familial".....................................41
Visul lui Fourier, realizat de Godin................................42
Domnului Zola nu îi place casa de sticlă........................45
Realizări patronale..........................................................45
La Noisiel, datorită ciocolatei.........................................46

|chiderea pavilionară..........................................................48
A fi „în ascensiune" la Mulhouse!..................................48
Adevărata soluţie pentru răul social...............................52
Pentru fiecare câte un pavilion.......................................53
Cu aprobarea Maestrului de la Medan............................57

Noile locuinţe ale poporului................................................. 59

i Iniţiativa privată prinde teren......................................... 59
[ HBM (locuinţe ieftine) nu va fi niciodată un subiect
l pentru premiul Romei................................................... 61
Henri Sauvage se afirmă în arondismentul XVIII............62
[ Marile bănci intră în scenă.............................................62
[ Oraşul Paris lansează un concurs...................................65
[ Către „maşina de locuit"................................................67
E Georges Cochon şi „Polka" locatarilor............................69

4. CULISE de Alain Corbin................................................ 79

SECRETUL INDIVIDULUI..................................................84

Individul şi urmele sale........................................................ 84

Originalitatea apelaţiei sau „un nume numai pentru sine".... 84
Oglinda şi identitatea corporală......................................86
Democratizarea portretului..............................................86
Perenitatea amintirii........................................................ 89
Limitele panoptismului...................................................91
Privirea poliţistului..........................................................92
Măsurări ale scheletului şi căutarea urmei......................93

Ameninţările corpului............................................................95
Sufletul şi trupul.............................................................95
Mesajele cenesteziei.......................................................98
Patul şi camera individuale/separate...............................99
Toaleta intimă............................................................... 101
Ameninţarea dorinţei.................................................... 103
Strategiile aparenţei...................................................... 105
Pudoarea şi ruşinea....................................................... 107
Plăcerea solitară............................................................ 110
Supravegherea onanistului............................................ 1' 1

299
Descifrare şi control de sine.............................................. j . ,
Banalizarea examenului............................................... ] . ,
Căutarea autorului anonim de jurnale.............................j j^
Practica scriiturii de sine...............................................1 Ig
înţelepciunea ambiţiilor................................................. j jg
Figurile vocaţiei............................................................. 12]

Călătoria şi rătăcirile sufletului............................................J22

Noua experienţă a spaţiului............................................122
Cărările reveriei............................................................ 125
Diversificarea imaginilor onirice...................................J26

Mediatorii-colocviului singular............................................129
Rugăciunea solitară şi meditaţia.....................................129
Exaltarea durerii........................................................... 131
Către o cucernicie serafică.............................................132
Păpuşa şi monologul interior..........................................133
Animalul alintat............................................................ 135
Iniţierea la nevroză........................................................137
Pianul, haşişul femeilor..................................................138

îndeletniciri solitare şi comori secrete..................................139

Accesul la carte............................................................. 139
Evoluţia modurilor de a citi...........................................141
Conţinutul lecturilor..................................................... 144
Constituirea muzeului interior........................................145
Plăcerile solitare ale „cabinetului".................................146
Difuziunea socială a unei practici..................................147

RELAŢIA INTIMĂ SAU PLĂCERILE

SCHIMBULUI.................................................................... 149

Mărturisirea greşelii şi drumurile confesiunii........................149

Veacul confesiunii........................................................ 149
Practica sacramentului.................................................. 151
Evoluţia teologiei morale...............................................153
Puterea insidioasă a confesorului...................................155
Mărturisirea sexuală şi secretul medical...........................157
Confidenţa juvenilă...................................................... 159
Conivenţa fratelui şi a surorii.........................................162
Circulaţia secretelor familiale........................................163

Educaţia sentimentală şi frecventaţia tradiţională..................1 "

Iubirea romantică.......................................................... 1°5
Şocul întâlnirii.............................................................. l68
Realitatea conduitelor................................................... 169

300
 „A face dragoste" la ţară...............................................170
Dificultăţile de interpretare............................................171

birile carnale în epoca romantică......................................174

Figurile voluptăţii......................................................... 174
Cererea preconjugală.................................................... 176
Primele cercuri de plăcere ilegitimă...............................177
Multiplele modele de concubinaj...................................179
Arhipelagul plăcerii venale............................................183
Gestiunea patului conjugal.............................................184
Primejdia anacronismului.............................................. 187

Btaurarea sexualităţii...............................................%...... 188

Mutaţia imaginarului erotic.......................................... 188
Rafinamentele flirtului juvenil........................................189
Erotizarea cuplului conjugal..........................................191
Tehnicile plăcerii fără risc..............................................192
/spiţa ancilară............................................................... 194
Magistraţii şi infidelitatea.............................................. 195
Dorinţa femeii măritate..................................................197
Metresa cu chip dublu....................................................198
Iluzia adulterului venal..................................................200

UGĂTE ŞI ŞUŞOTELI...................................................203

|mptome ale suferinţei individuale.....................................203

Noi surse de anxietate....................................................203
Evoluţia figurală a monstrului........................................204
Familia patologică........................................................ 205
Impotenţă şi neurastenie................................................208
Chloroza fetelor tinere..................................................210
Matricea şi creierul femeii isterice..................................211
Căutare a identităţii feminine.........................................213
Teatrul de la Salpetriere.................................................215
Noua permanenţă a dorinţei alcoolice............................217
Alcoolul şi uzura trupului...............................................219
Drogul satelor............................................................... 221
Apariţia unei specii noi..................................................223
Stigmatizarea socială.................................................... 224
Lesbiana, simptom al bărbatului....................................226
Creşterea numărului de sinucideri..................................228
Ei se spânzură, ele se îneacă..........................................229

4odificări în relaţia medic-pacient......................................230

Femeile şi medicul........................................................230
Medicul acasă la cei săraci.............................................231
 Simularea tradiţiei.................................................. 2^
Igiena familiilor şi contagiunea................................ 234
Necesarul reperaj al microbului.................................. 235
Alienistul şi viaţa privată......................................... 23«
Noua cerere „psy".................................................... 23»
Gesturi tradiţionale şi modelaj al corpului................. 240
A redresa postările şi a hărţui indolenţa........................241
Către o înflorire a corpului în libertate..........................243

CONCLUZIE de Michelle Perrot.........................................244

BIBLIOGRAFIE................................................................. 248

LISTA ILUSTRAŢIILOR.................................................. 272

 ■

Redactor. GHEORGHEBALA
Tehnoredactor. KLARA GAUUC

Bun de tipar, mai 1997

Coli de tipar. 12,66; planşe: 72
_ Apărut: 1997
'iparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial"