R

H este al doilea pseudonim al romancierei americane

Margaret Astrid Lindholm Ogden. Născută în 1952, în California, a
crescut în Alaska și a urmat cursurile Universităţii Denver timp de
un an. La vârsta de optsprezece ani s‑a căsătorit, a abandonat
facultatea și s‑a mutat pe insula Kodiak, în apropiere de Alaska,
unde a început să scrie și să publice în revistele pentru copii. Între
1983 și 1992, a semnat exclusiv cu pseudonimul Megan Lindholm, în
majoritate lucrări de fantasy contemporan. Din 1995 a adoptat
pseudonimul Robin Hobb pentru cărţi de fantasy european
medieval, tradiţional. Ucenicul asasinului, romanul de debut sub
pseudonimul Robin Hobb, a fost nominalizat pentru British Fantasy
Award. Romanul a apărut la Editura Nemira, alături de celelalte
două volume din seria FARSEER: Asasinul Regal și Răzbunarea
Asasinului. În anul 2006, romanul Forest Mage a obţinut Premiul
Endeavour. Seria THE RAIN WILDE CHRONICLES (Dragon Keeper,
Dragon Haven, City of Dragons și Blood of Dragons) s-a bucurat de mare
succes. După aceea scriitoarea a publicat și apreciata trilogie OMUL
ARĂMIU, tipărită la Editura Nemira. Ea cuprind romanele Misiunea
Bufonului, Bufonul de aur și Destinul Bufonului. Trilogia FOREST
MAGE, de asemenea importantă în cariera lui Robin Hobb, s-a
încheiat în 2008. Ea cuprinde volumele: Shaman’s Crossing (2005),
Forest Mage (2006), Renegade’s Magic (2008).
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
HOBB, ROBIN
Corabia magiei /Robin Hobb; trad. din lb. engleză: Ana-Veronica Mircea. - București :
Nemira Publishing House, 2019
ISBN print: 978-606-43-0372-1
ISBN epub: 978-606-43-0644-9
ISBN mobi: 978-606-43-0645-6

I. Mircea, Ana-Veronica (trad.)

821.111

Robin Hobb
SHIP OF MAGIC
Copyright © 1999 by Robin Hobb

© NEMIRA, 2019
ARMADA este un imprint al Grupului editorial
Coperta: Adnan VASILE
Redactor-șef: Marian COMAN
Redactor: Marian COMAN
Lector: Ecaterina DERZSI
Tehnoredactor: Magda BITAY
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este
strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
 CUPRINS

Despre autor
Cartea întâi
Mulțumiri
Prolog - Încâlcitura
În toiul verii
1 - Despre preoți și pirați
2 - Corăbiile vii
3 - Ephron Vestrit
4 - Divvytown
5 - Bingtown
6 - Însuflețirea Vivaciei
7 - Loialități
8 - Vorbe în noapte
9 - Întorsături ale sorții
10 - Confruntări
11 - Urmări și cugetări
12 - Despre epave abandonate și corăbii cu sclavi
13 - Schimbări
14 - Probleme de familie
15 - Negocieri
Toamna
16 - Roluri noi
 17 - Târfa lui Kennit
18 - Malta
19 - Mărturii
Iarna
20 - Răpitori
21 - Oaspeți
22 - Planuri și pericole
23 - Negustorii de sclavi din Jamaillia
24 - Negustorii din tărâmul ploilor sălbatice
25 - Candletown
26 - Daruri
27 - Prizonieri
28 - Necazuri
29 - Vise și realitate
30 - Sfidare și aliere
31 - Corăbii și șerpi
32 - Furtuna
33 - Ziua răfuielii
34 - Restabiliri
35 - Pirați și prizonieri
36 - Cea care își amintește
Note
CARTEA ÎNTÂI
 Pentru Devil's Paw
Pentru Totem
Pentru EJ Bruce
Pentru Free Lunch
Pentru Labrador (Solzi! Solzi!)
Pentru (inspirat numitul) Massacre Bay
Pentru Faithful (Atenție, urși gelatinoși!)
Pentru Entrance Point
Pentru Cape St. John
Pentru American Patriot (și căpitanul Wookie)
Pentru Lesbian Warmonger
Pentru Anita J și Marcy J
Pentru Tarpon
Pentru Capelin
Pentru Dolphin
Pentru Good News Bay (nu foarte bune, veștile astea)
Și chiar și pentru Chicken Little

Dar mai ales pentru Rain Lady, indiferent unde s-ar

afla acum.
 MULȚUMIRI

A
utoarea vrea să-i mulțumească lui Gale Zimmerman, de la
Software Alternatives, Tacoma, Washington, pentru
compasiunea și promptitudinea cu care și-a oferit ajutorul,
înlăturând virusul informatic ce era pe punctul să devoreze
această carte.
 PROLOG

ÎNCÂLCITURA

C
u o zvârcolire sălbatică, Maulkin se săltă brusc din
adâncitura sa, împâclind locul cu sfărâmături. Zdrențe din
pielea lui lepădată plutiră alături de fire de nisip și stropi de
mâl, ca rămășițele de vis legănate în jurul celor abia treziți.
Își mișcă alene, pe o buclă, lungul trup șerpuitor, frecându-se de el
însuși ca să scape de ultimele fărâme de piele năpârlită. Când mâlul
de pe fund reîncepu să se reașeze, se uită la ceilalți mai bine de
douăzeci de șerpi tolăniți în sedimentele de care se frecau cu
încântare. Își scutură coama de pe capul imens și-și întinse mușchii
uriași, pe toată lungimea sa.
– E timpul! trâmbiță cu vocea sa guturală. A sosit timpul!
De pe fundul mării, toți ceilalți își ridicară privirile spre el, fără să
clipească din imenșii lor ochi verzi, și aurii, și arămii.
– De ce? întrebă Shreever, vorbind în numele tuturor. Aici apa e
caldă și ne hrănim cu ușurință. În o sută de ani, iarna n-a venit
niciodată. De ce trebuie să plecăm acum?
Maulkin se buclă din nou, cu mișcări lenevoase. Nou dezgoliții săi
solzi luceau cu putere în albastra lumină filtrată a soarelui.
Frecându-se, își lustruise falșii ochi aurii ce i se întindeau pe tot
trupul, dând solemn de veste că e unul dintre cei cu vedere
străveche. Maulkin putea să-și amintească lucruri, lucruri dinaintea
timpului său. Nu le vedea clar și nu întotdeauna logic. Ca mulți alții
dintre cei prinși între timpuri, având cunoștințe din ambele vieți, era
adesea incoerent și îi venea greu să se concentreze. Își scutură coama
până ce propria otravă paralizantă i se răspândi în jurul feței, ca un
nor. Și-o înghiți lacom, apoi o împrăștie prin branhii, jurând astfel că
spune adevărul.
– Pentru că acum e timpul! repetă, stăruitor.
Se îndepărtă de ei brusc și cu iuțeală, avântându-se spre suprafață
și înălțându-se mai drept și mai repede decât bulele de aer. Deasupra
celorlalți, departe, sparse plafonul și sări scurt în marele Gol înainte
de a se afunda iarăși. Înotă în jurul celorlalți în cerc, frenetic, cu o
grabă care nu lăsa loc de cuvinte.
– Câteva dintre celelalte încâlcituri au plecat deja, spuse Shreever,
gânditoare. Nu toate, și nici cele mai multe. Dar destule ca să băgăm
de seamă că lipsesc când ne înălțăm să cântăm în Gol. Poate e
timpul.
Sessurea se adânci mai mult în mâl.
– Și poate că nu-i, spuse, leneș. Cred c-ar trebui să așteptăm până
pleacă încâlcitura lui Aubren. Aubren e... mai lucid decât Maulkin.
Lângă el, Shreever se săltă brusc din mâl. Strălucirea stacojie a pieii
sale noi era uimitoare. De ea încă mai atârnau zdrențe maronii.
Înhăță o bună parte din ele și le înghiți înainte de a răspunde.
– Poate-ar trebui să te alături încâlciturii lui Aubren, dacă pui la
îndoială spusele lui Maulkin. Eu una îl voi urma spre nord. Mai bine
să pleci prea curând decât prea târziu. Mai bine să pleci poate prea
devreme decât s-o faci odată cu zeci de alte încâlcituri și să fie nevoie
de luptă pentru hrană.
 Se mișcă, mlădioasă, prin bucla propriului trup, scăpând de
ultimele resturi de piele veche. Își scutură coama, apoi își azvârli
capul pe spate. Trâmbițate strident, cuvintele ei învolburară apa.
– Vin, Maulkin! Te urmez!
Se alătură conducătorului ei, în împletitorul dans în cerc pe
deasupra capetelor celorlalți.
Unul câte unul, ceilalți șerpi uriași își săltară trupurile lungi,
eliberându-le de mâlul lipit de ele și de pielea năpârlită. Cu toții,
chiar și Sessurea, se înălțară din adâncuri ca să se rotească în apa
caldă, chiar sub plafonul Plinului, intrând în dansul încâlciturii.
Aveau s-o pornească spre nord, să se întoarcă în apele din care
veniseră în îndepărtatul timp de care atât de puțini își mai aduceau
aminte.
ÎN TOIUL VERII
 1

DESPRE PREOȚI ȘI PIRAȚI

K
ennit mergea de-a lungul țărmului fără să se sinchisească
de spuma sărată care lingea plaja înconjurând cizmele lui și
ștergându-i urmele. Ochii nu i se dezlipeau de marcajul
celei mai mari înălțimi atinse de apă, o dâră neuniformă de
alge, scoici și frânturi de lemn plutit. Tocmai începea refluxul,
valurile își întindeau către uscat brațe imploratoare, din ce în ce mai
scurte. Pe măsură ce se retrăgeau de pe pământul negru, aveau să
dezgolească măsele de ardezie tocite și încâlceli de kelp altminteri
ascunse sub valuri.
În partea opusă a Insulei Celorlalți, corabia lui cu două catarge era
ancorată în Golful Amăgirii. O adusese pe Marietta acolo grație
vânturilor dimineții, care alungaseră de pe cer ultimele rămășițe ale
furtunii. Atunci fluxul era încă în creștere și colții de stâncă ai
vestitului golf se retrăgeau cu ciudă sub dantela de spumă verzuie.
Barca de la bord trecuse hârșâind peste și printre stâncile încrustate
cu scoici ca să-i ducă pe el și pe Gankis la țărm, pe nisipul negru al
unei plaje ca o seceră minusculă, care dispărea complet când
furtunile înălțau valuri mai sus decât urca fluxul de obicei. Deasupra
ei se contura, amenințătoare, faleza de gresie, iar conifere atât de
întunecate la culoare încât păreau aproape negre se înclinau
periculos, sfidând vânturile ce dominau locul. Chiar și pentru
Kennit, cu nervii lui de fier, era ca și cum ar fi pășit în gura pe
jumătate deschisă a unei creaturi.
Îl lăsaseră pe Opal, musul 1, cu barca, s-o apere de nefastele
întâmplări bizare prin care treceau vasele nepăzite în Golful
Amăgirii. Kennit îi poruncise lui Gankis să-l însoțească, spre marea
neliniște a băiatului lăsat singur. Când se uitase ultima oară în urmă,
Kennit îl văzuse cocoțat în barca proptită pe nisip. De-acolo, ba
arunca priviri temătoare peste umăr, la vârfurile împădurite ale
stâncilor, ba se uita îndelung și cu nervozitate către larg, unde
Marietta se încorda, trăgând de ancore, dornică să se alăture
curentului iute care mătura gura golfului.
Riscurile vizitării insulei erau legendare. Nu era vorba nici de
ostilitatea „celui mai bun“ loc de ancorare, nici de straniile accidente
care, știut lucru, li se întâmplau corăbiilor și oamenilor. Insula, în
întregul ei, era învăluită de neobișnuita magie a Celorlalți. Kennit o
simțise trăgând de el în vreme ce mergea, împreună cu Gankis, pe
cărarea care unea Golful Amăgirii cu Plaja Comorilor. Pentru o
potecă rar folosită, pietrișul ei negru era ciudat de lipsit de frunze
căzute și de viață vegetală nepoftită. În jurul lor, ploaia adusă de
furtună în noaptea de mai înainte picura pentru a doua oară acum
din copaci pe crengile de ferigă deja împovărate de stropi cristalini.
Aerul era răcoros și viu. Flori strălucitor colorate, întotdeauna
crescute la cel puțin un stat de om distanță de potecă, sfidau
întunecimea pădurii. Parfumurile lor pluteau, îmbietoare, în aerul
dimineții, parcă făcându-le oamenilor semn să uite de ce veniseră și
să cerceteze lumea lor. Ciupercile portocalii care acopereau, în trepte,
trunchiurile multor copaci, aveau, la prima vedere, ceva nesănătos.
Șocanta strălucire a culorii lor îi vorbea lui Kennit de creaturi
parazite înfometate. O pânză de păianjen, atârnând aidoma ferigilor
împodobite cu picături fine de apă strălucitoare, se întindea de-a
curmezișul potecii, silindu-i să se aplece ca să treacă pe sub ea.
Păianjenul din marginea țesăturii, de un portocaliu identic cu al
ciupercilor, era aproape cât pumnul unui copil. O broască verde de
copac se încurcase în plasă și se zbătea între firele ei lipicioase, dar
păianjenul nu părea interesat. Gankis scoase un scurt sunet de
spaimă când trecu pe dedesubt ghemuindu-se.
Poteca ducea drept către mijlocul tărâmului Celorlalți. Acolo era
locul unde un om putea să traverseze hotarele vagi ale tărâmului lor,
dacă îndrăznea să părăsească poteca foarte clar marcată, creată
pentru oameni, și să intre în pădure, să-i caute. Poveștile spuneau că,
în vremurile de demult, eroii veneau acolo nu ca să urmeze poteca,
ci pentru a o părăsi cu bună știință ca să-i sfideze pe Ceilalți în
propriile grote și să caute înțelepciunea zeiței lor întemnițate în
peșteră sau să ceară daruri de soiul mantiilor invizibilității sau al
săbiilor conturate de flăcări, care pot să treacă prin orice scut. Barzi
care cutezaseră să bată acea cale se întorseseră acasă cu voci a căror
forță putea să spargă timpane, sau cu o măiestrie în stare să topească
inima oricui îi asculta. Toată lumea știa străvechea poveste a lui
Kaven Ravenlock, care rămăsese în vizită la Ceilalți o jumătate de
veac și se întorsese arătând de parcă pentru el n-ar fi trecut decât o
zi, dar cu părul auriu, cu ochii roșii precum tăciunii încinși și cu
cântece care vorbeau despre viitor în rime complicate. Kennit pufni
ușor, doar pentru sine. Toată suflarea auzise astfel de povești de
demult, dar, dacă în timpul vieții lui se aventurase cineva să
părăsească poteca, nu istorisise nimic nimănui. Poate că nu se mai
întorsese ca să se fălească. Piratul își scoase asta din minte.  El nu
venise pe insulă ca să părăsească poteca, ci ca s-o urmeze până la
capăt. Și toată lumea știa la fel de bine ce aștepta acolo.
 Mersese pe pietrișul potecii strecurate printre dealurile împădurite
din interiorul insulei până ce, după o coborâre șerpuitoare, ajunse pe
un platou cu iarbă aspră, care încadra curbura largă a unei plaje. Era
țărmul opus al micii insule. Legendele spuneau că toate corăbiile
care ancoraseră vreodată acolo nu mai poposiseră apoi decât în
infern. Kennit nu găsise în nicio cronică vreo însemnare despre
vreun vas care să fi cutezat să nesocotească zvonul. Dacă o făcuse
cumva, propria sa cutezanță îl însoțise în lumea de dincolo.
Cerul era de un albastru viu, cu norii alungați de furtuna din
noaptea dinainte. Curba prelungă a stâncilor și a nisipului nu era
întreruptă decât de un șuvoi de apă dulce care-și croia drum prin
iarba înaltă de pe marginea plajei. Șuvoiul șerpuia pe nisip, pentru a
fi înghițit de mare. În depărtare, stânci negre de ardezie, mai înalte,
înconjurau capătul opus al țărmului în formă de seceră. Un turn din
aceeași rocă ieșea liber în afară, ca un colț încovoiat, legat de roca
mamă doar de o fâșie îngustă de nisip. Prin golul acela se zăreau un
crâmpei din albastrul cerului și unul din neastâmpărul mării.
– Azi-noapte am avut vânt și valuri, nu glumă, domnule. Unii
spun că pe Plaja Comorilor e cel mai bine să mergi pe dunele
ierboase de acolo... spun că, în timpul unei furtuni puternice, valurile
aruncă lucruri, lucruri fragile, care te-ai aștepta să se zdrobească de
stânci, dar ajung acolo, pe rogoz, aduse cu toată delicatețea.
Gankis vorbea gâfâind, în timp ce alerga în spatele lui Kennit.
Trebuia să-ntindă pasul ca să se poată ține după piratul înalt.
– Un unchi de-al meu – ca să-i zic așa, de fapt e însurat cu mătușă-
mea, cu sora mamei – zice că a cunoscut un bărbat care-a găsit acolo
o cutioară de lemn, de un negru strălucitor și pictată toată cu flori.
Înăuntru era statueta mică, din sticlă, a unei femei cu aripi de fluture.
Dar sticla nu era transparentă, nu. Culorile aripilor erau un vârtej în
sticlă.
 Gankis își întrerupse povestea și își înclină ușor capul, aruncându-
i căpitanului său o privire prudentă.
– Vrei să știi ce-au zis Ceilalți că-nseamnă? întrebă, cu precauție.
Kennit se opri să dea cu vârful cizmei într-o cută a nisipului ud. Îl
răsplăti o licărire aurie. Aplecându-se cu nepăsare, își strecură
degetul pe sub un lănțișor fin, de aur. Când trase în sus, din
mormântul de nisip țâșni un medalion. Bărbatul îl șterse de partea
din față a pantalonilor săi de stofă fină, apoi îi deschise cu abilitate
mica închizătoare. Cele două jumătăți ale obiectului de aur se
despărțiră brusc. Apa sărată pătrunsese înăuntru, pe margini, dar
 femeia tânără din portret îi zâmbea totuși cu ochi veseli și cu un
reproș temător. Kennit se mulțumi să mormăie către descoperirea sa
și să și-o pună în buzunarul jiletcii de brocart.
– Căp’tane, știi că n-or să te lase să-l păstrezi. Nimeni nu păstrează
nimic din tot ce găsește pe Plaja Comorilor, sublinie Gankis, cu
delicatețe.
– N-or să mă lase? întrebă Kennit.
Își puse în voce o umbră de amuzament, făcându-l pe însoțitorul
său să se întrebe dacă e batjocură sau amenințare. Gankis își mută pe
furiș greutatea de pe un picior pe altul, îndepărtându-și fața atât cât
era nevoie ca s-o pună la adăpost de pumnul căpitanului.
– Așa se zice, domnule, răspunse, șovăind. Că nimeni nu ia acasă
nimic din ce găsește pe Plaja Comorilor. Știu sigur că prietenul
unchiului meu n-a luat. După ce s-a uitat la ceea ce găsise și i-a ghicit
în asta norocul, Celălalt l-a condus pe plajă către o stâncă. Probabil
către aia. Gankis întinse brațul spre rocile de ardezie din depărtare.
Și pe fața stâncii erau mii și mii de găuri mici, niște mici cum-le-
zice...
– Firide, completă Kennit, cu voce aproape visătoare. Eu le zic
firide, Gankis. Așa le-ai zice și tu, dacă ai fi în stare să vorbești limba
mamei tale.
– Da, domnule. Firide. Și în fiecare era câte o comoară, în afar’ de
alea care erau goale. Și Celălalt l-a lăsat să meargă de-a lungul falezei
și să se uite la toate comorile, și erau acolo lucruri pe care nu și le
imaginase niciodată. Ceșcuțe de ceai din porțelan de forma unor
boboci de trandafir superbi, și pocale de aur cu nestemate pe
margini, și jucării mici, de lemn, vopsite în culori vii și, oh, o sută de
lucruri pe care nici nu ți le poți închipui, fiecare în câte o firidă,
domnule. Și pe urmă a găsit una de forma și mărimea potrivite și a
așezat-o acolo pe femeia fluture. Și i-a spus unchiului meu că
niciodată n-a simțit că face ceva atât de potrivit ca atunci când a pus
comoara aia mică în cotlonul ăla. A lăsat-o aici, a plecat de pe insulă
și s-a întors acasă.
Kennit își drese glasul. Și dezaprobarea și disprețul din acel singur
sunet n-ar fi încăput într-un șuvoi de insulte. Gankis își feri privirea,
apoi se uită în jos.
– El a spus-o, domnule, n-o spun eu. Se trase de betelia
pantalonilor ponosiți  și adăugă, aproape împotriva voinței sale:
Omul ăla trăiește oarecum într-o lume a visului. Dă templului lui Sa
a șaptea parte din tot ce câștigă, plus pe cei doi copii mai mari ai lui.
Un astfel de om nu gândește la fel ca noi, domnule.
– Tu nu gândești deloc, Gankis, încheie Kennit, în locul lui.
Își ridică ochii spălăciți către linia îndepărtată a țărmului,
îngustându-și-i ușor când îl orbiră razele soarelui reflectate de
valurile în mișcare.
– Urcă spre stâncile tale pline de rogoz, Gankis, mergi de-a lungul
lor. Adu-mi orice o să găsești acolo.
– Da, domnule.
Piratul mai bătrân se îndepărtă târșâindu-și picioarele. Peste umăr,
îi aruncă tânărului său căpitan o privire îndurerată. Pe urmă se
cățără abil pe pragul abrupt al platoului năpădit de ierburi dese de
dincolo de plajă. Și începu să meargă paralel cu Kennit, cu ochii la
marginea denivelării. Zări ceva aproape imediat. Alergă într-acolo și
ridică un obiect care scânteie în soarele dimineții. Îl săltă în lumină și
îl privi îndelung, cu venerația citindu-i-se pe fața zbârcită.
– Domnule, domnule, ar trebui să vezi ce-am găsit!
– S-ar putea să-mi stea în puteri, dacă-mi aduci încoace obiectul,
cum ai primit poruncă, răspunse Kennit, iritat.
Gankis se îndreptă spre el, ca un câine chemat de stăpân. Cu un
licăr tineresc în ochii căprui, strânse comoara cu ambele mâini când
sări cu sprinteneală pe plajă, de la înălțimea unui stat de om. Începu
să alege, spulberând nisipul cu încălțările lui cu talpa joasă. Kennit se
încruntă ușor în timp ce-l privea apropiindu-se. Deși bătrânul
corăbier era înclinat să se gudure pe lângă el, nu era mai înclinat
decât alții de soiul lui să-și împartă prada. Kennit nu se așteptase să-i
aducă de bunăvoie tot ce găsea pe malul ierbos; de fapt, se gândise
că o să fie nevoit să-i ia cu sila comorile la sfârșitul plimbării. Graba
cu care venea Gankis, radios ca un țărănoi alergând către iubita lui
lăptăreasă cu un buchet de flori, era de-a dreptul neliniștitoare.
Kennit își ascunse totuși obișnuitul zâmbet sardonic, nelăsându-și
fața să-i trădeze gândurile. Poziția sa îndelung exersată avea grația
leneșă a unei pisici la pândă. Nu era vorba doar de înălțimea lui,
care-i îngăduia să-l privească de sus pe năier. Expresia amuzată a
feței le dădea de înțeles oamenilor săi că nu sunt în stare să-l
surprindă. Voia să convingă întregul echipaj că poate să prevadă nu
doar mișcările oricui, ci și gândurile. Era mult mai puțin probabil să
se răzvrătească niște corăbieri care credeau asta despre căpitanul lor;
și, chiar dacă îi bătea gândul să se răscoale, niciunul nu-și dorea să
fie primul care trece la fapte.
 Așa că-și păstră poziția cât alergă Gankis pe nisip către el. Mai
mult decât atât, nu întinse mâna să înhațe comoara, ci îl lăsă să i-o
ofere în vreme ce el, Kennit, îl privea de sus, amuzat.
Începând din clipa când o văzu, avu nevoie de toată stăpânirea de
sine ca să nu i-o smulgă. Nu mai văzuse niciodată un flecușteț lucrat
cu atâta măiestrie. Un glob de sticlă, o sferă absolut perfectă.
Suprafața era fără cusur, nu exista nici măcar o singură zgârietură.
Sticla însăși avea o tentă ușor albăstruie, dar asta nu ascundea
minunea din interior. Trei figurine minuscule, în haine pestrițe și cu
fețele vopsite, stăteau pe o mică scenă, fiind cumva legate între ele,
astfel încât, ori de câte ori i se schimba poziția în mâna lui Gankis,
păreau să prindă viață. Una făcea piruete pe vârfurile picioarelor, pe
când alta se rotea în jurul unei bare. A treia dădea din cap în aceeași
cadență cu primele două, de parcă toate trei s-ar fi mișcat în ritmul
unei melodii vesele care le răsuna în urechi, captivă în glob, alături
de ele.
Kennit îl lăsă pe Gankis să-i arate asta de două ori, apoi întinse cu
grație o mână cu degete lungi, și năierul îi așeză comoara în palmă.
Kennit își stăpâni cu fermitate zâmbetul uluit când săltă pentru
prima oară globul în lumina soarelui și cei trei saltimbanci dinăuntru
dansară pentru el. Sfera nu-i umplea toată palma.
– Jucăria unui copil, presupuse, cu trufie.
– Doar dacă puștiul e cel mai bogat prinț din lume, cuteză Gankis
să comenteze. E prea fragil ca să i-l dai unui copil să se joace,
domnule. Ar fi de-ajuns să-l scape din mână o singură dată...
– Totuși pare să fi supraviețuit loviturilor unei furtuni și azvârlirii
pe plajă, sublinie Kennit, cu o bunăvoință bine cântărită.
– E adevărat, domnule, e adevărat, dar asta este Plaja Comorilor.
Din câte am auzit spunându-se, aproape tot ce aruncă marea aici
rămâne întreg. Ține de magia locului.
 – Magie, făcu Kennit îngăduindu-și un zâmbet ceva mai larg când
își puse globul în buzunarul încăpător al jiletcii de culoare indigo.
Vasăzică, tu crezi că magia aduce pe țărmul ăsta astfel de fleacuri,
nu-i așa?
– Ce altceva, căp’tane? Firesc ar fi fost să se facă țăndări, sau măcar
să-l fi zgâriat nisipul. Arată de parcă tocmai ar fi ieșit din atelierul
unui bijutier.
Kennit clătină din cap cu tristețe.
– Magie? Nu, Gankis, nu mai multă decât în curentul care te trage
în larg în apele puțin adânci din Orte, sau decât în Curentul
Mirodeniilor, care ajută corăbiile să înainteze mai repede când se duc
spre insule și își bate joc de ele pe drumul de întoarcere. Nu e decât
un efect al vânturilor, al curenților și al fluxului. Nimic mai mult.
Același efect care garantează că orice corabie care încearcă să
ancoreze pe partea asta a insulei o să eșueze și-o să fie sfărâmată
înainte de următorul flux.
– Da, domnule, încuviință Gankis, îndatoritor, dar fără convingere.
Ochii lui trădători alunecară spre buzunarul în care pusese
căpitanul globul de sticlă. Zâmbetul lui Kennit se lăți ușor, prea
puțin ca să atragă atenția.
– Ei? Nu tândăli aici. Întoarce-te sus și vezi ce mai găsești.
– Da, domnule, cedă bărbatul mai vârstnic și, cu o ultimă privire
împovărată de păreri de rău către buzunarul căpitanului, se răsuci pe
călcâie și se grăbi să urce pe povârniș.
Kennit își strecură mâna în buzunar și mângâie sticla netedă și
rece. Își reîncepu plimbarea pe plajă. În văzduh, pescărușii îi urmară
exemplul, planând lin în vânt pe când căutau din priviri delicatese
pe apa în retragere. Kennit nu se grăbea, dar ținea minte că, de
cealaltă parte a insulei, corabia lui aștepta în ape înșelătoare. Voia să
meargă de-a lungul întregii plaje, așa cum cerea tradiția, dar n-avea
nicidecum de gând să mai zăbovească după ce auzea prezicerea unui
Celălalt. Așa cum nici prin gând nu-i trecea să lase acolo comoara pe
care avea s-o găsească. Un zâmbet sincer îi săltă colțurile gurii.
Mergând agale, își scoase mâna din buzunar și își atinse absent
încheietura celeilalte mâini. Manșeta de dantelă a cămășii sale de
mătase albă ascundea o curelușă dublă, de piele fină, neagră, menită
să-i lege strâns de încheietură o mică amuletă de lemn. Înfățișa o față
sculptată, cu fruntea și cu falca de jos străpunse ca să-i fie bine prinsă
de mână, exact peste locul unde i se simțea pulsul. Cândva fusese
vopsită în negru, însă vopseaua se ștersese în cea mai mare parte.
Trăsăturile puteau fi încă distinse: un mic chip batjocoritor, cioplit cu
migală. Semăna leit cu al lui. Îl costase o avere. Chiar dacă avea
destul curaj să fure o bucată de lemn-vrăjitor, nu oricine care putea
să-l sculpteze era și dispus s-o facă.
Kennit și-l amintea perfect pe meșteșugarul care făurise fața aia
mică. Stătuse în atelierul lui ore îndelungate, scăldat în lumina rece a
dimineții, în vreme ce artistul cioplea cu migală lemnul tare ca fierul,
dându-i trăsăturile lui. Nu-și vorbiseră. Artistul nu putea. Piratul nu
voia. Cioplitorul avea nevoie de o liniște deplină ca să se
concentreze, fiindcă nu lucra doar lemnul, avea de făcut și vraja care-
i dădea talismanului puterea de a-l apăra de alte vrăji pe purtătorul
său. Oricum, Kennit n-avea ce să-i spună. Îi plătise, cu luni înainte,
un avans exorbitant și așteptase până ce un mesager îl vestise că
artistul făcuse rost de o bucată din prețiosul lemn, păzit ca ochii din
cap. Piratul fusese indignat când cioplitorul îi ceruse alți bani înainte
de a se apuca de sculptat și de întipărit vraja, dar se mulțumise să-și
aștearnă pe față micul său zâmbet sardonic și pusese monede și
bijuterii și lănțișoare de argint și de aur pe balanța celuilalt până
când îl văzuse dând din cap, în semn că se ajunsese la prețul dorit.
Ca mulți alți confrați de-ai săi din Bingtown al căror negoț se afla în
afara legii, meșteșugarul își sacrificase cu ani în urmă limba, ca să-și
asigure mușteriii că secretele lor sunt în siguranță. Kennit nu era
convins de eficiența acestei mutilări, dar aprecia gestul. Prin urmare,
după ce terminase și legase el însuși podoaba la încheietura
piratului, artistul atinsese lemnul cu degete lacome, dar nu-și putuse
exprima extrema satisfacție oferită de propria sa abilitate decât dând
din cap cu vehemență.
Apoi Kennit îl omorâse. Era singurul lucru rațional care se putea
face, iar el era neobișnuit de rațional. Își luase înapoi plata
suplimentară cerută de cioplitor. Nu putea suferi oamenii care nu
onorau înțelegerea stabilită de la bun început. Dar nu de asta îl
ucisese. O făcuse ca să-și păstreze secretul. Dacă s-ar fi știut că poartă
o amuletă apărătoare de vrăji, ei bine, atunci oamenii lui ar fi crezut
că se teme de ei. Nu-și putea lăsa echipajul să creadă că el unul se
teme de ceva. Norocul lui era legendar. Toți cei care-l urmau credeau
în norocul lui mai mult decât el însuși. De asta îi erau alături. Nu
trebuia să le treacă nicidecum prin gând că el se teme să nu-i
amenințe ceva norocul ăla.
În anul scurs de când îl omorâse pe artist se întrebase dacă
uciderea lui nu vătămase cumva talismanul, pentru că nu se
însuflețise. Când îl întrebase pe cioplitor de cât timp va avea nevoie
micul chip ca să prindă viață, acesta ridicase grăitor din umeri și-și
fluturase mâna, dând clar de înțeles că nici el, nici altcineva nu putea
prezice așa ceva. Kennit așteptase un an întreg însuflețirea
talismanului, ca să fie sigur că și-a primit toată puterea de vrajă. Dar
timpul nu-i îngăduia să prelungească amânare. Știuse, din instinct,
că e vremea să meargă pe Plaja Comorilor și să vadă ce noroc o s-
aducă pentru el oceanul. Nu mai putea s-aștepte trezirea
talismanului; se hotărâse să riște. Trebuia să creadă din nou că
norocul său o să-l apere, așa cum se întâmplase întotdeauna. Îl
apărase și în ziua când fusese nevoit să-l omoare pe artist, nu? Omul
se întorsese pe neașteptate, exact la timp ca să-l vadă pe Kennit
scoțându-și sabia. Piratul era convins că, dacă ar fi avut limbă, ar fi
țipat mult mai tare.
Kennit și-l scoase cu hotărâre din minte. Nu era momentul să se
gândească la el. Nu venise pe Plaja Comorilor ca să mediteze asupra
trecutului, ci ca să găsească o comoară care să-i asigure viitorul. Își
îndreptă privirea către marginea unduitoare a apei și o urmă de-a
lungul plajei. Nu luă în seamă nici scoicile strălucitoare, cleștii
crabilor și încâlcelile de alge dezrădăcinate, nici frânturile de lemn
plutit, fie ele mari sau mici. Ochii lui de un albastru-palid căutau
numai obiecte făurite de mâna omului, rămășițe de pe epave. Și
răsplata nu se lăsă mult așteptată. Într-un cufăr de lemn, mic și plin
de urme de lovituri, găsi un serviciu de ceșcuțe de ceai. Nu credea că
fuseseră făurite sau folosite de oameni. Erau douăsprezece, făcute
din capetele scobite ale unor oase de pasăre. Pe ele fuseseră pictate
imagini mici, albastre, trasate cu linii atât de subțiri încât te gândeai
că pensula fusese un singur fir de păr. Culoarea era atât de ștearsă
încât desenul inițial devenise de nerecunoscut, iar folosința
îndelungată subțiase toartele sculptate din os. Își îndesă caseta în
scobitura cotului și își continuă drumul.
Mergea cu pași mari, în bătaia soarelui și contra vântului, și
cizmele lui fine lăsau urme clar conturate în nisipul ud. Din când în
când își ridica privirea, cu nepăsare, ca să cerceteze întreaga plajă.
Nu-și lăsa speranțele să i se citească pe față. Când își îndreptă din
nou ochii către nisip, descoperi o cutioară din lemn de cedru. Apa
sărată o deformase. Ca s-o deschidă, se văzu nevoit s-o izbească de o
piatră, ca de o nucă. Înăuntru erau unghii. Din sidef. Cleme
minuscule le puteau prinde deasupra unghiilor obișnuite și fiecare
avea în vârf câte o adâncitură mică, probabil pentru otravă. Erau
douăsprezece. Kennit și le puse în celălalt buzunar. Zăngăneau când
mergea.
Nu se întristă fiindcă, evident, nimic din ceea ce găsise nu era nici
făcut de oameni, nici creat pentru a le folosi oamenilor. Deși își
bătuse joc de credința lui Gankis în magia plajei, toată lumea știa că
acele țărmuri stâncoase nu erau scăldate doar de valurile oceanului.
Corăbiile care făceau prostia să ancoreze pe oricare mal al insulei pe
timp de furtună aveau toate șansele să dispară cu desăvârșire, nu
lăsau în urmă nici măcar o singură așchie din epavele lor. Năierii
bătrâni spuneau că fuseseră luate din lumea aceea și duse pe măririle
alteia. Kennit nu se îndoia de asta. Aruncă o privire spre cer, văzu că
e tot albastru, tot senin. În ciuda vântului rece, nutrea convingerea că
vremea n-o să se schimbe, că o să poată merge de-a lungul întregii
plaje și o să se poată întoarce la corabia lui din Golful Amăgirii. Era
încredințat că norocul n-o să-l trădeze.
Următoarea sa descoperire se dovedi a fi cea mai neliniștitoare. Era
o pungă din bucăți de piele roșie și albastră, cusute laolaltă, pe
jumătate îngropată în nisipul ud. Pielea era trainică, punga fusese
făcută să reziste. Se îmbibase cu apă sărată, care o pătase, făcând
culorile să se prelingă una în cealaltă. Saramura deformase totodată
găicile de alamă și întărise șnururile de piele care treceau prin ele,
închizând punga. Kennit își scoase cuțitul și tăie o cusătură. Înăuntru
erau pisoi nou-născuți, fără cusur, cu gheare lungi și petice irizate în
spatele urechilor. Morți, toți șase. Înfrângându-și dezgustul, îl scoase
pe cel mai mic. Îi răsuci în mâini trupul flasc. Avea blana albastră, de
un albastru intens, de brebenoc, și ochi cu pleoape roz. Mic. Probabil
mezinul. Ud leoarcă, rece, scârbos. Un cercel de rubin, ca o căpușă
grasă, îi împodobea una dintre urechile ude. Kennit tânjea să-l
arunce pur și simplu. Ridicol. Scoase cercelul și-l lăsă să-i alunece în
buzunar. Pe urmă, mânat de un impuls pe care nu-l înțelese, puse
micile leșuri albastre la loc, în pungă, și o lăsă să cadă dincolo de
linia țărmului. Apoi se îndepărtă.

Venerația se curgea prin el, laolaltă cu sângele. Copac. Scoarță și

sevă, miros de lemn și frunze foșnind deasupra capului. Copac. Dar
și pământul și apa, aerul și lumina, totul venea și trecea prin ființa
cunoscută sub numele de copac. Iar el se mișca alături de ele,
alunecând înăuntrul și în afara unei existențe de scoarță și frunză și
rădăcină, aer și apă.
– Wintrow.
Băiatul își ridică încet privirea de la copacul din fața lui. Cu un
efort de voință, și-o concentră asupra preotului tânăr. Berandol dădu
din cap, încurajator. Wintrow închise ochii preț de o clipă, își ținu
răsuflarea și se eliberă de însărcinarea sa. Când deschise ochii, trase
brusc aer în piept, de parcă ar fi ieșit din adâncul unei ape. Lumina
împestrițată, apa dulce, vântul blând – toate dispărură brusc. Se afla
în atelierul mănăstirii, o sală friguroasă, cu pereți și podea de piatră.
Îi înghețaseră tălpile pe pardoseala rece. Încăperea imensă adăpostea
douăsprezece mese de piatră. La alte trei, băieți ca el lucrau încet,
mișcându-se ca-n vis, ceea ce spunea că erau în transă. Unul împletea
un coș, iar ceilalți doi modelau lut cu degetele umezite, cenușii.
Se uită în jos, la bucățile de sticlă strălucitoare și de plumb din fața
lui. Frumusețea vitraliului în care le îmbinase îl ului chiar și pe el
însuși, dar nu izbuti totuși să atingă miracolul din clipele în care
fusese copacul. Îl atinse cu degetele, și le plimbă de-a lungul
trunchiului și al ramurilor grațioase. Mângâind imaginea se simțea
de parcă și-ar fi atins propriul trup; o cunoștea la fel de bine. În
spatele lui îl auzi pe Berandol trăgând scurt aer în piept. În starea sa
de conștientizare ajunsă la culme simțea venerația preotului
revărsându-se alături de a lui și o vreme păstrară amândoi tăcerea,
slăvind la unison miracolele lui Sa.
– Wintrow, repetă preotul, cu voce scăzută.
Întinse mâna și urmări cu degetul contururile dragonului
minuscul care trăgea cu ochiul de pe crengile de sus, apoi atinse
curba strălucitoare a unui șarpe foarte bine ascuns printre rădăcinile
răsucite. Cuprinse cu un braț umerii băiatului, îl întoarse cu
delicatețe și îl îndepărtă de masa lui de lucru. Îl conduse afară din
atelier mustrându-l cu blândețe.
– Ești prea tânăr ca să rămâi într-o astfel de stare toată dimineața.
Trebuie să-nveți să faci totul cu măsură.
Wintrow avu brusc senzația că i-a intrat nisip sub pleoape și se
frecă la ochi cu încheieturile degetelor.
– Am stat acolo toată dimineața? întrebă, năucit. N-am avut
impresia asta, Berandol.
– Sunt sigur că n-ai avut-o. Dar sunt sigur și că oboseala care te-a
cuprins acum o să te încredințeze că ăsta e adevărul. E nevoie de
prudență, Wintrow. Mâine o să-i cer unui supraveghetor să te
trezească la jumătatea dimineții. Un talent ca al tău e prea prețios ca
să-ți îngăduim să-l mistui cu totul.
– Acum am într-adevăr dureri, recunoscu Wintrow. Își trecu
palma peste frunte îndepărtându-și de pe ochi o șuviță de păr
frumos, negru, și zâmbi. Dar copacul a meritat, Berandol.
Preotul dădu încet din cap.
– Nu doar dintr-un singur motiv. Vânzarea unei asemenea ferestre
i-ar aduce mănăstirii destui bani ca să refacă acoperișul sălașului
novicilor. Dacă mama Dellity se poate convinge să lase mănăstirea să
se despartă de un asemenea miracol. Șovăi o clipă, apoi adăugă: Văd
că au apărut din nou. Dragonul și șarpele. Încă nu ai idee...?
Își lăsă vocea să se stingă, întrebătoare.
 – Nici măcar nu-mi amintesc să-i fi pus acolo, răspunse Wintrow.
– Bine.
Berandol nu vorbea nicidecum ca și cum ar fi avut de gând să-l
judece. În glas nu i se simțea decât răbdarea.
O vreme, merseră pe piatra rece a coridoarelor mănăstirii într-o
tăcere prietenoasă. Simțurile lui Wintrow își pierdură încetul cu
încetul ascuțimea, păliră până la nivelul normal. Nu mai putea nici
să savureze aromele sărurilor captive în pereți, nici să audă infima
tasare a străvechilor blocuri de piatră. Atingerea țesăturii aspre a
robei lui cafenii, de novice, deveni suportabilă pentru piele. Când
ajunseră la marea ușă de lemn și ieșiră în grădinile mănăstirii, se
întorsese deja cu bine în propriul trup. Se simțea năuc, ca abia trezit
după un somn lung, dar istovit de parcă ar fi prășit cartofi toată ziua.
Mergea alături de Berandol în tăcere, așa cum o cereau obiceiurile
mănăstirii. Treceau pe lângă alții, bărbați și femei, unii purtând
robele verzi ale preoților, iar alții în albul acoliților. Se salutau dând
din capete.
Când se apropiară de magazia cu unelte, deveni brusc neliniștitor
de sigur că se îndreptau într-acolo și că o să-și petreacă restul după-
amiezii lucrând în grădina însorită. În orice alt moment, ar fi așteptat
asta probabil cu plăcere, dar după abia încetatele sale strădanii din
atelierul întunecos, avea ochii încă sensibili la lumină. Berandol se
uită în urmă, la pașii lui încetiniți.
– Alungă grijile, Wintrow! îl mustră el cu blândețe. Când îți
însușești supărarea pentru ceea ce s-ar putea întâmpla, neglijezi clipa
de care ar trebui să te bucuri acum. Omul care-și face griji pentru
ceea ce va fi, pierde clipa prezentă de teama următoarei și o otrăvește
pe următoarea cu prejudecăți.
Vocea lui Berandol căpătă o ușoară asprime.
 – Ți se întâmplă prea des să-ți faci astfel de păreri, continuă el.
Dacă n-o să fii primit printre preoți, se va întâmpla, cel mai probabil,
din acest motiv.
Ochii lui Wintrow îi întâlniră pe ai lui Berandol cu o privire
îngrozită. Pentru o clipă, mâhnirea, în cea mai pură stare a sa, îi luă
fața în stăpânire. Pe urmă văzu capcana. Și zâmbi larg, iar Berandol
răspunse tot cu un zâmbet când îi auzi cuvintele:
– Dar, dacă mă frământ din pricina asta, înseamnă că am părerea
preconcepută că voi da greș.
Berandol îl înghionti pe băiatul subțirel cu cotul, ușor, cu
înțelegere.
– Întocmai. Ah, crești și înveți atât de repede! Eu, unul, eram mult
mai mare decât tine, aveam cel puțin douăzeci de ani, când am
învățat să aplic Contradicția asta în viața de zi cu zi.
Wintrow ridică din umeri cu sfială.
– Am meditat la asta azi-noapte, înainte de a adormi. „Trebuie să-ți
plănuiești viitorul și să-l prevezi fără să te temi de el.“ A Douăzeci și
Șaptea Contradicție a lui Sa.
– La treisprezece ani, ești prea tânăr ca s-ajungi la a Douăzeci și
Șaptea Contradicție.
– Tu la care ești? întrebă Wintrow, fără ocolișuri.
– La a Treizeci și Treia. La care sunt de doi ani.
Wintrow ridică ușor din umeri.
– N-am ajuns cu studiul atât de departe.
Își continuară drumul prin umbra merilor, pe sub frunze pleoștite
de arșița zilei. Fructele pârguite îngreunau crengile. În celălalt capăt
al livezii, acoliții înaintau în formație prin pomi, cărând găleți cu apă
din pârâu.
 – „Un preot n-ar trebui să se creadă îndreptățit a fi judecător decât
dacă o poate face precum Sa; cu desăvârșită nepărtinire și cu
desăvârșită milă“, recită Berandol, clătinând din cap. Mărturisesc că
nu văd cum ar fi cu putință.
Băiatul privea deja în interiorul său, cu o singură cută foarte fină
de-a lungul frunții.
– Atâta vreme cât crezi că e peste poate, îți închizi mintea în fața
înțelegerii acestor cuvinte, spuse el, dar vocea părea să-i vină de
foarte departe. Firește, doar dacă nu cumva asta e ceea ce trebuie să
descoperim. Că noi, ca preoți, nu putem fi judecători, fiindcă
nepărtinirea și mila noastră nu sunt desăvârșite. Poate că menirea
noastră e doar să iertăm și să alinăm.
Berandol clătină din cap.
– În numai câteva clipe, ai despicat nodul cât mine în șase luni.
Dar, când mă uit în jur, văd mulți preoți care sunt judecători.
Rătăcitorii din ordinul nostru nu fac mare lucru în afară de a găsi
rezolvările neînțelegerilor dintre oameni. Așa că ei trebuie să fi ajuns
cumva să priceapă a Treizeci și Treia Contradicție.
Băiatul își ridică spre el privirea plină de curiozitate. Deschise
gura, gata să vorbească, apoi roși și o închise.
La rândul său, Berandol se uită în jos.
– Indiferent ce-ar fi, spune. N-o să te dojenesc.
– Problema e că voiam să te dojenesc eu pe tine, mărturisi Wintrow.
Și fața îi deveni radioasă când adăugă:
– Dar m-am oprit la timp.
– Și ce voiai să-mi spui? insistă Berandol.
Când băiatul clătină din cap, tutorele lui râse cu poftă.
– Ei, haide, Wintrow, crezi că, după ce ți-am cerut să-mi dezvălui
ce gândești, o să fiu atât de nedrept încât să mă supăr din pricina
vorbelor tale? Ce ți-a trecut prin cap?
– Voiam să spun că s-ar cuveni să-ți întemeiezi purtarea pe
învățăturile lui Sa, nu pe ceea ce vezi că fac alții.
După răspunsul fără ocolișuri, băiatul își lăsă ochii în jos:
– Știu că nu se cade să-ți reamintesc eu asta.
Berandol părea prea adâncit în gânduri ca să se fi supărat.
– Dar, dacă nu iau în seamă decât învățătura, și dacă inima îmi
spune că, pentru un om, nu e cu putință să judece la fel ca Sa, cu
nepărtinire și milă desăvârșite, trebuie să trag concluzia că...
Cuvintele i se răriră, de parcă și-ar fi rostit gândul cu îndoială.
– Trebuie să trag concluzia că Rătăcitorii fie dau dovadă de o
profunzime spirituală care o întrece pe a mea, fie nu sunt mai
îndreptățiți decât mine să judece. Își lăsă privirea să cutreiere printre
meri. E oare posibil ca o întreagă ramură a ordinului nostru să existe
nesocotind corectitudinea? Și oare chiar și numai un astfel de gând
nu înseamnă lipsă de loialitate?
Își îndreptă privirea îngrijorată către băiatul de lângă el.
Wintrow zâmbi cu seninătate.
– Dacă urmează învățăturile lui Sa, gândurile unui om nu o pot lua
pe căi greșite.
– Trebuie să mă gândesc mai mult la asta, încheie Berandol, cu un
oftat, uitându-se la Wintrow cu afecțiune neprefăcută. Binecuvântez
ziua în care mi-ai fost dat ca elev, deși, la drept vorbind, mă-ntreb
adesea cine e aici elevul și cine e profesorul. O să-ți simt lipsa.
Panica umplu brusc ochii lui Wintrow.
– O să-mi simți lipsa? Pleci, ai fost chemat atât de curând la
datorie?
– Nu eu. Ar fi trebuit să-ți dau vestea într-un mod mai potrivit, dar,
ca întotdeauna, cuvintele tale mi-au îndepărtat gândurile de punctul
lor de plecare. Nu plec eu, ci tu. De-asta am venit azi să te caut, ca să-
ți cer să-ți faci bagajele, pentru că ești chemat acasă. Bunica și mama
ta au trimis vorbă că se tem că bunicul tău e pe moarte. Trebuie să le
fii alături într-o asemenea împrejurare.
Văzând figura devastată a băiatului, Berandol adăugă:
– Îmi pare rău că ți-am spus-o cu atâta bruschețe. Vorbești rar
despre familia ta. Nu mi-am dat seama că ești atașat de bunicul tău.
– Nu sunt, recunoscu Wintrow, cu simplitate. Adevărul e că abia
dacă-l cunosc. Cât am fost mic, era întotdeauna pe mare. Iar când
venea acasă, mă îngrozea necontenit. Nu era vorba de cruzime, ci
de... putere. La el, totul, de la voce la barbă, părea prea mare pentru
încăperea în care se afla. Chiar și când eram mic și trăgeam cu
urechea când vorbeau alții despre el, era ca și cum ar fi vorbit despre
o legendă sau despre un erou. Nu-mi amintesc să-i fi spus vreodată
„tataie“ și nici măcar „bunicule“. Când venea acasă, trecea dintr-o
cameră în alta ca vântul din nord și, în prezența lui, de cele mai
multe ori îmi căutam adăpost în câte un cotlon în loc să mă bucur.
„De ce e băiatul atât de firav? “ întreba. „Seamănă cu băieții mei, dar
e doar pe jumătate cât unul dintre ei. Nu-i dați carne? N-are poftă de
mâncare?“ Pe urmă mă trăgea lângă el și-mi pipăia brațul, de parcă
aș fi fost un animal pus la îngrășat. Mi-era întotdeauna rușine de
statura mea, ca și cum aș fi fost vinovat fiindcă arăt așa. De când am
fost trimis la preoție, l-am văzut mai puțin, dar am rămas, în privința
lui, cu aceeași impresie. Totuși, nu de bunicul meu mă tem, și nu mă
tem nici să-l văd murind. E vorba de întoarcerea acasă, Berandol.
Acolo e atâta... zgomot.
Berandol îl privi cu înțelegere.
– Cred c-am învățat să gândesc abia după ce am venit aici,
continuă Wintrow. Acasă era prea mult zgomot și prea multă
agitație. N-aveam niciodată timp pentru gânduri. De dimineață, de
când ne trezea Nana, și până seara, când eram îmbăiați, îmbrăcați în
cămăși de noapte și puși din nou în pat, ne aflam în mișcare. Eram
îmbrăcați și duși la plimbare, mergeam la lecții și la masă și în vizite
la prieteni, ne îmbrăcau altfel și urmau alte mese... și tot așa, la
nesfârșit... Știi, când am ajuns aici, în primele două zile n-am ieșit din
chilia mea. Fără Nana, sau bunica, sau mama, care să mă alerge de
colo colo, n-aveam idee ce să fac cu mine însumi. Și, pentru atât de
multă vreme, eu și sora mea fuseserăm un tot. „Copiii“ trebuie să
meargă la culcare, „copiii“ trebuie să meargă la masă. Când ne-au
despărțit, am avut senzația că mi-am pierdut o jumătate de trup.
Berandol zâmbea larg, cu aerul omului care cântărește lucrurile.
– Prin urmare, așa te simți când ești un Vestrit. M-am întrebat
întotdeauna cum trăiesc copiii Negustorilor Vechi din Bingtown.
Pentru mine viața a fost cu totul altfel, și totuși foarte asemănătoare.
Familia mea crește porci. N-am avut parte nici de dădacă, nici de
plimbări, dar întotdeauna erau destul de multe de făcut ca să te țină
ocupat. Privind în urmă, îmi dau seama că ne petreceam cea mai
mare parte a timpului străduindu-ne să supraviețuim. Mâncam cu
zgârcenie, ca să ne-ajungă mâncarea cât mai mult, reparam lucruri
pe care alții le-ar fi aruncat de mult, îngrijeam porcii... Cred că lor li
se purta de grijă mai mult decât oricui altcuiva. Nimănui nu i-a
trecut vreodată prin minte să-și trimită un copil la preoție. Pe urmă
s-a îmbolnăvit mama, iar tata a făgăduit că, dacă scapă cu viață, o să
dedice pe unul dintre copiii săi lui Sa. Prin urmare, după
însănătoșirea ei, m-au trimis pe mine de-acasă. Eram cel mai
pipernicit din familie, ca să zic așa. Cel mai mic dintre copiii rămași
în viață, cu un braț vătămat. Nu mă-ndoiesc că, pentru ei, a fost un
sacrificiu, dar nu la fel de mare ca renunțarea la unul dintre frații mei
mai mari, zdrahoni cu toții.
– Un braț vătămat? se miră Wintrow.
 – A fost. Am căzut pe el când eram mic, și i-a trebuit foarte mult
timp să se vindece, iar pe urmă n-a mai ajuns atât de puternic cum s-
ar fi cuvenit să fie. Dar preoții mi-au găsit leacul. M-au pus în grupul
care udă livada, iar preotul care ne conducea îmi dădea găleți prea
mari. Îmi cerea s-o car pe cea mai grea cu brațul slab. La început l-
am crezut nebun; părinții mei mă învățaseră dintotdeauna să-mi
folosesc pentru orice brațul mai puternic. Așa am făcut pentru prima
oară cunoștință cu învățăturile lui Sa.
Wintrow se încruntă o clipă, apoi zâmbi.
– „Pentru că acela care este slab nu trebuie decât să-și pună forța la
încercare spre a și-o găsi, iar apoi va fi puternic.“
– Întocmai.
Preotul arătă către clădirea lungă din fața lor. Chiliile acoliților le
fuseseră de la bun început destinația.
– Mesagerul a fost întârziat pe drumul către noi. Trebuie să-
mpachetezi repede și să pleci imediat ca s-ajungi în port înainte să
plece corabia. E mult de mers.
– O corabie!
După ce o părăsise pentru scurt timp, dezolarea inundă iarăși fața
lui Wintrow:
– Nu mă gândisem la asta. Detest călătoriile pe mare. Dar, când
trebuie s-ajungi din Jamaillia în Bingtown, n-ai de ales.
Wintrow se încruntă mai tare:
– Trebuie să merg pe jos? N-au găsit un slujitor și un cal pentru
mine?
– Atât de repede te reîntorci la înlesnirile bogăției, Wintrow? îl
mustră Berandol care adăugă după ce băiatul își lăsă capul în jos,
rușinat: Nu, mesajul spune că traversarea a fost oferită de un prieten
și familia a primit oferta cu bucurie. Bănuiesc, continuă, cu mai
multă blândețe, că banii nu mai curg din belșug către familia ta, ca
odinioară. Războiul din nord a lovit în multe familii de negustori,
atât fiindcă multe mărfuri n-au mai venit din susul râului Buck, iar
multe altele n-au mai ajuns să se vândă acolo.
Pe urmă adăugă, dus pe gânduri:
– Iar tânărul nostru satrap nu mai favorizează Bingtownul, așa
cum au făcut-o tatăl și bunicii lui. După cum se pare, aceștia aveau
sentimentul că oamenii destul de curajoși să se stabilească pe
Țărmurile Blestemate sunt îndreptățiți să păstreze o parte generoasă
din comorile descoperite acolo. Însă tânărul Cosgo e de altă părere.
El simte, zice-se, că roadele primejdiilor înfruntate au fost culese
timp îndelungat, că Țărmurile sunt îndeajuns de colonizate și că
blestemul pus cândva asupra lor, oricare ar fi fost, s-a spulberat deja.
Nu numai că le-a pus biruri noi, dar le-a mai și dăruit unor favoriți
de-ai săi pământuri în apropiere de Bingtown.
Berandol clătină din cap.
– Încalcă făgăduielile străbunilor săi și le mai și face viața grea
unor oameni care și-au respectat făgăduielile față de el, continuă el.
De-aici nu poate ieși nimic bun.
– Știu. Știu c-ar trebui să mă simt recunoscător pentru că nu
trebuie să fac tot drumul pe jos. Dar, Berandol, mi-e greu să fiu de
acord cu o călătorie către un loc care mă îngrozește, mai ales când
trebuie să mă-mbarc pe o corabie. O să mă simt groaznic tot drumul.
– Rău de mare? întrebă Berandol, cu o oarecare surprindere. Nu
credeam că-l au și cei din familii de corăbieri.
– Vremea rea poate întoarce pe dos stomacul oricui, dar nu, nu e
asta. E vorba de zgomot și de vânzoleală, de oamenii înghesuiți într-
un loc strâmt. De miros. Și de năieri. Oameni destul de buni în felul
lor, dar...
Băiatul ridică din umeri.
 – Nu sunt ca noi, adăugă el. N-au timp să vorbească despre ceea ce
vorbim noi aici, Berandol. Iar dacă o fac vreodată, gândurile lor sunt
la fel de rudimentare ca ale celui mai nevârstnic acolit. Trăiesc ca
animalele și gândesc ca ele. O să mă simt ca printre sălbăticiuni. Deși
nu e vina lor, adăugă, când îl văzu pe tânărul preot încruntându-se.
Berandol trase aer în piept, ca și cum s-ar fi pregătit să vorbească,
apoi se răzgândi. După câteva clipe, spuse, gânditor:
– Wintrow, au trecut doi ani de când ai fost ultima dată în vizită în
casa părinților tăi. Doi ani de când ai ieșit ultima oară din mănăstire
și te-ai aflat printre oamenii care trudesc. Privește și ascultă cu
atenție și, când te întorci la noi, spune-mi dacă mai crezi în adevărul
cuvintelor tale de adineauri. Te însărcinez să ții minte asta, pentru că
eu n-am să uit.
– Așa o să fac, Berandol, făgădui tânărul, cu sinceritate. Și o să-ți
simt lipsa.
– Poate, dar nu în următoarele câteva zile, fiindcă o să te-nsoțesc
până-n port. Haide. Mergem să ne facem bagajele.

Cu mult timp înainte de a ajunge la capătul plajei, Kennit simți că

era urmărit de privirile Celuilalt. Se așteptase la asta, dar faptul îl
intrigă, pentru că auzise adesea spunându-se despre ei că sunt
creaturi ale zorilor și ale amurgului și își fac rareori apariția cât e
soarele încă pe cer. Alții s-ar fi speriat, dar alții nu se bucurau de un
noroc ca al lui. Și nici nu mânuiau sabia cu aceeași pricepere.
Continuă să meargă agale, adunând tot ce găsea. Se prefăcea că n-are
habar că-l privește creatura, însă era nefiresc de sigur că ea știe că se
preface. Un joc într-un alt joc, își spuse, și zâmbi pe furiș.
Peste câteva clipe, se enervă enorm când Gankis veni, cu pași
apăsați, să-i spună, gâfâind, că un Celălalt e acolo și se uită la ei.
– Știu, îi răspunse bătrânului năier, cu asprime.
 În secunda următoare, își recăpătă controlul vocii și al feței. Și
începu să explice, cu blândețe:
– Și el știe că noi știm că ne privește. Așa stând lucrurile, te
sfătuiesc să faci ca mine: să nu-i dai atenție și să continui să cauți pe
mal. Ai mai găsit ceva care merită atenție?
– Câteva lucruri, recunoscu Gankis, nicidecum încântat.
Kennit își îndreptă spatele și așteptă. Năierul căută în buzunarele
largi ale hainei sale ponosite.
– Iată, spuse, fără tragere de inimă, scoțând un obiect de lemn
acoperit cu vopsea strălucitoare.
Era un ansamblu de discuri și baghete, cu găuri rotunde într-o
parte dintre discuri.
Lui Kennit i se păru de neînțeles.
– Un soi de jucărie, își dădu cu părerea.
Se uită la Gankis înălțând din sprâncene și rămase în așteptare.
– Și asta, recunoscu năierul.
Scoase din buzunar un boboc de trandafir. Kennit i-l luă cu grijă,
ferindu-se de spini. Îl crezu adevărat până când îl avu în mână și
descoperi că tulpina e țeapănă și nu o poate îndoi. Îl cântări în
palmă; era la fel de ușor ca unul natural. Îl răsuci, încercând să-și dea
seama din ce e făcut. Ajunse la concluzia că e din ceva nemaivăzut
de el până atunci. Dar chiar mai misterios decât materialul era
parfumul, cald și dens, ca al unui trandafir înflorit în grădină, în
toiul verii. Cu ochii la Gankis, Kennit înălță dintr-o sprânceană și-și
prinse trandafirul la reverul hainei. Ghimpii îl fixau cât se poate de
bine. Îl văzu pe Gankis strângând din buze, dar fără să-ndrăznească
să spună ceva.
Kennit se uită la soare, apoi la apa care se retrăgea. Aveau nevoie
de o oră ca să se întoarcă în cealaltă parte a insulei. Nu mai putea
zăbovi prea mult fără să riște să-i eșueze corabia pe stâncile dezgolite
de reflux. O rară clipă de nehotărâre îi încețoșă gândurile. Nu venise
pe Plaja Comorilor doar ca să găsească obiecte de preț; venise ca să
audă prezicerile Celuilalt, încredințat că acesta o să-i vorbească. Avea
nevoie de confirmarea unui oracol; nu de asta îl luase pe Gankis cu
el, ca martor? Bătrânul năier era unul dintre puținii oameni de pe
corabie care nu-și înfloreau propriile aventuri. Știa că nu numai
echipajul lui, ci și orice alt pirat din Divvytown n-o să pună la
îndoială adevărul spuselor lui Gankis. În plus, dacă n-avea să-i placă
prezicerea auzită de însoțitorul său, bătrânul era ușor de ucis.
Socoti din nou timpul care-i rămăsese. Un bărbat prudent și-ar fi
încetat chiar atunci căutările pe plajă, s-ar fi confruntat cu Celălalt și
s-ar fi grăbit să se întoarcă pe corabie. Oamenii prudenți n-au
niciodată încredere în norocul lor. El hotărâse, cu mult timp în urmă,
că, dacă vrei să ai din ce în ce mai mult noroc, trebuie să crezi în el.
Era o convingere personală, ajunsese la ea de unul singur și nu vedea
de ce i-ar fi împărtășit-o cuiva. Nu avusese nicio victorie de mare
însemnătate fără să riște și fără să se încreadă în propriul noroc.
Poate că, în ziua în care avea să devină prudent și chibzuit, norocul
avea să-l lase de izbeliște, simțindu-se insultat. Rânji în sinea lui la
gândul că asta era singurul risc de care trebuia să se ferească. Nu
trebuia să creadă vreodată că va avea norocul să nu fie părăsit de
noroc.
Logica sa spiralată îl încântă. Continuă să caute, tacticos, de-a
lungul apei. Când se apropie de stâncile ca niște colți din capătul
plajei ca o semilună, prezența Celuilalt îi stârni toate simțurile.
Mireasma creaturii era ispititor de dulce, dar deveni brusc iz
dezgustător, de putreziciune, când se schimbă vântul, purtându-l cu
mai multă forță. Mirosul atât de puternic se preschimbă în gust
adunat în fundul gurii, aproape înăbușitor. Dar nu era numai
mirosul creaturii; Kennit îi simțea prezența pe piele. Urechile îi
pocneau și simțea răsuflarea Celuilalt ca pe o apăsare pe globii
ochilor și pe pielea gâtului. Nu avea impresia că transpiră, dar își
simți brusc fața unsuroasă de sudoare, de parcă vântul ar fi adus de
pe pielea celuilalt o substanță și ar fi lipit-o pe a lui. Se luptă cu un
dezgust care-l îngrețoșă de-a binelea. O slăbiciune pe care refuză să
și-o trădeze.
În schimb, își îndreptă spatele, arătându-și întreaga înălțime și își
aranjă discret jiletca. Vântul îi agita deopotrivă penele de pe pălărie
și buclele lucioase ale părului.
În ansamblu, arăta bine și, știind că impresiona deopotrivă bărbații
și femeile, se simțea mai puternic. Era înalt, dar cu mușchi pe
măsură, perfect proporționați. Croiala hainei atrăgea atenția asupra
umerilor lați, ca și pieptul, și asupra pântecului plat. Era mulțumit și
de figura lui. Se simțea chipeș. Avea fruntea înaltă, falca de jos fermă
și un nas drept deasupra buzelor frumos conturate. Barba era tunsă
cu vârf ascuțit, cum o cerea moda, iar vârfurile mustăților meticulos
pomădate. Singura trăsătură care-l nemulțumea erau ochii; de un
albastru-șters, apos, ochii mamei sale. Îl privea prin ei când se uita în
oglindă, supărată și înlăcrimată de căile vieții lui desfrânate. Lui i se
păreau ochii goi ai unui idiot, nu-și găseau locul pe fața bronzată.
Dacă ar fi fost ai altuia, lumea ar fi zis că sunt ochi albaștri blajini,
cercetători. Kennit se strădui să le imprime o privire de un albastru-
rece, dar erau prea spălăciți chiar și pentru asta. Își spori strădaniile
cu o ușoară arcuire a buzelor când și-i îndreptă către Celălalt, aflat în
așteptare.
Părând prea puțin impresionată, creatura îi întoarse privirea de la
o înălțime aproape egală cu a lui. Era ciudat de liniștitor să vadă cât
de apropiate de adevăr sunt legendele. Degetele palmate ale
mâinilor și picioarelor, evidenta flexibilitate a membrelor, ochii de
pește, plați în orbitele lor cartilaginoase, chiar și pielea suplă,
solzoasă, care acoperea trupul creaturii, erau întocmai așa cum se
așteptase. Capul bont și chel era diform, nici de om, nici de pește.
Sub golurile urechilor se aflau articulațiile fălcilor, care se puteau
deschide destul de mult ca să înghită capul unui om. Buzele subțiri
nu izbuteau s-ascundă șirurile de dinți mărunți, ascuțiți. Umerii
păreau căzuți în față, însă poziția corpului sugera mai degrabă forță
brută decât moliciune. Purta un veșmânt asemănător cu o mantie, de
un azuriu-pal, dintr-o țesătură atât de fină încât părea la fel de
diafană ca o petală de floare. Îi cădea în jur sugerând fluiditatea apei.
Da, Kennit citise despre toate astea. Neașteptată era atracția pe care-o
simțea. Un truc al vântului îi amăgise nasul. Mirosul creaturii era al
unei grădini în toiul verii, iar răsuflarea ei avea buchetul subtil al
unui vin rar. În ochii ei de necitit se ascundea toată înțelepciunea
lumii. Kennit își dori brusc să se distingă în fața ei, să fie demn de
privirea ei. Voia s-o impresioneze cu bunătatea și inteligența lui.
Tânjea să fie foarte bine văzut de ea.
Auzi nisipul din spatele lui scrâșnind ușor sub pașii lui Gankis.
Atenția Celuilalt se îndreptă pentru o clipă în altă parte. Ochii lui
plați se desprinseră de Kennit și, în secunda aceea, farmecul se
spulberă. Piratul aproape tresări. Își încrucișă brațele la piept, astfel
încât lemnul-vrăjitor al feței talismanului i se lipi bine de trup.
Însuflețit sau nu, păru să fie de folos, ținând vraja creaturii la
distanță. Iar acum, când intenția Celuilalt îi era cunoscută, Kennit
putea să nu-și lase voința înfrântă de o asemenea manipulare. Chiar
și atunci când ochii creaturii se întoarseră spre el, întâlnindu-i pe ai
lui, o văzu drept ceea ce era: o făptură a adâncurilor, rece și solzoasă.
Celălalt păru să simtă că-și pierduse puterea asupra lui, căci, când își
umplu cu aer pungile din spatele fălcilor și își rosti cuvintele menite
să-l întâmpine, Kennit simți o urmă de sarcasm.
 – Fii bine-venit, pelerinule. Văd că marea ți-a răsplătit din plin
căutările. Vrei s-aduci o ofrandă, în semn de bunăvoință, și să-ți
dezvăluie oracolul înțelesul descoperirilor tale?
Vocea scârțâia ca balamalele neunse, șuierând și icnind cuvinte. O
parte din Kennit admira strădaniile de care fusese pesemne nevoie
pentru deprinderea formării cuvintelor omenești, însă o alta, cea mai
dură, ignora un astfel de act, considerându-l servil. Se uita la
creatura aia, străină întru totul de tot ce e omenesc. El se afla în fața
ei, pe teritoriul ei, dar ea era gata să-i facă pe plac, îi vorbea limba,
cerea pomană în schimbul profețiilor sale. Totuși, dacă îl considera
mai presus decât ea însăși, ce era cu sarcasmul din glas?
Kennit își alungă întrebarea din minte. Scoase din pungă două
monede de aur, ofranda obișnuită. Mai înainte se prefăcuse față de
Gankis, fiindcă de fapt făcuse cercetări, ca să știe sigur la ce să se
aștepte. Norocul lucrează cel mai bine când nu ești luat prin
surprindere. Așa că nu se tulbură când Celălalt întinse o limbă
cenușie, țeapănă, ca să le primească, și i le puse pe ea fără să șovăie.
Creatura își retrase limba în bot cu o zvâcnire. Dacă făcu altceva în
afară de a le înghiți, Kennit nu-și dădu seama. Partea asta odată
încheiată, urmă un soi de plecăciune țeapănă a Celuilalt, care, cu o
mișcare în evantai, netezi apoi o fâșie de nisip, pentru obiectele
adunate de Kennit.
Piratul le înșiră în fața lui pe îndelete. Mai întâi puse jos globul de
sticlă cu saltimbanci. Alături așeză trandafirul, în jurul căruia aranjă
cu grijă cele douăsprezece unghii. În capătul arcului netezit lăsă
micul cufăr cu cești minuscule. Într-o adâncitură cuibări o mână de
sfere mici, de cristal. Le adunase de pe ultima porțiune a plajei. Iar
lângă ele găsi loc pentru ultima sa descoperire, o pană de aramă ce
părea să cântărească mai puțin decât una adevărată. Dădu din cap,
în semn că terminase, și se trase ușor înapoi. Gankis așeză, cu sfială,
jucăria de lemn pictat într-o margine a arcului, apoi se retrase și el.
Celălalt se uită o vreme la evantaiul de comori din fața sa. Pe urmă
își înălță ciudații ochi plați ca să-ntâlnească privirea albastră a lui
Kennit. Și în cele din urmă vorbi:
– Asta e tot ce-ați găsit?
Apăsă neîndoielnic pe cuvântul „tot“.
Kennit schiță un mic gest, mișcându-și ușor umerii și capul, ceea
ar fi putut însemna deopotrivă da sau nu, sau nimic. Fără să se poată
controla, Gankis își mută greutatea de pe un picior pe altul.
Celălalt își reumplu zgomotos sacii cu aer.
– Ceea ce aduce oceanul încoace nu e menit să fie păstrat de
oameni. Apa lasă obiectele aici pentru că aici dorește să se afle. Nu
vă puneți împotriva voinței apei, nicio creatură înțeleaptă nu face așa
ceva. Niciunui om nu-i este îngăduit să păstreze ceea ce găsește pe
Plaja Comorilor.
– Atunci obiectele astea le aparțin celorlalți? întrebă Kennit, calm.
În ciuda diferențelor dintre specii, observă cu ușurință că îl
descumpănise pe Celălalt. Creatura avu nevoie de câteva clipe ca să-
și revină, apoi răspunse cu gravitate:
– Tot ce aduce oceanul pe Plaja Comorilor îi aparține Oceanului.
Noi nu suntem decât paznici.
Un zâmbet întinse buzele lui Kennit, încordându-le, subțiindu-le.
– În cazul ăsta, n-aveți de ce să vă faceți griji. Sunt căpitanul Kennit
și nu sunt singurul care o să vă spună că oceanul îmi aparține, îl
cutreier în lung și-n lat. Prin urmare, tot ce e al oceanului e și al meu.
Tu ți-ai primit aurul, așa că acum spune-ți prorocirea și nu-ți mai
face griji pentru ceea ce nu e proprietatea ta.
Lângă el, Gankis icni destul de tare ca să fie auzit, dar Celălalt nu
păru să se sinchisească de cuvintele rostite. În schimb, își înclină
capul cu gravitate, aplecându-și trupul fără gât către Kennit, aproape
ca și cum s-ar fi obligat să-l recunoască drept stăpân. Pe urmă își
săltă capul și ochii lui de pește găsiră sufletul lui Kennit cu precizia
unui deget care se mișcă pe o hartă. Și vorbi cu o notă mai profundă
în glas, ca și cum cuvintele ar fi venit din adâncul ființei sale:
– Concluzia e atât de clară încât ar putea s-o citească și unul de-al
vostru. Iei ceea ce nu-ți aparține, căpitane Kennit, și pretinzi că e al
tău. Oricât de multe bogății ți-ar cădea în mâini, nu te saturi
niciodată. Cei care te urmează sunt nevoiți să se mulțumească doar
cu obiectele aruncate fiindcă nu-ți sunt de folos sau le consideri
jucării, pe când tu iei ceea ce ți se pare cel mai valoros și păstrezi
pentru tine.
Ochii creaturii zvâcniră brusc, ca să-i întâlnească pe ai lui Gankis,
holbați de spaimă.
– După părerea lui, continuă creatura, sunteți amândoi amăgiți și
amândoi sărăciți.
Pe Kennit nu-l interesa câtuși de puțin genul ăsta de prorocire.
– Aurul meu mi-a cumpărat dreptul de a pune o întrebare, nu-i
așa? întrebă, cu îndrăzneală.
Botul Celuilalt se căscă larg – nu de uimire, poate doar ca un soi
de amenințare. Șirurile lui de dinți erau într-adevăr impresionante.
Pe urmă și-l închise cu un pocnet. Buzele subțiri abia dacă i se
mișcară când își rosti răspunsul.
– Daaa.
– Ceea ce năzuiesc îmi va reuși?
Sacii celuilalt pulsară, întrebători.
– N-ai vrea să-ți faci întrebarea mai precisă?
– Pentru prorocire e necesar să fie mai precisă? întrebă Kennit, cu
îngăduință.
Celălalt se uită din nou în jos, la obiectele înșirate: trandafirul,
ceșcuțele, unghiile, saltimbancii din glob, pana, sferele de cristal.
 – O să izbutești să capeți ceea ce dorește inima ta, spuse scurt.
Un zâmbet începu să lumineze fața lui Kennit, dar păli când
creatura continuă, pe un ton din ce în ce mai amenințător:
– Ceea ce te simți cel mai îndemnat să faci îți va reuși. Misiunea,
fapta măreață, înfăptuirea care-ți bântuie visele va înflori în mâinile
tale.
– Ajunge, mârâi Kennit, dintr-odată grăbit.
Își abandonă gândul de a cere o audiență la zeița Celorlalți.
Prorocirea ajunsese până acolo unde dorea s-o împingă. Se aplecă,
vrând să-și recupereze trofeele de pe nisip, dar creatura își răsfiră
brusc mâinile palmate, cu degete lungi, și le așeză, protectoare, peste
comori. Din vârful fiecărui deget izvorî câte un strop de venin verzui.
– Comorile rămân pe insulă, firește. Voi avea grijă să fie așezate
unde se cuvine.
– A, mulțumesc, răspunse Kennit, cu melodioasă sinceritate.
Își îndreptă încet spatele, dar, când creatura se destinse, făcu brusc
un pas înainte, apăsându-și cu hotărâre talpa pe globul de sticlă cu
saltimbanci. Obiectul se sfărâmă cu un clinchet de clopoței de vânt.
Gankis țipă de parcă i-ar fi fost măcelărit primul născut; chiar și
Celălalt tresări, șocat de distrugerea nebunească.
– Păcat, comentă Kennit, întorcându-se într-o parte. Dar, dacă nu-l
pot avea eu, de ce l-ar poseda altcineva?
Se abținu, cu înțelepciune, să-i facă trandafirului același lucru.
Bănuia că delicata frumusețe a florii e creată dintr-un material care
nu s-ar sfărâma sub apăsarea cizmei sale. Nu dorea să-și piardă
demnitatea încercând s-o distrugă și neizbutind. Iar celelalte obiecte
aveau, în viziunea lui, valoare prea mică; Celălalt n-avea decât să
facă orice poftea cu astfel de flecuștețe. Îi întoarse spatele și se
îndepărtă.
 Îl auzi șuierându-și mânia în urma lui. Creatura răsuflă prelung,
apoi intonă:
– Călcâiul care nimicește ceea ce-i aparține mării va fi cerut în
schimb de mare.
Fălcile bogate în dinți i se închiseră cu un trosnet, încheind ultima
profeție cu o mușcătură. Gankis veni imediat lângă Kennit. Prefera
întotdeauna un pericol cunoscut în locul unuia necunoscut. După
vreo șase pași pe plajă, Kennit se opri și se răsuci pe călcâie. Strigă
către Celălalt, încă ghemuit deasupra comorilor:
– O, da, a mai fost un semn prevestitor pe care poate ai vrea să-l iei
în considerare. Dar mă gândesc că oceanul vi l-a adus vouă, nu mie,
de aceea l-am lăsat unde l-am găsit. Celorlalți nu le plac pisicile și
ăsta, dacă nu mă înșel, e un fapt bine-cunoscut, nu?
De fapt, teama copleșitoare pe care le-o trezea orice felină era
aproape la fel de cunoscută ca priceperea lor de a prevesti. Celălalt
nu catadicsi să răspundă, dar Kennit se simți satisfăcut când îi văzu
sacii de aer umflându-se sub imboldul panicii.
– O să-i găsiți pe plajă. O întreagă familie de pisoi, cu blană
albastră foarte frumoasă. Erau într-o pungă de piele. Șapte sau opt
creaturi micuțe, drăgălașe. Cei mai mulți arătau cam prăpădiți după
afundarea în ocean, dar nu mă-ndoiesc că cei pe care i-am lăsat să
iasă își vor reveni. Nu uitați că nu vă aparțin vouă, ci oceanului.
Purtați-le de grijă cu blândețe.
Celălalt scoase un sunet ciudat, ca un soi de fluierat.
– Ia-i! îl imploră. Ia-i cu tine, pe toți. Te rog!
– Să iau de pe Plaja Comorilor ceea ce a hotărât oceanul că trebuie
să se afle aici? Nici prin gând nu-mi trece, îl asigură Kennit, cu o
imensă sinceritate.
Nu râse și nici măcar nu zâmbi când întoarse spatele suferinței
evidente a creaturii. Se trezi fredonând melodia unui cântec
deocheat, popular în Divvytown. Făcea pași atât de mari încât
Gankis începu din nou să gâfâie, alergând ca să nu rămână în urma
lui.
– Domnule? spuse, răsuflând greu. Îți pot pune o întrebare,
căp’tane Kennit?
– Poți, îi îngădui Kennit, cu grație.
Se aștepta, în mare măsură, să-l întrebe dacă nu puteau merge mai
încet. La asta, răspunsul avea să fie nu. Era nevoie să se-ntoarcă pe
corabie în mare grabă, dacă voiau s-o scoată în larg înaintea ivirii
stâncilor de sub apa care se retrăgea.
– Ce năzuință vei izbuti să-ți îndeplinești?
Kennit deschise gura, aproape tentat să-i spună. Dar nu. Își făcuse
planul cu prea mare grijă, îl pusese în scenă de prea multe ori în
gând. Avea s-aștepte să plece pe mare și să-i lase lui Gankis
îndeajuns de mult timp ca să-i povestească întregului echipaj cele
întâmplate, în versiunea lui. Se îndoia c-o să dureze mult. Bătrânul
era guraliv, iar ceilalți – roși de curiozitate să afle ce făcuseră pe
insulă. Cu vântul odată suflând din plin în pânze pe drumul de
întoarcere către Divvytown, Kennit avea să-și cheme oamenii pe
punte. Se lăsă purtat de imaginație, se văzu scăldat în lumina lunii în
vreme ce le vorbea năierilor adunați mai jos de el, între teugă și
pupă. Albastrul palid al ochilor îi scânteie, căpătând strălucirea
viziunii sale.
Traversară plaja mult mai repede decât în timp ce căutau comori.
În scurt timp, urcau pe poteca abruptă către interiorul împădurit al
insulei. Kennit își ascundea de Gankis îngrijorarea pentru Marietta.
În golf, mareele urcau și coborau apa cu o forță care nu se sinchisea
de fazele lunii. O corabie pe care-o credeai ancorată în siguranță se
putea trezi pe neașteptate cu coca frecându-se de stânci care nu
fuseseră acolo la ultimul reflux. Kennit nu voia să riște cu Marietta;
aveau să se afle departe de locul ăla bântuit de vrăji cu mult înainte
ca retragerea apei să poată s-o lase pe uscat.
Departe de briza de pe plajă și la adăpostul copacilor, ziua era
liniștită și aurie. Căldura razelor de soare strecurate pieziș printre
ramuri și miresmele înălțate din solul mănos al pădurii se amestecau
într-o îmbietoare invitație la somn. Kennit își simți pașii încetinind în
timp ce pacea acelui loc auriu se prelingea în el. Mai devreme, de pe
frunze picurase apa rămasă după furtuna din timpul nopții, pădurea
fusese ostilă, un tărâm rece și umed, plin de rugi și de crengi care te
plesneau. Însă acum știa, cu o certitudine de nezdruncinat, că e un
loc al miracolelor. Era plină de comori și de taine întru totul la fel de
chinuitor de tentante ca acelea pe care i le oferise Plaja.
Nerăbdarea de a ajunge la Marietta se desprinse de el ca o coajă
îndepărtată și aruncată. Se trezi stând neclintit în mijlocul potecii
pietruite. În ziua aceea avea să exploreze insula. În fața lui aveau să
se deschidă locurile magice ale Celorlalți, locuri pline de minunății,
unde un om putea petrece o sută de ani într-o singură noapte
sublimă. Curând, avea să afle și să stăpânească totul. Dar
deocamdată era de-ajuns să stea nemișcat și să respire aerul auriu al
acelui meleag. În calea plăcerii sale nu stătea nimic, în afară de
Gankis. Omul insista să trăncănească, prevenindu-l în privința
reflexului și a corabiei. Cu cât îi dădea mai puțină atenție, cu atât îl
bombarda cu mai multe întrebări.
– De ce ne-am oprit aici, căp’tane Kennit? Domnule? Te simți bine?
El își flutură mâna, gest prin care cerea să i se dea pace și pe care
bătrânul matelot îl nesocoti. Kennit se gândi la o însărcinare care să-l
scape de prezența bărbatului zgomotos și urât mirositor. Se căută
prin buzunare și dădu cu mâna de medalionul cu lănțișor. Zâmbi
viclean în sinea lui, scoțându-l la lumină.
Întrerupse trăncăneala lui Gankis.
 – Ah, nu e bine așa. Uite ce-am luat de pe plaja lor, din greșeală. Fii
băiat bun, dă o fugă și du ăsta înapoi. Dă-i-le Celuilalt, să-l pună la
loc sigur.
Gankis se uită la el cu gura căscată.
– Nu e timp. Lasă-le aici, domnule! Trebuie să ne întoarcem la
corabie, până n-ajunge pe stânci și până nu se văd nevoiți să plece
fără noi. Abia peste o lună o să mai fie un flux care să-i îngăduie s-
ajungă în Golful Amăgirii. Și niciun om nu-i supraviețuiește unei
nopți petrecute pe insula asta.
Năierul începea să-l calce pe nervi. Vocea lui zgomotoasă speriase
mica pasăre verde care fusese pe punctul să se oprească în apropiere.
– Du-te când îți spun. Pleacă!
Își puse în glas pocnete de bici și zăngănit de lanțuri, și se simți
ușurat când bătrânul îi smulse medalionul din mână și o rupse la
fugă pe drumul pe care veniseră.
Odată ce-l pierdu din vedere, Kennit zâmbi larg, pentru sine
însuși. O porni grăbit către interiorul deluros al insulei, urmând
poteca. Avea s-o părăsească după ce se îndepărta de locul unde-l
lăsase Gankis. Bătrânul n-avea să-i dea niciodată de urmă și avea să
fie silit să plece fără el, și apoi toate minunățiile de pe Insula
Celorlalți aveau să-i aparțină.
– Nu tocmai. Tu o să le aparții lor.
Era propria lui voce, într-o șoaptă atât de înceată încât el însuși
abia izbuti s-o audă. Își umezi buzele și se uită în jur. Cuvintele îl
străbătuseră fremătând, ca o trezire bruscă. Fusese pe punctul de a
face ceva. Dar ce?
– Erai pe punctul să te dai în mâinile lor. Pe poteca asta, puterea
curge în ambele sensuri. Vraja te încurajează să n-o părăsești, dar nu
poate atrage oamenii fără să-i respingă totodată pe Ceilalți. Atâta
timp cât rămâi pe potecă, ești apărat de vraja care, în același timp,
apără lumea asta de tine. Dacă te conving s-o părăsești, Ceilalți te
lipsesc de apărare. Nu e o mișcare înțeleaptă.
Kennit își săltă încheietura mâinii la nivelul ochilor. Propria sa față
miniaturală îi zâmbi, batjocoritoare. Odată cu însuflețirea
talismanului, lemnul căpătase culoare. Cârlionții sculptați erau la fel
de negri ca ai lui, fața era la fel de arsă de soare, iar ochii de același
înșelător albastru spălăcit.
– Tocmai începusem să te cred un târg încheiat în pierdere, îi spuse
Kennit talismanului.
Chipul de lemn pufni cu dispreț.
– Dacă eu sunt o pierdere pentru tine, tot asta ești și tu pentru
mine. Tocmai începusem să mă cred legat de încheietura mâinii unui
idiot credul, condamnat la o pieire grabnică. Dar s-ar părea că te-ai
scuturat de vrajă. Sau, mai degrabă, eu am desprins-o de tine.
– Ce vrajă? întrebă Kennit.
Buzele minuscule se curbară într-un zâmbet disprețuitor.
– Inversul celei pe care ai simțit-o pe drumul încoace. Oricine
merge pe potecă i se supune. Magia celorlalți e atât de puternică
încât nu poți trece pe pământul lor fără să fii atras de ea. Așa că au
pus asupra acestei poteci o vrajă a tărăgănării. Omul știe că ținutul
lor îl cheamă, dar amână vizitarea lui pentru a doua zi. Întotdeauna
pentru a doua zi. Ceea ce înseamnă niciodată. Dar mica ta
amenințare legată de pisoi i-a cam neliniștit. Vor să te momească în
afara potecii și să te folosească apoi drept unealtă care să-i scape de
mâțe.
Kennit își îngădui un mic zâmbet de satisfacție.
– N-au prevăzut că s-ar putea să am un talisman care nu lasă
magia lor să mă atingă.
Amuleta strânse din buze.
 – Eu te-am făcut conștient de existența vrăjii. Când știi că o vrajă
există, ai cea mai puternică armă împotriva ei. Nu posed nicio vrajă
pe care s-o arunc împotriva lor, sau de care să mă folosesc ca să le
nimicească vrăjile.
Ochii albaștri ai feței se uitară în toate părțile.
– Și o să fim nimiciți amândoi dacă mai zăbovești aici, vorbind cu
mine. Apa se retrage. Oamenii tăi vor trebui în curând să aleagă între
a te abandona și a o lăsa pe Marietta să fie străpunsă de stânci. Ai
face bine să-ți iuțești pașii către Golful Amăgirii.
– Gankis! exclamă Kennit, cu disperare.
Înjură, dar începu să alerge. Nu ajuta la nimic dacă se întorcea
după bătrân. Trebuia să-l abandoneze. Și îi mai și dăduse medalionul
de aur! Ce idiot fusese, se lăsase prostit într-un asemenea hal de
magia Celorlalți! Ei bine, își pierduse martorul și obiectul pe care-și
dorise să-l poarte cu sine, ca amintire. Dar afurisit să fie dacă-și
pierdea și viața, sau și corabia! Picioarele lui lungi împroșcau cu
pietricele de pe poteca șerpuitoare. Lumina aurie a soarelui, atât de
ademenitoare cu atât de puțin timp înainte, deveni brusc nimic mai
mult decât arșița unei după-amiezi toride, care amenința să-i
blocheze aerul în plămâni obosiți.
În fața lui, copacii se răriră, dându-i de veste că nu mai avea mult
până în golf. Câteva clipe mai târziu, auzi pașii lui Gankis răpăind
zgomotos pe potecă, în spatele lui, și avu un șoc când năierul îl
depăși fără șovăire. Kennit îi întrezări fața schimonosită de spaimă,
apoi îi văzu pantofii vechi azvârlind cu violență pietrișul, în timp ce
alerga în fața lui. Kennit nu s-ar fi crezut în stare s-alerge mai repede
de-atât, dar își luă brusc un avânt care-l scoase de sub umbra
copacilor, aducându-l pe plajă.
Îl auzi pe Gankis strigându-i musului s-aștepte, s-aștepte. Era clar
că flăcăul se hotărâse să renunțe la speranța că i se va întoarce
căpitanul, pentru că împinsese și târâse barca pe stâncile pline de
alge și scoici, către marginea apei în retragere. La apariția lui Kennit
și Gankis pe plajă, de pe corabia ancorată se auzi un strigăt. De pe
puntea dunetei, un corăbier își flutură cu disperare mâna, cerându-le
să se grăbească. Marietta era în mare pericol. Refluxul aproape că o
lăsase pe uscat. Oamenii se luptau deja din greu cu vinciul ancorei.
Sub ochii lui Kennit, vasul se înclină ușor pe o parte și alunecă de pe
vârful unei stânci când un val îl săltă pentru scurt timp. Lui îi stătu
inima. În afară de sine însuși, prețuia corabia mai mult decât orice
altceva.
Cizmele îi alunecau pe alge ude, fleșcăite, și pe sfărâmături de
scoici în vreme ce alerga în josul falezei stâncoase, în urma musului
și a bărcii. Gankis cobora în fața lui. Fără să fie nevoie de vreo
poruncă, își încleștară cu toții mâinile de marginea micii
ambarcațiuni și o traseră pe valurile care se retrăgeau. Înainte de a se
urca ultimul dintre ei din apă, erau cu toții uzi leoarcă. Gankis și
musul înșfăcară vâslele și le fixară în locașurile lor, în timp ce Kennit
se instala la cârmă. Ancora corabiei se ridica, împodobită cu
ghirlande de alge. Vâslele se luară la întrecere cu pânzele pe măsură
ce distanța dintre cele două vase se micșora. Pe urmă barca ajunse
alături de corabie, cârligele palanului coborâră și o prinseră și, peste
numai câteva secunde, Kennit pășea pe punte. Când își văzu
căpitanul în siguranță la bord, Sorcor, secundul, roti brusc cârma,
strigându-și ordinele pentru a-i reda corabiei libertatea de mișcare.
Vântul îi umflă pânzele, sfidând refluxul și aducând-o în curentul
care avea s-o izbească, dar și s-o îndepărteze de colții dezgoliți ai
Golfului Amăgirii.
Kennit își roti ochii, convingându-se că totul e în ordine. Musul se
făcu mic când îl mătură cu privirea. Căpitanul abia dacă se uită la el,
și băiatul știu că nesupunerea sa nu va fi nici uitată, nici trecută cu
vederea. Păcat. Pielea spatelui său era atât de netedă, de suavă! În
ziua următoare n-avea să mai fie așa. Era numai bine să se ocupe de
asta a doua zi. Să-l lase să se gândească până atunci la ceea ce-l
aștepta, să savureze loviturile de bici de care-i făcuse rost propria
lașitate. Kennit dădu o singură dată din cap către secund, apoi plecă
în cabina lui. Deși fusese la un pas de eșec, inima îi bătea puternic,
triumfătoare. Îi învinsese pe Ceilalți în propriul lor joc. Norocul
rămăsese de partea lui, așa cum se întâmpla întotdeauna; talismanul
costisitor de la încheietura mâinii i se însuflețise. Dar cel mai bine era
că oracolul Celorlalți înșiși îi îmbrăcase ambițiile în mantia profeției.
Avea să fie primul rege al Insulelor Piraților.
 2

CORĂBIILE VII

Ș
arpele se prelingea prin apă fără efort, ca un călăreț al dârei
din urma corabiei. Trupul solzos îi lucea ca al unui delfin,
dar era de un albastru mai irizat. Ținut la vedere, deasupra
apei, capul din cale-afară de ghimpos își legăna țepii de
parcă ar fi fost mustățile unui pește-șobolan. Ochii săi de un albastru
profund îi întâlniră pe ai lui Brashen și se măriră, plini de așteptări,
ca ai unei femei care flirtează. Pe urmă botul creaturii se deschise, de
un stacojiu strălucitor și căptușit cu șiruri peste șiruri de dinți
înclinați spre interior. Rămase cu el deschis, destul de larg ca să-
nghită un bărbat stând în picioare. Țepii își încetară legănarea
ridicându-se brusc în jurul capului șarpelui, ca o coamă de săgeți
otrăvite. Gura stacojie se repezi spre el, gata să-l înghită.
Pe Brashen îl înconjurară bezna și duhoarea rece, de hoit, din botul
creaturii. Se azvârli nebunește într-o parte, țipând fără cuvinte.
Mâinile lui întâlniră lemnul și, când îl atinse, îl inundă o senzație de
ușurare. Coșmar. Trase aer în piept cutremurându-se. Ascultă
sunetele familiare; trosnetele bârnelor Vivaciei, răsuflările celorlalți
oameni adormiți și apa izbindu-se de cocă. Deasupra capului, auzi
lipăind tălpile goale ale cuiva grăbit să îndeplinească un ordin. Totul
îi era cunoscut, nimic nu-l amenința. Își umplu plămânii cu aer
îngroșat de izul grinzilor unse cu catran, de duhoarea bărbaților
adăpostiți vreme îndelungată în locuri strâmte și, venind de sub
acestea, de mirosurile picante ale încărcăturii, delicate ca parfumul
unei femei. Se întinse, împingând cu umerii și cu picioarele în
marginile patului său îngust, de lemn, și își găsi din nou locul sub
pătură. Până intra în cart 2 mai erau câteva ore. Dacă nu dormea
atunci, avea să-i pară rău mai târziu.
Închise ochii în întunecimea din teugă, dar îi redeschise după
câteva clipe. Brashen își simțea visul pândind sub suprafața
somnului, așteptând să-l revendice, să-l tragă dedesubt. Înjură pe
șoptite, pentru sine. Avea nevoie de somn, dar nu se putea odihni
nicidecum dacă era rearuncat în abisul visului cu șarpele.
Visul adesea repetat devenise, pentru el, mai real decât amintirea.
Venea să-l tulbure în momente stranii, de obicei când avea de luat o
hotărâre importantă. Atunci se înălța din hăurile somnului ca să-și
înfigă colții lungi în sufletul lui, încercând să-l tragă dedesubt. Nu
conta prea mult că acum era bărbat în toată firea. Nu conta deloc că
era un năier la fel de bun ca toți ceilalți alături de care navigase
vreodată, și mai bun decât nouă zecimi dintre ei. Ori de câte ori îl lua
visul în stăpânire, era tras înapoi, în copilărie, când, pe bună
dreptate, îl disprețuise toată lumea și se disprețuise chiar și el însuși.
Încercă să-și dea seama ce-l supăra cel mai mult. Căpitanul lui îl
disprețuia. Da, era adevărat, dar asta nu făcea din el un corăbier mai
puțin destoinic. Fusese secund pe corabia aia, sub  căpitanul Vestrit,
căruia îi dovedise că e un om de valoare. Când se îmbolnăvise
Vestrit, Brashen cutezase să spere că Vivacia o să-i fie încredințată lui,
că o să-i fie căpitan, dar bătrânul negustor i-o dăduse ginerelui său,
Kyle Haven. Ei bine, familia rămânea familie, și Brashen putea să se
împace cu cele întâmplate. Pe urmă, căpitanul Haven își alesese
primul secund, așa cum avea dreptul, și nu-l alesese pe Brashen
Trell. Însă nu fusese degradat din vina lui, și toți năierii de pe corabie
– ba nu, toți năierii din Bingtown știau asta. Nu era nicio rușine. Kyle
își dorise, pur și simplu, un om al său. Brashen chibzuise și hotărâse
că e mai bine să fie al doilea secund pe Vivacia decât primul pe
oricare altă corabie. Fusese hotărârea lui, nu putea învinovăți pe
nimeni pentru asta. Chiar și după ce plecaseră din port și căpitanul
Haven spusese, mai târziu decât se cuvenea, că preferă drept al
doilea secund un om pe care-l cunoaște și că Brashen poate coborî cu
încă o treaptă mai jos, el strânsese din dinți și se supusese. Dar, în
ciuda anilor petrecuți pe corabia aia și a recunoștinței pe care i-o
purta lui Ephron Vestrit, bănuia că face ultima sa călătorie cu Vivacia.
Căpitanul Haven îi dăduse de înțeles, cât se putea de limpede, că
nu e nici respectat, nici dorit ca membru al echipajului. În ultima
parte a călătoriei, nimic nu-i plăcuse căpitanului. Dacă Brashen
vedea că trebuie să fie făcut ceva și punea oameni la muncă, i se
spunea că și-a depășit autoritatea. Dacă nu-și îndeplinea decât
sarcinile primite de el însuși, i se spunea că e un neghiob leneș. Pe zi
ce trecea, Bingtown era tot mai aproape, dar și Haven devenea tot
mai enervant. Brashen se gândea că, după ancorarea în portul lor,
acasă, dacă Vestrit nu avea să fie gata să urce pe puntea Vivaciei, fiind
din nou căpitan, el unul avea să facă ultimii pași pe puntea aia.
Gândul îl înjunghia dureros, dar îi amintea că există și alte corăbii,
unele foarte bune, și că el își câștigase renumele de corăbier priceput.
Nu mai era ca atunci când plecase pentru prima oară pe mare și,
neavând de ales, se mulțumise cu orice slujbă, pe orice corabie. Pe
atunci, țelul lui suprem fusese să supraviețuiască unei călătorii. În
mintea lui, acea primă corabie, acea primă călătorie  și coșmarul erau
strâns legate între ele.
 Avea paisprezece ani când văzuse pentru prima oară un șarpe de
mare. Se întâmplase cu zece ani lungi în urmă, pe când era un
ageamiu, un fruct nepârguit, verde ca petele de iarbă de pe fusta
unei desfrânate. Se îmbarcase cu nici trei săptămâni în urmă pe o
corabie chalcedeană ca o scroafă greoaie, numită Stropeala. Chiar și
pe cele mai liniștite ape înainta ca o femeie borțoasă împingând o
roabă, și nimeni nu putea prezice unde o să fie puntea în clipa
următoare. Așa că avea rău de mare și-l durea și tot trupul, atât din
pricina muncii cu care nu era obișnuit, cât și de pe urma bătăii
primite de la secund, pe bună dreptate, cu o noapte înainte. Durerea
era și în suflet, pentru că, în întunericul din forpic 3, unde dormea,
scârbosul ăla de Farsey venise să se ghemuiască lângă el, îl căinase
pentru vânătăi, apoi își vârâse brusc mâna sub pătura lui și începuse
să-l pipăie. Brashen îl respinsese, dar nu fără să se simtă umilit.
Năierul gras ca un butoi avea o droaie de mușchi sub osânză și
mâinile i se plimbaseră pe tot corpul lui Brashen în timp ce băiatul îi
cărase pumni cu nemiluita și se zvârcolise ca să scape de el. Și
nimeni nu-i sărise în ajutor, dintre toți ceilalți care dormeau în forpic,
nici măcar nu se foise vreunul sub pătură. Nu se bucura de
popularitate printre năieri, fiindcă, după gustul lor, avea trupul prea
lipsit de cicatrice și limbajul prea elevat. Îi spuneau „școlarul“, fără
să știe cât de sensibilă și de dureroasă e coarda pe care o ating. Știau
doar că nu se pot bizui pe el, că nu-și cunoaște meseria și habar n-are
ce e de făcut și că, la bordul unei corăbii, unul ca el poate pricinui
moartea celorlalți.
Așa că, după ce fugise din forpic și scăpase de Farsey, se dusese pe
puntea pupă, unde se ghemuise sub pătură și plânsese puțin pe
înfundate. Școala, profesorii și nesfârșitele lecții care i se păruseră
atât de greu de suportat ajunseseră să-l cheme ca o sirenă,
reamintindu-i de paturi moi, de mese calde și de ore care-i
aparțineau lui și numai lui. Acolo, pe Stropeala, dacă era văzut stând
degeaba, îl plesnea capătul unei funii. Chiar și în clipa aceea, dacă ar
fi dat peste el, secundul fie l-ar fi trimis înapoi, sub punte, fie l-ar fi
pus la treabă. Știa că ar fi trebuit să-ncerce să doarmă. În schimb, se
uitase la apa uleioasă din urma lor și simțise, în pântecul său, ceva
care se agita la fel. Dacă ar mai fi avut ce voma, ar fi făcut-o iarăși. Se
sprijinise cu fruntea de copastie 4 și încercase să găsească măcar o
singură gură de aer lipsit și de gustul catranului care îmbiba lemnul
corabiei, și de al apei sărate care îi înconjura.
Fiind cu ochii la luciul întunecat al apei care se învolbura,
îndepărtându-se de vas cu atâta lipsă de efort, îi trecuse prin cap că
mai exista o soluție. Până atunci nu-i venise niciodată în minte. Dar
în clipa aceea îl atrăsese, simplă și logică. Alunecare în apă. Câteva
minute neplăcute, apoi avea să se termine totul. Nimeni n-avea să-i
mai ceară socoteală, nicio frânghie n-avea să-l mai plesnească peste
coaste. N-avea să-i mai fie niciodată rușine sau ciudă, n-avea să se
mai simtă niciodată ca un prost. Și, cel mai bine și mai bine, nu era
nevoie decât de o hotărâre de o clipă, atât și nimic mai mult. Fără
frământări sufletești, fără nicio rugăciune care să-l întoarcă înapoi.
Nu trebuia decât să-și păstreze hotărârea o secundă.
Se ridicase. Se aplecase peste copastie, căutând în sine însuși un
singur moment de putere, în care să-și ia soarta în mâini. Dar, în
timp ce răsufla adânc ca să găsească voința de a se arunca peste bord,
îl văzuse. Tăcut ca timpul, aluneca, cu imensul său corp unduitor
ascuns de curbura lină a văluririi din urma corabiei. Flancul trupului
imita perfect arcuirea apei în mișcare; dacă lumina trădătoare a lunii
nu i-ar fi dezvăluit, pentru o clipă, solzii strălucitori, Brashen nu și-ar
fi dat nicidecum seama că e acolo.
Răsuflarea i se blocase în piept, încremenise, dureroasă. Ar fi vrut
să strige, dând de veste ce vedea, și aducându-i acolo pe oamenii din
al doilea cart, ca martori. Pe vremea aia, zăreai rareori câte un șarpe,
și mulți oameni ai uscatului încă mai pretindeau că nu există decât în
povești născocite de corăbieri. Dar mai știa și ce spun năierii despre
șerpii uriași. Cine vede unul, își vede moartea. Brashen știuse, dintr-
odată foarte sigur, că, dacă i-ar fi povestit cuiva, apariția creaturii ar
fi fost considerată de rău augur pentru întreaga corabie. Și de
urmările nefaste ale unei asemenea întâlniri nu se putea scăpa decât
într-un singur fel. El ar fi căzut de pe o vergă când altcineva ar fi tras
în jos pânza care flutura fără s-o țină destul de strâns, ar fi picat
printr-un tambuchi 5 deschis și și-ar fi frânt gâtul, sau pur și simplu
ar fi dispărut fără zgomot într-o noapte, în timpul unui lung cart
plictisitor.
Deși cu numai câteva clipe înainte cochetase cu ideea sinuciderii,
înțelesese brusc și fără dubiu că nu voia să moară. Nici de mâna lui,
nici de a altuia. Voia să-i supraviețuiască acelei călătorii de trei ori
blestemate, să se-ntoarcă pe uscat și să-și recapete cumva viața
înapoi. Avea să se ducă la tatăl lui, să se umilească și să implore cum
n-o mai făcuse niciodată. Aveau să-l primească înapoi. Poate nu ca
moștenitor al averii familiei Trell, dar nu-i păsa. N-avea decât s-o ia
Cerwin, el, Brashen, ar fi fost mai mult decât mulțumit cu partea
fiului mai mic. Avea să termine cu jocurile de noroc, cu băutura, avea
să renunțe la cindin. Avea să facă orice aveau să-i ceară tatăl și
bunicul său. Se agățase deodată de viață la fel de strâns cum i se
încleștau de balustradă mâinile pline de bășici, privind cilindrul de
carne acoperită cu solzi care aluneca fără efort pe dâra lăsată în urmă
de corabie.
Apoi urmase partea cea mai cumplită. Și în visele lui continua să
fie groaznică. Șarpele știuse, cumva, că a fost înfrânt și,
cutremurându-se la fel de violent ca atunci când simțise mâna lui
Farsey între picioarele lui, Brashen știuse că imboldul de a se arunca
peste copastie nu venise de la el însuși, ci de la șarpe. Creatura se
răsucise cu nepăsare și ieșise de sub acoperirea siajului corabiei,
scoțându-și la vedere întregul trup unduitor. Era lung cât o jumătate
din Stropeala și lucea în culori scânteietoare. Se mișca fără efort,
aproape ca și cum l-ar fi tras corabia prin apă. N-avea capul
triunghiular și nu era plat, ca al șerpilor de pe uscat, ci masiv,
bombat, cu fruntea arcuită ca a unui cal și cu câte un ochi imens de o
parte și de alta. Sub fălci i se legănau țepi veninoși.
Pe urmă se rotise în apă, lăsându-se pe o parte și arătându-și solzii
mai palizi de pe burtă, ca să se uite la Brashen cu un ochi enorm.
Privirea aia îl moleșise, îl făcuse să se îndepărteze de balustradă și să
fugă înapoi, în forpic. Și continua să-l trezească din coșmaruri cu o
zvâcnire. Așa imens cum era, fără sprânceană și fără gene, ochiul
rotund și albastru care-l privise atât de batjocoritor avea totuși ceva
hidos de omenesc.

Althea tânjea după o baie în apă dulce. Urca istovită pe scara de

tambuchi, cu toți mușchii chinuiți de durere și cu capul zvâcnindu-i
din pricina aerului îmbâcsit din cala de la pupă. Dar măcar își
terminase treaba. Avea să meargă în cabina ei, să se șteargă cu un
prosop ud, să-și schimbe hainele și poate să doarmă un pic. Și pe
urmă avea să se ducă să-l înfrunte pe Kyle. Amânase destul și, cu cât
aștepta mai mult, cu atât își făcea mai multe griji. Avea să-i vorbească
pe șleau și apoi să suporte indiferent ce avea să se abată asupra ei.
– Domniță Althea.
Abia pusese piciorul pe punte când Mild se grăbi să-i vorbească.
– Te cheamă căp’tanul.
Musul îi zâmbi, pe jumătate ca scuză și pe jumătate savurând
plăcerea de a aduce o astfel de veste.
– Prea bine, Mild, răspunse ea, cu glas scăzut.
 Prea bine, o îngânară gândurile ei. Nu tu spălare, nu tu haine
curate și nu tu somn înainte de confruntare. Prea bine. Își oferi un
moment în care să-și netezească părul, îndepărtându-și-l de pe față,
și să-și îndese bluza la loc, în pantaloni. Înainte de a-și îndeplini
însărcinarea, fuseseră cele mai curate dintre hainele ei de lucru.
Acum, propria sudoare îi lipea bumbacul aspru al bluzei de pielea
spatelui și a gâtului, iar pantalonii erau mânjiți de smoala care
îmbiba câlții și de catran, după ce muncise în spațiul îngust din cală.
Știa că are și fața murdară. Bine. Asta îi oferea lui Kyle un avantaj, și
el avea să-l savureze. Se opri, ca și cum ar fi vrut să-și lege mai bine
șireturile unui pantof, dar nu făcu altceva decât să-și lipească mâna
de lemnul punții. Închise ochii o clipă, lăsând puterea Vivaciei să se
reverse în ea, prin palmă.
– O, tu, corabie, șopti la fel de încet ca atunci când se ruga. Ajută-
mă să-i țin piept.
Pe urmă se ridică, cu hotărârea reîntărită.
Nimeni nu o privi în ochi cât traversă puntea scăldată în lumina
amurgului. Toți năierii aveau dintr-odată foarte multă treabă, sau se
uitau pur și simplu în altă parte. Refuză să se uite peste umăr, să
vadă dac-o urmăreau din priviri. În schimb, se îndreptă de spate și
merse cu capul sus spre ceea ce îi pregătea soarta.
Bătu scurt și tare în ușa cabinei căpitanului și așteptă răspunsul lui
răgușit. Intră după ce-l auzi și rămase nemișcată, lăsându-și ochii să
se deprindă cu lumina galbenă a felinarului. În clipa aceea, o
cuprinse brusc dorul de casă. Dar nu de casa de pe vreun țărm, ci de
cabina aceea, așa cum fusese cândva. Amintirile o amețiră. Mantalele
de ploaie ale tatălui ei atârnau de cârligul ăla și mirosul romului său
preferat înmiresma aerul. În colțul ăla fusese fixat hamacul ei
imediat ce îi îngăduise să vină să locuiască la bordul Vivaciei, ca s-o
poată supraveghea el cât mai bine. Mânia o luă pentru o clipă în
stăpânire când văzu harababura lui Kyle acoperind simplitatea
familiară a acelui loc. Un crampon al cizmei căpitanului trasase o
plasă de zgârieturi pe podeaua lustruită. Ephron Vestrit nu lăsa
niciodată hărțile afară și n-ar fi suportat nicidecum o cămașă
murdară atârnată de spătarul scaunului. Nu îngăduia dezordinea
nicăieri pe corabie, și asta includea și cabina lui. După toate
aparențele, Kyle, ginerele său, nu se lăsa călăuzit de aceleași valori.
Althea păși înadins peste o pereche de pantaloni aruncați ca să
ajungă în fața mesei la care era așezat căpitanul. Kyle o lăsă să
aștepte câteva clipe, timp în care continuă să citească atent o notiță
de pe o hartă. Era scrisă de mâna fermă a tatălui ei, observă Althea,
fapt ce îi dădu putere, deși o mistuia furia la simplul gând că lui îi
este permis să vadă hărțile familiei. Hărțile erau cele mai strict păzite
bunuri ale unei familii de Negustori. Cum altfel s-ar fi putut păstra
secretul celor mai rapide căi prin Canalul Interior și al porturilor
pentru negoț din satele mai puțin cunoscute? Totuși, tatăl ei i le
încredințase lui Kyle; iar ea n-avea dreptul să-i pună hotărârea la
îndoială.
Căpitanul continuă s-o ignore, dar ea refuză să muște momeala.
Rămase tăcută și răbdătoare, nu lăsă aparentul lui dezinteres s-o
scoată din fire. După o vreme, el își ridică ochii s-o privească.
Albastrul lor n-avea nimic în comun cu statornicia din ochii negri ai
tatălui ei, așa cum nici rebelul lui păr blond nu semăna câtuși de
puțin cu coada de un negru neted a căpitanului Vestrit. Althea se
întrebă din nou, dezgustată, ce o posedase pe sora ei mai mare,
făcând-o să-și dorească un asemenea bărbat. Sângele chalcedean era
vizibil în purtările lui la fel de mult ca în înfățișare. Althea încercă să
nu-și lase disprețul să i se citească pe față, deși stăpânirea de sine îi
era pe sfârșite. Stătuse prea mult pe mare cu omul ăla.
 Ultima călătorie fusese interminabilă. Kyle amestecase lucrurile,
transformând ceea ce ar fi trebuit să fie un drum de două luni de-a
lungul coastei chalcedene într-o expediție negustorească de cinci
luni, cu o mulțime de opriri care nu erau necesare și vânzări și
cumpărări prea puțin profitabile. Althea era sigură că făcuse totul
străduindu-se să-i demonstreze tatălui ei ce negustor șiret poate fi.
Pe ea n-o impresionase. La Tusk, se oprise să ia ouă de rață de mare
murate, o marfă întotdeauna nesigură, și izbutise cu greu s-ajungă în
Brigtown la timp ca să le vândă înainte de a putrezi. Din Brigtown
luase baloturi de bumbac, nu îndeajuns ca să umple doar locurile
goale din calele corabiei, ci și o parte a punții. Althea nu putuse
decât să-și muște limba și să-și privească oamenii din echipaj
riscându-și viața când se cățărau peste și prin jurul baloturilor și, cu
toate că anotimpul furtunilor se încheiase, avuseseră parte de una
care îmbibase cu apă și aproape distrusese bumbacul de pe punte.
Nici măcar nu-l întrebase pe Kyle cât câștigase – presupunând că
existase un câștig – când se oprise în Dursay, să-l vândă la licitație.
Dursay fusese ultimul port în care ancoraseră. Butoaiele cu vin
fuseseră din nou mutate, ca să facă loc pentru marfa cumpărată
dintr-un capriciu. Acum, pe lângă vinurile și rachiurile care fuseseră
încărcătura lor de la bun început, cala era ticsită cu nuci de comfer.
Kyle perorase la nesfârșit despre prețul bun pe care aveau să-l scoată,
atât pentru uleiul aromat din sâmburi, întrebuințat la fabricarea
săpunului, cât și pentru superba vopsea galbenă care se putea face
din coji. Althea se gândi că, dacă mai croncănește încă o dată despre
câștigul suplimentar adus de călătoria aia, îl strânge de gât. Dar
privirea pe care i-o aruncă el nu avea nimic de-a face cu lauda de
sine. Era rece ca apa mării și luminată de mici scânteieri de mânie.
Nu-i zâmbi și nici n-o invită să se așeze. În schimb, o întrebă,
simplu:
 – Ce-ai făcut în cala de la pupă?
Cineva se grăbise probabil să vină la el să trăncănească. Althea își
păstră vocea calmă.
– Am aranjat încărcătura.
– Asta ai făcut.
Era o afirmație, aproape o învinuire. În niciun caz o întrebare, așa
că ea nu trebuia să răspundă. Se mulțumi să stea, foarte dreaptă, sub
privirea lui pătrunzătoare. Știa că el se așteaptă să bâlbâie explicații
și scuze, cum ar fi făcut Keffria. Dar Althea nu era nici sora ei, nici
soția lui. Kyle lovi brusc cu palma în masă și, cu toate că izbitura
neașteptată o făcu să tresară, ea continuă să tacă. Îl privi așteptând să
spună el ceva și avu un sentiment bizar de izbândă când bărbatul își
ieși din fire.
– Ți-ai permis să le spui oamenilor să aranjeze altfel încărcătura?
Althea îi răspunse cu voce foarte înceată, foarte calmă:
– Nu. M-am descurcat singură. Tata m-a învățat că, la bordul unei
corăbii, trebuie să vezi ce trebuie pus la punct și să treci la treabă. Și
asta am făcut. Am aranjat butoaiele așa cum le-ar fi aranjat tata, dacă
ar fi fost aici. Butoaiele stau acum așa cum a stat vinul întotdeauna,
de când  aveam eu zece ani, cu cepul în sus și la adăpost de apa din
santină, așezate de-a lungul și fixate de flancuri. Sunt în siguranță și,
dacă nu s-au stricat deja tot ciocnindu-se, o să le putem scoate pe
piață când ajungem în Bingtown.
Obrajii lui se colorară în roz. Althea se întrebă cum putea Keffria
să suporte un bărbat care se face roz la față când se înfurie. Se
pregăti să-l înfrunte. El vorbi fără să ridice glasul, dar cuvintele
rostite sacadat dovedeau că simte nevoia să urle.
– Tatăl tău nu e aici, Althea. Despre asta e vorba. Eu conduc pe
vasul ăsta și eu spun cum trebuie aranjată încărcătura. Iar tu vii și-mi
contramandezi ordinele, pe la spatele meu. Nu pot îngădui
amestecul ăsta între mine și echipajul meu. Semeni discordie.
Ea îi răspunse cu glas scăzut.
– Am făcut-o pe cont propriu, de una singură. Nu i-am dat
echipajului niciun ordin și nici măcar n-am spus cuiva ce am de
gând. Nu m-am amestecat în niciun fel între tine și echipaj.
Își încleștă fălcile înainte de a mai adăuga ceva. N-avea să-i spună
că, între el și echipaj, stă nepriceperea lui. Năieri care ar fi fost gata
să-și dea viața pentru tatăl ei, vorbeau acum în teugă, fără fereală,
despre găsirea unei alte corăbii pe care să se îmbarce după
întoarcerea acasă. Kyle risca să dezmembreze echipajul ales de tatăl
ei, cu migală, pe toată durata ultimului deceniu.
Cumnatul ei părea furios fiindcă îndrăznise să-l contrazică.
– E de-ajuns că-mi nesocotești tu ordinele. Nu e nevoie de mai mult
ca să-mi pui la îndoială autoritatea. Exemplul prost pe care-l dai pe
corabia asta stârnește agitația echipajului. Și pe urmă sunt silit să
impun disciplina cu severitate. Ar trebui să-ți fie rușine pentru ceea
ce atragi asupra oamenilor. Dar nu. Ție puțin îți pasă. Tu ești mai
presus de căpitan. Althea Vestrit e probabil mai presus și decât
atotputernicul Sa! I-ai arătat întregului echipaj că nu te sinchisești de
ordinele mele. Dacă ai fi cu adevărat năier, aș da un exemplu cu tine,
ca să priceapă toată lumea că singurele ordine date pe corabia asta
sunt ale mele. Însă nu ești decât odrasla răsfățată a unui negustor! O
să te tratez ca atare și-o să-ți cruț pielea spatelui! Dar numai până
când mi te pui din nou de-a curmezișul! Ține cont că te-am prevenit,
fato! Eu sunt căpitanul acestui vas și, la bordul lui, cuvântul meu e
lege!
Althea nu răspunse, dar nici nu-și feri privirea. O întâlni pe a lui
păstrându-și calmul și străduindu-se să nu lase nimic să i se citească
pe chip. Rozul se întinse, ajungând pe fruntea lui Kyle. Căpitanul
răsuflă adânc, dându-și silința să se controleze. Ochii lui o săgetară.
– Și tu, Althea, ce ești?
Ea nu se așteptase la o asemenea întrebare. Învinuirilor și ocărilor
le putea face față păstrând tăcerea. Dar, punând o întrebare, Kyle îi
cerea un răspuns și ea știa că o să fie considerat sfidare pe față. Ei
bine, și ce dacă?
– Sunt stăpâna acestei corăbii, spuse, cu toată demnitatea de care
se simțea în stare.
– Greșit!
De data asta el strigă. Dar, o clipă mai târziu, își regăsi controlul.
Se aplecă peste masă și aproape că scuipă cuvintele către ea:
– Ești fiica stăpânului! Și, chiar dacă ar fi corabia ta, tot nu s-ar
schimba nimic! Nu conduce stăpânul corabia, o conduce căpitanul!
Nu ești nici căpitan, nici secund. Nu ești nici măcar un corăbier
adevărat. Nu faci nimic altceva decât să ocupi cabina în care ar fi
trebuit să stea al doilea secund și-ți alegi numai însărcinări care-ți
convin! Stăpânul acestei corăbii e Ephron Vestrit, tatăl tău. El mi-a
încredințat Vivacia. Dacă nu mă poți respecta pentru ceea ce sunt,
respectă măcar alegerea tatălui tău în privința căpitanului.
– Dacă n-aș fi fost atât de tânără, m-ar fi numit pe mine căpitan.
Cunosc Vivacia. Ar trebui să fiu căpitanul ei.
Althea își regretă cuvintele imediat ce i se desprinseră de buze.
Spunând ceea ce știau amândoi că e adevărat, îi oferise lui Kyle
punctul de pornire pe care și-l dorea.
– Greșești din nou. Tu ar trebui să fii acasă, măritată cu un pui de
bogătan, la fel de răsfățat ca tine. Habar n-ai cum se conduce o
corabie. Tatăl tău te-a lăsat să te joci de-a năierul și gata, crezi că te
pricepi. Te înșeli. Tatăl tău te-a adus le bord numai și numai fiindcă
n-are fii. Mi-a spus atâta lucru când s-a născut Wintrow. Dacă Vivacia
n-ar fi fost o corabie vie, care are nevoie de un membru al familiei la
bord, nu ți-aș fi suportat mofturile nici măcar o singură clipă. Dar
ține minte asta: corabia are nevoie de un membru al familiei Vestrit;
nu neapărat de tine. Și, dacă vrea un Vestrit la bord, poate purta și
unul al cărui nume de familie e Haven. Prin venele fiilor mei curge
atât sângele meu cât și al surorii tale, sunt în aceeași măsură Vestrit și
Haven. La următoarea plecare din Bingtown, unul dintre băieții mei
o să-ți ia locul pe vas. O să rămâi pe uscat!
Althea simți că se albise. Omul ăla n-avea idee ce spune, cât de
profundă îi e amenințarea. Cuvintele lui nu dovedeau decât că n-are
habar ce e o corabie vie. N-ar fi trebuit să i se îngăduie nicidecum să
fie căpitanul Vivaciei. Dacă ar fi fost sănătos, tatăl ei și-ar fi dat
seama.
Probabil că pe față i se citea ceva din disperarea și disprețul ei,
fiindcă buzele lui Kyle Haven se încordară. Althea se întrebă dacă se
străduia să-și ascundă un zâmbet când îl auzi adăugând:
– Ți se interzice să-ți mai părăsești cabina până la sfârșitul
călătoriei. Iar acum poți pleca.
Althea nu se clinti. Odată ce începuseră să-și vorbească pe șleau,
putea să meargă până la capăt.
– Ai spus că, pe vasul ăsta, nu sunt nici măcar năier. Dacă e așa, nu
trebuie să-ți ascult ordinele. Și n-am idee de ce-ți imaginezi c-o să fii
căpitan pe Vivacia și la următoarea ei călătorie. Mă aștept să-l găsim
pe tata sănătos când ne vom întoarce în Bingtown și să conducă din
nou corabia. Și să rămână căpitanul ei până când și Vivacia și
comanda ei îmi vor aparține.
El o măsură cu o privire care nu trăda nimic.
– Chiar crezi asta, Althea?
Ea pufni, cu ură, luând pentru o clipă răspunsul lui drept
batjocorire a convingerii că o să i se însănătoșească tatăl. Dar el
continuă:
– Tatăl tău e un căpitan bun. Și când o să afle ce sfori ai tras, cum
mi-ai anulat ordine, cum ai semănat discordie printre oameni, cum
mă iei în râs pe la spate...
– Te iau în râs? se miră Althea.
El pufni cu dispreț.
– Crezi că poți să-ți bei mințile și să trăncănești vrute și nevrute în
Dursay fără să-mi ajungă și mie la urechi? Asta arată doar cât de
proastă ești.
Althea căută cu disperare printre amintirile ei tulburi din Dursay.
Se îmbătase, da, dar numai o singură dată, și își aducea vag aminte
că li se plânsese unor oameni din echipaj de situația în care se afla.
Dar cui? Fețele din amintire erau neclare, dar știa că Brashen fusese
cel care o dojenise, îndrăznise să-i spună să-și închidă tambuchiul și
să-și păstreze problemele personale pentru ea. Nu-și amintea exact
ce spusese ea, dar măcar avea idee cine nu-și ținuse gura.
– Aha! Cu ce povești a venit Brashen la tine? întrebă, cu cea mai
calmă voce cu putință în acel moment.
Zeu al peștilor, ce spusese? Probabil avea legătură cu negoțul
familiei și, dacă povestea Kyle totul acasă...
– N-a fost Brashen, dar asta îmi întărește părerea despre el,
adeverește că se uită-n gura ta când spui asemenea mizerii. E la fel ca
tine, un copil de negustor care-ncearcă s-o facă pe corăbierul. N-am
idee de ce l-o fi suportat tatăl tău pe nava asta. Dacă nu cumva o fi
sperat să te mărite cu el. Oricum, dacă va fi după voia mea, o să-l las
și pe el pe uscat, în Bingtown, ca să vă puteți bucura în continuare
unul de tovărășia altuia. Probabil e cel mai bun bărbat pe care ți-l
poți găsi; ai face bine să-l ancorezi în portul tău cât mai poți.
Kyle se lăsă pe spătarul scaunului. Părea să savureze tăcerea
Altheei, șocată de concluzia lui. Vorbi din nou cu voce joasă,
satisfăcută:
– Ei bine, surioară, s-ar zice că nu te bucuri când îți spun așa ceva.
Poate o să-nțelegi cum m-am simțit când a venit dulgherul corabiei,
 bine abțiguit de grog, să-mi povestească în gura mare cum i-ai
destăinuit tu că m-am însurat cu sora ta fiindcă speram să pun mâna
pe corabia vie a familiei, căci unul ca mine n-ar fi avut altminteri
niciodată șansa să fie căpitanul uneia!
Vocea lui, până atunci calmă, începuse brusc să scrâșnească de
furie.
Ea își recunoscu propriile cuvinte. Oh, fusese mai beată decât
crezuse dacă își rostise cu glas tare gândurile alea. Lașă sau
mincinoasă? se întrebă, provocându-se. Putea mărturisi că le-a spus,
dându-le drept o rătăcire nedemnă, sau putea să mintă, susținând că
nu-i ieșiseră niciodată dintre buze. Ei bine, indiferent ce-ar fi zis Kyle
despre ea, era fiica lui Ephron Vestrit. Își găsi curajul.
– Așa e. Am spus asta, și e purul adevăr. Și cum te poate lua cineva
în râs când spune adevărul?
Kyle se ridică brusc și ocoli masa. Era un bărbat voinic. Deși
Althea începu să se tragă înapoi, forța palmei lui o dezechilibră. Se
prinse de un perete și se sili să rămână în picioare. Kyle era la fel de
palid ca ea când se întoarse la scaunul lui și se așeză. Prea departe.
Merseseră amândoi prea departe, așa cum se temuse ea întotdeauna
c-o să se întâmple. Se temuse și el de asta? Părea să tremure la fel de
tare ca ea.
– Asta n-a fost pentru mine, spuse el, cu voce răgușită. A fost
pentru sora ta. Te-ai îmbătat ca un oștean, într-o tavernă, și ai vorbit
despre ea ca despre o târfă. Îți dai seama? Chiar crezi că are nevoie
să-și cumpere un bărbat mituindu-l  cu comanda unei corăbii vii? E
o femeie cu care s-ar mândri orice om, chiar dacă nu i-ar aduce ca
zestre nici măcar un bănuț de aramă. Spre deosebire de tine. Ție vor
trebui să-ți cumpere un soț, și roagă-te zeilor să ți se mai
îmbogățească familia, fiindcă va fi nevoie să dea de știre că primești
drept zestre jumătate de oraș înainte de a se uita la tine un om cu
scaun la cap. Du-te-n cabina ta până nu-mi ies din fire! Imediat!
Althea încercă să-i întoarcă spatele și să iasă cu demnitate, dar
Kyle se ridică din nou, ieși din spatele mesei, își propti palma lată în
spatele ei și o împinse spre ușă. Când ieși din cabina căpitanului,
închizând ușa în urma ei cu un gest ferm, îl văzu pe Mild lustruit cu
zel o balustradă ciobită din apropiere. Băiatul avea urechi de vulpe;
probabil auzise tot. Ei bine, ea nici nu zisese, nici nu făcuse nimic de
care să se rușineze. Dar, fără nicio îndoială, Kyle nu putea spune
același lucru. Își ținu capul sus în drum spre pupă, unde se afla
cabina mică în care stătea de la doisprezece ani. După ce intră și
închise ușa, înțelese pe de-a-ntregul amenințarea lui Kyle de a o
îndepărta de la bordul vasului.
Corabia era căminul ei. N-o putea sili să-l părăsească. Nu era așa?
Îndrăgea încăperea aia de când nu era decât o fetiță și nu putea să
uite încântătorul sentiment de proprietate care o cuprinsese când
intrase pentru prima oară și-și aruncase sacul de năier pe patul
îngust. De atunci trecuseră aproape șapte ani, șapte ani în care
cabina aia îi fusese casă, fusese locul unde se simțea întotdeauna în
siguranță. Acum se cocoță în același pat și se încovrigă, cu fața la
perete. O ustura obrazul, dar nu voia să-și ducă mâna acolo. Kyle o
lovise. N-avea decât să se învinețească, să se înnegrească. Poate, când
ajungea acasă, părinții și sora ei aveau să se uite la vânătaie și să
înțeleagă ce soi de jigodie primiseră în familie cu brațele deschise
când o măritaseră pe Keffria cu Kyle Haven. Nici măcar nu era dintr-
un neam de Negustori. Era o corcitură, în parte chalcedean și în
parte șobolan de uscat. Dacă nu s-ar fi însurat cu sora ei, ar fi fost
sărac lipit. Coate goale. Era balegă, iar ea n-avea să plângă, pentru că
nu merita lacrimile ei, nu-i merita decât furia. Doar furia.
Peste câteva clipe, bătăile inimii i se liniștiră. Mâna i se plimbă
alene peste pătura din bucăți pe care i-o făcuse Nana. Câteva clipe
mai târziu, se răsuci ca să se uite pe hubloul din partea opusă a
încăperii. Mare cenușie, nețărmurită, în partea de jos, cer nesfârșit în
treimea de sus. Pentru ea, era imaginea favorită a lumii, întotdeauna
aceeași și totuși schimbându-se întruna. Privirea i se plimbă dinspre
hublou către interiorul cabinei. Mica masa de lucru era bine fixată de
perete și avea o mică margine, care nu lăsa hârtiile să alunece în
timpul furtunilor. Alături erau rafturi pe care cărțile și pergamentele
stăteau înconjurate de balustrade, astfel încât n-aveau cum să cadă,
oricât de zbuciumată ar fi fost marea. Avea chiar și o mică masă
pliantă pentru hărțile ei, pentru că tatăl său ceruse cu stăruință să
învețe să navigheze și chiar să poată calcula singură poziția corabiei.
Pentru asta avea instrumente într-o cutie capitonată, prinsă de
perete. Hainele ei de năier erau atârnate de cârlige. Un tablou,
tabloul Vivaciei, împodobea încăperea. Fusese comandat chiar de
Althea. Îl pictase Jared Pappas, și atât era de-ajuns ca să fie de mare
valoare, dar pentru ea conta imaginea, pentru asta îl îndrăgise. În
tablou, vântul umfla pânzele Vivaciei, iar prora ei tăia perfect
valurile.
Althea întinse mâinile deasupra capului și își lipi palmele de
grinzile trupului Vivaciei, aflate la vedere. Simțea aproape viața
corabiei zvâcnind în ele. Nu era doar lemn vibrând când tăia apa, și
nici măcar răpăitul tălpilor năierilor sau strigătele lor de pescăruș
când își cântau răspunsurile la poruncile secundului. Era viața ei
însăși, a Vivaciei, aflată atât de aproape de trezire.
Vivacia era o corabie vie. Construcția ei începuse cu șaizeci și trei
de ani în urmă, prin așezarea chilei, o bârnă lungă, din lemn-vrăjitor.
Și galionul era tot din lemn-vrăjitor, din același copac uriaș
întrebuințat pentru bordaj. O comandase străbunica Vestrit, punând
averea familiei zălog pentru un împrumut pe care Ephron, tatăl
Altheei, încă îl mai plătea. Se întâmplase pe vremea când femeile
încă mai puteau face astfel de lucruri fără să dea naștere unui
scandal, înainte de a se împământeni în Bingtown prostescul obicei
chalcedean de a-ți arăta bogăția nelăsându-ți femeile din familie să
muncească. Ephron povestea cu drag că străbunica ei nu lăsase
niciodată părerile altora să stea între ea și corabie. Navigase cu
Vivacia treizeci și cinci de ani, până după a șaptezecea ei aniversare.
Într-o zi toridă de vară, se așezase pur și simplu pe puntea de la
proră, spunând:
– Atât e de-ajuns, băieți.
Și murise.
Pe urmă bunicul Altheei devenise căpitanul corabiei. Ea și-l
amintea vag. Fusese un bărbat voinic ca un taur negru, cu vocea
plină de vuietul mării chiar și atunci când era pe uscat, acasă. Murise
cu paisprezece ani în urmă, pe puntea Vivaciei. Avea șaizeci și doi de
ani, iar Althea nu era decât o fetiță, împlinise patru. Dar stătuse
acolo, alături de ceilalți copii și de restul familiei Vestrit, martoră la
moartea lui și chiar simțise un tremur ușor trecând prin Vivacia când
își dăduse el sufletul. Știuse că înseamnă, deopotrivă, regret și
întâmpinare; corabia avea să simtă lipsa curajosului ei căpitan, dar
primea cu bucurie anma lui, scursă în bârnele ei. Moartea lui o
aducea cu o viață mai aproape de trezire.
Și acum, pentru deplina însuflețire nu mai era de așteptat decât
moartea tatălui Altheei. Ori de câte ori își amintea asta, se simțea
cuprinsă de sentimente contradictorii. Gândul la moartea tatălui ei o
înspăimânta, era îngrozitor. Pentru ea, avea să fie devastatoare. Iar
dacă murea înainte de a ajunge ea la majorat, avea să se vadă sub
autoritatea mamei ei și a lui Kyle... se grăbi să-și alunge asta din
minte și bătu cu încheieturile degetelor în lemnul Vivaciei, ca să pună
pe fugă ghinionul atras de gândul la ceva atât de rău.
Însă nu putea să nege că se gândea la însuflețirea corabiei. Câte ore
își petrecuse, în vreme ce brăzdau mările, întinsă pe bompres, atât de
aproape de galion cât putea ajunge, fixând cu privirea pleoapele
sculptate în lemn care acopereau ochii Vivaciei? Nu era doar lemn și
vopsea, ca galionul unei corăbii obișnuite. Era din lemn-vrăjitor.
Deocamdată era pictat, da, însă, în clipa morții lui Ephron Vestrit la
bord, cascada ei de păr sculptat și poleit avea să se preschimbe în
bucle de aur, iar pomeții înalți ai obrajilor aveau să-și piardă luciul
vopselei, căpătând în schimb strălucirea roz a propriei vieți. Ochii
aveau să fie verzi. Althea o știa. Desigur, toată lumea spunea că
nimeni nu poate ști cu adevărat ce culoare vor avea ochii unei corăbii
vii înainte ca ochii ăia să se deschidă, după moartea a trei generații.
Dar ea știa. Ochii Vivaciei aveau să fie tot atât de verzi ca lăptuca de
mare. Chiar și în momentul acela, Althea nu putu să nu zâmbească
imaginându-și cum avea să fie clipa deschiderii acelor ochi imenși,
de smarald.
Zâmbetul i se ofili la amintirea cuvintelor lui Kyle. Era clar ce
spera el să facă. S-o îndepărteze pe ea de pe corabie și să-și aducă la
bord unul dintre cei doi fii. Și, după moartea tatălui ei, Kyle avea să
rămână căpitanul Vivaciei, ținându-și alături băiatul, ca simbol al
familiei Vestrit, ca să fie corabia fericită. Dar amenințarea nu putea fi
decât o vorbă goală. Niciunul dintre băieți nu era potrivit, unul prea
mic, altul menit să devină preot. Althea n-avea nimic împotriva
nepoților ei, dar, chiar dacă n-ar fi fost prea nevârstnic ca să trăiască
la bordul unei corăbii, Selden avea suflet de plugar. Cât despre
Wintrow, sora ei Keffria îl trimisese la preoție cu ani în urmă.
Băiatului puțin îi păsa de Vivacia și nu știa nimic despre corăbii;
Keffria avusese grijă să fie așa. Și era destinat preoției. Ideea nu-l
entuziasmase niciodată pe Kyle, dar, când îl văzuse Althea pe
Wintrow ultima oară, oricine își putea da seama că avea să fie un
preot bun. Scund și subțirel, întotdeauna cu privirea pierdută în gol,
zâmbind vag, cu gândurile pline de Sa; ăsta era Wintrow.
Oricum, Kyle nu se sinchisea unde-l trage pe băiat inima și ar fi
fost în stare să se răzgândească în privința hotărârii de a i-l dedica lui
Sa. Nu-i vedea pe copiii dăruiți lui de Keffria decât ca pe niște unelte,
legătura de sânge necesară ca să câștige controlul asupra corabiei vii.
Ei bine, de data asta își dezvăluise intențiile puțin cam prea limpede.
După întoarcerea în port, Althea avea să aibă grijă să afle tatăl ei
exact ce plănuiește Kyle și cât de urât se purtase cu ea. Poate că tatăl
ei avea să se răzgândească, să n-o mai considere prea tânără ca să fie
ea căpitanul corabiei. Poate avea să-l lase pe Kyle să plece în căutarea
unei bucăți de lemn mort pe care s-o mâne pe mări și să i-o
reîncredințeze pe Vivacia Altheei, pentru a fi respectată și în
siguranță. Era sigură că simte, prin palme, răspunsul corabiei.
Vivacia îi aparținea, indiferent ce comploturi ar fi urzit cumnatul ei.
Kyle n-avea să pună niciodată mâna pe corabie.
Se foi din nou în pat. Crescuse prea mare pentru el. Ar fi trebuit
să-l cheme pe dulgherul vasului să facă schimbări în cabină. Dacă și-
ar fi mutat patul lângă perete, sub hublou, ar fi putut fi lungit. Nu cu
foarte mult, dar un adaos oricât de mic ar fi fost bine-venit. Masa ei
de lucru s-ar fi putut prinde de peretele unde se afla acum patul... Pe
urmă se încruntă, amintindu-și că dulgherul o trădase. Ei bine, omul
ăla nu-i plăcuse niciodată, iar el n-o îndrăgea câtuși de puțin. Ar fi
trebuit să-și dea seama că el fusese cel care semănase discordia între
ea și Kyle, grăbindu-se să-i povestească totul căpitanului.
Ar fi trebuit să știe și că nu fusese Brashen. Indiferent ce-ar fi
crezut Kyle despre el, nu era omul care să te vorbească pe la spate.
Nu, Brashen îi spusese, în față și cu asprime, că se poartă copilărește,
ca o mică scandalagioaică, și că i-ar fi recunoscător dacă ar sta
departe de el când e de cart. Pe măsură ce se gândea la asta,
amintirea acelei nopți din tavernă i se limpezea în minte. Brashen o
dojenise ca pe un corăbier  novice, îi spusese că nu se cuvine nici să
critice hotărârile căpitanului în fața echipajului, nici să vorbească în
public despre treburile familiei ei. Iar la asta ea știuse ce să-i
răspundă:
– Nu se rușinează toată lumea să vorbească despre familia sa,
Brashen Trell.
Nu era nevoie de mai mult. Se ridicase de la masă și se îndepărtase
țanțoșă.
N-are decât să stea acolo și să rumege asta, își spusese. Cunoștea
povestea lui Brashen Trell și ar fi putut să pună prinsoare că jumătate
din echipaj o știe la fel de bine, chiar dacă nimeni nu cuteza să i-o
spună în față. Tatăl ei îl salvase când era deja pe pragul închisorii
datornicilor. Și de-acolo nu putea să iasă decât vânzându-și puterea
de muncă unui căpitan de corabie, fiindcă toată lumea știa că familia
lui se săturase până peste cap de unul ca el, care irosea banii. Și se
știa și unde ajungi când te vinzi așa, de bunăvoie. Dacă n-ar fi fost
Ephron Vestrit, Brashen ar fi sfârșit-o probabil în Chalced, cu fața
plină de tatuaje de sclav. Și, cu toate astea, cutezase să-i vorbească ei
astfel. Brashen Trell avea o părere prea bună despre sine însuși. Așa
erau aproape toți cei din familia Trell. Cu un an în urmă, la Balul
Recoltei Negustorilor, fratele lui mai mic îngăduise s-o invite pe
Althea de două ori la dans. Chiar dacă acum era moștenitorul
familiei Trell, Cerwin n-ar fi trebuit să fie atât de îndrăzneț. Zâmbi pe
jumătate, cu gândul la fața lui, după ce îl refuzase cu răceală.
Acceptarea politicoasă a refuzului ei fusese corectă, dar toată
educația primită de el nu fusese de-ajuns ca să-l împiedice să
roșească. Cerwin avea maniere mai frumoase decât Brashen, dar era
un băiat subțirel, fără mușchii fratelui său mai mare. Pe de altă parte,
cel mai tânăr dintre frații Trell fusese destul de inteligent ca să nu de-
a cu piciorul numelui și averii familiei. Brashen nu.
Althea și-l scoase din minte. Avea un spasm dureros la gândul că,
după încheierea călătoriei Kyle avea să-l lase să-i părăsească, dar n-
avea să fie din cale afară de tristă văzându-l plecând. Sentimentele
tatălui ei în privința asta erau cu totul altceva. Pentru el, Brashen
fusese întotdeauna un soi de favorit, mai ales pe uscat. Cele mai
multe familii de negustori nu-l mai primiseră pe Brashen în casele
lor după ce fusese dezmoștenit. Însă Ephron Vestrit se mulțumise să
ridice din umeri și să spună:
– Moștenitor sau nu, e un corăbier priceput. Orice năier din
echipajul meu care nu e demn să-mi bată la ușă nu e demn nici să
calce pe puntea mea.
Dar Brashen nici nu venea des în casa lor, nici nu stătea cu ei la
masă. Iar pe corabie, tatăl ei și Brashen erau, strict, căpitan și năier.
Ea era probabil singura căreia îi vorbise tatăl ei admirativ de dibăcia
care-l ajutase pe băiat să-și revină și să scoată ceva din el însuși. Dar
ea nu-i spusese nimic lui Kyle despre asta. Lasă-l să facă încă o
greșeală pe care s-o vadă tatăl ei. Să-și dea tatăl ei seama câte
schimbări făcea Kyle pe Vivacia dacă era lăsat de capul lui.
Se simțea puternic ispitită să se ducă pe punte, pur și simplu ca să
sfideze ordinul cumnatului său. Ce-ar fi putut el să facă? Să-i
poruncească unui năier s-o ducă înapoi, în cabina ei? Pe corabie nu
se afla niciun om care ar fi îndrăznit să se atingă de ea, și nu doar
fiindcă era Althea Vestrit. Cei mai mulți țineau la ea și o respectau, și
le câștigase singură afecțiunea și respectul, nu le cumpărase cu
numele ei. În ciuda spuselor lui Kyle, ea cunoștea vasul mai bine
decât orice corăbier aflat în clipa aceea la bord. Îl știa cum nu-l poate
ști decât un copil crescut pe punțile sale; știa acele locuri din cală în
care nu putea pătrunde niciun om matur, se urcase pe catarge și se
legănase pe vele așa cum se joacă alți copii prin copaci. Și, chiar dacă
nu făcea în mod normal de cart, ca alții, știa ce însărcinări are fiecare
om de la bord și o putea duce la bun sfârșit pe oricare dintre ele. Nu
putea să manevreze parâmele cu iuțeala celui mai bun gabier, dar era
în stare să pună două cap la cap, unindu-le printr-o împletitură
rezistentă, să croiască și să coasă pânze la fel ca orice alt corăbier.
Ghicise că de-asta o adusese tatăl ei la bord: ca să învețe totul despre
corabie și tot ce trebuia să știi ca să poți naviga. Kyle putea s-o
disprețuiască, nevăzând în ea nimic mai mult decât o fiică a familiei
sale, dar nu se temea că tatăl ei o consideră mai prejos decât cei trei
fii pe care i-i răpise Ciuma Sângelui. Nu era înlocuitoarea unui fiu;
trebuia să fie moștenitoarea lui Ephron Vestrit.
Știa că poate sfida ordinul lui Kyle fără să pățească nimic. Dar el s-
ar fi întors probabil împotriva echipajului, ar fi pedepsit oamenii
fiindcă încercau să-i ocolească porunca de a o închide în cabina ei.
Althea nu voia să i se întâmple asta nimănui. Lupta se purta între ea
și Kyle; ea era cea care avea să pună lucrurile la punct. Pentru că,
indiferent ce-ar fi spus el, ea nu se gândea doar la sine însăși. Vivacia
merita un echipaj bun și, în afară de Kyle, tatăl ei își alese bine fiecare
om. Și le plătea bani frumoși, mai mulți decât se obișnuia, ca să aibă
la bord năieri pricepuți și inimoși. Althea nu voia să-i ofere lui Kyle
un pretext ca să scape de unii dintre ei. Simți din nou împunsătura
vinovăției pentru că și ei i se datora, în parte, ceea ce-l aștepta pe
Brashen.
Încercă să și-l scoată din gânduri, dar el refuză să se clintească. Îl
vedea cu ochii minții stând în fața ei, cu brațele încrucișate la piept,
mai înalt decât ea și privind-o de sus, așa cum făcea adesea. Cu
buzele strânse a dezaprobare, cu ochii ca două crăpături înguste, cu
supărarea trădată până și de barba zbârlită. O fi fost năier bun și un
secund promițător, dar era totuși arogant. Renunțase la numele Trell,
dar nu și la aerele aristocratice ale familiei. Îl respecta pentru că-și
croise cu trudă drum de la simplu năier la secund; însă o enerva
fiindcă se mișca și vorbea ca și cum conducerea corabiei ar fi fost
dreptul lui dobândit prin naștere. Poate fusese cândva, dar, când se
lepădase de asta, ar fi trebuit să-și azvârle mândria odată cu numele.
Althea se rostogoli brusc din pat, ajungând lin pe podea. Traversă
încăperea către cufărul ei și-i săltă capacul dintr-o smucitură.
Înăuntru erau lucruri care-i puteau scoate din minte toate gândurile
supărătoare. Flecuștețele pe care le cumpărase pentru Selden și
Malta deveniseră acum oarecum iritante. Darurile pentru nepoată și
nepot o costaseră bani frumoși. Îi iubea pe cei doi, dar, în clipa aia,
nu se putea gândi la ei decât ca la copiii lui Kyle, ca la înlocuitorii cu
care o amenința el. Dădu deoparte păpușa înveșmântată cu migală
pe care-o alesese pentru Malta și-i așeză alături titirezul viu colorat
cumpărat pentru Selden. Sub ele erau suluri de mătase din Tusk. Cel
cenușiu-argintiu era pentru mama ei, iar cel mov pentru Keffria.
Stăteau deasupra celui verde, ales pentru ea.
Pe acesta îl mângâie cu dosul palmei. Un material superb, molatic.
Scoase dantela crem pe care-o alesese ca garnitură. Își pusese în gând
să se ducă pe Strada Croitorilor imediat ce ajungea în Bingtown.
Avea să-i ceară maestrei Violet să-i facă o rochie pentru Balul Verii.
Costa o grămadă de bani, dar niște mătăsuri atât de fine meritau o
croitoreasă iscusită. Althea își dorea o rochie care să-i contureze talia
lungă și șoldurile rotunde și, poate, să atragă un partener de dans
mai bărbat decât frățiorul lui Brashen. Nu prea strâmtă în talie, se
hotărî ea; la Balul Verii, dansul era iute, iar ea voia să poată să
respire. Fusta bogată avea să-și miște faldurile în ritmul pașilor
complicați ai dansului, dar fără a fi atât de largă încât s-o împiedice.
Dantela crem avea să-i încadreze decolteul modest, poate făcându-i
pieptul să pară mai amplu. În anul acela avea să-și adune părul
negru într-un coc prins cu agrafele ei de argint. Era la fel de aspru ca
al tatălui ei, dar desimea și culoarea lui bogată atârnau în balanță
mult mai mult decât acest cusur. Poate că mama ei avea să-i îngăduie
în sfârșit să poarte mărgelele de argint pe care i le lăsase moștenire
bunica. De fapt, îi aparțineau, dar mama ei dorea să le poarte de grijă
împreună cu ea, și vorbea adesea de raritatea și de valoarea lor,
invocându-le ca motiv pentru care nu trebuiau purtate oricând, cu
nepăsare. S-ar fi potrivit foarte bine cu cerceii de argint pe care și-i
cumpărase din Bingtown.
Se ridică în picioare și desfăcu sulul, ca să-și lipească mătasea de
trup. Oglinda din cabină era mică. Nu putea să vadă decât cum arată
fața ei bronzată deasupra mătăsii verzi drapate pe umăr. Netezi
materialul, dar mâinile aspre i se agățară de el. La asta, clătină din
cap. Odată întoarsă acasă, trebuia să le frece zilnic cu o piatră ponce,
ca să scape de bătături. Îi plăcea să lucreze pe Vivacia, s-o simtă
răspunzând la truda marinarilor, dar pentru asta mâinile și pielea ei
plăteau un tribut greu, fără să-și mai pună la socoteală și vânătăile
de pe gambe. În ordinea importanței, ăsta era al doilea argument al
mamei ei împotriva cutreierării mărilor alături de tatăl său: Altheei
ieșea în lume cu o înfățișare care avea de suferit. Primul era că fiica ei
ar fi trebuit să rămână acasă, să dea o mână de ajutor la gospodărirea
casei și a pământurilor. Althea se întrebă, cu o strângere de inimă,
dacă mama ei nu urma să aibă în sfârșit câștig de cauză. Lăsă
mătasea să-i alunece din mâinile întinse apoi deasupra capului, ca să
atingă grinzile grele pe care se sprijineau punțile Vivaciei.
– Oh, corabie, nu ne pot despărți acum. Nu după toți acești ani, nu
când ești atât de aproape de însuflețire. Nimeni n-are dreptul să ne ia
asta.
 Șopti cuvintele, știind că nu e nevoie să-i vorbească Vivaciei cu glas
tare. Atât de strânsă era legătura dintre ele. Ar fi putu să jure că
simțise un tremur, ca răspuns din partea corabiei.
– Tata și-a dorit și această legătură dintre noi; de-aceea m-a adus la
bord când eram atât de mică, a vrut să ne cunoaștem una pe cealaltă
când vom ajunge la vârsta maturității.
În grinzile corabiei se simți un alt doilea tremur slab, atât de firav
încât pentru oricine altcineva ar fi trecut neobservat. Althea o
cunoștea prea bine pe Vivacia ca să se poată înșela. Închise ochii și se
prelinse pe sine însăși în navă, cu toate temerile, cu furia și cu
speranțele sale. Și, în schimb, simți o ușoară fremătare a spiritului
încă netrezit al Vivaciei, răspunzându-i mângâietoare.
În anii ce aveau să vină, după însuflețirea sa, Vivacia avea să
prefere să stea de vorbă cu Althea; avea să răspundă cu cea mai mare
iuțeală când avea să simtă pe cârmă mâna Altheei. Fata știa că, de
dragul ei, corabia avea să alerge în fața vântului și avea să înfrunte,
din toată inima, mări dușmănoase. Împreună aveau să caute porturi
noi pentru negoț și mărfuri cu care să nu se poată măsura nici măcar
ale negustorilor din Bingtown, minunății mai presus de cele ale
oamenilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Și, după moartea Altheei,
fiul sau fiica ei aveau să treacă la cârmă, nu unul dintre copiii lui
Kyle. Își făgădui asta și i-o făgădui deopotrivă corabiei. Pe urmă își
șterse lacrimile cu dosul palmei și se aplecă să adune mătasea de pe
podea.

Moțăia pe nisip. Moțăia. Era cuvântul pe care-l foloseau

întotdeauna oamenii, dar nu fusese niciodată de acord că face ceva
asemănător cu somnul în voia căruia se lăsau ei. Nu credea că o
corabie vie poate să doarmă. Nu. Până și această evadare îi era
refuzată. În schimb, se putea duce cu gândul altundeva, și plictiseala
de moarte din prezent bătea în retragere fiindcă izbutea să se afunde
atât de adânc într-un moment din trecut. Exista unul de care se
folosea cel mai des pentru asta. Nu era pe de-a-ntregul sigur ce
anume își amintește. De când îi luaseră jurnalele de bord, memoria
începuse să i încordeze și să i se subțieze. Îi apăruseră în ea goluri,
locuri unde nu putea să lege întâmplările dintr-un an de cele din
altul. Uneori se gândea că, poate, ar fi trebuit să se simtă
recunoscător pentru asta.
Așa că, în vreme ce moțăia în soare, prefera să-și aducă aminte de
îndestulare și de căldură. Nisipul de sub cocă, ce-l zgâria ușor, îi
sugera o senzație similară vagă, care refuza să-i revină întreagă în
minte. Iar el nu se străduia prea mult. Era de-ajuns să se-agațe de o
amintire de demult ca să se simtă plin de mulțumire și de căldură.
La auzul unor voci omenești tresări, revenind în prezent.
– Asta e? Se află aici de, de când ai spus? De treizeci de ani?
Accentul dădea savoare cuvintelor. Jamaillian, își spuse Paragon. Și
chiar din capitală, chiar din cetatea Jamaillia. Locuitorii din
provinciile de miazăzi înghițeau consoanele de la sfârșitul
cuvintelor. Își amintea asta fără să aibă habar de unde-o știa.
– Asta e, răspunse o altă voce.
Vocea unui om mai bătrân.
– Asta nu stă aici de treizeci de ani, sublinie cu tărie vocea mai
tânără. O corabie scoasă din apă și lăsată pe plajă treizeci de ani ar fi
plină de găuri de cari și acoperită de scoici.
– Numai dacă nu e din lemn-vrăjitor, răspunse glasul mai vârstnic.
Corăbiile vii nu putrezesc, Mingsley. Și nu sunt nici pe gustul
scoicilor, nici pe al carilor. Ăsta e unul dintre motivele pentru care
costă atât de mult și sunt atât de căutate. Rezistă timp de mai multe
generații, iar coca are nevoie doar de o mică parte din îngrijirile
cerute de o corabie obișnuită. Pe mare, au grijă de ele însele. Țipă la
cârmaci dacă văd pericole în calea lor. Unele aproape că navighează
singure. Ce alt vas îți atrage atenția că încărcătura s-a mișcat din loc
sau că l-ai încărcat prea tare? Pe mare, o corabie din lemn-vrăjitor e o
minune pe care-o vezi cu ochii! Ce alt vas...
– Firește. Așa că mai spune-mi o dată de ce-a fost asta trasă pe
uscat și abandonată?
Vocea mai tânără mustea de neîncredere. Mingsley n-avea
încredere în călăuza lui mai vârstnică, atâta lucru era sigur.
Paragon aproape că-l auzi pe bărbatul mai bătrân ridicând din
umeri.
– Știi ce superstițioși sunt năierii. Despre corabia asta s-a dus
vestea că poartă ghinion. Un ghinion cumplit. Pot să ți-o spun,
fiindcă, dacă nu afli de la mine, o să afli de la altcineva. A ucis o
grămadă de oameni, Paragon a făcut-o. Și-a ucis și proprietarul, și pe
fiul lui.
– Ăă... făcu Mingsley căzând pe gânduri. Ei, dac-o cumpăr, n-o
cumpăr considerând-o o corabie. Și nu m-aștept să  mi se ceară
pentru ea prețul unei corăbii. Ca să fiu cât se poate de sincer, vreau
lemnul. Am auzit o mulțime de lucruri stranii despre el, și nu doar
că aceste corăbii vii se însuflețesc și pe urmă se mișcă și vorbesc. Am
văzut asta în port. Nu fiindcă un nou venit, ca mine, ar avea vreo
șansă să fie primit pe digul din nord, unde sunt amarate corăbiile vii.
Dar le-am văzut mișcându-se și le-am auzit vorbind. Cred că, dacă
poți face un galion să fie în stare de una ca asta, se poate și cu o
sculptură mai mică, din același lemn. Știi cât de mult s-ar plăti în
cetatea Jamaillia pentru așa ceva? Pentru o sculptură care se mișcă și
vorbește?
– N-am nici cea mai mică idee, șovăi bărbatul mai vârstnic.
Tânărul râse scurt, sarcastic.
 – Bineînțeles că n-ai! Nu te-ai gândit niciodată la asta, nu-i așa?
Haide, omule, fii sincer cu mine. De ce nu s-a mai făcut așa ceva
până acum?
– Habar n-am.
Bărbatul mai bătrân se grăbise prea tare să răspundă ca să i se dea
crezare.
– Sigur că da, ripostă Mingsley, cu neîncredere. În toți anii scurși
de când există Bingtown pe Țărmurile Blestemate, nimeni nu s-a
gândit să-i vândă lemn-vrăjitor altcuiva, în afara oamenilor din
orașul ăsta. Și numai în chip de corăbii. Care-i șmecheria? Trebuie să
fie atât de mare ca să se însuflețească? Trebuie să stea în apă sărată
un anumit timp? Care-i treaba?
– Pur și simplu... nu s-a făcut niciodată. Bingtown e un loc bizar,
Mingsley. Avem tradițiile noastre aparte, folclorul nostru,
superstițiile noastre. Cu ani în urmă, când au plecat din Jamaillia și
au venit să colonizeze Țărmurile Blestemate, strămoșii noștri au
făcut-o pentru că, ei bine... cei mai mulți dintre ei n-au avut de ales.
Unii erau nelegiuiți, alții își ruinaseră familiile sau le făcuseră
numele de ocară, pe alții Satrapul însuși nu-i vedea cu ochi buni. A
fost aproape ca un exil. Li s-a spus că, dacă supraviețuiesc, fiecare
familie o să poată lua în stăpânire două sute de lefferi de pământ și i
se iartă toate greșelile din trecut. Satrapul ne-a mai promis și că vom
fi lăsați în pace și vom deține monopolul asupra oricăror bunuri cu
care vom considera că merită să facem negoț. În schimbul acestor
avantaje pe care le-a acordat, Satrapul primea, ca bir, o jumătate din
câștigurile lor. Înțelegerea asta a dat roade ani de-a rândul.
– Și acum nu mai dă, râse Mingsley, batjocoritor. Cum a putut
cineva să-și imagineze că un asemenea târg o să țină la nesfârșit?
Satrapii sunt și ei oameni. Iar Satrapului Cosgo i se pare că vistieria
lui nu e destul de plină ca să-i ofere plăcerile cu care s-a obișnuit cât
aștepta să-i moară tatăl. Ierburile chalcedene ale plăcerii nu sunt
ieftine și, odată ce te-ai învățat cu ele, altele pur și simplu nu le pot
egala. Așa că ne-a vândut, și mie și prietenilor mei, dreptul de a face
negoț și de a cultiva pământ în Bingtown și pe Țărmurile Blestemate.
Numai că am venit aici și n-am fost bine primiți de niciunul dintre
voi. Vă purtați de parcă am vrea să vă luăm pâinea de la gură, când
știm cu toții că negoțul atrage după sine tot mai mult negoț. Păi uită-
te la noi, acum. Corabia asta putrezește aici de treizeci de ani, sau cel
puțin așa spui tu, fără niciun folos pentru proprietarii ei și pentru
oricine altcineva. Însă, dacă o cumpăr, proprietarul primește bani
frumoși, și nu mă-ndoiesc că tot așa va fi și comisionul tău, iar eu voi
avea un stoc din acest misterios lemn-vrăjitor.
Mingsley se întrerupse și Paragon auzi tăcerea, lăsată de celălalt
bărbat să se prelungească.
După câteva clipe, Mingsley adăugă, cu nemulțumire:
– Dar recunosc că sunt dezamăgit. Parcă ziceai că asta e o corabie
însuflețită. Credeam c-o să ne vorbească. Ca să nu mai spun c-a fost
mutilată. Asta a omorât-o?
– Paragon vorbește numai când îi face plăcere. Nu mă-ndoiesc c-a
auzit tot ce-am spus.
– Hm! Așa e, corabie? Nu ți-a scăpat niciun cuvânt de-al nostru?
Paragon nu vedea de ce-ar fi răspuns. După o vreme, îl auzi pe
bărbatul mai tânăr scoțând o exclamație de dezgust. Pașii lui
începură să înconjoare pe îndelete corabia, cu bărbatul mai greoi și
mai încet în mișcări pe urme.
După nu mult timp, Mingsley vorbi din nou:
– Ei, prietene, mă tem că asta micșorează simțitor suma pe care
sunt dispus s-o ofer pentru corabie. Primul preț la care mă gândisem
pornea de la ideea că e cu putință să tai galionul de pe navă, să-l duc
în Jamaillia și să vând pe bani frumoși lemnul însuflețit. Sau, mai
degrabă, aș fi sfârșit „dăruindu-i-l“ Satrapului în schimbul dreptului
de a lua în stăpânire roadele unor pământuri întinse. Dar, așa cum
stau lucrurile... din lemn-vrăjitor sau nu, sculptura asta e din cale-
afară de hidoasă. De ce-a fost posedat omul care-a ciopârțit astfel o
față? Oare un meșteșugar n-ar putea să-i redea o formă mai plăcută?
– Poate că da, încuviință însoțitorul lui, stânjenit. Nu știu dacă ar fi
o hotărâre înțeleaptă. Credeam că-l vrei pe Paragon așa cum e, nu ca
sursă de lemn-vrăjitor. Și trebuie să-ți amintesc, că, după cum te-am
prevenit, încă n-am vorbit cu familia Ludluck despre vânzarea lui.
N-am vrut să aduc vorba înainte de a fi sigur că te interesează.
– Ei, haide, Davad, nu se poate să mă crezi chiar atât de naiv. Ce
este „el“, mai mult decât o epavă trasă pe uscat? Proprietarii vor fi
probabil încântați să scape de corabia asta. Dac-ar fi fost de vreun
folos pe mare, cu siguranță n-ar fi fixat-o nimeni cu lanțuri pe plajă.
– Eh.
O pauză lungă.
– Nu cred că familia Ludluck poate fi convinsă să-l vândă ca să fie
făcut bucăți.
Aer tras în adâncul pieptului.
– Mingsley, te previn să nu faci asta. Să cumperi corabia și s-o
repari e una. Ceea ce ai tu de gând e cu totul altceva. Niciunul dintre
Negustorii Vechi n-o să vrea să mai aibă de-a face cu tine după așa
ceva. Iar eu o să fiu pe de-a-ntregul ruinat.
– Atunci va trebui să nu dezvălui nimănui intențiile mele. Așa cum
nu mi-am dezvăluit eu dorința de a cumpăra corabia.
Mingsley părea plin de bunăvoință.
– Știu că negustorii din Bingtown au multe superstiții bizare,
adăugă el. Nu vreau să le iau în râs. Dacă oferta mea o să fie bine
primită, o să las corabia la apă și o s-o remorchez, o s-o iau de-aici
înainte de a o dezmembra. Știi cum se spune: ce nu vezi, nu există.
Ideea te satisface?
– Cred că n-am încotro, bombăni celălalt, nemulțumit. Cred că n-
am încotro.
– Oh, nu te posomorî în halul ăsta. Haide. Să ne-ntoarcem în oraș,
te invit la cină. La Souska. Și asta e o propunere ispititoare, trebuie să
recunoști, fiindcă știu ce prețuri sunt acolo și te-am văzut mâncând.
Bărbatul mai tânăr râse, încântat de propriile sale cuvinte cu haz.
Celălalt rămase tăcut.
– Pe urmă, în seara asta, o să treci pe la familia Ludluck, să prezinți
oferta mea, păstrând amănuntele sub tăcere. E spre binele tuturor. Ei
primesc banii, tu îți iei comisionul, eu am o provizie bogată de lemn
rar pentru mușteriii mei. Arată-mi unde e ghinionul din toate astea,
Davad.
– Nu pot, răspunse încet bărbatul mai vârstnic. Dar mă tem c-o să
afli singur. Indiferent dacă vorbește sau nu, corabia asta e însuflețită,
își are propria minte. Încearcă s-o faci bucăți și sunt sigur c-o să rupă
tăcerea cât de curând.
Bărbatul mai tânăr râse cu voioșie:
– Spui asta ca să-mi trezești interesul, Davad. Știu că așa e. Haide.
Să ne-ntoarcem în oraș. Și la Souska. Câțiva mușterii de-ai mei ar
vrea tare mult să te cunoască.
– Ai făgăduit că nu dezvălui nimic nimănui! obiectă celălalt.
– O, te asigur că n-am făcut-o față de cine nu trebuia. Dar nu te
poți aștepta să-mi dea cineva banii înainte bizuindu-se doar pe
cuvântul meu. Vor să știe ce cumpără și de la cine. Dar îți garantez că
sunt discreți cu toții.
Paragon le ascultă vreme îndelungată zgomotul pașilor din ce în ce
mai îndepărtați. Într-un târziu dispăru, înghițit de sunetele mereu
prezente: vuietul valurilor și de țipetele pescărușilor.
 – Făcut bucăți, rosti Paragon cuvintele cu glas tare. Ei, nu sună
plăcut. Pe de altă parte, cel puțin ar fi mai interesant decât să zac aici.
Și asta s-ar putea să mă ucidă. S-ar putea.
Posibilitatea îl încântă. Își lăsă din nou gândurile să rătăcească,
jucându-se cu acea idee nouă. N-avea cu ce altceva să-și ocupe
mintea.
 3

EPHRON VESTRIT

E
phron Vestrit trăgea să moară. Ronica se uită la fața suptă a
bărbatului ei și își întipări ideea în minte. Ephron Vestrit
trăgea să moară. Simți un val de furie, urmat de unul de
supărare. Cum putea să-i facă ei una ca asta? Cum putea să
moară tocmai atunci și s-o lase să aibă grijă de toate de una singură?
Știa că undeva, sub năboirea acelor sentimente superficiale,
șuvoiul rece și adânc al suferinței se străduia s-o doboare și s-o înece.
Se luptă cu sălbăticie ca să se elibereze din albia lui, ca să nu simtă
nimic altceva decât furia și supărarea. Mai târziu, își spuse, mai
târziu, după ce-o să trec prin toate astea și-o să fac tot ce trebuie să
fac, o să-mi îngădui să stau și să simt. Mai târziu.
Deocamdată strânse cu putere din buze, iritată. Înmuie o bucată
de pânză în apa caldă, aromată cu balsam, și șterse cu delicatețe fața
bărbatului și apoi mâinile lui fără vlagă. Ephron se foi ușor, dar nu se
trezi. Ea nu se aștepta să se trezească. În ziua aceea, îi dăduse de
două ori sirop de mac, încercând să-l scape de durere. Și poate că
durerea pierduse controlul asupra lui. Ronica spera asta.
Îi șterse din nou barba, cu blândețe. Neîndemânatica aia de Rache
îl lăsase din nou să se murdărească peste tot de supa care i se
prelingea din gură. De parcă femeii ăleia puțin i-ar fi păsat dacă
lucrurile merg bine sau nu. Ronica presupunea că ar fi trebuit s-o
trimită înapoi, la Davad Restart; detesta ideea, pentru că Rache era
tânără și inteligentă. Cu siguranță nu merita s-o sfârșească devenind
sclavă.
Davad i-o adusese pur și simplu acasă într-o bună zi. Ronica își
închipuise că e o rudă de-a lui, sau că-i e oaspete, pentru că, atunci
când nu fixa nimic cu o privire mâhnită, eleganța cu care vorbea și
purtările alese sugerau că e de familie bună. Ronica avusese un șoc
când  Davad i-o oferise fără ocolișuri drept servitoare, spunând că
nu mai îndrăznește s-o păstreze în gospodăria lui. Nu-i explicase
niciodată clar ce însemna de fapt asta, iar Rache refuza să scoată
vreun cuvânt despre așa ceva. Ronica își imagina că, dacă i-o trimitea
înapoi lui Davad, el avea să ridice din umeri și s-o expedieze în
Chalced, să fie vândută ca sclavă. Cât rămânea în Bingtown, era,
oficial, servitoare cu hrisov, își vânduse puterea de muncă. Încă mai
avea o șansă să-și recâștige viața, însă trebuia să-și dea silința. Însă ea
refuza să se poarte așa cum i-o cerea noua poziție. Ducea la
îndeplinire poruncile primite, dar fără nimic care să semene a
bunăvoință și fără chef. De fapt, Ronica avea impresia că, pe măsură
ce treceau săptămânile, Rache își îndeplinea îndatoririle cu tot mai
puțină tragere de inimă. Cu o zi în urmă, Ronica îi ceruse să aibă
grijă de Selden de dimineața până seara, și păruse să se simtă
năpăstuită. Nepotul Ronicăi n-avea decât șapte ani, dar femeia aia
părea stăpânită, în privința lui, de o repulsie stranie. Clătinase din
cap, înverșunată și tăcută, cu ochii în jos, până ce Ronica îi poruncise
să plece în schimb la bucătărie. Poate voia să vadă cât de mult putea
întinde coarda fără ca noua ei stăpână să poruncească să fie
pedepsită. Ei bine, avea să afle că Ronica Vestrit nu e genul de femeie
care dă ordin să-i fie bătuți slujitorii sau să li se micșoreze porțiile de
mâncare. Dacă Rache nu era în stare să găsească în ea însăși puterea
de a accepta o viață confortabilă într-o casă plină cu tot ce e necesar,
unde avea de făcut treburi mai ușoare decât în alte părți și o stăpână
blajină, ei bine, atunci n-avea decât să se întoarcă la Davad, s-ajungă
să fie scoasă la mezat și să vadă ce-i rezerva soarta pentru viitor. Și
cu asta basta. Păcat, pentru că femeia aia promitea. Păcat și fiindcă,
în ciuda bunătății cu care îi oferise ei serviciile lui Rachel, Davad,
unul dintre Negustorii Vechi, era periculos de aproape de trecerea la
negoțul cu sclavi. Ronica nu se gândise niciodată că e cu putință să
vadă pe cineva dintr-o familie de neam vechi ispitit de un negoț atât
de josnic. Clătină din cap, apoi și-i scoase pe Rache și Davad din
minte. Avea pe cap altele, mult mai importante decât firea acră a lui
Rache și faptul că Davad se îndeletnicea din când în când cu lucruri
pe jumătate în afara legii.
La urma urmelor, Ephron trăgea să moară.
Gândul o înjunghie din nou, dureros. Era ca o așchie în talpă, una
pe care n-o poți găsi, ca s-o scoți. Un mic pumnal care se împlânta în
ea la fiecare pas.
Ephron trăgea să moară. Bărbatul ei voinic și curajos, tânărul ei
căpitan de corabie, chipeș și impetuos, puternicul tată al copiilor ei,
perechea trupului ei se preschimbase pe neașteptate într-un morman
de carne prăvălită, care asuda, gemea și scâncea ca un țânc. Când se
cununaseră, nu-i ajungeau ambele mâini ca să cuprindă brațului
musculos al mirelui ei. Acum brațul ăla nu mai era decât un os ca un
băț, înfășurat în carne vlăguită. Își coborî privirea către fața lui.
Rămăsese fără bronzul dat pielii de mare și de vânt; era aproape de
culoarea cearșafului din pânză de in pe care zăcea. La fel de negru
cum i-l știa dintotdeauna, părul își pierduse luciul, era mat când nu
i-l încâlcea transpirația. Nu. Nu mai găsea nicio urmă din acel
Ephron pe care-l cunoscuse și-l iubise vreme de treizeci și șase de
ani.
Își lăsă jos ligheanul și bucata de pânză. Știa că trebuie să-l lase să
doarmă. Era tot ce mai putea face pentru el. Să-l țină curat, să-i dea
licori care domolesc durerea și să-l lase să doarmă. Se gândi cu
amărăciune la toate planurile pe care le încropiseră împreună,
vorbind până în zori, întinși unul lângă altul în patul lor mare, cu
păturile sufocante aruncate deoparte și cu ferestrele larg deschise,
lăsând să intre adierea răcoroasă a nopții.
– După ce vor crește fetele, îi făgăduia el, după ce le vom vedea
măritate, la casele lor, avându-și viețile lor, atunci, dragostea mea, ne
vom reîncepe și noi viața noastră. Mi-am pus în gând să te iau cu
mine în Insulele Parfumurilor. Ți-ar plăcea? Douăsprezece luni de
aer curat, de mare, și nimic altceva de făcut decât să fii doamna
căpitanului. Și pe urmă, când vom ajunge, ei, n-o să ne grăbim să
cumpărăm marfă. O să mergem împreună în Munții Verzi. Cunosc
acolo o căpetenie de trib care m-a invitat adesea să vin să-i văd satul.
O să putem călări pe măgarii lor mici și caraghioși chiar până la
marginea cerului însuși, și...
– Aș prefera să stau acasă, cu tine, spunea ea întotdeauna. Mai
degrabă te-aș ține aici, acasă, cu mine, un an întreg. Primăvara am
putea merge să ne vedem pământul de pe dealuri; nu l-ai văzut
niciodată când pomii sunt plini de flori roșii și portocalii, fără să
zărești vreo frunză în vreunul dintre ei. Și aș vrea să suferi împreună
cu mine măcar o dată, o singură dată, în timpul culesului de mafe. Să
fii în picioare în fiecare zi înainte de răsărit, să trezești lucrătorii, să-i
duci să culeagă boabele coapte înainte de a cădea razele soarelui
asupra lor, să le zbârcească. Suntem cununați de treizeci și șase de
ani, și nici măcar o singură dată nu m-ai ajutat la asta. Gândește-te,
în toți anii ăștia, n-ai fost niciodată acasă când înflorește pomul
nunții noastre. Nu i-ai văzut niciodată mugurii roz umflându-se și
deschizându-se, atât de înmiresmați.
– Oh, o să fie destul timp pentru asta. Timp destul pentru buchete
de flori și pentru lucrul pământului, când fetele vor fi mari și
datoriile plătite.
– Iar când vor fi, voi avea un an de-al tău numai pentru mine, îl
amenința ea.
Și el îi făgăduia întotdeauna.
– Un întreg an de-al meu. Probabil c-o să te saturi până peste cap
de mine înainte de a se încheia. O să mă rogi să mă-ntorc pe mare și
să te las să dormi noaptea liniștită.
Ronica își ascunse fața în mâini. Îl avusese acasă un an; dar, zeilor
jalnici, în ce fel i se îndeplinise dorința! Îl avusese o toamnă întreagă
tușind, arțăgos, cu febră și cu ochii roșii, zăcând toată ziua în patul
lor și holbându-se pe fereastră, cu ochii la mare, ori de câte ori se
simțea destul de bine ca să se salte în capul oaselor.
– Ar face bine să le poarte ca lumea de grijă, mormăia ori de câte
ori vedea vreun nor negru și Ronica știa că se gândea mereu la
Althea și la Vivacia.
Se codise atât de mult înainte de a-i încredința corabia lui Kyle.
Voise să i-o dea lui Brashen, un băiat nepus la încercare. Ronica
fusese nevoită să-l tot bată la cap vreme de câteva săptămâni ca să-l
facă să priceapă cum ar fi privit asta toată lumea din oraș. Kyle îi era
ginere și-și dovedise priceperea fiind căpitanul altor trei corăbii.
Dacă îl nesocotea, făcându-l pe Brashen căpitanul Vivaciei, i-ar fi tras
bărbatului fiicei sale o palmă, fără a mai pune în balanță și ofensa
Havenșilor. Nu se numărau printre Negustori, dar erau oricum una
dintre vechile familii din Bingtown. Și, având în vedere starea averii
clanului Vestrit din ultima vreme, Ephron și ai lui nu-și puteau
permite să ofenseze pe nimeni. Așa că, în toamna dinainte, Ronica îl
convinsese să nu plece el însuși în următoarea călătorie, ci să rămână
acasă, ca să-și recapete vigoarea plămânilor, și să i-o încredințeze pe
prețioasa lui Vivacia lui Kyle.
Când iarna înnegurase cerul și albise străzile, tusea lui Ephron
încetase. Ronica se gândise că începe să se însănătoșească, însă
bărbatul ei nu mai părea în stare de nimic. La început, dacă umbla
dintr-un capăt în altul al casei, i se tăia răsuflarea. Curând, se oprea
ca să și-o recapete la jumătatea drumului între dormitor și camera de
zi. Când sosise primăvara, nu mai putea străbate distanța dintre cele
două încăperi decât sprijinindu-se de brațul ei.
Era în sfârșit acasă în momentul înfloririi pomului nunții lor. Când
se încălzise vremea, pomul înmugurise. Fuseseră câteva săptămâni
în care Ephron nu se simțise mai bine, dar măcar starea lui nu se
înrăutățise. Ronica stătuse lângă fotoliul lui, cosând sau socotind
cheltuielile și câștigurile familiei, în timp ce el grava scoici sau
împletea din sfoară covorașe de pus în fața ușilor. Vorbiseră despre
viitor și el își făcuse griji pentru corabia și pentru fiica lui. Nu se
contraziseră decât în legătură cu Althea. Dar asta nu era o noutate. În
privința ei se certau de când venise pe lume.
Ephron nu fusese niciodată în stare să admită că o răsfățase pe
mezina lor. Ciuma Sângelui le luase băieții, unul după altul, în anul
când se răspândise boala aia infernală. Chiar și acum, după douăzeci
de ani, Ronica simțea o gheară în piept când își aducea aminte. Trei
fii, trei băiețași sclipitori, răpiți în mai puțin de o săptămână. Keffria
abia scăpase cu viață. Ronica se temuse c-aveau să înnebunească
amândoi după ce-și văzuseră pomul familiei rămas fără nicio floare
de parte bărbătească. În schimb, Ephron își îndreptase brusc atenția
asupra copilului adăpostit în pântecul ei. Grijuliu ca nicicând
altădată când fusese ea grea, își lăsase corabia ancorată în port cu
două săptămâni mai mult decât ar fi trebuit ca să fie sigur că e acasă
când vine copilul pe lume.
Când pruncul se dovedise a fi fată, Ronica se așteptase să-l vadă pe
Ephron amărându-se. Însă el îi dăduse mezinei toată atenția de care
era în stare, de parcă ar fi putut cumva să scoată din ea un bărbat. Îi
încurajase sălbăticia și încăpățânarea până ce o adusese pe Ronica în
pragul disperării. Ephron negase întotdeauna că ar fi fost vorba de
altceva în afară de veselie și entuziasm. Și nu-i refuzase fetiței
niciodată nimic, fusese de acord până și când ceruse să-l însoțească
în următoarea călătorie. Fusese una scurtă, și Ronica așteptase
corabia în port, convinsă c-o să primească înapoi o fată sătulă până
peste cap de traiul aspru de la bord. În schimb, văzuse sus, pe catarg,
o maimuță sălbatică, cu părul negru tuns perie, desculță și cu brațele
dezgolite. De atunci, navigase întotdeauna cu tatăl ei. Iar acum
naviga fără el.
Se certaseră și din pricina asta. Fusese nevoie de toate cuvintele ei,
plus toată durerea lui, ca să-l poată convinge că e bine să rămână o
vreme pe uscat. Ronica își imaginase că, firește, și Althea o să
rămână acasă. Ce să caute, fără tatăl ei, la bordul unei corăbii? Când
îi sugerase asta, Ephron fusese îngrozit.
– Corabia vie a familiei noastre să plece din port fără nimeni cu
sângele nostru la bord? Știi ce ghinion ar aduce așa ceva, femeie?
– Vivacia încă nu s-a însuflețit. Nu mă-ndoiesc că, fiindu-ne rudă
prin alianță, Kyle e de-ajuns. E soțul Keffriei de aproape
cincisprezece ani! Las-o pe Althea să stea o vreme acasă. Le-ai face
părului și pielii ei tot binele din lume și i-ai da șansa să fie văzută în
oraș. Are vârsta potrivită pentru măritiș, Ephron, sau măcar pentru a
fi curtată. Iar ca să fie curtată, trebuie să fie văzută. N-apare decât o
dată sau de două ori pe an. Într-un an la Balul Primăverii, în
următorul la Culesul Recoltei. Oamenii abia dacă o recunosc pe
stradă. Iar când o văd tinerii din familiile de negustori, ea poartă
pantaloni și tunică, părul atârnă pe spate legat în coadă și pielea îi e
atât de arsă de soare încât pare tăbăcită. Nu arată deloc așa cum se
cuvine dacă vrem să facă o partidă bună.
– Să facă o partidă bună? Mai bine să aibă parte de o căsnicie
fericită, ca a noastră. Uită-te la Keffria și la Kyle! Ții minte ce bârfe
împânzeau orașul când am lăsat un căpitan de corabie parvenit, cu
sânge chalcedean, să-mi curteze fata mai mare? Dar eu știam că e
bărbat adevărat, iar ea știa ce e în inima ei, și sunt destul de fericiți.
Uită-te la copiii lor, sănătoși ca pescărușii. Nu, Ronica, dacă Althea
trebuie priponită, împopoțonată și sulemenită ca să atragă privirile
unui bărbat, atunci oricum nu e vorba de soiul de bărbat pe care
vreau să-l văd adulmecându-i urmele. Las-o să fie văzută de un
bărbat care-i admiră mintea și forța. Nu peste mult timp va trebui să
se așeze la casa ei, să fie o doamnă, soție și mamă. Mă-ndoiesc că o
asemenea monotonie să-i placă din cale-afară. Așa că s-o lăsăm pe
fetița noastră să se bucure de viață cât timp mai poate avea una.
Odată ce-și spusese părerea, Ephron se lăsase să recadă pe perne,
gâfâind.
Și, pentru că era atât de bolnav, Ronica își înghițise mânia trezită
când îl auzise defăimând astfel viața dusă de ea și înăbușise invidia
cu care se gândea la libertatea fiicei sale, la nepăsarea cu care
nesocotea bunele maniere. Nici nu spusese că, ținând cont de ceea ce
se petrecea cu averea familiei, aveau mare nevoie să facă pentru
Althea o partidă bună. Acum cugeta, posomorâtă, că, dacă își
îmblânzeau fiica, poate izbuteau s-o mărite cu unul dintre creditorii
lor, de preferat cu unul generos, care, ca dar de nuntă, să dea uitării
datoria familiei. Clătină din cap cu încetineală. Nu. Cu acea
subtilitate aparte care-i stătea în fire, Ephron știuse cum s-o atingă în
punctul cel mai slab. Se măritase cu el din dragoste. Ca și Keffria,
care nu putuse rezista farmecului blondului Kyle. Și, în ciuda tuturor
greutăților familiei, Ronica spera că și Althea o să-și găsească un soț
pe care să-l iubească. Ea însăși se uita cu o afecțiune care-i frângea
inima la bărbatul de care continua să fie îndrăgostită.
Lumina soarelui după-amiezii se revărsa prin fereastră, făcându-l
pe Ephron să se încrunte în somn. Ronica se ridică și trase fără
zgomot draperia, acoperind geamurile. Priveliștea n-o mai încânta.
Cândva se uita cu mare plăcere pe fereastra aia, la trunchiul masiv și
la crengile groase ale pomului nunții lor. Acum stătea în mijlocul
grădinii de vară desfrunzit, golaș ca un schelet. Simți un fior
urcându-i pe șira spinării când trase draperia, ascunzându-l privirii.
Ephron așteptase cu atâta nerăbdare să vadă pomul lor în floare!
Dar, în acea primăvară, mana mugurilor, care-l cruțase întotdeauna,
îl lovise din plin. Bobocii se întunecaseră la culoare, deveniseră
cafenii și căzuseră brusc. Niciunul nu se deschise pentru ei, iar
mirosul petalelor putrede semăna cu al ierburilor funerare. Cei doi
soți nu spuseseră că ăsta ar fi vreun semn rău. Nu fuseseră niciodată
superstițioși. Dar, la scurt timp după aceea, Ephron reîncepu să
tușească. O tuse firavă, seacă, până în ziua când, după ce-și ștersese
gura și nasul, se încruntase la urmele stacojii, de sânge, de pe șervet.
Fusese cea mai lungă vară din viața Ronicăi. Zilele toride erau
pentru Ephron un chin. Spusese că să respire aerul umed, greu, e tot
atât de rău ca a-și respira propriul sânge și apoi, parcă vrând să-și
întărească spusele, tușise scuipând cheaguri cleioase. Carnea de pe
trup i se topise și nu mai avea poftă de mâncare, nici dorința de a
mânca. Totuși, nu discutau despre moartea lui. Ideea plutea însă în
întreaga casă, mult mai apăsătoare decât aerul umed al verii; Ronica
nu i-ar fi putut da mai multă substanță vorbind despre ea.
Mișcându-se fără zgomot, săltă cu mare grijă o măsuță și o așeză
lângă scaunul ei de la căpătâiul patului. Își aduse registrul cu
socoteli, cerneala și condeiul, plus o mână de chitanțe pe care trebuia
să le treacă în catastif. Se aplecă asupra muncii sale încruntându-se.
Ceea ce scria cu mâna ei mică și fermă nu avea darul s-o
înveselească. Era, cumva, mai deprimant acum, când știa că Ephron
o să vrea să se uite în registru când o să se trezească. Ani de-a
rândul, nu-l interesase câtuși de puțin nici gospodărirea ogoarelor și
livezilor lor, nici a celorlalte proprietăți.
– Le las pe mâini demne de încredere, draga mea, îi spunea, ori de
câte ori încerca ea să-i vorbească despre tot ce o îngrijora. Eu am grijă
de navă, mă asigur că-și scoate banii pe timpul vieții mele. Îți
încredințez ție restul.
Fusese deopotrivă îmbătător și înspăimântător să se bucure de
atâta încredere din partea bărbatului ei. Nu era neobișnuit ca o soție
să se ocupe de averea adusă de ea ca zestre, și multe femei ajungeau,
cu timpul, să facă mult mai mult decât atât, însă când o lăsase, pe
față, pe tânăra sa nevastă să aibă în grijă aproape întreaga lor avere,
Ephron Vestrit scandalizase orașul. Nu mai era moda să-și bată
femeile capul în privința banilor; așa ceva aducea aminte de vechiul
lor trai de pionieri. Negustorii Vechi din Bingtown fuseseră renumiți
pentru obiceiurile lor înnoitoare și ingenioase, dar, pe măsură ce
prosperaseră, eliberarea femeilor din familie de astfel de îndatoriri
devenise un simbol al bogăției. Acum, încredințarea averii unui
Negustor unei femei era privită ca o dovadă de vulgaritate și de
prostie.
Ronica știuse că Ephron nu-și pune în mâinile ei doar averea, ci și
reputația. Jurase că o să fie demnă de o asemenea încredere. Preț de
mai bine de treizeci de ani, toate posesiunile lor prosperaseră.
Avuseseră parte de recolte proaste, de mănarea grânelor, de
înghețuri prea timpurii sau prea târzii ca să le fie pe plac, dar, de
fiecare dată, sau o recoltă bună de fructe echilibrase pierderile din
pricina grânelor cărora nu le mergea bine, sau anul fusese prielnic
pentru oi când livezile avuseseră de suferit. Dacă familia nu s-ar fi
îndatorat din greu ca să plătească pentru construirea Vivaciei, ar fi
fost bogați. Chiar și așa, duseseră un trai îmbelșugat, iar uneori le
mersese chiar mai bine de atât.
Dar nu și în ultimii cinci ani. În acel răstimp alunecaseră de la
abundență la o viață fără lipsuri, apoi către o stare pe care Ronica o
considera îngrijorătoare. Banii le ieșeau din casă aproape la fel de
repede cum intrau și ea se simțea aproape tot timpul nevoită să
roage un creditor sau altul să mai aștepte o zi sau o săptămână până
ce va putea să-l plătească. Venise iarăși și iarăși la Ephron,
implorându-l să-i dea un sfat. El o lăsase să aleagă ea, îi spusese doar
să vândă tot ce nu mai aducea câștiguri și să ancoreze bine restul.
Însă tocmai ăsta era necazul. Aproape toate ogoarele și livezile erau
la fel de rodnice ca întotdeauna. Dar concurau cu grânele și fructele
din Chalced, ieftine, fiindcă acolo munceau sclavii, iar afurisitul de
Război al Corăbiilor Roșii distruse acolo negoțul din Nord, așa cum o
făceau în sud de trei ori blestemații de pirați. Marfa trimisă pe mare
nu mai ajungea nicicând la destinație și câștigurile așteptate nu se
întorceau acasă. Ea se temea fără întrerupere pentru bărbatul și
pentru fiica ei, mereu plecați, dar Ephron părea să pună pirații în
aceeași oală cu furtunile; se numărau, pur și simplu, printre
pericolele cărora trebuia să le facă față un bun căpitan de corabie. Se
întorcea din călătoriile lui și îi istorisea povești înfiorătoare despre
fuga de corăbii amenințătoare, dar sfârșitul era întotdeauna fericit.
Niciun vas de-al piraților nu putea spera să navigheze cu mai multă
iuțeală decât o corabie vie. Când Ronica încercase să-i spună cât de
mult rău le făceau războiul și pirații celorlalte posesiuni ale familiei,
râsese, bine dispus, și-i răspunsese că el și Vivacia aveau să trudească
din răsputeri până ce aveau să se îndrepte lucrurile. Pe atunci nu
fusese interesat nici să vadă registrele ei, nici s-audă veștile sumbre
aduse de alți negustori. Ronica își amintea, înciudată, că păruse să
nu fie în stare să vadă nimic altceva în afară de câștigul adus de
călătoriile lui, de pomii plini de  fructe și grânele care li se coceau pe
ogoare, ca întotdeauna. Se ducea, în grabă, să inspecteze una dintre
proprietățile lor, arunca o privire fugară prin registre, apoi se
întorcea pe mare, împreună cu Althea, lăsând-o pe Ronica să se
descurce de una singură.
O singură dată avusese ea destul curaj ca să spună că, poate, ar fi
fost bine să reînceapă negoțul pe Fluviul Ploilor Sălbatice. Aveau
dreptul, aveau înțelegeri negustorești gata încheiate și aveau o
corabie vie. Pe vremea bunicii și a tatălui lui, de-acolo își luaseră cel
mai adesea mărfurile. Însă, de când cu Ciuma Sângelui, el refuzase
să mai meargă în susul acelui fluviu. Nu exista nicio dovadă
întemeiată că boala venise de acolo. În plus, cine putea spune de
unde vine o boală? N-avea sens să se învinuiască, să se rupă de cea
mai profitabilă parte a negoțului lor. Însă Ephron clătinase din cap și
îi smulsese făgăduiala că n-o să mai aducă niciodată vorba despre
asta. N-avea nimic împotriva negustorilor din Tărâmul Ploilor
Sălbatice și nu nega că mărfurile lor sunt exotice și frumoase. Dar îi
intrase în cap că nu poți face negoț cu vrăjitoria, nici măcar pe
departe, fără să plătești un preț. Îi spusese că ar fi preferat să
sărăcească decât să riște așa ceva.
Ronica se văzuse mai întâi nevoită să renunțe la livezile de meri și,
odată cu ele, la mica vinărie care fusese mândria ei. Vânduse și viile,
și îi venise foarte greu s-o facă. Le dobândise când ea și Ephron erau
proaspăt căsătoriți, fuseseră prima ei cumpărătură riscantă, și se
bucurase văzând că prosperau. Cu toate astea, ar fi fost o proastă să
le păstreze, având în vedere prețul care i se oferise. Îi ajunsese ca să
mențină toată celelalte proprietăți ale familiei pe linia de plutire
vreme de un an. Și continuase să vândă. Pe măsură ce războiul și
pirații sugrumau câștigurile Bingtownului, renunțase la o
îndeletnicire după alta, ca să le poată păstra pe celelalte. Și pentru
asta se rușina. Fusese o Carrock, făcuse parte dintr-o familie de
Negustori care, ca și Vestrit, se număra printre cele sosite în
Bingtown la începutul începuturilor. Temerile nu i se împuținau
când vedea celelalte familii vechi decăzând, în vreme ce în Bingtown
se mutau negustori noi, hămesiți, cumpărând proprietățile vechi și
schimbând modul în care se făcuseră până atunci lucrurile
întotdeauna. Aduseseră în Bingtown negoțul cu sclavi, mai întâi ca
marfă în drum spre Statele Chalced, dar, în ultima vreme, se părea că
scurgerea sclavilor care treceau prin oraș era mai presus de orice alt
negoț. Și sclavii nu mai erau doar în trecere. Acum lucrau în din ce în
ce mai multe ogoare și livezi. Oh, stăpânii pământurilor pretindeau
că sunt servitori cu hrisov de vânzare a puterii de muncă, dar toată
lumea știa că astfel de „slujitori“ erau de obicei trimiși în Chalced și
vânduți ca sclavi dacă erau îndărătnici. Și nu puțini aveau pe față
tatuaje de sclav. Era un alt obicei chalcedean care părea să fi devenit
popular în Jamaillia și care începea să fie acceptat și în Bingtown. Era
din pricina acelor „Negustori Noi“, se gândea Ronica, cu
amărăciune. Or fi venit în Bingtown din orașul Jamaillia, însă își
aduseseră bagaje ce păreau luate direct din Chalced.
De ochii lumii, în Bingtown continua să fie interzisă deținerea
sclavilor altfel decât ca marfă în trecere, dar asta nu părea să-i
deranjeze pe Negustorii Noi. Câteva mite adăugate la taxa de intrare
în port, și slujbașii de la vistieria Satrapului deveneau cât se poate de
naivi, gata să creadă că oamenii cu fețe tatuate, mergând înlănțuiți în
convoaie, sunt servitori cu hrisov, nicidecum sclavi. Iar aceștia n-ar fi
avut nimic de câștigat spunând adevărul despre ei înșiși. Consiliul
Negustorilor Vechi se plânsese zadarnic. Și până și câteva dintre
familiile vechi începuseră să încalce legea sclaviei. Negustori ca
Davad Restart, își spuse ea, cu tristețe. Presupunea că Davad e nevoit
să facă așa ceva, ca să nu se ducă la fund în acele vremuri grele. N-o
spusese chiar el, cu o lună în urmă, când dăduse ea glas grijilor pe
care și le făcea din pricina lanurilor de grâu? Îi sugerase, pur și
simplu, să-și micșoreze cheltuielile lucrându-și ogoarele cu sclavi. Îi
dăduse de înțeles chiar și că ar fi putut aranja el totul, în schimbul
unei mici părți din câștig. Ronicăi nu-i plăcea să-și aducă aminte cât
de dureros de ispitită să-i urmeze sfatul se simțise.
Trecea în registru ultima cheltuială sumbră când îi atrase atenția
foșnetul fustelor lui Rache. Își ridică privirea către servitoare. Era
sătulă de amestecul de furie și amărăciune pe care i-l  vedea
întotdeauna pe față. De parcă femeia aia s-ar fi așteptat să facă ea
ceva ca să-i îmbunătățească viața. Nu era în stare să vadă că Ronica
se străduiește din răsputeri să se descurce, prinsă între moartea
bărbatului ei și veniturile nesigure? Ronica știa că Davad fusese bine
intenționat când i-o trimisese s-o ajute, dar uneori își dorea pur și
simplu să n-o mai vadă. Însă n-avea cum să se descotorosească de
Rache cu blândețe și, indiferent cât ar fi enervat-o, nu se putea hotărî
s-o trimită înapoi, la Davad. Ephron dezaprobase întotdeauna
sclavia. Ronica se gândea că e ceva pe care cei mai mulți sclavi l-au
abătut asupra lor înșile, dar, cumva, condamnarea la sclavie a unei
femei care-o ajutase să-l îngrijească pe Ephron pe patul de moarte
părea lipsă de respect față de el. N-avea importanță cât de
neîndestulător fusese ajutorul.
– Ei? o întrebă cu asprime pe Rache, care se oprise pur și simplu
locului.
– Davad e aici și vrea să te vadă, doamnă, murmură femeia.
– Ai vrut să spui Negustorul Restart, nu? o corectă Ronica.
 Rache dădu din cap, încuviințând în tăcere. Ronica strânse din
dinți, apoi se dădu bătută.
– O să-l primesc în salon, o instrui pe Rache, însă apoi îi urmări
privirea ursuză până ce dădu cu ochii de Davad, deja ajuns în pragul
ușii.
Era, ca de obicei, de o curățenie fără cusur și, tot ca de obicei,
îmbrăcămintea lui avea ceva subtil în neregulă. Pantalonii strâmți i se
lăbărțau ușor în dreptul genunchilor, iar șireturile pieptarului brodat
erau strânse exact cât trebuia ca să-i deformeze croiala; făcea
pântecul lui modest să pară o oală bombată. Își uleiase părul,
ondulându-l, dar mai toți cârlionții alunecaseră și atârnau ca niște
bucle unsuroase. Și chiar dacă n-ar fi alunecat, pieptănătura era
potrivită pentru un bărbat mult mai tânăr.
Ronica găsi undeva destul aplomb să răspundă zâmbetului lui cu
un altul, în timp ce-și lăsa jos condeiul și-și închidea catastiful. Spera
că se uscase cerneala. Dădu să se ridice, dar Davad îi făcu semn să
rămână unde era. Cu un alt gest scurt, oaspetele o făcu pe Rache să
iasă în grabă în vreme ce el se apropia de căpătâiul patului lui
Ephron.
– Cum se simte? întrebă, îndulcindu-și vocea groasă.
– Cum vezi, răspunse Ronica, cu glas scăzut.
Își lăsă deoparte iritarea stârnită de calmul cu care se credea
Davad bine-venit în odaia bărbatului ei bolnav. Dădu deoparte și
jena fiindcă o surprinsese făcând socoteli, cu cerneală pe degete și
uitându-se încruntată la cifrele frumos caligrafiate de ea însăși.
Davad era bine intenționat, de asta Ronica nu se îndoia. N-avea să
afle niciodată cum izbutise el să crească în casa unui Negustor Vechi
din Bingtown și să aibă o viziune atât de cețoasă a bunelor maniere.
Fără să fi fost invitat, Davad își trase un scaun, ca să se-așeze de
cealaltă parte a patului lui Ephron. Ronica strânse din ochi când îl
târî pe podea, însă bolnavul nu se clinti. Odată așezat, negustorul
corpolent arătă către catastifele ei.
– Dar ele cum stau? întrebă, cu familiaritate.
– Cu siguranță nici mai bine, nici mai rău decât ale altor Negustori
din zilele noastre, spuse Ronica stăvilindu-i astfel curiozitatea.
Războiul, mălura și pirații ne fac necazuri tuturor. Nu putem decât
să ne vedem de treabă, ca de obicei, și să așteptăm vremuri mai
bune. Dar tu, Davad, ce mai faci azi?
Intenționase să-i readucă aminte de bunele maniere. Bărbatul își
puse pe pântec o mână cu degetele grăitor răsfirate.
– Nu așa bine ca în alte dăți. Adineauri m-am ridicat de la masa lui
Fullerjon; bucătarul lui e groaznic în privința mirodeniilor, iar el nu e
în stare să i-o spună.
Se lăsă pe spătarul scaunului și oftă ca un martir.
– Dar presupun că se cade să fii politicos și să mănânci ce ți se
oferă.
Ronica își înăbuși iritarea. Arătă către ușă.
– Am putea sta de vorbă pe terasă. Un pahar cu lapte bătut te-ar
ajuta și să-ți liniștești pântecul.
Ea se pregăti să se ridice, însă Davad nu se clinti.
– Nu, nu, dar îți mulțumesc oricum. Sunt doar în trecere, cu o
însărcinare. Însă un pahar de vin ar fi bine-venit. Pivnițele tale și ale
lui Ephron au fost întotdeauna cele mai bune din oraș.
– Nu vreau să fie deranjat Ephron, spuse ea, fără menajamente.
– Oh, o să am grijă să vorbesc încet. Totuși, ca să fiu sincer, aș
prefera să-i prezint oferta asta lui, nu nevestei lui. Crezi că se va trezi
curând?
– Nu!
 Ronica își auzi tăișul vocii și tuși ușor, ca să dea impresia că fusese
din pricina gâtului uscat.
– Dar, dacă vrei să-mi descrii oferta, o să-i vorbesc lui Ephron
despre ea imediat ce se trezește, adăugă apoi.
Se prefăcu că a uitat de paharul de vin cerut de oaspete. Era un
gest meschin, dar se deprinsese să-și ofere mici satisfacții oricând se
putea.
– Firește, firește. Tot Bingtownul știe că tu îi ții băierile pungii. Și că
te bucuri de toată încrederea lui, desigur.
Dădu din cap cu jovialitate, de parcă i-ar fi făcut Ronicăi un
compliment deosebit.
– Oferta? insistă ea.
– De la Fullerjon, bineînțeles. Presupun că e singurul motiv pentru
care m-a invitat azi să prânzesc cu el, dacă-ți vine să crezi. Pare-se că
micul parvenit crede că n-am nimic mai bun de făcut decât să fiu
mijlocitor între el și familiile mai presus de el din oraș. Dacă n-aș fi
crezut că tu și Ephron ați putea avea de câștigat de pe urma ofertei
lui, l-aș fi pus la punct. Așa cum stau lucrurile, n-am vrut să-l
îndepărtez, sper că mă înțelegi. Nu e nimic mai mult decât un
negustor lacom, dar... Ridică din umeri, un gest ce se voia grăitor. În
ziua de azi, e greu să mai faci negoț în Bingtown fără cei de teapa lui.
– Și care e oferta? întrebă Ronica.
– Ah, da. Pământurile voastre de lângă fluviu. Vrea să le cumpere.
Davad zări platoul cu dulciuri și fructe de pe noptiera lui Ephron
și se servi cu un biscuit.
Ronica era șocată.
– Se numără primele proprietăți primite de familia Vestrit. I-au fost
oferite de Satrapul Esclepius însuși.
– A, bine, și tu, și eu cunoaștem semnificația acestui fapt, însă nou
veniții ca Fullerjon..., începu Davad, împăciuitor.
 – O cunosc și ei. În fond, clanul Vestrit este o familie de Negustori
datorită împroprietăririi cu aceste pământuri. A fost înțelegerea
Satrapului cu Negustorii. Două sute de lefferi de pământ bun pentru
orice familie dornică să plece în nord și să se stabilească pe
Țărmurile Blestemate, să înfrunte pericolele traiului în preajma
Fluviului Ploilor. Pe-atunci n-au fost prea mulți dispuși s-o facă.
Toată lumea știe că, pe albia lui, ciudățeniile curg cu iuțeala apei.
Pământurile alea de pe mal, ca și o parte din monopolul asupra
mărfurilor de pe Fluviu au făcut din Vestriți o familie de Negustori.
Serios, chiar te gândești că o asemenea familie ar vinde pământurile
cu care-a fost împroprietărită?
Acum era furioasă.
– Nu e nevoie să-mi dai o lecție de istorie, Ronica Vestrit, o dojeni
Davad, cu blândețe. Se mai servi cu un biscuit. Trebuie să-ți amintesc
că familia mea a sosit aici făcând parte din aceeași expediție?
Restarții sunt Negustori în aceeași măsură ca Vestriții. Știu ce-
nseamnă pământurile alea.
– Atunci cum poți chiar și numai să vii aici cu o asemenea ofertă?
întrebă ea, cu aprindere.
– Pot, pentru că jumătate din Bingtown știe în ce situație disperată
vă aflați. Ascultă-mă, femeie. N-ai bani să plătești oameni care să
lucreze pământul ăla cum se cuvine. Fullerjon are. Și, cumpărând
terenul, o să-și mărească domeniul destul de mult ca să poată cere
un loc în Consiliul orașului. Între noi doi fie vorba, cred că asta-i de
fapt tot ce urmărește. Nu trebuie neapărat să fie pământurile tale de
pe mal. Oferă-i orice altceva; probabil o să cumpere de la tine. Davad
se lăsă pe spătarul scaunului cu o privire nemulțumită. Vinde-i
ogoarele cu grâu. Oricum nu le poți lucra așa cum se cuvine.
– Iar el poate câștiga un loc în Consiliul Bingtownului. Și poate
vota pentru aducerea sclaviei în oraș. Și-o să lucreze cu sclavi
pământurile cumpărate de la mine, și-o să vândă grânele atât de
ieftin încât n-o să pot intra în competiție cu prețul lui. Așa cum n-o s-
o poți face nici tu, nici vreun alt Negustor Vechi Onest. Folosește-ți
mintea, Davad Restart. Oferta asta nu-mi cere doar să trădez familia
Vestrit, ci să trădez pe noi toți. În Consiliul din Bingtown avem deja
destui mici negustori lacomi. Consiliul Negustorilor Vechi abia mai
izbutește să-i țină sub control. N-o să fiu eu cea care să-i vândă
pământ și un loc în consiliu unui alt nou venit neobrăzat.
Davad dădu să vorbească, apoi se controlă vizibil. Își frânse
mâinile mici în poală.
– O să se-ntâmple, Ronica.
Ea îi auzi regretul sincer din glas.
– Vremurile Negustorilor Vechi apun. Războaiele și pirații mușcă
prea adânc din noi. Și acum, când războaiele aproape că s-au
încheiat, au venit negustorii ăștia, s-au îngrămădit peste noi ca
muștele pe un iepure mort. Ne vor suge și ultimul strop de sânge.
Avem nevoie de banii lor ca să ne revenim, așa că ne silesc să vindem
ieftin ceea ce am plătit atât de scump, cu sânge și copii.
Vocea îi tremură pentru o clipă. Ronica își aminti brusc că anul
Ciumei Sângelui îi luase toți copiii și-l mai lăsase și văduv. Nu se mai
însurase din nou niciodată.
– O să se-ntâmple, Ronica, repetă el. Și, dintre noi, vor supraviețui
aceia care vor învăța să se adapteze. Când s-au stabilit în Bingtown,
familiile noastre erau sărace și flămânde și, oh, atât de adaptabile.
Noi am pierdut asta. Am devenit ceea ce ne-a făcut să fugim. Grași și
tradiționaliști, și agățați cu disperare de monopolurile noastre.
Singurul motiv pentru care-i disprețuim pe noii negustori acum puși
în mișcare e că ne amintesc atât de mult de noi înșine. Sau mai
degrabă de stră-străbunicii noștri și de poveștile pe care le-am auzit
despre ei.
 Pentru o clipă, Ronica aproape că se simți înclinată să-i dea
dreptate. Apoi simți un val de furie.
– Nu seamănă nicidecum cu Negustorii de la începuturi! Aceia
erau lupi, ăștia sunt păsări care se hrănesc cu ochii mortăciunilor!
Când a pus piciorul pe țărmul ăsta, primul Carrock a riscat totul. A
vândut tot ce-avea ca să-și plătească locul pe corabie și i-a ipotecat
Satrapului jumătate din tot ce-avea să câștige în următorii douăzeci
de ani. Și pentru ce? Pentru o bucată de pământ și pentru garanția
unei părți din monopol. Ce pământ? Păi, orice pământ pe care era în
stare să-l ia în stăpânire. Ce monopol? Păi, asupra oricăror bunuri
care merită să fie vândute descoperite de el însuși. Și unde se află
ceea ce i-a oferit acest minunat târg încheiat atunci? Pe o fâșie de
coastă numită, de sute de ani, Țărmurile Blestemate, un loc asupra
căruia nici măcar zeii înșiși nu-și proclamă supremația. Și ce-au găsit
aici?! Boli necunoscute până atunci, ciudățenii care înnebunesc
oamenii peste noapte și o soartă care face ca jumătate dintre copiii
născuți de noi să nu fie întru totul oameni.
Davad păli brusc și-i făcu semn să tacă. Dar ea nu se înduplecă.
– Davad, știi cum e, pentru o femeie, să poarte în ea, timp de nouă
luni ceva, fără să aibă habar dacă e copilul și urmașul pentru care s-a
rugat, sau un monstru diform, pe care bărbatul ei trebuie să-l
stranguleze cu mâinile lui? Sau un soi de amestec între una și alta?
Trebuie să știi cum e pentru un bărbat. Din câte-mi aduc aminte,
Dorill a ta a rămas grea de trei ori, dar n-ați avut decât doi copii.
– Și Ciuma Sângelui mi i-a luat pe toți, recunoscu el, zdrobit.
Își ascunse brusc fața în mâini, și Ronicăi îi păru rău, foarte rău
pentru tot ce spusese, i se făcu milă de acel jalnic înveliș al unui
bărbat fără o soție care să-i spună să-și lege cum se cuvine șireturile
pieptarului și să-l ocărască pe croitor pentru pantalonii care nu-i vin
bine. Îi era milă de ei toți, cei născuți în Bingtown ca să moară în
Bingtown și, între naștere și moarte, să ducă mai departe târgul
blestemat încheiat de înaintașii lor. Poate cea mai cumplită parte a
acelei înțelegeri era faptul că ajunseseră cu toții să îndrăgească orașul
și dealurile și văile din jurul lui. Verde ca o junglă, cu sol negru și
bogat, cu apă cristalină în pâraie și vânat din belșug în păduri, le
oferea bogății mai presus de visele coloniștilor murdari și istoviți de
drumul pe mare care fuseseră primii oameni destul de curajoși ca să
ancoreze în portul Bingtown. În cele din urmă, adevărata învoială se
încheiase, nu cu Satrapul care se pretindea stăpân al ținutului, ci cu
pământul însuși. Puse în balanță cu bolile și cu moartea, frumusețea
și rodnicia o echilibraseră.
Și mai era ceva, recunoscu, în sinea ei. Să te numești Negustor din
Bingtown nu însemna doar să înfrunți plin de curaj toate stranietatea
adusă de apele Fluviului Ploilor, ci să declari că îți aparține. Primii
coloniști încercaseră să-și întemeieze așezarea chiar la gura de
vărsare a fluviului. Își înălțaseră casele pe mal, folosind drept temelii
rădăcinile ca niște picioroange ale copacilor și le uniseră construind
între ele poduri. Apele fluviului creșteau și scădeau curgând
năvalnice pe sub podelele lor și vânturile puternice ale furtunilor le
legănau noaptea casele din copaci. Uneori pământul însuși tresălta și
tremura, și apoi fluviul devenea pe neașteptate de un alb lăptos și
ucigător, timp de o zi sau de o lună. Coloniștii rămăseseră acolo doi
ani, în ciuda insectelor, a fierbințelilor și a apelor repezi care
înghițeau tot ce cădea în ele. Dar, în final, nu i-au gonit aceste
dificultăți, ci ciudățeniile. Micul grup de Negustori a fost împins
către sud de moarte, de boli și de panica bizară care se putea abate
asupra unei femei când frământa pâine, de furia sinucigașă care-l
putea cuprinde pe un bărbat în timp ce aduna lemne, trimițându-l să
se arunce în fluviu. Din cele trei sute șapte familii de negustori de la
început, numai șaizeci și două le supraviețuiseră primilor trei ani.
Chiar și acum, din Bingtown până la gura Fluviului Ploilor încă se
mai zărea un șir de așezări părăsite, pe calea încercărilor de a
întemeia un oraș. În cele din urmă, acolo, pe țărmurile Golfului
Negustorilor, ajunseseră la o distanță suportabilă de Fluviul Ploilor și
de ceea ce se scurgea în josul lui. Despre familiile care preferaseră să
rămână pe malul fluviului era bine să vorbești cât mai puțin.
Negustorii din Tărâmul Ploilor Sălbatice erau atât rudele lor, cât și o
parte necesară din tot ceea ce însemna Bingtownul. Ronica
recunoștea asta. Și totuși...
– Davad? se întinse peste Ephron, ca să atingă cu delicatețe brațul
vechiului ei prieten. Îmi cer iertare. Am vorbit prea aspru despre
lucruri care e mai bine să nu fie amintite.
– E în ordine, minți el, cu fața în mâini. Își săltă chipul palid, ca să
se uite în ochii ei. Lucrurile despre care noi, Negustorii, nu vorbim
unii cu alții, sunt subiect obișnuit de discuție pentru acești nou sosiți.
N-ai văzut cât de puțini își aduc cu ei nevestele și fiicele? Nu vin aici
ca să se stabilească. Da, cumpără pământ și loc în Consiliu și storc
bogății din Bingtown, dar, între timp, se tot întorc în Jamaillia. Acolo
se însoară, acolo își țin nevestele, acolo li se nasc copiii și acolo se vor
retrage la bătrânețe, când își vor trimite aici un fiu sau doi, să se
ocupe de negoț.
Davad pufni cu dispreț.
– Pe coloniștii de pe Cele Trei Corăbii pot să-i respect, adăugă apoi.
Au venit aici și, după ce le-am spus ce îi va costa traiul în acest
sanctuar, au rămas totuși. Însă cei din noul val dau buzna doar cu
speranța că vor culege recolta udată cu sângele nostru.
– Satrapul e la fel de vinovat ca ei, încuviință Ronica. A încălcat
cuvântul dat nouă de Esclepius, înaintașul său. Ni s-a făgăduit că
noii sosiți nu vor fi împroprietăriți cu pământuri aici decât cu
aprobarea Consiliului. Coloniștii de pe Cele Trei Corăbii au venit cu
mâinile goale, dar gata de muncă grea, și au devenit de-ai noștri.
Însă cei din noul val sosesc având dreptul de a-și însuși pământuri
și-și pretind lefferii fără să le pese cui îi fac rău și ce strică. Felco
Treeves a pretins să i se dea pământ pe coastele dealurilor, deasupra
văii pentru bere Negustorului Drur și a dus acolo vite la păscut.
Acum izvoarele lui Drur, cu apă înainte atât de limpede, sunt
galbene ca udul vacilor și berea lui e aproape de nebăut. Și pe urmă
a venit Trudo Fells și a cerut pădurea din care aveam înainte cu toții
dreptul să ne luăm lemn de foc și lemn de stejar pentru mobilă și...
– Știu, știu toate astea, o întrerupse Davad, plictisit. Ronica,
rumegând din nou astfel de gânduri nu te-alegi decât cu
amărăciunea. Și n-ajută cu nimic să pretinzi că lucrurile vor redeveni
așa cum au fost cândva. N-o să se întâmple. Ăsta nu e decât primul
val de schimbări. Fie mergem pe creasta lui, fie suntem înecați. Nu
crezi că Satrapul o să le mai vândă și altora dreptul de
împroprietărire, odată ce se va vedea că nou veniții prosperă? Vor
veni și alții. N-o să putem trata cu ei decât adaptându-ne. Învățând
de la ei, dacă trebuie – și adoptând metodele lor acolo unde trebuie.
– Da, se auzi vocea lui Ephron ca o balama ruginită pusă brusc în
mișcare. Putem învăța atât de bine să ne placă sclavia, încât să nu ne
pese că nepoții noștri vor putea ajunge sclavi fiindcă adună prea
multe datorii într-un an. Cât despre șerpii de mare momiți de
corăbiile cu sclavi în apele noastre, unde se înfrățesc cu leșurile
aruncate peste bord, îi putem primi chiar în Golful Negustorilor și n-
o să mai avem niciodată nevoie de cimitir.
Pentru un om bolnav, vorbise prea mult. Tăcu ca să respire. La
primul semn că se trezește, Ronica se ridicase să-i aducă laptele de
mac. Scoase dopul sticlei grele, cafenii, dar Ephron clătină încet din
cap.
 – Încă nu, îi spuse, apoi își trase răsuflarea câteva secunde, înainte
de a repeta: Nu încă.
Își îndreptă privirea obosită spre Davad, care, lipsit de tact, lăsase
să i se citească pe chip spaima, la vederea slăbiciunii stăpânului
casei.
Fața oaspetelui se încordă într-o încercare de zâmbet.
– Mă bucur să te văd treaz, Ephron. Sper că nu te-a deranjat
conversația noastră.
Ephron se holbă pur și simplu la el preț de o clipă sau două. Pe
urmă, cu nepăsătoarea grosolănie a oamenilor cu adevărat bolnavi, îl
ignoră. Ochii stinși i se întoarseră spre soția lui.
– Vreo veste de la Vivacia? întrebă.
Pe același ton ar fi vorbit dacă, mort de foame fiind, ar fi cerut
mâncare.
Ronica clătină din cap fără tragere de inimă, lăsând din mână
laptele de mac.
– Dar ar trebui să nu mai întârzie mult. De la mănăstire ni s-a dat
de veste că Wintrow e în drum spre casă.
Rosti cuvintele cu voioșie, dar Ephron nu făcu altceva decât să-și
întoarcă încet capul spre pernă.
– Și ce-o să facă el? Înainte de plecare, o să capete un aer solemn și-
o să ne implore să facem o donație pentru mănăstirea lui? Am
renunțat la băiatul ăsta când mama lui i l-a sacrificat lui Sa.
Ephron închise ochii și o vreme nu făcu altceva decât să respire.
Nu-și săltă pleoapele înainte de a reîncepe să vorbească.
– Blestemat fie Kyle! Ar fi trebuit să se-ntoarcă de câteva
săptămâni... dacă nu cumva s-o fi dus la fund, cu tot cu Althea. Știam
c-ar fi trebuit să dau vasul pe mâna lui Brashen. Kyle e un căpitan
destul de bun, dar trebuie să ai sânge de Negustor ca să simți cu
adevărat cum să conduci o corabie vie.
 Ronica își simți obrajii împurpurându-se. Îi era rușine că bărbatul
ei vorbește astfel despre ginerele lor în prezența lui Davad.
– Ți-e foame, Ephron? Sau sete? întrebă, ca să schimbe vorba.
– Nici una, nici alta, spuse el, apoi tuși. Sunt pe moarte. Și-aș vrea
să fie afurisita mea de corabie aici, ca să-mi dau sufletul pe puntea ei
și s-o însuflețesc, pentru ca toată viața mea să nu fi fost zadarnică.
Visul pe care m-am născut ca să-l îndeplinesc o să se-nfăptuiască așa
cum am plănuit dintotdeauna?
Răsuflă întretăiat.
– Macul, Ronica, șopti. Macul, acum.
Ea puse leacul siropos într-o lingură. O duse la buzele lui Ephron
și el înghiți fără să se plângă. Pe urmă trase aer în piept și arătă către
urciorul cu apă. Bău din cană cu înghițituri mici, apoi se lăsă din nou
pe perne cu un oftat șuierător. Fruntea încrețită începea deja să i se
destindă și falca de jos să-i cadă. Ochii îi alunecară spre Davad, dar
nu îi vorbi lui.
– Nu vinde nimic, iubirea mea. Străduiește-te din toate puterile să
aștepți momentul cel mai potrivit. Lasă-mă să mor pe puntea
corabiei mele și o să vezi că Vivacia te va sluji bine. Eu și ea vom tăia
valurile așa cum n-a mai făcut-o niciodată un alt vas, repede și cu
devotament. N-o să duci lipsă de nimic, Ronica. Îți făgăduiesc. Ai
doar grijă să menții cursul nostru și totul o să meargă bine.
Vocea i se stingea, devenind tot mai profundă și mai tărăgănată cu
fiecare cuvânt. Ronica își ținu răsuflarea când luă el încă o gură de
aer.
– Menține cursul, repetă Ephron, dar Ronica nu credea că-i
vorbește ei.
Probabil că macul îi ducea deja mintea, în vis, înapoi, pe puntea
iubitei lui corăbii.
 Simți lacrimi încărcate de ură adunându-i-se în ochi și se
împotrivi, vrând să le oprească. Luptau împotriva hotărârii ei,
sufocând-o, până când durerea din piept aproape că îi tăie
răsuflarea. Se uită cu coada ochiului la Davad. El nu se dovedi destul
de curtenitor ca să-și îndrepte privirea în altă parte, dar dădu
dovadă măcar de destulă delicatețe ca să se simtă stânjenit.
– Corabia lui, se trezi Ronica spunând, cu amărăciune. Întotdeauna
afurisita lui de corabie. E singurul lucru de care i-a păsat vreodată.
Se întrebă de ce voia să creadă Davad mai degrabă că plânge din
pricina asta, nu pentru moartea lui Ephron. Se smiorcăi, groaznic de
zgomotos, apoi se dădu bătută, își găsi batista și își șterse ochii.
– Ar trebui să plec, își dădu Davad seama, într-un târziu.
– Chiar trebuie?
Ronica se auzi răspunzând din reflex. Regăsi disciplina potrivită
cu poziția ei.
– Îți mulțumesc foarte mult că ai trecut pe la noi. Lasă-mă măcar să
te conduc până la ușă, adăugă, înainte de a avea Davad timp să se
răzgândească în privința plecării.
Se ridică și trase peste Ephron o cuvertură subțire. El murmură
ceva despre vela gabier. Davad o luă de braț când ieșiră din camera
bolnavului și ea se sili să-i suporte gestul curtenitor. Clipi când lăsă
în urmă penumbra din odaia bărbatului său. Se mândrise
întotdeauna cu casa ei luminoasă și aerisită; acum, lumina soarelui,
care o inunda prin ferestrele generoase, i se păru aspră, orbitoare.
Când trecură pe lângă curtea interioară, nu se uită într-acolo. Cândva
fusese mândria și bucuria ei; acum, neglijată, era un loc sălbatic
dezolant, plin de lujeri maronii și de viață vegetală întinsă pe
pământ, împrăștiată. Încercă să-și făgăduiască sieși că, după moartea
lui Ephron, o să-și facă timp s-o îngrijească iarăși, dar gândul ăsta i
se păru dintr-odată mârșav și trădător, ca și cum ar fi sperat să-i
moară bărbatul cât de curând, ca să se poată ea ocupa de grădină.
– Ești tăcută, observă Davad, fără ocolișuri.
Adevărul era că, deși se țineau de braț, uitase că se află în prezența
lui.
Înainte de a apuca să formuleze o scuză politicoasă, el adăugă, cu
brutalitate:
– Dar, din câte-mi aduc aminte, când a murit Dorill, de fapt nu-mi
mai rămăsese nimic despre care să vorbesc, cu indiferent cine.
Când ajunseră la ușa mare, albă, se întoarse spre ea și o surprinse
luându-i ambele mâini într-ale lui.
– Dacă pot să fac ceva, orice... și asta înseamnă într-adevăr orice... o
să-mi dai de veste?
Avea mâinile umede, transpirate, iar răsuflarea îi mirosea a
mâncare condimentată în exces, dar cea mai rea parte era sinceritatea
din ochii lui. Știa că îi e prieten, dar, în momentul acela, nu putea să
vadă în el decât ceea ce ar fi putut ea să devină. Cât trăise Dorill,
Davad fusese un bărbat influent în Bingtown, un Negustor abil,
elegant și prosper, care dădea baluri în casa lui imensă, căci stătea
bine nu doar în privința negoțului, ci și ca poziție socială. Acum,
enorma lui casă nu mai era decât o colecție de încăperi pline de praf,
prost întreținute, rămase sub controlul servitorilor nesupravegheați
și necinstiți. Ronica știa că ea și Ephron se numărau printre puținele
familii care încă îl mai includeau pe Davad printre invitații la baluri
sau dineuri. Ephron odată dispărut, avea s-ajungă și ea ca Davad,
fără un loc în societate, o văduvă prea bătrână ca să mai fie curtată și
prea tânără ca să stea într-un colț liniștit? Teama îi răbufni, devenind
pe neașteptate amărăciune.
– Orice, Davad? Ei bine, ai putea să-mi plătești oricând datoriile,
să-mi aduni recolta de pe ogoare și să găsești un soț potrivit pentru
Althea.
Își auzi cuvintele cu un soi de groază și-l văzu pe Davad făcând
ochii atât de mari încât aproape ieșiră din orbite. Își retrase brusc
mâinile din strânsoarea lui umedă.
– Îmi pare rău, Davad, spuse, cu sinceritate. Nu știu ce m-a luat în
stăpânire...
– Nu contează, se repezi el s-o întrerupă. Vorbești cu omul care-a
ars portretul soției sale, pur și simplu ca să nu fie nevoit să se uite la
ceea ce nu putea să vadă. În asemenea momente, oamenii spun și fac
lucruri care... nu contează, Ronica. Iar eu am vrut într-adevăr să
spun orice. Sunt prietenul tău și o să văd ce pot face ca să te-ajut.
Îi întoarse spatele și se îndepărtă în grabă, străbătu aleea pavată cu
piatră albă către locul unde aștepta calul lui înșeuat. Ronica îl privi
încălecând cu stângăcie. Îl văzu ridicând o mână în semn de rămas-
bun și îi răspunse cu o fluturare a mâinii ei. Îl urmări călărind către
capătul aleii, apoi își înălță ochii către Bingtown. Privi cu adevărat
orașul pentru prima oară de când se îmbolnăvise Ephron. Ca multe
alte case ale Negustorilor Vechi, și a ei se afla pe culmea unui deal cu
panta domoală, mai sus de port. Prin copacii de sub ea întrezărea
porțiuni din străzile pavate cu bolovani și din clădirile albe, iar
dincolo de ele, albastrul Golfului Negustorilor. De unde se afla, nu
putea să vadă Piața Mare, dar nu se îndoia că e în plină forfotă, așa
cum nu se îndoia că răsare dimineața soarele. Străzile ei largi, pavate,
urmăreau curba lină, ca o potcoavă de cal, a golfului. Piața Mare era
un spațiu deschis, cu aer proaspăt, conceput cu aceeași grijă ca
domeniul unui nobil. Pâlcuri de copaci umbreau grădini mici, unde
mesele și scaunele îi îmbiau pe cumpărătorii obosiți să se destindă o
vreme înainte de a pleca să-și aleagă și alte lucruri. O sută douăzeci
de prăvălii cu vitrine înalte și uși largi îi spuneau bun venit
negoțului cu mărfuri din preajmă sau de departe. Într-o zi însorită ca
aceea, copertinele vopsite în culori strălucitoare se întindeau
deasupra aleilor și umbra lor ispitea trecătorii să se apropie de ușile
negustorilor.
Ronica zâmbi pentru sine. Mama și bunica ei îi spuseseră
întotdeauna, cu mândrie, că Bingtownul nu arată ca o așezare
construită din bușteni în pustietatea de pe o coastă îndepărtată și
friguroasă, ci ca un oraș decent de pe teritoriul stăpânit de satrap.
Străzile erau drepte și curate, gunoaiele și lăturile numai pe aleile și
în șanțurile din spatele prăvăliilor. Dar și ele erau curățate cu
regularitate. Când plecai din Piața Mare, îndreptându-te către
celelalte, mai mici, orașul continua să-ți arate o față cizelată și
civilizată. Casele de piatră albă străluceau în lumina soarelui.
Portocalii și lămâii parfumau aerul cu mireasma lor, deși creșteau în
hârdaie și era nevoie să fie duse înăuntru în fiecare iarnă. Bingtown
era nestemata de pe Țărmurile Blestemate, cea mai îndepărtată
dintre orașele-bijuterie ale Satrapului, dar una dintre cele mai
strălucitoare. Sau cel puțin așa i se spusese Ronicăi întotdeauna.
Într-un moment de amărăciune, se gândi că de-acum n-avea să
mai afle niciodată dacă mama și bunica îi spuseseră adevărul.
Ephron îi promisese că, într-o zi, vor merge în pelerinaj în sacrul oraș
Jamaillia, că vor vizita mormintele lui Sa și vor vedea strălucitorul
palat al Satrapului. Un alt vis de care se alesese praful. Își alungă
astfel de gânduri și privi din nou Bingtownul. Totul arăta ca
întotdeauna; ceva mai multe corăbii ancorate în port, ceva mai mulți
oameni umblând grăbiți pe străzi, dar așa ceva era de așteptat.
Orașul creștea, așa cum crescuse toată viața ei.
Când își înălță ochii către colinele din jur își dădu seama cât de
mari erau schimbările. Dealul Fierarului, întotdeauna acoperit de
stejari înalți și verzi, avea acum creștetul chel. Ronica îl privi cu un
soi de groază. Auzise că unul dintre nou veniți ceruse pământ acolo
și că avea de gând să folosească sclavi pentru tăierea copacilor. Dar
niciodată nu mai văzuse un deal atât de complet de dezgolit de
pădure. Arșița zilei se abătea nemiloasă asupra culmii golașe;
puținele plante rămase păreau pleoștite, pârjolite de soare.
Dealul Fierarului era cea mai șocantă schimbare, dar nicidecum
sigura. Înspre est, cineva defrișase teren pe o coastă de deal și
construia o casă. Nu, se corectă Ronica, era o vilă. Dar nu se
cutremurase doar la vederea mărimii clădirii, ci și la a numărului de
lucrători care o înălțau. Mișunau ca furnicile albe sub soarele
amiezii. Chiar sub ochii ei, înălțară și fixară la locul său cadrul de
lemn al unui perete. În partea de vest, un drum nou tăia dealurile,
drept ca o săgeată. Zărea, printre copaci, doar câteva porțiuni, dar
era larg și folosit din plin. Neliniștea Ronicăi crescu. Poate spusele lui
Davad erau cu mult mai întemeiate decât bănuise ea. Poate
schimbările din Bingtown erau mult mai importante decât o simplă
creștere a populației. Și, dacă avea dreptate în privința asta, poate
avea și când susținea că, după sosirea noului val de coloniști, nu
puteai supraviețui decât imitând obiceiurile lor.
Își desprinse privirea de Bingtown și-și scoase din minte ideile
neliniștitoare. N-avea timp să se gândească la așa ceva. Tot ce putea
face era să trăiască obișnuindu-se cu propriul dezastru, cu propriile
spaime. Orașul n-avea decât să-și poarte singur de grijă.
 4

DIVVYTOWN

K
ennit își înmuie batista în ulei de lămâie și și-o trecu peste
barbă și mustață. Se privi în oglinda cu ramă aurită de
deasupra ligheanului. Uleiul dădea luciu părului de pe
față, dar nu asta urmărea. Licoarea nu era totuși îndeajuns
de aromată ca să nu lase duhoarea din Divvytown să-i pătrundă în
nări. Să vii în orașul ăla, se gândi, era aproape totuna cu a fi remorcat
ca să acostezi în mirosul de mosc și în putoarea din subțioara unui
sclav.
Plecă din cabina lui și ieși pe punte. Afară, aerul era la fel de
sufocant și de umed ca înăuntru, iar duhoarea mai puternică. Se uită
cu dezgust la țărmul tot mai apropiat al Divvytownului. Acel refugiu
al piraților fusese bine ales. Ca să-l găsești, nu trebuia doar să știi
drumul, ci și să fii un maestru desăvârșit în arta conducerii corăbiilor
în susul unui canal de pe uscat. Cel care făcea legătura cu portul era
limpede și nu arăta cu nimic mai promițător decât alte o duzină, ce
șerpuiau către adevărata mare printre numeroasele insule ale
Țărmului Schimbător, însă avea o albie adâncă, deși îngustă, pe care
o corabie putea să navigheze, iar pentru ancorare exista o lagună
liniștită, adăpostită chiar și de cele mai puternice furtuni. Fără
îndoială că locul fusese cândva frumos. Acum, dane și diguri
năpădite de mușchi porneau de pe fiecare petic de pământ ferm.
Vegetația bogată, care atârna de pe maluri, strangulând albia, fusese
tăiată din rădăcină, nu mai rămăsese decât mâl. Nici apa, nici vântul
n-aveau destulă putere ca să împrăștie lăturile și fumul izvorâte din
pâlcurile de colibe, barăci și dughene care alcătuiau orașul piraților.
În cele din urmă, aveau să sosească ploile iernii, să curețe rapid și
orașul, și laguna, dar, într-o zi toridă și calmă de vară, portul
Divvytownului avea ademenitorul farmec al unei oale de noapte
negolite. Dacă ancorai acolo pentru un răstimp mai lung de câteva
zile, invitai mușchiul și putreziciunea în coca vasului tău; apa băută
din fântâni, în afară de câteva, foarte puține, te îmbolnăvea de diaree
și, dacă erai ghinionist, făceai și fierbințeală. Dar, când își privi
puntea corabiei, Kennit văzu că echipajul lucra bine și cu dragă
inimă. Chiar și oamenii din bărcile care-o remorcau pe Marietta către
port trudeau cu zel, căci, pentru nările lor, duhoarea era mirosul
încântător al plății și al casei. Prin tradiție, prada se împărțea pe
punte, imediat ce corabia era amarată. Peste câteva ore, aveau să fie
afundați până la buric în bere și printre târfe.
Da, și, înainte de următorul răsărit de soare, mai tot ce jefuiseră cu
trudă avea să treacă în mâinile hangiilor mieroși, ale codoșilor și ale
negustorilor din Divvytown. Kennit clătină din cap cu milă și-și
tamponă din nou mustața cu batista lui cu miros de lămâie. Își
îngădui un mic zâmbet. De data asta, cel puțin, pe lângă risipirea
părții sale de pradă prin oraș, echipajul avea să răspândească
sămânța ambiției lui Kennit. Era gata să pună prinsoare că, înainte
de ivirea zorilor zilei următoare, jumătate din Divvytown o să afle
povestea minunatei profeții făcute căpitanului Kennit de oracolul de
pe Insula Celorlalți. Își pusese în gând să fie din cale-afară de
generos cu oamenii lui în ziua aceea, la ora împărțelii. Fără să se
fălească, avea să dubleze partea echipajului. Plata trebuia să le
îngreuneze buzunarele; voia ca întregul Divvytown să observe și să
țină minte că oamenii de pe corabia lui vin întotdeauna în port cu
pungile bine încărcate. Ca să sară astfel în ochi norocul și
generozitatea căpitanului lor. Și să se întrebe dacă nu cumva ar fi
putut să profite tot orașul de pe urma acelui noroc și a acelei
generozități.
Secundul veni să i se alăture, respectuos, când se sprijini de
copastie.
– Sorcor, vezi malul ăla abrupt de acolo? Dintr-un turn înălțat în
locul ăla ai putea supraveghea canalul pe o distanță foarte lungă, iar
o balistă sau două așezate la picioarele lui te-ar putea apăra de orice
corabie ar descoperi vreodată calea spre oraș. Divvytownul n-ar fi
doar prevenit înainte de atac, ar putea și să se apere. Ce părere ai?
Sorcor își mușcă buza, dar altminteri se stăpâni. Kennit făcea
aceeași propunere de fiecare dată când acostau acolo. Iar secundul
versat îi dădea de  fiecare dată același răspuns.
– Dacă în mlaștina asta s-ar găsi destulă piatră, turnul ar putea fi
construit și sus ar putea fi cărați bolovani pentru baliste. Cred că ar fi
cu putință, domnule. Dar cine ar plăti, cine ar supraveghea lucrările?
Divvytownul nu și-ar întrerupe nicidecum gâlcevile pentru un timp
destul de îndelungat ca să construiască turnul și ca să se găsească
oameni care să-l apere astfel.
– Dacă ar avea un cârmuitor destul de puternic, orașul ar putea s-o
facă.  Ar fi unul dintre multele lucruri pe care le-ar putea face.
Sorcor își privi căpitanul cu prudență. Discuția lor se aventura pe
un teritoriu neexplorat.
– Divvytownul e un oraș al oamenilor liberi. N-avem niciun
cârmuitor.
 – E adevărat, încuviință Kennit, apoi adăugă, tatonând: Și de-asta
suntem în schimb conduși de lăcomia negustorilor și a codoșilor.
Uită-te-n jurul tău. Ne punem viețile în pericol ca să ne câștigăm
banii, noi, toți năierii, până la unul. Dar, când ridicăm ancora,
plecând de aici, unde e aurul nostru? Nu în buzunarele noastre. Și cu
ce se-alege omul în schimbul lui? Cu o durere zdravănă de cap, dacă
n-are cumva și ghinionul să ia păduchi din vreun lupanar. Cu cât ai
mai mulți bani de cheltuit în Divvytown, cu atât mai mult te costă
berea, sau pâinea, sau femeile. Dar ai dreptate, orașul ăsta n-are
nevoie de un cârmuitor, ci de un conducător. De un om care îi poate
pune pe ceilalți în mișcare, spre a se cârmui singuri, care îi poate
trezi, ca să-și deschidă ochii și să vadă ce-ar putea avea.
Kennit își lăsă privirea să se îndrepte iarăși către oamenii aplecați
asupra vâslelor, în bărcile corabiei, care o remorcau către doc. Nimic
din poziția lui destinsă nu-i spunea lui Sorcor că ascultase un discurs
repetat de multe ori, cu mare grijă. Kennit avea o părere bună despre
primul lui secund. Nu era doar un corăbier priceput, ci și un om
inteligent, în ciuda lipsei sale de educație. Dacă izbutea să-l
înrâurească, poate că și alții aveau să-nceapă să-i asculte cuvintele.
Se aventură să-și întoarcă ochii spre fața lui Sorcor. Secundul se
încruntase. Brazda de pe fruntea arsă de soare trăgea de cicatricea
rămasă din tatuajul lui de sclav. Vorbi abia după ce se trudise să
gândească îndelung.
– Aici suntem oameni liberi. Asta a fost întotdeauna adevărat.
Jumătate din cei veniți încoace au fost sclavi, sau pe punctul de a
deveni sclavi. Mulți încă își mai poartă tatuajul, sau o cicatrice, acolo
unde l-au avut. Iar ceilalți, ei bine, pe ceilalți îi așteaptă un ștreang
sau un bici, sau și una, și alta, dacă se-ntorc vreodată acolo de unde
au venit. Acum câteva nopți, ai vorbit despre un rege al nostru, al
piraților. Nu ești primul care pomenește de așa ceva și se pare că, cu
cât ajung aici mai mulți negustori, astfel de idei fac tot mai multă
vâlvă. Primari și consilii și regi și gărzi. Dar am avut îndeajuns parte
de așa ceva în locurile de unde venim, și tocmai de-aia cei mai mulți
dintre noi se află acum aici, nu acolo. Niciunul nu-și dorește să-i
spună altcineva ce poate și ce nu poate face. De asta ne săturăm la
bordul corăbiilor. Te rog să mă ierți, domnule.
– Nu mă simt ofensat, Sorcor. Dar te-ai putea gândi că anarhia nu e
nimic altceva decât oprimare dezorganizată.
Kennit studie fața lui Sorcor cu atenție. Clipa de nedumerire îi
spuse că-și alesese greșit cuvintele. Era evident că trebuie să mai
exerseze ca să capete putere de convingere. Zâmbi vesel.
– Sau așa ar spune unii. Eu unul am încredere în semenii mei și
prețuiesc vorbele simple. Ce avem în Divvytown? Păi, o șleahtă de
brute. Ții minte când Podee și banda lui umblau de colo colo,
spărgând capete și furând pungi? Era aproape sigur că, până la
miezul nopții, orice năier care coboară pe țărm neînsoțit de prieteni
din echipajul lui o să fie bătut și jefuit. Iar dacă nu era singur, cel mai
bun lucru la care se putea aștepta era o încăierare cu banda lui
Podee. Și asta ar fi continuat să se întâmple dacă împotriva ei nu s-ar
fi întors, în același timp, oamenii de pe trei corăbii. Acum există cel
puțin trei taverne unde un bărbat care intră într-o cameră
întunecoasă are toate șansele să primească o lovitură de măciucă
după ceafă în locul curvei pentru care a plătit. Dar nimeni nu face
nimic. Nu e decât treaba celui ciomăgit și jefuit.
Kennit se uită pe furiș la Sorcor. Secundul avea fruntea încruntată,
dar dădea din cap, părând să fie de acord în sinea lui. Străbătut de
un mic și bizar fior de încântare, Kennit își dădu seama că năierul de
la cârmă asculta discuția lor cu aceeași atenție pe care o dădea
menținerii cursului. În orice alt moment, l-ar fi mustrat. Acum avu
senzația unui mic triumf. Dar Sorcor observă în aceeași clipă ce se
întâmpla.
– Ei, tu, ai grijă de faci! Trebuie să păstrezi cursul, nu tragi cu
urechea la vorbele mai-marilor tăi!
Se repezi spre timonier cu o privire ce amenința cu o lovitură.
Mușchii feței năierului se încordară, gata s-o primească, dar nu-și
părăsi postul și nici măcar nu se feri. Kennit îl lăsă pe Sorcor să-l
ocărască pe vinovat, numindu-l idiot puturos, și se îndepărtă agale.
Sub cizmele lui, toate punțile erau pe atât de albe pe cât le puteau
face nisipul și piatra ponce. În orice parte s-ar fi uitat, vedea precizie
și hărnicie. Fiecare om ducea la îndeplinire o însărcinare și tot ce nu
era de folos pe moment fusese stivuit cu grijă. Nu așa stătuseră
lucrurile pe Marietta cu cinci ani în urmă, când urcase el la bord
pentru prima oară. Pe atunci, era o covată la fel de murdară ca
oricare alta din flota piraților. Iar căpitanul care îl întâmpinase la
bord cu o înjurătură și cu o lovitură prost țintită se deosebea de
echipajul său unsuros și necioplit tot atât de mult ca un maidanez
corcit de restul câinilor de pe străzi.
Dar tocmai de aceea se hotărâse Kennit să se îmbarce pe Marietta.
Liniile ei erau superbe sub gunoaiele adunate în ani de neglijență și
sub pânzele neîndemânatic peticite de pe vergi. Iar căpitanul era ca
un fruct pârguit, putea să pice cu ușurință. Orice stăpân al unei
corăbii care nu mai are nici măcar destulă autoritate ca să-și lase
secundul să înjure și să se încaiere în locul lui e un om ajuns la
sfârșitul propriei domnii. Kennit avusese nevoie de șaptesprezece
luni ca să-l dea jos și de încă patru ca să-i vadă și secundul zburând
peste copastie.
Când devenise căpitan, toți ceilalți năieri își anunțaseră zgomotos
dorința de a-l urma. Pe Sorcor îl alesese cu grijă și aproape că-l
curtase ca să și-l facă secund fidel. Odată ce luaseră comanda, cei doi
scoseseră corabia în larg, departe de orice loc de unde se zărea
uscatul. Acolo triaseră echipajul, așa cum își aruncă un jucător cărțile
fără valoare. Fiindcă erau singurii în stare să citească o hartă și să
stabilească un curs, o revoltă era aproape imposibilă, însă nu-l lăsase
niciodată pe Sorcor s-ajungă cu strictețea dincolo de hotarul care o
desparte de abuz. Kennit nutrea convingerea că aproape toți oamenii
sunt mai fericiți sub conducerea unei mâini ferme. Iar dacă mâna aia
le mai oferea și ordine și curățenie, plus siguranța dată de
cunoașterea locului fiecăruia, nu puteau decât să fie și mai
mulțumiți. Cei din care se puteau scoate corăbieri adevărați, chiar
asta deveneau. Navigaseră atât cât le-o îngăduiau provizia de biscuiți
și stelele cunoscute de Kennit și Sorcor.
Când o ajunseseră într-un port atât de îndepărtat încât nici măcar
Sorcor nu cunoștea limba localnicilor, Marietta avea înfățișarea
înșelătoare a corabiei unui mic negustor năzuros și un echipaj care
îndeplinea cât ai clipi ordinele căpitanului și ale secundului. Kennit
își cheltuise părțile din  pradă, adunate multă vreme, ca să-și repare
corabia, cât de bine se putea. Când se desprinsese de țărmul ăla,
Marietta o făcuse ca să-și îngăduie o lună de piraterie de precizie, cu
care micile porturi de pe acea coastă nu se mai întâlniseră până
atunci. Se întorsese în Divvytown îngreunată de obiecte exotice și de
monede bizar marcate. Toți oamenii din echipajul rămas erau mai
bogați decât fuseseră vreodată și-i erau la fel de credincioși ca niște
câini. Într-o singură călătorie, Kennit câștigase o corabie, o reputație
și o avere.
Însă, când coborâse pe docurile din Divvytown, gândindu-se că-și
înfăptuise ambiția vieții, toată bucuria pentru acel triumf se
desprinsese de el, ca pielea moartă de pe o arsură. Își privise
echipajul umblând țanțoș, înveșmântat în mătase, ca lorzii, cu
pungile legănându-li-se, îngreunate de monede, de fildeș și de
bijuterii lucrate ciudat. Și atunci știuse că nu sunt decât niște năieri și
că toată prada lor o să fie înghițită de Divvytown în câteva ore. Și,
brusc, punțile de o curățenie imaculată și pânzele cusute cu mare
grijă și vopseaua proaspătă a Mariettei i se păruseră un triumf la fel
de vremelnic și de lipsit de profunzime ca bogăția echipajului.
Refuzase compania lui Sorcor și, în întreaga săptămână petrecută în
port, nu făcuse altceva decât să bea în cabina lui întunecoasă. Nu se
așteptase să fie atât de descurajat de reușită. Se simțea înșelat.
Avuse nevoie de câteva luni ca să-și revină. În tot acel timp, se
mișcase într-o beznă mută, năucit de deznădejdea care îl copleșise. O
parte îndepărtată din sine însuși își dăduse atunci seama cât de bine
își alesese secundul. Sorcor mersese înainte, ca și cum nimic n-ar fi
fost nelalocul lui, fără să întrebe nici măcar o singură dată ce e în
capul căpitanului. Dacă echipajul simțise că se petrece ceva bizar,
nimic nu dovedise asta. Filozofia lui Kennit spunea că, pe o corabie
bine condusă, căpitanul nu dă niciodată ordine direct echipajului, se
mulțumește să-i spună secundului ce vrea și are încredere că tot ce-a
cerut se va înfăptui. Un obicei care-i fusese de mare folos în acele zile
de disperare. Nu-și revenise până în dimineața în care Sorcor bătuse
în ușă ca să-i dea de veste că se zărește o corabie negustorească de
toată frumusețea și să afle dacă dorința căpitanului era s-o
urmărească.
Nu numai că o urmăriseră, ci o și abordaseră și se luptaseră,
punând mâna pe o minunată încărcătură de vinuri și parfumuri.
Kennit îl lăsase pe Sorcor pe puntea Mariettei și-și condusese el însuși
echipajul pe corabia negustorului. Până în momentul acela, luptele și
omorurile fuseseră, în viziunea lui, părți dezorganizate ale
îndeletnicirii pe care și-o alesese. În ziua aia, furia bătăliei îi
înflăcărase inima. Își măcelărise iarăși și iarăși mânia și dezamăgirea,
până când înțelesese, șocat, că nu mai are cine să i se împotrivească.
Se întorsese cu spatele la ultimul leș care-i căzuse la picioare și
văzuse oamenii pe punte, în grupuri mici, holbându-se la el cu un
soi de fascinație. Nu auzise pe nimeni scoțând nici măcar o șoaptă,
dar groaza și admirația din ochii lor îi spuseseră multe. Crezuse că
își câștigase echipajul prin disciplină, dar abia aceea fusese ziua în
care le cucerise cu adevărat inimile. N-avea să-i vorbească niciunul
cu familiaritate sau să se uite la el cu căldură. Dar, în timp ce beau și
se destrăbălau în Divvytown, aveau să se laude cu disciplina lui
aspră, care făcea din ei bărbați rezistenți la orice, și cu sălbăticia
sabiei lui, care făcea din Marietta o corabie de temut.
De atunci încolo, se așteptaseră să conducă el toate incursiunile.
Prima oară când îi oprise ca să accepte capitularea unui căpitan de
corabie, fuseseră, cumva, nemulțumiți, dar numai până le mărise
partea din pradă cu răscumpărarea primită pentru corabie și pentru
încărcătura ei. Pe urmă totul fusese în ordine; lăcomia satisfăcută
îndreaptă multe într-un echipaj de pirați.
În anii scurși de atunci își consolidase micul imperiu. În Chalced
se pusese bine atât cu negustorii din porturi mai deocheate, dispuși
să cumpere încărcături neobișnuite fără să pună întrebări, când și cu
lorzii chalcedeni mărunți fără scrupule când era vorba să mijlocească
răscumpărarea corăbiilor, a mărfurilor și a echipajelor. Pentru tot ce
aduna prin piraterie, scotea astfel mai mult decât ar fi primit în
Divvytown sau în Skullsport. În ultimele luni, începuse să-și
imagineze că acei lorzi din Chalced l-ar fi putut ajuta să obțină
recunoașterea Insulelor Piraților drept domeniu legitim, odată ce i-ar
fi convins pe locuitori să-l accepte drept conducător. Pusese din nou
pe răboj ceea ce le-ar fi putut oferi ambelor părți. Pirații s-ar fi
bucurat se legitimitate, nu i-ar mai fi bântuit amenințarea
ștreangului. Ar fi putut face negoț pe față în alte porturi. Odată
unite, insulele și orașele piraților ar fi putut trece la fapte împreună,
punând capăt raidurilor negustorilor de sclavi prin orașele lor. Se
temea, în scurte răstimpuri, că toate astea n-ar fi fost de-ajuns, dar își
alunga repede gândul. Pentru negustorii din Chalced și Bingtown,
avantajele erau mai clare. Ar fi putut naviga, fără să se pună în niciun
pericol, pe lângă coastă, prin Canalul Interior, către Bingtown,
Chalced și teritoriile de dincolo de ele. Nu gratis, firește. Nimic nu
putea fi gratis. Dar ar fi călătorit în siguranță. Peste buze îi trecu
umbra unui zâmbet. Le-ar fi plăcut o asemenea schimbare.
Îl smulse din visare agitația năierilor de pe punte, grăbiți să
arunce și să înnoade parâmele. Trudeau cu hotărâre, legând în
poziția corectă plutele grele care împiedicau corabia să se frece de
doc. Kennit stătea deoparte, în tăcere, ascultând cum dădea Sorcor,
cu asprime, ordinele necesare. Pretutindeni în jurul lui, oamenii se
vânzoleau, făcând ordine la bord și amarând-o pe Marietta în
siguranță. El nici nu se clinti, nici nu vorbi până când nu văzu tot
echipajul mai jos de el, pe puntea de mijloc, așteptând febril
împărțirea prăzii. După ce Sorcor se urcă pe puntea de sus și se opri
alături de el, Kennit îl privi dând scurt din cap, apoi se întoarse către
oamenii săi:
– Vă fac aceeași propunere ca în ultimele trei dăți când am ajuns în
port. Cei care preferă să-și primească partea sub forma în care se află
și-o pot lua cu ei, s-o dea la schimb sau s-o vândă, câștigând cât de
mult pot. Cei care au răbdare și o judecată sănătoasă pot să
primească un avans din partea care li se cuvine și să ne lase pe mine
și pe secund să vindem restul mai avantajos. Și se pot întoarce pe
corabie poimâine, să-și ia restul câștigului.
Se uită la fețele oamenilor săi. Unii îi întâlniră ochii, alții își
întoarseră privirile către ceilalți năieri. Toți se foiră, cu neastâmpărul
unor copii. Îi așteptau orașul, romul și femeile. Kennit își drese
glasul.
 – Cei care-au avut răbdare să mă lase să le vând marfa vă pot
spune că banii pe care i-au primit ca parte a lor au fost mai mulți
decât ce-ar fi câștigat străduindu-se să facă troc de unii singuri. Un
negustor de vinuri plătește mai mult pentru tot transportul nostru de
rachiu decât o să căpătați tocmindu-vă cu un hangiu pentru câte un
singur butoiaș. Iar baloturile de mătase, vândute laolaltă unui
negustor, vă vor aduce mai mult decât o să câștigați dând câte unul
singur ca plată pentru o târfă.
Tăcu. Mai jos de el, oamenii se agitau, schimbându-și nerăbdători
greutatea de pe un picior pe altul. Le dovedise, în repetate rânduri,
că au mai mult de câștigat vânzând marfa cum spunea el. O știau și
fiecare era gata s-o recunoască, dar, în clipa când vedeau corabia
legată de doc, își pierdeau orice urmă de rațiune. Kennit își îngădui
să ofteze scurt, a exasperare, înainte de a se întoarce spre Sorcor.
– Lista câștigurilor noastre, secundule Sorcor.
Sorcor era pregătit. Era întotdeauna pregătit pentru orice. Ridică
pergamentul și îl întinse, de parcă ar fi citit de pe el, dar Kennit știa
că, de fapt, memorase tot ce adunaseră. Nu era în stare să-și citească
nici măcar propriul nume, dar, dacă-l întrebai cât i de cuvine fiecărui
om din totalul de patruzeci de baloturi, îți răspundea imediat.
Oamenii schimbau între ei murmure apreciative în vreme ce
câștigurile erau citite cu glas tare. Adunați pe doc, în așteptarea
năierilor, codoșii și fetele care lucrau pe cont propriu fluierau
admirativ, iar câteva dintre cele din urmă începuseră deja să facă
oferte pentru mărfuri. Pirații se foiau în loc, ca animalele priponite,
cu ochii zvâcnindu-le de la Sorcor și de la pergamentul lui către toate
plăcerile care-i așteptau pe doc și în susul drumurilor noroioase.
După ce termină, secundul se văzu nevoit să zbiere de două ori,
cerându-le tuturor să tacă înainte de a vorbi Kennit. Căpitanul o făcu
cu voce înadins înceată.
 – Cei care vor un avans din partea care li se va cuveni după
vânzarea încărcăturii noastre să stea la rând în fața cabinei mele și să
intre unul câte unul. Voi, ceilalți, mergeți la Sorcor.
Le întoarse spatele și coborî către cabina lui. I se părea că e cel mai
bine să-l lase pe secund să trateze cu ceilalți. Erau pur și simplu
nevoiți să accepte părerea lui despre valoarea unei treimi de balot de
mătase comparativ cu două cincimi de butoiaș de rachiu sau cu o
jumătate de măsură de cindin. Dacă n-aveau răbdare s-aștepte să-și
primească partea în bani, era cazul să fie de acord cu orice echivalent
considerat corect de Sorcor. Nu auzise niciodată pe nimeni
bodogănind, nemulțumit de modul în care împărțea secundul prada.
Fie că, aidoma lui Kennit, nu-i puneau la îndoială cinstea când era
vorba de echipajul navei, fie că pur și simplu nu îndrăzneau să
bombăne la ușa căpitanului. Oricare ar fi fost adevărul, era perfect
pentru Kennit.
Șirul piraților veniți să primească un avans în bani era
dezamăgitor de scurt. Fiecare primi câte șapte selderi. După
socotelile lui, pe timpul unei nopți erau de-ajuns pentru femei,
băutură și mâncare, plus pentru un pat decent într-un han, dacă nu
preferau să se-ntoarcă să doarmă pe corabie. De părăsit, o părăsiră
imediat după primirea banilor. Kennit ieși pe punte la timp ca să-l
vadă pe ultimul ieșind pe docul ticsit de oameni. Asta îi aduse
aminte de azvârlirea bucăților de carne însângerată în ape pline de
rechini. Gloata de pe doc se învolbură, roind în jurul ultimului năier,
târfele fără pește oferindu-și marfa în vreme ce codoșii strigau, pe
deasupra capetelor lor, că un lup de mare tânăr și bogat ca el își
poate permite ceva mai bun, o femeie într-un pat pentru o noapte
întreagă, da, și o sticlă cu rom pe masa de lângă pat. Cu ceva mai
puțină hotărâre, băieții de prăvălie se străduiau să-i vândă pâine
proaspătă, dulciuri și fructe coapte. Tânărul pirat rânji, savurându-le
lăcomia. Părea să fi uitat că, îndată ce-i vor fi scuturat ultimul bănuț
din buzunar, aveau să-l arunce într-un șanț sau în stradă cu aceeași
încântare.
Kennit se întoarse cu spatele către vacarmul de zbierete. Sorcor
terminase deja împărțeala. Stătea pe puntea de sus, sprijinit de
copastie, și privea orașul. Kennit se încruntă ușor. Secundul știuse
pesemne dinainte cine își vrea partea în mărfuri și socotise cât să-i
dea fiecăruia. Pe urmă, fruntea căpitanului se netezi. Treaba mergea
mai bine așa, calea aleasă de Sorcor era întotdeauna cea mai bună. Îi
întinse o pungă grea de monede, iar secundul o luă fără vorbe. O
clipă mai târziu, își roti umerii și-și întoarse privirea spre Kennit.
– Ei, Sorcor, zise acesta, vii cu mine să ne preschimbăm marfa în
bani?
Jenat, secundul se trase cu un pas într-o parte.
– Dacă pe căpitan nu-l deranjează, aș prefera să mă bucur mai întâi
de puțin timp doar pentru mine.
Kennit își ascunse dezamăgirea.
– Mi-e totuna, minți. Apoi adăugă, cu glas scăzut: Mă gândesc să
mă descotorosesc de oamenii care stăruie întotdeauna să-și
primească partea în mărfuri. Cu cât pot vinde cantități mai mari, cu
atât capăt un preț mai bun. Ce părere ai?
Sorcor înghiți în sec. Apoi își drese glasul.
– E dreptul lor, domnule. Să-și ia ca parte din pradă mărfuri, dacă
vor. Așa s-a făcut întotdeauna în Divvytown.
Se întrerupse ca să-și scarpine obrazul cu cicatrice. Când reîncepu
să vorbească, Kennit știu că-și cântărise cuvintele înainte de a le rosti:
– Sunt oameni buni, domnule. Năieri pricepuți, camarazi sinceri, și
niciunul nu se ferește de muncă, fie cu acul, la reparat pânze, fie cu
sabia. Dar nu s-au făcut pirați ca să trăiască supunându-se regulilor
dorite de altcineva, indiferent cât de bune ar fi pentru noi.
 Sorcor se strădui din greu să se uite în ochii lui Kennit și adăugă:
– Nimeni n-ajunge pirat fiindcă vrea să fie condus de altcineva. Și
ne-ar costa prea mult dac-am încerca să-i înlocuim, continuă, cu din
ce în ce mai multă siguranță în glas. Sunt năieri căliți vreme
îndelungată, nu scursuri adunate de pe podeaua unui lupanar. Dac-o
să cauți oameni care să te lase să le vinzi prada în locul lor, o să
găsești unii care nu sunt destul de bățoși ca să se descurce singuri.
Vor fi din soiul celor care stau deoparte până cureți puntea celeilalte
corăbii și trec la bordul ei numai după ce victoria e sigură.
Sorcor clătină din cap, mai mult pentru sine însuși decât pentru
căpitanul lui.
– I-ai câștigat pe oamenii ăștia, domnule, continuă el. Te vor urma.
Dar o încercare de a-i supune voinței tale n-ar fi înțeleaptă. Toate
discuțiile astea despre regi și conducători îi neliniștesc. Nu poți sili
un om să lupte bine pentru tine...
Vocea lui Sorcor se stinse și-și înălță pe neașteptate privirea spre
Kennit, ca și cum tocmai și-ar fi amintit cu cine vorbește.
În Kennit începu brusc să clocotească o furie de gheață.
– Nu mă-ndoiesc de asta, Sorcor. Ai grijă să se facă bine de cart,
fiindcă eu nu mă-ntorc în noaptea asta. O las pe Marietta în grija ta.
Fără să mai adauge nimic, se întoarse cu spatele și plecă. Nu se
uită peste umăr, să vadă ce se citește pe fața secundului. De fapt, îl
obligase să rămână peste noapte la bord, fiindcă după cum se
înțeleseră, ori de câte ori se aflau într-un port, unul dintre ei trebuia
să doarmă pe corabie. Ei bine, n-avea decât să bombăne. Tocmai
schilodise toate visurile care-l încântaseră pe căpitanul lui în ultimele
câteva luni. Străbătând punțile cu pași mari, Kennit se întrebă, cu
amărăciune, cum putuse fi atât de prost încât să viseze. N-avea s-
ajungă niciodată mai mult decât atât: căpitanul unei corăbii plină de
niște pierde-vară care nu erau în stare să vadă mai încolo de vârfurile
mătărângilor lor.
Sări cu ușurință de pe corabie pe doc. Mulțimea de vânzători
năboi imediat către el, dar îi făcu să dea înapoi cu o singură
încruntare. Măcar atâta reputație mai avea încă în Divvytown.
Gândul nu izbuti decât să-l amărască mai tare. Gloata îi făcu loc
când se împinse pe lângă ea. O reputație în Divvytown. Păi era cel
puțin la fel de minunat ca atunci când te admirai oglindindu-te într-o
băltoacă de pișat. Vasăzică era căpitanul unei corăbii. Pentru cât
timp? Atât cât javrele de sub el credeau în pumnul și în sabia lui.
Peste zece ani, avea să se găsească un bărbat mai voinic, mai iute sau
mai netrebnic, iar el n-avea să se mai poată aștepta decât să îngroașe
rândurile pomanagiilor cu fețe pământii care se furișau pe alei,
jefuind bețivi, și cerșeau în fața tavernelor ca să poată trăi.
Furia crescu în el ca o otravă pătrunsă în sânge. Știa că înțelept ar fi
fost să găsească un loc unde să stea singur până ce n-avea să mai
vadă totul în negru, dar, odată trezită, ura împotriva lui însuși și a
lumii sale era atât de puternică încât puțin îi păsa ce e înțelept și ce
nu. Detesta noroiul negru și lipicios de pe străzi și de pe trotuare,
detesta lăturile aruncate, pe care le ocolea, și-i era scârbă de
duhoarea și de zgomotul din Divvytown. Dorea să se poată răzbuna
pe lumea sa și pe propria prostie distrugând totul. Știa că nu e
momentul potrivit pentru negoț. Și nu-i păsa. Misiții din Divvytown
îi opreau o parte atât de mare, încât nu merita mai deloc să-și piardă
timpul încurcându-se cu ei. Se descurcaseră mult mai bine când își
vânduseră marfa în Chalced. Toată prada adunată pe drumul de
acolo până acasă le-o dădea, practic, păsărilor ălora de pradă.
Stăpânit de indiferență, dădu mătasea pentru jumătate din cât
valora, dar, când încercă să scoată la un preț la fel de bun cu rachiul
și cindinul, negustorul scoase la iveală furia rece a lui Kennit, și
sfârși plătindu-le mai mult decât făceau, ca să nu-și ducă piratul
toată marfa altundeva. Pecetluiră înțelegerea cu câte-o înclinare din
cap, căci Kennit refuză, cu dispreț, chiar și să dea mâna cu
cumpărătorul. Aurul urma să fie plătit în dimineața următoare, când
misitul avea să-și trimită hamalii din port să descarce corabia. Piratul
plecă din salonul lui fără să mai adauge niciun cuvânt.
Afară, ziua de vară ajunsese în ceasul amurgului. Zgomotul hârâit
pornit din taverne se întețise, acompaniat, în fundal, de corul
strident al insectelor și al broaștelor din mlaștinile din jur și din
albiile cu apă sălcie. Răcorirea aerului părea să elibereze o oaste de
duhori ce asaltau nasul lui Kennit. Noroiul scârbos îi bolborosea sub
cizme la fiecare dintre pașii lui mari. Mergea pe mijlocul străzilor,
departe de gurile întunecoase ale aleilor și de prădătorii care
pândeau probabil acolo. Mulți erau destul de disperați ca s-atace pe
oricine trecea la mai puțin de o lungime de braț distanță. Ca și cum
și-ar fi amintit de-o întâlnire uitată, Kennit își dădu seama că e
flămând și însetat. Și obosit. Și trist.
Valul de furie se retrăsese, lăsându-l eșuat în scârbă și nefericire.
Deznădăjduit, încercă să descopere din vina cui se găsea în situația
în care ajunsese. Nu-i făcu plăcere să tragă concluzia că vina îi
aparține, ca de obicei. N-avea pe cine altcineva să condamne, pe cine
altcineva să învinovățească, pe cine altcineva să pedepsească. Oricât
s-ar fi străduit să-și ardă cu fierul roșu greșelile, scăpând de ele,
apăreau mereu altele să le ia locul.
Picioarele îl duseseră la lupanarul lui Bettel. Lumina se prelingea
pe lângă obloanele ferestrelor joase. Dinăuntru se auzea slab muzică
și se deslușea vocea ascuțită, de soprană, a unei femei. În Divvytown
erau, poate, o duzină de clădiri cu mai mult de un singur etaj. A lui
Bettel se număra printre ele. Vopsea albă, balcoane mici și acoperiș
din țiglă roșie; ca și cum cineva ar fi smuls un lupanar din Chalced și
l-ar fi trântit în noroiul de pe insula piraților. Ghivecele cu flori de pe
trepte se străduiau să înmiresmeze aerul, iar două felinare din aramă
și alamă străluceau, îmbietoare, de o parte și de alta a ușii verzi cu
auriu. Cei doi bandiți care păzeau intrarea îi zâmbiră disprețuitori,
cu aerul unor cunoscători. Kennit simți brusc că-i detestă, atât de
masivi și atât de neghiobi, câștigându-și traiul doar prin forța
mușchilor. Credeau c-o să fie întotdeauna de-ajuns; el știa că se
înșelau. Tânjea să-i înșface de gât și să le strivească fețele zâmbitoare
una de alta, să simtă cum li se ciocnesc și cum li se sfărâmă țestele, os
cu os. Tânjea să le simtă beregatele boțindu-se sub degetele lui, să le
audă ultimele răsuflări șuierate intrând și ieșind prin gâturile
stâlcite.
Le surâse alene. Cei doi se holbară la el, cu rânjetele de dispreț
preschimbate în zâmbete stânjenite. În cele din urmă, îi făcură loc,
aproape ploconindu-se când pășiră într-o parte ca să elibereze
intrarea.
Ușile lupanarului se închiseră în urma lui legănându-se și lăsând
afară noroiul și duhoarea din Divvytown. Se afla într-un hol cu
covoare pe podea, plin de galbenul palid al luminii unei lămpi.
Parfumul preferat de Bettel plutea în aer, amestecându-se cu
puternicul miros de fum al cindinului ars. Un servitor tânăr stătea în
fața piratului, arătând, fără vorbe, către cizmele lui murdare de
noroi. Kennit dădu ușor din cap și băiatul se repezi să-i șteargă, cu
peria, grosul noroiului de pe cizmele pe care le frecă apoi grijuliu cu
o cârpă. Pe urmă turnă apă rece într-un lighean pe care i-l întinse lui
Kennit. Piratul luă bucata de pânză de pe brațul băiatului și-și șterse
de pe față și de pe mâini sudoarea zilei și praful. Când termină,
băiatul se uită în sus, la el, în tăcere, și căpitanul piraților se simți
îndeajuns de mișcat ca să-l bată ușor cu palma pe creștetul ras.
Băiatul îi zâmbi și traversă camera în grabă, ca să-i deschidă o a doua
ușă.
Pe măsură ce ușa aceea albă se deschidea încet, muzica deveni mai
puternică. O femeie blondă stătea pe podea, cu picioarele
încrucișate, acompaniindu-se cu trei tobe mici în vreme ce cânta un
cântecel despre curajosul ei iubit, plecat pe mare. Kennit abia dacă-i
aruncă o privire. Nici ea, nici melodia ei sentimentală nu erau ceea
ce căuta acolo. Chiar înainte de a se gândi să-și piardă răbdarea,
Bettel se și ridicase de pe tronul ei plin de perne ca să-l ia de braț cu
delicatețe.
– Kennit! strigă ea, dezaprobatoare, dar cu dulceață în glas. Așadar
ai ajuns în sfârșit, haimana ce ești! Marietta e în port de câteva ore! Ce
te-a împiedicat atâta vreme să vii aici?
În luna aia își înnegrise părul cu henna și propriul parfum îi
atârna în jur, la fel de greu ca bijuteriile. Sânii i se umflau sub rochie
ca marea când amenință să treacă peste copastie.
El nu-i luă în seamă dojana. Știa că Bettel îi dă atâta atenție ca să-l
flateze, așa că scena cu care-l întâmpina de obicei avea darul să-l
irite. Bineînțeles că-l ținea minte. O plătea pentru asta. Se uită pe
deasupra capului ei, plimbându-și privirea cercetătoare prin întreaga
încăpere mobilată cu gust, unde câteva femei bine-făcute și câțiva
bărbați leneveau pe pernele de pe divane și fotolii. Două femei îi
zâmbiră. Erau noi. Niciuna dintre celelalte nu-i întâlni ochii. El își
reîndreptă atenția către Bettel, întrerupându-i sporovăiala
măgulitoare.
– N-o văd pe Etta.
Bettel se strâmbă la el, dezaprobatoare.
– Păi crezi că ești singurul care-o preferă? N-a putut să te-aștepte la
nesfârșit. Dacă-ți place să vii târziu, căpitane Kennit, trebuie să..
 – Cheam-o și trimite-o în camera de sus. Așteaptă. Pune-o mai
întâi să facă o baie, cât mănânc eu. Trimite-mi o cină bună, cu pâine
proaspătă. Nu vreau nici pește, nici carne de porc. Restul rămâne la
aprecierea ta. Și vinul, Bettel. Nu-mi lipsește simțul gustului. Nu-mi
trimite zeama de struguri putrezi cu care m-ai servit data trecută
decât dacă vrei să nu mai calc pe-aici niciodată!
– Căpitane Kennit, crezi c-o să bat la ușa altui mușteriu de-al meu
ca să-i spun că Etta e așteptată altundeva? Dacă vii târziu, trebuie s-
alegi una dintre...
El nu-i dădu atenție, ci începu să urce pe scara curbată din colțul
încăperii. La primul etaj se opri câteva clipe. Zgomotele îl duceau cu
gândul la un perete plin de șobolani. Pufni, dezgustat. Deschise ușa
către o scară întunecoasă și urcă un alt șir de trepte. Acolo, sub
streașină, era o cameră fără pereți comuni cu vreo alta. De pe
fereastră se vedea laguna. Obișnuința îl îndemnă să-nceapă prin a
traversa încăperea către acel minunat punct de observare. Marietta
plutea liniștită alături de doc, cu un singur felinar lucind pe punte.
Acolo totul era bine.
Se întoarse către interiorul camerei când la ușă bătu un servitor.
– Intră, spuse, cu asprime în glas.
Bărbatul care intră părea rupt de oboseală. Pe fața lui lată se
vedeau cicatricele multor încăierări, dar făcu focul în micul cămin
din partea opusă a încăperii mișcându-se cu o grație tăcută. Aprinse
pentru Kennit lumânări în două sfeșnice. În lumina lor caldă, piratul
își dădu seama cât de întunecată devenise noaptea de vară. Plecă de
la fereastră și se așeză lângă foc, pe un fotoliu pufos. Aerul serii n-
avea nevoie de mai multă căldură, dar ceva din Kennit savura
mirosul dulce al lemnului rășinos și dansul luminii flăcărilor.
O nouă bătaie în ușă vesti sosirea altor doi servitori. Unul puse o
tavă cu mâncare pe fața de masă albă ca zăpada de pe o măsuță, iar
celălalt îi întinse un castron și un urcior cu apă aburindă, bine
aromată cu levănțică. Măcar în privința asta Bettel îi ținuse minte
gusturile, se gândi el, simțindu-se flatat în ciuda voinței sale. Își
spălă din nou fața și mâinile și, înainte de a începe să mănânce, le
făcu semn servitorilor să iasă.
Mâncarea nu trebuia să fie foarte bună ca s-o pună în umbră pe
cea de pe corabie, însă primise o cină excelentă. Carnea era fragedă
în sosul bogat, întunecat la culoare, pâinea era proaspătă, caldă, iar
compotul de fructe condimentate contrasta plăcut cu felul principal
de mâncare. Vinul, deși nu excepțional, era mai mult decât potrivit.
Kennit mâncă pe îndelete. Nu se lăsa des în voia desfătărilor
trupului, dar o făcea când își simțea sufletul amar. Atunci savura
micile strădanii prin care-și oferea alinare. Abaterile atenției pe care
și le îngăduia îi aduceau, cumva, aminte cum îl răsfăța mama lui
când era bolnav. Pufni, disprețuindu-și propriul gând, și împinse
farfuria deoparte. Își turnă un al doilea pahar de vin, își scoase
cizmele împingând-o pe fiecare cu celălalt picior și azvârlind-o către
foc, apoi se lăsă pe spătarul scaunului. Rămase cu ochii la flăcări,
având mare grijă să nu se gândească la nimic.
O bătaie în ușă vesti sosirea desertului.
– Intră, zise el, cu nepăsare.
Scurta abatere a gândurilor către mâncare își pierduse vlaga, iar
hăul deznădejdii care i se căsca acum în față n-avea fund. Zadarnic,
așa era totul. Zadarnic și vremelnic.
– Ți-am adus tartă cu mere caldă și smântână dulce, proaspătă,
spuse Etta, cu voce scăzută.
El întoarse capul s-o privească.
– Asta-i bine, răspunse, cu voce plată.
O urmări apropiindu-se. Dreaptă și suavă, se gândi. Nu purta
decât o tunică albă. Era aproape tot atât de înaltă ca el, cu brațe și
picioare lungi, mlădioasă ca o creangă de salcie. Kennit se lăsă pe
spătarul scaunului și-și încrucișă brațele pe piept în timp ce ea îi
punea în față farfuria de porțelan alb, cu desertul. Mirosul de
scorțișoară și de mere se contopea cu parfumul de caprifoi al pielii ei.
Femeia își îndreptă spatele și el o studie câteva clipe. Ochii ei negri îi
întâlniră pe ai lui privind fără pasiune. Gura ei nu trăda nimic.
Kennit simți brusc c-o dorește.
– Scoate-ți aia și du-te să te-ntinzi pe pat. Dă mai întâi cuvertura
deoparte.
Ea se supuse fără șovăire. Era o plăcere s-o privească
îndeplinindu-i poruncile, împăturind cuvertura ca să dezgolească
albul cearșafului și apoi ridicându-se și aplecându-se spre tivul
tunicii ca s-o salte și să și-o treacă peste cap. Și-o puse, cu grijă, pe
scrinul de la picioarele patului. Kennit o urmări mișcându-se, cu
șoldurile prelungi și plate, cu ușoara rotunjime a pântecului, cu
modesta rotunjime a sânilor. Avea părul scurt și lucios, retezat drept,
ca al unui băiat. Până și fața îi era plată, prelungă. Nu se uită la el în
vreme ce se întindea cu meticulozitate pe cearșaf și nici nu scoase
vreun cuvânt în timp ce-l aștepta.
Kennit se ridică și începu să-și descheie cămașa.
– Ești curată? o întrebă, cu asprime.
– Atât de curată cât mă pot face săpunul și apa fierbinte, răspunse
ea.
Stătea nemișcată. Kennit se întrebă dacă o îngrozea.
– Ți-e frică de mine? spuse, apoi își dădu seama că asta era o altă
întrebare.
– Uneori.
Vocea ei părea fie controlată, fie indiferentă. El își atârnă haina pe
stâlpul patului. Cămașa și pantalonii lui împăturiți se alăturară
tunicii ei, pe scrin. Îi plăcea s-o facă să aștepte cât își scotea el hainele
cu băgare de seamă și le punea deoparte. Plăcere amânată, își spuse,
ca și tarta caldă, cu smântână deasupra, de lângă foc. Și aceea îl
aștepta.
Se așeză pe pat, lângă ea, și își plimbă mâinile pe netezimea ei.
Pielea femeii se înfioră ușor. Ea nu vorbi, nici nu se mișcă. Învățase,
de-a lungul anilor, ce voia el. Plătea ca să fie mulțumit el. Nu voia
nici încurajările, nici entuziasmul ei, n-avea nevoie să-l aprobe în
vreun fel. Era vorba de plăcerea lui, nu de a Ettei. Îi privi fața în timp
ce-și lăsa mâna să alunece în josul trupului ei. Ochii femeii nu-i
căutau pe ai lui. Studia tavanul în vreme ce-i explora el carnea plată.
Netezimea ei n-aveau decât un singur cusur. În buric era o țeastă
albă, nu mai mare decât o sămânță de măr. Micul talisman din lemn-
vrăjitor era prins de un fir subțire de argint, care-i străpungea
buricul. Jumătate din câștigul ei ajungea la Bettel, drept chirie pentru
amuletă. La început, când abia o cunoscuse, îi spusese că o ferește de
boli și o împiedică să rămână grea. Atunci auzise Kennit pentru
prima oară că din lemnul-vrăjitor se pot face talismane. Așa ajunsese
la chipul pe care-l purta la încheietura mâinii. Asta îi aduse aminte
că, de când părăsiseră apele Insulei Celorlalți, chipul nici nu se mai
clintise, nici nu-i mai vorbise. O altă irosire a timpului și a banilor, o
altă dovadă a prostiei lui. Strânse din dinți. Etta tresări ușor. Kennit
își dădu seama că-și încleștase mâna de șoldul ei și o strângea
aproape destul de tare ca să-i lase vânătăi. Îi dădu drumul și-și
plimbă mâna în josul coapsei ei. Uită. Nu te mai gândi decât la asta.
Când se simți pregătit, îi deschise coapsele și se urcă pe ea. O
duzină de izbituri și gata, se goli în femeie. Toată încordarea, toată
mânia, toată ciuda îl părăsiră. Rămase o vreme întins deasupra ei,
odihnindu-se, apoi o luă din nou, pe îndelete. De data asta, brațele ei
se ridicară și îl cuprinseră și șoldurile i se săltară ca să le întâlnească
pe ale lui, și Kennit știu că se destinde și ea. Nu-i găsea nicio vină
pentru plăcerea ei, atâta vreme cât n-o împiedica pe a lui. Se
surprinse pe sine însuși pe urmă, când o sărută. Timp în care femeia
avu grijă să rămână nemișcată. Se gândi la asta când cobora de pe ea.
Să săruți o curvă! Ei bine, putea face orice dorea; plătea ca să-și facă
toate poftele cu ea. Pe de altă parte, n-avea de gând să se-ntrebe unde
altundeva mai fusese gura târfei în noaptea aia.
În sertarul scrinului era un halat de mătase. Îl scoase și îl îmbrăcă,
apoi traversă încăperea ca să-și mănânce desertul. Etta rămase în pat,
unde îi era locul. El mușcase de două ori din tartă când o auzi
vorbind:
– Când am aflat că întârzii, m-am temut că nu mai vii.
El își umplu din nou furculița cu tartă. Crustă crocantă, din foitaj,
cu fructe ușor condimentate la interior. Luă smântână cu ea și
mestecă totul fără grabă. După ce înghiți, întrebă:
– Îți închipui că-mi pasă de ce te temi tu, sau ce anume crezi?
Ochii ei aproape că-i întâlniră pe ai lui.
– Cred că ți-ar fi păsat dacă n-aș fi fost aici acum. Așa cum mi-a
păsat mie înainte, când nu erai aici.
El dădu gata încă o îmbucătură de tartă.
– Discuția asta e prostească. N-am chef s-o continui.
– Bine, spuse ea, iar Kennit nu-și dădu seama dacă doar îi acceptă
porunca sau e de acord cu el.
N-avea importanță. Când își termină tarta, ea era tăcută. Piratul își
turnă încă un pahar de vin și, cu el în mână, se lăsă pe spătarul
scaunului. Mintea îi rătăci prin ultimele câteva săptămâni, cântărind
tot ce făcuse. Trase concluzia că fusese un prost. Ar fi trebuit să lase
pe mai târziu mersul pe Insula Celorlalți, iar după ce fusese la
oracolul lor, fusese un prost fiindcă încercase să-și planteze ambițiile
în mințile oamenilor din echipajul lui. Idiot. Neghiob. În momentul
ăla, era probabil ținta tuturor batjocurilor din Divvytown. Își
imagina cum râdeau de el în taverne și hanuri.
– Rege al piraților, spuneau. De parcă am vrea sau am avea nevoie
de un rege. De parcă, dacă am vrea sau am avea nevoie de unul, ăla
ar fi el.
Și râdeau.
Rușinea crescu, înghițindu-l. Se umilise din nou și, ca întotdeauna,
vina îi aparținea. Fusese prost, prost, prost, și singura lui speranță de
supraviețuire era să nu lase pe nimeni altcineva să afle cât de prost e.
Începu să-și răsucească inelul pe deget, holbându-se la foc. Aruncă o
privire către talismanul din lemnul-vrăjitor legat de încheietura
mâinii lui. Propriul său zâmbet sardonic îl batjocori. Oare amuleta se
clintise vreodată, sau totul nu fusese decât un alt truc al magiei
Celorlalți? Mergând pe insula lor, greșise întru totul. Fără îndoială că
oamenii lui făceau vâlvă și povestind despre căpitanul lor, care se
dusese la oracol, ca o femeie stearpă sau ca un fanatic bătut de zei.
De ce trebuiau să i se preschimbe întotdeauna cele mai înălțătoare
speranțe în cele mai profunde umilințe?
– Vrei să-ți masez umerii, Kennit?
Se întoarse s-o săgeteze cu privirea. Cine se credea ea, ca să-i
întrerupă lui gândurile?
– De ce crezi că mi-ar face plăcere? o întrebă, cu răceală.
Ea își înșirui observațiile cu voce monotonă.
– Pari îngrijorat. Ostenit și încordat.
– Crezi că-ți poți da seama de toate astea doar uitându-te la mine,
curvă?
Ochii ei negri cutezară să-i întâlnească pe ai lui.
– O femeie știe lucrurile astea când se uită la un bărbat după ce l-a
tot văzut vreme de trei ani.
 Se ridică și veni în spatele lui, încă goală. Îi puse pe umeri palmele
ei lungi și înguste și începu să-i frământe mușchii prin mătasea
subțire a halatului. Senzația era atât de plăcută! Rămase o vreme
nemișcat, îngăduindu-i să-l atingă. Însă ea începu să vorbească în
vreme ce îi masa mușchii încordați.
– Îți simt lipsa când ești plecat în călătoriile astea lungi. Mă întreb
dacă ești teafăr. Uneori mă întreb dacă te mai întorci vreodată. La
urma urmelor, ce te leagă de Divvytown? Știu că de mine îți pasă
prea puțin. Nu te interesează decât să fiu aici și să fac întocmai ce
vrei tu. Cred că Bettel mă ține numai fiindcă mă preferi. Nu sunt...
ceea ce-și doresc cei mai mulți bărbați. Înțelegi câtă importanță îți dă
asta în viața mea? Fără tine, Bettel m-ar da afară și aș fi nevoită să
lucrez pe cont propriu. Însă tu vii aici, mă ceri spunându-mi pe
nume, iei cea mai frumoasă cameră din casă și plătești întotdeauna
cu aur veritabil. Știi cum îmi spun celelalte fete de-aici? Târfa lui
Kennit.
Etta râse scurt, amar.
– Cândva asta m-ar fi făcut să-mi fie rușine, spuse ea apoi. Acum
îmi place cum sună.
– Ce tot spui? Vocea lui Kennit îi întrerupse meditațiile cu
brutalitatea unui cuțit bont. Crezi că plătesc ca să te-ascult vorbind?
Era o întrebare. Etta știa că îi e îngăduit să răspundă.
– Nu, spuse, cu voce scăzută. Dar mă gândesc că, cu aurul pe care
i-l dai lui Bettel, aș putea închiria o căsuță pentru noi. Aș păstra-o
ordonată și curată. Te-ar aștepta întotdeauna, acolo ai veni acasă, iar
eu aș fi întotdeauna gata pentru tine, întotdeauna curată. Îți jur că n-
ai simți niciodată pe mine mirosul altui bărbat.
– Și tu crezi că mie mi-ar plăcea asta? o luă el în râs.
– Nu știu, răspunse ea, încet. Știu că mi-ar plăcea mie. Atâta tot.
– Puțin îmi pasă ce ți-ar plăcea ție și ce nu.
 Kennit întinse mâinile spre spate, ca să-și ia palmele ei de pe
umeri. Focul încălzise pielea femeii. El se ridică de pe scaun și se
întoarse către ea. Își plimbă mâna pe trupul ei dezgolit, fascinat
pentru o vreme de atingerea pielii încălzite de foc. Îl stârni din nou.
Dar își ridică ochii spre fața ei și avu un șoc când îi văzu lacrimile de
pe obraji. Era de nesuportat.
– Întoarce-te în pat! îi porunci, cu dezgust, și ea îl ascultă, supusă
ca de obicei.
El rămase cu fața la foc, amintindu-și moliciunea pielii ei sub
degetele lui și vrând s-o folosească iarăși, dar îl îngrozea gândul la
fața ei udă și la ochii înlăcrimați. Nu pentru asta plătea o curvă. O
plătea ca să fie ferit de așa ceva. Fir-ar să fie, plătise! Nu se uită spre
pat când îi porunci, pe neașteptate:
– Întinde-te pe burtă. Cu fața-n jos.
O auzi foindu-se în așternut. Se grăbi să se îndrepte spre ea,
traversând camera întunecoasă. O încălecă așa, culcată cu fața-n jos,
ca un băiat, dar o luă ca pe o femeie. Nimeni, nici măcar o târfă, nu
trebuia să spună că el, Kennit, nu știe care e diferența dintre cei doi.
Știa că nu e nemeritat de aspru, dar ea plângea totuși, continuă să
plângă chiar și după ce se rostogoli, coborând de pe ea. Cumva,
plânsul aproape mut al femeii de alături îl tulbură. Îl umplu de
neliniște, în amestec cu rușinea lui de mai înainte și cu dezgustul față
de sine însuși. Ce-o apucase? Doar o plătea, nu? Ce drept avea să se-
aștepte la mai mult de-atât din partea lui? La urma urmelor, nu era
decât o curvă. Așa se înțeleseseră.
Se ridică brusc și începu să se îmbrace. După un timp, plânsul ei
încetă. Se răsuci brusc în așternut.
– Te rog, șopti, cu voce răgușită. Te rog, nu pleca. Îmi pare rău că
te-am nemulțumit. De-acum o să tac. Îți făgăduiesc.
 Disperarea răsuna în glasul ei înfruntând-o pe cea din inima lui,
oțel izbit de oțel. Ar fi trebuit s-o ucidă. Pur și simplu ar fi trebuit s-o
ucidă în loc s-o lase să-i vorbească lui astfel. În schimb, își afundă
mâna în buzunarul hainei.
– Uite, asta e pentru tine, spuse, căutând, pe pipăite, o monedă
mică, pe care să i-o dea.
Banii aveau să le reamintească amândurora de ce se aflau în
camera aia împreună. Dar soarta îl trădase, fiindcă în buzunar nu era
nimic. Plecase de pe corabie cu atâta grabă! Trebuia să se-ntoarcă pe
Marietta, să ia bani ca s-o plătească pe Bettel. Groaznic de jenant! Știa
că târfa se uită la el, așteptând. Ce putea fi mai umilitor decât să stea,
fără nicio lețcaie, în fața unei curve de care se folosise deja?
Dar  acolo, în cel mai îngust colț al buzunarului, simți ceva, ceva
mic, care i se înfipse sub unghie. Îl desprinse iritat, trebuia să fie un
spin sau o pietricică, însă scoase afară micul inel cu piatră prețioasă
din urechea pisoiului albastru. Rubinul îi licări în fața ochilor. Nu-i
plăcuseră niciodată rubinele. Dar era probabil bun pentru Etta.
– Ia-l, spuse, îndesându-i-l în palmă. Și adăugă: Nu pleca din
cameră. Păstreaz-o până mâine-seară. Mă-ntorc.
Ieși înainte de-a apuca ea să-i răspundă. Era nervos, fiindcă bănuia
că Bettel o să-i ceară cât pentru răscumpărarea unui mic rege fiindcă
ținea și o cameră, și o fată, ocupate o noapte întreagă, plus în ziua
următoare. Ei bine, n-avea decât să ceară, el știa cât trebuie să-i dea.
Și așa nu era nevoit să recunoască, față de Bettel, că-n seara aia n-
avea bani să plătească. Măcar de rușinea asta putea să scape.
Coborî scările cu pași zgomotoși și ieși.
– Vreau să-mi păstrezi odaia și fata, așa cum sunt acum, îi spuse lui
Bettel, în trecere.
Într-un alt moment, probabil că ar fi savurat stupoarea așternută
de cuvintele lui pe fața ei. Se îndepărtă destul de mult înainte de a-și
simți punga lovindu-i-se de șold. O avea în buzunarul stâng. Ridicol.
N-o ținea niciodată acolo. Se gândi să se ducă s-o plătească imediat
pe codoașă, dar se hotărî să n-o facă. Ar fi părut tâmpit dacă se-
ntorcea, spunând că s-a răzgândit. Tâmpit. Cuvântul îi ardea în
minte.
Mări pasul, încercând să fugă de propriile gânduri. Simțea nevoia
să fie în aer liber și să se miște. În timp ce mergea pe strada plină de
noroi cleios, de la încheietura mâinii lui se auzi o voce firavă:
– Era probabil singura comoară scoasă vreodată de pe Insula
Celorlalți, și tu i-ai dat-o unei curve.
– Și ce dacă? întrebă el, apropiind mica față de a lui și fixând-o cu
privirea.
– Și poate că nu ești doar norocos, ci și înțelept. Chipul minuscul îi
zâmbi batjocoritor. Poate.
– Ce vrei să spui cu asta?
Dar talismanul din lemnul-vrăjitor nu-i mai vorbi în seara aia, nici
măcar când îi lovi fața cu degetul. Trăsăturile sculptate rămaseră
neclintite ca piatra și tot ca ea de tari.
Kennit se duse la atelierul lui Ivro. Nu știu că acolo merge decât
după ce se opri în fața intrării. Înăuntru era întuneric. Se făcuse mult
mai târziu decât credea. Lovi cu piciorul în ușă până când mai întâi
fiul lui Ivro și apoi Ivro îi cerură să înceteze.
– Sunt Kennit, zise el, în întuneric. Mai vreau un tatuaj.
În casă se aprinse o lumină plăpândă. Câteva clipe mai târziu, Ivro
deschise ușa dintr-o smucitură.
– De ce mi-aș irosi timpul? întrebă furios artistul mărunțel. Du-te-n
altă parte, la un neghiob cu câteva ace și cu cenușă, care nu dă doi
bani pe munca lui. A doua zi, când o să-ți arzi tatuajul ca să scapi de
el, n-o să distrugi nimic valoros.
Bărbatul scuipă, ratând cu puțin cizmele lui Kennit.
 – Eu sunt artist, nu curvă! zise apoi.
Kennit se trezi ținându-l pe celălalt de gât, săltat pe vârfuri, și
scuturându-l înainte și înapoi.
– Am plătit, fir-ai afurisit să fii! se auzi zbierând. Am plătit pentru
tatuaj și am făcut cu el ce-am vrut. Pricepi?
Își recăpătă controlul la fel de brusc cum și-l pierduse. Răsuflând
greu, îl puse pe artist din nou pe picioarele lui.
– Pricepi? mormăi, cu voce mai înceată.
Văzu în ochii celuilalt bărbat ură, dar și spaimă. Avea s-o facă.
Avea s-o facă, pentru aurul greu ce zornăia în punga pe care i-o arătă
Kennit. Artiști și curve, aurul îi cumpăra pe toți. Un artist nu era cu
nimic mai presus decât o curvă care-a fost bine plătită.
– Atunci intră, îl invită Ivro, cu voce sinistru de înceată.
Cu un fior care-i urcă în susul spatelui, Kennit știu că bărbatul
scund o să se-asigure că-i dă și durere, nu doar arta lui. Dar era artist
într-o destul de mare măsură pentru a fi Kennit convins că îi va face
cel mai apropiat de perfecțiune tatuaj de care e în stare. Durere și
perfecțiune. Era singura cale către izbăvire pe care-o cunoștea. Iar
dacă norocul lui avusese vreodată nevoie de o refacere, atunci în
seara aia trebuia refăcut. Kennit îl urmă pe artist în atelierul lui și
privind cum aprindea lumânări, sfeșnic cu sfeșnic, își descheie
cămașa. O împături cu grijă, apoi se așeză pe taburetul scund,
ținându-și-o în poală, împreună cu haina. Durere și perfecțiune. Avu
formidabilul presentiment al eliberării în vreme ce Ivro se foia prin
încăpere, așezând lumânările pe mese și trăgându-și aproape toate
ustensilele.
– Unde și ce? întrebă artistul, cu voce la fel de dură ca a lui Kennit,
când vorbea cu o târfă.
– Pe ceafă, răspunse piratul, cu blândețe. Și un Celălalt.
– Un celălalt ce? spuse Ivro, țâfnos.
 Deja trăgea o masă lângă ei. Pe ea erau înșiruite, cu precizie, vase
mici, cu cerneluri strălucitoare. Puse în spatele lui Kennit un taburet
mai înalt, pe care se așeză.
– Un Celălalt, repetă Kennit. De pe Insula Celorlalți. Știi despre ce
vorbesc.
– Da, zise Ivro, cu asprime. E un tatuaj care poartă ghinion, și sunt
mai mult decât încântat să te înțep ca să ți-l întipăresc pe piele,
nemernicule!
Degetele i se plimbau pe ceafa lui Kennit abia atingând-o în timp
ce-și făcea măsurătorile. În Jamaillia, un proprietar putea să-și
imprime blazonul pe fața unui sclav. Și, chiar dacă sclavul își
redobândea pe urmă libertatea, înlăturarea semnului aservirii sale
rămânea pentru totdeauna o fărădelege. Însă în Insulele Piraților,
același om putea să-și decoreze, după bunul său plac, orice parte a
trupului. O parte dintre foștii sclavi preferau, ca Sorcor, o cicatrice
arsă. Însă alții puneau artiști ca Ivro să le preschimbe vechile tatuaje
de sclavi în simboluri ale eliberării. Degetele lui Ivro împunseră cele
două cicatrice care împodobeau deja spatele lui Kennit.
– De ce-a trebuit să le arzi? Am lucrat ore-n șir la tatuajele astea și
mi-ai dat bani frumoși pentru ele. Nu ți-au plăcut?
Și apoi:
– Apleacă-ți capul în față. Umbra ta îmi stă-n cale.
– Îmi plăceau foarte mult, murmură Kennit.
Simți prima împunsătură de ac în carnea încordată. Pielea de pe
brațe i se făcu ca de găină, iar a capului îi zvâcni de durere. Adăugă
cu voce mai înceată, pentru sine:
– Arsurile mi-au plăcut și mai mult.
– Ești nebun, remarcă Ivro, dar vocea lui spunea că atenția i s-a
îndreptat spre altceva.
 Kennit nu mai însemna pentru el nimic, nici om, nici dușman. Era
numai o pânză, obiect al muncii lui pasionate. Acul minuscul o
sfredelea iarăși și iarăși. Pielea piratului zvâcnea de durere. Îl auzi pe
Ivro răsuflând scurt, satisfăcut.
Era singura cale, se gândi. Numai așa putea s-alunge ghinionul.
Vizita pe Insula Celorlalți fusese o hotărâre greșită, și acum trebuia
să plătească pentru ea. O mie de împunsături de ac și, preț de o zi,
prospețimea usturătoare a noului tatuaj. Apoi chinul purificator al
fierului roșu pentru îndepărtarea greșelii prin ardere, ca și cum n-ar
fi săvârșit-o niciodată. Ca să-și păstreze norocul puterea, își spuse
Kennit, încleștându-și pumnii. În spatele lui, Ivro fredona pentru
sine, savurându-și munca și răzbunarea.
 5

BINGTOWN

Ș
aptesprezece zile. Althea se uită pe micul hublou al cabinei
sale și văzu Bingtownul apropiindu-se. Catargele goale ale
caravelelor și galioanelor păreau o pădure de-a lungul
docurilor ce mărgineau apele calme ale golfului. Vasele mai
mici se foiau întruna de la corăbii către țărm și înapoi. Acasă.
Petrecuse șaptesprezece zile în încăperea aia, ieșind numai când
era necesar, sau în timpul acelor carturi pe durata cărora dormea
Kyle. În primele câteva zile clocotise de furie și plânsese când și
când, suduind, revoltată de nedreptatea suferită. Își jurase,
copilărește, să suporte interdicția care i se impusese pur și simplu ca
să i se plângă tatălui ei la sfârșitul călătoriei.
– Uite ce m-ai făcut să fac! își spunea, cu un mic zâmbet.
Așa suna vechiul strigăt, din vremurile când era mică și se certa cu
Keffria. Spargerea unei farfurii sau a unei vaze, răsturnarea unei
găleți cu apă, ruperea unei rochii, toate în mare parte dinadins: Uite
ce m-ai făcut să fac! Keffria urla asta către mica ei soră enervantă tot
atât de des cum o urla Althea către o asupritoare mai mare decât ea.
 Așa își începuse retragerea. Fusese când îmbufnată, când furioasă,
gândindu-se la tot ce-avea să spună dacă îndrăznea Kyle să vină la
ușa ei, fie să se-asigure că-i respectă porunca, fie fiindcă regreta că i-
o dăduse. Așteptând asta, își recitise toate cărțile și toate
pergamentele, ba chiar scosese și mătasea și se gândise să-nceapă să-
și lucreze singură rochia. Dar deprinderile ei de cusătoreasă se
potriveau cu pânza de vele, nu cu mătasea; materialul era prea
frumos ca să riște făcând treaba de mântuială. În schimb, își cârpise
toate hainele purtate la bordul corabiei. Dar, și treaba asta odată
terminată, descoperise că detesta timpul gol, de trândăvie, care i se
întindea în față. Într-o seară, iritată de patul ei prea mic, își pusese
așternutul pe podea și, întinsă acolo în voie, recitise Jurnalul de
Negustor, scris de Deldom. Și adormise astfel. Și visase.
Când nu era decât o fetiță, trăsese adesea câte un pui de somn pe
punțile Vivaciei, sau își petrecuse câte o seară citind cărțile tatălui ei
tolănită pe jos, în cabina lui. Ațipind acolo, avusese parte de vise
pline de viață și de fantezii, în momente când nu era decât pe
jumătate adormită. Pe măsură ce crescuse, tatăl ei începuse s-o
dojenească pentru o asemenea purtare și să aibă grijă să-i dea destul
de multe însărcinări ca să nu-i mai rămână timp de ațipit pe punte.
Când își amintea vechile vise, le punea pe seama unei imaginații
puternice, de copil. Dar, în noaptea aceea, pe puntea din cabina ei,
regăsi culorile și amănuntele din visele copilăriei. Visul era prea clar
ca să-l considere rodul propriei imaginații.
O visă pe străbunica ei, Talley, o femeie pe care n-o cunoscuse, dar
despre care în vis știa totul, așa cum știa despre sine însăși. Talley
Vestrit mergea pe punți cu pași mari, strigându-și ordinele către
năierii care se mișcau cu greu printr-o încâlceală de pânze, parâme și
frânturi de lemn, în toiul unei furtuni puternice. O clipă mai târziu,
Althea știu ce se întâmplase, ca și cum și-ar fi reamintit brusc. Un val
imens luase cu sine catargul și pe secund, iar străbunica Vestrit, care
era căpitanul corabiei, se alăturase echipajului ca să readucă la bord
ordinea și judecata sănătoasă strigând la oameni, sigură pe sine. Nu
semăna nicidecum cu portretul ei; acolo nu era o femeie stând,
docilă, pe un scaun, îmbrăcată, cu afectare, în lână neagră și dantelă
albă, cu un soț cu figură severă alături, în picioare. Althea știuse
dintotdeauna că străbunica ei comandase construirea Vivaciei. Însă în
acel vis nu era doar femeia care se dusese la cămătari și la
constructorii de nave; era, dintr-odată, o femeie care iubise marea și
corăbiile și, hotărându-se să devină stăpâna unei corăbii vii, stabilise,
cu îndrăzneală, cursul vieților urmașilor săi. O, să trăiești în
asemenea vremuri, când o femeie putea avea atâta autoritate!
Clar și scurt, visul păruse o imagine lăsată în fața ochilor de
lumina unui fulger, dar, când se trezi cu obrazul și cu palmele pe
puntea de lemn, Althea nu avu nicio îndoială asupra viziunii sale.
Fuseseră prea multe detalii, prea repede întipărite în mintea ei. În
vis, Vivacia avea velatură aurică 6, sau ceea ce mai rămăsese din ea în
urma furiei furtunii. Althea n-o mai văzuse niciodată așa. Înțelese
imediat care erau avantajele unei asemenea aranjări a pânzelor și, pe
durata visului, împărtăși încrederea pe care i-o inspirase străbunicii
sale.
Pătrunsese atât de adânc în Talley, încât se simți năucită când se
trezi și descoperi că e Althea. Câteva ore mai târziu, încă mai putea
să-nchidă ochii și să revadă cele petrecute în noaptea furtunii, căci
amintirea lui Talley se amestecase printre ale ei ca o carte de joc
strecurată într-un pachet căruia nu-i aparține. Ajunsese la ea prin
Vivacia; n-avea cum să existe o altă cale.
În noaptea aceea se așeză pe podea și se destinse, pregătindu-se cu
bună știință să doarmă acolo. Scândurile uleiate și lustruite nu erau
confortabile, însă nu puse între ea și ele nicio pătură și nicio pernă.
Vivacia îi răsplăti încrederea. Althea petrecu alături de bunicul ei o
după-amiază în care el trecuse cu mare grijă prin unul dintre
canalele înguste ce duceau spre Insulele Parfumurilor. Văzu, peste
umărul lui, cum observa el stâncile ieșite în afară, îl văzu coborând la
apă o barcă, pentru a fi trași mai repede printr-un loc ce nu putea fi
străbătut decât într-un anumit moment al fluxului. Era secretul lui și
îi adusese familiei Vestrit monopolul asupra sevei unui anumit
arbore, care se usca preschimbându-se în picături cu un parfum
bogat. După moartea lui, nimeni nu mai navigase în susul canalului,
să facă negoț în satele de acolo. Ca orice alt căpitan, luase cu sine, în
moarte, mai mult decât le putuse destăinui urmașilor săi. Nu
întocmise nicio hartă. Dar cunoștințele pierdute nu erau de fapt de
neregăsit, ci doar puse la păstrare în Vivacia, și aveau să reapară
odată cu însuflețirea ei. Chiar și în momentul acela, Althea nu se
îndoia că ar fi putut conduce corabia prin canalul din vis, atât de
complete erau tainele lui transmise către ea.
Noapte de noapte, Althea se întindea pe puntea de lemn și visa
împreună cu corabia ei. Zi de zi, stătea lungită acolo, cu obrazul
strâns lipit de scândură, meditând la viitorul său. Intra în armonie cu
Vivacia, de la tremurul trupului ei de lemn când se încorda la o
schimbare bruscă a direcției până la sunetele împăcate ale aceluiași
lemn când o aducea vântul pe un curs stabil și corect. Strigătele
năierilor, ca și ușoarele bufnituri ale tălpilor lor pe punțile ei nu
aveau cu mult mai multă importanță decât țipetele pescărușilor care
coborau uneori din zbor pe ea. În astfel de momente, Althea avea
impresia că ea devine corabia, conștientă de oamenii mărunți cățărați
pe catargele ei doar atât cât poate fi o balenă uriașă conștientă de
lipitorile agățate de trup. Pentru corabie, multe contau mai mult
decât oamenii care trudeau pe punțile sale. Althea nu găsea cuvinte
omenești ca să descrie schimbările subtile ale vântului și ale
curenților, pe care le simțea acum. Un cârmaci bun era o plăcere, iar
unul care făcea des schimbări mărunte și nicidecum necesare enerva,
însă asta era o nimica toată pe lângă ceea ce se petrecea între corabie
și apă. Ideea că viața unei corăbii poate însemna mult mai mult decât
ce avea loc între ea și căpitanul ei era, pentru Althea, o revelație
majoră. Pe durata câtorva nopți, tot ceea ce credea ea despre o
corabie se schimbă în profunzime.
În loc de o limitare a libertății, zilele petrecute închisă în cabina ei
deveniră o experiență întru totul acaparatoare. Avea să-și amintească
perfect ziua în care deschise ușa, descoperind o dimineață fierbinte
în loc de aerul blând al serii la care se așteptase. Bucătarul se dovedi
destul de cutezător ca s-o prindă de umeri și s-o zgâlțâie când, venită
în cambuză după mâncare, se pierdu într-un vis cu ochii deschiși.
Mai târziu, o enervară ciocăniturile insistente în ușa ei. Când
deschise, dincolo de prag nu stătea Kyle, ci Brashen. Părea stânjenit
de ceea ce avea de gând să facă, dar o întrebă totuși dacă, în ce-o
privește, totul e bine.
– Firește. Mă simt minunat, răspunse ea și încercă să-i trântească în
nas ușa care rămase totuși întredeschisă, oprită de brațul lui
încordat.
– N-arăți minunat. Bucătarul mi-a spus că pari să fi pierdut în
greutate vreo șase livre, și înclin să-i dau dreptate. Althea, nu știu ce
s-a petrecut între tine și căpitanul Kyle, dar încă mai sunt dator să
am grijă de sănătatea echipajului.
Ea îi privi fruntea încruntată și neliniștea din ochii negri și nu
văzu în toate astea decât o întrerupere.
– Nu mai fac parte din echipaj, se auzi spunând. Asta s-a întâmplat
între căpitanul Kyle și mine. Iar sănătatea unui simplu pasager nu e
treaba ta. Lasă-mă-n pace.
Împinse în ușă.
 – Atunci sănătatea fiicei lui Ephron Vestrit e treaba mea.
Îndrăznesc să-l numesc atât căpitanul meu, cât și prietenul meu.
Althea, uită-te la tine! Aș zice că nu te-ai mai pieptănat de câteva
zile. Și mai mulți oameni mi-au spus că, atunci când de văd pe
punte, rătăcești ca o fantomă, cu ochii la fel de goi ca golul dintre
stele.
Părea într-adevăr îngrijorat. Ei bine, poate era. Cele mai mărunte
lucruri puteau da peste cap un echipaj care suporta de prea mult
timp un căpitan prea sever. O femeie năucă, hoinărind pe punți,
putea fi pricina oricărui soi de gest pripit, necugetat. Totuși, în
privința asta ea nu putea face nimic.
– Năierii și superstițiile lor, spuse, în zeflemea, dar nu izbuti să-și
pună destulă forță în glas. Las-o baltă, Brashen. Mă simt perfect.
Împinse din nou ușa și, de data asta, el o lăsă să i-o închidă în nas.
Kyle habar n-are de vizita lui, se gândi Althea, gata să pună
prinsoare. Se instală din nou pe podea și închise ochii, afundându-se
în comuniunea cu corabia. Îl simți pe Brashen rămas pentru câteva
clipe în fața ușii, apoi grăbindu-se să se îndepărteze, să-și vadă de
treburile lui. Dar, în momentul acela, ea deja nu-i mai dădea nicio
atenție, studia apa care aluneca în jurul prorei sale în vreme ce
despica valurile, împinsă de vântul purificator.
Câteva zile mai târziu, Vivacia simți gustul valurilor de acasă,
recunoscu și curentul care o purta cu blândețe spre Golful
Negustorului și salută adăpostul oferit de apele lui liniștite. Când
Kyle porunci să fie lăsate la apă două bărci care să remorcheze
corabia către dană, Althea se dezmetici. Se ridică să se uite pe
hublou.
– Acasă! spuse, pentru sine, și: Tata!
O simți pe Vivacia răspunzându-i cu o vibrație încărcată de
speranțe.
 Plecă de lângă hublou și își deschise cufărul. Pe fundul lui își ținea
îmbrăcămintea pentru port, haine „decente“, pe care le purta pe
drumul dintre doc și casă. Căci, cu ani în urmă, și Althea, și tatăl său,
se hotărâseră să-i facă mamei ei pe plac. Când mergea prin oraș,
căpitanul Vestrit era întotdeauna strălucitor în pantalonii lui albaștri
și în haina de aceeași culoare, purtată peste o cămașă albă groasă,
grea, de dantelă. Așa se cuvenea. Era unul dintre Negustorii Vechi și
un căpitan de vază. Althea n-ar fi avut nimic împotriva unor
asemenea veșminte pentru ea însăși, însă mama ei insistase ca,
indiferent cum s-ar fi îmbrăcat la bordul corabiei, în port și în oraș să
poarte fustă. Dacă nu de altceva, măcar pentru a se deosebi de
servitoarele din Bingtown. Mama ei adăuga întotdeauna că,
privindu-i părul, pielea feței și mâinile, nimeni n-ar fi crezut-o o
doamnă și cu atât mai puțin fiica unei familii de Negustori Vechi.
Însă nu cicălelile mamei o convinseseră să o asculte, ci vorbele calme
ale tatălui ei:
– Nu-ți face corabia de rușine, îi șoptise.
Nu fusese nevoie de mai mult.
Așa că, în toiul agitației echipajului care o pregătea pe Vivacia
pentru odihna în port, Althea își aduse apă caldă din cazanul din
bucătărie și făcu o baie în cabina ei. Își îmbrăcă hainele pentru port:
jupon și fustă, bluză și vestă, un șal de dantelă și un ridicol fileu
dantelat care să-i țină părul strâns. În plus, mai avea și o pălărie
supărător împodobită cu pene. Când își strânse cordonul fustei și
șireturile vestei, își dădu seama că Brashen avusese dreptate. Hainele
atârnau pe ea ca zdrențele unei sperietori de ciori. Oglinda îi arătă
cearcănele negre de sub ochi și obraji aproape găunoși. Gri aidoma
penelor de porumbel și cu borduri albastre, hainele ei îi dădeau un
aer încă și mai bolnăvicios. I se împuținase și carnea de pe mâini,
oasele degetelor și ale încheieturilor i se conturau sub piele. În mod
bizar, asta n-o deranja. Își spuse că ar fi arătat la fel dacă ar fi postit și
s-ar fi izolat așa cum se cuvenea când voiai să te lași călăuzit de Sa.
Numai că pe ea o posedase spiritul corabiei înseși. Meritase.
Aproape că-i era recunoscătoare lui Kyle, fiindcă datorită lui fusese
cu putință. Aproape.
Ieși din cabina ei pe punte, clipind în lumina strălucitoare a după-
amiezii, reflectată de apa liniștită. Își ridică privirea către zidurile de
pe marginea portului. Bingtownul se întindea de-a lungul malului
aidoma mărfurilor viu colorate dintr-o piață. Mirosul țărmului o
potopi pe Althea. Docurile pentru vămuire erau ocupate, ca de
obicei. Toate corăbiile care soseau în port erau obligate să treacă mai
întâi pe acolo, pentru ca slujbașii Satrapului să vadă și să vămuiască
mărfurile în timp ce erau descărcate. Vivacia trebuia să-și aștepte
rândul;  după cum se părea, Auria era aproape gata de plecare.
Puteau trece în locul ei imediat ce îl elibera.
Instinctiv, Althea își căută casa din priviri. Putea să vadă un colț al
zidurilor sale albe; restul era ascuns de coroanele bogate ale
copacilor. Se încruntă pentru o clipă la vederea schimbărilor de pe
dealurile din jur, însă apoi și le scoase din minte. Uscatul și orașul o
interesau prea puțin. Nerăbdarea și teama pentru sănătatea tatălui ei
se amestecau cu o stranie dorință de a nu părăsi corabia. Exista o
barcă a căpitanului, care încă nu fusese coborâtă peste bord; era, prin
tradiție, cea cu care trebuia s-ajungă Althea la țărm. Nu o încânta
gândul c-o să-l revadă pe Kyle, iar faptul că trebuia să-mpartă cu el
barca îi plăcea cu atât mai puțin. Dar, cumva, neplăcerea nu mai
părea la fel de importantă cum ar fi fost cu o săptămână sau două în
urmă. Acum știa că n-are cum s-o despartă de Vivacia. Între ele două
era o legătură; corabia însăși n-avea să suporte să navigheze fără ea.
Kyle era ghimpele din viața ei, dar amenințările lui nu mai aveau
greutate. Odată ce avea să stea de vorbă cu el, tatăl ei avea să-
nțeleagă ce se întâmplase. Ceea ce spusese ea despre motivele care-l
împinseseră pe Kyle să se însoare cu Keffria avea să-l înfurie. Până și
ea însăși se cutremura când își amintea propriile cuvinte. Tatăl ei
avea să se mânie pe bună dreptate. Însă ea îl cunoștea prea bine ca să
se teamă că, după cele petrecute între ea și Vivacia, avea să le
despartă.
Se trezi pe puntea de la proră, aplecată cu mult în afară, către
bompres, ca să privească galionul. Ochii sculptați erau încă închiși,
dar asta n-avea importanță. Althea pătrunsese în visele ei.
– Să n-aluneci.
– N-ai de ce te teme, îi răspunse ea lui Brashen, fără să se-ntoarcă
spre el.
– De obicei nu. Dar, fiindcă ești atât de palidă, mi-e frică să n-
amețești și să cazi peste bord.
– Nu cad.
Althea nu-i aruncase nici măcar o privire. Ar fi vrut să plece. Când
vorbi din nou, cuvintele lui sunară mult mai formal.
– Domniță Althea, ai bagaje de dus pe țărm?
– Doar cufărul mic din cabina mea.
Înăuntru erau mătasea și micile daruri pentru familia ei. Le
împachetase cu câteva zile în urmă.
Brashen își drese glasul, stânjenit. Și nu plecă. Althea se întoarse
spre el cu o oarecare iritare.
– Ce e?
– Căpitanul mi-a poruncit să te-ajut. Oricum, e necesar ca să-ți iei
toate lucrurile din, ăă, cabina celui de-al doilea secund.
Brashen stătea cu spatele foarte drept, uitându-se peste umărul ei.
Althea îl văzu cu adevărat pentru prima oară după mai multe luni.
Cât îl costase decăderea de pe poziția primului secund până la cea
de simplu năier, doar ca să rămână pe corabie? Ea nu suportase
grosolănia cuvintelor lui Kyle decât o singură dată; dar pierduse
șirul numeroaselor dăți în care fie căpitanul, fie primul lui secund, îl
luaseră la rost pe Brashen. Și totuși era încă acolo, străduindu-se din
răsputeri să îndeplinească, ca un al doilea secund conștiincios, un
ordin neplăcut, de a cărui înțelepciune se îndoia.
– Fără-ndoială că-i face o mare plăcere să-ți dea ție însărcinarea
asta, spuse ea, mai mult pentru sine decât pentru el.
Brashen nu răspunse. Mușchii fălcilor i se încordară ceva mai tare,
dar își stăpâni limba. Nici măcar de acea dată nu voia să spună nimic
rău despre ordinele căpitanului. Nu putea fi scos dintr-ale lui.
– Numai cufărul mic, Brashen.
El trase aer în piept, de parcă l-ar fi apăsat greutatea unei ancore.
– Domniță Althea, mi s-a ordonat să-ți scot toate lucrurile din
cabina aia.
Ea își feri privirea. Se simți, brusc, groaznic de plictisită de
purtarea lui Kyle. Deocamdată n-avea decât să creadă că lucrurile
merg după capul lui; tatăl ei urma să pună curând totul la punct.
– Atunci îndeplinește ordinul, Brashen. N-o să-ți port pică.
El încremeni, ca trăsnit.
– Nu vrei să le împachetezi tu însăți?
Era atât de șocat încât uită să adauge „domniță Althea“.
Ea îl privi cu o umbră de zâmbet.
– Te-am văzut stivuind încărcătura. Sunt sigură c-o să faci totul cu
mare grijă.
Brashen mai rămase câteva clipe lângă ea, ca și cum ar fi sperat c-o
să se răzgândească. Althea nu-i mai dădu nicio atenție. Peste o
vreme îl auzi răsucindu-se pe călcâie și traversând puntea cu pași
ușori. Pe urmă reîncepu să studieze chipul Vivaciei. Își încleștă
mâinile de copastie și îi jură corabiei, cu înfocare, că n-o să renunțe la
ea niciodată.
– Barca te așteaptă, domniță Althea.
Tonul bărbatului dădea de înțeles că-i mai spusese același lucru,
probabil nu doar o singură dată. Își îndreptă spatele și-și întrerupse
în silă visarea.
– Vin, răspunse, fără vlagă, și-l urmă pe năier.
Călători către oraș în barca numită a căpitanului, cu fața spre Kyle,
dar așezată cât mai departe de el cu putință. Nimeni nu vorbi cu ea.
Nimeni nu scoase nicio vorbă, în afară de ordinele necesare. De mai
multe ori, îi surprinse pe marinarii de la vâsle aruncându-i priviri
stânjenite. Grig, întotdeauna cutezător, riscă făcându-i cu ochiul și
zâmbindu-i. Ea încercă să-i răspundă cu un surâs, dar avu impresia
că nu-și poate aduce aminte cum s-o facă. Imediat ce părăsise
corabia, păruse s-o cuprindă o împăcare deplină; un soi de intrare în
așteptare a sufletului, spre a vedea ce urmează să i se mai întâmple.
În cele câteva rânduri când întâlni ochii lui Kyle, expresia feței lui
o nedumeri. Prima oară i se păru aproape îngrozit. A doua oară îl
văzu adâncit în gânduri, dar cel mai tare o înfioră ultima privire cu
care-l surprinse învăluind-o. Pentru că dădu din cap către ea și îi
zâmbi drăgăstos și încurajator. La fel s-ar fi uitat la fiica lui, Malta,
dacă și-ar fi învățat foarte bine lecțiile. Althea își desprinse de el
propria privire lipsită de expresie și rămase cu ochii la apa liniștită a
Golfului Negustorului.
Barca mică, cu vâsle, se opri cu botul lângă un doc. Althea se lăsă
ajutată să urce pe uscat, de parcă ar fi fost schiloadă; fustele lungi,
șalurile și pălăriile erau atât de supărătoare încât îți stânjeneau
vederea. Ajunse pe chei și, pentru o clipă, Grig o enervă ținând-o de
mijloc ceva mai mult decât era nevoie. Se desprinse de mâna lui și îi
aruncă o privire, așteptându-se să vadă o sticlire poznașă în ochi.
Dar nu văzu decât o îngrijorare întețită o secundă mai târziu, când
un val de amețeală o făcu să se agațe de brațul lui.
– Nu trebuie decât să-mi regăsesc picioarele obișnuite cu mersul pe
uscat, se scuză, îndepărtându-se din nou de năier.
Kyle trimise vorbă înaintea lor, așa că îi aștepta o șaretă. Băiatul
costeliv care o conducea se ridică, lăsându-le lor bancheta de sub
copertină.
– N-aveți bagaje? croncăni el.
Althea se mulțumi să clatine din cap.
– N-avem, vizitiule. Du-ne la Casa Vestrit. E în Piața Negustorilor.
Băiatul pe jumătate dezbrăcat dădu din cap și întinse mâna, s-o
ajute să se cațere până la banchetă. Imediat ce ei i se alătură Kyle,
băiatul sări sprinten pe mica lui iapă, către care pocni din limbă.
Potcoavele ei de fier răsunară pe scândurile docului.
Când șareta părăsi cheiul, intrând pe străzile pietruite din
Bingtown, Althea rămase cu privirea drept înainte și nu încercă să
lege nicio conversație. Era destul de rău că trebuia să stea lângă Kyle.
N-avea de gând să se enerveze vorbind cu el. Forfota oamenilor și a
căruțelor, strigătele celor care se tocmeau, mirosurile ospătăriilor și
ceainăriilor cu fațadele spre stradă i se păreau bizar de îndepărtate.
Când ea și tatăl ei soseau în port, mama ei aștepta de obicei deja
acolo și le ieșea în întâmpinare. Plecau de pe doc pe jos, și mama ei
sporovăia tot timpul, povestindu-le ce se întâmplase în lipsa lor. Se
opreau adesea la una dintre ceainării, să mănânce chifle proaspete,
calde și dulci, și să bea ceai rece înainte de a-și continua agale
drumul către casă. Althea oftă.
– Althea? Te simți bine? îi tulbură Kyle gândurile.
– Atât de bine cât mă pot aștepta, mulțumesc, răspunse ea, bățoasă.
El se foi, apoi își drese glasul, de parcă s-ar fi pregătit să mai spună
ceva. O salvă băiatul, care opri calul în fața casei lor. Apăru lângă
caretă, în partea Altheei, oferindu-și mâna ca s-o ajute înainte de a
avea Kyle vreme să facă vreo mișcare. Ea îi surâse când coborî și
băiatul îi răspunse cu un zâmbet larg. O clipă mai târziu, ușa casei se
deschise brusc și Keffria ieși în fugă, strigând:
– O, Kyle, Kyle, mă bucur atât de mult c-ai sosit acasă! Totul e pur
și simplu groaznic!
Selden și Malta erau la un pas în urma ei când se repezi să-și
îmbrățișeze bărbatul. Un alt băiat îi urma, stângaci. Părea ciudat de
cunoscut; probabil un văr venit în vizită, sau cam așa ceva.
– Și eu mă bucur să te văd, Keffria, murmură Althea, cu sarcasm,
apoi se îndreptă spre ușă.
În vilă era umbră și răcoare. Ea se opri o clipă, așteptând cu
recunoștință să i se obișnuiască ochii. O femeie pe care n-o cunoștea
apăru cu un lighean cu apă aromată și cu un prosop și începu să-i
ureze bun venit în casă. Althea îi făcu semn să se îndepărteze.
– Nu, mulțumesc. Sunt Althea, locuiesc aici. Unde e tata? În salon?
Avu impresia că întrezărește în ochii femeii un scurt licăr
compătimitor.
– Au trecut multe zile de când nu s-a mai simțit destul de bine ca
să se bucure de șederea acolo, domniță Althea. E în dormitorul lui,
iar mama ta e tot acolo, cu el.
Pantofii Altheei răsunară zgomotos pe mozaicul podelei când
alergă pe coridor. Înainte de a ajunge la ușă, mama ei apăru în prag,
cu fruntea încrețită de îngrijorare.
– Ce se-ntâmplă? întrebă, apoi, când o recunoscu pe Althea, scoase
un strigăt de ușurare. O, te-ai întors! Și Kyle?
– E afară. Tata e tot bolnav? Au trecut câteva luni, eram sigură că...
– Tatăl tău e pe moarte, Althea, spuse Ronica.
Când se trase înapoi, șocată de brutala sinceritate a răspunsului,
văzu ochii obosiți ai mamei ei. Avea riduri care nu fuseseră acolo,
colțurile gurii căzute și o gârbovire a umerilor de care Althea nu-și
aducea aminte. Chiar și în timp ce propria ei inimă părea să se fi
oprit din pricina șocului, își dădu seama că mama ei nu vorbise cu
cruzime, ci cu disperare. Se grăbise să-i dea vestea, de parcă astfel ar
fi putut s-o scape de durerea unei lente înțelegeri a adevărului.
– O, mamă, spuse, apropiindu-se cu un pas, dar o scurtă fluturare
a mâinilor celeilalte femei o respinse.
Althea se opri imediat. Ronica Vestrit nu fusese niciodată dornică
de îmbrățișări înlăcrimate și nu plânsese pe umărul nimănui. Poate
că tristețea o gârbovise, dar nu se lăsase niciodată înfrântă.
– Du-te să-ți vezi tatăl, îi spuse fiicei sale. Întreabă de tine din oră-n
oră. Eu trebuie să vorbesc cu Kyle. Avem pregătiri de făcut și mă tem
că nu e prea mult timp. Du-te la el chiar acum! Du-te!
O bătu pe braț, scurt, de două ori, apoi trecu pe lângă ea în grabă.
Althea îi auzi pantofii lovind ritmic podeaua și foșnetul fustelor în
timp ce străbătea coridorul cu pași repezi. Aruncă o privire în urma
ei, apoi împinse ușa și trecu pragul dormitorului tatălui său.
Camera nu-i era familiară. Copil mic fiind, nu avusese voie să
intre. Când se întorcea tatăl ei din călătorii, își petreceau acolo
timpul împreună cu Ronica, iar ea nu putea suferi diminețile în care
nu i se îngăduia să le tulbure odihna. Pe urmă crescuse destul de
mare ca să-nțeleagă de ce prețuiau părinții ei timpul petrecut
împreună între patru ochi și se ferise cu bună știință să intre în
camera lor. Își aducea totuși aminte că e mare și luminoasă, cu
ferestre înalte, cu mobilier somptuos și exotic adus, ca și stofele, din
numeroase călătorii. Pe pereții albi erau evantaie din pene și măști
din scoici, tapiserii din mărgele și peisaje gravate în aramă. Căpătâiul
patului era sculptat în lemn de tec, iar iarna somiera groasă era
întotdeauna acoperită cu saltele umplute cu pene și cu blănuri. Vara
aveau vaze cu flori lângă pat și cearșafuri răcoroase, de bumbac, cu
parfum de trandafiri.
Ușa se deschisese către un interior întunecos. Uleiul de trandafir
dispăruse, înlocuit de aerul stătut din camera unui bolnav și de
mirosul înțepător al leacurilor. Ferestrele erau închise și draperiile
trase stăteau în calea luminii zilei. Althea înaintă nesigură, până
când i se obișnuiră ochii cu semiîntunericul.
– Tati? întrebă șovăitoare, cu ochii la patul pe care se zărea un
morman neclintit.
Nu primi niciun răspuns.
Se duse la o fereastră și împinse draperia grea de brocart, lăsând să
pătrundă lumina piezișă a după-amiezii. Un colț al fâșiei de lumină
căzu peste pat, dând la iveală o mână galbenă, descărnată, care se
odihnea pe cuverturi. O ducea cu gândul la ghearele arcuite, numai
piele și os, ale unei păsări moarte. Traversă încăperea către scaunul
de lângă pat și se așeză pe locul unde știa că stă de obicei Ronica. În
ciuda dragostei pe care i-o purta tatălui său, dezgustul o copleși
pentru o clipă când îi luă mâna moale într-a ei. O mână de pe care
dispăruseră mușchii și pielea bătucită. Se aplecă și-i privi fața.
– Tati? întrebă iarăși.
Era deja mort. Sau cel puțin așa crezu ea, după ce-i văzu pentru
prima oară chipul. Pe urmă auzi hârjâitul aerului tras în piept.
– Althea, șuieră el, cu vocea colcăindu-i de flegmă.
Pleoapele lipicioase se sforțară să i se salte. Privirea lui neagră,
tăioasă, dispăruse. Avea ochii adânciți în orbite și înroșiți, cu albul
galben. Îi trebuiră câteva clipe ca s-o găsească. Rămase cu ochii la ea,
și Althea se strădui cu disperare să-și alunge groaza de pe față.
– Tati, sunt acasă, îi vorbi, cu încântare prefăcută, de parcă asta ar
fi putut să schimbe ceva pentru el.
 Mâna lui Ephron zvâcni slab într-a ei, apoi ochii i se închiseră
iarăși.
– Mor, spuse, cu disperare și furie.
– Oh, tati, nu, o să-ți revii, o să...
– Taci!
Nu era decât o șoaptă, dar porunca venea atât de la căpitanul cât și
de la tatăl ei.
– Numai un singur lucru contează. Du-mă pe Vivacia! Trebuie să
mor pe puntea ei. Trebuie.
– Știu, răspunse ea.
Durerea care începuse să-i umple inima se domoli brusc. Nu era
timp pentru ea, nu atunci.
– O să pregătesc totul.
– Imediat! o preveni el.
Glasul îi gâlgâia, de parcă s-ar fi înecat. Un val de disperare se
revărsă peste Althea, dar se stăpâni.
– N-o să te dezamăgesc! îi promise. Mâna lui zvâcni din nou,
alunecând dintr-a ei. Plec chiar acum.
Se ridică, timp în care el păru să se sufoce, apoi izbuti să spună, cu
voce sugrumată:
– Althea!
Ea încremeni locului.
Ephron se sufocă iarăși, apoi respiră.
– Keffria și copiii ei. Nu sunt ca tine. Luă încă o gură de aer, cu
disperare. A trebuit să le asigur traiul. Am fost nevoit.
Încercă să mai scoată aer din el ca să vorbească, dar nu mai avu de
unde.
– Bineînțeles că ai făcut-o. Mulțumită ție, am dus-o bine cu toții.
Nu-ți face acum griji pentru asta. Totul o să fie bine. Îți făgăduiesc.
 Ieșise din cameră și ajunsese la jumătatea coridorului înainte de a-
și pricepe propriile cuvinte. De fapt, ce-i făgăduise? C-o să se asigure
că-și dă ultima suflare pe corabia vie al cărei căpitan fusese vreme
atât de îndelungată! Era o definiție stranie a binelui. Apoi știu, cu o
siguranță de nezdruncinat, că și pentru ea ar fi fost totul bine dacă ar
fi putut muri pe puntea Vivaciei când ar fi sosit vremea să plece
dintre cei vii. Își frecă fața, având senzația că tocmai se trezise. Avea
obrajii umezi. Plânsese. Nu e timp pentru asta, nu acum. N-avea
timp să sufere, n-avea timp să plângă.
Când ieși grăbită în lumina orbitoare a soarelui, dădu peste un
grup de oameni adunați grămadă. Clipi preț de câteva secunde și
descoperi brusc că acolo erau mama ei și Kyle și Keffria și copiii. Se
holbară la ea în tăcere. În primul moment, le răspunse cu aceeași
privire îndurerată.
– Mă duc să pregătesc corabia, le spuse apoi. Dați-mi o oră. Pe
urmă aduceți-l pe tata.
Kyle se încruntă, înnegurându-se, și păru gata să-nceapă să
vorbească, dar, înainte de a apuca el să deschidă gura, Ronica dădu
din cap și încuviință cu voce plată.
– Fă-o!
Glasul i se frânse, sugrumat, și Althea o privi străduindu-se să
continue, cu gâtul îngustat de gheara amărăciunii.
– Grăbește-te! izbuti până la urmă să adauge, și fiica ei dădu din
cap.
Se îndepărtă pe alee. În timpul care i-ar fi trebuit unui mesager s-
ajungă în oraș și să aducă o caretă pentru ea, putea ajunge pe jos
aproape până la corabie.
– Măcar trimite un servitor s-o însoțească! îl auzi pe Kyle
exclamând furios în urma ei, iar  Ronica răspunse cu voce mult mai
blândă:
 – Nu. Las-o să se ducă, las-o să se ducă. Acum nu e timp să ne
facem griji din pricina aparențelor. O știu. Vino, ajută-mă să
pregătesc o lectică pentru el.
Când ajunse pe chei, rochia Altheei era udă leoarcă de transpirație.
Blestemă soarta care o făcuse femeie, osândind-o să poarte astfel de
veșminte. O clipă mai târziu, îi mulțumi aceluiași Sa pe care îl
învinuise, fiindcă pe docurile vămii se eliberase un loc și Vivacia
tocmai era adusă acolo, înaintând încetul cu încetul. Althea o așteptă
cu nerăbdare, apoi își săltă fustele și sări de pe doc pe punte chiar în
timp ce corabia era amarată.
Gantry, primul secund al lui Kyle, stătea pe puntea proră, cu
mâinile în șold. Tresări la vederea ei. Luase parte de curând la un soi
de încăierare. Avea în lateralul feței o umflătură care începuse să se
învinețească. Althea își scoase asta din minte; era treaba secundului
să țină echipajul în frâu, iar prima zi a întoarcerii în port se puteau
ivi prilejuri de gâlceavă. Libertatea era atât de aproape, iar echipele
de lucrători de pe docuri și echipajele corăbiilor nu se înțelegeau
întotdeauna bine. Dar privirea lui încruntată părea îndreptată către
ea.
– Domniță Althea. Ce cauți aici?
Părea scandalizat.
În orice altă ocazie, Althea și-ar fi găsit timp să se simtă ofensată
de tonul lui. Însă acum răspunse simplu:
– Tata e pe moarte. Am venit să pregătesc primirea lui pe corabie.
Ostilitatea secundului nu dispăru, dar de data asta întrebă pe un
ton în care se simțea respectul:
– Ce dorești să se facă?
Ea își duse mâinile la tâmple. Ce se făcuse când murise bunicul ei?
Trecuse atât de mult timp, însă ea ar fi trebuit să știe toate lucrurile
astea. Răsuflă adânc, liniștindu-se, apoi se ghemui pe neașteptate, ca
să-și lipească palma de punte. Vivacia. Avea să se însuflețească atât
de curând.
– Trebuie să facem un cort pe punte. Acolo. Pânza de vele e foarte
bună, și așezați-l astfel încât să-l răcorească briza.
– Ce-i rău dacă-l ducem în cabina lui? întrebă Gantry.
– Nu așa se face, ripostă Althea, cu voce tăioasă. Trebuie să fie aici,
afară, pe punte, cu nimic între el și corabie. E nevoie de destul loc ca
să fie de față toată familia. Aduceți niște bănci de lemn pentru cei
care vor sta la priveghi.
– Am o corabie de descărcat, spuse brusc Gantry. O parte din
marfă se poate strica. Trebuie luată de aici. Cum o să facă echipajul
meu și asta, și un cort, și cum o să-și poată vedea de treabă pe o
punte plină de oameni?
Îi puse întrebarea în văzul întregului echipaj, care-l auzea foarte
bine. În tonul lui era ceva sfidător.
Althea se holbă la el, întrebându-se ce anume-l poseda,
îndemnându-l să se certe cu ea tocmai atunci. Nu-și dădea seama cât
de important era ceea ce i se cerea? Nu, probabil că nu. Se număra
printre oamenii aleși de Kyle; nu știa nimic despre însuflețirea unei
corăbii vii. De parcă tatăl ei i-ar fi stat alături, îi auzi vocea rostind
ordinul pe care i-l dădea întotdeauna lui Brashen în momente grele.
Își îndreptă spatele.
– Descurcă-te! îi porunci, scurt.
Cuprinse puntea cu privirea. Năierii își întrerupseseră treburile ca
să urmărească schimbul de cuvinte. Pe fețele unora citi compătimire
și înțelegere, pe ale altora doar interesul cu care e privită înfruntarea
dintre două voințe.
– Dacă nu ești în stare să faci față, pune-l pe Brashen să se ocupe!
Lui n-o să i se pară greu.
Althea îi întoarse spatele, apoi se uită din nou spre el.
 – De fapt, e cea mai bună soluție, adăugă ea. Pune-l pe Brashen să
se ocupe de instalarea Căpitanului Vestrit. E primul lui secund, așa
se și cuvine. Tu ai grijă să fie descărcată marfa căpitanului tău.
– La bord nu poate exista decât un singur căpitan, remarcă Gantry.
Se uita într-o parte, ca și cum n-ar fi vorbit cu ea, dar Althea
preferă să-i răspundă.
– Ai dreptate, năierule. Și, când la bord se află Căpitanul Vestrit,
într-adevăr nu există decât un singur căpitan. Mă-ndoiesc că vei găsi
aici, pe corabie, mulți oameni care să se-ndoiască de asta.
Își mută privirea de la el la dulgherul corabiei. Oricât de nesuferit
i-ar fi fost ei în acea clipă, față de tatăl ei omul ăla dăduse
întotdeauna dovadă de o loialitate absolută. Îi întâlni ochii și i se
adresă:
– Ajută-l pe Brashen, oricum o să ți-o ceară! Grăbiți-vă! Tata va sosi
curând. Dacă asta e ultima oară când pune piciorul pe punte, vreau
să găsească pe Vivacia cea mai deplină ordine și echipajul văzându-și
de treburi!
Acea rugăminte simplă era tot ce trebuia. Pe fața dulgherului se
citi brusc înțelegerea, iar privirea pe care o aruncă spre restul
echipajului îi ajută pe toți năierii să înțeleagă. Era adevărat și era
urgent. Omul sub comanda căruia serviseră, unii mai bine de
douăzeci de ani, venea acolo să moară. Se lăudase adesea că are cel
mai bun echipaj, ales pe sprânceană, din toate cele care plecau pe
mare din Bingtown; Sa știa că-i plătea mai bine decât ar fi fost plătiți
pe orice altă corabie.
– O să-l găsesc pe Brashen! îi făgădui dulgherul, și se îndepărtă cu
pași mari, hotărâți.
Gantry trase aer în piept, de parcă ar fi vrut să-l cheme înapoi. În
schimb, după numai o clipă de șovăire, reîncepu să-și latre poruncile
pentru descărcarea mărfii. Se răsuci doar atât cât era nevoie ca să nu
privească direct spre Althea. N-avea de gând să-i mai dea nicio
atenție. Ea se înfurie din reflex, înainte de a-și aduce aminte că n-
avea timp pentru mărunta lui insolență. Tatăl ei era pe moarte.
Se duse la velar, să-i ceară o bucată de pânză curată. Când se
întoarse pe punte, Brashen vorbea cu dulgherul. Gesticula, arătând
către catarge, în timp ce hotărau cum să agațe pânza. Când își
îndreptă privirea spre ea, Althea văzu deasupra ochiului său stâng o
umflătură. Prin urmare, cu el se încăierase secundul. Ei bine,
indiferent despre ce-ar fi fost vorba, se rezolvase în modul obișnuit.
Ea una nu mai avea mare lucru de făcut în afară de a sta și de a
privi. Îi încredințase lui Brashen comanda, iar el o primise. De la
tatăl ei învățase un lucru: odată ce ai pus pe cineva să răspundă de
ceva, nu stai pe capul lui în vreme ce își îndeplinește însărcinarea. Și
nu voia nici să bombăne Gantry că ea stă cu mâinile-n sân și alții se-
mpiedică de ea. Și, neavând unde altundeva să se retragă cu
eleganță, se duse în cabina ei.
Încăperea fusese golită, nu mai rămăsese decât tabloul Vivaciei. La
vederea rafturilor goale, aproape că i se frânse inima. Toate lucrurile
ei fuseseră înghesuite, în ordine, în câteva lăzi deschise, încă aflate
acolo. Pe podea erau scânduri, cuie și un ciocan. Asta era așadar
treaba din care fusese întrerupt Brashen. Se așeză pe salteaua groasă
a patului, cu ochii la lăzi. O creatură harnică din interiorul ei voia să
se ghemuiască și să bată în cuie toate scândurile. Dorința de a sfida o
îndemna să-și despacheteze lucrurile și să le pună la locurile lor.
Prinsă între cele două imbolduri, rămase o vreme nemișcată.
Pe urmă, șocant de brusc, durerea o strangulă. Suspinele nu
puteau urca spre buze, nu putea nici măcar să respire, atât de tare i
se îngustase gâtul. Nevoia de a plânge era o durere cumplită, a cărei
gheară o sufoca în adevăratul sens al cuvântului. Stătea pe pat cu
gura deschisă, gâtuită. Când izbuti în sfârșit să-și umple plămânii cu
aer, nu putu decât să scâncească. Lacrimile prinseră să-i șiroiască pe
față, și nici măcar n-avea batistă, n-avea nimic altceva decât mânecile
și fusta, și ce soi de om înfiorător de lipsit de inimă era ea, dacă într-
un asemenea moment se gândea la o batistă? Își prinse capul în
mâinii și, în cele din urmă, își îngădui să plângă pur și simplu.

Se puseră în mișcare, croncănind și bodogănind unii către alții ca

un cârd de găini. Wintrow se văzu silit să se țină după ei. Nu știa ce
altceva să facă. Se afla deja de trei zile în Bingtown și încă n-avea idee
de ce-l chemaseră acasă. Bunicul lui era pe moarte; asta o știa, firește,
dar nu-și dădea seama ce se așteptau să facă el în privința asta, sau
măcar cum se așteptau să se poarte.
În pragul morții, bătrânul era chiar mai intimidant decât în timpul
vieții. Când fusese doar un băiețel, pe Wintrow îl speriase forța pură
izvorâtă din vitalitatea bărbatului. Acum îl înspăimânta întunecimea
morții apropiate și de neocolit, care se revărsa din el, umplând
camera cu neguri. Pe drumul către casă, în Wintrow crescuse
hotărârea nezdruncinată de a încerca să-și cunoască bunicul înainte
de moartea acestuia. Numai că era prea târziu. În acele ultime
săptămâni, Ephron Vestrit își folosise toate puterile rămase numai ca
să se agațe de viață. Rezistase cu înverșunare, respirație după
respirație, și nu de dragul prezenței nepotului. Nu. Nu așteptase
decât întoarcerea corabiei sale.
Oricum, Wintrow nu petrecuse mult timp alături de bunicul său.
Când sosise, mama lui abia se îndurase să-i lase un prea scurt răgaz
în care să-și spele fața și mâinile de praful călătoriei înainte de a-l
conduce înăuntru și de a-l prezenta. Năucit după călătoria pe mare și
după ce fusese hurducat pe străzile încinse și ticsite de oameni ale
orașului, își dăduse cu greu seama că femeia scundă, cu păr negru,
era mama către care își ridicase cândva privirile. Camera în care-l
grăbise să intre avea draperiile trase, ca stavilă în calea arșiței și a
luminii. Înăuntru era o femeie, așezată pe scaun, lângă un pat. Aerul
era stătut, cu miros acru, și el nu izbutise decât să stea neclintit când
femeia se ridicase și îl îmbrățișase. Îl prinsese de braț imediat ce îi
dăduse drumul mama lui și îl trăsese către căpătâiul patului.
– Ephron, șoptise ea. Ephron, a sosit Wintrow.
În pat, o siluetă se mișcase și tușise, apoi murmurase ceva, părând
să spună că înțelesese. Băiatul rămăsese locului, cu încheietura
mâinii încătușată în strânsoarea bunicii sale, și spuse, cu întârziere:
– Te salut, bunicule. Am venit în vizită acasă.
Dacă bătrânul îl auzise, nu se ostenise să-i răspundă. După o
vreme, tușise din nou și întrebase, cu voce răgușită:
– Corabia?
– Nu. Nu încă, răspunsese bunica lui, cu blândețe.
Mai stătuseră așa o vreme. Pe urmă, când bolnavul nu mai făcuse
nicio mișcare și nu le mai dăduse nicio atenție, vorbise din nou
bunica lui:
– Wintrow, cred că acum vrea să se odihnească. O să trimit după
tine mai târziu, când o să se simtă ceva mai bine.
Momentul acela nu sosise. Acum se întorsese tatăl lui și nu părea
să fie interesat decât de veștile despre apropiata moarte a bunicului.
Lui Wintrow îi aruncase o privire peste umărul mamei lui, în vreme
ce o îmbrățișa. Făcuse ochii mari pentru o clipă și dăduse din cap
către fiul lui mai mare, însă Keffria începuse imediat să-și reverse
torentul de vești proaste, cu toate complicațiile lor. Wintrow stătuse
deoparte, ca un străin, când mai întâi sora lui, Malta, și apoi fratele
lui, Selden, își întâmpinaseră tatăl cu câte o îmbrățișare. Keffria își
întrerupsese în sfârșit văicărelile, iar el înaintase, ca să facă o
plecăciune înainte de a strânge mâna tatălui său.
 – Aha! Fiul meu, preotul, spuse Kyle, în loc de salut, și Wintrow
nu putu să-și dea seama dacă vorbele lui nu avuseseră o tentă
batjocoritoare.
Ceea ce urmă nu-l surprinse:
– Sora ta mai mică e mai înaltă decât tine, continuă Kyle. Și de ce
porți robă, ca o femeie?
– Kyle! îl dojeni mama lui, care însă îi întoarse lui Wintrow spatele
fără să aștepte vreun răspuns.
După plecarea mătușii sale, băiatul intră în casă în urma celorlalți.
Părinții și bunica lui se întrebau deja cum e cel mai bine să-l ducă pe
Ephron pe corabie, ce să ia cu ei atunci și ce s-aducă mai târziu.
Copiii, Malta și Selden, se țineau după ei, punându-i zadarnic
mamei lor un șir de întrebări, iar bunica lor le șuiera un „Șșșt!“ după
altul. Wintrow încheia coloana, având senzația că nu e nici bărbat,
nici copil și că nu face parte din acel carnaval al sentimentelor. Pe
drumul către casă înțelesese că nu știe la ce să se aștepte. Iar senzația
asta se întețise după sosire. În prima zi, vorbise mai ales cu mama
lui, adică ea fie remarcase, exclamând, cât de firav e, fie depănase
amintiri dragi, începute cu nelipsita formulă:
– Cred că tu nu ții minte asta, dar...
Malta, cândva atât de apropiată de el încât părea umbra lui, îi lua
acum în nume de rău întoarcerea acasă și pretindea pentru sine toată
atenția mamei lor. Nu vorbea cu el, ci despre el: când n-o auzea
Keffria, făcea observații usturătoare, lăsând impresia că li se
adresează servitorilor sau lui Selden. Faptul că, la doisprezece ani,
era mai înaltă decât el și semăna mai mult a femeie decât semăna el a
bărbat nu-l ajuta cu nimic. Nimeni n-ar fi bănuit că, dintre ei doi, el e
cel mai mare. Cu foarte puțin mai mult decât un bebeluș la plecarea
lui, Selden nu-i dădea atenție, tratându-l ca pe o rudă venită în
vizită, una pe care nu merita să te străduiești s-o cunoști, fiindcă
oricum avea să plece cât de curând. Wintrow spera cu ardoare că
Selden nu se înșală. Știa că e nedemn să aștepte cu nerăbdare să-i
moară bunicul și să se termine totul, ca să se poată întoarce la
mănăstire și la viața lui, dar mai știa și că renegarea gândului la asta
e un alt soi de minciună.
Se opriră cu toții, îngrămădindu-se în fața ușii muribundului.
Acolo își coborâră vocile, ca și cum și-ar fi împărtășit secrete și de
parcă niciun cuvânt despre moartea lui n-ar fi trebuit rostit cu glas
tare. În ochii lui Wintrow, purtarea lor n-avea sens. Fără nicio
îndoială, bătrânul jinduia să moară. Se sili să fie atent la discuție.
– Cred că e cel mai bine să nu scoți nicio vorbă despre nimic din
toate astea, îi spunea lui Kyle bunica lui Wintrow.
Stătea cu palma pe mânerul ușii, dar nu-l răsucea. Aproape că
părea să-l oprească să intre în cameră. Judecând după fruntea lui
încruntată, Kyle Haven nu era câtuși de puțin de acord cu soacra lui.
Iar mama lui Wintrow se ținea de brațul bărbatului ei, uitându-se
rugătoare în sus, la el, și dând din cap ca o jucărie.
– Asta n-ar face altceva decât să-l tulbure, se amestecă ea.
– Și fără folos, continuă bunica, de parcă gândul Keffriei ar fi trecut
și prin capul său. Am avut nevoie de câteva săptămâni ca să-l
conving să vadă lucrurile la fel ca noi. A fost de acord, dar în silă.
Acum orice plângere ar redeschide discuția. Iar când e obosit și are
dureri poate fi surprinzător de încăpățânat.
Tăcu, și amândouă femeile se uitară la tatăl lui ca și cum i-ar fi
poruncit să nu le contrazică. În cele din urmă, el cedă, răspunzând
cu acreală:
– N-o să aduc vorba imediat. S-ajungem mai întâi pe corabie. E cel
mai important lucru.
– Exact, încuviință bunica Vestrit, și deschise în sfârșit ușa.
 Intrară. Dar, când Malta și Selden încercară să-l urmeze, ea se
grăbi să le taie calea.
– Voi, copii, fugiți la Nana și puneți-o să vă împacheteze haine de
schimb. Malta, tu dă o fugă și la bucătăreasă și spune-i să
pregătească un coș cu mâncare pe care să-l luăm cu noi și să aibă
grijă să ne trimită pe corabie altele, la fiecare masă.
Se uită la Wintrow și amuți, de parcă pe moment n-ar fi avut idee
ce e de făcut cu el. Pe urmă îi vorbi dând scurt din cap:
– Și tu ai nevoie de haine de schimb. O să locuim la bordul corabiei
până când... Oh, cerule!
Culoarea îi pieri brusc din obraji. I-i inundă paloarea înțelegerii.
Wintrow mai văzuse privirea aceea. Îi însoțise de multe ori pe
vindecători acolo unde erau chemați, și adesea ierburile, întăritoarele
și atingerile lor nu-i puteau ajuta pe muribunzi. Când se întâmpla
asta, ceea ce putea face pentru supraviețuitorii îndurerați conta cel
mai mult. Mâinile bunicii lui se înălțară, ca niște gheare, să se
încleșteze de gulerul rochiei, iar gura i se schimonosi, ca și cum ar fi
fost chinuită de durere. Wintrow se simți inundat de o milă sinceră
pentru femeia din fața lui.
– Oh, bunico! oftă el, întinzând brațele către ea.
Dar, când înaintă ca s-o îmbrățișeze și, cu o atingere, să-i absoarbă
o parte din amărăciune, ea se trase înapoi. Îl bătu ușor pe brațe,
respingându-l.
– Nu, nu, mă simt bine, dragul meu. N-o lăsa pe bunica să te
întristeze. Du-te să-ți iei lucrurile, ca să fii gata de plecare odată cu
noi.
Apoi îi închise ușa în nas. Ușa pe care el o privi o vreme neclintit,
nevenindu-i să creadă cele întâmplate. Când se îndepărtă de ea,
descoperi că Malta și Selden se uitau la el.
– Ah! spuse, cu voce plată.
 Apoi, cu o disperare pe care el însuși nu și-o înțelese, încercă să
găsească, la sora și fratele lui, sentimentele firești pentru legătura lor
de rudenie. Le întâlni privirile.
– Bunicul nostru moare, spuse, solemn.
– Asta a făcut toată vara, răspunse Malta, cu dispreț.
Clătină din cap, condamnând prostia lui Wintrow, apoi nu-l mai
consideră demn de atenția ei și îi întoarse spatele.
– Haide, Selden. O s-o rog pe Nana să-ți împacheteze lucrurile.
Fără să arunce vreo privire înapoi, se îndepărtă împreună cu
băiețelul, lăsându-l pe Wintrow singur.
Pentru o scurtă vreme, el încercă să se convingă că nu se simte
rănit. Părinții lui nu-i trântiseră ușa în nas fiindcă îl subestimau, iar
sora lui era sub povara suferinței. Pe urmă recunoscu că se minte
singur și-și primi sentimentele cu brațele deschise, înțelegându-le.
Mama și bunica lui erau preocupate. Atât tatăl cât și sora lui
încercaseră dinadins să-l rănească, iar el le îngăduise s-o facă. Dar
toate acele lucruri se întâmplaseră, iar sentimentele pe care le trăia
nu erau greșeli și nu trebuiau înlăturate. Nu putea să le nege, nici nu
era nevoie să-ncerce să le schimbe. „Acceptă și maturizează-te“, își
reaminti, și își simți durerea domolindu-se. Apoi se duse să-și
împacheteze un schimb de haine.

Brashen se uită îndelung în jos, la Althea, nevenindu-i să-și creadă

ochilor. Era ultimul lucru de care-avea nevoie în ziua aia, își spuse,
prostește, apoi se agăță de furia acelui gând ca să nu lase panica să-i
pătrundă în minte. Închise ușa, apoi îngenunche pe podea, lângă
Althea. Intrase în cabină după ce ea refuzase să răspundă la bătăile
lui în ușă, mai întâi ușoare, apoi zgomotoase. Când împinsese ușa
descuiată și dăduse buzna înăuntru cu pași mari, se pregătise să țină
piept unei revărsări de foc și pară din partea ei. Însă o găsise răsfirată
pe podeaua cabinei, arătând exact la fel ca o eroină leșinată dintr-un
spectacol de teatru de duzină. Numai că, în loc să fi căzut cu grație,
cu obrazul sprijinit pe mâini, zăcea cu degetele aproape încleștate de
punte, de parcă ar fi vrut să și le înfigă în ea.
Respira. Brashen șovăi, apoi o scutură cu delicatețe de un umăr.
– Domniță, începu să spună, cu blândețe, apoi adăugă, iritat:
Althea! Trezește-te!
Ea gemu ușor, dar nu se mișcă. Brashen o învălui într-o privire
pătrunzătoare. Ar fi trebuit să strige după doctorul corabiei, numai
că era de aceeași părere cu ea când era vorba de agitația inutilă. Sau
cel puțin de aceeași părere cu vechea Althea. Leșinul și căderea pe
punte îi stăteau în fire la fel de puțin ca lâncezirea în cabină pe
timpul lungului drum de întoarcere acasă. Nu-i plăceau nici paloarea
ei, nici fața ei suptă. Își roti privirea prin cabina golită, apoi o săltă în
brațe și o așeză pe salteaua goală a patului îngust.
– Althea? repetă apoi și, de data asta, pleoapele ei zvâcniră și se
deschiseră.
– Când îți umple vântul pânzele, poți tăia apa cum taie un cuțit
încins untul, îi spuse lui Brashen, cu un zâmbet blând.
Țintui ochii lui cu o privire pierdută, transfigurată. El se simți gata
să-i răspundă tot cu un zâmbet, atras în strania intimitate a
moliciunii vorbelor ei. Dar se controlă.
– Ai leșinat? o întrebă, fără ocolișuri.
Privirea ei deveni brusc prudentă.
– Nu... nu, nu tocmai. Pur și simplu n-am mai putut sta în
picioare...
Se ridică, lăsând cuvintele să i se stingă. Făcu un pas clătinându-se,
dar, în clipa când îi oferi el brațul, își regăsi echilibrul sprijinindu-se
de un perete la care se holbă de parcă ar fi fost un peisaj fără cusur.
– Ai pregătit locul pentru el? întrebă, cu voce răgușită.
 Brashen dădu din cap. Ea făcu același gest, la unison cu el, iar el își
adună curajul și spuse:
– Althea, jelesc alături de tine. Pentru mine a fost foarte important.
– Încă n-a murit! se răsti ea.
Își trecu mâinile peste față, săltându-și părul din ochi. Apoi, ca și
cum astfel și-ar fi refăcut înfățișarea răvășită, trecu pe lângă el
maiestuoasă și ieși din cabină. Brashen o urmă o clipă mai târziu.
Tipic pentru Althea. În mintea ei n-avea loc ideea că, în afară de ea,
mai există cu adevărat și altcineva. Trecuse peste durerea lui pentru
ceea ce se întâmpla, ca și cum cuvintele lui Brashen n-ar fi fost decât
pură curtoazie. Se întrebă dacă ea se gândise vreodată ce însemna
tatăl ei pentru el sau pentru ceilalți oameni din echipaj. Ephron
Vestrit era deopotrivă generos și corect, ca om și ca proprietar și
căpitan de corabie din Bingtown. Se întrebă dacă Althea are idee cât
de rar se întâmplă să-i pese cu adevărat unui căpitan de bunăstarea
echipajului său. Nu. Bineînțeles că nu putea avea. Nu navigase
niciodată la bordul unei corăbii unde rațiile însemnau doar pâine cu
gărgărițe și carne de porc sărată, aproape otrăvitoare. Nu văzuse
niciodată un om aproape ucis în bătaie de pumnii secundului, doar
fiindcă nu se mișcase destul de repede când primise un ordin. Era
adevărat că nici căpitanul Vestrit nu tolera trândăvia nimănui, dar se
mulțumea să scape de puturos în următorul port în care intra; nu era
niciodată brutal. Și își cunoștea oamenii. Când avea nevoie de un
echipaj, nu aduna pe oricine se întâmpla să-și piardă vremea pe
docuri, năierii lui erau oameni pe care-i învățase el însuși să
navigheze, pe care-i pusese la încercare și pe care-i cunoștea până-n
adâncul sufletului.
Și oamenii aceia își cunoscuseră bine căpitanul și crezuseră în el.
Brashen știa câțiva care refuzaseră poziții mai sus-puse pe alte
corăbii, numai ca să rămână cu Vestrit. După cum se considera în
Bingtown, unii erau prea bătrâni ca să mai muncească pe punte, dar
Ephron îi păstrase pentru experiența dobândită de-a lungul anilor și
alesese cu grijă năieri tineri și puternici care să le stea alături și să-
nvețe de la ei. Le încredințase corabia, iar ei îi încredințaseră viitorul
lor. Acum, când Vivacia urma să devină a ei, Brashen spera până la
Sa că Althea va avea destule principii și destulă minte ca să-i
păstreze și să-i trateze corect. Vivacia era singura casă a multora
dintre cei mai vârstnici.
Brashen se număra printre ei.
 6

ÎNSUFLEȚIREA VIVACIEI

Î
l aduseră pe corabie cu o lectică. Asta frânse inima lui Brashen,
și simți pe neașteptate în ochi arsura lacrimilor. În clipa când
zări trupul vlăguit de sub cearșaful de in, înțelese întregul
adevăr. Căpitanul lui se întorcea la bord ca să moară. Tainica lui
speranță că Ephron Vestrit nu e cu adevărat chiar atât de bolnav, că
aerul mării și puntea propriei corăbii îi vor reda puterile cumva, într-
un mod miraculos, nu era decât un vis prostesc, de copil.
Se retrase, respectuos, când Kyle veni să-i supravegheze pe
oamenii care-i aduceau socrul la bord, urcând pe schelă. Îi lăsară
lectica sub umbrarul improvizat de el din pânză de vele. Palidă de
parcă ar fi fost sculptată din fildeș, Althea stătea acolo, în picioare,
pregătită să-i întâmpine. Familia îl urmă ca o oaie rătăcită, pentru a
se așeza în jurul lecticii cum se așază oaspeții în jurul unei mese
încărcate. Soția lui și fiica mai vârstnică păreau, amândouă, cuprinse
de panică și distruse. Copiii, chiar și băiatul mai mare, păreau în
primul rând năuciți. Kyle stătea în picioare, în spatele tuturor, cu o
privire dezaprobatoare, de parcă s-ar fi uitat la o velă prost reparată
sau la o încărcătură prost stivuită. După câteva minute, Althea păru
să-și iasă din amorțeală. Plecă în tăcere și se întoarse cu un pahar cu
apă și cu o cană. Îngenunche pe punte, lângă tatăl ei, și îi dădu să
bea.
Brashen îl văzu pentru prima oară mișcându-se când Ephron
întoarse capul și izbuti să ia o înghițitură de apă. Apoi, cu o mișcare
vagă a unei mâini scheletice, le reaminti că trebuie ridicat din
așternut și așezat direct pe puntea corabiei. Brashen se surprinse
apropiindu-se la vederea gestului, exact așa cum sărea întotdeauna
să îndeplinească ordinele căpitanului. Înainte de a îngenunchea
lângă așternutul lui Ephron, fu, pentru o scurtă clipă, conștient că
fruntea lui Kyle se încruntase.
– Dacă-mi e îngăduit, domnule, spuse, cu blândețe și așteptă o
jumătate de înclinare a capului ca semn că fusese recunoscut și că i
se îngăduia.
Althea apăru brusc alături, trecându-și brațele pe sub picioarele
osoase ale tatălui ei, pe când Brashen sălta cea mai mare parte a
greutății bătrânului. Dar nu cântărea mare lucru și nici măcar nu era
chiar atât de bătrân, își reaminti Brashen când lăsă ușor trupul
vlăguit pe scândurile punții. În loc să se-ncrunte pentru că lemnul
era atât de tare, căpitanul oftă de parcă o mare durere i s-ar fi
domolit pe neașteptate. Ochii i se deschiseră brusc și o găsiră pe
Althea. O urmă a vechii lor scânteieri era acolo când îi ordonă, cu
voce înceată:
– Althea. Țărușul galionului.
Pentru o clipă, ea făcu ochii mari, cuprinsă de un soi de groază.
Apoi își îndreptă spatele și se ridică în picioare, supusă. În jurul gurii
i se conturară linii albe, adâncite, când plecă de lângă tatăl ei.
Brashen începu să se retragă, instinctiv. Căpitanul Vestrit n-ar fi cerut
țărușul galionului dacă nu și-ar fi simțit moartea foarte aproape. Era
momentul să rămână doar cu familia lui. Dar, când se trăgea înapoi,
își simți încheietura mâinii prinsă într-o strânsoare surprinzător de
puternică. Degetele lungi ale căpitanului i se înfipseră în carnea
brațului și-l traseră înapoi, mai aproape. Din el izvora, puternic,
mirosul morții, dar Brashen nici măcar nu tresări când își lăsă capul
în jos, ca să-i prindă toate cuvintele:
– Însoțește-o, fiule. O să aibă nevoie de ajutorul tău. Rămâi alături
de ea cât trece prin această încercare.
Vocea căpitanului Vestrit era o șoaptă răgușită. Brashen dădu din
cap, în semn că înțelesese, și el îi eliberă mâna. Dar, când tânărul se
lăsă pe călcâie, pregătindu-se să se ridice, muribundul reîncepu să
vorbească.
– Ai fost un năier bun, Brashen.
Acum rostea cuvintele clar și surprinzător de tare, ca și cum ar fi
vrut să nu-l audă doar familia, ci toată lumea de pe corabie. Trase aer
în piept:
– N-am motive să mă plâng nici de tine, nici de munca ta.
O altă respirație.
– Dacă aș putea trăi ca să navighez din nou, te-aș alege ca prim
secund.
La ultimele cuvinte, vocea îl trădă, hârâind. Își desprinse brusc
privirea de fața lui Brashen, îndreptându-și-o exact către locul unde
stătea Kyle, încruntat amenințător. Se strădui din greu și izbuti să
respire din nou, șuierând.
– Dar n-o să mai navighez niciodată. Vivacia n-o să mai fie nicicând
din nou a mea.
Buzele i se învinețiră. Nu mai putea să respire, oricât s-ar fi
străduit. Își strânse pumnul și făcu pe neașteptate un gest violent, de
neînțeles pentru oricine altcineva. Însă Brashen sări în picioare și
fugi s-o găsească pe Althea și s-o trimită cât mai repede înapoi, la
tatăl ei.
 Secretul țărușului galionului nu era cunoscut de prea multă lume.
Ephron i-l dezvăluise lui Brashen la scurtă vreme după ce-l făcuse
primul său secund. În cascada de păr buclat al galionului se afla o
închizătoare și, odată ce o deschideai, puteai scoate un țăruș lung și
neted, din același lemn cenușiu, lucios ca mătasea, ca și statuia. Nu
era neapărat necesar, dar se credea că, dacă un muribund îl strângea
în mână în clipa când își dădea ultima suflare, îi oferea corabiei o
mai mare parte din înțelepciunea și din spiritul lui. Ephron i-l
arătase lui Brashen și îi arătase și cum lucra, pentru ca tânărul să i-l
aducă dacă era doborât de un dezastru abătut asupra corabiei. Era o
datorie pe care Brashen se ruga cu ardoare să nu fie nevoit să o facă
niciodată.
O găsi pe Althea atârnată de bompres cu capul în jos, străduindu-
se să scoată țărușul din locașul lui. Fără niciun cuvânt, veni lângă ea,
o prinse de șolduri și o coborî mai jos, ca să-i fie mai ușor s-apuce
țărușul.
– Mulțumesc, mormăi ea, scoțându-l.
El o ridică fără efort și o așeză din nou cu picioarele pe punte.
Althea alergă spre tatăl ei, strângând cu putere în pumn prețiosul
țăruș. Brashen o urmă, rămânând cu un pas în spatele ei.
Nu ajunseră nicidecum prea curând. Moartea lui Ephron Vestrit
nu avea să fie ușoară. În loc să închidă ochii și să se stingă împăcat,
se lupta așa cum se luptase toată viața cu tot ce i se pusese împotrivă.
Althea îi întinse țărușul și el îl strânse de parcă asta l-ar fi putut
salva.
– Mă-nec, spuse, cu voce sugrumată. Mă-nec pe o punte uscată.
O vreme, strania scenă rămase neschimbată. Althea și tatăl ei
strângeau țărușul de câte un capăt. Pe fața ei răvășită, lacrimile
șiroiau în voie. Părul îi atârna ciufulit în jurul feței, lipindu-i-se de
obrajii uzi. Cu ochii larg deschiși, se uita, concentrată și iubitoare, în
adâncurile ochilor negri ai tatălui său, care păreau imaginea în
oglindă a ochilor ei. Știa că nu poate face nimic pentru el, dar stătea
acolo, neclintită.
Mâna liberă a lui Ephron se târa pe punte, parcă încercând să
găsească, pe scândurile netede, lustruite, ceva de care să se-agațe.
Izbuti să ia încă o gură de aer, sufocându-se și bolborosind. În
colțurile buzelor începea să i se adune o spumă sângerie. Ceilalți
membri ai familiei se îngrămădiră în jurul celor doi. Prea îndurerată
ca să  scoată vreun cuvânt, sora mai mare se ținea strâns de mama ei,
care însă vorbea cu glas scăzut în părul ei, îmbrățișând-o. Fetița
plângea, pradă unui soi de groază, cu degetele încleștate de năucitul
ei frate mai mic. Băiatul mai mare era mai în spate, la distanță de
familie, cu fața palidă și încordată, ca și cum ar fi fost chinuit de
durere. Kyle stătea țeapăn, cu brațele încrucișate la piept, la
picioarele muribundului. Brashen n-avea idee ce se ascundea în
spatele trăsăturilor lui neclintite. Se formase și un al doilea cerc, la o
distanță respectuoasă, în afara copertinei. Cu fețe încremenite și cu
pălăriile în mâini, echipajul se adunase să fie martor la trecerea
căpitanului său în neființă.
– Althea! strigă, pe neașteptate, soția căpitanului către fiica ei. În
același timp, își împinse fiica mai mare înainte, către tatăl lor.
Trebuie, îi spuse cu voce joasă, bizară. Știi că trebuie.
În glasul ei se simțea un soi de hotărâre stranie, ca și cum și-ar fi
impus să ducă la bun sfârșit o însărcinare foarte neplăcută. În
privirea fiicei mai mari – Keffria, așa se numea – păreau să se
amestece rușinea și sfidarea. Căzu brusc în genunchi, alături de sora
ei. Întinse o mână palidă, tremurândă. Brashen crezu că vrea să-și
atingă tatăl. Însă ea și-o încleștă hotărâtă de țăruș, între mâna Altheei
și a tatălui lor. Chiar în timp ce, punând mâna pe țăruș, mai sus de a
surorii ei mai mici, Keffria revendica, fără dubiu, corabia pentru sine,
vorbele mamei sale îi confirmară pretenția:
– Althea! Dă drumul țărușului! Corabia e a surorii tale, e dreptul
ei, ca primă născută. Și asta e vrerea tatălui vostru.
Spusese totul cu voce tremurătoare, dar foarte clar.
Nevenindu-i să creadă ce se întâmpla, Althea își ridică ochii,
măturând cu privirea brațul  Keffriei, de la mâna de pe țăruș până la
față.
– Keffria? întrebă, nedumerită. Nu se poate să vrei într-adevăr asta!
Pe chipul surorii mai vârstnice se răspândi nesiguranța. Se uită la
mama ei.
– Vrea! declară Ronica, aproape cu sălbăticie. Așa trebuie să fie,
Althea! Trebuie, pentru binele nostru, al tuturor.
– Tati? întrebă Althea, cu voce spartă.
Ochii negri ai căpitanului nu se desprinseseră de fața ei nicio clipă.
Gura lui se deschise, buzele i se mișcară și își rosti ultimele cuvinte:
– ...dă-i drumul...
Brashen lucrase cândva pe o corabie unde secundul își întrebuința
cavila ceva mai mult decât ar fi trebuit. O folosea mai ales ca să
lovească năierii din spate, când avea impresia că nu-și îndeplinesc
îndatoririle cu destulă atenție. Brashen fusese, nu numai o singură
dată, martor fără voie, văzuse fața omului în clipa când unealta îl
pocnea în ceafă. Cunoștea privirea din momentul când durerea
devenea leșin. Și o recunoscu pe chipul Altheei, la auzul cuvintelor
tatălui ei. Strânsoarea degetelor ei slăbi și mâna îi căzu de pe țăruș,
ca să se încleșteze în schimb de brațul subțire al lui Ephron. Se agăță
de el ca un năier de o epavă pe marea răvășită de furtună. Nu se mai
uita la mama și la sora ei. Strângea doar brațul tatălui său, care își
căsca gura și gâfâia ca un pește scos din apă.
– Tati, șopti ea, din nou.
 Spatele lui se arcui și pieptul i se umflă, înălțându-se într-o
strădanie de a găsi aer. Își roti capul, întorcându-și fața în căutarea
feței ei înainte de a recădea brusc pe punte. Îndelungata luptă se
încheiase. Lumina vieții și a încleștării îi părăsi ochii. Trupul i se
întinse moale pe punte, de parcă s-ar fi topit, intrând în lemn. Mâna
îi alunecă de pe țăruș. În timp ce sora ei, Keffria, se ridica, Althea se
lăsă să cadă. Își puse capul pe pieptul tatălui ei și, fără să se rușineze,
plânse cu disperare.
Nu văzu ceea ce văzu Brashen. Keffria se ridică și puse țărușul în
mâinile bărbatului ei, care aștepta. Kyle îl acceptă, sub privirile
neîncrezătoare ale lui Brashen. Se îndepărtă de ceilalți ținând
prețiosul țăruș ca și cum ar fi avut cu adevărat dreptul să-l
stăpânească. Pentru o clipă, Brashen se simți îmboldit să-l urmeze. Pe
urmă hotărî că prefera să nu fie martor la așa ceva. Cu sau fără țăruș,
corabia avea să se însuflețească. Brashen avea senzația că simte deja o
schimbare în privința ei; întrebuințarea țărușului nu făcea nimic
altceva decât să grăbească lucrurile. Însă făgăduiala pe care i-o
făcuse căpitanului căpătă acum pentru el un alt înțeles.
Însoțește-o, fiule. O să aibă nevoie de ajutorul tău. Rămâi alături de ea cât
trece prin această încercare. Căpitanul Vestrit nu vorbise nici de țăruș,
nici de moartea sa. Cu o strângere de inimă, Brashen se strădui să-și
dea cât mai bine seama ce anume făgăduise să facă.

Când simți mâini strângându-i umerii, Althea se smuci, scăpând

de ele. Puțin îi păsa ale cui erau. Pe durata a numai câteva clipe, își
pierduse tatăl și o pierduse pe Vivacia. Ar fi fost mai simplu să-și
piardă viața. Încă nu putea pricepe nici una, nici alta. Nu era drept,
se gândi, prostește. La un moment dat, n-ar fi trebuit să se întâmple
decât un singur lucru de neînchipuit. Dacă s-ar fi petrecut pe rând, s-
ar fi putut gândi cum să le facă față. Dar, de fiecare dată când încerca
să se gândească la moartea tatălui ei, în momentul când începea s-o
înțeleagă, pierderea corabiei i se contura brusc în minte. Însă nu se
putea gândi la asta, nu acolo, lângă trupul neînsuflețit al tatălui ei.
Fiindcă nu putea să nu se întrebe cum a putut acel atât de venerat
tată să o trădeze atât de deplin. Oricât de devastatoare i-ar fi fost
durerea, se temea până și să-și ia în considerare furia, care, lăsată să
preia controlul, ar fi mistuit-o în întregime, nelăsând în urmă decât
cenușă.
Mâinile se reîntoarseră, i se instalară pe umerii gârboviți,
strângând cu hotărâre.
– Pleacă, Brashen! spuse ea, fără vlagă.
Dar nu mai vru să scape de mâinile străine. Căldura și stabilitatea
lor aveau ceva din încleștarea fermă a mâinilor tatălui ei. Uneori
venea pe punte când era ea de cart la cârmă. Dacă voia, putea să se
miște fără niciun zgomot, ca o stafie; tot echipajul aflase asta și era de
acord că n-aveai de unde ști când o să-și facă apariția în tăcere,
lăsându-te să-ți vezi nestânjenit de treabă, dar verificând totul cu
ochi de cunoscător și dând mulțumit din cap fără să scoată nicio
vorbă. Althea stătea la cârmă, ținând-o cu ambele mâini ca să
păstreze cursul, și nu-și dădea seama că el e acolo decât după ce-i
simțea pe umeri strângerea fermă, aprobatoare. Pe urmă Ephron
pleca, sau rămânea lângă ea, fumându-și pipa și privind noaptea și
apa și pe fiica lui călăuzindu-i corabia prin amândouă.
Cumva, amintirea asta îi dădu putere. Muchiile tăioase ale
suferinței se strânseră într-un cocoloș bont de durere zvâcnitoare. Își
îndreptă spatele, trăgându-și umerii înapoi. Nu înțelegea nimic; nici
cum putuse să moară și s-o părăsească și cu siguranță nici cum
putuse să-i ia corabia și să i-o dea surorii ei.
– Dar, știi, de multe ori, își striga ordinele și eu nu înțelegeam ce
sens au. Și pur și simplu îl dădeam ascultare, mă grăbeam să le
execut, și întotdeauna ieșea bine. Întotdeauna.
Se răsuci, așteptându-se să dea cu ochii de Brashen. Însă în spatele
ei stătea Wintrow.
Asta o surprinse, ba chiar aproape o înfurie. Cine se credea el, ca s-
o atingă cu atâta familiaritate, fără a mai pune la socoteală c-o mai și
privea cu palidă copie fantomatică a zâmbetului tatălui ei, spunând,
cu voce înceată:
– Sunt sigur că va fi din nou așa, mătușă Althea. Fiindcă să primim
tragedia și dezamăgirea în viețile noastre nu e doar voința tatălui
tău, ci și a lui Sa însuși. Dacă îndurăm cu dragă inimă ceea ce ne
trimite, ne răsplătește întotdeauna.
– Tacă-ți fleanca, mârâi ea, cu voce joasă, sălbatică.
Cum îndrăznea să-și verse platitudinile în fața ei, tocmai atunci,
acel fiul al lui Kyle, omul gata să-și însușească tot ce pierduse ea?
Fără îndoială că el putea să-și îndure soarta cu ușurință. Privirea
șocată a băiatului aproape c-o făcu să izbucnească într-un râs
zgomotos. Mâinile lui căzură de pe ea și se retrase cu un pas.
– Althea! icni mama ei, uluită și dojenitoare.
Ea își trecu mâneca peste fața udă și-i răspunse Ronicăi cu o
privire la fel de aspră.
– Să nu crezi că nu știu cine-a avut ideea să fie corabia moștenirea
Keffriei, o preveni, cu înverșunare.
– O, Althea! strigă Keffria, și durerea din glasul ei păru aproape
sinceră.
Suferința și disperarea de pe fața surorii ei aproape că o topiseră.
Cândva fuseseră atât de apropiate...
Dar chiar în acea clipă Kyle se apropie cu pași mari și se opri în
mijlocul lor, dând de veste cu furie:
– Ceva nu merge cum ar trebui. Țărușul nu vrea să intre în galion.
 Toată lumea se întoarse să se holbeze la el. Iritarea amestecată cu
nerăbdare din tonul lui era mult prea nepotrivită cu leșul jalnic întins
la  picioarele familiei. În cele câteva clipe cât domni tăcerea, până și
el dădu dovadă de destulă delicatețe ca să lase impresia că se
rușinează. Stătea cu țărușul cenușiu-argintiu în mână și-și rotea ochii
în jur de parcă n-ar fi știut pe ce să și-i oprească. Althea trase aer în
piept înfiorându-se, dar, înainte de a apuca să vorbească, auzi glasul
lui Brashen, mustind de sarcasm:
– Oare nu știi că numai un om prin venele căruia curge sângele
familiei poate grăbi însuflețirea corabiei?
Era ca și cum ar fi stat în câmp deschis, în plină furtună, cerându-i
trăsnetului să-l lovească. Furia schimonosi fața lui Kyle, care se înroși
mai tare decât îl mai văzuse Althea vreodată.
– Cine-ți dă ție dreptul să vorbești aici, câine? Vreau să te văd
părăsind corabia!
– O să mă vezi, răspunse calm Brashen. Dar nu înainte de a-mi
îndeplini ultima îndatorire față de căpitan. Pentru un muribund, a
vorbit destul de clar. Mi-a spus: „Rămâi alături de ea cât trece prin
această încercare.“ Nu mă-ndoiesc că l-ai auzit. Și am să-i rămân
alături. Dă-i Altheei țărușul. Măcar însuflețirea corabiei îi aparține.
Nu știe niciodată când să-și țină gura. Asta fusese hiba pentru care își
critica tatăl ei tânărul secund cu cea mai mare hotărâre, dar o
spusese întotdeauna cu o admirație copleșitoare furișată în glas.
Până atunci, Althea nu i-o înțelesese niciodată. Dar în clipa aceea o
înțelegea. Brashen stătea acolo, zdrențăros ca orice năier la sfârșitul
unei călătorii lungi, și îl înfrunta pe omul care fusese căpitanul
corabiei și probabil avea să mai fie. Îl auzise gonindu-l de față cu
toată lumea și nici măcar nu clipise. Kyle n-avea să se sinchisească de
cererea lui, Althea o știa; ea nu-și îngăduia nici măcar să jinduiască
așa ceva. Dar, rostindu-și cererea, Brashen o ajutase să întrezărească,
pe neașteptate, ce vedea în el tatăl ei.
Kyle tăcea, încruntat. Își plimba privirea pe cercul de rude
îndurerate, dar Althea știa că e conștient că în jurul familiei se
adunaseră, într-un alt cerc, oameni din echipaj și străini veniți pe doc
să privească însuflețirea unei corăbii. În cele din urmă, se hotărî să
nu ia în seamă cuvintele lui Brashen.
– Wintrow! porunci, cu vocea ca o lovitură de bici. Ia țărușul și
trezește corabia.
Toții ochii se întoarseră către băiat. Fața lui se albi și ochii îi
deveniră imenși. Buzele îi zvâcniră, apoi se strânseră. Răsuflă adânc.
– Nu e dreptul meu.
Nu vorbise prea tare, dar vocea lui tânără se auzea foarte bine.
– Fir-ar să fie, nu ești Vestrit în aceeași măsură în care ești Haven? E
dreptul tău, și corabia va fi într-o bună zi a ta. Ia țărușul și trezește-o!
Băiatul se uită la el fără să înțeleagă. Când vorbi, glasul îi tremură,
apoi se înălță și rosti cuvintele poticnindu-se:
– Am fost dat, pentru a deveni preot al lui Sa. Un preot nu poate
avea nimic în posesie.
Pe fruntea lui Kyle începu să zvâcnească o venă.
– Sa ducă-se pe pustii! Mama ta te-a dat, nu eu. Prin urmare, te pot
lua înapoi.
Vorbind, se apropie și își prinse fiul cel mare de umăr. Băiatul
încercă să nu se tragă speriat înapoi, dar nefericirea lui sărea în ochi.
Chiar și Keffria și Ronica păreau șocate de blasfemia lui Kyle. Jalea
Altheei părea să se fi îndepărtat de ea, lăsând-o amorțită, dar de o
sensibilitate stranie. Se uita la străinii care se sfădeau, țipând unii la
alții, în timp ce, la picioarele ei, un mort devenea tot mai țeapăn,
încetul cu încetul. În mintea ei, totul părea să se contureze cu mare
claritate. Știa, cu o bruscă lipsă a oricărei îndoieli, că nimic din ceea
ce avea de gând Kyle în privința lui Wintrow nu-i fusese cunoscut
Keffriei. Că băiatul nu știuse nimic îți dădeai seama după
imensitatea șocului care i se citea pe chip în vreme ce se uita,
nedumerit, la țărușul cenușiu-argintiu pe care i-l îndesa tatăl său în
mâini.
– Imediat! porunci Kyle și, de parcă băiatul ar fi avut cinci ani în
loc să se afle în pragul bărbăției, îl răsuci și îl împinse, ca să înainteze
pe punte.
Ceilalți se scurseră în urma lui ca resturile de epavă ce tresaltă în
siajul unei corăbii. Althea îi privi îndepărtându-se. Pe urmă se
ghemui și strânse, în mâna ei, mâna tot mai rece a tatălui ei.
– Mă bucur că nu ești aici, să vezi asta, îi spuse, cu blândețe.
Încercă, zadarnic, să lase în jos pleoapele ochilor lui cu privirea
neclintită. După mai multe încercări, renunță și-l lăsă să fixeze
copertina din pânză de vele.
– Althea! Ridică-te!
– De ce?
Ea nici măcar nu întoarse capul la auzul îndemnului lui Brashen.
– Pentru că...
El șovăi, bâjbâind în căutarea celor mai potrivite cuvinte, apoi
continuă:
– ... pentru că te-au putut împiedica să moștenești corabia, dar tu ai
o datorie față de corabie. Tatăl tău m-a rugat să te-ajut să treci prin
asta. N-ar fi vrut ca Vivacia să vadă numai fețe străine în clipa trezirii
sale.
– Kyle o să fie acolo, răspunse ea, cu voce plată.
Durerea revenea. Cuvintele aspre ale lui Brashen i-o revigoraseră.
– Pe el n-o să-l cunoască. Nu-i curge prin vene sângele familiei ei.
Vino!
 Ea se uită în jos, la trupul țeapăn. Moartea lucra repede, afunda
trăsăturile tatălui ei, preschimbându-le în linii și suprafețe pe care nu
le avusese niciodată pe chip în timpul vieții.
– Nu vreau să-l las aici singur.
– Althea, ăsta nu e căpitanul, e doar trupul lui. El s-a dus. Dar
Vivacia e încă aici. Vino! Știi că trebuie să faci asta; fă-o bine. Se
aplecă și apropie fața de urechea ei. Capul sus, fetițo! Echipajul te
privește.
La ultimele lui cuvinte, ea se ridică fără tragere de inimă. Se uită în
jos, la chipul scofâlcit al tatălui ei și încercă să-i întâlnească ochii
pentru o ultimă oară. Dar acum se uita pe lângă ea, către infinit.
Althea își îndreptă umerii și-și înălță capul. Prea bine, atunci.
Brashen îi oferi brațul, ca și cum ar fi condus-o la Balul de
Prezentare din Bingtown. Fără să se gândească, ea își puse ușor
mâna puțin mai jos de cotul lui, așa cum fusese învățată, și se lăsă
condusă către prora corabiei. Ceva din formalismul cu care o însoțea
Brashen o ajută să-și revină. Când ajunseră destul de aproape ca să-l
audă pe Kyle, furia sălbatică din vocea lui joasă aprinse în ea o
scânteie, de parcă ar fi fost cremene izbită de oțel. Cumnatul ei îl
ocăra pe Wintrow.
– E simplu, băiete! Gaura e acolo, țărușul e aici și uite zăvorul!
Împingi zăvorul într-o parte, vâri țărușul în gaură și lași zăvorul să
se închidă. Asta-i tot! Te țin eu. Nu te teme c-o să cazi în golf, dacă
asta te sperie.
Băiatul răspunse înălțându-și vocea, încă prea subțire, dar blândă,
nu fără vlagă.
– Tată, n-am spus că nu pot. Am spus că nu vreau! Nu simt că am
dreptul, și nici nu se cuvine să pretindă un slujitor al lui Sa una ca
asta.
 Numai ușorul tremur al glasului la ultimele cuvinte dovedea cât
de greu îi e băiatului să-și păstreze aplombul.
– O să faci ce-ți spun, fir-ar să fie! mârâi Kyle.
Althea îi văzu mâna ridicându-se în familiarul gest care vestea o
lovitură și o auzi pe Keffria exclamând, cu răsuflarea întretăiată:
– Oh, Kyle, nu!
Din doi pași, Althea trecu brusc între Kyle și băiat.
– Nu se cade să se poarte niciunul dintre noi astfel în ziua morții
tatălui meu. Și nici Vivacia nu trebuie tratată astfel. Cu țăruș sau nu,
se însuflețește. Vrei să se trezească în sunetul vocilor certărețe și al
discordei?
Răspunsul lui Kyle trădă deplina lui ignoranță; habar n-avea ce
este o corabie vie.
– O să pun să fie trezită în orice mod cu putință!
Althea trase aer în piept, pregătindu-se să răspundă cu furie, dar
în clipa următoare îl auzi pe Brashen șoptind, cu venerație:
– O, uitați-vă la ea!
Toți ochii se întoarseră imediat către galion. De pe puntea proră,
Althea nu putea vedea mare lucru din chipul dăltuit, dar vedea
vopseaua cojindu-se de statuia din lemn-vrăjitor. Buclele îi luceau,
negre ca pana corbului, sub vopseaua strălucitoare jupuită, iar pielea
ei de culoarea nisipului începea să capete o tentă roz. Textura
mătăsoasă fină a lemnului-vrăjitor rămăsese neschimbată, și așa avea
să rămână pentru totdeauna, fără să capete vreodată moliciunea
pielii omenești. Dar prin galion viața pulsa acum neîndoielnic, iar
Althea, cu marea ei putere de percepție, știa că întreaga corabie
plutește altfel pe apa liniștită a golfului. Simțea ceea ce își imagina că
simte o mamă când vede pentru prima oară viața care a crescut în ea.
– Dă-mi țărușul, se auzi spunând, cu glas scăzut. Trezesc eu
corabia!
 – De ce? întrebă Kyle, bănuitor, iar Ronica interveni între ei.
– Dă-i țărușul, Kyle, porunci ea, fără să ridice tonul. O s-o facă
fiindc-o iubește pe Vivacia.
Althea avea să-și amintească mai târziu cuvintele mamei sale, care
aveau să-i stârnească o ură fierbinte, ajunsă la albul incandescenței.
Mama ei știuse ce simțea ea, și totuși îi luase corabia. Însă în acea
clipă nu conta decât durerea pe care i-o trezea imaginea Vivaciei, atât
de neplăcut suspendată în zbaterea între lemn și viață. Văzu
neîncrederea cu care-i întinse Kyle țărușul, în silă. Ce-și imagina c-o
să facă, c-o să-l arunce peste bord? Îl luă din mâinile lui și se aplecă
peste bompres, către galion. Era doar cu puțin prea scundă ca s-
ajungă până acolo fără să se pună în pericol. Se aplecă și mai mult,
legănându-se primejdios în fustele care-o încurcau, și tot nu izbuti s-
ajungă cu adevărat bine până unde ar fi trebuit.
– Brashen, spuse, nici rugându-l, nici poruncindu-i.
Nici măcar nu se uită către el peste umăr, rămase doar nemișcată
până când îi simți mâinile prinzând-o de talie, chiar deasupra
șoldurilor. O lăsă treptat în jos, până ce putu să se sprijine cu o mână
pe părul Vivaciei. Vopseaua de pe cârlionțul atins se desprinse. Părul
lipit de mâna ei îi dădea o senzație stranie. Ceda sub palmă, dar
buclele sculptate erau un întreg, nu șuvițe separate. Althea se
neliniști pentru câteva clipe. Apoi în ea se revărsă conștiința de sine a
Vivaciei, mai puternică decât oricând. Părea un val de căldură, dar nu
era o senzație a pielii. Și nu era nici căldura rachiului în măruntaie. Îi
curgea prin trup odată cu sângele și cu răsuflarea.
– Althea?
Vocea lui Brashen părea încordată. Althea redeveni ea însăși și se
întrebă de cât timp atârna acolo, cu capul în jos. Buimacă, își dădu
seama că-l lăsase pe Brashen să-i susțină întreaga greutate. Țărușul
era tot în mâna ei. Oftă și deveni conștientă de zvâcnirea sângelui în
obraji și în frunte. Cu o mână, trase zăvorul într-o parte; cu cealaltă,
împinse lin țărușul înăuntru. Când îl eliberă, zăvorul păru să dispară
ca și cum n-ar fi existat niciodată. Țărușul întregea acum galionul, ca
parte inseparabilă a sa.
– De ce durează atât? întrebă glasul lui Kyle.
– S-a făcut, murmură Althea.
Se îndoia că, în afară de Brashen, o mai auzise cineva. Dar, când el
o strânse mai tare și începu s-o ridice, Vivacia se întoarse brusc spre
ea. Întinse brațele, și mâinile ei puternice le cuprinseră pe ale
Altheei. Ochii ei verzi întâlniră ochii fetei.
– Am avut cel mai straniu dintre vise, spuse, cu un aer fermecător.
Zâmbi către Althea, și zâmbetul îi era, în același timp, poznaș și
vesel.
– Îți mulțumesc tare mult că m-ai trezit, adăugă apoi.
– Cu plăcere, murmură Althea. O, ești mult mai frumoasă decât
mi-am imaginat că vei fi.
– Mulțumesc, răspunse corabia, cu neprefăcuta naturalețe a unui
copil.
Dădu drumul mâinilor Altheei ca să-și scuture din păr și de pe
piele coji de vopsea, ca pe niște frunze uscate. Brashen o trase pe
Althea brusc înapoi, pe punte, punând-o pe picioarele ei cu o
bufnitură. Era foarte roșu la față, și Althea deveni dintr-odată
conștientă de cuvintele lui Kyle, rostite cu voce joasă, rea:
– ... iar tu părăsești puntea asta pentru totdeauna, Trell. Imediat.
– Așa e. Plec.
Timbrul glasului lui Brashen izbutea cumva să-i preschimbe
alungarea de către Kyle într-o plecare pricinuită de propriul său
dispreț.
– Rămâi cu bine, Althea.
 Pentru cuvintele adresate ei, Brashen își regăsise curtenia. Ca și
cum s-ar fi retras de la un eveniment festiv, se întoarse apoi spre
mama ei și o salută. Calmul lui păru s-o năucească pe Ronica, pentru
că, deși buzele i se mișcară, nu scoase niciun cuvânt. Iar Brashen se
răsuci pe călcâie și traversă puntea cu seninătate, de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic. Althea nu-și revenise bine după plecarea lui, când
Kyle se întoarse spre ea.
– Ți-ai pierdut mințile? Ce te-a apucat, de ce l-ai lăsat să te-atingă
așa?
Ea strânse din pleoape, apoi redeschise ochii.
– Cum? întrebă, uluită.
Se aplecă peste copastie ca să arunce o privire în jos, la Vivacia.
Capul galionului se răsuci ca să se uite în sus, zâmbindu-i. Era un
zâmbet buimac, zâmbetul cuiva încă nu pe de-a-ntregul treaz într-o
dimineață superbă, de vară. Althea îi răspunse surâzând cu tristețe.
– Știi foarte bine despre ce vorbesc! Mâinile lui te-au pipăit peste
tot. E destul de rău c-arăți ca o femeie de stradă șleampătă, dar să
mai și lași un năier să-și plimbe labele pe tine când atârni cu capul în
jos...
– Trebuia să pun țărușul înăuntru. Numai așa puteam ajunge
acolo.
Își luă ochii de la fața lui Kyle, împestrițată de furie cu pete roșii, și
se întoarse spre mama și sora ei.
– Corabia s-a trezit, le dădu de știre, cu blândețe, dar formal.
Corabia vie Vivacia e acum conștientă.
Și tatăl meu e mort. Nu rosti cuvintele cu glas tare, dar adevărul lor
o înjunghie iarăși, mai adânc și mai tăios. I se părea că, de fiecare
dată când are impresia că s-a obișnuit cu ideea morții tatălui ei,
realitatea acesteia o izbește cu încă și mai multă putere, după numai
câteva secunde.
 – Ce-o să creadă lumea despre ea? o întreba Kyle pe Keffria, în
șoaptă.
Cei doi copii mai mici se holbau la Althea fără fereală, pe când
băiatul mai mare se ferea să se uite la cineva din familie, ca și cum s-
ar fi simțit din cale-afară de stânjenit fiindcă se afla în prezența
rudelor. Althea avea senzația că nu poate pricepe ce se petrece în
jurul ei. Se întâmplaseră prea multe, și prea repede. Încercarea lui
Kyle de a o îndepărta de pe corabie, moartea tatălui ei, însuflețirea
Vivaciei, Brashen alungat de Kyle și acum Kyle furios pur și simplu
fiindcă ea făcuse ce trebuia. Părea peste puterile ei să le facă față
tuturor acestora și, în același timp, simțea un gol cumplit. Căută pe
dibuite în adâncurile minții sale, încercând să descopere ce uitase
sau ce neglijase.
– Althea?
Era Vivacia, o striga, neliniștită. Althea se aplecă peste copastie ca
s-o privească, aproape oftând.
– Da?
– Îți știu numele, Althea.
– Da. Mulțumesc, Vivacia.
Și, în clipa aceea, știu ce era golul. Era tot ce crezuse că o să simtă
la trezirea corabiei, bucuria și uimirea în fața unui miracol.
Momentul atât de îndelung așteptat venise și trecuse. Vivacia
prinsese viață. Și, în afara primului val de triumf, ea nu simțise nimic
din tot de sperase. Prețul fusese prea mare.
În clipa când își conștientiză gândul, își dori să nu-i fi trecut
niciodată prin minte. Era un act de trădare supremă să stea acolo, pe
puntea aia, atât de departe de trupul neînsuflețit al tatălui ei,
spunându-și că prețul fusese prea mare, că, pentru o corabie vie, nu
merita să-i moară tatăl, și cu atât mai puțin și bunicul și străbunica.
Gândul ei era o nedreptate. Althea o știa. Cu sau fără corabie, ar fi
murit oricum cu toții. Vivacia nu era cauza morții lor, ci o însumare a
moștenirilor lor. Continuau să trăiască în ea. Althea simți o ușurare
înlăuntrul său. Se aplecă peste copastie, încercând să găsească o
urare de bun-venit coerentă pentru acea nouă făptură.
– Tata ar fi fost tare mândru de tine, izbuti să spună într-un târziu.
Cele câteva cuvinte simple îi stârniră din nou durerea. Voia să-și
culce capul pe brațe și să plângă, dar nu-și îngădui așa ceva, ca să nu
sperie corabia.
– Și de tine ar fi fost mândru. Știa c-o să-ți fie greu să faci asta.
Vocea corabiei se schimbase. Fusese subțire, copilărească, pentru
ca, după doar câteva secunde, să devină bogată și guturală, ca a unei
femei mature. Când se uită din nou în jos, la ea, îi citi pe față mai
multă înțelegere decât putea să suporte. De data asta, nu încercă să
oprească lacrimile care-i șiroiau pe obraji.
– Pur și simplu nu înțeleg, îi spuse corabiei, cu glas spart.
Pe urmă se uită la familia ei, care se înșiruise pe lângă copastie ca
să privească, la fel ca ea, chipul Vivaciei.
– Nu înțeleg, repetă mai tare, deși vocea ei îngroșată nu suna mai
clar. De ce-a făcut asta? De ce, după atâția ani, i-a dat-o pe Vivacia
Keffriei și m-a lăsat pe mine fără nimic?
Își rostise cuvintele cu ochii la suferința sobră de pe fața mamei ei,
însă nu Ronica se încumetă să-i răspundă, ci Kyle:
– Poate-a vrut s-ajungă în mâini responsabile. Poate a vrut să i-o
încredințeze cuiva care s-a dovedit demn de încredere și echilibrat, și
în stare să le poarte de grijă și altora, nu doar sieși.
– N-am vorbit cu tine! țipă Althea la el. Nu poți să-ți ții gura?
Știa că pare copilăroasă și isterică, dar nu-i păsa. În ziua aia
îndurase prea multe. Își pierduse controlul. Era gata să sară la Kyle și
să-l sfâșie cu unghiile dacă mai scotea vreun cuvânt.
 – Taci, Kyle! porunci mama ei, cu hotărâre. Althea, stăpânește-te!
Nu e nici locul, nici momentul potrivit. O să discutăm despre asta
mai târziu, acasă, între patru ochi. De fapt, chiar vreau să stau de
vorbă cu tine. Vreau să înțelegi ce-a urmărit tatăl tău. Însă
deocamdată trebuie să ne ocupăm de trupul lui și de prezentarea
oficială a corabiei. Negustorii și celelalte corăbii vii trebuie să afle că
el s-a stins, și e nevoie să închiriem bărci care să asiste la funeraliile
lui pe mare. Și... Althea? Althea, vino imediat înapoi!
Ea își dădu seama că se îndepărta cu pași mari abia când ajunse la
schelă și începu să coboare. Cumva, trecuse chiar pe lângă trupul
tatălui ei, și nici măcar nu-l văzuse. Și apoi făcu ceea ce avea să
regrete tot restul vieții. Plecă de lângă Vivacia. Nu o însoți în primul
drum pe mare, ca să asiste la scufundarea trupului tatălui său în
apele din afara portului. Nu se credea în stare să se uite cum îi erau
legate  picioarele de ancora de rezervă și trupul înfășurat în pânză
de vele înainte de a fi aruncat peste bord. Deși, pe urmă, avea să-și
dorească să fi fost acolo, să-și fi luat un ultim rămas-bun.
Însă, în clipa aceea, nu știa decât că nu mai poate suporta să-l vadă
pe Kyle și, cu atât mai puțin, să-și audă mama spunând grozăvii pe
ton rezonabil. Nu aruncă nicio privire peste umăr, să vadă spaima de
pe fețele echipajului, nici cum se agăță Keffria de brațul lui Kyle,
împiedicându-l să se repeadă pe urmele ei și s-o târască înapoi. În
acea clipă nu știa decât că n-ar fi suportat să vadă corabia desprinsă
de doc sub comanda lui Kyle. Spera că Vivacia o s-o înțeleagă. Nu.
Știa că Vivacia o s-o înțeleagă. Niciodată nu se putuse gândi la Kyle
drept căpitan al corabiei familiei fără să deteste ideea. Și o detesta cu
atât mai mult acum, când Vivacia era însuflețită și conștientă. Era mai
rău decât să lași un copil sub controlul cuiva care îți repugnă, dar
mai știa și că, în privința asta, ea nu poate face absolut nimic. Cel
puțin nu atunci.
 Misitul corabiei avea un birou mic, chiar pe docuri. Fusese cumva
luat prin surprindere când dăduse cu ochii de Brashen, sprijinit de
tejgheaua lui, cu sacul de năier pe umăr.
– Da? îl întrebă cu vocea lui stilată, de negociator.
Brashen se gândi că seamănă cu o veveriță fălcoasă, temeinic
școlită. Ținea de modul în care i se unea barba cu favoriții,
acoperindu-i obrajii, ca și de cel în care își îndrepta brusc spatele în
scaun înainte de a începe să vorbească.
– Am venit pentru plata care mi se cuvine, îi răspunse, cu glas
scăzut.
Bărbatul se întoarse spre un raft și se uită îndelung la mai multe
registre înainte de a scoate unul gros.
– Din câte-am auzit, căpitanul Vestrit a fost adus pe corabia lui,
zise, cu prudență, în timp ce deschidea registrul și-și plimba degetul
de-a lungul șirului de nume.
Apoi își ridică privirea și întâlni ochii lui Brashen.
– Ești cu el de multă vreme. Credeam c-o să-i rămâi alături până la
sfârșit.
– Asta am și făcut, răspunse Brashen. Căpitanul meu e mort.
Vivacia îi aparține acum căpitanului Kyle Haven, și nu ne topim deloc
unul de dragul altuia. Am fost dat afară.
Descoperi că poate vorbi cu voce la fel de joasă și de plăcută ca a
veverițoiului.
Misitul își ridică din nou privirea, acum încruntându-se.
– Dar bineînțeles că acum o va lua în stăpânire fiica lui, nu? O
pregătește pentru asta de ani de zile. Cea mică, Althea Vestrit?
Brashen pufni scurt.
 – Nu ești singurul surprins fiindcă nu va fi așa. Și ea a aflat abia
acum, e șocată și îndurerată.
Pe urmă, simțind că vorbise prea mult despre suferința altcuiva,
adăugă:
– Eu am venit doar ca să-mi iau banii, domnule, nu ca să-i bârfesc
pe mai-marii mei. Te rog să nu dai atenție cuvintelor unui om furios.
– Bine zis, și n-o s-o fac, îl asigură misitul.
Își săltă capul aplecat asupra unei cutii cu bani ca să pună pe
tejghea, în fața lui Brashen, trei teancuri scunde de monede. Năierul
le aruncă o privire. Erau considerabil mai puțini bani decât pe
vremea când fusese primul secund al căpitanului Vestrit. Ei, asta era.
Își aduse brusc aminte că trebuie să mai ceară ceva.
– O să am nevoie și de un bilet de corabie, zise, cu voce tărăgănată.
Nu se gândise niciodată că va fi nevoit să ceară așa ceva de pe
Vivacia. De fapt, cu mulți ani în urmă, le aruncase pe cele vechi,
convins că n-o să mai fie niciodată cazul să aducă dovezi că e capabil.
Erau obiecte de o mare simplitate, bucăți de piele de mărimea unei
etichete, pe care se vedea simbolul gofrat al corabiei, plus numele
năierului și, uneori, poziția pe care o ocupase, ca dovadă că-și
îndeplinise îndatoririle în mod satisfăcător. Cu o mână de bilete de
corabie, i-ar fi fost mult mai ușor să-și găsească un nou loc pe un alt
vas. Iar unul de pe o corabie vie avea simțitor mai mult de multă
greutate în Bingtown.
– Va trebui să-l ceri de la căpitan sau de la secund, îi atrase atenția
misitul.
– Hm! Slabe șanse să-l primesc.
Brashen se simți dintr-odată jefuit. Atâția ani în care-și făcuse cu
zel datoria pe corabie și n-o putea dovedi decât cu acele fișicuri de
monede.
Misitul își drese glasul pe neașteptate.
 – Cel puțin, după cum o știu eu foarte bine, căpitanul Vestrit era
din cale-afară de mulțumit de tine și de munca ta. Dacă-ți cere cineva
o recomandare, trimite-l oricând aici, la mine. Nyle Hashett. Va afla
adevărul.
– Mulțumesc, domnule, spuse umil Brashen.
Nu era un bilet de corabie, dar însemna ceva. Își îngădui să mai
zăbovească acolo câteva clipe, ca să-și pună bine banii – câțiva în
pungă, câțiva în cizmă și restul în basmaua strâns legată în jurul
gâtului. N-avea rost să lase un hoț de buzunare să-i înhațe pe toți. Pe
 urmă-și săltă sacul pe umăr cu un geamăt și părăsi încăperea. Își
întipărise în minte ce trebuia să facă. Mai întâi, să închirieze o
cameră ieftină într-un han. Până atunci, locuise la bordul Vivaciei
chiar și când era în port. Acum, toată averea lui era în sacul pe care-l
căra în spate. Pe urmă trebuia să meargă la un bancher. Căpitanul
Vestrit îl îndemnase, destul de des, să-și pună după fiecare călătorie
câțiva bani deoparte. El n-o făcuse niciodată. Câtă vreme navigase cu
Vestrit, păruse să aibă viitorul asigurat. Acum își dorea dintr-odată
să-i fi ascultat sfatul mai demult. Ei bine, fiindcă mai devreme de-
atât nu se mai putea, avea să-nceapă în acea zi și să țină minte lecția
dureroasă abia primită.
Și apoi? Eh, avea să-și îngăduie o noapte de petrecere în port
înainte de a începe să-și caute o nouă slujbă. Niște carne proaspătă,
cu pâine caldă, și bere într-o tovărășie plăcută în tavernele din port.
Se știa că-n timpul acelei călătorii își câștigase dreptul la un strop de
desfătare. Avea de gând să se bucure de noaptea care urma. Nu era
deloc târziu să-nceapă să-și facă griji pentru restul vieții sale în
dimineața următoare. Pentru o clipă, se rușină pentru că se gândea la
plăceri, când căpitanul lui zăcea mort. Dar Kyle nu i-ar fi îngăduit
nici în ruptul capului să se-ntoarcă la bord pentru un ultim omagiu.
Tot ce putea face în memoria căpitanului Vestrit era să nu devină o
altă pricină de discordie în timpul funeraliilor. Să-l lase să coboare pe
fundul mării de pe o punte pașnică. În noaptea aia, Brashen avea să
înalțe, în amintirea lui, fiecare cană de bere. Ca ofrandă adusă de el
însuși. Se întoarse hotărât cu fața către oraș.
Dar, când ieși din umbroasa cameră de lucru a misitului, o zări pe
Althea coborând valvârtej de pe schela corabiei. O privi mergând pe
doc cu pași mari, cu fustele târându-i-se în urmă ca pânzele
zdrențuite de furtună. Avea fața brăzdată de lacrimi, părul ciufulit
și-n ochi vâlvătaia neagră a unei furii aproape înspăimântătoare.
Capetele se întorceau după ea. Brashen gemu în sinea lui, apoi își
potrivi sacul mai bine pe umăr. Făgăduise c-o să vegheze asupra ei.
Oftând din adâncul inimii, îi călcă pe urme.
 7

LOIALITĂȚI

F
uneraliile bunicului său se întinseră pe tot restul zilei. Curierii
alergară prin tot orașul ca să vestească prietenii și vecinii și
anunțul începerii serviciilor funerare răsună în toate piețele
publice și pe docuri. Pe Wintrow îl surprinseră, deopotrivă,
numărul oamenilor care sosiră și repeziciunea cu care se adunară.
Vânzători de mărfuri și căpitani de corăbii, Negustori Vechi și
venetici, își lăsară cu toții deoparte treburile zilei și se strânseră pe
docuri și pe corabie. Îi întâmpinară pe apropiații familiei la bordul
Vivaciei, iar ceilalți îi urmară pe vasele prietenilor. Toate corăbiile vii
din port se înșiruiră în spatele Vivaciei, care îl purtă pe fostul său
stăpân către locul unde avea să-i fie predat mării.
Wintrow se simți stânjenit pe timpul întregii ceremonii. Nu-și
putea lămuriri sentimentele trezite fiecare dintre lucrurile care se
petreceau. Mândria îi era stârnită de mulțimea celor veniți să-și
prezinte condoleanțele și apoi felicitările pentru însuflețirea corabiei.
Toți cei care se opreau lângă trupul neînsuflețit ca să-i aducă ultimul
omagiu înaintau apoi către proră, s-o salute pe Vivacia și să-i facă
urări de bine. Bunica lui stătea acolo, nu lângă bărbatul ei mort. Și ea
păru să fie singura care observă stânjeneala băiatului. La un moment
dat, îi spuse, cu voce scăzută, că a stat prea multă vreme departe de
Bingtown și de obiceiurile sale. Că felicitările adresate pentru
însuflețirea corabiei nu știrbeau câtuși de puțin tristețea pricinuită de
moartea lui Ephron. Locuitorii Bingtownului pur și simplu nu voiau
să fie doborâți de partea tragică a vieții. Dacă s-ar fi lăsat copleșiți de
nenorocirile abătute asupra lor, întemeietorii orașului s-ar fi înecat în
propriile lacrimi. Wintrow îi ascultă lămuririle dând din cap, dar nu-
și schimbă părerile.
Detesta să stea pe punte, alături de trupul lipsit de viață al
bunicului său, detesta faptul că se afla atât de aproape de toate
celelalte corăbii imense care părăsiseră portul ca să ia parte la
funeraliile de pe mare. I se părea nemaipomenit de complicat, fără a
se mai gândi că era și primejdios pe deasupra, să pui atâtea vase să
navigheze laolaltă și apoi să ancoreze alcătuind un cerc, ca să se
poată înghesui toată lumea de-a lungul balustradelor pentru a vedea
trupul lui Ephron înfășurat în pânză de corabie și alunecând pe o
scândură ca să dispară sub zbuciumul valurilor.
Urmă ceremonia, de-a dreptul de neînțeles, a prezentării oficiale a
Vivaciei tuturor celorlalte corăbii vii. Bunica lui o prezidă cu o
deplină solemnitate. Stătea pe puntea din față și, cu glas sonor, o
prezenta pe Vivacia fiecărei corăbii care trecea pe lângă proră. Stând
lângă tatăl său posomorât, Wintrow se minuna atât de zâmbetul de
pe fața bătrânei, cât și de lacrimile care i se prelingeau pe obraji. Era
clar că, fiind născut din stirpea Haven, pierduse ceva. Până și mama
lui, cu cei doi copii mai mici alături, privea totul radiind și
fluturându-și mâna, pe rând, către fiecare vas.
Dar așa arăta ceremonia privită din afară. La bord era în plină
desfășurare un cu totul alt ritual. Kyle lua corabia în stăpânire. Era
clar, chiar și în ochii unui necunoscător ca Wintrow. Le dădea ordine
răstite unor oameni cu câteva zeci de ani mai vrâstnici decât el și îi
înjura fără menajamente dacă nu le îndeplineau cu destulă iuțeală.
Nu numai o dată, îi spuse secundului, cu glas sonor, că o să schimbe
modul în care e condusă corabia. Când îl  auzi prima oară,
trăsăturile Ronicăi Vestrit se schimonosiră pentru o clipă, ca săgetate
de durere. Wintrow o privi în tăcere  tot restul după-amiezii și i se
păru că devenea tot mai sobră, de parcă tristețea pricinuită de
moartea soțului ei ar fi prins rădăcini tot mai puternice și ar fi crescut
de la o oră la alta.
El unul găsi prea puține de spus altcuiva, iar lui i se adresară încă
și mai puține cuvinte. Mama lui era ocupată să nu-l scape din ochi
pe micul Selden și s-o împiedice pe Malta să schimbe priviri cu
oricare dintre năierii tineri. Bunica lui nu făcea aproape nimic altceva
în afară de a sta pe punte, cu ochii ațintiți către proră. De vorbit,
vorbea rar, și doar cu galionul, cu voce scăzută. Numai gândindu-se
la asta, Wintrow simțea un fior pe șira spinării. Viața care anima
silueta sculptată n-avea nimic natural, în ea nu se regăsea nicio
fărâmă din adevăratul spirit al lui Sa. Wintrow nu simțea nimic
malefic, dar nici nimic dinspre partea binelui. Se bucura că nu
introdusese el țărușul și se ferea să ajungă pe puntea din față.
Tatăl lui păru să-și aducă aminte că are un fiu mai mare abia pe
drumul către casă. Și, într-un fel, chiar din vina lui Wintrow. Băiatul
îl auzi pe secund lătrând un ordin de neînțeles către doi oameni.
Încercând să se ferească din calea acestora cât mai repede, se trase
înapoi poticnindu-se și tăie calea unui al treilea bărbat, pe care nici
măcar nu-l văzuse. Căzură amândoi, și el se izbi de punte destul de
tare ca să rămână fără aer. Năierul sări în picioare o clipă mai târziu
și alergă să-și vadă de treburi. Băiatul se ridică mai încet, frecându-și
un cot și aducându-și treptat aminte cum să respire. Când izbuti în
sfârșit să stea drept, se trezi față în față cu tatăl său.
 – Uită-te la tine, mârâi Kyle și, cu un soi de nedumerire, Wintrow
își coborî privirea către sine însuși, întrebându-se dacă-și murdărise
hainele.
Tatăl său îl scutură ușor de umăr.
– Nu vorbesc despre robele tale de preot, vorbesc despre tine! Anii
unui bărbat, trupul unui copil și mintea unui țărănoi! Nu ești în stare
să nu te-mpiedici singur, și cu atât mai puțin să nu-i stânjenești pe
alții. Hei, Torg! Hei! Ia-l și dă-i ceva de făcut, ca să nu mai stea în
calea altora!
Torg era al doilea secund. Scund, dar vânjos, avea părul blond tuns
scurt și ochii de un cenușiu deschis. Sprâncenele îi erau albe; fața lui
era suma atât de multor trăsături palide, încât Wintrow avu
izbitoarea impresie că e lipsită de orice fir de păr. Ca să-l împiedice
pe băiat să stea în calea altora, lui Torg îi veni ideea să-l ducă sub
punte, într-o magazie cu colaci de frânghie și lanțuri. După părerea
lui Wintrow, colacii arătau foarte bine, însă Torg în ceru, țâfnos, să-i
înfășoare mai îngrijit și mai strâns. Era ușor de zis și greu de făcut,
fiindcă, odată ce îi clintea, colacii se încâlceau îngrijorător și nu mai
păreau dispuși să se așeze, plați, pe podea. Frânghiile groase și aspre
îi înroșiră curând mâinile, iar colacii erau mai grei decât se așteptase.
Aerul închis din magazie și lipsa altei lumini în afara celei răspândite
de un felinar îi stârneau greața. Cu toate astea, continuă să
muncească pentru un timp care i se păru de câteva ore. În cele din
urmă, ceilalți o aleseră pe Malta ca s-o trimită să-l caute și ea își făcu
apariția spunându-i, cu o oarecare asprime, că au ajuns în port,
corabia e amarată, așa că, dacă vrea să vină pe țărm, n-are decât.
Wintrow avu nevoie de fiecare fărâmă de stăpânire de sine ca să-și
aducă aminte că trebuie să se poarte ca un preot al lui Sa, nu ca un
frate mai mare scos din sărite.
 Fără o vorbă, lăsă jos colacul de frânghie cu care se lupta. Orice
capăt de funie de care se atinsese părea mai în dezordine decât
înainte de a-și începe el truda. Ei bine, Torg n-avea decât să le
înfășoare cum îi plăcea, sau să lase asta în seama unui biet năier.
Wintrow știuse de la bun început că e o muncă în zadar, deși nu-și
putea da seama de ce voise tatăl lui să-l umilească, și asta îl irita.
Poate avea legătură cu refuzul lui de a vârî țărușul la loc, ca să
trezească mai repede corabia. Kyle îi vorbise urât atunci. Ei bine,
măcar se terminase. Bunicul lui era mort și îi fusese încredințat
mării, iar familia îi dăduse clar de înțeles că n-are nevoie de ajutorul
lui ca să-și aline suferința, așa că se putea întoarce la mănăstire
imediat ce i-o îngăduia buna-cuviință. A doua zi dimineață, cugetă
el, n-avea să fie prea curând.
Urcă pe punte și se alătură familiei, care își lua rămas-bun de la
oamenii din cortegiul funebru aflați la bord, mulțumindu-le. Dintre
aceștia, nu puțini salutară și galionul înainte de plecare. Când coborî
ultimul, amurgul zilei de vară se preschimba în noapte. Familia mai
rămase o vreme locului, tăcută și istovită, în timp ce Kyle îi ordona
secundului să înceapă descărcarea mărfurilor în zori. Pe urmă veni
să le spună alor săi că e timpul să meargă acasă. O luă de braț pe
mama lui Wintrow, care luă brațul bunicii sale. În tăcere, băiatul se
simțea recunoscător fiindcă îi aștepta o trăsură; nu era sigur că
bătrâna ar fi izbutit să urce dealul pe străzile întunecate, pietruite.
Dar, când se pregăteau să părăsească puntea proră, galionul vorbi
pe neașteptate.
– Plecați? întrebă, cu neliniște. Chiar acum?
– Eu mă-ntorc imediat ce se luminează, îi răspunse Kyle.
Vorbea de parcă un năier oarecare i-ar fi pus la îndoială rațiunea.
– Plecați cu toții? întrebă din nou corabia.
 Wintrow îi răspunse fără să știe ce îl îndemna s-o facă. Poate
panica din glasul ei.
– O să fii în siguranță, îi spuse, cu blândețe. Nu te pândește niciun
pericol, ești legată de doc. N-ai de ce să te temi.
– Nu vreau să fiu singură.
Nemulțumirea era a unui copil, dar vocea părea a unei femei
tinere, capricioase.
– Unde e Althea? făcu ea din nou. De ce nu e aici? Ea nu m-ar fi
lăsat singură.
– Secundul o să doarmă la bord, la fel și o jumătate din echipaj. N-
o să fii singură, răspunse Kyle, iritat.
Tonul lui îi era cunoscut lui Wintrow, din propria copilărie.
Sfidându-i logica, inima îl îndemnă să treacă de partea corabiei.
– Nu e același lucru! strigă ea, chiar în timp ce el se auzea spunând:
– Dacă vrei, pot rămâne eu la bord. Cel puțin în noaptea asta.
Tatăl lui se încruntă de parcă i-ar fi contramandat un ordin, însă
Ronica îl strânse ușor de braț și îi zâmbi.
– Sângele o să vorbească, zise ea, încet.
– Băiatul nu poate rămâne! vesti Kyle. Trebuie să discut cu el în
seara asta.
– În seara asta?! întrebă Keffria, nevenindu-i să creadă ce auzise.
Oh, Kyle, nu în seara asta. Nu mai facem nimic altceva în seara asta.
Suntem, cu toții, prea obosiți și prea îndurerați.
– Credeam că-n seara asta putem sta cu toții de vorbă despre viitor,
sublinie tatăl lui, plictisit. Poate că suntem obosiți și îndurerați, dar
ziua de mâine nu așteaptă.
– Indiferent dacă ziua de mâine așteaptă sau nu, eu o fac,
întrerupse bunica lui disputa.
 În voce i se simțea o undă de autoritate și, pentru o clipă, reveni cu
mai multă forță în amintirea băiatului, așa cum o știa din copilărie.
Când tatăl lui trăgea aer în piept, pregătindu-se să răspundă, ea
continuă:
– Iar dacă Wintrow poate dormi la bord, alinând temerile Vivaciei
cât de bine izbutește, o să văd în asta o favoare făcută mie, personal.
Se întoarse spre galion și adăugă:
– Dar mai întâi am nevoie de el, să mă conducă până la trăsură.
Poți rămâne singură câteva minute, Vivacia?
Wintrow fusese vag conștient de neliniștea cu care le ascultase
corabia discuția. În clipa aceea, peste trăsăturile ei sculptate se lăți un
zâmbet strălucitor.
– Sunt sigură c-o să fac față, Ronica. De minune.
Se întoarse spre băiat și privirea ei îi sfredeli ochii atât de adânc,
încât îl făcu să tresară:
– După ce te întorci, o să dormi aici, pe puntea proră, unde te pot
vedea?
Wintrow se uită la tatăl lui, nesigur. Doar ei doi păreau să-și dea
seama că noul căpitan încă nu-și dăduse acordul. Băiatul se hotărî să
fie diplomat.
– Dacă tata mi-o îngăduie, răspunse, cu prudență.
Încă mai trebuia să-și înalțe ochii ca să-i întâlnească pe ai tatălui
său, dar se strădui s-o facă, în loc să-și ferească privirea.
Kyle se încruntă, dar Wintrow avu impresia că-i deslușește în ochi
un respect ivit în ciuda propriei voințe.
– Ți-o îngădui, răspunse, dându-le tuturor clar de înțeles că, după
părerea lui, hotărârea îi aparținea.
Își măsură fiul de sus până jos.
– Când te întorci, du-te la Torg. O să-ți facă rost de o pătură.
 Privirea i se plimbă de la băiat la al doilea secund, care dădu din
cap, în semn că înțelesese.
Mama lui oftă, ca și cum și-ar fi ținut răsuflarea.
– Bine, dacă asta s-a lămurit, să mergem acasă.
La ultimul cuvânt, vocea i se frânse pe neașteptate și pe obraji i se
revărsară lacrimi proaspete.
– Oh, tată! spuse încet, parcă dojenind mortul.
Kyle o bătu pe mâna așezată pe brațul lui și o conduse către doc.
Wintrow îl urmă cu pași mai lenți, alături de bunica lui. Frații săi
mai mici trecură în goană pe lângă ei, grăbiți s-ajungă la trăsură.
Ronica se mișca atât de încet, și el o crezu peste măsură de istovită,
dar numai până când începu să vorbească. Atunci înțelese că
rămăsese înadins în urmă, ca să poată discuta cu el fără martori. Își
coborâse vocea, ca să n-ajungă decât la urechile lui.
– Wintrow, tot ce s-a petrecut mai devreme ți s-a părut bizar și
străin. Însă acum ai vorbit ca un Vestrit și cred că, pe fața ta, l-am
văzut pe bunicul tău. Corabia e atrasă de tine.
– Bunico, mă tem că nu pricep ce tot spui, mărturisi el, cu glas
scăzut.
– Oare?
Bătrâna se opri din mersul lor încet și el se întoarse s-o privească.
Scundă, dar cu spatele drept, ea îi întâlni ochii.
– Tu spui că nu, dar eu văd altceva, continuă, după câteva clipe.
Dacă, în inima ta, n-ai fi știut deja, n-ai fi putut vorbi cum ai făcut-o,
trecând de partea corabiei. O s-ajungi să înțelegi, Wintrow. Cu
timpul o să pricepi totul, n-ai nicio teamă.
Băiatul avu o strângere de inimă rău prevestitoare. Își dori să
meargă acasă, cu ceilalți, ca să stea de vorbă, pe șleau, cu tatăl și cu
mama lui. Era clar că discutaseră despre el. N-avea idee ce anume,
dar se simțea amenințat. Pe urmă își aminti, cu asprime, că trebuie să
se ferească de părerile preconcepute. Bunica lui nu mai scoase nicio
vorbă și el o ajută să coboare pe schelă și apoi să urce în trăsura în
așteptare. Toți ceilalți erau deja înăuntru.
– Mulțumesc, Wintrow, spuse ea, cu gravitate.
– Cu plăcere, răspunse el, cu o oarecare jenă, căci bănuia că nu-i
mulțumise doar pentru că o condusese până la trăsură.
Pentru o scurtă clipă, se întrebă dacă îi făcea într-adevăr plăcere
să-i ofere ceea ce presupunea ea. Rămase locului, singur, când
vizitiul își îmboldi caii și trăsura se îndepărtă, cu scândurile docului
răsunând găunos sub loviturile potcoavelor. După plecarea familiei,
mai zăbovi o vreme, căutând liniștea nopții.
De fapt, nu era liniște. Nici orașul propriu-zis, nici docurile nu
dormeau cu adevărat niciodată. Vedea luminile care conturau
curbura portului și auzea zgomotele îndepărtate ale pieței de noapte.
O pală de vânt îi aduse o frântură de melodie: fluiere și clopoței de la
încheieturile mâinilor. Probabil de la dansurile vreunei nunți. Ceva
mai aproape, torțele cu catran fixate în suporții de pe doc conturau
cercuri largi de lumină pâlpâitoare. Valurile se izbeau de pilonii de
sub docuri clipocind ritmic, iar vasele amarate se frecau de lemn
scârțâind. Erau ca niște animale uriașe de lemn, se gândi băiatul, și
pe șira spinării îi urcă un fior când își aminti de corabia vie,
conștientă. Înțelese că nu era nici animal, nici corabie de lemn, ci un
amestec nefiresc, și se întrebă cum putuse să se ofere să petreacă
noaptea pe puntea unei asemenea creaturi.
În timp ce înainta pe doc către Vivacia, dansul luminii torțelor și
mișcarea apei se contopiră, tulburându-i vederea și făcându-i pașii
nesiguri. Când sosi lângă corabie, oboseala zilei îl ajunsese din urmă.
– Oh, iată-te!
Tresări când auzi corabia întâmpinându-l, apoi își reveni.
 – Ți-am spus că mă-ntorc, îi reaminti.
I se părea straniu să stea pe doc și să se uite în sus, la ea. Lumina
torțelor îi dansa bizar peste trăsături, fiindcă, deși omenești, reflectau
lumina așa cum o reflectă lemnul. Din acel punct de observare
avantajos, sărea în ochi că e cu mult mai mare decât un om adevărat.
Când o priveai de acolo și sânii ei dezgoliți, de lemn, se vedeau mult
mai clar. Wintrow se trezi dându-și silința să nu-i privească și, ca
urmare, se simțea stânjenit și dacă îi întâlnea ochii. E o corabie de
lemn, se strădui apoi să-și amintească. Dar, în semiîntuneric, așa cum
se uita în jos, către el, semăna mai degrabă cu o femeie tânără,
aplecată ademenitor în afara unei ferestre. Era ridicol.
– Nu vii la bord? îl întrebă ea, zâmbind.
– Ba da. Voi fi lângă tine peste câteva clipe.
Se urcă pe schelă, apoi înaintă pe bâjbâite pe puntea întunecoasă,
minunându-se din nou de ceea ce făcea el însuși. Din câte știa,
corăbiile vii nu existau decât în Bingtown. Învățătura pe care-o
primise pentru a deveni preot al lui Sa nu-i dezvăluise absolut nimic
despre ele. Însă fusese prevenit că există anumite soiuri de vrăjitorie
îndreptate împotriva sacralității întregii lumi vii. Și le repetă în gând:
vrăjile care lipseau ceva de viață pentru a însufleți altceva, vrăjile
care lipseau ceva de viață pentru a mări puterea vrăjitoriei, vrăjile
care făceau viața cuiva mizerabilă pentru a o lungi pe a vrăjitorului
sau pe a altcuiva... Nici una nu părea să se potrivească exact cu
indiferent ce o fi trezit la viață o corabie vie. Bunicul lui ar fi murit și
dacă n-ar fi existat corabia. Decise că nimeni nu putea spune că
bunicul lui fusese lipsit de viață pentru a însufleți corabia. Și, în
momentul când hotărî asta, se împiedică de un colac de frânghie.
Când încercă să-și recapete echilibrul, i se încurcară picioarele în
tivul robei lui cafenii, de novice, și căzu, întinzându-se pe punte cât
era de lung.
 Undeva, cineva izbucni într-un râs zgomotos. Poate nu râdea de el.
Poate undeva, pe puntea întunecată, năierii stăteau de veghe
împreună și spuneau povești amuzante ca să-și omoare timpul.
Poate. Se împurpură la față, dar își stăpâni furia stârnită de posibila
batjocură. Absurd, își spuse. Era absurd să se înfurie fiindcă cineva
era atât de insensibil încât să i se pară amuzantă căzătura lui, și
absurditatea era cu atât mai mare dacă se înfuria când nici măcar nu
știa dacă are motiv s-o facă. Pur și simplu, avusese o zi prea lungă. Se
ridică în picioare cu prudență și continuă pe bâjbâite drumul către
puntea proră.
Acolo fusese lăsată o singură pătură aspră, strânsă grămadă. Purta
mirosul celui care o întrebuințase ultimul și era fie prost țesută, fie se
întărise pe alocuri de prea multă murdărie. O lăsă să cadă la loc, pe
punte. Pentru o clipă, se gândi să se descurce fără ea; noaptea de
vară nu era chiar atât de friguroasă, era posibil să nu aibă nevoie de
nicio pătură. Putea lăsa insulta să treacă pe lângă el; după încă o zi,
n-avea să mai dea ochii cu nimeni de pe corabia aia. O clipă mai
târziu, se opri să smulgă pătura de pe punte. Nu era vorba de
nenorocirea adusă de o grindină timpurie sau de o inundație, nu era
o catastrofă naturală, pe care trebuie s-o suporți, dovedindu-ți tăria
sufletească. Se lovise de cruzimea unui om, și din partea unui preot
al lui Sa nu era de așteptat s-o suporte în tăcere, indiferent dacă se
îndrepta împotriva lui sau a altcuiva.
Își îndreptă spatele. Știa cum îl vedeau năierii. Fiul căpitanului, un
băietan, un pipernicit, trimis să trăiască la mănăstire, să fie învățat să
creadă în divinitate și în bunătate. Știa că mulți priveau asta ca pe o
slăbiciune, că vedeau în preoții și preotesele lui Sa niște nătărăi
asexuați, care-și petreceau viețile umblând de colo colo și îndrugând
că lumea ar putea fi un loc frumos și pașnic. Wintrow văzuse cealaltă
față a preoției. Îngrijise preoți aduși înapoi, la mănăstire, preoți
schilodiți de cruzimea împotriva căreia luptau, sau cu plăgi cu care
se aleseseră când se străduiau să lecuiască alte victime. Voce limpede
și ochi ferm, se sfătui singur. Își puse pătura ofensatoare pe un braț și
se îndreptă cu grijă către puntea din față, unde ardea un singur
felinar.
Trei bărbați stăteau în cercul de lumină sărăcăcioasă, cu țăruși de
joc împrăștiați pe punte, în fața lor. Wintrow simți un miros acru, de
alcool ieftin, și se încruntă în sinea lui. În el, mica flacără a
ultragiului suferit căpătă putere. Parcă posedat de anma bunicului
său, păși cu îndrăzneală în cercul luminii lor. Azvârli pătura pe
punte și întrebă fără ocolișuri:
– De când se face de cart pe corabia asta bând la datorie?
Cei trei se traseră deoparte, până când văzură cine le vorbise.
– E băiatul-preot, mârâi unul, și se întinse pe punte, în poziția în
care căzuse pătura.
Flacăra furiei se reaprinse iarăși.
– Este și Wintrow Haven, din stirpea Vestrit, și la bordul acestei
corăbii, băutura și jocurile nu sunt permise în timpul cartului. Când
ești de cart, stai de veghe!
Cei trei se ridicară greoi în picioare. Erau mai înalți decât el și mai
vânjoși, cu mușchii unui bărbat matur. Unul avu destul bun-simț ca
să pară rușinat, dar ceilalți doi erau mai beți și mult mai puțin
dispuși să se căiască.
– Asupra ce veghează? întrebă, cu insolență, unul cu barba neagră.
Stă de veghe în timp ce pune Kyle mâna pe corabia bătrânului și-i
înlocuiește echipajul cu prieteni de-ai lui? Stă de veghe în timp ce toți
anii în care-a trudit, și a făcut-o cu loialitate, alunecă peste copastie și
nu mai înseamnă nimic?
Al doilea îi continuă litania:
 – Trebuie să stăm de veghe în timp ce un Haven fură corabia pe
care-ar trebui să fie căpitan un Vestrit? Althea o fi fiind o mucoasă și-
o zgripțuroaică mică, dar e o Vestrit până-n măduva oaselor! Femeie
sau nu, corabia ar fi trebuit să-i aparțină.
Prin mintea lui Wintrow alergau o mie de replici posibile. O alese
pe cea care i se păru cea mai bună.
– Nimic din toate astea n-are vreo legătură cu băutura în cart. E
jalnic să onorați astfel memoria căpitanului Vestrit.
Ultima frază păru să aibă efect mai mult decât orice altceva.
Bărbatul căruia i se citea rușinea pe chip ieși cu un pas în fața
celorlalți.
– Numai mie mi s-a ordonat să fac de cart, și n-am băut nimic.
Ceilalți îmi țin doar companie, stăm de vorbă.
Lui Wintrow nu-i trecu prin cap ce-ar mai fi putut spune, așa că
dădu din cap cu gravitate. Pe urmă ochii îi căzură pe pătura aruncată
și-și aminti ce plecase de fapt să facă.
– Unde e al doilea secund? Torg?
Bărbatul cu barbă neagră pufni cu dispreț:
– E prea ocupat să-și mute lucrurile în cabina Altheei ca să-l mai
intereseze orice altceva.
Wintrow dădu scurt din cap, fără să comenteze. Nu se adresă
niciunuia dintre ei când adăugă, trimițându-și cuvintele în noapte:
– Nu cred c-ar fi trebuit să pot urca la bord fără să mă-ntrebe
nimeni nimic, nici măcar aici, în portul de acasă.
Năierul de cart îi aruncă o privire stranie.
– Corabia e acum însuflețită. S-ar fi grăbit să strige dacă la bordul
ei urca un străin.
– Ești sigur că știe că trebuie s-o facă dacă vine un străin la bord?
Uimirea de pe fața omului de cart crescu:
 – Cum ar putea să nu știe? Știe tot ce știau căpitanul Vestrit, tatăl și
bunica lui despre viața pe o corabie.
Se uită într-o parte, clătinând ușor din cap, când adăugă:
– Credeam că orice Vestrit știe atâta lucru despre o corabie vie.
– Mulțumesc, spuse Wintrow, neluând în seamă ultima frază a
năierului. Mă duc să-l caut pe Torg. Vedeți-vă în continuare de
treabă.
Se aplecă și luă pătura aruncată. După ce părăsi cercul de lumină,
înaintă cu atenție, lăsând ochii să i se obișnuiască treptat cu
întunericul tot mai dens. Găsi ușa cabinei Altheei întredeschisă, cu
lumina revărsându-se pe punte. Lăzile ei încă neluate de pe corabie
fuseseră împinse neglijent într-o parte. Al doilea secund își aranja
lucrurile cu chibzuință.
Wintrow bătu tare în ușa deschisă și încercă să nu savureze
tresărirea aproape vinovată a lui Torg.
– Ce e? întrebă bărbatul, răsucindu-se spre el.
– Tata a spus să ai grijă să primesc o pătură.
– Din câte văd, ai una, observă Torg. Nu izbuti să-și ascundă licărul
amuzat din privire. Sau băiatul-preot crede că nu e destul de bună
pentru el?
Wintrow lăsă pătura ofensatoare să cadă pe punte.
– Asta nu mi-e de folos, spuse, cu voce înceată. E murdară. Nu mă
deranjează dacă e uzată sau peticită, dar nimeni n-ar trebui să fie
obligat să suporte mizeria.
Torg abia dacă se uită spre el.
– Dacă e murdară, spal-o.
Se reapucă, ostentativ, să-și aranjeze lucrurile.
Wintrow nu se lăsă intimidat.
 – N-ar trebui să fie nevoie să-ți atrag atenția că n-are timp să se
usuce, spuse, fără nicio expresie. Nu-ți cer decât să faci ce ți-a
ordonat tatăl meu. Am venit să dorm la bord peste noapte, și-mi
trebuie o pătură.
– Am făcut ce mi-a ordonat tatăl tău, și ai pătură.
Wintrow se pomeni dând o ripostă nu cuvintelor celuilalt, ci
amuzamentului plin de cruzime din vocea lui, acum aproape
nemascat.
– De ce te distrează să fii grosolan? întrebă, cu o curiozitate
neprefăcută. De ce ți se pare mai greu să-mi dai o pătură curată decât
să-mi arunci una murdară și să mă silești să mă milogesc pentru ceea
ce-mi trebuie?
Sinceritatea întrebării îl luă pe năier prin surprindere. Se holbă la
Wintrow, neștiind ce să spună. Aidoma majorității oamenilor de o
cruzime nejustificată, nu se întrebase niciodată de ce se poartă așa
cum o face. Îi era de-ajuns s-o poată face. Probabil că-i plăcuse din
fragedă copilărie să-i terorizeze pe alții și urma s-o facă până ce avea
să-i dispară leșul în mare, înfășurat în pânză de vele. Wintrow îi
studie pentru prima oară înfățișarea. Toate trăsăturile îi descriau
firea, pe larg. Avea ochi mici, rotunzi, albaștri ca ai porcilor albi.
Pielea de sub bărbie începea deja să i se pungească. Basmaua
înnodată în jurul gâtului părea jegoasă de uimitor de multă vreme,
iar pe dosul gulerului cămășii cu dungi albastre și albe se zărea o
dungă cafenie. Nu erau murdăria și sudoarea de după o zi de trudă,
ci mizeria unui leneș. Lui Torg nu-i păsa dacă e sau nu curat și
îngrijit. Se vedea și după cum își împrăștiase lucrurile prin cabină.
Peste două săptămâni, locul avea să fie o cocină împuțită, plină de
haine nespălate și de resturi de mâncare. În clipa aceea, Wintrow se
hotărî să renunțe la orice ceartă. Urma să doarmă pe punte, în
hainele lui, petrecând o noapte lipsită de orice confort, dar căreia
avea să-i supraviețuiască. Se gândi că ciorovăiala cu omul din fața lui
e lipsită de sens; Torg n-avea să înțeleagă niciodată cât de
dezgustătoare e pentru el o pătură murdară, nici cât de insultat se
simțise. Se dojeni, în sinea lui, fiindcă, până atunci, nu se uitase la
secund cu mai multă atenție; asta i-ar fi scutit pe amândoi de o iritare
zadarnică.
– N-are importanță, spuse brusc, cu nepăsare.
Se întoarse cu spatele, gata de plecare. Clipi de câteva ori ca să-și
deprindă din nou ochii cu întunericul și începu să se îndepărteze. Îl
auzi pe al doilea secund oprindu-se în ușa cabinei ca să se holbeze în
urma lui.
– Băiețelul o să se plângă la tăticu, nu mă-ndoiesc! strigă Torg. Dar
cred c-o să descopere că tatăl lui așteaptă de la un bărbat să fie tare,
nu să se smiorcăie fiindcă pe-o pătură sunt câteva pete!
Poate că era adevărat, admise Wintrow. N-avea de gând să i se
plângă tatălui său ca să afle. Și n-avea rost să se vaite pentru lipsa de
confort a unei singure nopți. Tăcerea lui păru să-l supere pe Torg.
– Crezi c-o să-mi faci necazuri cu scâncetele tale, nu? Ei bine,
greșești. Îl cunosc pe tatăl tău prea bine ca să mă tem de asta.
Wintrow nu se osteni să răspundă la batjocura amenințătoare a
năierului. De când se hotărâse să renunțe la ceartă, povestea păturii
îl lăsa rece. Își retrăsese anma în sine însuși, după cum fusese învățat,
scăpând astfel de toată furia și de orice ofensă. Nu fiindcă erau
sentimente nedemne sau nepotrivite; pur și simplu nu-l ajutau cu
nimic în privința unuia ca Torg. Își alungă din minte tot ce se lega de
pătura murdară. Când ajunse pe puntea pupă, își regăsise nu doar
calmul, ci și deplinătatea.
Se sprijini de copastie și privi întinderea apei. În port erau
ancorate și alte corăbii. Luminile lor străluceau, galbene. Le studie cu
atenție. Propria sa ignoranță îl surprindea. Corăbiile erau obiecte
străine pentru el, urmașul atât de multor generații de Negustori și
navigatori. Erau mai ales vase de negoț, printre care se găseau câteva
de pescuit și de luptă. Dintre cele negustorești, cele mai multe aveau
la pupă o dunetă, prelungită adesea până la catargele principale.
Acestea, în număr de două sau trei, se înălțau către lună de pe fiecare
vas.
De-a lungul țărmului, piața de noapte înflorea de sunet și lumină.
Fiindcă scăpaseră de arșița zilei, în spațiul deschis licăreau vâlvătăi
în care se scurgea, sfârâind,  grăsimea cărnii pentru a cărei pregătire
fuseseră aprinse. O adiere rătăcitoare purta aroma fripturilor
condimentate și a pâinii coapte în cuptoarele de sub cerul liber. Și
sunetele se aventurau pe deasupra golfului, curajoase, în frânturi: un
hohot de râs subțire, o răbufnire de cântec, un țipăt. Valurile
prindeau luminile pieței și pe ale corăbiilor și mișcarea lor le
contopea reflexiile în serpentine unduitoare.
– Și totuși e pace în toate astea, spuse băiatul, cu glas tare.
– Pentru că totul e așa cum trebuie să fie, i se realătură Vivacia.
Avea timbrul vocii unei femei; de aceeași catifelare întunecată ca a
nopții, cu aceeași tentă de fum. Sunetul ei revărsă în Wintrow o
plăcere caldă și o bucurie pură. Își oferi câteva clipe în care să se
minuneze de asta.
– Ce ești? întrebă, cu o venerație calmă. Când suntem departe unul
de altul, cred că mă tem de tine, sau cel puțin mă umpli de bănuieli.
Însă acum, la bord, și când îți aud glasul, e ca și cum... e așa cum îmi
imaginez dragostea.
– Adevărat? întrebă Vivacia, fără să-și ascundă fiorul de încântare
din voce. Atunci sentimentele tale sunt la fel ca ale mele. Trezirea
mea a început cu atât de mult timp în urmă... a durat cu anii, toată
viața bunicului tău și a tatălui său, încă de când stră-străbunica ta mi
s-a dat în păstrare. Iar azi, când m-am putut în sfârșit mișca, când am
putut să gust, să miros și să aud totul cu simțurile mele, am aflat
cum e când te frămânți. Mă întreb cine sunteți voi, făpturile din
carne, sânge și os, născute chiar din trupurile voastre și osândite să
pieriți când această carne nu vă mai ajută? Iar când îmi pun
întrebarea mă tem, pentru că-mi sunteți atât de străini și nu pot ști
ce-mi veți face. Însă, atunci când unul dintre voi îmi e aproape, simt
că suntem țesuți din același fir, că nu suntem altceva decât niște
prelungiri ale unei vieți fragmentate, și că, împreună fiind, ne
completăm. În prezența ta simt bucurie, căci viața mea se-ntinde,
mai cuprinzătoare, când suntem alături.
Wintrow rămase sprijinit de copastie, nemișcat și tăcut, de parcă ar
fi ascultat stihurile unui poet slăvit. Vivacia nu se uita la el; n-avea
nevoie de asta ca să-l vadă. Ca și el, privea către port, către luminile
festive din piața de noapte. În ochii noștri se oglindesc aceleași
licăriri, se gândi băiatul, și zâmbetul i se lăți. De prea puține ori i se
mai întâmplase să-l pătrundă cuvintele atât de adânc și să-și
împlânte acolo adevărul, cum o fac rădăcinile într-un pământ
roditor. Unii dintre cei mai buni învățători din mănăstire îi puteau
trezi o asemenea venerație, când rosteau, în cuvinte simple, un
adevăr ce i se zbenguia prin minte fără grai. Când vorbele se
pierdură în căldura nopții de vară, răspunse:
– Așa cum, puternic ciupită, coarda unei harfe își poate smulge din
somn o soră geamănă, sau cum o notă înaltă și pură poate face un
cristal să lucească, tu ai trezit în mine adevărul.
Râse sonor, surprinzându-se pe sine însuși, fiindcă se simțea de
parcă o pasăre îndelung zăvorâtă în colivia pieptului său și-ar fi luat
zborul pe neașteptate.
– Ce spui e atât de simplu, însă ne completăm unul pe altul. Nu-mi
vine în minte nimic care să-mi dezvăluie de ce mă simt mișcat de
cuvintele tale. Dar ele izbutesc s-o facă. O fac.
 – În noaptea asta, aici, se întâmplă ceva. O simt.
– Și eu. Dar nu știu ce este.
– Vrei să spui că n-ai pentru asta niciun nume, îl corectă ea.
Niciunul dintre noi nu se poate împiedica să știe ce este. Ne
maturizăm. Devenim.
Wintrow se trezi zâmbind în noapte.
– Ce devenim? o întrebă.
Vivacia se întoarse să-l privească, cu planele dăltuite ale chipului
săi de lemn reflectând strălucirea luminilor îndepărtate. Surâse, cu
buzele deschizându-i-se ca să-i arate dinții fără cusur.
– Devenim noi înșine, răspunse, simplu. Noi, așa cum ne e menit să
fim.

Althea nu știuse niciodată că nefericirea poate atinge perfecțiunea.

Abia acum, fixând cu privirea un pahar gol, înțelese într-o cât de
deplină măsură era totul pe dos lumea ei. Lucrurile mai merseseră
rău și până atunci, avuseseră cusururi, dar numai în acea zi luase o
hotărâre prostească după alta, până când totul ajunsese să fie, în
întregime, atât de groaznic cât era cu putință. Clătină din cap, cu
gândul la propria idioțenie. Își pipăi monedele din punga turtită și
apoi își săltă paharul, pentru a fi umplut, revăzându-și în minte toate
deciziile. Cedase când ar fi trebuit să lupte și luptase când ar fi
trebuit să cedeze. Dar atinse culmea, cea mai înaltă dintre culmi,
când părăsise corabia. Când se îndepărtase de Vivacia chiar înainte ca
trupul tatălui ei să le fie încredințat valurilor, gestul fusese mai
cumplit decât orice prostie și decât orice greșeală. Trădase. Trădase
tot ce avusese vreodată importanță pentru ea însăși.
Clătină din cap încă o dată. Cum putuse face așa ceva? Nu numai
că plecase, furioasă, înainte de funeraliile tatălui ei, dar își mai și
lăsase corabia la mila lui Kyle. El n-o înțelegea, nu pricepea cu
adevărat nici ce e o corabie vie, nici de ce anume are nevoie.
Disperarea îi prinse inima în gheare și i-o strânse. După atâția ani de
așteptare, o abandonase pe Vivacia în cea mai importantă dintre zile.
Ce era cu ea? Unde îi fusese mintea și unde îi fusese inima când își
pusese propriile sentimente mai presus de ale corabiei? Ce-ar fi zis
tatăl ei despre asta? Nu-i spusese el, întotdeauna: „Mai întâi corabia,
și toate celelalte vor urma de la sine“?
Stăpânul tavernei apăru pe neașteptate, îi luă moneda, pe care-o
privi drăgăstos și cu mare atenție, apoi îi umplu paharul. Îi spuse
ceva, cu vocea mieroasă de îngrijorare prefăcută. Althea îl alungă cu
o fluturare de mână imediat ce văzu plin paharul, pe care apoi fu cât
pe ce să-l verse. Se grăbi să-l dea peste cap.
Deschise larg ochi, ca și cum astfel și-ar fi putut limpezi creierul, și
se uită în jur. I se părea nedrept că oamenii din tavernă nu
împărtășeau niciuna dintre supărările ei. După toate aparențele, acea
parte a Bingtownului nici măcar nu remarcase dispariția lui Ephron
Vestrit. Acolo se purtau aceleași discuții pe care le tot auzeai de doi
ani: noii sosiți distrugeau orașul; trimisul Satrapului nu numai că-și
depășea împuternicirea născocind dări, mai primea și mită ca să nu
dea atenție corăbiilor cu sclavi ancorate chiar în port; chalcedenii îi
cereau Satrapului să-i impună Bingtownului renunțarea la taxa
pentru apă, iar el avea probabil să le facă pe plac, de dragul
ierburilor plăcerii pe care le primea din Chalced cu atâta
generozitate. Aceleași necazuri vechi, se gândi Althea, dar foarte
puțini oameni din Bingtown aveau să iasă în față și să treacă la fapte
ca să pună lucrurile la punct. Ultima dată când fusese, împreună cu
tatăl ei, la o întrunire a Consiliului Negustorilor Vechi, el se ridicase
și le spusese să nu respecte pur și simplu legile noi.
– Bingtown e orașul nostru! le reamintise, cu hotărâre. Nu e al
Satrapului. Ar trebui să punem cu toții mână de la mână ca s-avem
propriile noastre corăbii de patrulare și să interzicem intrarea în port
a vaselor cu sclavi. Să le trimitem înapoi și pe cele cu grâne din
Chalced, dacă nu vor să plătească taxă pentru apa și proviziile luate
de aici. N-au decât să-și împrospăteze rezervele din altă parte, poate
dintr-un oraș al piraților, ca să vadă dacă acolo sunt tratați mai bine.
Cuvintele îi fuseseră întâmpinate cu un murmur de uimire, în care
se amestecau șocul și încuviințarea, dar, când se ajunsese la vot,
consiliul nu izbutise să treacă la acțiune.
– Așteaptă un an sau doi, îi spusese tatăl ei, la plecare. De atâta
timp e nevoie aici ca să prindă rădăcini o idee. Chiar și-n seara asta,
cei mai mulți știu că am dreptate. Pur și simplu nu vor să privească
în față ceea ce trebuie făcut, faptul că se vor purta lupte dacă vrem să
rămână Bingtownul Bingtown, nu să devină Chalcedul de Sud. Pe
sudoarea lui Sa, afurisiții de chalcedeni au început deja să ne încalce
hotarul din nord. Dacă ne facem că nu vedem, se vor furișa aici pe
alte căi: sclavi cu fețe tatuate la muncă pe ogoarele noastre, femei
măritate la doisprezece ani și tot restul corupției lor! Dacă îngăduim
să se întâmple, vom fi distruși. Și toți Negustorii Vechi știu asta, în
adâncul inimilor lor. Peste un an sau doi, le voi spune același lucru,
și-atunci se vor declara brusc de acord cu mine. O să vezi.
Dar n-avea s-o mai facă. Tatăl ei plecase pentru totdeauna.
Bingtownul era mai sărac și mai slab decât înainte, și nici măcar n-o
știa.
Ochii i se umplură din nou de lacrimi. Și iarăși și-i șterse cu
manșeta. Avea amândouă manșetele ude leoarcă și nu se îndoia că
fața și părul îi erau un dezastru. Dacă ar fi văzut-o, sora și mama ei
ar fi fost scandalizate. Ei bine, n-aveau decât. Dacă ea era o rușine,
ele erau mai rău. Ea se lăsase condusă de un impuls, se purtase ca și
cum ar fi fost beată, însă ele plănuiseră totul și complotaseră nu doar
împotriva ei, ci și împotriva corabiei familiei. Fiindcă nu era cu
putință să nu-și dea seama ce însemna pentru întregul clan să i-o
încredințeze pe Vivacia lui Kyle, un om care nici măcar nu se înrudea
prin sânge. O îndoială o străbătu brusc, măruntă și rece. Mama ei nu
se născuse în familia Vestrit. Doar se cununase cu cineva din familie,
ca și Kyle. Poate că, aidoma lui, de fapt nu simțea nimic pentru
corabie. Nu. Nu, nu era cu putință, nu după atâția ani petrecuți
alături de tatăl ei. Althea își interzise, cu asprime, să creadă că o
asemenea presupunere putea fi adevărată. Trebuie să fi știut,
amândouă, ce reprezenta Vivacia pentru familia lor. Și, cu siguranță,
totul nu era decât un mod bizar și cumplit de a se răzbuna pe ea, dar
numai vremelnic. De asta nu se îndoia; voiau pesemne s-o
pedepsească fiindcă își iubise tatăl mai mult decât pe oricine
altcineva din familie.
Lacrimile îi izvorâră iarăși. Nu conta, nimic n-avea importanță.
Aveau să se răzgândească, aveau să-i dea corabia înapoi. Chiar dacă,
își spuse cu severitate, trebuia să navigheze sub comanda lui Kyle.
Oricât de mult ar fi detestat ideea, acum o îmbrățișă dintr-odată. Da.
Asta era tot ce voia. O asigurare că negoțul pe mare se va desfășura
așa cum credea el de cuviință. Ei bine, în clipa aia, ei puțin îi păsa de
așa ceva. Kyle n-avea decât să transporte ouă murate și nuci pentru
vopsea după pofta inimii, atâta timp cât ea se putea afla pe puntea
Vivacia, cât putea fi o parte a corabiei.
Se ridică brusc. Scoase un lung oftat de ușurare, de parcă ar fi
rezolvat ceva pe neașteptate. Nu s-a schimbat nimic, își spuse. Apoi,
peste o clipă, negă asta. Fiindcă se schimbase ceva, și încă drastic.
Descoperise că e mult mai dornică decât crezuse vreodată să se
înjosească și că ar fi făcut, practic, orice ca să rămână la bordul
Vivaciei. Orice.
Se uită în jur și gemu ușor, cu dispreț. Băuse prea mult și plânsese
prea mult. Îi zvâcnea capul și nici măcar nu știa sigur în ce tavernă
de-a năierilor din Bingtown se află. Într-una din cele mai sordide, cu
siguranță. Un bărbat leșină și alunecă de pe scaun pe podea. Nu era
neobișnuit, dar de obicei exista cineva care să-l tragă deoparte.
Hangiii mai cumsecade lăsau bețivii să sforăie lângă ușă, pe când
alții, mai fără inimă, îi aruncau pur și simplu pe alei sau pe străzi, ca
pradă ușoară pentru răpitorii de năieri. Se zvonea că, dintre
proprietarii tavernelor, unii sunt mână în mână cu răpitorii, dar
Althea se îndoia. Nu în Bingtown. În alte porturi, da, cu siguranță,
dar în Bingtown nu.
Se ridică, nesigură pe picioare. Dantela fustei i se agăță de lemnul
nerindeluit al piciorului mesei. Smuci ca s-o desprindă, fără a se
sinchisi că ar fi putut să se rupă și să atârne. Oricum n-avea să mai
poarte niciodată rochia aia; putea să se facă zdrențe, ei puțin îi păsa.
Pufni pentru o ultimă oară și-și frecă ochii obosiți cu palmele. Voia să
se vadă acasă și în pat. A doua zi avea să dea, cumva, piept cu toate,
ca să le rezolve pe rând. Bunule Sa, nu în seara asta, se gândi,
rugându-se să doarmă toată lumea la sosirea ei acasă.
Se îndreptă spre ușă, dar se văzu nevoită să pășească peste năierul
beat mort de pe podea. Scândurile dușumelei părură să i se clatine
sub tălpi, sau poate încă nu se reobișnuise cu mersul pe uscat. Făcu
un pas mai mare, sperând c-o s-o ajute, fu cât pe ce să cadă și nu-și
recăpătă echilibrul decât după ce se prinse de tocul ușii. Auzi pe
cineva râzând de ea, dar nu-și sacrifică demnitatea răsucindu-se să
vadă cine e. Se mulțumi să deschidă ușa și să iasă în noapte.
Întunericul și răcoarea erau, în același timp, năucitoare și
primitoare. Se opri o clipă pe aleea podită cu scânduri din fața
tavernei și respiră de mai multe ori adânc. La a treia răsuflare, se
gândi brusc că e posibil să i se facă rău. Se prinse de balustradă și
rămase nemișcată, respirând mai puțin adânc și privind fix, cu ochi
mari, până ce strada își încetă legănarea. Ușa din spatele ei se
deschise iarăși, scuipând un alt mușteriu. Althea se întoarse,
prudentă, ca să-l aibă sub ochi. În lumina sărăcăcioasă, avu nevoie de
câteva clipe ca să-l recunoască.
– Brashen, spuse apoi, ca salut.
– Althea, răspunse el, obosit. Și întrebă, fără tragere de inimă: Te
simți bine?
Ea rămase o clipă locului, privindu-l. Apoi:
– Vreau să mă-ntorc la Vivacia.
Încă din clipa când rosti, pe negândite, ce-i trecuse prin minte, știu
că e ceva care se cere făcut.
– Trebuie să văd corabia în noaptea asta. Trebuie să vorbesc cu ea,
să-i explic de ce-am plecat azi.
– Mâine, o sfătui Brashen. După ce-o să dormi și-o să te trezești din
beție. Nu vrei să te vadă în halul ăsta, nu-i așa?
Althea îi auzi viclenia din glas când adăugă:
– Cu siguranță n-ar fi mai încântată decât ar fi fost tatăl tău.
– Nu-i adevărat. M-ar înțelege. Ne cunoaștem una pe alta foarte
bine. Poate înțelege tot ce fac.
– Atunci o să-nțeleagă și dacă te duci mâine-dimineață, curată și
trează, sublinie el, cu chibzuință.
Părea foarte obosit. După o clipă de tăcere, îi oferi brațul lui.
– Vino. Te conduc acasă.
 8

VORBE ÎN NOAPTE

Ronica își pierdu puterile imediat ce intrară pe ușă, când

genunchii i se îndoiră pur și simplu. Kyle rămase pe loc, clătinând
din cap, așa că la culcare o conduse Keffria. Dormitorul pe care-l
împărțise atâta vreme cu bărbatul ei ajunsese o cameră a bolii și a
morții. În loc să-și ducă mama pe patul îngust în care stătuse de
veghe atâtea nopți, Keffria îi porunci lui Rache să pregătească pentru
ea o cameră de oaspeți. Rămase acolo până când servitoarea făcu
patul și o instală în el pe apatica Ronica. Pe urmă se duse să vadă ce
face Selden. Plângea. Își strigase mama, și Malta îi spusese că e
ocupată, prea ocupată ca să-și piardă vremea cu  un țânc plângăcios.
Pe urmă îl lăsase așezat pe marginea patului, fără să cheme măcar o
servitoare care să stea cu el. Pentru o clipă, Keffria se înfurie pe fiica
ei; apoi își reaminti că nici Malta nu e cu mult mai mult decât un
copil. Nu era rezonabil să se aștepte ca, după o zi ca aia pe care o
avuseseră, o fată de doisprezece ani să-și facă griji pentru fratele ei
de șapte ani.
Așa că-l liniști pe băiat, îl ajută să-și pună cămașa de noapte și
rămase cu el până când pleoapele îi căzură, grele, peste ochi. Când îl
lăsă în sfârșit singur și se îndreptă spre patul ei, era convinsă că toată
suflarea din casă doarme. În timp ce străbătea bine-cunoscutele
coridoare, dansul luminii de lumânare o duse cu gândul la stafii și
spirite. Se pomeni pe neașteptate întrebându-se dacă nu cumva
anma tatălui ei încă mai zăbovea în încăperile unde suferise atâta
vreme. Un fior îi trecu pe șira spinării, zbârlindu-i părul de pe ceafă.
O clipă mai târziu, se mustră singură. Anma tatălui ei era acum una
cu corabia. Și, chiar dacă ar mai fi zăbovit acolo, cu siguranță că
propriul ei tată nu-i voia nicidecum răul. Cu toate astea, se bucură
când intră pe tăcute în camera unde Kyle se culcase deja. Suflă în
lumânare ca să nu-i tulbure somnul și se dezbrăcă pe întuneric,
lăsându-și hainele să cadă unde se nimerea. Găsi cămașa de noapte
pe care i-o pregătise Nana și pătrunse în răcoarea ei. Apoi, în sfârșit,
în sfârșit, în propriul pat. Dădu deoparte pătura și cearșaful și se
strecură alături de bărbatul ei adormit.
El își deschise brațele, s-o primească. Nu se lăsase furat de somn
fără ea, o așteptase. Deși ziua fusese atât de lungă, deși era obosită și
mâhnită, asta o bucură. Simți atingerea lui Kyle tăind nodurile
durerii care o strangula de multe zile. Pentru o vreme, el se mulțumi
s-o țină aproape. Îi mângâie părul și îi masă gâtul până ce i se
destinse în brațe. Pe urmă făcu dragoste cu ea, simplu, cu blândețe și
fără cuvinte, sub lumina lunii revărsată peste pat prin ferestrele
înalte. Luna acelei nopți de vară era destul de strălucitoare pentru ca
să le împrumute ceva foarte apropiat de culoare obiectelor pe care le
atingea; crem pentru cearșafuri, ivoriu pentru părul lui Kyle, două
nuanțe de auriu-mat pentru pielea lui, acolo unde stătuse sau nu în
bătaia soarelui. Pe urmă, când Keffria își arcui trupul, lipindu-l de al
lui și-și culcă pe umărul lui capul, se așternu o vreme liniștea.
Ascultă bătăile inimii lui și trecerea aerului prin pieptul lui și se
bucură de ele, ca și de căldura lui.
 Apoi se simți brusc egoistă și nepăsătoare, pentru că putea avea
toate astea și le putea savura în noaptea zilei când mama ei îl
pierduse pe tatăl ei, pierzând, odată cu el, și orice șansă de apropiere
fizică și de o astfel de comuniune. Molatecă și caldă după ce făcuseră
dragoste, se gândi la o asemenea pierdere considerând-o prea
cumplită ca să poată exista. Nu se îndepărtă de Kyle, ci se lipi de el
mai tare, în timp ce gâtul i se strângea dureros și o singură lacrimă
fierbinte îi aluneca pe obraz, ca să cadă apoi pe umărul gol al
bărbatului. El întinse mâna și o atinse, apoi atinse fața ei.
– Nu, spuse, cu blândețe. Nu. Azi au fost destule lacrimi și destulă
jale. Dă-le acum deoparte pe toate. Nu lăsa în patul ăsta nimic și pe
nimeni în afară de noi doi.
Ea își trase răsuflarea.
– O să-ncerc. Dar ceea ce a pierdut mama... Tocmai am înțeles cu
adevărat ce a pierdut. Asta, în întregime.
Mâna ei liberă se plimbă de-a lungul lui, de la umăr până pe
coapsă, înainte de a o opri Kyle și de a și-o duce la buze pentru un
sărut.
– Știu. M-am gândit și eu la asta, când te-am atins. M-am întrebat
ce-o să faci dacă o să vină o vreme când n-o să mă mai întorc la tine...
– Nici măcar să nu vorbești despre așa ceva! îl imploră ea.
Își puse palma pe bărbia lui și îi întoarse fața către a ei, sub lumina
lunii.
– Încă nu știu dacă a fost bine, spuse ea pe neașteptate, cu voce
schimbată. Știu că am vorbit despre asta, că am fost cu toții de acord
că e cel mai bine, că așa vom fi protejați cu toții. Dar privirea ei când
am pus eu mâna pe țăruș... și felul în care-a plecat, ca o furtună. N-aș
fi crezut niciodată că Althea o să facă una ca asta, c-o să plece așa de
la funeralii. Credeam că l-a iubit mai mult pe tata...
 – Hmm, făcu Kyle, căzând pe gânduri. Nici eu nu m-am așteptat.
Credeam că măcar iubește corabia mai mult decât atât, dacă nu și pe
tatăl ei. M-am așteptat la o adevărată luptă cu ea și am fost cu atât
mai bucuros când a cedat cu atâta ușurință. Am fost sigur că întreaga
ceremonie funerară o să fie, cu ea, o scenă tot mai amară după alta.
Cel puțin ne-a cruțat de asta. Dar recunosc că acum mă întreb, cu
îngrijorare, unde o fi. O fată ar trebui să fie acasă în noaptea morții
tatălui ei, nu să umble haihui printr-un port unde viața e atât de
furtunoasă ca în Bingtown.
Șovăi, apoi adăugă, aproape cu prudență:
– Știi că n-o pot lăsa să scape ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Trebuie să fie dojenită; cineva trebuie s-o țină din scurt înainte de a
se distruge cu totul.
– Tata spunea întotdeauna că Althea se poartă cel mai bine când n-
o strunești prea tare, îndrăzni Keffria să-l contrazică. Trebuie lăsată
să greșească, fiindcă se pare că nu poate învăța decât din greșelile ei.
Kyle pufni, dezgustat.
– Iartă-mă, dragostea mea, dar cred c-a spus-o ca scuză fiindcă, în
toate privințele, se purta cu ea doar ca un tată. E răsfățată. De când o
știu eu, i s-a făcut întotdeauna pe plac, și se cunoaște. Presupune
mereu că poate face orice exact cum dorește. De-aia a devenit
egoistă, fără niciun gând la binele altora. Totuși, pentru ea nu e prea
târziu. Când am înțeles asta, am fost mai șocat decât îți poți închipui.
Pe drumul către casă, când mi-am ieșit din fire și i-am ordonat să nu
mai iasă din cabina ei până ajungem în port, nici măcar prin vis nu
mi-a trecut c-o să mi se supună. Am fost furios și m-am răstit la ea, i-
am spus să dispară din ochii mei până nu-mi ies cu adevărat din
sărite. Și m-a ascultat. Cred că, stând singură acolo, a avut în sfârșit
timp să chibzuiască. Ai văzut cum era când am acostat. Tăcută și
pocăită. Când a plecat de pe corabie, s-a îmbrăcat ca o doamnă, cel
puțin în măsura în care e în stare s-o facă.
Se întrerupse o clipă. Clătină din cap, răvășindu-și părul blond pe
pernă.
– Am fost uluit. M-am tot așteptat să-ncerce să reînceapă cearta. Și
pe urmă am înțeles că asta a căutat tot timpul. Pe cineva care să tragă
o linie. Pe cineva care s-o ia sub control și s-o facă să se poarte așa
cum știe că ar trebui. Cred că, în tot acest timp, a vrut doar să vadă
cât de departe poate merge înainte de a-i strânge cineva pânzele și de
a arunca ancora.
Kyle își drese glasul, apoi continuă:
– L-am respectat pe tatăl tău. Știi că ăsta e adevărul. Dar, în ce-o
privește pe Althea, era... orb. Nu i-a interzis niciodată nimic, nu i-a
spus niciodată cu adevărat „nu“, încercând să-și impună părerea.
Când am făcut eu asta, ei bine, schimbarea a fost uluitoare.
Bineînțeles că, după ce a coborât de pe corabie și n-am mai fost eu
șeful, a reînceput să-și facă puțin de cap.
Ridică din umeri. Și se lăsă tăcerea, cât se gândi Keffria la sora ei și
la purtările ei stranii.
Kyle respiră adânc și oftă din rărunchi.
– Credeam că, pentru ea, nu mai e nicio speranță. Că n-o să ne
aducă decât necazuri și c-o s-o sfârșească prost. Dar azi, când ne-a
văzut în cele din urmă pe toți uniți și hotărâți să facem ce e mai bine
pentru familie, nu ni s-a împotrivit cu adevărat. În adâncul minții ei,
știe ce e drept. Corabia trebuie folosită pentru binele întregii familii.
Tu ești sora mai mare: e corect și firesc să moștenești adevărata
bogăție a familiei. În plus, noi avem copiii de întreținut, iar corabia
ne va permite s-o facem. Althea pe cine trebuie să-ntrețină? Păi,
numai pe ea, cred că ne putem bizui pe noi înșine ca s-avem grijă să
nu flămânzească, să nu umble în zdrențe și să aibă un acoperiș
deasupra capului. Dar, dacă lucrurile s-ar fi inversat și ar fi primit ea
corabia, probabil c-ar fi plecat cu Vivacia din port fără să se uite
înapoi nici ea, nici Brashen, ajuns căpitan.
Se întinse ușor, fără s-o clintească pe Keffria. O cuprinse cu brațul,
ținându-și-o aproape.
– Nu, Keffria, nu cred că trebuie să ai vreo îndoială; ceea ce am
făcut azi a fost cel mai bine. Știm că o să avem grijă de Althea și c-o s-
o scăpăm pe mama ta de greutățile ei bănești. Poți fi cu adevărat
sigură că Althea ar fi avut grijă de mama ta, ca să nu nai vorbesc de
noi și de copiii noștri? Cred că, în cele din urmă, până și tatăl tău și-a
dat seama că e mai înțelept să-ți lase ție corabia prin testament, oricât
de greu i-ar fi venit să rănească sentimentele micii lui favorite.
Keffria oftă și se lipi mai strâns de el. Spusele lui aveau sens, până
la ultimul cuvânt. Talentul lui de a se gândi la toate cu atâta atenție și
atât de logic, făcând-o să se simtă în siguranță, era unul dintre
motivele pentru care se măritase cu el. Când își alesese bărbatul,
fusese sigură de un singur lucru: nu voia să-și trăiască viața legată de
cineva atât de impulsiv și de visător ca tatăl ei. Văzuse ce-i făcuse
mamei ei, cum ajunsese ea să-mbătrânească înainte de vreme. Alte
soții de Negustori trăiau liniștite, îngrijindu-și grădinile de trandafiri
și nepoții, pe când mama ei se trezea în fiecare zi ca să facă față
poverii de hotărâri și de muncă a unui bărbat. Nu erau doar
registrele și truda cu care se încheiau înțelegeri cu alți Negustori.
Ronica pleca adesea călare pe câmp, să vadă cu ochii ei dacă
supraveghetorii din slujba familiei spun sau nu adevărul.
De când ținea minte, Keffria detesta acea parte a anului când se
culegea recolta de mafe. Când era foarte mică, știa doar că dimineața,
când se trezea ea, mama ei era deja plecată și că avea s-o vadă doar
seara, cu o oră înainte de culcare, dacă nu cumva nu apărea toată
ziua. După ce crescuse mai mare, urmaseră câțiva ani în care Ronica
o târâse după ea, pe ogoarele încinse de soare și printre rândurile
lungi de tufe ghimpoase, de un verde-închis, grele de boabe coapte.
O silise să învețe cum trebuie culese, cum arătau cele lovite de
molima care le ataca și cum trebuiau smulse imediat tufele bolnave și
arse, și care anume trebuiau migălos udate cu o fiertură concentrată,
făcută din mucegaiul de pe frunze și din balegă de cal. Keffria
detesta totul. Imediat ce se făcuse destul de mare ca să-și facă griji
pentru pielea și părul ei, se revoltase și refuzase să se mai lase
chinuită. Din câte-și aducea aminte, chiar în anul acela se hotărâse că
n-o să se mărite niciodată cu un bărbat care să plece pe mare, lăsând
pe umerii ei astfel de poveri. Avea să-și găsească un soț dispus să-și
joace rolul de bărbat, să aibă grijă de ea, s-o țină în siguranță și să nu
lase necazurile și grijile să le treacă pragul.
– Și pe urmă m-am măritat cu un corăbier, zise, cu glas tare.
Dragostea din vocea ei îi făcu spusele să sune a compliment.
– Ăă?
Grea de somn, întrebarea venea din adâncul pieptului lui Kyle,
palid în lumina lunii. Acolo își puse Keffria mâna, admirând
contrastul dintre pielea ei măslinie și albeața lui.
– Pur și simplu îmi doresc să nu mai fii plecat atât de multă vreme,
răspunse ea, cu blândețe. Acum, după moartea tatei, ai rămas
singurul bărbat din familie. Dacă nu ești aici...
– Știu, zise el, cu glas scăzut. M-am gândit la asta și mi-am făcut
griji. Din ce alt motiv crezi că insist să-l iau pe Wintrow cu mine, pe
corabie? E timpul să iasă în față, ca bărbat al familiei noastre, și să-și
primească partea de responsabilități.
– Dar... preoția lui..., obiectă Keffria, cu voce pierită.
Îi venea foarte greu să-și contrazică bărbatul, dar, în acea singură
privință, până atunci o lăsase întotdeauna să hotărască ea. Nu
izbutea să priceapă că, pentru el, e cu putință să se răzgândească.
 – Știi că n-am fost niciodată de acord cu aiureala asta, zise Kyle,
încet, parcă răspunzând gândurilor ei. Să-ți oferi primul născut ca să-
l slujească pe Sa... e perfect pentru bogătașii din Jamaillia. E o
dovadă a bogăției lor, a faptului că pot renunța la munca unui fiu
fără să conteze. Dar nu așa stau lucrurile cu noi, draga mea. Știu că
ți-ai dorit-o și am încercat să te las să-ți îndeplinești dorința. L-am
trimis pe băiat la mănăstire. Și, dacă tatăl tău ar mai fi trăit câțiva ani,
l-ar fi putut păstra acolo. Dar nu s-a întâmplat așa. Selden e prea mic
ca să navigheze. Purul și simplul adevăr e că familia asta are mult
mai multă nevoie de Wintrow decât o mănăstire oarecare, din
Jamaillia. Tu spui întotdeauna că Sa ne poată tuturor de grijă. Ei
bine, privește lucrurile așa. Nouă ne-a purtat de grijă oferindu-ne un
fiu, acum treisprezece ani. Și acum avem nevoie de acest fiu al
nostru.
– Dar l-am făgăduit, spuse ea, cu glas firav.
Înlăuntrul ei, se simțea în agonie. Pentru ea însemnase atât de
mult că Wintrow e preot, oferit lui Sa. Nu toți băieții oferiți erau
primiți. Unii erau trimiși înapoi, la părinți, cu mulțumiri din partea
mănăstirii și cu o scrisoare care le explica, politicos, că fiii lor nu sunt
făcuți pentru preoție. Wintrow nu fusese trimis înapoi. Nu, el fusese
prețuit de la bun început, ajunsese repede să-și îmbrace roba cafenie,
de novice, fusese mutat dintr-o mănăstire îndepărtată, din Kall, la
mănăstirea Kelpiton, din peninsula Marrow 7. Preoții nu trimiteau
des vești despre înfăptuirile copiilor, dar cele primite de ea fuseseră
încântătoare. Le păstra, legate cu panglicile aurite cu care fuseseră
sigilate, într-un colț al cufărului ei cu haine.
– Tu l-ai făgăduit, sublinie Kyle. Nu eu. O clipă. Lasă-mă să mă
ridic.
Se desprinse din brațele ei și ieși din așternuturi. În lumina lunii,
trupul lui părea sculptat din fildeș. Căută pe bâjbâite la picioarele
patului până ce își găsi cămașa de noapte, pe care și-o trase apoi
peste cap.
– Unde te duci? întrebă ea, cu voce joasă.
Știa că vorbele ei îl nemulțumiseră, dar nu mai plecase niciodată
din pat ca să doarmă în altă parte.
Kyle o cunoștea atât de bine! Parcă simțindu-i îngrijorarea, îi netezi
părul, îndepărtându-i-l de pe față.
– Mă-ntorc, vreau doar s-arunc o privire în camera Altheei, să văd
dacă s-a întors, spuse clătinând din cap. Atâta prostie mă uimește!
Sper că-n noaptea asta nu se dă-n spectacol prin oraș. După ce bea
câteva pahare, e-n stare să spună aproape orice! Un scandal e ultimul
lucru de care avem nevoie acum. Familia trebuie să pară echilibrată
și unită dacă vrem să ne ținem problemele bănești sub control.
Ajunge o singură vorbă nebunească de-a ei ca să intre creditorii în
panică, să-și imagineze că trebuie să ia de la noi tot ce pot, atâta
vreme cât mai avem ceva. Ah, lasă! Pentru seara asta, am avut parte
de destule griji și de destulă amărăciune. Încearcă să dormi. Mă-
ntorc oricum în câteva minute.

Pentru o lungă clipă, Brashen se temu că oferta lui de a o însoți o

să fie refuzată. Althea se foi de pe un picior pe altul, studiindu-l
posomorâtă. El îi întoarse privirea cu indiferență. Pe Sa, în ce hal
putea s-arate! Pieptănătura i se stricase și părul îi atârna pe frunte și
pe umeri. Fața îi era mânjită de praf și de lacrimi. Numai rochia mai
dovedea că e o femeie de condiție bună, dar ajunsese într-o asemenea
stare încât părea culeasă de unde-o aruncase altcineva. În momentul
acela, se gândi el, cu acreală, ai fi luat-o mai degrabă drept o târâtură
în căutare de o tăvăleală, decât drept mândra fiică a unei familii de
Negustori din Bingtown. Dacă încerca să se-ntoarcă acasă de una
singură, i se putea întâmpla orice în nebunia din piața de noapte.
 Dar, o clipă mai târziu, Althea oftă zgomotos.
– Bine, spuse, și, cu un alt oftat sonor, luă brațul care i se oferea.
Se sprijini de Brashen cu toată greutatea, și el se bucură că scăpase
de sacul de corăbier ceva mai devreme. În tavernă era bine cunoscut,
așa că aveau să i-l mai țină, și împărțise mai multe monede de mică
valoare ca să-l știe în siguranță. Era drept că-l costase mai mult decât
socotise, dar nu atât de mult cât ar fi risipit petrecându-și noaptea în
oraș. Se gândi că încă mai era treaz aproape cu desăvârșire. Era cea
mai deprimantă primă noapte de după întoarcerea în portul orașului
său pe care-o petrecuse vreodată. Ei, dar aproape se terminase. Nu
mai trebuia decât s-o ducă pe Althea acasă cu bine, apoi putea face
tot ce-i poftea inima în cele câteva ore rămase până în zori.
Se uită în lungul străzii. Era slab luminată, de torțe despărțite de
distanțe mari și, la ora aia, pustie. Cei încă în stare să mai bea erau în
taverne, iar toți ceilalți căzuseră pe câte undeva, răpuși de băutură.
Oricum, nu se putea să nu stea la pândă câțiva pungași, sperând să
pună mâna pe ultimul bănuț al unui năier beat. Era înțelept să
înainteze cu prudență, mai ales fiindcă-l însoțea Althea.
– Pe-aici, îi spuse, și încercă s-o pornească în pas vioi, dar ea se
împletici aproape imediat. Ești chiar atât de beată? o întrebă, înainte
de-a izbuti să-și țină limba-n frâu.
– Da, recunoscu ea, râgâind scurt.
Se opri atât de brusc, încât Brashen crezu c-o să cadă grămadă pe
pavajul din scânduri. Însă Althea își scoase, pe rând, pantofii cu toc
și panglici.
– Și porcăriile astea nu-mi sunt de niciun folos.
Își îndreptă spatele și-i azvârli pe strada întunecată. Pe urmă se
întoarse la el și-l luă de braț cu hotărâre.
– Acum să mergem.
 Desculță se descurca mult mai bine, Brashen nu putea să nu
recunoască. Rânji pentru sine în întuneric. Chiar și după atâția ani de
când o rupsese cu familia, în el mai rămăsese ceva din rigiditatea
unui Trell. Se cutremură, oripilat de indecența unei fiice de Negustor
care umbla prin oraș desculță. Totuși, dat fiind restul înfățișării ei, se
îndoia că era primul lucru care ar fi sărit în ochii cuiva. Ceea ce nu
însemna că avea de gând s-o plimbe prin piață; voia s-o conducă pe
cele mai puțin circulate străzi, cu speranța că nu se vor întâlni cu
nimeni care să-i recunoască pe întuneric. Îi datora măcar atâta lucru
memoriei lui Ephron Vestrit.
Însă, când ajunseră la o răspântie, ea îl trase de braț, încercând să-l
întoarcă spre străzile luminate din piața de noapte.
– Mi-e foame, îi dădu de veste, părând surprinsă și iritată
deopotrivă, de parcă vina ar fi fost a lui.
– Îmi pare rău. Nu mai am niciun chior, o minți el, scurt, și încercă
s-o urnească din loc.
Ea îl fixă cu o privire bănuitoare.
– Ai băut atât de repede tot ce-ai primit ca plată? Pe fundul lui Sa,
omule, știam că-n porturi ești bețiv, dar n-aș fi crezut vreodată că
poți bea atâția bani atât de repede.
– I-am cheltuit la curve, își înfrumuseță el născocirea, iritat.
Ea îl cântări în lumina pâlpâitoare a torțelor.
– Da. Ești în stare, confirmă, pentru sine. Și clătină din cap. Nu
există nimic de care să nu fii tu în stare, nu-i așa, Brashen Trell?
– Nu există prea multe, încuviință el, cu răceală, hotărât să încheie
conversația.
O trase din nou de braț, dar Althea continuă să se împotrivească.
– Sunt multe locuri unde pot mânca pe datorie. Haide. Îți fac
cinste.
 De la o răsuflare la alta, se preschimbase din moralizatoare în
exuberantă.
Brashen se hotărî să-i vorbească pe șleau.
– Althea! Ești beată și-arăți ca o sperietoare! În starea asta, nu e
bine să fii văzută în niciun loc public. Haide, te duc acasă!
Ea nu se mai împotrivi, îl lăsă s-o conducă pe o stradă cufundată
în semiîntuneric. Erau într-o parte a orașului cu prăvălii mai mici,
unele cu mărfuri deocheate, iar altele cu proprietari care n-aveau de
unde plăti chiria din piața de noapte. Câte un felinar palid lumina în
fața celor încă deschise: ateliere de tatuaj, locuri unde se vindeau
tămâie și leacuri, case în care îți puteai satisface orice poftă bizară a
cărnii. Brashen se bucură că, în momentul ăla, nu aveau prea mulți
mușterii.
Tocmai când se gândea că noaptea nu-l mai putea pune la
încercare, Althea răsuflă prelung, sacadat. El își dădu seama că
plângea în tăcere.
– Ce s-a-ntâmplat? o întrebă, cu prudență.
– Acum, când tata e mort, nimeni n-o să mai fie mândru de mine,
niciodată.
Clătină din cap prostește și își șterse ochii cu mâneca. Continuă cu
voce sugrumată:
– Pentru el conta ce sunt în stare să fac. Pentru toți ceilalți contează
cum arăt sau ce crede lumea despre mine.
– Ai băut prea mult, spuse el, încet.
Voise să sune ca o alinare, să dea de înțeles că astfel de lucruri o
supărau numai fiindcă se îmbătase și se simțea fără apărare. Însă
cuvintele lui părură o altă învinovățire. Dar ea se mulțumi să-și lase
capul în jos și să-l urmeze supusă, așa că nu mai adăugă nici el
nimic. Era sigur că n-o poate face să se simtă mai bine și, sincer, nici
măcar nu era sigur că vrea s-o facă să se simtă mai bine, sau că e
dator să încerce. Prin urmare, familia ei îi pecetluise soarta. Dar cum
putea să-i vorbească lui despre asta, uitând că el însuși fusese
complet renegat de a lui? Cu numai câteva săptămâni în urmă, îi
aruncase asta în față. Nu era drept să se aștepte la compătimire după
ce se întorsese roata.
După o vreme, ea rupse din nou tăcerea.
– Brashen, spuse, cu voce scăzută și serioasă, o să-mi iau corabia
înapoi.
El scoase un sunet neutru. N-avea rost să-i spună că, după părerea
lui, n-are nicio șansă.
– Ai auzit ce-am zis? întrebă ea.
– Da. Te-am auzit.
– Bun. Și n-ai nimic de zis?
El râse scurt, amar.
– Când o să-ți iei corabia înapoi, m-aștept să fiu din nou primul
secund.
– S-a făcut, se declară ea de acord, pe ton bombastic.
Brashen pufni.
– Dacă știam că merge atât de ușor, ceream să fiu căpitan.
– Nu. Nu, căpitan o să fiu eu. Dar secund poți fi. Vivacia te place.
Când o să fiu eu căpitan, la bord nu vom avea decât oameni care ne
plac.
– Mulțumesc, spuse el, cu stângăcie.
Nu-și imaginase niciodată că îi place Altheei. Era bizar, dar asta îl
mișcă. La urma urmelor, era pe placul fiicei căpitanului.
– Ce? întrebă ea, cu glas de bețiv.
– Nimic, răspunse el. Absolut nimic.
Intrară pe strada negustorilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Acolo,
toate prăvăliile erau mai bogat împodobite și, în afară de una sau
două, toate se închiseseră pentru noapte. Mărfurile scumpe, exotice,
erau pentru oameni foarte bogați, nu pentru tineretul frenetic și
nechibzuit care cumpăra de obicei din piața de noapte. Vitrinele
înalte aveau obloane, iar paznici plătiți, înarmați până-n dinți
rătăceau înadins pe lângă ele. Nu numai unul se uită cu asprime la
Althea și Brashen, când trecură prin preajmă. Mărfurile din spatele
vitrinelor oblonite erau impregnate de magia din Tărâmul Ploilor
Sălbatice. Brashen avusese întotdeauna impresia că, pe strada aia,
pâlpâia ceva deopotrivă neliniștitor și suav. Îi zbârlea părul de pe
ceafă și, în același timp, venerația îi urca în gât, ca un nod înăbușitor.
Chiar și noaptea, când mărfurile misterioase aduse de pe
amenințătorul fluviu nu erau la vedere, aura de un argintiu rece a
magiei lor licărea în aer. Ar fi vrut să știe dacă o simțea și Althea și ar
fi întrebat-o, numai că întrebarea părea atât prea serioasă cât și prea
banală ca să fie rostită.
Tăcerea dintre ei devenise tot mai apăsătoare, până când mâna
Altheei de pe brațul lui ajunsese să i se pară o apropiere
stânjenitoare. Când vorbi din nou, o făcu mai degrabă ca să scape de
senzația asta decât din orice alt motiv.
– Ei, ea și-a găsit destul de repede locul în lumea noastră, remarcă,
cu glas tare, când trecură pe lângă prăvălia lui Amber.
Arătă cu capul către o fațadă de pe colțul străzii Ploilor Sălbatice,
unde Amber stătea în vitrină, adică dincolo de panourile scumpe, de
sticlă Yicca. Erau limpezi ca apa și fixate în rame aurite, sculptate cu
migală. Grație lor, femeia părea o operă de artă înrămată. Fotoliul
împletit pe care trândăvea era din răchită albă. Purta o rochie lungă,
cafenie, care-i atârna pur și simplu de umeri; mai degrabă îi
ascundea decât îi sublinia silueta zveltă. Vitrinele nu aveau nici
obloane, nici gratii; afară nu stătea la pândă niciun paznic. Poate că
Amber se bizuia pe propria ei prezență stranie ca să descopere hoții.
Pe podea, alături de ea, ardea o singură lampă-bol, împrăștiind o
lumină de un galben suav. Cafeniul bogat al rochiei drapate în jurul
ei atrăgea atenția asupra auriului pielii, părului și ochilor. Picioarele
goale i se zăreau de sub fusta lungă. Privea strada cu ochii larg
deschiși și neclintiți, ca o pisică.
Althea se opri să-i întoarcă privirea. Se legănă ușor și, fără să se
gândească, Brashen o cuprinse cu brațul de umeri, ca s-o susțină.
– Ce vinde? întrebă ea, cu voce sonoră.
Brashen tresări și se crispă, convins că femeia de dincolo de geam
o auzise, dar expresia lui Amber nu se schimbă și continuă s-o
privească pe fata neîngrijită de pe stradă cu aceeași indiferență.
Althea strânse din pleoape, apoi deschise larg ochii, ca și cum ar fi
vrut să schimbe priveliștea din fața lor.
– Arată de parc-ar fi sculptată în lemn. În arțar auriu.
Femeia din vitrină îi auzea, fiindcă Brashen văzu că pe buzele ei
sculpturale începea să se contureze un zâmbet. Însă pe urmă Althea
adăugă, cu jale:
– Mi-aduce aminte de corabia mea. De frumoasa Vivacia, cu toate
culorile vieții peste textura mătăsoasă a lemnului-vrăjitor.
Pe fața lui Amber apăru brusc o expresie de un dezgust suprem.
Fără să știe sigur de ce-l alarma acel dispreț aristocratic, Brashen o
prinse pe Althea de cot și o grăbi, cu hotărâre, să plece de lângă
vitrină și să-și continue drumul pe strada slab luminată.
La următoarea răscruce, îi îngădui să-și încetinească pașii. Althea
șchiopăta deja și el își aduse aminte de picioarele ei desculțe și de
lemnul aspru al pavajului. Ea nu scoase nicio vorbă despre asta, se
mulțumi doar să mai întrebe o dată:
– Ce vinde acolo? Nu face parte dintre Neguțătorii din Bingtown
care ajung pe Fluviul Ploilor Sălbatice. Prin urmare, cine e și de ce
are o prăvălie pe strada Ploilor Sălbatice?
 Brashen ridică din umeri.
– E nouă aici, doar de vreo doi ani. A avut o prăvălie mică, pe
strada Odds 8, în colțul dinspre Piața Bodkins 9. Făcea mărgele de
lemn și le vindea. Nimic altceva. Mărgele de lemn foarte frumoase.
Le cumpăra o mulțime de lume, să facă șiraguri pentru copii. Pe
urmă, anul trecut, s-a mutat într-un loc mai bun și a început să
vândă, ei bine, bijuterii. Numai că toate sunt din lemn.
– Bijuterii din lemn? întrebă Althea, batjocoritoare.
Semăna ceva mai mult cu ea însăși și Brashen bănui că plimbarea
începuse s-o trezească din beție. Bun. Ar fi putut avea bunul-simț să
se aranjeze puțin înainte de a intra desculță în casa tatălui ei.
– Așa gândeam și eu înainte de a le vedea. N-am știut niciodată că
un artizan poate scoate atât de multe lucruri din lemn. Cioplește
cioturi mici și stranii și face chipuri omenești, animale exotice și flori.
Uneori le și încrustează. Și-și spun cuvântul, în aceeași măsură,
lemnul pe care-l alege și priceperea cu care-l sculptează. Are un ochi
supraomenesc, fiindcă vede astfel de lucruri în niște bucățele de
lemn.
– Aha. Și lucrează în lemn-vrăjitor? întrebă Althea, cutezătoare.
– Pfui! exclamă Brashen, dezgustat. O fi fiind aici de puțin timp,
dar ne cunoaște obiceiurile destul de bine ca să știe că n-am îngădui
așa ceva! Nu, nu folosește decât lemn obișnuit. Cireș și stejar și nu
mai știu ce, de culori și fibre diferite...
– În Bingtown, în lemn-vrăjitor lucrează mai mulți decât recunosc
asta, sublinie Althea, posomorâtă. Își frecă unghiile de burtă. E un
 mic negoț murdar, dar, dacă vrei o bucată sculptată și ai bani, poți
face rost.
Tonul ei brusc amenințător îl făcu pe Brashen să se simtă stânjenit.
Încercă să înveselească discuția.
 – Ei, păi nu asta spune toată lumea despre Bingtown? Că, dacă îți
poți imagina ceva, îl găsești aici de vânzare?
Ea îi răspunse cu un zâmbet strâmb.
– Dar ai auzit și care e replica, nu? Că nimeni nu-și poate imagina
că e într-adevăr fericit, de-aia fericirea nu e de vânzare aici.
Neașteptata ei înnegurare îl lăsă pe Brashen fără cuvinte. Tăcerea
care urmă păru în armonie cu răcoarea nopții de vară. Când părăsiră
străzile Negustorilor și ale prăvăliașilor și intrară pe cele șerpuitoare,
pentru a ajunge în partea cu locuințe elegante, noaptea din jur
deveni mai neagră. Distanța dintre felinare era mai mare și se aflau
mai departe de drum. Câinii lătrau amenințători din spatele
gardurilor de lemn sau de dincolo de gardurile vii. Hârtoapele se
înmulțiseră, singurul pavaj era pietrișul și, când se gândea la tălpile
goale ale Altheei, Brashen strângea din ochi cu milă. Dar ea nu se
plângea.
În tăcere și în întuneric, suferința pricinuită de moartea
căpitanului său își găsi loc să crească în Brashen. Nu doar o singură
dată clipi ca să scape de lacrimi. Dus pentru totdeauna. Căpitanul
Vestrit plecase dintre cei vii și, odată cu el, pentru Brashen dispăruse
a doua șansă la viață. Ar fi trebuit să profite mai mult de tot ce-i
oferise Vechiul Negustor cât trăise. N-ar fi trebuit să-și imagineze că
mâna ajutătoare pe care i-o întindea o să fie întotdeauna acolo. Ei
bine, acum trebuia să-și ofere singur o a treia șansă. Se uită la fata
care încă mai avea nevoie de brațul lui. Și ea era acum nevoită să-și
croiască singură drumul. Putea s-o facă, sau să accepte soarta
pregătită de familia ei. Bănuia c-aveau să găsească un fiu al unei
familii de Negustori – altul decât primul născut – dispus să se
însoare cu ea în ciuda reputației dubioase. Ar fi putut fi chiar fratele
lui mai mic. Nu-l credea pe Cerwin potrivit pentru o femeie de
îndărătnicia Altheei, dar averea familiei Trell se potrivea foarte bine
cu a familiei Vestrit. Se întrebă cum s-ar fi înfruntat cutezanța ei cu
tradiționalismul lui. Zâmbi amar în sinea sa, gândindu-se de cine ar
fi trebuit să-i fie milă mai mult.
Mai fusese acasă la familia Vestrit, dar întotdeauna pe lumină, cu
treabă, ca să-i spună căpitanului ceva legat de corabie. În noaptea
aceea, drumul părea mai lung. Lăsaseră în urmă zgomotele
îndepărtate ale pieței de noapte. Trecură pe lângă garduri vii cu flori
nocturne care înmiresmau aerul. Asupra lui Brashen se pogorî o
pace aproape mai presus de fire. Ziua aceea însemnase sfârșitul atât
de multor lucruri. Îi fuseseră din nou retezate toate legăturile și
plutea în derivă, neputându-se bizui decât pe sine însuși. A doua zi
nu-i aducea nicio obligație, niciun orar. Niciun echipaj de
supravegheat, nicio încărcătură de descărcat. Nimeni altcineva de
hrănit, în afară de el însuși. Era într-adevăr chiar atât de rău?
Vila Vestrit se afla la o oarecare distanță de drumul public.
Grădinile și curțile adăposteau insecte și broaște, și toate înălțau
triluri în noaptea de vară. Era singurul alt sunet în afară de scârțâitul
cizmelor lui în vreme ce urcau pe aleea pavată cu piatră. Abia când
se opri în fața peretelui de piatră albă de la intrare, în fața ușii unde
așteptase uneori să fie primit ca să vorbească despre problemele
corabiei, se simți brusc din nou sugrumat de amărăciune. N-avea să
se mai întâmple niciodată, presupuse. Stătea în fața acelei uși pentru
ultima oară. O clipă mai târziu, observă că Althea nu dăduse drumul
brațului său. Acolo, unde n-o mai stăvileau străzile înguste și
prăvăliile, lumina lunii putea să se reverse asupra ei. Picioarele
desculțe îi erau murdare, rochia târâtă prin noroi. Părul îi scăpase
din fileul de dantelă care i-l ținea; sau cel puțin o jumătate dintre
șuvițe o făcuseră. Se desprinse brusc de brațul lui, își îndreptă
spatele și oftă prelung.
 – Îți mulțumesc că m-ai adus acasă, spuse, cu voce egală și formală,
de parcă ar fi condus-o cu trăsura după un festival al Negustorilor.
– Cu plăcere, răspunse Brashen, cu voce înceată.
Ca și cum cuvintele l-ar fi trezit în marinarul grosolan pe băiatul
manierat școlit cândva de mama lui, se înclină adânc în fața ei. Nu
mai lipsi mult ca să-i ridice mâna la buze, dar la vederea încălțărilor
lui ponosite și a marginilor zdrențuite ale pantalonilor din bumbac
aspru, își aduse aminte cine e acum.
– O să fie totul bine? spuse, pe jumătate ca întrebare și pe jumătate
ca sfat.
– Presupun, răspunse ea, confuză.
Îi întoarse spatele și puse mâna pe clanță, dar ușa se deschise chiar
atunci în fața ei, cu violență.
Kyle îi umplea cadrul. Era în cămașă de noapte, desculț, cu părul
lui de culoare deschisă adunat în smocuri zbârlite, dar atât de furios
încât n-avea nimic ridicol.
– Ce se petrece aici? întrebă.
Își coborâse vocea, ca și cum ar fi vrut să fie discret, dar forța
sentimentelor lui îi dădea tot atâta putere ca și cum ar fi strigat.
Brashen își îndreptă instinctiv spatele la vederea omului care-i fusese
căpitan. Althea se trase mai întâi înapoi, șocată, dar își reveni
imediat.
– Nu e treaba ta, declară, și încercă să intre în casă trecând pe lângă
el.
Kyle o prinse de partea de sus a brațului și o răsuci.
– Fir-ai afurisit să fii, țipă ea, fără să-ncerce nicidecum să-și coboare
glasul. Ia-ți mâinile de pe mine!
El nu-i luă în seamă cuvintele, dar o zgâlțâi de braț, făcând trupul
ei mai mic să zvâcnească aidoma șfichiului unui bici.
 – Familia asta e treaba mea, mârâi! Reputația și bunul ei nume sunt
treaba mea, așa cum ar trebui să fie și a ta! Uită-te la tine! Ești
desculță, arăți și duhnești ca o boarfă beată și un derbedeu se ține
după tine ca după o curvă ieftină... De ce l-ai adus aici, în casa
familiei tale? Cum ai putut? Cum ai putut să ne faci de râs în halul
ăsta, tocmai în noaptea morții tatălui tău?
La auzul învinovățirilor lui nebunești, Althea își dezgoli dinții ca o
vulpe. Își înfipse unghiile în mâna care o strângea cu hotărâre.
– N-am făcut nimic, țipă, cu sălbăticie și cu beția simțindu-i-se clar
în glas. N-am făcut nimic de care să-mi fie rușine! Ție ar trebui să-ți
fie rușine! Ție, hoțule! Mi-ai furat corabia! Mi-ai furat corabia!
Brashen stătea neclintit, încremenit de groază. Se vedea pus în fața
ultimului lucru în care-și dorea să se amestece. Indiferent ce-ar fi
făcut, în ochii cuiva avea să pară o greșeală. Dar era și mai rău să stea
pe margine, fără să facă nimic. Așa că, dacă tot era de condamnat,
mai bine să fie pentru ceva decât pentru nimic.
– Dă-i drumu’, căpitane Kyle. N-a făcut nimic altceva decât să se-
mbete puțin. Dacă ții cont prin ce-a trecut azi, era de așteptat. Dă-i
drumul, omule, o rănești!
Nu ridicase mâna și nu dăduse niciun semn că ar vrea să-l atace pe
Kyle, dar acesta o azvârli brusc pe Althea într-o parte și se îndreptă
spre el.
– La asta te-oi fi așteptând tu, dar nu ne așteptăm noi!
În spatele lui Kyle, pe holul întunecat, Brashen întrezări scăpărarea
unei lumini care se aprindea și auzi vocea unei femei ridicându-se,
întrebătoare. Kyle încercă să-l înșface de pieptul cămășii, dar Brashen
se retrase cu un pas. În spatele căpitanului, Althea se ridicase
împleticindu-se. Plângea, deznădăjduită ca un copil rătăcit. Se agăță
de rama ușii, cu părul revărsat ascunzându-i fața aplecată, și nu se
opri din plâns. Kyle continuă, cu emfază:
 – Da, tu te-așteptai să se-mbete, nu-i așa, câine împuțit? Și te-ai
ținut după ea sperând mai mult de-atât. Am văzut cum te uitai la ea
pe corabie și știu ce ți-ai pus în gând. N-ai putut s-aștepți nici să se-
așeze trupul tatălui ei pe fundul mării, ai și început s-o adulmeci, nu-
i așa?
Kyle venea țanțoș către el și Brashen se trezi retrăgându-se. Fizic,
nu se temea de Kyle mai mult decât de oricare alt bărbat mai voinic
decât el, dar căpitanul se apropia aducând cu sine mai mult decât
puterea pumnilor. Avea toate avantajele cuiva din familia unui
Negustor Vechi. Dacă-l omora pe Brashen acolo, prea puțini ar fi pus
la îndoială povestea lui despre cele întâmplate. Năierul își zise că nu
lașitatea, ci înțelepciunea îl îndeamnă să dea înapoi, ridicându-și
împăciuitor mâinile și spunând:
– N-a fost nimic de soiul ăsta. Am avut doar grijă s-ajungă cu bine
acasă. Atât și nimic mai mult.
Kyle lovi, dar el se feri cu ușurință. Acea singură lovitură era tot
ce-i trebuia ca să-și evalueze potrivnicul. Căpitanul Haven se mișca
prea încet și ataca dezechilibrându-se prea mult. Și, cu toate că era
mai masiv, cu brațe mai lungi și poate chiar mai puternic, Brashen
știa că l-ar fi putut înfrânge, și încă fără prea mare efort.
În scurta clipă în care se întrebă dacă trebuia să se bată cu el,
dinspre ușă se auzi vocea unei femei.
– Kyle! Brashen!
În ciuda vârstei și a mâhnirii din glas, sau poate mulțumită ei,
Ronica Vestrit părea o mamă care-și dojenește doi copii obraznici.
– Încetați! Încetați imediat!
Cu părul împletit pentru somn, bătrâna se prinse de rama ușii.
– Ce se petrece? Vreau să știu ce se-ntâmplă aici.
– Acest fiu de porc..., începu Kyle, dar vocea joasă și egală a Altheei
îi întrerupse izbucnirea încărcată de furie. Era răgușită după plâns,
dar altminteri se controla perfect.
– Am fost înnebunită de supărare. Am băut prea mult. Am dat de
Brashen Trell într-o tavernă și el a insistat să mă conducă până acasă.
Asta e tot ce s-a întâmplat și tot ce urma să se-ntâmple, înainte de a
da Kyle buzna afară și de a începe să ne insulte.
Își înălță brusc capul și-l săgetă cu privirea pe Kyle, provocându-l
s-o contrazică.
– E adevărat, întări Brashen, chiar în timp ce Kyle se plângea:
– Dar uită-te la ea, doar uită-te la ea!
Brashen n-avea să afle niciodată pe cine a crezut Ronica Vestrit. O
parte din firea oțelită pentru care era cunoscută ieși la iveală când
spuse, simplu:
– Kyle și Althea, duceți-vă la culcare! Brashen, du-te acasă! Sunt
prea obosită și prea îndurerată ca să iau acum în seamă ceva din
toate astea.
Când Kyle deschise gura să protesteze, adăugă, ca să-l liniștească:
– Până mâine nu mai avem mult de așteptat, Kyle. Dacă trezim
servitorii, vor spune vrute și nevrute prin piață despre scandalul
ăsta. Nu mă-ndoiesc că acum ascultă la ușă cel puțin unul. Așa că să-
ncheiem acum. Țineți problemele familiei în interiorul pereților! Asta
spunea Ephron întotdeauna.
Ronica se întoarse spre Brashen.
– Noapte bună, tinere, îl expedie ea, iar el se simți mai mult decât
încântat când se îndepărtă în grabă.
Nu spuse nici măcar „la revedere“ sau „noapte bună“, ci se pierdu
în întuneric cu pași iuți. Când auzi ușa grea închizându-se cu
hotărâre, știu că un capitol din viața lui se încheiase.
Se îndreptă cu pași mari către port și către Bingtownul propriu-zis.
În timp ce mergea încet la vale, auzi primele chemări ale păsărilor
care vesteau zorii. Își ridică privirea către est, către un orizont pe care
începea să-l coloreze lumina, și se simți dintr-odată istovit. Se gândi
la patul strâmt care-l aștepta pe Vivacia și înțelese brusc marele
adevăr al zilei. Nu mai avea niciun pat, nicăieri. Se gândi să-și ia o
cameră la un han, la unul cu paturi moi și pături curate și apă caldă
pentru spălat dimineața. Pe față îi apăru ceva între mârâit și rânjet.
Așa avea să scape repede de bani. Poate în seara următoare avea să
plătească pentru una, ca să se bucure de pat o noapte întreagă. În
dimineața aia nu mai putea dormi decât prea puține ore înainte de a-
l trezi lumina, zgomotul și căldura zilei. Nu voia să-și cheltuiască
banii pentru un pat de care nu prea avea timp să se folosească.
Un obicei vechi îl conduse către port. Clătină din cap către sine
însuși și-și îndreptă pașii către Calea Cărăușilor, ieși din oraș și
coborî către plaja bolovănoasă pe care-și trăgeau bărcile pescarii
săraci. Paragon avea să-l găzduiască pe timpul zilei fiind încântat că-i
ține cineva companie. După-amiază avea să-și ia înapoi sacul de
năier și să-nceapă să-și caute de lucru și un adăpost. Până una-alta,
urma să-și îngăduie câteva ore de odihnă, departe de familiile Vestrit
și Haven.

Maulkin se opri acolo unde se afla. Fălcile i se deschiseră larg și i

se închiseră de mai multe ori, cât gustă noul loc. Încâlcitura se
instală, istovită, în mâlul moale, recunoscătoare pentru scurta
întrerupere a ritmului lui înverșunat. Shreever îl privi pe
conducătorul lor cu ceva asemănător cu dragostea în vreme ce
degusta apa sărată a acelui Plin. Gulerul lui stătea ridicat în jurul
gâtului, pe jumătate provocator și pe jumătate întrebător. Văzând ce
făcea, câțiva dintre ceilalți șerpi mârâiră gros, foindu-și neliniștiți
inelele.
– În asta nu e nimic provocator, observă Sessurea. Doar un joc cu
bule.
 – Ba nu, susținu calm Shreever. Sunt amintiri. Se străduiește să le
prindă. Mi-a spus. Îi lucesc în fața minții ca un banc imens de
capelini, care-ți tulbură vederea cu mulțimea lor. Ca un pescar
înțelept, trebuie să se-avânte în mijlocul lor cu gura larg deschisă,
convins c-o să fie plină când o să-și închidă fălcile.
– Plină cu nămol, cel mai probabil, spuse încet Sessurea.
Shreever își înălță gulerul, cu ochii la el, făcându-l să se
îndepărteze de ea în grabă, pentru a-și aduce propria coadă la bot, ca
și cum s-ar fi ferchezuit. Ea se întinse, curățându-se spectaculos, ca
să-i arate că nu se teme de el.
– Viermii tubulari, spuse, ca pentru ea însăși, sunt mulțumiți să
vadă mereu același lucru.
Ceilalți începeau să pună la îndoială dreptul lui Maulkin de a-i
conduce. Știa asta, dar ea una nu se îndoia. Era adevărat că, în ultima
vreme, gândurile lui păreau chiar mai neclare decât de obicei. Era
adevărat și că, în scurtele răstimpuri de odihnă pe care li le îngăduia,
trâmbița bizar în vise și că vorbea singur mai des decât cu ceilalți.
Însă, în tot ce îi descuraja pe ceilalți, ea vedea semne care o
convingeau că Maulkin îi călăuzește pe drumul cel bun. Cu cât,
urmându-l, ajungeau mai departe, către nord, cu atât mai sigură
devenea ea că Maulkin se numără printre cei cu amintiri din vremuri
străvechi. Acum Shreever îl privea. Ochii lui arămii erau ocrotiți de
pleoape de culoarea laptelui și dansa trecându-și întreaga lungime a
trupului printr-un nod, lovindu-se singur, ritmic, până ce falșii ochi
aurii prinseră să-i strălucească. Dintre ceilalți, unii îl priveau cu
dispreț, de parcă ar fi crezut că-și incită simțurile doar fiindcă-i face
plăcere. Ea îl urmărea cu lăcomie. Dacă restul încâlciturii nu l-ar fi
privit cu atâta atenție, poate ar fi îndrăznit să i se alăture, să-și
înfășoare toată lungimea trupului în jurul său și să-ncerce să-mpartă
cu el amintirile pe care le căuta.
 În schimb, trase pe furiș mai multă apă sărată între fălcile ei pe
jumătate deschise și o lăsă să-i scape încetul cu încetul prin branhii.
Gustă stranietatea acelei ape noi. Purta săruri străine, a căror putere
aproape că ustura. Mai gustă și sărurile corpului lui Maulkin, în
vreme ce se răsucea, încordându-se, în jurul lui însuși. Pleoapele
propriilor ochi i se înălțară, împiedicând-o să vadă. Pentru o clipă,
visă, și în vis Golul era Plin și Plinul era Gol și ea se avânta în el
nestânjenită.
Înainte de a se putea controla, se azvârli înapoi, în propriul cap, și
trâmbiță, triumfătoare:
– Drumul e limpede! strigă, și abia apoi deveni conștientă de
strigătul ei.
Ceilalți o priveau acum cu aceeași încordare cu care se uitau la
Maulkin. Ea își lipi gulerul de gât, năucită. Maulkin se apropie de ea
și, pe neașteptate, o înfășură strâns în întregul lui trup. Gulerul lui se
săltă cu o agresivitate frenetică, revărsând otrăvuri care o împietreau
și o îmbătau în același timp. O strângea cu o forță imensă, mânjindu-
i solzii cu moscul lui și potopindu-i simțurile cu amintirile numai pe
jumătate înțelese care îl ademeneau. Pe urmă o eliberă brusc,
desprinzându-și corpul de al ei cu o mișcare ca o lovitură de bici.
Secătuită de vlagă, ea se lăsă să cadă încet spre fund, unde sorbi apă
înghițind-o lacomă, ca să poată respira.
– Împărtășește, își vesti Maulkin însoțitorii. Vede amintirile mele,
se binecuvântează cu ele. Cu amintirile noastre. Haide, Shreever,
înalță-te și urmează-mă. Clipa adunării e aproape. Urmează-mă
către renaștere!
 9

ÎNTORSĂTURI ALE SORȚII

S
crâșnetul unor încălțări pe nisipul de pe malul stâncos îl
alarmă. În ciuda anilor scurși de când orbise, își înălță capul
și-și îndreptă ochii în direcția sunetului. Cel care se apropia
nu făcea alt zgomot în afară de al pașilor săi. Nu era un copil;
ar fi pășit mai ușor, iar copiii veneau de obicei în grupuri ca s-alerge
în jurul lui, înjurându-l și provocându-se unii pe alții. Obișnuiau s-
arunce cu pietre în el, până ce învăța să nu se mai ferească. Când
îndura părând că nu se sinchisește, se plictiseau repede și plecau să
caute altceva de torturat în locul lui: crabi mici și stele de mare. În
plus, pietrele nu-l loveau prea dureros și multe nici măcar nu-l
nimereau. Cele mai multe.
Stătea cu brațele încrucișate pe pieptul plin de cicatrice, dar era
nevoie de un act de voință pentru asta. Când te temi de o lovitură și
nu știi de unde va veni, e greu să-ncerci să nu-ți aperi fața, chiar dacă
din fața aia nu ți-au mai rămas decât gura și nasul și ruina despicată
în care ți-a preschimbat ochii o secure.
Ultimul flux înalt ajunsese aproape până la el. Câteodată visa o
furtună colosală, una care să-l salte de pe stânci și nisip și să-l ducă
înapoi, în mare. Chiar mai bună ar fi fost una care doar să-l ridice și
apoi să-l zdrobească izbindu-l de stânci, să-l spargă în scânduri și
grinzi și câlți gudronați și să-l împrăștie prin toate locurile unde pot
ajunge vânturile și valurile. Se întreba dacă asta i-ar fi adus deplina
uitare, sau dacă ar fi continuat să trăiască în chip de bucată cioplită
din lemn-vrăjitor, săltată la nesfârșit de talazuri. Uneori, astfel de
gânduri izbuteau să-i sporească nebunia. Câteodată, când zăcea pe
plajă, ascultând zgomotele dinspre tribord, simțea carii și scoicile
mâncând din lemnul lui, sfredelindu-l adânc și mestecând, dar nu se
întâmpla niciodată în chilă sau în vreo podea din lemn-vrăjitor. Nu.
În asta consta frumusețea lemnului-vrăjitor: era de nepătruns pentru
atacul mării. Frumusețea și veșnica osândă.
Nu știa decât o singură corabie vie care murise. Tinester își găsise
sfârșitul într-un incendiu care se răspândise cu iuțeală prin cala lui
plină cu butoaie cu ulei și cu piei uscate, mistuindu-l în câteva ore.
Ore în care urlase, cerând ajutor. Se întâmplase în timpul refluxului.
Chiar și când vâlvătăile îl găuriseră și se scufundase, cu apa sărată
revărsându-se peste flăcările din interior, nu izbutise să se afunde
destul de mult ca să fie acoperite și focurile de pe punte. Lemnul-
vrăjitor arsese lent, vărsând către cerul albastru de deasupra portului
un fum negru, unsuros, dar arsese. Poate numai așa își putea găsi
liniștea o corabie vie. În flăcări, mistuindu-se încetul cu încetul. Oare
copiii nu se gândiseră niciodată la asta? se întrebă. De ce s-arunce cu
pietre, când ar fi putut face un foc în coca lui intrată în putrefacție?
N-ar fi trebuit să le dea el cândva ideea?
Pașii ajunseseră mai aproape. Se opriră. Tălpi strivind firele de
nisip de stânca de sub ele.
– Salut, Paragon!
Vocea unui bărbat, prietenoasă, liniștitoare. Avu nevoie de câteva
secunde ca s-o recunoască.
– Brashen. A trecut ceva vreme.
 – Mai bine de un an, încuviință omul, cu ușurință. Poate chiar doi.
Veni mai aproape și, o clipă mai târziu, Paragon simți căldura unei
mâini omenești plimbându-i-se pe vârful cotului. Își desfăcu brațele
de la piept și-l lăsă pe dreptul în jos. Simți mâna mică a lui Brashen
încercând s-o strângă pe-a lui.
– Un an. O întreagă perindare a tuturor anotimpurilor. Asta
înseamnă un timp îndelungat pentru voi, oamenii, nu-i așa?
– Oh, nu știu. Bărbatul oftă. Era mult mai lung când eram copil.
Acum, fiecare an care trece pare mai scurt decât cel dinaintea lui.
Șovăi. Ei, tu ce mai faci?
Paragon rânji în barbă.
– Asta zic și eu întrebare! Răspunde-ți singur. Fac exact ce-am făcut
în ultimii, câți să fie, treizeci de ani de-ai voștri? Cel puțin atâția, așa
cred. Scurgerea timpului nu-nseamnă mare lucru pentru mine. Șovăi
la rândul lui. Apoi întrebă: Ei, și ce te-aduce la un bătrân părăsit de
toți, ca mine?
Omul dădu dovadă de destulă eleganță ca să pară stânjenit.
– Ceea ce m-aduce de obicei. Am nevoie de un loc unde să pot
dormi. De un loc sigur.
– Și n-ai auzit niciodată că la bordul unei corăbii ca mine poți avea
parte de cel mai afurisit ghinion?
Era una dintre vechile lor conversații. Dar n-o mai purtaseră de
ceva vreme, așa că lui Paragon i se păru liniștitor s-o reia.
Brashen râse scurt, ca un lătrat. Mai strânse o dată mâna lui
Paragon înainte de a i-o elibera.
– Mă cunoști, corabie bătrână. Am avut deja cel mai afurisit
ghinion pe care și l-ar putea căuta cineva. Mă-ndoiesc c-o să dau
peste ceva mai rău pe punțile tale. Și măcar o să pot dormi buștean,
știind că asupra mea veghează un prieten. Mi se îngăduie să urc la
bord?
 – Ți se îngăduie și ești bine-venit. Dar ai grijă pe unde calci. E
posibil să fi putrezit mai tare de când nu te-ai mai adăpostit pe-aici.
Îl auzi pe Brashen dându-i ocol, îl auzi sărind și, o clipă mai târziu,
îl simți agățându-se de copastia veche și săltându-se peste ea. Ce
stranie, atât de stranie era senzația că un om merge pe punțile sale!
Dar nu s-ar fi putut zice că Brashen înainta cu ușurință. Fiindcă
fusese târât pe nisip, punțile lui Paragon erau abrupt înclinate.
Brashen traversă către ușa teugei mai mult cățărându-se decât
mergând.
– Putreziciunea nu s-a mai întins de când am fost ultima oară aici,
remarcă omul, cu glas tare, aproape vesel. Și nici atunci nu era cine
știe ce. E aproape bizar că ești atât de întreg după ce-ai stat atâta
timp la bunul plac al stihiilor.
– Bizar, încuviință Paragon, încercând să nu dea impresia că asta îl
întrista. De când ai fost aici ultima oară, n-a mai urcat nimeni la
bord, de-aia îmi închipui c-o să găsești totul așa cum l-ai lăsat. În
afară de ceva mai multă umezeală.
Paragon îl auzi și îl simți pe bărbat mergând prin teugă, apoi prin
cabina căpitanului. Vocea lui ridicată îi ajunse la urechi.
– Hei! Hamacul meu e încă aici! Și el încă întreg. Îl uitasem cu
totul. Știi, cel pe care l-am făcut ultima oară când am fost aici.
– Da, mi-aduc aminte, îi strigă Paragon.
Și zâmbi, un zâmbet rar, adus de amintirea unei plăceri. Brashen
aprinsese pe nisip un foc mic și, beat fiind, învățase corabia să
împletească. Mâinile lui Paragon, cu atât de mult mai mari decât ale
unui om, se dovediseră o adevărată provocare pentru Brashen, când
încercase să-nvețe corabia oarbă, doar prin atingere, cum se fac toate
nodurile necesare.
– Nu te-a mai învățat nimeni nimic până acum? întrebase omul, cu
indignare de bețiv, în vreme ce Paragon deprindea, pe bâjbâite, cu
câteva mișcări simple.
– Nu. Nimeni. Sau, cel puțin, nu așa. Când eram tânăr, am văzut
cum se face, dar nu mi s-a dat niciodată prilejul să încerc și eu,
răspunsese Paragon.
Se întrebă de câte ori își readusese amintirea asta în minte, de
atunci încoace, în orele lungi ale nopții, de câte ori își întinsese în față
mâinile goale, împletind, din funii imaginare, banda simplă a unui
hamac. Era o cale de-a ține departe o nebunie mai profundă.
Știa că, în cabina căpitanului, Brashen își scosese încălțările. Îi
alunecaseră într-un colț, același în care alunecau întotdeauna. Însă
hamacul era agățat în cârlige puse de Brashen, așa că atârna
orizontal când bărbatul se urcă în el cu un mormăit. Paragon îl simți
lăsându-se în jos sub greutatea omului, dar cârligele rezistară. Era
așa cum spusese Brashen: putreziciunea se întinsese surprinzător de
puțin. Și, parcă simțind cât de dornică de companie era corabia,
năierul se săltă atât cât era nevoie ca să strige:
– Sunt cu adevărat obosit, Paragon. Lasă-mă să dorm câteva ore și
pe urmă o să-ți povestesc toate aventurile mele, de când nu ne-am
mai văzut și până acum. Îți povestesc și despre toate ghinioanele.
– Pot s-aștept. Dormi liniștit, răspunse corabia, binevoitoare.
Nu știa dacă Brashen o aude sau nu. Dar n-avea importanță.
Îl simți pe bărbat foindu-se în hamac și găsindu-și o poziție mai
comodă. Pe urmă aproape că se așternu tăcerea. Paragon îi simțea
doar răsuflarea. Nu însemna cine știe ce companie, dar era mai mult
decât avusese multe luni de-a rândul. Își încrucișă brațele mai
confortabil pe pieptul gol și se concentră asupra respirației lui
Brashen.

În cabina lui, Kennit se uita la Sorcor, aflat de cealaltă parte a feței

de masă de in alb. Secundul purta o cămașă nouă, din mătase cu
dungi roșii și albe, și cercei de prost gust: sirene cu perle minuscule
în buric și ochi de sticlă verde. Deasupra bărbii, fața lui plină de
cicatrice părea dureros frecată cu peria și părul îi era dat peste cap,
lins și lucios grație unui ulei probabil presupus a fi aromat. Pe
Kennit mirosul îl ducea cu gândul la pește și la mosc, în aceeași
măsură. Dar nu lăsa părerea asta să i se citească pe față. Sorcor era
oricum destul de stânjenit. Tot ce era cât de cât ceremonios îl făcea
întotdeauna să se crispeze. Dacă s-ar fi adăugat și dezaprobarea
căpitanului, probabil că mintea i s-ar fi înțepenit cu desăvârșire.
Lipită de doc, Marietta scârțâia ușor. Kennit închisese micul
hublou al cabinei, ca să nu pătrundă duhoarea din Divvytown, dar
zgomotele zaiafeturilor nopții se strecurau totuși înăuntru, ca un
vacarm discordant, îndepărtat. La bord nu se mai afla nimeni, în
afară de musul care-i servea la masă și de un singur om de cart, pe
punte.
– Aici ai terminat, îi spuse Kennit băiatului, pe neașteptate. Ai grijă
când speli astea. Sunt de cositor, nu de tinichea.
Musul ieși din cabină cu tava cu farfurii, închizând ușa bine, dar
cu tot respectul. Încăperea confortabilă se cufundă într-o tăcere
aproape deplină preț de câteva secunde, în care Kennit îl studie cu
bună știință pe omul care nu era doar mâna lui dreaptă pe punte, ci
și instrumentul cu care sonda dispoziția echipajului.
Căpitanul se lăsă pe spate, îndepărtându-se ușor de masă. Din
toate lumânările albe, din ceară de albine, se arsese cam a treia parte.
El și Sorcor dăduseră gata o pulpă mare, de miel. Sorcor mâncase cea
mai mare parte; nici măcar mesele festive nu izbuteau să-i alunge
pofta de mâncare, când avea în față ceva o idee mai bun decât
lăturile. Încă păstrând tăcerea, Kennit luă o sticlă și umplu din nou
pocalele lor de cristal, cu picior înalt. Beau vin vechi, pe care cerul
gurii lui Sorcor nu era probabil în stare să-l aprecieze, dar în seara
aia nu conta calitatea vinului, ci prețul lui ridicat, care nu trebuia să-i
scape secundului. După ce le umplu pe amândouă aproape până la
buză, îl ridică pe al său și așteptă să și-l ridice și Sorcor. Apoi se
aplecă și le ciocni cu delicatețe.
– Ca să ne fie mai bine, spuse, încet.
Cu mâna liberă, arătă către ultimele schimbări din cabină.
Sorcor fusese de-a dreptul uluit când intrase. Lui Kennit îi
plăcuseră dintotdeauna obiectele de bună calitate, dar până atunci se
abținuse în privința a tot ce nu era practic. Preferase să poarte mai
degrabă cercei mici, de aur, cu nestemate fără cusur, decât unii
ornamentali, din bronz, împodobiți cu sticlă ieftină. Calitatea se
văzuse în croiala și materialul hainelor sale, nu într-un număr imens
de veșminte țipătoare. Dar lucrurile se schimbaseră. Simplitatea
cabinei lui dispăruse, înlocuită de strălucire și splendoare după ce
cheltuise, în Divvytown, până la ultimul bănuț partea lui din prăzile
ultimei călătorii. O parte dintre obiectele alese nu erau de cea mai
bună calitate, dar erau cele mai bune din tot ce putea oferi orașul
piraților. Și avuseseră asupra lui Sorcor efectul dorit. Dincolo de
admirația din ochii secundului se vedeau zorii unui licăr de avariție.
N-avea nevoie decât să fie învățat să jinduiască.
– Ca să ne fie mai bine, repetă el, cu vocea lui groasă, și băură
amândoi.
– Și asta curând. Foarte curând, adăugă Kennit, lăsându-se pe
pernele scaunului său din lemn de stejar, sculptat cu austeritate.
Sorcor puse paharul jos și-și privi căpitanul cu atenție.
– Ai în minte ceva anume, ghici.
– Numai țeluri. La căile pe care le vom îndrepta spre ele rămâne să
chibzuim. De-aia te-am invitat să cinezi cu mine. Trebuie să ne
gândim la următoarea noastră călătorie, la ceea ce dorim să ne
aducă.
 Sorcor își țuguie buzele și își supse dinții, părând să mediteze.
– Eu doresc ceea ce mi-am dorit întotdeauna. Prăzi multe și bogate.
Ce altceva și-ar putea dori un bărbat?
– Multe, dragul meu Sorcor. Foarte multe. Există putere, există
faimă. Păstrarea propriilor bogății în siguranță. Confort. Case și
familii la adăpost de biciul stăpânilor de sclavi.
Ultima dorință nu se afla pe lista lui Kennit, dar știa foarte bine că
e visul multor năieri. Și că multora li s-ar fi tăiat răsuflarea dacă le-ar
fi făgăduit că-l înfăptuiește. Dar nu asta conta. Îi oferea secundului
ceea ce credea acesta că-și dorește. I-ar fi oferit și păduchi cu glazură
de zahăr dacă i-ar fi crezut o momeală mai bună.
Sorcor mimă cu stângăcie indiferența.
– Un bărbat își poate dori așa ceva, firește. Dar nu le va avea decât
dacă e născut să le aibă. Nobil, sau lord, sau cam așa ceva. Eu nu le
voi avea niciodată, și nici tu, fie-mi iertat că ți-o spun.
– Ah, dar le-am putea avea. Dacă suntem destul de cutezători ca
să-ntindem mâna după ele. Lorzi și nobili, ai spus, și că trebuie să fii
născut pentru așa ceva, ai spus și asta. Dar undeva trebuie să fi
existat un prim lord. Cândva, în trecut, trebuie să fi existat un om
obișnuit care a-ntins mâna, a înșfăcat ceea ce și-a dorit și a păstrat ce-
a înșfăcat.
Sorcor luă încă o gură de vin și se grăbi s-o înghită, de parcă ar fi
fost bere.
– Presupun, admise el. Presupun că toate lucrurile astea trebuie să
fi început cumva.
Își lăsă paharul pe masă și își privi atent căpitanul.
– Cum? întrebă, în cele din urmă, parcă temându-se că n-o să-i
placă răspunsul.
Kennit își roti umerii, un gest mai blând decât o înălțare a lor.
– Așa cum ți-am spus. Întindem mâna și luăm.
 – Cum? repetă Sorcor, cu încăpățânare.
– Cum am luat corabia asta, și echipajul ei? Cum mi-am luat eu
inelul de pe deget și cum ți-ai luat tu cerceii din urechi? Ce-o să
facem n-o să difere cu nimic de ceea ce-am mai făcut. Doar c-o să fie
la altă scară. O să țintim ceva mai sus.
Sorcor se foi nervos. Când vorbi, vocea lui groasă sună aproape
primejdios de blând.
– Ce ai de gând?
Kennit îi zâmbi.
– E foarte simplu. Nu trebuie decât să cutezăm să facem ceva pe
care n-a mai cutezat nimeni să-l facă.
Sorcor se încruntă. Kennit bănui că vinul începe să i se urce la cap.
– E treaba aia cu „regele“, despre care mi-ai mai vorbit, nu?
Înainte de a apuca el să-i răspundă, secundul clătină din cap pe
îndelete.
– N-o să meargă, cap’tane. Pirații nu-și doresc un rege.
Kennit se strădui să-și păstreze zâmbetul. Clătină la rândul său din
cap, ca răspuns la învinuirea secundului. Și își simți carnea bășicată
de sub bandajul din pânză de in despicându-se din nou. Ceafa i se
udă. Era nevoie de o mică modificare. Ca să se potrivească.
– Nu. Dragul meu Sorcor, mai înainte te-ai gândit la cuvintele mele
într-un sens prea exact. Ce crezi, că mă văd stând pe un tron, pe cap
cu o coroană de aur plină de nestemate, în timp ce pirații din
Divvytown cad în genunchi în fața mea? E absurd! Prostie curată!
După ce vede Divvytownul, nimeni nu-și poate imagina așa ceva.
Nu. Ceea ce văd eu e cum ți-am spus. Un bărbat trăind ca un lord,
într-o casă superbă cu lucruri superbe, și știind că nevasta lui poate
dormi în siguranță alături de el, așa cum le dorm și copiii în paturile
lor. Sorbi din vin cu măsură și lăsă pocalul pe masă. Ce zici, e un
regat mulțumitor pentru tine și pentru mine, eh, Sorcor?
 – Pentru mine? Și pentru mine?
Aha. Ajungea în sfârșit la el. Sugera că și secundul ar fi putut avea
toate astea, nu doar căpitanul. Zâmbetul lui Kennit se lăți.
– Firește. Firește că și pentru tine, de ce nu?
Își îngădui să râdă dezaprobator.
– Sorcor, continuă apoi, crezi că ți-aș cere să te bagi alături de mine
în asta, așa cum am făcut mai înainte, că ți-aș propune să stai alături,
riscând totul, dacă mi-aș fi pus în gând să mă îmbogățesc doar eu?
 Sigur că nu! Nu ești un asemenea prost. Nu. Mă gândesc să ne
întindem mâinile împreună către prilejul ăsta. Și nu doar pentru noi,
nu. Când o să terminăm, tot echipajul nostru va fi profitat deja. Și,
dacă Divvytown și alte insule ale piraților vor dori să ne urmeze, vor
avea de asemenea de câștigat. Dar nimeni n-o să fie forțat să ni se
alăture. Nu. Va fi o alianță încheiată de bunăvoie între oameni liberi.
Așa va fi. Se aplecă spre secund peste tăblia mesei. Ce zici?
Sorcor strânse din pleoape și-și feri privirea de a căpitanului. Dar,
făcând asta, ochii îi căzură pe mobilierul frumos din încăperea aia
frumoasă, la avuțiile aranjate cu grijă. Tocmai de-aia le pusese Kennit
acolo. În cabină nu exista niciun loc pe care să-i cadă lui Sorcor
privirea fără să i se trezească în suflet avariția.
Dar, în adâncurile ființei sale,  Sorcor era un soi de om mult mai
prudent decât crezuse Kennit. Privirea ochilor lui întunecați reveni,
reîntâlnind-o pe a ochilor de culoare deschisă ai căpitanului.
– Vorbești bine. Și nu mă pot gândi la un motiv care să mă-
mpiedice să spun da. Dar știu că asta nu înseamnă că nu există un
motiv. Își puse coatele pe masă și se propti bine pe ele. Răspunde-mi
limpede. Ce trebuie să facem ca să dobândim ce-ai spus?
– Să îndrăznim, răspunse scurt Kennit.
Simțea atingerea flăcării triumfului și asta nu-l lăsa să rămână pe
scaun. Sorcor era deja al lui, chiar dacă încă n-o știa. Se ridică și, cu
paharul în mână, prinse să-și măsoare cu pasul cabina mică.
– În primul rând, le captăm imaginația și apoi le câștigăm
admirația pentru ceea ce facem. Adunăm bogății, da, dar așa cum n-
a mai făcut-o nimeni până acum. Uite, Sorcor. Nu trebuie să-ți arăt o
hartă. Toți negustorii care vin din Jamaillia și din Ținuturile din
Miazăzi trebuie să treacă pe lângă noi ca s-ajungă în Bingtown sau în
Chalced, sau oriunde dincolo de ele. Este?
– Bineînțeles. Fruntea secundului se încruntă, într-un efort de a
vedea unde putea duce acest fapt evident. O corabie nu poate ajunge
din Jamaillia în Bingtown decât trecând pe lângă insulele noastre.
Dacă nu cumva corăbierii sunt destul de nebuni ca să meargă în
Exterior și să înfrunte Marea Sălbatică.
Kennit dădu aprobator din cap.
– Prin urmare, corăbiile și căpitanii n-au decât două posibilități. O
pot lua prin Canalul Exterior, unde furtunile din Marea Sălbatică
sunt mai înverșunate, șerpii mai mari și drumul mai lung. Sau pot
risca să treacă prin Interior, unde canalele sunt înșelătoare, ca și
curenții, și unde suntem noi, pirații. Am dreptate?
– Sunt și șerpi, ținu Sorcor să sublinieze. Acum Canalul Interior e
bântuit de tot atât de mulți șerpi ca Exteriorul.
– Adevărat. E adevărat. Sunt și șerpi, încuviință Kennit, fără să stea
pe gânduri. Acum imaginează-ți că ești căpitanul unei corăbii cu
marfă și trebuie să alegi. Și vine la tine un bărbat care-ți spune:
„Domnule, contra unei taxe, te pot trece în Siguranță prin Canalul
Interior. Am un cârmaci care cunoaște canalele și curenții ca-n palmă
și niciun pirat n-o să te-atace pe drum.“ Ce îi răspunzi?
– Și cum rămâne cu șerpii? întrebă Sorcor.
– „Și șerpii nu sunt mai răi în apele adăpostite ale canalului decât
în afara lui, iar o corabie scapă de ei cu mai mare ușurință decât în
Exterior, unde trebuie să se lupte în același timp cu ei și cu furtunile.
Și poate avem pentru tine, ca escortă, o corabie plină cu arcași
pricepuți și încărcată cu Focul lui Baley și, dacă te atacă șerpii, rămân
să se lupte cu ei în timp ce tu îți vezi de drum.“ Ce-ai zice tu,
căpitanul negustor?
Sorcor își îngustă ochii, bănuitor.
– Aș întreba cât o să mă coste.
– Întocmai. Și eu ți-aș cere un preț gras, iar tu ai fi dispus să-l
plătești. Pentru că, la sfârșitul călătoriei, îl poți adăuga la prețul
mărfurilor. Ai ști c-o s-ajungi cu bine în locul unde vrei să le vinzi. E
mai bine să plătești gras ca să te-asiguri că n-o să ți se întâmple nimic
decât să nu plătești și să ai mari șanse să pierzi totul.
– N-o să meargă, declară Sorcor.
– De ce nu?
– Pentru că te vor ucide ceilalți pirați dacă dezvălui căile secrete
din canalele noastre. Sau te vor lăsa să conduci o corabie cu mărfuri
bogate ca pe un miel la tăiere și vă vor ataca pe amândoi. De ce-ar sta
deoparte și te-ar lăsa pe tine să iei toți banii?
– Pentru că ar primi o parte, fiecare dintre ei. Toate corăbiile care
vor trece vor plăti și banii vor ajunge într-o vistierie de unde vor fi
împărțiți. În plus, le vom cere negustorilor să făgăduiască neapărat
că nu vor mai exista raiduri împotriva noastră și a orașelor noastre.
Familiile noastre vor putea dormi liniștite, știind că tații și frații lor se
vor întoarce cu bine și că nu vor mai exista corăbii ale Satrapului care
să le ardă casele și să-i facă sclavi.
Kennit tăcu pentru scurt timp.
– Uită-te la noi acum, reluă el. Ne irosim viețile vânând corăbiile
lor. Când prindem una, se lasă cu vărsare de sânge și cu schilodiri, și
asta de multe ori pentru o nimica toată. Uneori corabia se duce la
fund, cu tot cu marfă, iar alteori ne luptăm ore de-a rândul și cu ce
ne-alegem? Cu o cală plină cu bumbac ieftin sau cu tot felul de
fleacuri. Iar între timp, corăbiile Satrapului și soldații lui dau buzna
în satele și orașele noastre și adună pe oricine care n-apucă să fugă ca
să-l vândă ca sclav, drept răzbunare pentru pirateria noastră. Și uite
ce propun eu. În loc să ne riscăm viețile și să atacăm fiecare a zecea
corabie care trece pe-aici, și poate trece fără să transporte nimic de
preț, ne luăm partea din fiecare încărcătură de pe fiecare corabie care
străbate apele noastre. Controlăm totul. Fără alte riscuri în afară de
cele pe care le înfruntă orice năier. Iar familiile și casele noastre sunt
în siguranță. Și păstrăm bogățiile adunate, ca să ne bucurăm de ele.
O idee ajunse, încetul cu încetul, să-și pună licărul în ochii lui
Sorcor.
– Și nu i-am lăsa să treacă pe negustorii de sclavi. Am putea tăia
gâtul negoțului cu oameni. Fără corăbii cu sclavi, niciun negustor de
sclavi n-ar putea intra în Canalul Interior.
Kennit se descurajă pentru o clipă.
– Dar cel mai înfloritor negoț din care putem stoarce bani e cel cu
sclavi, zise el. Negustorii ăștia ne-ar plăti cel mai mult ca să poată
trece pe-aici repede și în siguranță, cu marfa vie și încă sănătoasă. Cu
ce procent din mărfuri pot ajunge acum...
– Sunt oameni! îl întrerupse Sorcor, cu asprime. Femei și copii. Nu
mărfuri! Dacă ai fi fost vreodată pe o corabie din asta... și nu pe
puntea ei, nu despre asta vorbesc, ci înăuntru, înlănțuit în cală... n-ai
mai spune „mărfuri“. Nu! Fără corăbii cu sclavi, Kennit! Negustorii
de sclavi ne-au făcut ceea ce suntem. Dacă vrei să schimbi asta,
atunci să-ncepem făcându-le lor ceea ce ne fac ei nouă. Să le luăm
viețile! Și mai e ceva. Nu sunt doar răi. Ei aduc șerpii! Duhoarea
corăbiilor cu sclavi îi momește în primul rând în apele noastre. Dacă
scăpăm de ele, s-ar putea să plece și șerpii. Fir-ar blestemați să fie,
căp’tane, atrag șerpii drept către insulele și căile noastre pe mare
azvârlindu-le leșurile sclavilor! Și ne-aduc și molime. Prăsesc boli în
calele pline cu niște biete epave, boli pe care noi nu le-am mai avut
niciodată. De câte ori acostează ca să ia apă, o corabie cu sclavi lasă
boli în urmă. Nu! Fără negustori de sclavi!
– Bine, atunci, încuviință Kennit, cu blândețe. Fără corăbii cu
sclavi.
Nu bănuise niciodată că Sorcor ar putea avea în țeastă o idee și, cu
atât mai puțin, că ar fi putut pune în ceva atâta pasiune. Un calcul
greșit. Se uită cu alți ochi la primul lui secund. Poate era nevoie să se
descotorosească de el. Nu încă, și poate nici prea curând. Dar
cândva, în viitor, s-ar fi putut să nu mai fie util. Își propuse să țină
minte asta și să nu-și mai facă planuri de lungă durată bizuindu-se
pe priceperea lui Sorcor. Îi zâmbi.
– Ai dreptate, firește. Sunt sigur că mulți oameni de-ai noștri vor fi
de acord cu tine și că-i putem atrage de partea noastră cu ideea asta.
Dădu din nou din cap, ca și cum ar fi chibzuit. Da. Atunci, fără
corăbii cu sclavi. Dar toate astea, desigur, sunt încă departe. Dacă am
vorbi acum despre așa ceva, nu ne-ar asculta nimeni. Ar spune că le
sugerăm o imposibilitate. Sau ar vrea fiecare să-ncerce de unul
singur, avându-i rivali pe toți ceilalți. Am avea o corabie împotriva
alteia. Și nu asta vrem. Trebuie să păstrăm tăcerea în privința ideii
noastre, s-o ținem doar pentru noi, până când putem câștiga
respectul tuturor piraților de pe insule și sunt cu toții gata să creadă
ce le spunem.
– Asta e probabil adevărat, încuviință Sorcor, după un moment de
gândire. Bine, și cum îi facem să ne asculte?
În sfârșit. Întrebarea către care îl condusese. Kennit se grăbi să se
așeze din nou la masă. Se sili să prelungească tăcerea, de dragul
spectaculozității. Își lăsă paharul jos și destupă sticla. Umplu paharul
lui Sorcor până la buză și îl completă și pe al său, încă aproape plin.
 – Îi facem să creadă că suntem în stare să înfăptuim imposibilul.
Făcând lucruri pe care alții le cred imposibile. Cum ar fi capturarea
unei corăbii vii și întrebuințarea ei ca principal vas al nostru.
Sorcor se încruntă la el.
– Kennit, prietene, asta-i nebunie curată. Nicio corabie de lemn nu
poate captura o corabie vie. Sunt prea iuți. Și am auzit spunându-se
că oricare poate, ea însăși, să simtă mirosul căii de trecere printr-un
canal și să-i strige cârmaciului său ce să facă. Și pot simți cum să vină
sub vânt, pot prinde și întrebuința orice pală de aer, care nici n-ar
clinti o altă corabie. În plus, chiar dacă am izbuti să încolțim una și
să-i ucidem echipajul, corabia nu ne-ar fi de niciun folos. Nu
navighează decât cu oameni din familia lor. Se întorc împotriva
oricui altcuiva. Ar eșua pe uscat, sau pe stânci, sau pur și simplu s-ar
răsturna cu noi. Uită-te la corabia aia a morții, am uitat cum o
cheamă. Cea care a înnebunit și s-a întors împotriva familiei și a
echipajului ei. S-a dat de-a dura, cu toată lumea la bord! Și nu o
singură dată, de trei ori! Iar ultima dată când au găsit-o, plutea cu
fundul în sus, chiar la gura portului din Bingtown. Unii zic c-a adus-
o acasă un echipaj de stafii, alții că s-a-ntors singură, să le-arate
Negustorilor ce-a făcut. Au tras-o pe uscat și au lăsat-o pe plajă, unde
stă de-atunci. Proscrisul. Ăsta îi e numele. Proscrisul.
– Paragon, îl corectă Kennit, prefăcându-se amuzat. Numele
corabiei era Paragon, deși până și familia ei a ajuns să-i spună
Proscrisul. Da, am auzit toate vechile mituri și legende despre
corăbiile vii, Sorcor. Dar asta sunt. Mituri și legende. Sunt convins că
o corabie vie poate fi capturată și întrebuințată. Și, dacă-i poți câștiga
inima, ai pentru piraterie un vas căruia nimeni nu i se poate opune.
Ceea ce spui despre curenți, vânturi și corăbii vii e adevărat. E
adevărat și că pot simți un șarpe cu mult înainte de a-l observa un
om, că le pot striga arcașilor să fie pregătiți. O corabie vie ar fi vasul
perfect pentru un pirat. Și pentru întocmirea hărților noilor canale
dintre Insulele Piraților, sau pentru lupta cu șerpii. Nu spun că
trebuie să renunțăm la orice altceva și să plecăm în căutarea unei
corăbii vii. Nu spun decât că, dacă ne iese cumva una în cale, în loc
să ne spunem că n-are rost s-o urmărim, să ne luăm după ea. Dacă o
câștigăm, e câștigată. Dacă nu, ei bine, o grămadă de alte vase au
izbutit să fugă de noi. N-o să pierdem cu nimic mai mult decât
înainte.
– De ce tocmai o corabie vie? întrebă Sorcor, nedumerit. Nu pricep.
– Vreau una. De-aia!
– Bine. Atunci să-ți spun ce vreau eu.
Din vreun motiv bizar, Sorcor credea că ei doi încheie o înțelegere.
– O să te-ajut, cedă secundul, fără tragere de inimă. O să vânăm
corăbii vii când o să le întâlnim, deși nu văd la ce-o să ne folosească.
Dar asta n-o să le-o spun oamenilor noștri. În fața lor, o să fiu la fel
de înfierbântat ca un câine care-a simțit izul prăzii. Dar vreau ceva în
schimb. Pentru fiecare corabie vie pe care o urmărim, mergem apoi
după prima corabie cu sclavi pe care-o mirosim. O abordăm, le
azvârlim șerpilor echipajul și ducem sclavii în siguranță într-un oraș.
Nu vreau s-aduc nicio ofensă rațiunii tale, cap’tane, dar eu cred că,
dacă oprim destul de multe corăbii cu sclavi și lichidăm echipajele, o
să câștigăm respectul celorlalți mult mai repede decât capturând o
corabie vie.
Kennit nu-și ascunse încruntarea.
– Cred că supraestimezi onestitatea și moralitatea semenilor noștri
de aici, din Divvytown. Cred că e foarte posibil să ne creadă imbecili
care-și irosesc timpul urmărind corăbii cu sclavi numai ca să
elibereze marfa.
Poate că vinul bun se urcase la capul lui Sorcor mai repede decât
unul mai puțin vechi. Sau poate că, fără să vrea, Kennit îi atinsese
singura coardă sensibilă. Vocea lui groasă deveni ucigător de moale
când ținu să-și sublinieze părerea.
– Crezi asta numai fiindcă n-ai fost niciodată înlănțuit de mâini și
de picioare într-o cală împuțită, când nu erai cu mult mai mult decât
un băietan. Nu ți-au prins niciodată capul într-o menghină ca să nu
te miști în timp ce ți se tatuează pe față blazonul noului tău stăpân.
Ochii secundului scăpărau, întorși spre interior, către o întunecime
pe care numai vederea lui o putea străpunge. Își umplu pe îndelete
pieptul cu aer.
– Și pe urmă m-au pus la muncă în groapa unui tăbăcar, la argăsit
piei. Puțin le-a păsat ce pățea pielea mea din pricina asta. Am văzut
bărbați mai vârstnici care tușeau scuipând sânge. Nimeni nu se
sinchisea, și am știut că n-o să mai treacă mult până când o să mă
număr printre ei. Într-o noapte, am omorât doi oameni și am fugit.
Dar unde m-aș fi putut duce? În nord, unde totul e numai gheață,
zăpadă și barbari? Înapoi în sud, unde tatuajul le-ar fi spus tuturor
că sunt un sclav fugar și oricine s-ar fi umplut de bani nemunciți
dându-mi c-o bâtă-n cap și înapoindu-mă stăpânului meu? Sau ar fi
trebuit să plec spre Țărmurile Blestemate și să trăiesc ca un animal
până când avea să-mi sugă vreun demon sângele? Nu. Unuia ca
mine nu-i mai rămânea decât să vină în Insulele Piraților și să ducă o
viață de pirat. Dar, dacă aș fi fost lăsat să aleg, n-aș fi ales asta,
Kennit. Sunt ai infernului de puțini ăia care și-ar fi ales-o.
Vocea i se stinse, așa cum i se stinseră și ochii. Se uita fix dincolo
de Kennit, într-un colț întunecos al încăperii, o vreme fără să vadă
nimic. Pe urmă, privirea i se reîntâlni brusc cu a căpitanului.
– Pentru fiecare corabie vie pe care-o urmărim, oprim una cu
sclavi! E tot ce-ți cer. Mă străduiesc să pun umărul la împlinirea
visului tău, dacă m-ajuți să-l împlinesc pe al meu.
– E corect, declară Kennit, pe neașteptate.
 Știa când sunt stabilite toate condițiile unei înțelegeri.
– E corect, repetă el. Pentru fiecare corabie vie, câte una cu sclavi.
În trupul lui Wintrow se răspândi un val rece. Îi umpluse mai întâi
pântecul și acum se revărsa în toate părțile. Se cutremura odată cu el,
în adevăratul sens al cuvântului. Detesta modul în care-i tremura
glasul din pricina asta, de parcă ar fi fost un copil gata să plângă,
când de fapt nu încerca decât să prezinte faptele rațional și calm, așa
cum îl învățaseră la mănăstire. Amintirea sălilor reci, de piatră, unde
împăcarea plutea în aer, crescu în el nepoftită. Încercă să absoarbă
putere din ea. Dar nu izbuti decât să-l vlăguiască mai tare. Nu se afla
acolo, ci în sufrageria familiei. Masa scundă, din stejar auriu,
lustruită ca să strălucească, băncile pline de perne și canapelele care
o înconjurau, pereții cu lambriuri, tablourile cu corăbii și portretele
străbunilor, totul îi aducea aminte că se află în Bingtown. Își drese
glasul și încercă să-și controleze vocea în timp ce se uita de la mama
lui la tatăl lui și apoi la bunica lui. Stăteau cu toții la aceeași masă,
dar cei trei se adunaseră într-un singur capăt, ca niște judecători care
urmau să anunțe sentința. Și poate că asta și erau. Trase aer în piept.
– Când m-ați trimis să devin preot, n-a fost dorința mea.
Se uită din nou de la un chip la altul, încercând să găsească pe
vreunul o amintire din acea zi dezolantă.
– Eram chiar în camera asta. M-am agățat de tine, mamă, și-am
făgăduit c-o să fiu întotdeauna cuminte, numai să nu mă trimiți
altundeva. Iar tu mi-ai spus că trebuie să plec. Că sunt primul născut
dintre fiii tăi, dedicat lui Sa din clipa când am respirat pentru prima
oară. Mi-ai spus că nu-ți poți încălca promisiunea făcută lui Sa și m-
ai dat în primire unui preot rătăcitor, ca să mă ducă la mănăstire, la
Kall. Chiar nu-ți aduci aminte deloc? Tu, tată, stăteai acolo, lângă
fereastra aia, într-o zi atât de strălucitoare încât, ori de câte ori mă
uitam la tine, nu vedeam decât o umbră neagră pe fundalul luminii
soarelui. În ziua aia n-ai scos niciun cuvânt. Bunico, tu mi-ai spus să
fiu curajos și mi-ai dat o bocceluță cu câteva prăjituri de la bucătărie,
să le am pe drum.
Își plimbă din nou privirea de la o față la alta, căutând o oarecare
jenă pentru ceea ce-i făceau, o cât de mică urmă de vinovăție, care să
dea de înțeles că știu că-l nedreptățesc. Mama lui era singura care
dădea semne de stânjeneală. Încercă să-i prindă privirea, s-o facă să-
și rostească gândurile, dar ochii ei alunecară către tatăl lui. Kyle
stătea neclintit, ca dăltuit în piatră.
– Am făcut ce mi-ați spus să fac, continuă băiatul, simplu.
Cuvintele păreau fără vlagă, plângăcioase.
– Am plecat de-aici, am mers cu un necunoscut. Drumul până la
mănăstire a fost greu și, când am ajuns acolo, totul mi-a fost străin.
Dar am rămas și m-am străduit. Și, după o vreme, a ajuns să fie casa
mea și am înțeles cât de corectă fusese hotărârea voastră.
Amintirile din zilele în care simțise pentru prima oară gustul
preoției erau dulci-amărui; stranietatea și apoi Apăsarea ei îl
copleșiseră iarăși și iarăși. Simți usturimea lacrimilor când adăugă:
– Îmi place să-l slujesc pe Sa. Am învățat atât de multe, m-am
maturizat atât de mult, în moduri pe care nu pot nici măcar să vi le
descriu. Și știu că sunt abia la început, că totul abia începe să mi se
dezvăluie. E ca și cum...
Bâjbâi în căutarea unei metafore.
– Când eram mai mic, spuse apoi, mi se părea că viața e un dar
frumos, înfășurat în hârtie superbă și împodobit cu panglici. Și o
adoram, deși nu vedeam altceva decât învelișul pachetului. Dar, de
un an sau chiar doi încoace, am început în sfârșit să văd că înăuntru
e ceva cu mult mai bun. Învăț să privesc prin învelișurile splendide,
până în inima lucrurilor. Sunt chiar pe margine. Nu mă pot opri
acum.
 – A fost o greșeală, recunoscu tatăl lui, pe neașteptate.
Dar, tocmai când ușurarea începea să-i dea aripi inimii lui
Wintrow, căpitanul de corabie continuă:
– Cu toți acei ani în urmă, am știut că nu e bine să te trimitem de-
acasă. Am stat acolo, am tăcut și am lăsat-o pe mama ta să facă așa
cum a vrut, fiindcă pentru ea părea să aibă o atât de mare
importanță! Iar Selden, deși atât de mic, era un băiețel curajos, știam
că voi avea un fiu care să-mi urmeze.
Se ridică de la masă și traversă încăperea ca să se uite pe fereastră,
așa cum făcuse și în dimineața aceea, cu ani în urmă. Kyle Haven
clătină din cap, pentru sine însuși.
– Ar fi trebuit să-mi ascult instinctele. Am știut că e o hotărâre
greșită, și chiar așa s-a dovedit a fi. A sosit timpul când eu am
nevoie, când are toată familia asta nevoie de un fiu tânăr, care să iasă
în față și să-și ia locul pe corabia clanului, și nu suntem pregătiți.
Selden e încă prea mic. Dacă s-ar fi întâmplat peste doi ani, sau poate
chiar și numai peste unul, l-aș fi luat pe corabie, ca mus. Se întoarse
din nou cu fața către încăpere. Noi, cu toții, am abătut asta asupra
noastră. Și cu toții va trebui să suportăm, fără să ne plângem,
suferința pe care ne-o aduce îndreptarea greșelii. Înseamnă că voi,
femeile, veți fi nevoite să vă descurcați aici, singure, încă un an.
Creditorii noștri trebuie convinși cumva să aștepte și trebuie să faceți
tot posibilul ca să ne-alegem cu câștiguri de pe urma proprietăților
noastre. Cele din care nu putem scoate nimic trebuie vândute, ca să
le fie de folos celor care pot. Pentru mine înseamnă încă un an de pe
mare, și un an greu, pentru că va trebui să ne mișcăm repede și să
transportăm cele mai profitabile mărfuri. Iar pentru tine, Wintrow,
înseamnă un singur an în care trebuie să te învăț ce-ar fi trebuit să-
nveți în ultimii trei, un singur an în care să te deprinzi să fii bărbat și
corăbier.
 Vorbea umblând de colo până colo prin cameră și numărându-și
pe degete ordinele și țelurile. Wintrow înțelese brusc că așa îi
vorbește secundului pe corabie, subliniind ce însărcinări are de
îndeplinit. În fața lui era căpitanul Haven, obișnuit să i se supună
toată lumea fără să-i pună la îndoială poruncile, iar ceea ce urma să
se întâmple avea să-l surprindă cu siguranță.
Wintrow se ridică în picioare și își împinse cu grijă scaunul în
spate.
– Eu mă-ntorc la mănăstire. Am puține lucruri de împachetat, iar
aici am făcut tot ce puteam face. Plec azi. Își plimbă privirea în jurul
mesei. În dimineața asta, când am părăsit-o, i-am promis Vivaciei că
va veni cineva să-și petreacă restul zilei cu ea. Vă sugerez s-o treziți
pe Althea și s-o rugați să se ducă.
Tatăl său se împurpură la față, cuprins brusc de furie.
– Stai jos și termină cu prostiile! se răsti. O să faci ce ți se spune. E
prima lecție pe care trebuie s-o-nveți.
Wintrow crezu că bătăile inimii îi cutremură tot trupul. Îi era frică
de propriul său tată? Da. Era nevoie de toată puterea lui de sfidare ca
să nu se reașeze pe scaun. Dar chiar și când nu-și întoarse ochii, deși
întâlniseră privirea feroce a tatălui său, chiar și când rămase drept și
neclintit, chiar și când bărbatul mânios se îndreptă spre el, o anume
parte calmă din el însuși remarcă: „Da, dar e doar o teamă la modul
fizic, de lucruri materiale.“ Ideea îi cuprinse întreaga minte în plasa
sa așa că nu dădu atenție când mama lui scoase un țipăt, pentru a
striga apoi:
– Oh, Kyle, nu, te rog, te rog, nu, vorbește cu el, convinge-l, nu, oh,
te rog, nu!
Și nu se sinchisi nici când vocea bunicii sale se înălță într-o
poruncă, într-un strigăt înverșunat:
– Asta e casa mea și n-o să...
 Pe urmă pumnul îl pocni în lateralul feței, atingându-l cu un
trosnet înspăimântător. Și căzu atât de repede și atât de lent, uluit
sau rușinat fiindcă nici nu ridicase mâna să se apere, nici nu fugise,
și tot timpul, undeva, un preot filozofa, spunând: „Teamă la modul
fizic, ah, înțeleg, dar mai există și de un alt fel, și ce trebuie să mi se
întâmple ca s-o simt?“ Apoi dalele de piatră îl izbiră, tari și reci, în
ciuda căldurii din zorii zilei. Pierderea cunoștinței îi dădu senzația că
se scufundă în podea, devenind una cu ea, așa cum devenise una cu
corabia, numai că podeaua nu se gândea decât la întuneric. Și asta
făcea și el.
 10

CONFRUNTĂRI

– K yle, așa ceva nu permit!

Vocea mamei ei răsuna, clară, pe coridorul pardosit cu dale
de piatră. Sunetul strident îi trezea Altheei dorința de a fugi, cu tot
cu durerea de cap, în direcția opusă, deși la auzul numelui lui Kyle
își dorea să intre în luptă. Prudență, se sfătui singură. În primul rând
trebuia să afle pe ce fel de vreme navighează. Pe coridor, își încetini
pașii care-o purtau spre sufragerie.
– E fiul meu! Îl pedepsesc așa cum cred de cuviință! Acum s-ar
putea să par aspru, dar cu cât învață mai repede să se supună și s-o
facă fără să stea pe gânduri, cu atât îi va fi mai ușor pe corabie. O să-
și revină și-o să vedeți că n-a pățit mare lucru. Probabil e mai
degrabă șocat decât oricum altcumva.
Până și Althea putea s-audă vaga notă de neliniște din glasul lui
Kyle. Iar sunetul ăla înăbușit, deduse ea, era plânsetul surorii ei. Ce-i
făcuse micului Selden? În ea crescu o spaimă cumplită, o dorință de
a fugi de viața de familie dezastruoasă și de a se întoarce... unde? Pe
corabie? De-acum nu-i mai oferea nicio scăpare. Rămase locului,
așteptând să-i dispară năucitoarea suferință.
 – Asta nu e pedeapsă. E încăierare, și nu-și are locul în casa mea.
Noaptea trecută am putut să te privesc cu indulgență. Ziua fusese
deja oribilă, iar apariția Altheei a fost șocantă. Dar asta, între pereții
casei mele și între rude de sânge... nu! Wintrow nu mai e copil, Kyle.
Și chiar dacă ar mai fi fost, nu bătaia e soluția. N-a avut o criză de
nervi, a încercat să te facă să-nțelegi cum vede el lucrurile. Nu bați
un copil fiindcă-și dă politicos cu părerea. Și nici nu lovești un bărbat
pentru asta.
– Nu înțelegi, ripostă Kyle, cu voce plată. Peste câteva zile o să se
afle la bordul unei corăbii, unde părerile nu contează dacă nu sunt
ale mele. N-o să aibă timp să nu fie de acord. N-o să aibă timp nici
măcar să gândească. Pe o corabie, un năier se supune, și asta imediat.
Wintrow a primit prima lecție despre urmările nesupunerii. Ar
putea chiar să salveze viața fiului meu într-o bună zi, adăugă, cu
voce mai înceată.
Althea îi auzi cizmele scârțâind când se puse în mișcare.
– Haide, Keffria, ridică-te. O să-și revină peste câteva minute și
atunci nu vreau să te-agiți aiurea în jurul lui. Nu-i încuraja purtarea,
pe care n-o s-o tolerez. Dac-o să creadă c-avem păreri diferite, n-o să
facă altceva decât să ni se împotrivească mai mult. Și, cu cât se
împotrivește mai mult, cu atât mai des o să aibă întâlnire cu
podeaua.
– Detest așa ceva, răspunse Keffria, cu glas slab și monoton. De ce
trebuie să fie așa? De ce?
– Nu trebuie, spuse mama ei, cu voce plată. Și n-o să fie. Ți-o spun
clar, Kyle Haven, nu tolerez asta. În familia noastră nimeni n-a fost
tratat niciodată astfel și n-o să-ncepem în prima zi de după moartea
lui Ephron. Nu în casa mea!
Ronica Vestrit nu era dispusă să lase loc pentru alte păreri.
 Nu era tonul potrivit într-o discuție cu Kyle. Althea ar fi putut să i-
o spună. Opunându-i-se direct, stârnea tot ce era mai rău în el.
– Perfect. Imediat ce-și revine, îl duc pe corabie. Poate învăța acolo
cum să se poarte. De fapt, probabil c-așa chiar e cel mai bine. Dacă-
nvață câte ceva despre corăbii în port, n-o să fie nevoit să se
străduiască din greu când vom fi pe drum. Iar eu n-o să fiu nevoit s-
aud cum mă contrazic femeile de fiecare dată când îi dau un ordin.
– La bordul corabiei mele sau în casa mea..., începu Ronica, dar
Kyle o întrerupse și cuvintele lui o umplură pe Althea de o furie rece
și în același timp clocotitoare.
– Corabia e a Keffriei. Și a mea, pentru că sunt bărbatul ei. Ce se
petrece la bordul Vivaciei nu mai e treaba ta, Ronica! La drept
vorbind, cred că, după legile succesiunii din Bingtown, casa asta e
acum și a ei. Și o poate conduce cum credem noi de cuviință.
Se lăsă o tăcere cumplită. Când vorbi din nou, în tonul lui Kyle își
aveau loc scuzele.
– Sau cel puțin așa ar putea fi. Spre răul nostru, al tuturor. Nu
propun să ni se despartă drumurile, Ronica. E evident că familia o să
prospere mai degrabă dacă suntem mână-n mână, dacă avem o
singură casă și un singur țel. Numai că nu pot face asta cu mâinile
legate. Trebuie să-nțelegi că așa e. Pentru o femeie, te-ai descurcat
foarte bine, în toți acești ani. Dar vremurile se schimbă, iar Ephron n-
ar fi trebuit să te lase să rezolvi totul de una singură. Oricât de mult
l-am respectat... poate tocmai pentru că l-am respectat, trebuie să-
nvăț din greșelile lui. N-am de gând să plec, pierzându-mă în lumina
apusului, și s-o las pe Keffria să se gândească la toate și să le facă pe
toate până mă-ntorc. Trebuie să-mi adun acum rezerve, ca să pot
rămâne pe urmă acasă, să țin lucrurile sub control. Și nici n-o să-l las
pe Wintrow să vină la bordul Vivaciei și să se poarte ca un prinț
răsfățat. Ai văzut ce s-a ales de Althea; e atât de îndărătnică și-i pasă
atât de puțin de ceilalți, încât nu-i bună de nimic. Ba nu, e mai rău
de-atât, a ajuns să păteze numele și reputația familiei. Ți-o spun de-a
dreptul, nu știu dacă voi două o puteți ține între limitele care îi sunt
necesare. Poate că ar fi cel mai bine s-o măritați, de preferat cu un
bărbat care nu locuiește în Bingtown...
Althea dădu buzna în cameră ca o corabie cu toate pânzele sus.
– N-ai vrea să-mi arunci insultele direct în față, Kyle?
El nu păru deloc surprins de apariția ei.
– Am avut impresia că-ți văd umbra. De când tragi cu urechea,
surioară?
– De destulă vreme ca să știu că nu ți-e gândul la binele familiei
mele sau la al corabiei noastre.
Althea se strădui să nu lase calmul lui s-o năucească.
– Cine te crezi, ca să le vorbești astfel mamei și surorii mele, să le
spui calm ce ai de gând, cum vrei să te-ntorci și să ții lucrurile „sub
control“?
– Cred că eu sunt acum bărbatul din familia asta, declară el, tăios.
Althea zâmbi cu răceală.
– Poți să fii bărbatul familiei cât vrei. Dar dacă-ți imaginezi că poți
păstra corabia mea, te înșeli.
Kyle oftă spectaculos.
– Credeam că numai așa-numitele voastre rude din Tărâmul
Ploilor Sălbatice trăiesc cu impresia că e de-ajuns să repeți același
lucru de mai multe ori ca să se înfăptuiască, sublinie, cu sarcasm.
Surioară, ești atât de proastă! Nu numai că legea comună din
Bingtown o recunoaște pe sora ta ca unică moștenitoare, totul a mai
și fost scris și semnat chiar de tatăl tău. Te opui până și voinței lui?
Cuvintele lui o spintecară. Simți că tot ce primise vreodată îi
fusese smuls. Cu o zi înainte, aproape că izbutise să se convingă că
nu fusese decât o rătăcire, că tatăl ei nu se gândise niciodată,
conștient fiind, să-i ia corabia. Se întâmplase doar fiindcă avea dureri
cumplite, era pe moarte. Dar să audă că totul era scris și pecetluit de
mâna lui... NU. Ochii îi zvâcniră de la Kyle la mama ei și înapoi.
– Nu-mi pasă ce-a fost tata amăgit să semneze pe patul de moarte,
ripostă, cu voce scăzută, dar furioasă. Vivacia e a mea! E a mea într-
un fel în care tu, Kyle, nu o poți niciodată revendica. Și îți spun că nu
mă voi lăsa oprită până când n-o s-ajungă sub comanda mea...
– Sub comanda ta? Kyle râse cu poftă, parcă lătrând. Poți tu să fii
căpitanul unei corăbii? Nu ești în stare nici să muncești pe o corabie.
Ai o părere foarte bună despre priceperea ta, te amăgești singură
crezându-te un soi de corăbier. Dar nu ești! Din câte văd, tatăl tău te-
a ținut la bord ca să nu dai de vreo belea pe uscat. Nu ești nici măcar
un năier priceput.
Althea deschise gura, gata să riposteze, dar un geamăt al lui
Wintrow, căzut lat pe podea, atrase toate privirile într-acolo. Keffria
făcu un pas spre el, dar Kyle o opri cu un gest. Însă Ronica nu se
sinchisi nici de privirea, nici de mâna lui, și se duse lângă băiat.
Wintrow se săltă în capul oaselor, evident amețit, ținându-se cu
amândouă mâinile de tâmple. Cu un efort, își concentră privirea
asupra bunicii sale.
– Sunt teafăr? o întrebă, năuc.
– Sper, răspunse ea, cu seriozitate. Oftă ușor. Althea, vrei să-mi
aduci o bucată de pânză udă, rece?
– Băiatul n-are nimic, anunță Kyle, morocănos, dar Althea nu-l luă
în seamă.
Se năpusti pe coridor să-i aducă mamei ei o cârpă udă,
întrebându-se fără încetare de ce-o ascultă. Bănuia că Ronica îi
amăgise tatăl, făcându-l să semneze ceea ce n-avusese niciodată de
gând. Așa că, de ce i se supunea ea acum, cu atâta docilitate? Nu știa,
dacă nu cumva voise să plece de lângă Kyle înainte de a-l ucide.
În drum spre camera pompei, se întrebă ce se alesese de lumea ei.
În casa în care locuia nu se mai întâmplaseră niciodată astfel de
lucruri. Să țipe unii la alții era deja destul de ciudat, dar Kyle își mai
și lovise fiul, trântindu-l fără cunoștință pe podea. Altheei încă nu-i
venea să creadă. Astfel de lucruri îi erau prea străine, erau atât de
șocante, încât nu știa cum să le facă față și nici măcar ce-ar fi trebuit
să simtă. Puse un prosop sub șuvoiul de apă rece pe care-l pompa,
apoi îl stoarse cât mai bine cu putință. O servitoare foarte agitată se
ascunsese acolo, în camera apei.
– Ai nevoie de ajutor? întrebă femeia, pe șoptite.
– Nu. Nu, totul e sub control. Căpitanul Haven doar și-a ieșit
câteva clipe din fire, se auzi Althea mințind, calmă.
Sub control, își spuse, în gând. Simțea că lucrurile sunt departe de
așa ceva. Avea în schimb impresia că e bastonul unui jongler, că
zboară prin aer fără să știe ce mână o s-o prindă, făcând-o să se
avânte din nou în ritm. Poate nicio mână. Poate avea să-și continue
zborul, scăpată de sub orice control, fără să se mai poată încadra
vreodată în familie. Imaginea ridicolă îi smulse un zâmbet amar
înainte de a pune cârpa udă într-un vas de lut, cu care plecă spre
sufragerie. Când ajunse acolo, Wintrow și mama ei erau așezați lângă
un colț al mesei scunde. Băiatul tremura, palid, iar mama ei părea
foarte hotărâtă. Ținea mâinile lui într-ale ei și îi vorbea cu o
convingere sinceră.
Kyle, cu brațele încrucișate la piept, stătea lângă fereastră. Era cu
spatele spre încăpere, dar Althea îi simțea indignarea. Stând tot în
picioare, lângă el, Keffria îl privea imploratoare, însă bărbatul nu
părea conștient de existența ei.
 – ... totul e în mâinile lui Sa, îi spunea Ronica nepotului său, cu
seriozitate. Eu cred că El ni te-a trimis înapoi și a creat legătura asta
dintre tine și corabie cu un scop. Așa e menit să fie, Wintrow. Nu poți
accepta, cum ai acceptat când ai fost trimis la preoție?
O legătură între Wintrow și corabia ei. Nu era cu putință. Althea
își simți inima înghețând în piept, dar, în mod bizar, trupul ei
continuă să se miște și ochii ei continuară să vadă. Toată atenția
băiatului era îndreptată către fața bunicii sale. Pur și simplu se uita la
ea. Sângele familiei Haven i se deslușea, neîndoielnic, în fermitatea
bărbiei și în furia din ochi. Pe urmă, când puse lângă el bolul și
cârpa, Althea îl văzu controlându-se. După vreo șase răsuflări,
trăsăturile i se relaxară și, pentru o trecătoare clipă, întrezări o foarte
mare asemănare nu doar cu tatăl ei, ci și cu imaginea ei din oglindă.
Șocul o amuți. Băiatul vorbi cu voce slabă, pe un ton rezonabil:
– Am auzit oameni spunând asta de o mie de ori. E vrerea lui Sa,
spun toți. Vremea rea, furtunile târzii, copiii născuți morți. Vrerea lui
Sa.
Întinse mâna după cârpa udă din bol, o împături cu grijă și și-o
apăsă pe falcă. Obrazul începea deja să i se învinețească, iar el încă
mai părea slăbit și năuc. Cuvintele i se stingeau pe buze; Althea
presupuse că fiecare vorbă îl durea. Dar nu părea nici furios, nici
intimidat, nici speriat, numai dornic s-atingă o coardă sensibilă a
bunicii sale, de parcă și-ar fi putut salva viața dacă o câștiga de
partea lui. Poate chiar așa și era.
– Sunt de acord că vremea și furtunile sunt din vrerea lui. Poate și
copiii născuți morți. Dar nu și atunci când bărbatul și-a bătut nevasta
doar cu o zi înainte...
Vocea i se pierdu într-o amintire neplăcută. Pe urmă ochii i se
îndreptară iarăși către fața bunicii lui.
 – Cred că Sa ne dă viețile și vrerea lui e să ni le trăim frumos. Ne
dă și obstacole, așa e... Am auzit oameni învinuindu-l pentru
cruzimea lui și întrebând cu glas tare: „De ce? De ce?“ Dar, în ziua
următoare, aceeași oameni își iau fierăstraiele și se duc să taie crengi
din pomii lor fructiferi, sau sapă la rădăcina pomilor tineri și îi mută
departe de locul unde au încolțit. „Vor crește mai mari și vor da
roade mai bogate“, spun lucrătorii din livadă. Nu stau lângă copaci
să le explice c-o fac spre binele lor.
Își săltă cârpa de obraz și o reîmpături, în căutarea unei porțiuni
mai reci.
– Mintea mea rătăcește, spuse, mâhnit. Tocmai când vreau să-ți
vorbesc cât mai limpede, bunico. Nu cred că e vrerea lui Sa să renunț
eu la preoție și să trăiesc la bordul unei corăbii, ca să prospere averea
familiei noastre. Nu sunt nici măcar sigur că e vrerea ta. Cred că e
vrerea tatălui meu. Ca să fie cum vrea el, propune încălcarea unei
făgăduieli și călcarea inimii mele în picioare. Și nu-mi scapă faptul că
acest „dar“ nedorit pe care mi-l face a fost smuls ieri din mâinile
mătușii mele.
Se uită pentru prima oară la Althea. În ciuda durerii și a pielii
învinețite, prin ochii lui păru s-o privească, pentru o clipă, tatăl ei.
Cu aceeași voință de fier îndulcită de o infinită răbdare. Wintrow nu
era un băiat-preot fragil, crispat de frică, ci o minte de bărbat în
trupul în schimbare al unui băiat, înțelese ea, uluită.
– Până și propriul tău fiu recunoaște că e nedrept ce faci, îl acuză
pe Kyle. Nu mi-o furi pe Vivacia fiindcă nu mă crezi în stare să-i fiu
căpitan. E vorba numai de lăcomia ta.
– Lăcomie? strigă Kyle, batjocoritor. Lăcomie? Oh, asta-mi place!
Din lăcomie vreau să iau comanda unei corăbii atât de ridicol de
înglodate în datorii încât o să fiu norocos dac-o să reușesc s-o plătesc
înainte de-a muri. Lăcomia mă face să mă ofer să iau pe umerii mei
responsabilitatea pentru o gospodărie în care nu se știe nimic despre
întrebuințarea înțeleaptă a banilor! Althea, dacă aș fi de părere că
poți fi de vreun folos la bordul Vivaciei, aș profita și te-aș pune să
muncești, ca schimbare. Ba nu. Mai mult de-atât. Dacă ai fi în stare să
dai un singur semn că ești în stare să te descurci pe mare, dacă ai
avea un singur bilet de corabie, ți-aș da cadou afurisitul ăsta de vas,
cu datoriile lui cu tot. Dar nu ești decât o fetiță răsfățată.
– Mincinosule! strigă Althea, cu un dezgust nemărginit.
– Pe Sa, jur că așa este! tună Kyle, furios. Dacă un singur căpitan
reputat s-ar pune chezaș pentru priceperea ta de corăbier, ți-aș da
corabia chiar mâine! Dar întregul Bingtown știe ce ești. O amatoare
cu pretenții colosale.
– Corabia s-ar putea pune chezașă pentru ea, sublinie Wintrow, cu
voce tremurătoare. Își duse o mână la frunte, ca și cum ar fi vrut să-și
împiedice capul să se despice. Dacă se pune corabia chezașă pentru
ea, faci cum ai jurat? Pentru că, pe Sa, ai făcut un jurământ și am fost
martori cu toții. Trebuie să-l respecți. Nu pot să cred că furia și cearta
asta sunt ceea ce a dorit bunicul pentru noi. E atât de simplu să
refacem echilibrul. Dacă Althea ar fi la bordul Vivaciei, eu m-aș putea
întoarce la mănăstire. Ne-am putea duce cu toții acolo unde ne e
locul. Unde am fost fericiți...
Vocea i se stinse când văzu că toți ochii erau îndreptați spre el.
Privirea tatălui său era neagră de furie, iar Ronica Vestrit își dusese
mâna la gură, ca și cum cuvintele lui ar fi rănit-o adânc.
– M-am săturat de văicăreală! răbufni brusc Kyle.
Traversă încăperea din câțiva pași, ca să se-aplece peste masă și să-
și străpungă fiul cu privirea.
– Asta te-au învățat preoții? Să răstălmăcești lucrurile ca să iasă
totul cum vrei tu? Mi-e rușine că un băiat din sângele meu se
folosește de astfel de trucuri când vorbește cu bunica lui. Ridică-te!
se răsti și, când Wintrow se uită la el cu ochi mari, fără să scoată
niciun cuvânt, urlă. Ridică-te!
Tânărul preot șovăi o clipă, apoi se săltă în picioare. Deschise gura
să vorbească, dar tatăl lui i-o luă înainte.
– Ai treisprezece ani, deși arăți mai degrabă ca și cum ai avea zece
și te porți de parcă ai avea trei. Treisprezece! În Bingtown, după lege,
munca unui fiu îi aparține tatălui său până când împlinește
cincisprezece ani. Împotrivește-mi-te, și-o să invoc legea asta. Puțin
îmi pasă că porți robă cafenie, nu-mi pasă nici dacă-ți cresc din
frunte coarne de cerb sacre. Până când împlinești cincisprezece ani,
muncești pe corabia aia. M-ai înțeles?
Cuvintele lui vecine cu blasfemia o șocară chiar și pe Althea.
Wintrow îi răspunse cu voce tremurătoare, dar cu capul sus.
– Ca preot al lui Sa, nu trebuie să respect decât acele legi civile care
sunt echitabile și justificate. Invoci o lege civilă ca să-ți încalci
promisiunea. Când m-ați dat lui Sa, i-ați dat și munca mea. Nu-ți mai
aparțin ție. Se uită în jur, de la mama lui la bunica lui, și adăugă,
aproape pe tonul unei scuze: Nici măcar nu mai fac cu adevărat
parte din familia asta. I-am fost dat lui Sa.
Ronica se ridică, tăindu-i calea, dar Kyle trecu ștergându-se de ea
și făcând-o să se clatine pe picioare. Cu un țipăt, Keffria se repezi s-o
susțină. Kyle îl înșfăcă pe Wintrow de pieptul robei și îl zgâlțâi până
ce capul începu să i se legene, necontrolat, înainte și înapoi. Furia îi
stâlci cuvintele.
– Al meu! urlă la băiat. Ești al meu! O să-ți ții gura și-o să faci ce ți
se spune. Acum!
Opri din zgâlțâit trupul băiatului, apoi îl săltă pe vârfurile
picioarelor.
– Du-te pe corabie! spuse. Prezintă-te la secund! Spune-i că ești
noul mus al vasului, atât și nimic mai mult. Musul corabiei! Ai
înțeles?
Althea privea totul cu o fascinație a groazei. Era vag conștientă că,
acum, mama ei încerca s-o liniștească pe Keffria, care plângea
aproape isteric. Doi servitori care nu mai fuseseră în stare să-și țină
curiozitatea în frâu trăgeau cu ochiul de după ușa deschisă. Althea
știa că ar fi trebuit să intervină, dar ceea ce se petrecea se deosebea
atât de mult de tot ce mai trăise, încât nu putea decât să se uite cu
gura căscată. La bucătărie, servitorii povesteau despre certuri
asemănătoare de acasă, sau auziseră despre negustori care-și luau fiii
în ucenicie împotriva voinței lor. Auzise și că, pe alte corăbii,
disciplina se impunea așa. Dar astfel de lucruri pur și simplu nu se
întâmplau niciodată în familiile Negustorilor Vechi. Sau, dacă se
întâmplau, nimeni nu vorbea niciodată despre ele.
– M-ai înțeles?! întrebă Kyle, de parcă țipând mai tare la băiat și-ar
fi făcut cuvintele mai ușor de priceput.
Amețit cum era, Wintrow izbuti să dea din cap. Kyle își luă
mâinile de pe roba lui. Băiatul se clătină, apoi se prinse de marginea
mesei. Rămase în picioare, cu capul atârnându-i.
– Acum înseamnă acum! lătră Kyle, triumfător și în același timp
furios. Capul îi zvâcni către ușă și către servitorul care se holba de-
acolo. Tu! Welf! Nu mai căsca gura și condu-l pe fiul meu pe Vivacia.
Ai grijă să-și împacheteze și să-și ia toate lucrurile cu care-a venit
aici, fiindcă de-acum înainte o să locuiască pe corabie.
În vreme ce Welf se grăbi să intre, să-l ia pe Wintrow de braț și să-l
scoată din cameră, Kyle se întoarse spre Althea. Succesul cu care-și
intimidase fiul părea să-i fi mărit curajul, pentru că o provocă
spunând:
– Ești destul de înțeleaptă ca să-nveți din asta, surioară?
Ea își păstră vocea egală și joasă.
 – Kyle, aș fi foarte surprinsă să constat că azi am învățat cu toții
ceva despre tine. În primul rând, că sunt foarte puține lucruri pe care
nu le-ai face ca să-ți satisfaci ambiția, să domini familia Vestrit.
– S-o domin?
Kyle se holbă la ea cu neîncredere, apoi se întoarse spre celelalte
două, să vadă dacă erau la fel de uluite ca el. Dar Ronica îi întâlni
privirea fixându-l posomorâtă, pe când Keffria plângea cu capul pe
umărul ei.
– Despre asta crezi tu că e vorba? De control? Kyle clătină din cap
și râse spart. Aici e vorba de salvare. Să fiu afurisit, nici măcar nu știu
de ce mă străduiesc. Vă uitați toate la mine ca la un nelegiuit, când
nu-ncerc decât să țin familia asta pe linia de plutire. Keffria! Tu știi
despre ce vorbesc. Am discutat despre asta.
Se întoarse spre soția lui. Ea își ridică în sfârșit fața pătată de
lacrimi ca să-i întâlnească privirea, dar în ochi n-avea niciun strop de
înțelegere. Kyle clătină din cap, nevenindu-i să creadă.
– Ce-ar trebui să fac? le întrebă pe toate cele trei femei.
Proprietățile noastre pierd bani în fiecare zi, avem o corabie vie și
încă mai plătim împrumutul făcut când a fost construită, creditorii
amenință să ne confiște averea, iar voi toate păreți convinse că n-ar
trebui să ne pese de asta, că mai bine bem un ceai împreună. Ba nu,
retrag ce-am spus, Althea pare să fie de părere că înaintarea noastră
spre ruină trebuie grăbită păstrând corabia ca jucărie pentru ea, în
timp ce-și petrece serile îmbătându-se în tovărășia șobolanilor de apă
din împrejurimi și dându-se-n bărci cu ei.
– Încetează, Kyle, îl preveni Ronica, cu voce scăzută.
– Ce să încetez? Să nu vă mai spun ce știți deja, dar nu vreți să
recunoașteți? Ascultați-mă, toate, doar câteva clipe.
Se întrerupse și răsuflă adânc, ca și cum ar fi vrut să-și îndepărteze
furia și ciuda.
 – Trebuie să mă gândesc la copiii mei, Selden și Malta. Ca și
Ephron, o să mor și eu într-o zi. Și nu vreau să nu moștenească nimic
altceva decât o droaie de datorii și un nume terfelit. Ephron nu ți-a
lăsat fii care să te apere, Ronica, bărbați care să preia conducerea
proprietăților. Așa că mă ofer eu, ca ginere îndatoritor, să fac ceea ce
trebuie făcut, oricât de dureros ar fi. M-am gândit mult în aceste
ultime câteva luni și cred că știu cum să ne repunem pe picioare. Mi-
am creat mai multe legături în Chalced, cu oameni gata să facă negoț
cu noi. De fapt, n-am un plan neobișnuit: trebuie să punem corabia
la treabă, și încă din greu, să transportăm cele mai profitabile
încărcături cât mai repede cu putință. Între timp, trebuie să ne
evaluăm proprietățile, fără sentimentalisme, și să nu le păstrăm
decât pe cele care ne pot aduce câștiguri anul ăsta. Dar încă și mai
important e să nu ne facem creditorii să intre în panică. Dacă
începem să vindem cu disperare, se vor gândi că ne ducem la fund și
se vor năpusti asupra noastră, ca să prindă o parte din ce ne-a rămas
înainte de a dispărea totul. Și, ca să fiu sincer, dacă o văd pe Althea
prin oraș, bând și chefuind cu golanii, de parcă în familia noastră n-
ar mai fi rămas nici mândrie, nici speranță, efectul va fi același. Dacă-
ți pătezi numele, Althea, îl pătezi și pe al fiicei mele. Sper s-o văd pe
Malta făcând o partidă bună. Și n-o să atragă niciodată atenția unor
bărbați onorabili dacă tu o să fii cunoscută drept o bețivă și o curvă.
– Cum îndrăznești...? mârâi Althea.
– De dragul copiilor mei îndrăznesc multe. O să-l văd pe Wintrow
devenind un bărbat adevărat, chiar dacă o să crească având impresia
că mă urăște pentru asta. O să reașez sub familia asta o temelie
bănească solidă, chiar dacă va trebui să pun corabia aia vie la treabă
așa cum n-ați putut voi s-o faceți niciodată. Dacă ți-ar păsa de rudele
tale măcar pe jumătate cât îmi pasă mie, ți-ai îndrepta purtările, ai
ieși în lume ca o doamnă și te-ai strădui să faci o partidă acceptabilă,
ca s-ajuți la refacerea averii familiei.
Pe Althea o luă în stăpânire o furie rece.
– Adică pot să mă vând celui care dă cel mai mult, dacă-mi spune
nevastă și oferă un preț bun pentru mireasă?
– Mai bine decât să te oferi celui care dă cel mai puțin, cum aveai
de gând să faci azi-noapte, ripostă Kyle, cu răceală.
Althea își trase răsuflarea, zbârlindu-se ca o pisică furioasă, dar
vocea rece a mamei ei îi întrerupse cearta cu Kyle.
– Destul.
Un singur cuvânt, rostit cu voce înceată. Ca și cum ar fi lăsat jos un
braț de cearșafuri, o duse pe Keffria către un scaun din apropiere și o
depozită acolo. Ceva din fermitatea tonului ei îi amuțise pe toți.
Încetară chiar și suspinele Keffriei. Mama ei scundă, cu fața smeadă,
părea încă și mai mică în hainele ei negre, de doliu, dar, când se
postă între Althea și Kyle, amândoi se traseră înapoi.
– N-am de gând să strig, le spuse ea. Nici să mă repet. Așa că vă
sfătuiesc să m-ascultați amândoi cu atenție și să țineți minte ce-o să
vă spun. Althea, încep cu tine pentru că, de când te-ai întors pe
uscat, noi două n-am avut ocazia să stăm cu adevărat de vorbă. Kyle,
nici prin gând să nu-ți treacă să mă-ntrerupi, nici măcar ca să mă
susții. Așa.
Trase aer în piept și, pentru o clipă, păru nesigură. Se apropie de
Althea, care nu se opuse când îi luă mâinile într-ale ei.
– Fiica mea. Știu că te simți nedreptățită. Te așteptai să moștenești
corabia. Asta plănuise tatăl tău pentru tine. El s-a dus și, cu toate că
asta mă îndurerează, o să spun totul pe șleau. Te-a tratat întotdeauna
ca pe unul dintre fiii pe care i-am pierdut. Dacă frații tăi i-ar fi
supraviețuit ciumei... dar n-a fost să fie. Dar, pe vremea când trăiau,
spunea întotdeauna că pământul va fi al fiicelor sale, iar corabia a
băieților. Și, cu toate că n-a spus-o niciodată pe față, cred că, după
moartea băieților noștri, a vrut să fie pământurile moștenirea
Keffriei, iar corabia a ta. Dar a mai vrut și să trăiască până la adânci
bătrâneți, să plătească datoria care apasă asupra corabiei și ipotecile
pământurilor și să te vadă măritată cu un bărbat care ar fi navigat cu
Vivacia pentru tine.
Althea deschise gura să obiecteze.
– Nu. Taci! spuse cu asprime Ronica. Mi-e destul de greu să spun
toate astea.
Apoi adăugă cu voce blândă:
– Dacă sunt întreruptă, n-o s-ajung niciodată până la sfârșit.
Își înălță capul și se uită în ochii fiicei ei cu hotărâre.
– Dacă vrei să dai vina pe cineva pentru dezamăgirea ta, mă poți
învinui pe mine. Pentru că, imediat ce n-am mai putut nega că tatăl
tău e pe moarte, am trimis după Curtil, vechiul nostru sfătuitor. Și,
împreună, am pus pe hârtie ceea ce am considerat eu că e mai bine,
și tot eu l-am convins pe tatăl tău să semneze. L-am convins, Althea,
nu l-am amăgit. Până și el a înțeles, în cele din urmă, că am ales o
soluție înțeleaptă. Dacă averea familiei s-ar împărți acum, niciunul
dintre noi n-ar izbuti să supraviețuiască. Deoarece Keffria e cea mai
vârstnică și are copii de crescut, am respectat tradiția și am făcut-o
pe ea singura moștenitoare.
Ronica Vestrit își luă ochii de la Althea, care o privea șocată, și se
uită la cealaltă fiică a ei. Keffria stătea în același loc, cu capul pe
masă, dar nu mai plângea. Kyle se duse să pună o mână pe umărul
soției sale. Althea nu-și putea da seama dacă voia s-o liniștească sau
s-o revendice. Mama ei continuă să vorbească.
– Keffria a știut că ea va primi moștenirea. Știe și că hrisovul spune
clar că trebuie să-i poarte de grijă surorii sale până când își va găsi
un soț potrivit, moment în care va primi ca zestre o sumă frumoasă.
Prin urmare, Keffria e obligată, nu doar de legătura de sânge, ci și de
cuvântul scris, să aibă în vedere tot ce e mai bine pentru tine.
Disperarea din privirea mezinei nu dispăru.
– Althea, stărui mama ei. Te rog, încearcă să privești totul cu
nepărtinire. Am ales cea mai corectă soluție posibilă. Dacă Vivacia ți-
ar fi fost lăsată ție, n-ai fi avut banii necesari ca să începi s-o
întrebuințezi. Îți trebuie bani ca să iei provizii, ca să îți aduni un
echipaj, ca să repari corabia, iar după o călătorie aducătoare de câștig
tot ar fi trebuit să te străduiești din răsputeri ca să plătești o rată a
datoriei și să-ți mai rămână și bani pentru călătoria următoare. Și
dacă profitul n-ar fi existat, ce-ai fi făcut? Împrumutul pentru corabie
a fost garantat și cu pământurile. Moștenirea nu putea fi împărțită
într-un mod rezonabil. Tot ce-avem trebuie folosit laolaltă ca să
scăpăm de datorii.
– Prin urmare, eu n-am nimic, spuse încet mezina.
– Althea, sora ta n-o să te lase niciodată să duci lipsă..., începu
mama ei, însă Althea răbufni, șocând-o:
– Nu-mi pasă. Chiar nu-mi pasă dacă sunt sau nu săracă. Da, am
visat că Vivacia va fi a mea. Pentru că e a mea, mamă, într-un fel pe
care nu te pot face să-l înțelegi. Așa cum caii lui Seddon Dib trag
trăsura lui, dar știm cu toții că inimile lor îi aparțin grăjdarului.
Inima Vivaciei e a mea și eu sunt a ei. Nu-mi doresc nicio partidă mai
bună decât asta. Păstrați fiecare bănuț pe care-l aduce și să spunem
că e proprietatea Keffriei. Pe mine lăsați-mă să navighez cu ea. E tot
ce vă cer, mamă, Keffria. Lăsați-mă să navighez cu Vivacia și n-o să vă
fac niciun fel de necazuri, n-o să fac nimic împotriva voinței voastre
în orice altă privință.
Ochii ei disperați implorară, mai întâi întorși spre fața Ronicăi și
apoi către cea pătată de lacrimi înălțată de Keffria spre ea.
– Vă rog, murmură, vă rog.
 – Nu.
Răspunsul veni de la Kyle.
– Am ordonat deja să nu ți se îngăduie să urci pe corabie și n-o să
mă răzgândesc, adăugă el. Vă dați seama cum e ea, spuse,
întorcându-se către Ronica și Keffria. N-are în cap nicio noțiune
practică. Tot ce dorește e să facă numai ce crede, să-și continue viața
de mai înainte. Vrea să rămână fiica încăpățânată a tatălui ei, să
trăiască la bordul corabiei, să nu aibă nicio responsabilitate în afara
jocului de-a năierul și să vină acasă doar ca să hoinărească prin
prăvălii, alegându-și tot ce are chef și plătind din banii tatălui ei.
Numai că acum ar fi banii surorii ei și, prin urmare, ai mei. Nu,
Althea. Copilăria ta s-a încheiat odată cu moartea tatălui tău. E
timpul să-ncepi să te porți așa cum se cuvine s-o facă o fiică a acestei
familii.
– Nu discut cu tine! se aprinse Althea. N-ai nici cea mai mică idee
despre ce vorbesc. Pentru tine, Vivacia nu e decât o corabie, deși ți se
adresează cu glas tare. Pentru mine, face parte din familie, mi-e mai
apropiată decât o soră. Are nevoie de mine la bordul ei, iar eu am
nevoie să navighez cu ea. Pentru mine ar străbate mările așa cum n-o
s-o facă niciodată pentru tine, cu inima ei în loc de vânt.
– Fantezii de fetișcană, o luă Kyle în zeflemea. Aiureli. Ai plecat,
furioasă, în ziua însuflețirii ei, lăsându-l pe Wintrow să petreacă
prima ei noapte cu ea. Dacă te-ar fi legat de ea sentimentele astea
mărețe, n-ai fi putut face așa ceva. Ei pare să-i placă Wintrow destul
de mult, și băiatul o să fie la bord, să-i țină companie, sau cum vrei s-
o numești. Și o să-nvețe să muncească așa cum o face un năier
adevărat, nu trândăvind pe punte sau îmbătându-se prin porturi
străine. Nu, Althea! La bordul Vivaciei nu există niciun loc potrivit
pentru tine și n-o să te las să semeni acolo vrajbă sau să rivalizezi cu
Wintrow pentru favorurile corabiei.
 – Mamă? întrebă Althea, disperată.
Mama ei părea mâhnită.
– Dacă nu te-aș fi văzut azi-noapte, beată și murdară, l-aș fi
contrazis pe Kyle în privința asta. Aș fi considerat c-a fost mult prea
aspru.
Oftă adânc, apoi continuă:
– Dar nu pot nega ceea ce am văzut cu ochii mei. Althea, știu că o
iubești pe Vivacia. Dacă ar mai fi trăit tatăl tău... despre asta
presupun că n-are rost să ne punem întrebări. În schimb, poate
pentru tine a sosit vremea să te desparți de ea. Am văzut că Wintrow
dă semne că va deveni un bărbat adevărat. Se va purta bine cu
corabia. Lasă-l cu ea. E timpul, ba chiar mai mult decât timpul, să-ți
ocupi locul cuvenit ție în Bingtown.
– Locul meu e la bordul Vivaciei, ripostă ea, cu voce slabă.
– Nu, spuse Kyle, iar mama ei dădu aprobator din cap, ca un ecou.
– Atunci n-am niciun loc, nici în familia asta, nici în Bingtown.
Althea își auzi propriile cuvinte cu un soi de mâhnire. Recunoscu
în ele sunetul hotărârii de nezdruncinat, care o șocă. E ca o piatră
azvârlită într-o apă liniștită, se gândi, pentru că avu brusc
amețitoarea senzație că vorbele i se răspândesc aidoma unei văluriri
tot mai întinse, remodelând toate legăturile pe care le avusese și
schimbând pentru totdeauna zilele care i se așterneau înainte. Pentru
o clipă, i se tăie răsuflarea.
– Althea? Althea!
Auzi glasul mamei ei răsunând puternic undeva, în spate. Mergea
pe coridor și propria ei casă devenise brusc un loc nefamiliar. Își
dădu brusc seama că trecuseră ani de când nu mai stătuse acolo mai
mult de o lună fără întrerupere. De câtă vreme era tapiseria aia pe
perete, când crăpaseră dalele alea? Nu știa, nu se aflase de față, nu,
de fapt nu schimba nimic, ea nu mai locuia în casa aia de mai mulți
ani. De ani nu-i mai era cămin. Recunoștea realitatea, dar nu luase
parte la crearea ei. Fără nimic mai mult decât hainele pe care le
purta, ieși pe ușa din față, intrând în lumea largă.

– Dacă se-ntoarce iar beată, o încui în camera ei o săptămână. Ca

să-i fie clar că n-o lăsăm să păteze numele și reputația familiei în
Bingtown.
Kyle stătea acum pe bancă, lângă Keffria, cu un braț protector în
jurul ei.
– Kyle. Taci.
Ronica Vestrit se auzi spunând cuvintele cu voce aspră, dar
înceată. Totul se dezmembra, familia ei, casa ei, visele ei de viitor.
Althea vorbise serios; Ronica recunoscuse, în cuvintele fetei, glasul
bărbatului său. Fiica ei n-avea s-apară la ușă în noaptea aia, nici
beată, nici altcumva. Plecase. Iar idiotul cu care se măritase Keffria
nu era în stare decât s-o facă pe regele și să inventeze metode de
punere la încercare a nou dobânditei lui autorități. Oftă din greu.
Poate că asta era singura problemă pe care avea șanse s-o rezolve
imediat. Și poate că, rezolvând-o, ar fi deschis calea către rezolvarea
altora.
– Kyle, n-am vrut să spun asta de față cu Althea, pentru că nu
trebuie încurajată să se revolte, dar toată dimineața te-ai purtat ca un
nemernic. După cum mi-ai atras cu atâta tact atenția, îmi stă prea
puțin în puteri să m-amestec între tine și fiul tău. Cu fiica mea
Althea, însă, e cu totul altceva. Nu se află sub autoritatea ta și găsesc
încercările tale de a o pune la punct peste măsură de insultătoare.
Se așteptase măcar să vadă în privirea lui ceva care să aducă a
scuze. În schimb, fața lui se aspri ca și cum i s-ar fi adus un afront,
iar ea se întrebă, nu pentru prima oară, dacă nu cumva apreciase cu
desăvârșire greșit rațiunea lui când pusese averea familiei în mâinile
fiicei sale mai mari. Prima lui frază îi confirmă cele mai urâte temeri.
– Eu sunt acum bărbatul din familia asta. Cum poți spune că nu se
află sub autoritatea mea?
– E fiica mea, nu a ta. Și e sora surorii tale, nu a ta.
– Și poartă numele vostru, al amândurora, iar faptele ei îl pătează.
Dacă tu și Keffria nu o puteți convinge cu ajutorul rațiunii, voi fi
nevoit s-o țin într-un frâu mai puternic. Pe Wintrow și Althea n-avem
timp să-i convingem cu vorba bună și să-i răsfățăm; amândoi trebuie
siliți să-și accepte îndatoririle și să și le îndeplinească așa cum se
cuvine.
– Când e vorba de Althea, nu decizi tu care-i sunt îndatoririle.
Decid eu!
Hotărârea de fier care-o slujise când se târguia cu alți negustori
venea acum în ajutorul ei.
– Poate că așa vezi tu lucrurile. Eu le privesc altfel. M-ai făcut pe
mine răspunzător de întreținerea ei. Eu apreciez de ce anume are cu
adevărat nevoie, și s-ar putea s-o pot convinge să-și îndrepte
purtarea către decență.
Vocea lui era atât de calmă, de rațională, dar sensul cuvintelor o
răni totuși pe Ronica.
– Când îi găsești purtării fiicei mele cusururi, le găsești cusururi
învățăturilor primite de la părinții ei. Poate că nu ești de acord cu
modul în care-am crescut-o eu și Ephron, dar nu ai căderea s-o spui.
Iar eu nu i-am încredințat Keffriei gospodărirea averii Altheei ca s-o
țină în frâu, ci doar ca să poată stabili câți bani ne putem permite să-i
încredințăm. Nu se cuvine ca o soră să fie condusă de alta. Și se
cuvine cu atât mai puțin să fie condusă de bărbatul surorii ei. Și n-
am avut niciodată de gând s-o silesc pe Althea să se despartă de
corabie, ci doar s-o încurajez să descopere pentru ea însăși un alt stil
de viață, după ce se convinge că Vivacia e pe mâini bune.
Ronica se lăsă să cadă pe una dintre băncile de lângă masă,
clătinând din cap, cu gândul că planurile ei ieșeau anapoda.
– Ephron a avut dreptate în privința ei. Nu trebuie strunită prea
tare. Nu trebuie nici târâtă, nici îmbrâncită către ceea ce e mai bine
pentru ea. Aseară, ei bine, a fost mâhnită până-n adâncul sufletului.
Și, indiferent ce-ai crede tu despre Brashen, știu că Ephron avea o
părere foarte bună despre el. Poate că într-adevăr n-a făcut altceva
decât s-o aducă în siguranță acasă, așa cum se cuvine să facă un
adevărat domn când întâlnește o doamnă nefericită.
– Și poate că toată ziua nici n-au făcut altceva decât să bea ceai
împreună, adăugă Kyle, cu sarcasm.
O greșeală. O imensă greșeală. Ronica se uită pe lângă el, o fixă pe
Keffria cu stăruință, până când fiica ei îi simți privirea și îi întâlni
ochii pentru o scurtă clipă.
– Keffria, spuse, încet, femeia mai bătrână. Tu știi ce am urmărit
când am întocmit hrisoavele. Ar fi dezonorant să profiți de sora ta,
să-ți folosești moștenirea ca să-ți impui voința. Spune-mi că nu vei
îngădui să se întâmple.
– Are copii la care trebuie să se gândească, se amestecă imediat
Kyle.
– Keffria, repetă mama ei, și nu izbuti să n-o facă pe tonul unei
rugăminți.
– Nu...
Ochii Keffriei zvâcniră de la fața mamei ei la privirea împietrită a
lui Kyle. Începu să respire la fel de repede ca un șoarece încolțit.
– Nu mă pot afla astfel la mijloc. Nu pot! strigă, descurajată.
Mâinile i se ridicară și-și împletiră degetele deasupra pieptului ei,
cu disperare.
 – Nici nu trebuie, o liniști Kyle. Hârtiile au fost semnate de față cu
martori. Știi ce e corect și ce e cel mai bine pentru Althea. Știi că
niciunul dintre noi nu-i vrea altceva decât binele. Ai încredere în
tine, Keffria. Ai încredere în mine, bărbatul tău.
Keffria întâlni privirea plină de neîncredere a mamei sale pentru o
ultimă oară înainte de a se uita la suprafața lustruită a mesei. Mâinile
i se plimbară de-a lungul marginii, netezind nervoase lemnul.
– Am încredere în tine, Kyle, șopti ea. Chiar am. Dar nu vreau s-o
fac pe Althea să sufere. Nu vreau să fim cruzi cu ea.
– Nu vom fi, se grăbi el s-o asigure. Atâta timp cât ea nu e crudă cu
noi. Așa e corect.
– Așa... pare să fie corect, spuse Keffria, șovăind.
Se uită la mama ei, așteptându-i aprobarea, dar fața Ronicăi era
neclintită. Crezuse întotdeauna că fiica ei mai mare e cea mai
puternică dintre cele două. La urma urmelor, nu alesese Keffria o
viață pentru care aveai nevoie de putere, pe când Althea preferase să
se țină după tatăl ei și să se joace? Keffria își luase un bărbat, avea
copii, își conducea propria gospodărie și ajuta la gospodărirea unor
proprietăți mai mari. Sau așa avusese Ronica impresia când pregătise
hrisoavele care stabileau moștenirea. Iar acum avea impresia că, de
fapt, Keffria se ocupase mai ales de ceea ce se petrecea în casă,
stabilise meniuri, făcuse liste de cumpărături și organizase recepții.
Lăsase în seama Ronicăi tot ce ținea de adevărata gospodărire a
proprietăților. De ce nu observase că fiica ei mai mare devenea cu
nimic mai mult decât un soi de marionetă care urma indicațiile
mamei și i se supunea soțului, dar vorbea rareori apărându-și
propria poziție? Ronica încercă să-și aducă aminte când i se
întâmplase Keffriei ultima oară să propună o schimbare sau să fie
inițiatoarea unei acțiuni. Nu-i veni nimic în minte.
 De ce, oh, de ce înțelegea asta abia acum? Sa s-o aibă în pază,
tocmai pusese toate frâiele vieților lor în mâinile Keffriei. După
obiceiurile și tradițiile din Bingtown, când murea un bărbat,
proprietățile lui le reveneau copiilor. Nu soției, copiilor lor. Oh,
Ronica avea dreptul să păstreze controlul asupra celor cu care venise,
ca zestre, la încheierea căsătoriei cu Ephron, dar din acelea îi
rămăseseră mult prea puține. Cu o înțepătură în inimă, își dădu
brusc seama că nu numai fiica ei mai mică era acum la mila a ceea ce
credea Kyle că e potrivit pentru o femeie, ci și ea însăși.
Aruncă o scurtă privire către el, străduindu-se să nu lase nimic să i
se citească pe față. Nu putea decât să i se roage lui Sa să nu-și fi dat și
el seama de asta. Altminteri, ea ar fi putut pierde totul. Nu putea fi și
ea făcută să i se supună, cu propriile nevoi bănești preschimbate în
laț în jurul gâtului?
Răsuflă adânc și izbuti să-și controleze vocea.
– Chiar pare corect, cedă ea. Nu trebuia să devină brusc prea
supusă, așa că adăugă: Vom vedea dacă se va dovedi că e așa în
realitate.
Oftă spectaculos, apoi își frecă ochii, ca și cum ar fi fost obosită.
– Sunt atât de multe lucruri la care trebuie să ne gândim acum.
Atât de multe. Deocamdată o las pe Althea în seama voastră. Și, așa
cum spunea Kyle, Vivacia trebuie s-o pornească la drum cât mai
curând cu putință. Cred că e cel mai important lucru pe care trebuie
să-l avem în vedere. Pot să-ntreb ce porturi și ce mărfuri ai ales
pentru ea și cât de curând trebuie să pleci?
Spera că nu pare prea nerăbdătoare să-l vadă dus de-acasă. Deja se
gândea, cu frenezie, cum ar fi putut profita cel mai mult de absența
lui. Putea măcar să se asigure că tot ce mai rămăsese din proprietățile
ei o să fie moștenite de Althea. Dar n-avea de gând să vorbească
despre asta; ajunsese brusc la concluzia că e înțelept să nu dea
impresia că i se opune lui Kyle. Iar timpul pe care urma să și-l
petreacă singură cu Keffria putea fi întrebuințat ca s-o atragă de
partea ei.
Kyle păru mulțumit că întrebarea schimba subiectul discuției.
– Așa cum ai spus, trebuie să ridicăm ancora curând, și asta nu
doar din nevoia de bani. Cu cât îl îndepărtez pe Wintrow mai repede
de tot ce-i poate abate atenția pe țărm, cu atât mai repede o să-și
accepte soarta. Are multe de învățat și, cu toate că nu din vina lui,
asta se întâmplă când e mai apropiat de vârsta bărbăției decât de a
copilăriei. Trebuie să-nceapă cât de curând posibil.
Tăcu atât cât era nevoie ca să dea femeile aprobator din cap. Pe
Ronica o irită faptul că era nevoită s-o facă, fiindcă el părea să
sugereze că ele erau, cumva, vinovate de modul în care fusese
crescut Wintrow. Odată ce se simți satisfăcut de încuviințarea lor,
Kyle continuă:
– Cât despre porturi și mărfuri, ei bine, așa cum am fost de acord
cu toții, trebuie s-alegem ce se poate vinde cel mai repede și e cel mai
profitabil.
Făcu o nouă pauză, ca să poată ele da din cap.
– Prin urmare, nu există decât un singur răspuns, hotărî el, în
numele tuturor. O duc pe Vivacia spre sud, la Jamaillia, ca să luăm
cea mai bună marfă pe care ne-o putem permite. Apoi ne îndreptăm
spre nord, către Chalced, cu cea mai mare iuțeală.
– Cu ce încărcătură? întrebă Ronica, cu voce slabă.
Dar simțea o strângere de inimă, fiindcă, fără nicio îndoială, știa
deja răspunsul.
– Cu sclavi, bineînțeles. Unii cu carte. Nu pungași, tâlhari și
asasini, ci unii apreciați în Chalced ca preceptori, supraveghetori și
dădace. Artiști și meșteșugari. Trebuie să-i cumpărăm pe cei
condamnați la sclavie din pricina datoriilor neplătite, nu a
fărădelegilor. Se întrerupse, chibzuind, apoi clătină din cap. Desigur
că nu vor fi foarte robuști. Așa că vom echilibra încărcătura cu o cală
plină de... orice ne va îngădui punga. Prizonieri de război, oameni
născuți în sclavie și mai știu eu ce. Al doilea secund, Torg, a lucrat pe
corăbii cu sclavi și cunoaște mulți negustori care vând la mezat. Ar
trebui să mă poată ajuta să închei târguri avantajoase.
– Sclavia e în afara legii în Bingtown, îi atrase Keffria atenția, cu
voce nesigură.
Kyle râse scurt.
– Deocamdată. Bănuiesc că nu pentru încă multă vreme. Și n-ai de
ce să te temi, draga mea. N-am de gând să mă opresc cu ei în
Bingtown. O să merg repede și de-a dreptul prin Canalul Interior
către orașul Jamaillia, apoi din nou către nord, spre Chalced, trecând
pe lângă Bingtown. N-o să ne facă nimeni necazuri.
– Pirații, sublinie Keffria, cu prudență.
– Vivacia n-a avut niciodată de suferit de pe urma lor. De câte ori
nu l-ai auzit pe tatăl tău lăudându-se cu iuțeala ei, spunând cu câtă
sprinteneală înaintează printr-un canal? Acum, după ce s-a însuflețit,
va fi cu atât mai iute. Pirații știu că-și pierd timpul urmărind o
corabie vie. Ne vor lăsa în pace. Nu te amărî făcându-ți griji pentru
lucruri la care eu m-am gândit deja. Nu mi-aș fi ales drumul ăsta
dacă l-aș fi crezut că e periculos.
– Încărcătura în sine ar putea fi periculoasă pentru o corabie vie,
sublinie Ronica, cu voce scăzută.
– De ce te temi, de vreun soi de revoltă? N-ai de ce. Vor fi sub
punte, cu desăvârșire împiedicați să iasă de acolo, pe toată durata
călătoriei.
Kyle începea să pară iritat de cusururile pe care le găseau planului
său.
– Atunci ar putea fi cu atât mai rău.
 Ronica se străduia să vorbească blând, de parcă și-ar fi dat doar cu
părerea în loc să atragă atenția asupra unei primejdii pe care ginerele
ei ar fi trebuit s-o vadă limpede fără ajutorul nimănui.
– Corăbiile vii sunt creaturi sensibile, Kyle, iar Vivacia abia s-a
însuflețit. E ca și cum Malta ar fi martoră la... neplăcerile pe care le
suportă sclavii în timpul călătoriei, așa că și Vivacia ar trebui ținută
departe de ele.
Kyle se încruntă, apoi expresia feței i se îmblânzi.
– Ronica, tradițiile legate de corăbiile vii nu-mi sunt necunoscute.
Și, imediat ce starea bănească ne-o va îngădui, o să le respect.
Wintrow o să fie la bord și în fiecare zi o să i se dea voie să-și
petreacă o parte din timp doar stând de vorbă cu Vivacia. O s-o poată
convinge că totul e în ordine și că nimic din ce se petrece n-o pune pe
ea în pericol. Și nici nu am de gând să mă port cu cruzime fără să fie
necesar. Sclavii trebuie ținuți închiși și sub control, dar, în afară de
asta, nu vor fi tratați cu asprime. Cred că-ți faci griji degeaba, Ronica.
Chiar dacă sclavii o vor face să se simtă nefericită, e numai temporar.
Ce rău poate face asta?
– S-ar părea că te-ai gândit la toate, încercă Ronica să vorbească pe
un ton rațional, înlocuind furia care o cuprinsese cu îngrijorare.
Firește, se spun povești despre ceea ce poate face o corabie vie
nefericită. Se spune că unele nu mai au chef să călătorească, lasă
vântul să le scape din pânze, eșuează pe uscat când ar trebui să
plutească nestânjenite, își târăsc ancorele după ele – dar nu mă
îndoiesc că un echipaj energic și bine instruit poate face față dacă se
întâmplă așa ceva. Se mai spune că, în cazuri mai grave, corăbiile vii
întrebuințate așa cum nu s-ar cuveni pot să înnebunească. Dintre ele,
Proscrisul e cea mai vestită. Există zvonuri și despre altele, care au
plecat și nu s-au mai întors niciodată, pentru că s-au revoltat
împotriva proprietarilor și a echipajului...
 – Și în fiecare anotimp câteva corăbii obișnuite pleacă și nu se mai
întorc. Furtunile sau pirații sunt o cauză a dispariției corăbiilor vii la
fel de probabilă ca o răbufnire a nebuniei, o întrerupse Kyle,
pierzându-și răbdarea.
– Dar, fiindcă și tu și Wintrow veți fi la bord, mi-aș putea pierde o
jumătate de familie dintr-o singură lovitură, se văicări Keffria, pe
neașteptate. Oh, Kyle, crezi că e o hotărâre înțeleaptă? Tata făcea bani
cu Vivacia fără să transporte vreodată mărfuri neîngăduite de lege
sau periculoase.
Kyle se încruntă și se înnegură mai tare.
– Keffria, draga mea, tatăl tău nu făcea destui bani. Acum discutăm
exact despre asta. Cum să nu repetăm greșelile lui și să facem din
nou familia noastră într-adevăr bogată și respectabilă. În lumina asta,
îmi vine în minte o altă decizie stranie de-a lui.
Se uită brusc în ochii Ronicăi și îi studie fața în timp ce adăuga:
– Dacă nu sunteți de acord cu negoțul de sclavi, putem merge
după marfă în susul Fluviului Ploilor. Cele mai dorite obiecte din
lume vin de-acolo, fără nicio îndoială. Toate celelalte corăbii vii fac
negoț pe Fluviul Ploilor. De ce nu și a noastră?
Ronica îi susținu privirea fără să-și piardă calmul.
– Pentru că, cu ani în urmă, Ephron a hotărât că familia Vestrit n-o
să mai facă negoț pe Fluviu. Și n-am mai făcut niciodată. Nu mai
avem legături negustorești cu nimeni de-acolo.
– Dar nici pe Ephron nu-l mai avem printre noi. Sunt gata să
înfrunt orice l-a înspăimântat pe el. Dați-mi hărțile Fluviului Ploilor,
și o să-mi fac acolo legături noi, se oferi Kyle.
– Ai muri, spuse Ronica, cu o convingere de nezdruncinat.
– Mă-ndoiesc, pufni Kyle. Fluviul Ploilor Sălbatice o fi fiind
furtunos, dar am mai navigat pe fluvii.
Făcu o pauză, apoi continuă rostind răspicat cuvintele:
 – Prin urmare, voi lua hărțile. Îi aparțin de drept Keffriei, nu le mai
poți ascunde de noi. Pe urmă toată lumea o să fie mulțumită. N-o să
avem sclavi la bordul Vivaciei, iar negoțul pe Fluviul Ploilor ne va
aduce câștiguri grase.
Ronica nu stătu pe gânduri. Minți fără șovăire.
– Ar putea fi așa, dacă ar mai exista hărțile. Dar nu le mai avem,
Kyle. Ephron le-a distrus pe toate cu ani în urmă, când a hotărât să
rupem legăturile cu negustorii de-acolo. A vrut să pună capăt
negoțului familiei Vestrit pe Râul Ploilor. Și a făcut-o.
Kyle sări în picioare.
– Nu pot să cred! mârâi. Ephron nu era idiot, și numai un idiot ar
distruge niște hărți atât de valoroase! Le ascunzi de noi, nu-i așa? Le
păstrezi pentru neprețuita ta Althea și pentru bărbatul pe care-o să i-
l găsești?
– Nu-mi place să fiu făcută mincinoasă, șuieră Ronica.
Măcar ăsta era un adevăr.
– Iar mie nu-mi place să fiu luat de prost! ripostă Kyle, zbierând. În
familia asta, nimeni nu m-a respectat niciodată așa cum aș fi meritat.
Am fost dispus să i-o trec cu vederea bătrânului Ephron. Era bărbat
și era mult mai vârstnic decât mine. Dar nu i-o îngădui nimănui
altcuiva de sub acest acoperiș. O dată pentru totdeauna, vreau să mi
se spună adevărul. De ce a rupt Ephron legăturile cu negustorii de
pe Fluviul Ploilor și de ce e nevoie ca să le reluăm?
Ronica se mulțumi să se uite la el.
– Fie-ar să fie, femeie, nu pricepi? La ce ne folosește s-avem o
corabie vie dacă n-o folosim ca să profităm de Fluviul Ploilor? Toată
lumea știe că numai familiile care au corăbii vii pot face negoț acolo.
Suntem o familie de Negustori Vechi, cu o astfel de corabie, și ce-a
făcut bărbatul tău cu privilegiul și cu datoria noastră? A vândut
mătăsuri și rachiu, ca oricine care are o plută cu o pânză, și s-a uitat
cum crește datoria an de an. Banii curg pe Fluviul Ploilor mai repede
ca apa, iar noi stăm pe mal și răbdăm de foame.
– Sunt lucruri mai rele decât răbdatul de foame, Kyle Haven, se
auzi Ronica spunând.
– De pildă? întrebă el.
Ea nu izbuti să se stăpânească:
– De pildă, să ai un prost lacom drept ginere. Nu știi ce spui când
vorbești despre Fluviul Ploilor.
Kyle îi răspunse cu un zâmbet de gheață.
– Atunci de ce nu-mi dai hărțile, ca să pot afla? Dacă ai dreptate, o
să scapi de mine ca ginere. O să fii liberă să-ți afunzi în datorii toți
copiii și toți nepoții.
– Nu! izbucni Keffria, cu un țipăt. Nu pot suporta așa ceva! Nu mai
spuneți astfel de lucruri. Kyle, nu trebuie să navighezi în susul
Fluviului Ploilor. E mult mai bine să transporți sclavi, fă negoț cu ei
și ia-l pe Wintrow cu tine dacă e nevoie, dar nu trebuie să navighezi
pe Fluviul Ploilor! Se uită la ceilalți doi implorând din priviri. N-o să
te mai întorci niciodată. O știm amândouă. Tata abia a murit și voi
vorbiți despre plecarea lui Kyle, ca să-și găsească și el moartea.
– Keffria! Ești istovită și ai devenit prăpăstioasă, vezi numai
nenorociri peste tot.
Privirea aruncată de Kyle către soacră dădea de înțeles că vina îi
aparține, fiindcă stârnește imaginația Keffriei. În inima Ronicăi se
aprinse o mică scânteie de furie, dar o stinse cu hotărâre, fiindcă fiica
ei își privea soțul cu ochi care spuneau c-o rănise. Prilej favorabil,
murmură, în sinea ei. Prilej favorabil.
– Am eu grijă de ea, îi propuse lui Kyle, cu voce liniștitoare. Nu
mă-ndoiesc că ai o grămadă de treabă, ca să pregătești corabia de
drum. Haide, Keffria! Mergem în salonul meu. O pun pe Rache să
ne-aducă niște ceai. Adevărul e că și eu sunt un pic cam obosită.
Haide! Să lăsăm pentru o vreme totul în seama lui Kyle.
Se ridică, își strecură un braț în jurul mijlocului Keffriei și o scoase
din încăpere. Salvare, îi șopti lui Ephron, fără vorbe. Salvez ce se mai
poate din ceea ce mi-ai lăsat, dragul meu. O să-mi țin măcar o fiică în
siguranță, lângă mine.
 11

URMĂRI ȘI CUGETĂRI

– Ș i dacă aș vrea să contest hrisoavele astea? întrebă încet Althea.

Încerca să-și păstreze un calm nepărtinitor al vocii, dar în
sinea ei clocotea de furie și de durere.
Curtil își trecu fără tragere de inimă degetele prin ceea ce mai
rămăsese din părul lui cărunt.
– Există o clauză care-ți dă răspunsul: „Oricine contestă acest ultim
testament își pierde dreptul la moștenire.“ Clătină din cap, aproape
scuzându-se: Așa e obiceiul, fraza asta se adaugă întotdeauna, o
lămuri, cu blândețe. Tatăl tău nu s-a gândit anume la tine când am
trecut-o aici.
Ea își ridică privirea de la propriile mâini împreunate și întâlni
privirea cu fermitate.
– Și crezi că asta e ceea ce a dorit el de fapt? Să ia Kyle Vivacia, iar
eu să fiu la mila surorii mele?
– Ei, mă îndoiesc că așa a văzut el lucrurile, răspunse Curtil, cu
aerul omului care privește în profunzime.
Sorbi din ceai. Althea se întrebă dacă nu cumva o face înadins, ca
să câștige timp de gândire. Bătrânul se îndreptă în scaun, de parcă ar
fi luat o hotărâre.
– Dar eu cred că a știut foarte bine ce face. Nu l-a amăgit nimeni și
nu l-a silit nimeni. Eu unul n-aș fi luat niciodată parte la așa ceva.
Tatăl tău a dorit să fie sora ta singura moștenitoare. N-a vrut
nicidecum să te pedepsească pe tine, ci să-și știe toată familia în
siguranță.
– Ei bine, n-a izbutit să-și îndeplinească niciuna dintre cele două
dorințe, ripostă Althea, cu asprime.
Pe urmă își ascunse fața în mâini, rușinându-se fiindcă vorbise
astfel despre tatăl ei. Curtil păstră tăcerea. Vorbi tot ea, după o
vreme, când își înălță capul.
– Probabil mă crezi un soi de vânător de stârvuri. Tata a murit ieri,
iar eu vin azi să mă sfădesc pentru o parte din ce-a fost al lui.
Curtil îi întinse batista sa, și ea o luă, recunoscătoare.
– Nu. Nu, nu cred asta. Când catargul mare al lumii cuiva se
prăbușește, e firesc să se agațe de orice, încercând cu disperare să
păstreze lucrurile într-o stare cât mai apropiată de cea dinainte.
Clătină din cap cu tristețe.
– Dar nimeni n-a izbutit vreodată să se întoarcă în ziua de ieri,
spuse apoi.
– Nu. Cred că nu.
Althea oftă din greu. Se gândi la ultimul pai jalnic de care spera să
se poată prinde.
– Negustorule Curtil. După legea din Bingtown, dacă un om face
un jurământ pe Sa, nu poate fi obligat să și-l respecte, ca și cum ar fi
semnat un hrisov?
Fruntea prelungă a lui Curtil se încreți.
– Păi, depinde. Dacă, într-o criză de furie, într-o tavernă, spun că,
pe Sa, o să-l omor pe Cutărică, ei bine, în primul rând nu e vorba de
nimic consfințit de lege, așa că...
Althea se hotărî să vorbească deschis.
– Dacă, de față cu martori, Kyle Haven a jurat că mi-o dă înapoi pe
Vivacia dacă-i pot aduce dovada că sunt un năier priceput, dacă a
jurat asta pe Sa, poate fi silit să nu-și încalce jurământul?
– Dar, practic, corabia e proprietatea surorii tale, nu a lui...
– I-a oferit lui controlul asupra Vivaciei, îl lămuri Althea,
nerăbdătoare. Un jurământ ca ăsta are valoare în fața legii?
Curtil ridică din umeri.
– O să ajungeți în fața Consiliului Negustorilor, dar, da, cred că o să
ți se dea ție dreptate. Prețuiesc tradițiile, obiceiurile vechi contează
mult pentru ei. Un jurământ în fața lui Sa are greutate în ochii celor
care aplică legea. Ai martori, măcar doi?
Althea se lăsă pe spătarul scaunului ei cu un oftat.
– Poate unul, care o să recunoască adevărul spuselor mele. Ceilalți
doi... nu mai știu la ce să mă aștept din partea mamei și a surorii
mele.
Curtil clătină din cap.
– Astfel de neînțelegeri în familie sunt ceva atât de complicat! Te
sfătuiesc să nu mergi mai departe, Althea. Urmarea nu poate fi decât
o ruptură mai mare.
– Nu cred că lucrurile se pot înrăutăți mai mult de-atât, remarcă ea,
posomorâtă, înainte de a-și lua rămas-bun.

Era fiica tatălui ei. Se dusese direct la biroul lui Curtil. Bătrânul nu
păruse surprins de apariția ei. Imediat ce o văzuse intrând, se
ridicase și luase mai multe suluri de pergament. Le pusese în fața ei,
rând pe rând, ca să-i explice limpede cât de șubrede îi erau
argumentele. Trebuia să recunoască meritele meticulozității mamei
ei; totul era de nezdruncinat, ca mărfurile bine ancorate pe timpul
furtunii. Legal, ea nu avea nimic, depindea, în totalitate, de
bunăvoința surorii sale.
Legal. N-avea de gând să-și ducă viața respectând astfel de legi.
Nici nu se gândea să trăiască din mila Keffriei, mai ales dacă asta
însemna să danseze după muzica lui Kyle. Nu. Îi lăsa pe ceilalți să
creadă că tatăl ei murise fără să-i lase nimic. Se înșelau. Tot ce o
învățase, toate cunoștințele despre negoțul pe mare și toate
deprinderile formate urmărindu-l când se tocmea continuau să-i
aparțină. Dacă nu izbutea să se descurce cu ajutorul lor, merita să
moară de foame. Își spuse, cu convingere, că, în ziua când pusese
prima oară piciorul în Bingtown, primul Vestrit nu avusese cu mult
mai mult, și își croise drum. Trebuia să fie și ea în stare măcar de-
atât.
Nu. De mai mult decât atât. Avea s-aducă dovezi că ea însăși e așa
cum spune ea că e, avea să-l oblige pe Kyle să-și respecte jurământul.
Era sigură că Wintrow o s-o susțină. Numai așa putea să scape de
sub călcâiul tatălui lui. Dar mama ei, sau Keffria? Althea căzu pe
gânduri. Nu le credea dornice s-o facă. Pe de altă parte, nu credea
nici că, vorbind în fața Consiliului Negustorilor, aveau să mintă.
Hotărârea ei prinse contur. Într-un fel sau altul, avea să-l înfrunte pe
Kyle și să-și ia înapoi ceea ce i se cuvenea pe bună dreptate.
Pe docuri era forfotă. Althea se strecură către locul unde era
amarată Vivacia, ferindu-se de oameni cu roabe, de căruțe încărcate,
trase de cai asudați, de vânzători de lumânări, care aduceau provizii
pentru corăbiile gata de plecare spre locuri îndepărtate și de
negustori grăbiți să inspecteze mărfuri abia sosite înainte de a le lua
în primire. Cândva, îmbulzeala din miezul zilei de lucru pe docuri ar
fi entuziasmat-o. Acum îi punea o piatră pe inimă. Se simți dintr-
odată în afara vieților tuturor acelor oameni, dată deoparte,
invizibilă pentru ei. Fiindcă trecea pe docuri îmbrăcată așa cum se
cuvine pentru o fiică de negustor, niciun năier nu cuteza să-și ridice
ochii spre ea, și cu atât mai puțin să o salute, vesel. Ca o ironie a
sorții, în dimineața aceea, în parte ca scuză prezentată mamei sale
pentru purtarea urâtă din noaptea de mai înainte, Althea alesese o
rochie simplă, neagră, și sandale cu șireturi. Nu se așteptase să
devină singura avere cu care pleca în lume.
Dar, mergând pe docuri, încrederea în sine o părăsi încetul cu
încetul. Cum avea să se folosească de tot ce învățase pentru a se
hrăni? Îmbrăcată așa cum era, ce șanse avea să convingă un căpitan
sau un secund că e un năier bun de muncă? Femeile corăbier nu erau
o raritate în Bingtown, dar nici nu le întâlneai pe toate drumurile.
Când veneau în Bingtown, pe punțile corăbiilor din Cele Șase Ducate
vedeai mereu femei muncind. Dintre coloniștii de pe Cele Trei
Corăbii mulți deveniseră pescari și pe corăbiile familiilor lor lucra
toată familia. Prin urmare, deși femeile năier nu erau ceva de care nu
se mai auzise în Bingtown, din partea ei s-ar fi așteptat să fie la fel de
dură sau chiar mai dură decât bărbații cu care urma să lucreze cot la
cot. Dar, îmbrăcată așa cum era, nu i s-ar fi oferit prilejul să încerce.
Pe măsură ce arșița tot mai puternică a zilei o făcea neplăcut de
conștientă de greutatea și de lărgimea fustelor ei negre și a vestei
decente, tânjea tot mai mult și mai mult după o pereche de pantaloni
din pânză groasă, o bluză de bumbac și o vestă.
În cele din urmă, ajunse lângă Vivacia. Se uită în sus, către galion.
Oricine altcineva ar fi avut impresia că moțăie în bătaia soarelui.
Althea nu avea nici măcar nevoie s-o atingă ca să știe că, de fapt,
toate gândurile și simțurile corabiei erau îndreptate spre interior, că-
și urmărea propria descărcare. Și asta se făcea în mare grabă, hamalii
din port se scurgeau pe schele încărcați cu diverse mărfuri, aidoma
furnicilor dintr-un mușuroi distrus. Altheei nu-i dădeau aproape
nicio atenție. Pentru ei, nu era decât o altă gură cască de pe docuri.
Ea se aventură mai aproape de Vivacia și-și puse o mână pe bordajul
încins de soare.
– Salut, spuse, încet.
– Althea.
Vocea corabiei era un contralto cald. Deschise ochii și îi zâmbi
tinerei femei. Și își întinse o mână spre ea, dar, descărcată cum era,
plutea prea sus pentru ca să o poată întâlni pe a Altheei. Tânăra
femeie trebui să se mulțumească doar cu senzațiile primite prin
lemnul aspru pe care-și odihnea palma. Corabia era deja mult mai
conștientă de sine însăși. Putea vorbi cu Althea îndreptându-și în
același timp atenția către marfa mutată dintr-un loc în altul în cală.
Și, descoperi Althea cu o împunsătură în inimă, se concentra într-o
mare măsură asupra lui Wintrow. Băiatul era în magazia cu parâme
și lanțuri, făcând colaci de frânghie și stivuindu-i. Căldura din mica
încăpere închisă era apăsătoare, iar mirosul greu al corabiei venea
din toate părțile, îngrețoșător. Nefericirea lui se răspândise în
întregul vas, ca încordare a bordajului de lemn și ca rigiditate a
arboradei. Așa, amarată de doc, asta nu-i făcea cine știe ce rău, însă
în larg corabia trebuia să se poată armoniza cu apăsările apei și
vântului.
– O să-i fie bine, îi spuse Althea Vivaciei, străduindu-se s-o
liniștească, în ciuda geloziei pe care i-o stârnea îngrijorarea ei. Pentru
un novice, e o însărcinare grea și plictisitoare, dar o să-i
supraviețuiască. Încearcă să nu te gândești acum la nefericirea lui.
– E mai rău decât atât, îi mărturisi corabia, cu voce înceată. E
prizonier aici. Nu vrea să rămână la bord, vrea să fie preot. La
început am fost prieteni atât de buni, iar acum cred că-l vor face să
mă deteste.
 – Nimeni nu te poate detesta, o asigură Althea, străduindu-se să
pară plină de încredere în propriile cuvinte. Wintrow vrea să se afle
altundeva; n-are rost să te mint în privința asta. Așa că nu detestă
decât faptul că nu se poate duce acolo unde dorește. Pe tine nu te
poate detesta.
Făcându-și curaj, ca și cum ar fi urmat să-și vâre mâna în foc,
adăugă:
– Știi, tu ai putea să-i dai putere. Spune-i cât de mult îl prețuiești.
Câtă alinare îți aduce prezența lui pe punțile tale. Așa cum ai făcut
cândva pentru mine.
Oricât se strădui, nu izbuti să-și împiedice glasul să se frângă la
ultimele cuvinte.
– Dar sunt o corabie, nu copilul tău, răspunse Vivacia mai degrabă
gândului nerostit de Althea decât cuvintelor ei. Nu abandonezi un
copil care n-are habar ce e pe lume. Știu că-n multe feluri sunt încă
naivă, dar am un tezaur de amintiri și de informații din care să trag
învățăminte. Nu trebuie decât să le pun într-un soi de ordine, să văd
cum se leagă de ceea ce sunt acum. Te cunosc, Althea. Știu că nu m-
ai părăsit de bunăvoie. Dar și tu mă cunoști. Și trebuie să înțelegi cât
de mult sufăr când Wintrow e ținut la bordul meu cu de-a sila, când
e obligat să-mi fie însoțitor și prieten, deși dorește să se găsească
altundeva. Eu și Wintrow suntem atrași unul de altul. Dar situația în
care se află îl înfurie atât de mult încât se opune acestei legături. Și
mă face să mă rușinez fiindcă tind atât de des spre o comuniune cu
el.
Era cumplit să simți cum se rupe inima corabiei în două. Vivacia își
înfrângea propria dorință de a se afla alături de Wintrow, silindu-se
să stea tăcută într-o singurătate rece, gri, ca o ceață. Althea aproape
c-o simțea ca pe-un loc înfiorător, un tărâm al ploii, al frigului și al
unui cenușiu fără sfârșit. O înspăimânta. În timp ce căuta cuvinte
liniștitoare, deasupra obișnuitelor strigăte și bufnituri de pe punte se
înălță vocea unui bărbat, sonoră și poruncitoare.
– Tu! Tu de-acolo! Pleacă de lângă corabie! E ordinul căpitanului,
nu poți urca la bord.
Althea își lăsă capul pe spate, umbrindu-și ochii cu palma ca să-i
apere de strălucirea soarelui. Se holbă la Torg de parcă nu i-ar fi
recunoscut glasul.
– Ăsta, domnule, e un doc public, sublinie ea, calmă.
– Ei bine, corabia nu e publică! Șterge-o de-aici!
Cu numai două luni în urmă, Althea ar fi răbufnit, ocărându-l. Dar
timpul pe care și-l petrecuse singură cu Vivacia și toate cele
întâmplate în ultimele trei zile o schimbaseră. Nu devenise mai
echilibrată din fire, se gândi ea, cu detașare. Însă furia ei învățase să
fie înfiorător de răbdătoare. Ce rost avea să-și bată gura pentru un al
doilea secund tiranic și meschin? Nu era decât un cățeluș chelălăitor.
Ea era tigroaică. Nu-și irosea răgetele pentru o creatură ca el. Avea să
aștepte până când îi putea rupe șira spinării în două dintr-o lovitură.
Purtându-se urât cu Wintrow, își pecetluise soarta. Urma să plătească
în același timp pentru asta și pentru grosolănia cu care îi vorbise ei.
Cuprinsă brusc de amețeală, Althea își dădu seama că, fiind cu
mâna pe bordaj, gândurile ei erau ale Vivaciei și gândurile Vivaciei
erau ale ei. Se desprinse prea târziu de corabie, cu senzația că-și
scoate mâna din melasă rece, care i-o acoperise până la încheietură.
– Nu, Vivacia, spuse apoi, încet. Nu-i îngădui furiei mele să devină
a ta. Și lasă răzbunarea în seama mea, nu te mânji tu. Ești prea mare,
prea frumoasă; e un gest nedemn de tine.
– Atunci el nu e demn să calce pe puntea mea, răspunse Vivacia cu
voce scăzută, amară. De ce să suport scursuri ca el, când tu ești lăsată
pe țărm? N-o să-mi spui că-n familia Vestrit se obișnuiește să te poți
așa cu rudele.
 – Nu. Nu, sigur că nu, se grăbi Althea s-o asigure.
– Am spus să pleci, strigă din nou Torg, de pe puntea de deasupra.
Althea își ridică privirea spre el. Stătea aplecat peste copastie și o
amenința cu pumnul.
– Mișcă-te sau îi pun pe alții să te miște!
– De fapt, nu-mi poate face nimic, o asigură Althea pe Vivacia.
Dar, chiar în timp ce vorbea, din cala Vivaciei se auzi un țipăt
înăbușit, urmat de o bufnitură. Pe punte, cineva izbucni într-un
torent de înjurături, apoi mai multe glasuri îl strigară pe Torg. Vocea
unui năier tânăr se înălță limpede.
– Cârligul troliului s-a desprins de grindă, domnule! Jur că era
fixat foarte bine când am început să lucrăm.
Capul lui Torg dispăru și Althea îl auzi alergând pe punte.
Descărcarea mărfurilor se întrerupse când jumătate din echipaj se
duse să caște gura la platforma și la lăzile făcută bucăți, ca și la
nucile de comfer împrăștiate.
– Asta o să-l țină ocupat o vreme, spuse Vivacia, cu dulceață.
– Trebuie să plec, totuși, se hotărî brusc Althea.
Dacă rămânea, ar fi trebuit să-ntrebe corabia dacă are ceva de-a
face cu căderea troliului.
– Ai grijă de tine, îi spuse, în schimb. Ai grijă și de Wintrow.
– Althea? O să te-ntorci?
– Bineînțeles. Trebuie să mă ocup de câteva lucruri. Dar revin să te
văd, înainte să ridici ancora.
– Nu mă pot imagina navigând fără tine, zise Vivacia, mâhnită.
Își ridică ochii către orizontul îndepărtat, de parcă ar fi fost deja la
mare distanță de Bingtown. O adiere rătăcită îi răvăși buclele grele
ale părului.
 – O să-mi vină greu să stau aici, pe doc, și să te privesc dispărând
în zare. Măcar o să-l ai la bord pe Wintrow.
– Care detestă să fie cu mine.
Vocea corabiei sună din nou ca și cum ar fi fost foarte tânără. Și
foarte nefericită.
– Vivacia, știi că nu pot rămâne aici. Dar o să mă-ntorc. Știi că-ncerc
să găsesc o cale de a fi cu tine. O să-mi ia ceva timp, dar vom fi din
nou împreună. Până atunci, poartă-te așa cum se cuvine.
– Cred că trebuie s-o fac, oftă Vivacia.
– Bun. Pe curând.
Althea se răsuci pe călcâie și plecă grăbită. Propria ei nesinceritate
o sufoca. Se întrebă dacă Vivacia se lăsase amăgită. Spera că da, și
totuși toate instinctele îi spuneau că nu putea fi păcălită atât de ușor.
Corabia știa probabil cât de geloasă e ea fiindcă Wintrow se află la
bord în locul ei, probabil putea să-i simtă furia profundă, foarte
profundă, stârnită de întorsătura pe care-o luaseră lucrurile. Și totuși,
Althea spera că nu e așa, spera că Vivacia n-are nicio legătură cu
troliul căzut și se ruga cu ardoare la Sa ca nu cumva să-ncerce să-
ndrepte lucrurile cu de la sine putere.
Îndepărtându-se, se gândi că Vivacia era și nu era așa cum se
așteptase să fie. Visase o corabie cu toate calitățile unei femei mândre
și frumoase. Nu se gândise că moștenise nu doar experiența tatălui
ei, dar și pe a bunicului și pe a străbunicii, ca să nu mai pună la
socoteală și ceea ce adăugase ea însăși. Acum se temea să nu fie
cumva corabia la fel de căpoasă ca orice Vestrit, să ierte la fel de greu,
să fie la fel de hotărâtă s-aducă lucrurile pe făgașul dorit de ea însăși.
Dacă aș fi fost la bord, aș fi putut s-o călăuzesc, așa cum m-a călăuzit pe
mine tata când mă lăsam stăpânită de încăpățânare. Wintrow n-o să aibă
habar cum să se poarte cu ea. Un mic gând sumbru i se strecură în
minte. Dacă-l omoară pe Kyle, o să se cheme că și-a făcut-o cu mâna lui.
 Dezgustul o străbătu imediat, ca un fior rece, pentru simplul fapt
că adăpostise un asemenea gând. Se grăbi să se aplece și să bată cu
încheieturile degetelor în doc, dovedindu-i sorții că nu vrea să facă
Vivacia ceva atât de îngrozitor. Când se ridică, se simți privită. Își
înălță ochii și o văzu pe Amber stând locului și uitându-se fix la ea.
Femeia aurie era îmbrăcată într-o robă simplă, de culoarea ghindei
coapte, și avea părul strâns la spate, într-o singură coadă împletită,
strălucitoare. Materialul robei îi cădea în falduri, de pe umeri către
tiv, ascunzându-i toate contururile trupului. Purta mănuși, ca să nu-i
fie la vedere cicatricele și bătăturile de pe mâinile de artizan când
purta masca unei femei de condiție bună. În mijlocul docului în plină
forfotă, stătea nemișcată, atât de nepăsătoare la tot ce se petrecea în
jur ca și când s-ar fi aflat într-un bol de sticlă. Ochii ei arămii îi
întâlniră pentru o clipă pe ai Altheei, care își simți gura uscându-se.
Femeia aia avea ceva parcă din altă lume. Jur-împrejurul său,
oamenii mergeau într-o parte și în alta, văzându-și de treburi, însă ea
stătea neclintită, concentrată. Purta un colier din mărgele simple, de
lemn, strălucind în toate nuanțele de cafeniu posibile. Chiar și de la
distanță, nu-i scăpară privirii Altheei, care se simți atrasă. Se îndoia
că poate cineva să se uite la ele fără să și le dorească.
Ochii i se ridicară din nou spre fața lui Amber. Privirile li se
întâlniră încă o dată. Amber nu zâmbea. Își întoarse încet capul, mai
întâi într-o parte și apoi în alta, parcă invitând-o pe Althea să-i
admire profilul. Însă Althea nu-i observă decât cerceii desperecheați.
Purta mai mulți în fiecare ureche însă un șarpe răsucit, din lemn
lucios din urechea stângă și un dragon strălucitor din dreapta
atraseră atenția Altheei. Ambii erau lungi cât degetul mare al unui
bărbat și atât de meșteșugit dăltuiți încât aproape că se aștepta să-i
vadă prinzând viață. Își dădu brusc seama de cât de multă vreme îi
țintuia cu privirea. Fără să vrea, întâlni din nou ochii lui Amber.
Femeia îi zâmbi, cu un aer întrebător. Dar ea își păstră trăsăturile
complet neclintite, așa că zâmbetul celeilalte se stinse, devenind
privire disprețuitoare. Expresia feței nu i se schimbă când își puse o
mână cu degete zvelte pe pântecul plat. Althea simți răspândindu-se
în ea spaima, ca un fior de gheață, de parcă degetele înmănușate ar fi
atins-o pe ea. Privi din nou chipul lui Amber; acum părea imobil, cu
un aer hotărât. Se uita la Althea ca un arcaș care-și fixează ținta.
Printre atâția oameni grăbiți și ocupați, ele două erau deodată
singure, ochi în ochi, fără să se sinchisească de mulțime. Cu un efort
tot atât de concret ca smulgerea din strângerea unei mâini, Althea îi
întoarse spatele și o luă la fugă pe doc, către Bingtown.
Își croi drum în grabă și cu stângăcie prin piața de vară, dând
peste oameni și lovindu-se de o masă plină de eșarfe când se răsuci
ca să se uite peste umăr. Nu văzu nimic care să-i sugereze c-o
urmărește Amber. Continuă să înainteze cu mai multă hotărâre.
Bătăile nebunești ale inimii i se încetiniră și își dădu seama că
transpiră sub soarele amiezii. Întâlnirile cu corabia și cu Amber o
lăsaseră cu gura uscată și aproape tremurând. Prostește. Ridicol.
Femeia aia nu făcuse nimic altceva decât să se uite la ea. Ce
amenințare era în asta? Înainte nu mai fusese niciodată înclinată să
se sperie de propriile fantezii. De vină era, probabil, încordarea din
ultimele două zile. Și nu-și aducea aminte de când nu mai mâncase
omenește. Dacă se gândea bine, în acele două zile nu mai pusese în
gură nimic altceva în afară de bere. Era aproape sigură că foamea e
cauza purtării ei ciudate.
Găsi o masă dosnică într-o ceainărie mică, cu vedere spre stradă, și
se așeză. Vlăguită, se simți recunoscătoare că ajunsese la adăpost de
soarele din miezul zilei. Ceru vin, pește afumat și pepene galben.
După ce băiatul care servea la mese se înclină și plecă, ea se întrebă,
cu întârziere, dacă-i ajung banii să plătească. În dimineața aceea,
când se îmbrăcase cu atâta grijă, nu dăduse atenție unor astfel de
lucruri. Camera ei de-acasă era imaculat de curată și ordonată, ca de
fiecare dată când se întorcea dintr-o călătorie. Pe colțul unui scrin
erau câteva monede și niște bani de hârtie; mai degrabă din
obișnuință, le luase și le îndesase în buzunarele cărora le legase apoi
șireturile. Chiar dacă îi ajungeau pentru acea masă simplă, cu
siguranță nu acopereau și costul unei camere dintr-un han. Dacă nu
voia să se-ntoarcă acasă târâș, cu coada între picioare, trebuia să-și
facă un plan mai bun de supraviețuire.
Când încă se mai lupta cu astfel de gânduri, sosi mâncarea. Cu
inima îndoită, ceru ceară și-și apasă inelul cu pecete pe umflătura
unei baghete de datornic. Probabil era ultima oară când se descurca
trimițând nota de plată la tatăl ei acasă. Dacă s-ar fi gândit mai
devreme la asta, ar fi lăsat-o pe Keffria să-i cumpere un prânz mai
sofisticat. Dar pepenele era rece și dulce, peștele bine afumat, iar
vinul, ei bine, băubil. Mâncase mai rău în alte dăți și probabil avea să
i se mai întâmple. Nu trebuia decât să se străduiască și lucrurile
aveau să meargă spre bine.
Când își termină vinul, îi trecu brusc prin minte că tatăl ei e tot
mort și că mort o să rămână tot restul vieții ei. Următoarea parte a
existenței sale n-avea cum să fie mai bună. Aproape că se obișnuise
cu amărăciunea, dar acel nou sens al pierderii suferite îi înmuie
picioarele. Oricât de mult ar fi izbutit ea să reziste, Ephron Vestrit n-
avea să se întoarcă acasă, să pună lucrurile la punct. Nimeni nu mai
putea face asta, în afară de ea însăși. Poate că mama ei și Keffria s-ar
fi descurcat destul de bine, dar Kyle avea să se amestece. Dacă ea
rămânea deoparte, cât de rău i-ar fi putut merge familiei Vestrit?
Ar fi putut pierde totul.
Chiar și pe Vivacia.
 Așa ceva încă nu se întâmplase în Bingtown, dar familia
Devouchet ajunse foarte aproape de dezastru. Se afundaseră atât de
tare în datorii, încât Consiliul Negustorilor le îngăduise principalilor
lor creditori, Negustorii Conry și Risch, să intre în posesia corabiei
vii a familiei. Fiul cel mare avea să rămână la bord, ca servitor cu
hrisov, până la plata tuturor datoriilor, dar, înainte de a se pecetlui
înțelegerea, chiar acel fiu adusese corabia în port cu o încărcătură
destul de bogată ca să-și mulțumească toți creditorii. Izbânda lui
bucurase întregul oraș și, pentru o vreme, fusese un soi de erou.
Însă, cumva, Althea nu-l putea vedea pe Kyle într-un asemenea rol.
Nu. Cu mult mai probabil, avea să-și predea în mâinile creditorilor și
corabia, și fiul, spunându-i acestuia că vina e a lui.
Cu un oftat, își sili gândurile să se întoarcă la ceea ce o îngrijora cel
mai mult. Ce se va întâmpla cu Vivacia? Corabia abia se însuflețise;
ținând cont de tot ce se știa despre corăbiile vii, personalitatea avea
să i se formeze în următoarele câteva săptămâni. Toată lumea era de
acord că nu poți prezice temperamentul unei corăbii. Le putea
semăna foarte bine proprietarilor săi, sau putea avea o fire uimitor
de diferită. Althea întrezărise în Vivacia o neînduplecare cumplită.
Era o trăsătură care avea să devină mai puternică în următoarele
săptămâni, sau avea să dobândească brusc acel simț al dreptății și
corectitudinii caracteristic tatălui ei?
Althea se gândi la Kendry, o corabie cunoscută pentru
încăpățânarea sa. Nu tolera niciun soi de încărcătură vie în cală și
detesta gheața. Mergea spre sud, către Jamaillia, cu destulă
bunăvoință, dar năierii spuneau că să muncești pe punțile sale pe un
drum către nord, spre Cele Șase Ducate sau dincolo de ele, era
totuna cu a naviga pe o corabie de plumb. Pe de altă parte, dacă
încărcătura era înmiresmată și destinația în sud, corabia înainta de
minune, iute ca vântul. Prin urmare, o corabie cu o voință foarte
puternică nu era ceva atât de groaznic.
Dacă nu cumva înnebunea.
Althea împinse cu degetul în ultima bucățică de pește din farfurie.
În ciuda căldurii din ziua de vară, se simți înghețând pe dinăuntru.
Nu. Vivacia n-avea s-ajungă niciodată ca Paragon. Nu era cu putință.
Se însuflețise așa cum se cuvenea, cu o ceremonie și cu urări de bun-
venit, după ce în ea se adunaseră trei vieți întregi de corăbier. Toată
lumea știa ce îl distrusese pe Paragon. Lăcomia stăpânilor dăduse
naștere unei corăbii vii nebune și abătuse moartea asupra urmașilor
familiei, nimicindu-i.
În Paragon exista doar o singură viață când Uto Ludluck ajunsese
să-i fie căpitan. Tot Bingtownul știa că tatăl lui Uto, Palwick, fusese
un Negustor abil și un căpitan excelent. Însă despre Uto nu se putea
spune nimic mai bun decât că e viclean și inventiv. Și dispus să riște.
Vrând să achite toată datoria pentru Paragon pe timpul vieții sale,
naviga întotdeauna cu corabia prea încărcată. Prea puțini năieri
voiau să facă parte din echipajul lui pentru o a doua oară, pentru că
Uto era un căpitan aspru, și nu doar cu oamenii pe care-i plătea, ci și
cu nevârstnicul său fiu Kerr, musul corabiei. Se zvonea că vasul lui
încă neînsuflețit e greu de manevrat, deși mulți dădeau vina pe prea
multele sale pânze și pe prea puținul loc liber rămas pe punte, din
pricina lăcomiei lui Uto.
Inevitabilul se petrecuse. Venise o zi de iarnă din anotimpul
furtunilor când se dăduse de știre că Paragon întârzie. Setre Ludluck
umbla de colo colo pe docuri, punând întrebări de câte ori sosea o
corabie, dar Paragon nu fusese văzut de nimeni și nimeni nu avea
vreo veste de la soțul și fiul ei.
Șase luni mai târziu, Paragon venise acasă. Fusese găsit plutind la
intrarea în port, cu chila în sus. La început, nu știuse nimeni ce epavă
e; își dăduseră doar seama, după lemnul argintiu, că e a unei corăbii
vii. Voluntari în bărci cu fund plat o remorcaseră până pe plajă, o
ancoraseră și așteptaseră un reflux care s-o lase pe uscat și să
dezvăluie veștile dezastruoase pe care le aducea. După retragerea
apei, și-au dat seama că acolo zace Paragon. Catargele îi fuseseră
smulse de ferocitatea unei furtuni ucigașe, dar cel mai dur adevăr se
găsea pe punte. Legate atât de bine încât să nu le poată desprinde
niciun val, acolo se găseau rămășițele ultimei sale încărcături. Iar
amestecate printre ele erau, în parte mâncate de pești, leșul lui Uto
Ludluck și al fiului său Kerr. Paragon îi adusese acasă.
Dar cea mai groaznică descoperire era că Paragon se însuflețise.
Dându-și sufletele, cei doi întregiseră numărul de trei vieți încheiate
la bordul său. Când apa dezgolise galionul, chipul bărbos al
fiorosului războinic sculptat strigase din toate puterile, cu vocea unui
băiețel:
– Mamă! Mamă, am venit acasă!
Setre Ludluck scosese un țipăt ascuțit și leșinase. Fusese dusă
acasă și refuzase o dată pentru totdeauna să vină în port, acolo unde
fusese amarat Paragon, între timp ridicat în poziția sa firească.
Corabia părăsită și înspăimântată era de neconsolat, plânsese și
strigase zile de-a rândul. La început, oamenilor li se făcuse milă și se
străduiseră să-i aline suferința. I-l aduseseră pe Kendry alături și îl
lăsaseră acolo aproape o săptămână, ca să vadă dacă nu cumva îi
poate aduce alinare. În schimb, Kendry devenise agitat și dificil și, în
final, se văzuseră nevoiți să-l mute altundeva. Iar Paragon continuase
să plângă. Fiorosul războinic cu barbă, brațe musculoase și piept
păros, care plângea ca un copil înspăimântat și-și implora mama să
vină la el, avea darul să te umple de o groază fără margini. Mila din
inimile oamenilor devenise frică, pentru a se preschimba, în final,
într-un soi de furie. Atunci își câștigase Paragon un nou nume:
Proscrisul. Niciun echipaj nu voia să-și aducă lângă el corabia;
ghinion, spuneau năierii, dând din cap unul către altul și lăsându-l
singur. Putreziciunea înmuiase parâmele care-l legau de doc, iar
scoicile depuse pe ele le îngreunaseră. Iar Paragon amuțise, doar din
când în când mai răbuf nea, pe neașteptate, înjurând și văicărindu-se.
Setre Ludluck murise tânără și Paragon devenise proprietatea
creditorilor familiei. Pentru ei, era un soi de piatră legată de gât, o
corabie cu care nu puteai naviga, dar ocupa în port un loc costisitor.
Cu timpul, mai mulți veri se oferiseră, fără prea mare tragere de
inimă, să devină coproprietari ai corabiei, dacă o puteau convinge să
călătorească pe mare. Doi frați, Cable și Sedge, o ceruseră,
considerând că au dreptul, apoi și-o disputaseră cu înverșunare.
Câștigase Cable, pentru că era cu câteva minute mai vârstnic.
Avusese câștig de cauză și jurase că va aduce corabia familiei pe
calea cea bună. Deținătorii creanțelor pentru Paragon îi acordaseră un
nou împrumut lui Cable, bombănind ceva despre aruncarea banilor
pe fereastră, dar neputând să-și refuze șansa de a-și recupera
pierderile. Cable angajase muncitori și năieri, plătindu-le sume
fabuloase numai ca să-i convingă să se apropie de corabia aducătoare
de ghinion. Avusese nevoie de aproape un an ca să-l repare pe
Paragon și ca să-și completeze echipajul. Toată lumea îl felicitase
pentru salvarea corabiei, pentru că, în zilele dinaintea plecării, se
dusese vestea că Paragon e sfios, dar curtenitor, vorbind puțin, dar
zâmbind din când în când și izbutind să topească inimi cu zâmbetul
lui. Plecase din Bingtown într-o zi superbă de primăvară. Și de-
atunci nimeni nu mai auzise nimic despre Cable și despre echipajul
lui.
Când fusese văzut din nou, Paragon era o epavă cu catargele rupte
atârnându-i și cu pânzele zdrențuite. Vestea despre starea în care se
găsea ajunsese în Bingtown cu câteva luni înaintea lui. Plutea adânc
afundat în apă, cu punțile aproape măturate de valuri, și nimeni nu
dădea răspuns la strigătele altor corăbii care treceau prin apropiere.
Cu ochi negri și fața împietrită, galionul întorcea numai privirea
către cei care se apropiau destul de mult ca să vadă cu ochii lor că
punțile sunt pustii. Se întorsese în Bingtown, în același loc în care
fusese amarat atâția ani de-a rândul. Primele și singurele cuvinte pe
care se dusese vestea că le rostise fuseseră:
– Spuneți-i mamei că am venit acasă.
Althea nu știa dacă ăsta e adevărul sau doar o legendă.
Când Sedge își adunase destul curaj ca să amareze corabia și să se
urce la bord, nu găsise nici urmă de fratele său sau de orice alt năier,
viu sau mort. Ultima însemnare din jurnal vorbea de vreme bună și
câștigul frumos pe care se așteptau să-l aducă încărcătura. Nimic nu
sugera vreun motiv din care ar fi abandonat echipajul corabia. În cală
au găsit, pe jumătate sub apă, mătase și rachiu. Creditorii au cerut tot
ce se putea recupera și i-au lăsat lui Sedge nava cu ghinion. Tot
orașul l-a crezut nebun când l-a luat pe Paragon în stăpânire și și-a
ipotecat casa și pământurile ca să-l repare.
Sedge făcuse, cu Paragon, șaptesprezece călătorii încununate de
succes. Celor care îl întrebau cum izbutise, le spunea că nu-i dă
galionului nicio atenție, navighează ca și cum întreaga corabie ar fi
din lemn obișnuit. În toți acei ani, galionul lui Paragon fusese într-
adevăr o creatură mută, care îi răspundea cu o privire rea oricui se
uita spre el. Își ținea brațele puternice încrucișate pe pieptul
musculos și fălcile tot atât de strâns încleștate ca pe vremea când
erau de lemn. Păstra pentru el tot ce știa despre dispariția lui Sedge
și a echipajului său. Althea aflase de la tatăl ei că Paragon ajunsese
aproape să fie acceptat în port; că unii spuneau că Sedge întrerupsese
șirul ghinioanelor aduse de corabie. Sedge însuși se lăuda cu
măiestria cu care stăpânea corabia și pleca pe mare luându-și fără
teamă fiul cel mai mare cu el. Își răscumpărase ipoteca asupra casei
și a pământurilor și le oferea soției și copiilor săi o viață fără niciun
fel de lipsuri. O parte dintre foștii creditori ai corabiei aducătoare de
ghinion începuseră să spună, pe șoptite, că se grăbiseră când i-o
înapoiaseră lui.
Dar Paragon nu se mai întorsese din a optsprezecea călătorie a lui
Sedge. Fusese un an rău, cu multe furtuni, și unii spuneau că soarta
lui Sedge nu se deosebea de ceea ce li se întâmplase atunci multor
alți corăbieri. Velatura îngreunată de gheață poate răsturna orice
corabie, fie ea vie sau nu. Văduva lui Sedge umbla pe docuri, privind
orizontul cu ochi goi. Dar trecuseră douăzeci de ani bătuți pe
muchie, timp în care ea se remăritase și avusese mulți copii, înainte
de întoarcerea lui Paragon.
Apăruse din nou plutind cu chila în sus, după ce sfidase vântul,
fluxul și refluxul și toți curenții ca să se întoarcă acasă. De data asta,
oamenii știuseră despre ce corabie e vorba imediat ce-i văzuseră
lemnul argintiu. Nu se mai oferise nimeni să-l remorcheze până la
mal, nimeni nu fusese interesat nici să-l întoarcă în poziția sa
firească, nici să afle ce se întâmplase cu echipajul. Se credea că aduce
ghinion chiar și numai dacă îi vorbești. Dar catargul i se înțepenise
repede în mâlul gros din golf și epava lui devenise un pericol pentru
toate vasele care intrau și ieșeau, de aceea căpitanul de port le
ordonase oamenilor săi să-l îndepărteze. Îl desprinseseră înjurând și
asudând și, ajutați de cel mai înalt flux din acea lună, îl trăseseră cu
un troliu pe mal, cât mai sus cu putință. Refluxul îl lăsa în întregime
pe uscat. Și toată lumea putuse vedea că nu numai soarta echipajului
fusese cruntă. Galionul însuși era mutilat, ciopârțit cu sălbăticie, plin
de mușcături de secure între frunte și nas. Din amenințătoarea sa
privire neagră nu mai rămăsese decât lemn spintecat. O stea stranie,
cu șapte colțuri, lividă aidoma cicatricei unei arsuri, îi însemna
pieptul. Și totul era cu atât mai cumplit fiindcă gura i se schimonosea
a încruntare și înjura cu aceeași cruzime dintotdeauna, iar mâinile i
se întindeau pe bâjbâite, făgăduind să sfâșie pe oricine ar fi putut
prinde. Cei destul de curajoși ca să se aventureze pe punțile lui
spuneau că fusese pustiit până la lemn. Din echipaj nu mai rămăsese
nimic, nici măcar un pantof sau un cuțit, absolut nimic. Îi
dispăruseră și jurnalele de bord și, lipsit de orice amintire,
bombănea, râdea și înjura pentru sine însuși, în cuvinte din care
orice urmă de logică se scursese precum nisipul dintr-o clepsidră
spartă.
Paragon fusese mereu acolo, de când ținea minte Althea. Proscrisul
sau Osânditul, cum i se mai spunea câteodată, era uneori aproape în
întregime săltat de la pământ de câte un flux foarte înalt, dar
căpitanul de port poruncise să fie foarte bine ancorat de stâncile de
pe țărm. Nu-l putea lăsa să se desprindă și să ajungă pe mare, unde
ar fi redevenit un pericol pentru alte corăbii. Proscrisul era acum,
oficial, proprietatea lui Amis Ludluck, dar Althea nu credea că ea
venise vreodată să vadă epava eșuată a corabiei vii. Ca orice altă
rudă nebună, era ținut ascuns și, dacă vorbea cineva despre el, o
făcea numai în șoaptă. Imaginându-și că și Vivacia ar fi putut avea o
astfel de soartă, fiica lui Ephron Vestrit se cutremură.
– Mai aduc vin? o întrebă, cu subînțeles, băiatul care servea la
mese.
Ea se grăbi să clatine din cap, dându-și seama că zăbovise prea
mult acolo, la masă. Stând locului și cugetând asupra nenorocirilor
abătute asupra altora n-avea să-și îmbunătățească viața. Trebuia să
treacă la fapte. Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să-i spună
mamei sale cât de neliniștită părea să fie corabia vie și s-o convingă
cumva că ei trebuia să i se îngăduie să se întoarcă la bord, ca să
navigheze împreună. Iar al doilea, hotărî ea, trebuia să se abțină
înainte de a mai face orice ar fi putut să pară scâncet copilăresc.
Plecă din ceainărie și hoinări pe străzile ticsite de oameni din
piață. Cu cât se străduia mai mult să-și concentreze mintea asupra
propriilor ei probleme, cu atât îi venea mai greu să decidă cu care să
se ia mai întâi la trântă. Avea nevoie de un loc unde să doarmă, de
mâncare și de o șansă de a-și găsi de lucru. Mult iubita ei corabie se
afla pe mâini insensibile, iar ea n-avea cum să schimbe asta. Încercă
să se gândească la un aliat care ar fi putut s-o ajute, dar nu-i veni
niciunul în minte. Se înjură fiindcă nu se împrietenise cu fiii și fiicele
altor Negustori. N-avea niciun admirator către care să se îndrepte,
nicio prietenă foarte bună care s-o adăpostească pentru câteva zile.
La bordul Vivaciei îl avusese pe tatăl ei, care îi ținea companie și cu
care discuta lucruri serioase, iar năierii din echipaj îi fuseseră
tovarăși de distracție și de glume. Iar în Bingtown își petrecuse zilele
fie acasă, savurând luxul unui pat adevărat și al meselor calde, cu
mâncare proaspătă, fie urmându-și tatăl când își rezolva treburile. În
cunoștea pe Curtil, sfătuitorul lui, ca și pe câțiva zarafi și pe câțiva
negustori care cumpăraseră mărfuri de la ei de-a lungul anilor. Dar
nu erau oameni cărora să le ceară ajutorul ca să scape de greutățile
prin care trecea.
Nici nu se putea întoarce acasă fără să lase impresia că se umilește.
Și n-avea de unde ști ce-ar fi încercat Kyle să facă dacă ar fi văzut-o
apărând la ușă, fie și numai ca să-și ceară lucrurile. Îl credea în stare
să-ncerce s-o încuie în camera ei, ca pe un copil obraznic. Iar ea
continua să fie responsabilă de soarta Vivaciei, chiar dacă familia
declarase că nu mai e corabia ei.
În cele din urmă, își liniști conștiința oprindu-se la un mesager.
Pentru un bănuț, primi o foaie de hârtie grosolană, un creion cu
cărbune și făgăduiala că biletul o să fie predat înainte de apusul
soarelui. Scrise în grabă câteva rânduri pentru mama ei, dar nu găsi
de spus nimic mai mult decât că o îngrijorează corabia, că pare
nefericită și agitată. Nu ceru nimic pentru ea însăși, o rugă pe Ronica
doar să meargă la Vivacia, s-o încurajeze să vorbească deschis și să-i
dezvăluie motivul nefericirii. Știind că o să sune din cale-afară de
dramatic, nu putu totuși să nu amintească de soarta lui Paragon,
spunând că speră să nu fie niciodată împărtășită de corabia vie a
familiei sale. Pe urmă își reciti epistola, încruntându-se pentru că
avea ceva atât de teatral. Își spuse că nu poate face nimic mai bun de-
atât și că mama ei e genul de om care-o să se ducă măcar să vadă
despre ce e vorba. Sigilă mesajul cu ceară pe care-și apăsă tremurător
inelul și lăsă o servitoare să plece cu el.
Odată ce făcuse măcar atâta lucru, își înălță capul și se uită în jur.
Ajunsese pe strada negustorilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Adică
în acea parte a orașului întotdeauna preferată de ea și de tatăl ei.
După ce-și terminau treburile, găseau aproape întotdeauna un
pretext ca s-o străbată agale, braț la braț, delectându-se când își
atrăgeau unul altuia atenția asupra mărfurilor exotice. Ultima oară
când fuseseră acolo împreună, petrecuseră aproape o după-amiază
întreagă într-o prăvălie cu cristaluri. Negustorul avea un nou soi de
clopoței de vânt. Cea mai firavă răsuflare îi făcea să cânte, dar nu la
întâmplare, te delectau cu o nesfârșită melodie greu de descris, prea
delicată ca s-o poată fredona un om, dar care-ți zăbovea în mod bizar
în minte vreme îndelungată. Ephron îi cumpărase o pungă mică, de
pânză, plină cu petale de violete și de trandafiri glasate și o pereche
de cercei în formă de pește călător. Althea îl ajutase să aleagă niște
nestemate parfumate pentru ziua mamei ei și merseseră împreună la
un argintar ca să le monteze în inele. Fusese o zi cu cheltuieli
nebunești, o zi în care intraseră în numeroase prăvălioare cu vitrinele
pline de mărfurile oamenilor de pe Fluviul Ploilor.
 Se spunea că pe apele acelui fluviu curge magia. Și cu siguranță că
tot ce trimiteau în oraș familiile de pe malurile lui avea o minunată
tentă magică. Orice ar fi sugerat zvonurile sumbre pe care le puteai
auzi despre coloniștii rămași în prima așezare de pe Fluviul Ploilor,
mărfurile pe care le vindeau nu reflectau decât miracole
încântătoare. Familia Verga trimitea obiecte impregnate cu parfumul
unor vremuri îndepărtate: tapiserii delicate ce înfățișau personaje nu
tocmai omenești, cu ochi de culoarea levănțicii sau a topazului;
bijuterii mărunte, dintr-un metal despre care nu se știa unde poate fi
găsit, cu forme de o splendidă stranietate; vase de lut superbe,
înmiresmate și grațioase. Familia Soffron vindea perle cu nuanțe
intense de portocaliu, violet-ametist și albastru și vase din sticlă rece,
care nu se încălzeau niciodată și de care te puteai folosi ca să răcești
vinul, sau fructele, sau frișca. De la alții veneau kwazi, fructele din a
căror coajă se scotea un ulei în stare să amorțească până și locul unei
răni foarte grave și al cărui miez te droga pentru mai multe zile.
Prăvăliile cu jucării o atrăgeau pe Althea cel mai tare: acolo găseai
păpuși cu ochi lichizi și piele caldă, o imitație a pielii unui copil
adevărat, jucării cu cheie cu mecanism atât de sofisticat încât
mergeau câteva ore, perne umplute cu ierburi care-ți dădeau vise
frumoase și pietre netede, minunat cioplite, strălucind de o lumină
interioară rece, care te ferea de coșmaruri. Astfel de lucruri erau
scumpe chiar și în Bingtown și costau o avere după ce ajungeau în
alte porturi. Dar nu din pricina prețului refuza Ephron Vestrit să le
cumpere chiar și pentru strigător la cer de răsfățata lui nepoată
Malta. Când Althea insistase să afle motivul, el clătinase din cap:
– Nu poți atinge magia fără te pătezi cât de cât și porți pata cu tine,
îi spusese, înnegurându-se. Înaintașii noștri au socotit că prețul e
prea mare și au plecat din Tărâmul Ploilor Sălbatice ca să se
stabilească în Bingtown. Iar noi nu facem negoț cu nimic adus din
preajma fluviului.
Althea nu se lăsase, îi ceruse cu stăruință să-i dezvăluie ce vrea să
spună, dar el clătinase din nou din cap și-i spusese că vor discuta
despre asta când va fi mare. Însă nici măcar îndoielile lui nu-l
împiedicaseră să-i cumpere Ronicăi nestematele parfumate pe care și
le dorea atât de mult.
Când va fi mai mare.
Ei bine, oricât de mare se făcuse între timp, nu purtaseră discuția
aia niciodată.
Amărăciunea acestui gând o smulse dintre amintirile plăcute,
readucând-o în realitatea după-amiezii târzii. Părăsi strada Ploilor
Sălbatice, dar nu fără să arunce o privire îngrijorată către prăvălia lui
Amber de pe colț. Aproape că se așteptase s-o vadă urmărind-o cu
privirea de dincolo de geam. Însă în vitrină nu se zăreau decât
mărfurile ei, măiestrit drapate pe întinderea unei țesături aurite. Ușa
prăvăliei era îmbietor deschisă, și oamenii intrau și ieșeau. Prin
urmare, negoțul ei prospera. Althea se întrebă cu ce familii de pe
Fluviul Ploilor se aliase și cum izbutise s-o facă. Spre deosebire de
aproape toate celelalte prăvălii, nu avea pe firmă blazonul niciunui
negustor.
Pe o alee liniștită, Althea își dezlegă șireturile buzunarelor și le
cercetă conținutul. Era așa cum se așteptase. Avea cu ce să-și
plătească o cameră și o masă în seara aia, sau putea mânca frugal
câteva zile. Se gândi din nou să se întoarcă pur și simplu acasă, dar
nu se putu hotărî s-o facă. Cel puțin nu atâta vreme cât era acolo
Kyle. Mai târziu, după plecarea lui pe mare, dacă între timp nu-și
găsea de lucru și un loc unde să stea, ar fi putut fi obligată să se ducă
acasă, fie și numai ca să-și ia hainele și bijuteriile personale. Cu
siguranță că măcar atâta lucru putea pretinde fără să-i fie lezată
mândria. Dar nu când se afla acolo Kyle. Asta în niciun caz. Lăsă
monedele și banii de hârtie în punga pe care o strânse bine, dorindu-
și să-și poată lua înapoi banii cheltuiți cu atâta nepăsare în noaptea
dinainte. Dar nu era cu putință, așa că trebuia să aibă mare grijă de
ceea ce-i rămăsese. Își agăță buzunarele la loc, sub fuste.
Ieși de pe alee și se trezi mergând hotărâtă în josul străzii. Avea
nevoie de un loc unde să-și petreacă noaptea și în minte nu-i venea
decât unul singur. Se strădui să nu se gândească la numeroasele dăți
în care tatăl ei o prevenise cu asprime în privința acelei tovărășii,
înainte de a-i interzice categoric să-l mai viziteze. Trecuseră mai
multe luni de când nu mai vorbise cu el, dar în copilărie își
petrecuseră împreună multe după-amiezi de vară. Deși ceilalți copii
din oraș îl găseau deopotrivă primejdios și dezgustător, Althea
începuse curând să nu se mai teamă de el. La drept vorbind, îi
stârnea doar mila. Arăta într-adevăr înspăimântător, dar, în privința
lui, mult mai înspăimântător era ceea ce îi făcuseră alții. Odată ce
înțelesese asta, între ei se înfiripase o prietenie șovăielnică.
Când lumina soarelui păli, anunțând începutul unei lungi seri de
vară, Althea ieși din Bingtownul propriu-zis și se îndreptă spre plaja
presărată cu bolovani pe al cărei nisip se odihnea Paragon.
 12

DESPRE EPAVE ABANDONATE ȘI CORĂBII

CU SCLAVI

S
ub apă. Nu doar preț de o răsuflare, nu înghițit pentru câteva
clipe de un val, ci atârnând sub apă cu capul în jos, cu părul
plutindu-i în voia curentului, cu plămânii plini doar de apă
sărată. M-am înecat și sunt mort, își spuse. Tot atât de înecat
și de mort cum am mai fost. În față nu i se întindea decât lumea
scăldată în lumină verzuie a peștilor și a apei. Își deschise brațele
către ea. Aștepta să moară.
Dar totul era o înșelătorie, întotdeauna o înșelătorie. Tot ce-și
dorea era să se termine, să înceteze să mai existe, dar asta nu i se
îngăduia niciodată. Nici măcar acolo, sub apă, cu liniște pe punți în
loc de ropot de tălpi și ordine zbierate, cu magaziile pline vârf cu apă
și tăcere, nu exista pace. Plictiseală da, dar pace nicidecum. Bancurile
de pești argintii îl ocoleau. Veneau către el ca niște stoluri de păsări
ale mării, numai ca să se îndepărteze virând brusc, încă în aceeași
formație, când simțeau maleficul lemn-vrăjitor din oasele lui.
Înainta, singur, printr-o lume a sunetelor înăbușite și a culorilor
cețoase, fără să respire și fără să doarmă.
Pe urmă veneau șerpii.
 Păreau să fie atrași de el, pe de-o parte le repugna și pe de alta îi
fascina.
Era bătaia lor de joc, îl cercetau cu atenție, cu boturile lor pline de
dinți deschizându-se și închizându-se atât de aproape de fața și de
brațele lui. Se străduia să-i împingă, îndepărtându-i, dar i se
îmbulzeau în jur, lăsându-l să-i lovească frenetic cu pumnii fără să
dea niciodată vreun semn că i-ar fi simțit puterea ca pe ceva mai
mult decât zbaterea neputincioasă a unui pește. Vorbeau despre el
între ei, trâmbițând sub apă sunete pe care aproape că le înțelegea.
Asta îl înspăimânta cel mai tare, spusele lor aproape de înțelesul lui.
Îl priveau în adâncul ochilor, apoi îi cuprindeau carena în
îmbrățișările lor șerpuitoare, îl strângeau cu putere, și asta părea o
amenințare, dar în același timp îi aducea aminte de... ceva. Ceva care
pândea dincolo de cel mai îndepărtat colț din memoria lui, o
rămășiță a unei familiarități prea înfricoșătoare ca să și-o aducă în
partea din față a minții. Îl strângeau și îl trăgeau în jos, tot mai în
adânc și mai în adânc, astfel încât și încărcătura captivă încă în cala
lui trăgea de el, încercând să se înalțe liberă către suprafață. Și-n tot
acest timp, șerpii îl învinuiau și-i puneau întrebări cu furie, de parcă
mânia lor l-ar fi putut sili să-i înțeleagă.
– Paragon?
El tresări, trezindu-se dintr-un vis în care avea viziunea unei etern
infern tenebros. Încercă să deschidă ochii. După atâția ani, încă mai
încerca să deschidă ochii, să vadă cine îi vorbește. Mișcându-se pe
jumătate conștient, își coborî brațele înălțate, apoi și le încrucișă
protector peste pieptul plin de cicatrice, ca să-și ascundă rușinea.
Aproape că recunoscu vocea.
– Da? întrebă, cu prudență.
– Sunt eu, Althea.
 – Tatăl tău o să fie foarte furios dac-o să te găsească aici. O să urle
la tine.
– Asta a fost cu foarte multă vreme în urmă, Paragon. Când nu
eram decât o fetiță. De-atunci am mai venit de câteva ori să te văd.
Nu-ți aduci aminte?
– Cred că-mi aduc. Nu vii des. Și cel mai bine țin minte că tatăl tău
urla la noi când te găsea aici. Mă numea „epavă blestemată“ și „cel
mai urât ghinion pe care-l poate avea cineva“.
Ea păru aproape să se rușineze când răspunse:
– Da. Mi-aduc și eu aminte, foarte clar.
– Probabil nu la fel de clar ca mine. Pe de altă parte, probabil că ai
mult mai multe amintiri din care s-alegi. Când ai fost tras pe o plajă,
n-ai de unde aduna multe amintiri care se deosebesc între ele,
adăugă, bosumflându-se.
– Nu mă-ndoiesc că, la vremea ta, ai avut multe aventuri mărețe, îi
oferi ea o consolare.
– Probabil. Ar fi frumos dacă mi-aș putea aminti vreuna dintre ele.
O auzi venind mai aproape. După schimbarea unghiului sub care
îi ajungea la el vocea, deduse că se așezase pe unul dintre bolovanii
de pe plajă.
– Obișnuiai să-mi povestești întâmplări de care-ți aduceai aminte.
Când eram fetiță și veneam aici, mi-ai spus tot felul de povești.
– Presupun că erau minciuni, cele mai multe. Nu țin minte. Sau
poate c-atunci îmi aminteam, dar nu-mi mai amintesc acum. Cred că
devin tot mai confuz. Brashen zice că ar putea fi din pricină că-mi
lipsește jurnalul de bord. Spune că par să nu-mi mai amintesc atât de
multe ca înainte despre trecutul meu.
– Brashen?
O neașteptată surprindere în glasul ei.
 – Un alt prieten, răspunse Paragon, cu nepăsare.
Îi plăcea c-o șocase dezvăluindu-i că mai are un prieten. Uneori îl
iritau fiindcă se așteptau să fie atât de încântat să-i vadă, de parcă ar
fi fost singurii oameni pe care-i cunoștea. Deși erau, n-ar fi trebuit să
se simtă atât de siguri de asta, ca și cum ar fi fost imposibil pentru o
epavă ca el să mai aibă și alți prieteni.
– Oh, făcu Althea o clipă mai târziu, apoi adăugă: Și eu îl cunosc. A
făcut parte din echipajul corabiei tatălui meu.
– A, da... Vivacia. Ce face? S-a însuflețit?
– Da. Da, s-a însuflețit. Chiar acum două zile.
– Serios? Atunci mă surprinde că ești aici. Credeam că preferi să fii
cu corabia ta.
Aflase deja toate noutățile de la Brashen, dar îi făcea o plăcere
stranie s-o silească pe Althea să vorbească despre asta.
– Probabil că aș fi, dacă aș putea, recunoscu fata, fără chef. Îmi
lipsește atât de mult! Chiar în clipa asta simt o nevoie cumplită să mă
aflu alături de ea.
Sinceritatea ei îl luă pe Paragon prin surprindere. Se obișnuise să
vadă în oameni doar niște creaturi care te fac să suferi. Se puteau
mișca atât de liberi și-și puteau încheia viețile oricând doreau; îi
venea greu să priceapă că durerea tinerei femei poate fi atât de
profundă cum ți se părea ascultându-i glasul. Pentru o clipă, undeva,
în labirintul memoriei lui, un băiat chinuit de dorul de casă plângea
în patul său îngust. Paragon se rupse de amintirea lui cu o smucitură.
– Povestește-mi, îi sugeră Altheei.
Nu voia cu adevărat s-o asculte vorbind despre necazurile ei, dar
măcar așa putea să nu se gândească la ale lui.
Althea îl surprinse din nou când îi făcu pe plac. Vorbi îndelung,
despre toate, începând cu Kyle Haven, care trădase încrederea
acordată de familia ei și terminând cu nedesăvârșita ei jale pentru
moartea tatălui. În timp ce istorisea, simți căldura după-amiezii
retrăgându-se și răcoarea nopții luându-i locul. La un moment dat,
se ridică de pe bolovan și veni să se sprijine de bordajul lui argintiu.
Paragon bănui că se apropiase pentru că-n osatura lui zăbovea
căldura zilei, dar asta îl făcu într-o mai mare măsură părtaș la
povestea și la sentimentele ei. Aproape ca și cum ar fi fost rude. Oare
Althea își dădea seama că se întinde spre el, pentru a se face
înțeleasă, de parcă ar fi vorbit cu corabia ei vie? Probabil că nu, își
spuse Paragon, cu asprime. Pesemne că-i amintea de Vivacia, așa că-și
trimitea sentimentele către el. Atât și nimic mai mult. Nu o făcea
special pentru el.
Nimeni nu făcea nimic special pentru el.
Se sili să nu uite asta și izbuti să nu-și piardă calmul când, după ce
tăcuse o vreme, Althea spuse:
– N-am unde să stau la noapte. Pot să dorm la bordul tău?
– Probabil că acolo e o mizerie duhnitoare, o preveni Paragon. Oh,
carena mea e încă foarte bună. Dar nu se poate face mare lucru ca să
te aperi de apa furtunilor și de nisipul purtat de vânt, iar păduchii de
mare pot să pătrundă oriunde.
– Te rog, Paragon. N-o să-mi pese. Sunt sigură c-o să găsesc un colț
uscat, unde să mă ghemuiesc.
– Prea bine, atunci, se declară el de acord și își ascunse zâmbetul în
barbă când adăugă: Dacă vrei să-mparți locul cu Brashen. Știi, vine
aici în fiecare noapte.
– Da?
În vocea ei se simți brusc descurajarea.
– Vine, și rămâne, aproape de fiecare dată când ajunge în portul
ăsta. E întotdeauna la fel. În prima noapte o face fiindcă e beat și e
târziu, și nu vrea să plătească o cameră pentru o noapte întreagă ca s-
o folosească doar câteva ore, iar aici se simte în siguranță. Și continuă
în următoarele nopți, mereu cu gândul c-o să economisească o parte
din plata primită dacă de data asta cheltuiește foarte puțin, și va avea
într-o zi destui bani ca să se-apuce de ceva de unul singur. Paragon se
întrerupse, savurând tăcerea șocată a fetei. Dar bineînțeles că nu
economisește niciodată. În fiecare noapte se întoarce împleticindu-se,
cu buzunarele ceva mai ușoare, până când nu-i mai rămâne nimic.
Iar când nu mai are ce cheltui pe băutură, se duce în port și muncește
pe orice corabie vrea să-l primească, în așteptarea următoarei plecări
pe mare.
– Paragon, îl corectă Althea cu blândețe, au trecut câțiva ani în care
Brashen a lucrat pe Vivacia. Cred că a dormit întotdeauna la bord cât
a stat în portul ăsta.
– Bine, da, așa cred, dar îți spuneam cum a fost înainte de asta.
Înainte, ca și acum. Fără să vrea, Paragon își rosti următorul gând cu
glas tare. Timpul se scurge de-a valma și se încâlcește când ești orb și
singur.
– Cred că ai dreptate. Althea se sprijini cu spatele de el și oftă
adânc. Ei, cred c-o să urc la bord, în căutarea unui loc unde să mă
ghemuiesc, cât mai e un strop de lumină.
– Cât mai e un strop de lumină, repetă Paragon, cu voce tărăgănată.
Așadar încă nu s-a întunecat de-a binelea.
– Nu. Știi cât de mult zăbovește vara lumina amurgului. Dar cred
că înăuntru e deja întuneric beznă, așa că să nu te sperii dac-o să mă
tot împiedic.
Tăcu, stânjenită, apoi veni să se așeze în fața lui Paragon. Fiindcă
stătea înclinat pe nisip, putea ajunge cu ușurință la una dintre
mâinile lui. Îl bătu pe dosul ei, apoi i-o strânse.
– Noapte bună, Paragon! Și îți mulțumesc!
– Noapte bună! repetă el. Oh! Brashen doarme întotdeauna în
cabina căpitanului.
 – Aha! Mulțumesc!
Althea se cățără cu stângăcie prin lateralul corabiei. Paragon auzi
foșnet de haine, de foarte multe haine. Păreau s-o stânjenească în
vreme ce traversa puntea lui înclinată pentru a căuta apoi pe bâjbâite
drumul în jos, către cală. În copilărie fusese mult mai agilă. Într-o
vară venise să-l vadă aproape în fiecare zi. Locuia undeva, pe deal,
deasupra lui; spunea că merge prin pădurea din spatele casei și
coboară apoi pe stânci până la el. În vara aia ajunsese să-l cunoască
foarte bine, juca tot felul de jocuri înăuntrul lui, imaginându-și că e
corabia ei și ea e căpitanul, până auzise tatăl ei ce făcea. Într-o zi o
urmărise și, când o găsise stând de vorbă cu corabia blestemată, îi
ocărâse zdravăn pe amândoi, apoi o mânase pe ea înapoi, acasă, cu
un băț. Pe urmă se scursese mult timp înainte de a veni din nou să-l
vadă. Dar reapăruse doar pentru vizite foarte scurte, dimineața
devreme. Timp de o singură vară, îl cunoscuse foarte bine.
Părea să-și mai aducă aminte câte ceva despre el, fiindcă găsi
drumul prin interior până în spațiul de la pupă, unde își agăța
echipajul hamacurile. Era ciudat că prezența ei în interiorul lui îi
putea trezi la viață anumite amintiri. Crenshaw avusese părul roșu și
se plânsese întotdeauna din pricina mâncării. Murise acolo și securea
care pusese capăt vieții lui lăsase și în bordaj o cicatrice adâncă, iar
sângele lui pătase lemnul...
Althea se ghemui lângă un perete interior. Avea să tremure de frig
în noaptea aia. Coca lui o fi fost în stare bună, dar nu izbutea să-
mpiedice pătrunderea umezelii. Paragon putea s-o simtă, lipită de el,
nemișcată și mică, trează. Avea probabil ochii deschiși și fixa bezna.
Timpul trecu. Un minut sau cea mai mare parte a nopții. Greu de
spus. Brashen apăru pe plajă. Paragon recunoscu mersul și
bombăneala de unul singur care-i spuneau că e beat. În noaptea aia,
îngrijorarea îi mohora glasul și Paragon se gândi că banii îi erau pe
sfârșite. A doua zi avea să se dojenească îndelung pentru propria
prostie, apoi avea să plece să-și cheltuiască ultimele monede. Pe
urmă avea să fie nevoit să plece din nou pe mare.
Paragon știa că o să fie aproape ca și cum i-ar simți lipsa. Era
interesant și incitant să ai companie. Dar și enervant și tulburător.
Când se găseau la bordul lui, oamenii îl făceau să se gândească la
lucruri pe care era mai bine să nu le răscolească.
– Paragon, spuse Brashen, ca salut, când ajunse destul de aproape.
Îmi îngădui să urc la bord?
– Îți îngădui. Althea Vestrit e aici.
Tăcere. Paragon aproape că-l simțea holbându-se la el.
– A venit să mă caute pe mine? întrebă Brashen, cu voce cleioasă.
– Nu. Pe mine.
Paragon se simți peste măsură de încântat dând răspunsul ăsta.
– Familia ei a dat-o afară și n-are unde altundeva să se ducă, spuse
apoi. A venit aici.
– Oh!
O altă pauză.
– Nu mă surprinde. Ei bine, cu cât se dă bătută mai repede și se-
ntoarce acasă, cu atât e mai înțeleaptă. Deși îmi imaginez c-o să fie
nevoie de ceva timp până când o să ia hotărârea asta. Brashen căscă
prelung. Știe că locuiesc la bordul tău?
O întrebare prudentă, care cerșea un răspuns negativ.
– Bineînțeles, răspunse Paragon, mieros. I-am spus că ai ocupat
cabina căpitanului și că trebuie să-și găsească loc altundeva.
– Oh! Ei, bine ai făcut. Foarte bine. Noapte bună, atunci! Sunt mort
de somn, abia mă mai țin pe picioare.
– Noapte bună, Brashen! Somn ușor!
 Câteva clipe mai târziu, Brashen era deja în cabina căpitanului.
După alte câteva minute, Paragon o simți pe Althea ridicându-se.
Încerca să se miște fără zgomot, dar de el nu se putea ascunde. Când
ajunse, în cele din urmă, în fața cabinei de pe dunetă în care își
atârnase Brashen hamacul, se opri. Bătu foarte ușor în ușa
lambrisată.
– Brash? spuse, cu prudență.
– Ce e? răspunse el, imediat.
Nu adormise, nu era nici măcar somnoros. Era oare cu putință s-o
fi așteptat? De unde putea ști c-o să vină la el?
Althea răsuflă adânc.
– Pot să-ți vorbesc?
– Te pot opri? ripostă el, ursuz.
Răspunsul era evident familiar, pentru că n-o descumpăni pe
Althea. Își puse mâna pe clanța ușii, apoi o luă fără să deschidă.
– Ai o lampă sau o lumânare?
– Nu. Despre asta voiai să-mi vorbești?
Tonul lui era tot mai răstit.
– Nu. Dar prefer să-l văd pe omul cu care stau de vorbă.
– De ce? Știi cum arăt.
– Ești imposibil când te-mbeți.
– Cel puțin mie mi se întâmplă doar când mă-mbăt. Tu ești
imposibilă tot timpul.
Althea părea acum fără-ndoială iritată.
– Nu știu de ce-ncerc să vorbesc cu tine.
– Nici eu, spuse Brashen încet, ca pentru sine.
Paragon se întrebă, brusc, dacă știau amândoi cât de bine le poate
auzi fiecare cuvânt și fiecare mișcare. Știau că-l au ca ascultător
nevăzut sau chiar se credeau singuri? Bănuia că Brashen, cel puțin,
ținea cont de prezența lui.
Althea oftă din greu. Își sprijini capul de un lambriu al ușii dintre
ei.
– N-am cu cine altcineva să stau de vorbă. Și simt într-adevăr
nevoia... Ascultă, pot să intru? Nu-mi place să vorbesc prin ușa asta.
– Nu e încuiată, zise el, în silă.
Nu se clinti din hamacul lui.
În beznă, Althea împinse ușa. Rămase în cadrul ei, nesigură,
pentru câteva clipe, apoi intră pe bâjbâite. Înaintă pe lângă perete,
ținându-se bine ca să nu alunece pe puntea înclinată.
– Unde ești?
– Aici, într-un hamac. Mai bine așază-te, până nu cazi.
La atât se limită curtoazia lui Brashen. Althea se așeză, proptindu-
și tălpile pe podeaua în pantă și sprijinindu-se cu spatele de perete.
Răsuflă adânc.
– Brashen, în ultimele două zile toată viața mea s-a năruit. Nu știu
ce să fac.
– Întoarce-te acasă, o sfătui el, fără nicio urmă de milă în glas. Știi
că până la urmă vei fi nevoită s-o faci. Cu cât amâni mai mult, cu atât
mai greu o să-ți fie. Așa că întoarce-te acum.
– Ușor de zis și greu de făcut. Tu ar trebui să-nțelegi. Nu te-ai
întors niciodată acasă.
El râse scurt și amar.
– Nu m-am întors? Am încercat. M-au dat pur și simplu din nou
afară. Pentru că așteptasem prea mult. Asta e. Acum știi că-ți dau un
sfat bun. Întoarce-te acasă cât mai poți, atâta timp cât venind la ușă
cu coada între picioare și supunându-te cu umilință îți poți cumpăra
un pat și mâncare în farfurie. Așteaptă prea mult, lasă-te să cazi în
dizgrație, lasă-i să se învețe cu viața fără scandalagioaica familiei și
nu te vor mai primi înapoi, oricât i-ai implora și te-ai târî în
genunchi.
Ea păstră tăcerea vreme îndelungată. Apoi:
– Ție chiar așa ți s-a întâmplat?
– Nu, născocesc totul, răspunse el, cu acreală.
– Iartă-mă, zise ea, după un timp.
Și continuă, mai hotărâtă:
– Dar nu mă pot întoarce. Sau, cel puțin, nu cât e Kyle în port. Și,
chiar după plecarea lui, dacă e să mă duc acasă o fac doar ca să-mi
iau lucrurile.
Brashen se foi în hamac.
– Adică rochiile și toate flecuștețele? Relicvele prețioase din
copilărie? Perna preferată?
– Și bijuteriile. Dacă e necesar, le pot vinde oricând.
Brashen se împinse cu spatele în hamac.
– De ce să te ostenești? O să descoperi că oricum nu le poți căra pe
toate după tine tot timpul. Cât despre bijuterii, de ce să nu pretinzi
că le-ai luat deja, le-ai vândut îndurerată una după alta, banii s-au
terminat și acum chiar trebuie să descoperi cum îți poți trăi viața? O
să câștigi timp și bijuteriile moștenite măcar vor rămâne în familie.
Dacă nu cumva Kyle le-a pus deja sub cheie.
După sfatul amar oferit de Brashen se lăsă o liniște mai neagră
decât negura fără stele la care se uita Paragon. Când vorbi din nou,
Althea o făcu pe un ton atât de hotărât încât vocea îi sună dur:
– Știu că ai dreptate. Trebuie să fac ceva, nu să aștept să se întâmple
ceva. Trebuie să-mi găsesc de lucru. Dar tot ce știu să fac e să
navighez. Și asta e singura cale pe care mă pot întoarce la bordul
Vivaciei. Dar n-o să mă ia nimeni în echipaj dacă mă duc îmbrăcată
așa...
Brashen pufni cu dispreț.
– Privește adevărul în față, Althea. N-o să te ia nimeni în echipajul
lui, indiferent cum te-ai îmbrăca. Sunt prea multe împotriva ta. Ești
femeie, ești fiica lui Ephron Vestrit și Kyle Haven n-o să fie deloc
încântat dacă te angajează cineva.
– De ce mi-ar sta împotrivă faptul că sunt fiica lui Ephron Vestrit?
întrebă Althea cu voce pierită. Tata a fost un om bun.
– E adevărat. Așa a fost. Un om foarte bun.
Glasul lui Brashen se îmblânzise pentru o clipă.
– Dar trebuie să știi că nu e ușor să-ncetezi să mai fii fiica unui
Negustor, continuă el. Sau fiul. Când privești din afară, Negustorii
din Bingtown par să fie cea mai solidă alianță pe care ți-o poți
imagina. Dar noi doi venim din interior, și interiorul ăsta lucrează
împotriva noastră. Uite, tu ești o Vestrit. Bun. O parte dintre celelalte
familii fac negoț cu tine și au de câștigat, altele îți fac concurență, iar
altele sunt aliate cu cele care-ți fac concurență... niciuna nu-ți e
dușmană, nu cu adevărat. Dar când cauți de lucru, este, ei, așa cum a
fost pentru mine. Brashen Trell, eh, fiul lui Kelf Trell? Păi de ce nu
lucrezi pentru familia ta, băiete? A, te-ai certat cu ai tăi? Ei, nu vreau
să mă pun rău cu tatăl tău luându-te în slujba mea. Asta nu ți-o zice
nimeni în față, firește, doar se uită la tine și te amână, îți spune „vino
peste patru zile“, numai că peste alea patru zile nu-l mai găsești. Cât
despre cei care nu se înțeleg bine cu familia ta, ei bine, ăia nu te
angajează fiindcă le face plăcere să te vadă la pământ.
Vocea lui Brashen își pierdea vigoarea, devenea tot mai profundă,
mai blândă și mai tărăgănată. Își vorbea sieși ca să adoarmă, așa cum
făcea adesea, se gândi Paragon. Probabil uitase că e și Althea acolo.
Paragon era mai mult decât obișnuit cu lunga înșiruire a persecuțiilor
și nedreptăților de care avusese parte. Și era încă și mai obișnuit să-l
audă învinuindu-se, cu vorbe mușcătoare, că e idiot și neisprăvit.
– Și cum ai izbutit să supraviețuiești? întrebă Althea, iritată.
– M-am dus acolo unde nu conta cum mă cheamă. Prima corabie
pe care m-am îmbarcat era chalcedeană. Puțin le păsa cine sunt, atâta
vreme cât munceam din greu, pe bani puțini. Au fost cea mai
ticăloasă adunătură de nemernici împuțiți cu care-am navigat
vreodată. N-aveau niciun pic de milă pentru un băietan, nu, nici în
ruptul capului. Am sărit din corabie în primul port în care ne-am
oprit. Am plecat de-acolo în aceeași zi, pe alt vas. N-a fost cu mult
mai bine, dar ceva mai bine. Pe urmă...
Vocea lui Brashen se stinse. Pentru o clipă, Paragon crezu că
adormise. O auzi pe Althea foindu-se, încercând să-și găsească un
loc comod pe puntea înclinată.
– ... când m-am întors în Bingtown, eram năier experimentat. O,
da, mă călisem. Dar m-am lovit de aceeași porcărie. Băiatul lui Trell
încoace, fiul lui Trell încolo... Credeam că izbutisem să scot ceva din
mine. Am încercat chiar și să mă duc la tata, să cârpesc ruptura. N-a
fost prea impresionat de ceea ce devenisem. Nu, domnule,
nicidecum. Ce cap pătrat!... Așa că am luat la rând corăbiile din port.
Pe toate. Nimeni n-avea nevoie de fiul lui Kelf Trell. Când am ajuns
la Vivacia, mi-am tras basmaua în josul frunții și am țintuit puntea cu
ochii. Am întrebat de muncă cinstită pentru un năier cinstit. Și tatăl
tău a spus c-o să mă pună la încercare. A spus că un om cinstit îi
poate fi de folos. În felul în care a spus-o am simțit ceva... Am fost
sigur că nu m-a recunoscut și că o să mă refuze dacă o să-i spun
numele meu. Dar am făcut-o oricum. M-am uitat la el și am spus:
„Sunt Brashen Trell. Cândva am fost fiul lui Kelf Trell.“ Iar el a zis:
„Asta n-o să-ți facă niciodată cartul cu un minut mai scurt sau mai
lung, năierule“. Și tu știi. Nu s-a întâmplat niciodată.
 – Chalcedenii nu angajează femei, spuse Althea, cu voce
monotonă.
Paragon se întrebă cât auzise cu adevărat din povestea lui Brashen.
– Nu ca năieri, încuviință Brashen. Cred că o femeie aflată la
bordul unei corăbii atrage șerpii. Știi, pentru că femeile sângerează.
O mulțime de corăbieri spun asta.
– E o prostie! exclamă ea, dezgustată.
– Da. O grămadă de corăbieri sunt proști. Uită-te la noi.
Brashen râse de propria lui glumă, dar Althea nu i se alătură.
– În Bingtown mai sunt femei năier. Cineva o să mă ia în echipajul
lui.
– Poate, dar nu ca să faci ceea ce te aștepți, ripostă Brashen, cu
asprime. Da, mai sunt femei năier, dar, dintre toate cele pe care le
vezi pe docuri, cele mai multe lucrează pe corăbiile familiei, alături
de tați sau frați care le protejează. Îmbarcă-te singură pe orice altă
corabie, și-ai face bine s-alegi de la-nceput un bărbat din echipaj cu
care vrei să te culci; dacă ai noroc, o să fie destul de posesiv ca să-i
țină pe ceilalți departe de tine. Dacă nu ai, o să scoată bani frumoși
pentru serviciile tale până când o s-ajungeți în următorul port. Iar cei
mai mulți secunzi și căpitani se vor face că nu văd ce se petrece, ca să
păstreze ordinea la bord. Asta dacă nu cumva vor dori și pentru ei
serviciile tale. Se întrerupse, apoi adăugă, ursuz: Și știi deja toate
astea. Nu puteai să crești printre corăbieri fără să le știi. Așa că de ce
nu le iei în considerare?
Althea se înfurie. Ar fi vrut să strige că nu crede una ca asta, sau
să-ntrebe de ce trebuie să fie bărbații atât de porci. Însă credea, și știa
că Brashen nu are un răspuns pentru întrebarea ei, așa cum nu avea
nici ea. Tăcerea se revărsă în bezna dintre ei și o părăsi până și furia.
– Atunci ce pot să fac? întrebă, nefericită.
 Paragon nu avu impresia că vorbește cu Brashen, dar acesta
răspunse oricum:
– Vezi cum poți să renaști ca băiat. De preferat ca unul pe care nu-l
cheamă Vestrit.
Pe urmă se instală mai bine în hamac și trase în piept aer care ieși
în chip de sforăit zumzăitor.
În cotlonul ei îngust, Althea oftă. Își rezemă capul de lemnul tare
al peretelui și rămase nemișcată și tăcută.

Corabia cu sclavi era o siluetă întunecată pe cerul nopții. Dacă

simțea cumva că e în pericol să fie urmărită, nu dădea niciun semn.
Avea un număr respectabil de pânze, dar ochii ageri ai lui Kennit nu
vedeau sus niciun soi de agitație care să sugereze că simțea nevoia
să-și atingă cea mai mare viteză. Noaptea era perfectă, peste mare
sufla un vânt blând, fără răbufniri, iar valurile păreau creaturi
dornice să poarte cu ele corabia.
– O să-i ajungem înainte de a se lumina de ziuă, îi spuse lui Sorcor,
cu voce scăzută.
– Da, murmură secundul.
Vocea lui trăda o surexcitare pe care posibila lor izbândă nu i-o
stârnea și căpitanului. Apoi îi vorbi timonierului, peste umăr:
– Ține-o cât mai aproape de mal. Du-o cum ai duce-o pe bunică-ta
în brațe. Dacă omul lor de cart se uită cumva încoace, nu vreau să
fim vizibili pe fundalul mării deschise.
Șuieră apoi către mus:
– Jos! Mai spune-le tuturor încă o dată. Neclintire și tăcere, nicio
mișcare fără să fi primit vreun ordin. Nicio lumină la vedere, nici
măcar o scânteie. Acum du-te, și mergi ca un fulg.
– Are doi șerpi la pupă, observă Kennit.
 – O urmăresc fiindcă sclavii morți sunt aruncați peste bord, îl
lămuri Sorcor, cu amărăciune. Și cei prea bolnavi ca să mai merite să-
i hrănească. Și ei zboară peste copastie.
– Și dacă șerpii preferă să se întoarcă spre noi și să ne atace în
timpul luptei? Atunci ce facem?
– Nu ne vor ataca, îl asigură Sorcor. Șerpii învață repede. Ne vor
lăsa să ne omorâm unii pe alții, știind că vor primi morții fără să li se
clintească lor niciun solz.
– Și pe urmă?
Sorcor rânji cu sălbăticie.
– Dacă învingem, se vor îmbuiba cu echipajul corabiei cu sclavi și
se vor simți prea greoi ca să șerpuiască prin apă pe urmele noastre.
Iar dacă pierdem... Ridică din umeri. Pentru noi n-o să mai conteze
prea mult.
Kennit se sprijini de balustradă, posomorât și tăcut. În ziua aceea,
ceva mai devreme, o zăriseră pe Inele de Aur, o minunată corabie vie
veche care înainta legănându-se, cu pescajul egal cu înălțimea sa de
deasupra apei. Aveau avantajul surprizei; Kennit își pusese echipajul
să-ntindă toate pânzele pe care le putea susține vergile, însă corabia
vie se săltase și se îndepărtase părând purtată de un vânt al ei,
personal. Sorcor îi stătuse tăcut alături în vreme ce Kennit mai întâi
își ținuse buzele strânse, nevenindu-i să-și creadă ochilor, apoi se
lăsase cuprins de o furie sălbatică din pricina întorsăturii pe care-o
luau lucrurile. Când Inele de Aur ocolise Insula Fără Vârf ca să prindă
un curent favorabil și dispăruse rapid din vedere, Sorcor cutezase să
spună:
– Lemnul mort n-are nicio șansă împotriva lemnului-vrăjitor. În
fața lui se despică înseși valurile mării.
– Fii blestemat! îi răspunsese Kennit, cu înverșunare.
– Pesemne că voi fi, domnule, ripostase secundul, netulburat.
 Probabil adulmeca deja aerul ca să ia urma unei corăbii cu sclavi.
Sau poate doar norocul lui infernal le scosese una în cale atât de
repede, una chalcedeană tipică pentru un asemenea negoț, cu coca
adâncă și pântecoasă, așa cum era mai bine ca să poată fi încărcată cu
carne omenească. Kennit nu-l văzuse niciodată pe Sorcor atât de
pasionat de o urmărire, pândindu-și prada cu atâta meticulozitate.
Până și vânturile păreau să fie de partea lui, așa că zorii erau încă
departe când porunci să fie scoase vâslele lungi. Balistele stăteau
deja pe poziție, armate și încărcate cu bile și lanțuri care să strice
greementul 10 prăzii, iar cârligele de abordaj cu patru gheare erau
gata să înhațe cucerirea lor schilodită. Acestea din urmă erau o nouă
idee a lui Sorcor, una pe care Kennit o privea cu neîncredere.
– Conduci tu atacul, căp’tane? îl întrebă Sorcor, chiar în timp ce
năierii de cart de pe cealaltă corabie dădeau pentru prima oară
alarma.
– Oh, cred c-o să-ți las ție onoarea asta, șovăi Kennit, cu răceală.
Pe urmă se sprijini alene de balustradă, lăsând și urmărirea și
lupta în întregime în mâinile lui Sorcor. Dacă lipsa de entuziasm a
căpitanului îl mâhni cumva, secundul ascunse asta foarte bine. Sări
pe greement, de unde își strigă ordinele către oamenii de pe punte.
Ceilalți îi împărtășeau cheful de luptă, pentru că se grăbiră să i se
supună cu entuziasm, așa că pânzele în plus părură să se scurgă
peste catarge și să înflorească în vântul nopții. Recunoștința lui
Kennit pentru vântul favorabil venea din egoism, fiindcă duhoarea
vasului cu sclavi nu era purtată către el.
Se simțea aproape indiferent când se apropiară de corabia
urmărită. Într-o încercare disperată de scăpare, celălalt echipaj
întindea tot mai multe pânze și catargele mișunau de oameni grăbiți
ca furnicile dintr-un mușuroi atacat. Sorcor își puse încântarea într-o
înjurătură și dădu ordin să tragă balistele. Kennit se gândi că se
pripise, însă două bile grele, de care atârna câte o bucată solidă de
lanț cu ghimpi și lame, zburară sus și drept la țintă, izbindu-se de
pânzele și de parâmele celeilalte corăbii, sfâșiindu-le și încurcându-
se în ele când căzură, grele, pe puntea de dedesubt. Se prăbușiră și
vreo șase oameni, urlând până când ajunseră pe punte sau în valuri.
Țipetele lor abia avură timp să se stingă înainte de a azvârli Sorcor
alte bile cu lanțuri. De data asta nu făcu cine știe ce pagube, dar
echipajul hărțuit de pe corabia cu sclavi era acum prea ocupat să se
uite după alte proiectile ca să se mai ocupe de vele așa cum se
cuvenea, iar pânzele și parâmele căzute se întindeau pe punte
îngreunând lucrul cu celelalte. Pe punțile vasului atacat domneau
dezordinea și zăpăceala când ordonă Sorcor să fie aruncate parâmele
cu cârlige de abordaj.
Kennit privea cu indiferență, ca și cum s-ar fi aflat departe, cum
era încolțită și imobilizată neajutorata lor victimă. Când peste apă se
așternu lumina zorilor, Sorcor și pirații lui ajunseră pe celălalt vas
sărind peste golul îngust dintre ele sau lăsându-se să alunece pe
câte-o parâmă, răcnind însetați de sânge. Kennit își săltă manșeta la
nas și respiră prin mânecă, ferindu-se de duhoarea corabiei cu sclavi.
Rămăsese la bordul Mariettei cu un echipaj redus la strictul necesar.
Oamenilor de lângă el le era evident ciudă fiindcă nu luau parte la
măcel, însă cineva trebuia să manevreze corabia lor și să fie gata fie
să respingă orice contraatac, fie să taie parâmele cârligelor dacă
mersul luptei li se întorcea împotrivă.
Kennit era spectatorul măcelăririi echipajului negustorului de
sclavi. Oamenii ăia nu se așteptau să fie atacați, de obicei încărcătura
lor nu era pe gustul piraților. Aidoma lui Kennit, toți căutau mărfuri
valoroase și rezistente în timp și, preferabil, ușor de transportat.
Sclavii înlănțuiți sub punte erau singura încărcătură a acelei corăbii.
Chiar dacă pirații ar fi vrut să facă o îndelungată călătorie până în
Chalced, ca să-i vândă, pentru asta era nevoie de ochi vigilenți și de
un stomac puternic. Soiul ăla de șeptel trebuia atât păzit, cât și
hrănit, adăpat și păstrat sănătos, chiar și numai prin metode
rudimentare. După părerea lui Kennit, corabia în sine valora ceva, cu
toate că duhnea îndeajuns de puternic ca să-i întoarcă mațele pe dos.
Echipajul avea armele de care se folosea ca să-și țină încărcătura
liniștită și foarte puține altele în plus. Nu părea să știe mare lucru
despre lupta cu un bărbat sănătos și voinic, reflectă Kennit;
presupunea că e ușor să te obișnuiești să bați oameni înlănțuiți și să-i
lovești cu picioarele, uitând cum să-i faci față oricărui alt soi de
potrivnic.
Mai devreme, încercase să-l convingă pe Sorcor că echipajul și
vasul ar fi valorat ceva dacă ar fi cerut răscumpărare. Secundul se
împotrivise cu înverșunare.
– Omorâm echipajul, eliberăm încărcătura și vindem corabia. Dar
nu unui alt negustor de sclavi, hotărâse, cu trufie.
Kennit îl lăsase să-și imagineze că-l privește ca pe un egal, fapt pe
care tocmai începea să-l regrete. Sorcor devenea mult prea pretențios
și părea să nu-și dea seama cât de odioasă găsea căpitanul său o
asemenea purtare. Kennit își îngustă ochii, gândindu-se că echipajul
părea din cale-afară de încântat de idealismul bombastic al
secundului. Se îndoia că toți ceilalți îi împărtășeau înaltul ideal de
desființare a sclaviei. Mai degrabă savurau ideea unui măcel scăpat
de sub orice control. Când văzu doi dintre năierii lui destoinici
azvârlind un om încă viu într-un bot de șarpe deschis în așteptare,
dădu încet din cap pentru sine însuși. Tânjeau după baia aia de
sânge bestială. Probabil că-i strunise prea tare, de dragul
răscumpărărilor primite pentru captivii ținuți în viață. Își întipări
ideea asta în minte, ca să mediteze asupra ei mai târziu. Putea să-
nvețe câte ceva de la oricine, chiar și de la Sorcor. Toții câinii trebuiau
sloboziți din lanț din când în când. Nu era cazul să lase echipajul să
creadă că numai Sorcor poate oferi astfel de delicii.
Se plictisi repede să se tot uite la măcelul final. Năierii de pe
corabia cu sclavi nu erau câtuși de puțin pe măsura piraților lui.
Apărarea vasului nu era o acțiune bine organizată, echipajul lupta
mai degrabă ca o gloată de oameni care se străduiesc să scape cu
viață. Dar nu izbuteau. Masa compactă de oameni care-i întâmpinase
pe pirați fusese repede împărțită în grupuri mici, răzlețe, înconjurate
de dușmani neînduplecați. Sfârșitul era previzibil; nici urmă de
nesiguranță, de încordare. Kennit nu-i mai dădu atenție. Între toți
oamenii aflați în fața morții exista o asemănare desăvârșită, care-l
plictisea mai mult decât îl dezgusta. Țipetele, sângele care țâșnea sau
se prelingea, ultimele zvârcoliri disperate, implorările zadarnice; mai
văzuse toate astea. Era mult mai instructiv să se uite la cei doi șerpi.
Se întrebă dacă nu cumva însoțeau corabia de multă vreme; poate
chiar o priveau ca pe un tovarăș de drum, un soi de creatură de pe
urma căreia se puteau hrăni fără efort. Se retrăseseră când își
începuse Marietta atacul, părând nemulțumiți de prea multa agitație.
Dar, când se făcuseră auzite zgomotele luptei și țipetele
muribunzilor, se grăbiseră să se întoarcă. Se roteau în jurul corăbiilor
încleștate una de cealaltă ca niște câini ce cerșesc în jurul mesei,
luptându-se pentru cel mai bun loc. Kennit nu mai avusese niciodată
ocazia să se uite la un șarpe de atât de aproape și atât de îndelung.
Cei doi păreau neînfricați. Cel mai mare era de un roșu aprins,
scânteietor, împestrițat cu portocaliu. Când își deschidea botul, își
înălța capul și gâtul deasupra apei și în jurul lor se înfoia un guler de
țepi, ca o coamă de leu. Erau un soi de prelungiri cărnoase,
tremurătoare, și îl duceau pe Kennit cu gândul la brațele usturătoare
ale unei anemone de mare sau la o meduză. Ar fi fost foarte surprins
dacă ar fi descoperit că vârfurile lor nu conțin un soi de otravă
paralizantă. Era clar că, atunci când trăgeau de aceeași pradă,
creatura mai mică, de culoare turcoaz, avea grijă să nu se atingă de
gulerul celeilalte.
Ceea ce pierdea al doilea șarpe datorită micimii sale era recâștigat
prin agresivitate. Cuteză să se apropie mult mai mult de vas și, când
își săltă capul până la înălțimea copastiei, își deschise și gura,
dezgolind șir după șir de dinți ascuțiți. În momentul acela șuieră,
împrăștiind un nor de stropi fini de scuipat veninos. Norul acoperi
doi oameni încleștați în luptă. Amândoi căzură imediat pe punte,
gâfâind și zvârcolindu-se într-o încercare zadarnică de a-și umple
plămânii cu aer. Încremeniră curând, în timp ce șarpele biciuia cu
ciudă apa de lângă corabie, umplând-o de spumă, furios că prada lui
rămăsese pe punte, în siguranță. Kennit bănuia că e un animal tânăr,
lipsit de experiență. Șarpele mai mare părea mult mai înțelept. Se
mulțumea să plutească pe lângă corabie, în așteptare, cu ochii după
oamenii care cărau trupuri către copastie. Pe urmă își deschidea
botul ca să prindă indiferent ce era azvârlit, un mort sau cineva încă
zvârcolindu-se. Putea să prindă un om între fălci, dar nu-l mesteca
niciodată. Dinții lui păreau făcuți ca să sfâșie. Acele îmbucături mici
n-aveau nevoie să fie rupte în două. În schimb, își lăsa capul pe spate
și își deschidea fălcile mult mai mult decât ar fi crezut Kennit că e cu
putință. Pe urmă trupul dispărea, cu tot cu cizme și cu restul, iar
Kennit îl putea urmări coborând în josul gâtlejului creaturii după
cum îi vedea gâtul unduitor dilatându-se. Era un spectacol care îți
îngheța sângele în vine, totodată fascinându-te.
Oamenii lui păreau cuprinși de aceeași admirație cutremurătoare,
pentru că, după încheierea luptei, când nu mai aveau de făcut altceva
decât să scape de leșuri și de captivi, adunară pe puntea de sus a
dunetei toată mâncarea șerpilor, pentru a-i hrăni cu schimbul. O
parte dintre prizonierii legați plângeau și urlau, dar țipetele lor erau
acoperite de zbieretele aprobatoare ale piraților ori de câte ori zbura
peste bord o aruncătură de carne omenească. Aruncarea fiecărei
victime și a fiecărui leș nu unuia dintre șerpi, ci între cei doi, ca să se
încaiere pentru pradă, deveni curând o distracție. Una la care
oamenii rămași pe Marietta nu puteau lua parte, și asta îi făcea să se
simtă nedreptățiți, pentru că, deși își vedeau de treabă pe corabie,
aruncau tot timpul priviri către tovarășii lor de pe vasul celălalt.
După ce șerpii se săturară, agresivitatea li se domoli și începură să se
înfrupte pe rând.
După ce ultimii captivi zburară peste bord, pe punte începură să
apară primii sclavi. Ieșeau din tambuchiuri, tușind și clipind des în
lumina dimineții. Își strângeau zdrențele în jurul trupurilor osoase ca
să se apere de vântul puternic de pe mare. Pe măsură ce se
deschideau tambuchiurile, mirosul fetid din aer se întețea, de parcă
duhoarea ar fi fost un duh al răului închis prea multă vreme sub
punte. Lui Kennit îi se urcă stomacul în gât când văzu ce scârboasă
priveliște ofereau sclavii. Bolile îl îngroziseră întotdeauna la culme și
se grăbi să trimită un om care să-i spună lui Sorcor că era timpul să
desprindă cele două corăbii. Își văzu mesagerul grăbindu-se să-i
execute ordinul, mai mult decât dornic s-arunce o privire de
aproape. Kennit plecă de pe puntea dunetei și coborî în cabina lui.
Acolo aprinse lumânări parfumate, ca să alunece duhoarea prelinsă
de afară.
Câteva minute mai târziu, Sorcor îi și bătea la ușă.
– Intră, îl invită el, cu voce răstită.
Secundul mătăhălos intră, cu mâinile roșii și ochii strălucind.
– O victorie deplină, îi spuse lui Kennit, cu răsuflarea tăiată. O
victorie deplină. Corabia e a noastră, căp’tane. Și peste trei sute
cincizeci de bărbați, femei și copii au fost eliberați de sub punțile ei
murdare.
 – Mai există vreo altă încărcătură care merită luată în seamă?
întrebă sec Kennit, când Sorcor se întrerupse ca să respire.
Secundul rânji.
– După cum s-ar părea, căpitanul avea ochiul format pentru haine
frumoase, domnule, dar era gras, iar gustul lui în privința culorilor
era destul de bizar.
– Atunci poate c-o să găsești hainele mortului pe placul tău.
Răceala din glasul lui Kennit îl făcu pe Sorcor să-și îndrepte spatele.
Dacă v-ați încheiat aventura, propun să lăsăm un mic echipaj la
bordul vasului și să ne debarcăm „prada“ undeva, pentru că, după o
muncă de o noapte, nu ne-am ales decât cu o cocă de lemn. Câți
oameni am pierdut și câți răniți avem?
– Doi morți, căp’tane, și trei răniți, cu câteva zgârieturi.
Sorcor părea jignit de întrebare. Era clar că fusese destul de prost
ca să se-aștepte să-i fie încântarea împărtășită de Kennit.
– Mă-ntreb câți o să mai pierdem din pricina bolilor. Numai
duhoarea e de-ajuns ca să se-aleagă cineva cu o dizenterie, ca să nu
mai vorbim despre alte boli molipsitoare care s-or fi prăsit în hârdăul
ăla.
– Dac-o să ni se întâmple, n-o să fie vina oamenilor pe care i-am
salvat, căp’tane, sublinie Sorcor, bățos.
– N-am spus așa ceva. O s-o pun pe seama propriei noastre prostii.
Așa. Avem corabia în schimbul necazurilor pe care ni le-am
pricinuit, și poate c-o să scoatem ceva bani vânzând-o, dar numai
după ce-o să scăpăm de încărcătura ei și o să fie bine spălată. Kennit
se uită la Sorcor și zâmbi cu prudență când dădu glas întrebării pe
care era nerăbdător s-o pună. Ce propui să facem cu amărâții pe care
i-am salvat? Unde îi debarcăm?
– Nu-i putem lăsa pur și simplu pe cel mai apropiat țărm,
domnule. Ar fi omucidere. Jumătate sunt bolnavi, ceilalți sunt slăbiți
și n-avem nici ce unelte, nici ce provizii să le lăsăm, în afară de
pesmeții de pe corabie.
– Omucidere, îl întrerupse Kennit, cu prietenie în glas. Aha, ăsta e
acum o noțiune cu totul străină pentru tine și pentru mine. Deși eu în
ultima vreme nu le-am aruncat oameni șerpilor de mare.
– Au primit ce-au meritat! spuse Sorcor care începea să pară
nervos. Și chiar mai puțin decât meritau, fiindcă s-au ales c-o moarte
rapidă!
Lovi cu unul din pumnii lui cărnoși în palma celeilalte mâini și
aproape că-și fulgeră căpitanul cu privirea.
Kennit oftă ușor.
– Ah, Sorcor, nu te contrazic în privința asta. Încerc doar să-ți
reamintesc că noi, tu și cu mine, suntem pirați. Ticăloși ucigași care
bântuie prin Canalul Interior în căutare de corăbii pe care să pună
stăpânire, pe care să le jefuiască, pentru care să ceară răscumpărare.
O facem ca să câștigăm bani. Nu suntem infirmiere pentru sclavi
bolnavi, dintre care probabil că jumătate își merită soarta, ca și
echipajul dat de tine ca hrană șerpilor. Nu suntem salvatorii eroici ai
celor împilați. Suntem pirați, Sorcor. Pirați!
– Așa ne-am înțeles, îi atrase Sorcor atenția, stăruitor. Pentru
fiecare corabie vie pe care o urmărim, atacăm o corabie cu sclavi. Ai
fost de acord.
– E adevărat. Am sperat că, după ce-o să te afli față în față cu
realitatea unei „izbânzi“, o să-i vezi inutilitatea. Uite, Sorcor. Să
zicem că tragem de echipajul și de proviziile noastre ca să ducem
vasul ăsta împuțit în Divvytown. Crezi că locuitorii ne vor primi cu
brațele deschise și se vor bucura când o să punem de țărm trei sute
cincizeci de nenorociți pe jumătate morți de foame, zdrențăroși și
bolnavi care să le împânzească orașul în chip de cerșetori, curve și
hoți? Crezi că sclavii ăștia pe care i-am salvat ne vor mulțumi că i-am
abandonat în voia unei sorți de sărăntoci?
– Ne sunt recunoscători acum, absolut toți, declară secundul, cu
încăpățânare. Și, căp’tane, știu că, pe când eram în locul lor, m-aș fi
simțit de-o mie de ori recunoscător dacă aș fi fost lăsat la țărm
oriunde, cu sau fără un colț de pâine și cu sau fără haine, atâta vreme
cât aș fi fost liber și aș fi putut să respir aer curat.
– Prea bine, prea bine! Kennit făcu un adevărat spectacol din
capitularea sa cu un oftat plin de resemnare. Să rămânem călare pe
măgar, suportându-i năravul până la capăt, dacă așa trebuie. Alege
un port, Sorcor, și-o să-i lăsăm acolo. Dar trebuie să-ți cer un lucru.
Pe drum, cei care sunt în stare s-o facă, să-nceapă să curețe corabia
aia. Și vreau să plecăm de-aici imediat ce e cu putință, cât mai sunt
șerpii sătui.
Își desprinse cu nepăsare privirea de Sorcor. N-avea de gând să-l
lase să se bălăcească în recunoștința slavilor eliberați.
– O să am nevoie de tine la bordul Mariettei, Sorcor. Pune-l pe Rafo
căpitan pe celălalt vas și dă-i niște oameni.
Sorcor își îndreptă spatele.
– Am înțeles, căp’tane, răspunse, cu încetineală.
Ieși din cabină târându-și picioarele, un cu totul alt om decât cel
care dăduse buzna înăuntru, încântat de victorie. Închise ușa încet în
urma lui. Iar Kennit rămase o vreme cu ochii la ușă. Punea la grea
încercare fidelitatea celuilalt; legătura dintre ei doi se bizuia în
primul rând pe fidelitatea lui Sorcor. Clătină din cap. Poate că vina îi
aparținea lui însuși. Luase un simplu năier fără nicio educație, dar
priceput la socoteli și la navigație, și-l înălțase la rangul de secund,
deprinzându-l cu ceea ce simți când te afli în fruntea altor oameni.
Nu poți să comanzi fără să gândești. Numai că Sorcor începea să
gândească prea mult. Kennit trebuia să hotărască, și asta cât de
curând, ce contează mai mult pentru el: valoarea lui Sorcor ca
secund, sau propriul său control deplin asupra corabiei și a
echipajului. Oftă din greu. Uneltele se toceau atât de repede când te
îndeletniceai cu ce se îndeletnicea el!
 13

SCHIMBĂRI

B
rashen se trezi cu impresia că are nisip în ochi și cu gâtul
înțepenit. Soarele dimineții pătrundea prin sticla groasă a
ferestrei boltite dintr-un capăt al încăperii. Lumina era
cețoasă, murdară și verzuie din pricina algelor care
acopereau partea din afară a geamului, dar totuși lumină. Îndeajuns
ca să-i dea de știre că e ziuă și că e vremea să se trezească.
Își legănă hamacul și coborî, rămânând în picioare. Vinovat. Se
făcea vinovat de ceva. Își cheltuise toți banii, deși jurase că, de data
asta, o să fie mai înțelept. Dar, dar asta era o vinovăție familiară.
Acum era vorba de altceva, de ceva care-și înfigea în el colți mai
ascuțiți. Oh. Althea. Fata fusese acolo la lăsarea nopții și-l implorase
să-i dea un sfat, sau el visase totul. Și îi dăduse cele mai amare
sfaturi, fără nicio vorbă care s-o lase să spere și fără să se ofere s-o
ajute.
Încercă să-și ia de pe umeri grija ei. La urma urmelor, cu ce îi era
dator? Cu nimic. Cu absolut nimic. Nici măcar nu fuseseră cu
adevărat prieteni. Prăpastia dintre ei era prea mare. El fusese secund
pe corabia tatălui ei, iar Althea, fata căpitanului. Prietenia nu-și avea
locul. Cât despre bătrân, ei, da, Ephron Vestrit îi întinsese o mână
când nimeni altcineva nu voise s-o facă, îi dăduse prilejul să
dovedească de ce e în stare. Dar bătrânul murise, și cu asta basta.
În plus, oricât de amar ar fi fost sfatul lui, fusese bun. Dacă ar fi
putut să dea timpul înapoi, Brashen nu s-ar fi certat niciodată cu
tatăl lui. Ar fi mers la învățătură la nesfârșit, s-ar fi purtat cuviincios
în societate, s-ar fi ferit de băutură și de cindin, s-ar fi însurat cu orice
fată ar fi fost aleasă pentru el. Și ar fi fost el moștenitorul averii
familiei Trell, nu fratele lui mai mic.
Asta îi aduse aminte că nu e moștenitorul banilor familiei sale și
că, în seara dinainte, a cheltuit tot ce câștigase, în afară de câțiva
bănuți și că ar trebui să-și facă mai multe griji pentru el decât pentru
Althea. Fata putea să se descurce singură. Nu trebuia decât să se
întoarcă acasă. De fapt, care era cel mai rău lucru care i s-ar fi putut
întâmpla ei? Aveau s-o mărite cu un bărbat potrivit pentru ea. Avea
să ducă o viață tihnită, cu servitori și mâncăruri gustoase, cu haine
croite anume pentru ea și cu nesfârșita înșiruire de baluri, ceaiuri și
recepții care păreau atât de importante în Bingtown, mai ales pentru
Negustori. Pufni ușor, pentru sine. Ar fi trebuit să spere că o astfel de
soartă crudă o să se abată și asupra lui. Își scărpină pieptul și apoi
barba. Își trecu amândouă mâinile prin păr, ca să și-l netezească,
îndepărtându-și-l de pe față. Ar fi făcut bine să se dichisească și să
plece în port.
– Bună dimineața, îl salută pe Paragon, ocolind prora corabiei.
Galionul părea să stea tot timpul într-o poziție chinuitoare, fixat de
partea din față a corabiei puternic înclinate. Brashen se întrebă dacă
nu cumva asta îi dă dureri de spate, dar nu avu curaj să pună
întrebarea cu glas tare. Paragon își ținea brațele groase și musculoase
încrucișate peste pieptul gol și stătea cu fața către apa scânteietoare
de la intrarea în port. Nici măcar nu se întoarse spre Brashen când îl
corectă:
 – A trecut de amiază.
– Ai dreptate, încuviință Brashen. E cu atât mai mult timpul să mă
duc la docuri. Știi, trebuie să-mi caut altceva de lucru.
– Nu cred că s-a dus acasă, răspunse Paragon. Cred că, dacă s-ar fi
dus acasă, ar fi luat-o în partea cealaltă, în susul stâncilor și prin
pădure. Însă, după ce mi-a spus „la revedere“, am auzit-o mergând
pe plajă, către oraș.
– Vorbești despre Althea? întrebă Brashen, silindu-se s-o facă pe un
ton lipsit de îngrijorare.
Paragon cel orb dădu din cap.
– S-a trezit în zori. Cuvintele îi sunară aproape ca un reproș.
Tocmai auzisem primele triluri ale păsărilor dimineții când s-a foit și
a ieșit aici. Și nici măcar n-a dormit mult azi-noapte.
– Ei, a avut o grămadă de lucruri la care să se gândească. Poate s-o
fi dus în oraș în dimineața asta, dar aș pune prinsoare că se-ntoarce
acasă înainte de sfârșitul săptămânii. La urma urmelor, unde
altundeva ar putea să se ducă?
– Numai aici, presupun, răspunse corabia. Așadar, azi te duci să-ți
cauți de lucru.
– Dacă vreau să mănânc, trebuie să muncesc, încuviință Brashen.
Prin urmare, cobor în port. Cred că, în loc să merg la negustori, o să-
mi încerc norocul la pescari sau la corăbiile abator. Am auzit că pe
una care vânează balene sau delfini poți înainta repede în grad. Și te
tocmesc cu ușurință. Sau cel puțin așa am auzit.
– Mai ales fiindcă le mor mulți oameni, sublinie Paragon,
necruțător. Asta am auzit eu, pe vremea când aveam de unde s-aud
bârfe de soiul ăsta. Că rămân pe mare prea mult și își încarcă prea
tare corăbiile și că tocmesc mai mulți oameni decât e nevoie, fiindcă
nu se așteaptă să supraviețuiască toți.
 – Și eu am auzit astfel de lucruri, recunoscu Brashen, în silă. Se lăsă
în jos, așezându-se mai întâi pe propriile pulpe și apoi pe nisip,
lângă corabia trasă pe plajă. Dar ce altceva am de ales? Ar fi trebuit
să-l ascult pe căpitanul Vestrit, în tot acest timp. Dacă aș fi făcut-o,
acum aș fi avut bani puși deoparte. Scoase un sunet care nu era râs.
Aș vrea să-mi fi spus cineva, cu ani în urmă, că ar trebui să-mi înghit
mândria prostească și să mă duc acasă.
Paragon își scormoni adâncurile memoriei.
– Dacă dorințele ar fi cai, cerșetorii ar merge călare, declară, apoi
zâmbi, aproape mulțumit de sine însuși. E ceva de care nu mi-am
mai amintit de multă vreme.
– Și e la fel de adevărat ca întotdeauna, spuse Brashen, îmbufnat.
Așa că aș face bine să mă duc în port și să-mi găsesc de lucru pe unul
dintre vasele alea împuțite, de căsăpit. Am mai auzit și că acolo faci
mai mult muncă de măcelar decât de năier.
– Și e o muncă murdară, încuviință Paragon. Pe corabia unui
negustor onest te murdărești pe mâini de catran sau te udă leoarcă
apa rece a mării, e adevărat. Însă pe-o corabie abator e sânge, sunt
resturi de carne, e ulei. Taie-te la deget și-ți poți pierde mâna din
pricina infecției. Dacă nu mori. Și pe corăbiile care transportă carnea
e la fel, îți petreci jumătate din timpul în care-ar trebui să dormi
punând carnea în butoaie cu sare. Pe vasele conduse de lăcomie,
năierii ajung să doarmă chiar lângă încărcătura lor împuțită.
– Ce mă mai încurajezi! exclamă Brashen, posomorât. Dar am de
ales? N-am.
Paragon izbucni într-un râs bizar.
– Cum poți să spui asta? Poți alege ceea ce nu pot eu, un lucru atât
de la îndemâna oamenilor încât uită că-l pot face oricând.
– Despre ce vorbești? întrebă Brashen, tulburat.
 Vocea corabiei căpătă o tentă nebunească, un ton încărcat de
nesăbuința unui băiat cu imaginație dezlănțuită.
– Poți să încetezi. Paragon rosti cuvintele cu atâta jind încât i se tăie
răsuflarea. Încetează pur și simplu.
– Ce să încetez?
– Încetează-ți existența. Ești o creatură atât de fragilă! Piele mai
subțire decât pânza, oase mai fine decât orice vergă. În interior ești
ud ca marea și sărat ca ea, și tot ce ai acolo așteaptă să se reverse
oricând ți se deschide pielea. E atât de ușor să încetezi să mai exiști.
Deschide-ți pielea și lasă-ți sângele sărat să curgă, lasă făpturile mării
să-ți desprindă carnea bucățică după bucățică, până ce nu mai ești
decât o mână de oase verzi murdare, ținute laolaltă de tendoane
ciugulite. Și nu mai știi, nu mai simți și nu mai gândești nimic. Te-ai
oprit. Ai încetat.
– Nu vreau să încetez, spuse Brashen, cu glas scăzut. Nu așa.
Niciun om nu-și dorește s-o sfârșească așa.
– Niciun om?!
Paragon râse din nou, cu sunet spart și tot mai înalt.
– O, spuse după aceea, am cunoscut câțiva care chiar au vrut să
înceteze. Și câțiva care chiar au încetat. Și pentru toți s-a terminat la
fel, indiferent dacă au vrut-o sau nu.

– Unul pare să aibă un mic defect.

– Sunt sigură că te înșeli, ripostă Althea, cu răceală. Se potrivesc
perfect unul cu altul, au o culoare profundă și sunt de cea mai bună
calitate. Montura e din aur. Se uită drept în ochii giuvaiergiului. Tata
nu mi-a dăruit niciodată ceva care să nu fie de cea mai bună calitate.
Bărbatul își mișcă palma și cei doi cercei mărunți i se rostogoliră la
întâmplare în ea. În urechile Altheei, păruseră delicați și sofisticați.
În mâna negustorului, păreau mici și simpli.
 – Șaptesprezece, îi oferi el.
– Am nevoie de douăzeci și trei.
Althea încercă să-și ascundă ușurarea. Înainte de a intra în
prăvălie, se hotărâse să nu vândă pentru mai puțin de cincisprezece.
Însă avea să stoarcă de la giuvaiergiu fiecare bănuț în plus cu
putință. Nu-i era ușor să se despartă de cercei și nu prea mai avea
din ce altceva să scoată bani.
Bărbatul clătină din cap.
– Nouăsprezece. Pot urca până la nouăsprezece, dar nu mai mult.
– M-aș putea mulțumi cu nouăsprezece..., începu ea, privind cu
atenție fața negustorului. Când îi văzu ochii strălucind, adăugă: dacă
adaugi două inele simple, de aur, pe care să le port în locul lor.
După o tocmeală de încă o jumătate de oră, ieși din prăvălie. Două
inele simple, de argint, înlocuiau cerceii primiți de la tatăl ei la a
treisprezecea aniversare. Încercă să nu și-i mai aducă aminte
considerându-i mai mult decât niște obiecte aflate în posesia ei, pe
care le vânduse. Încă mai păstra amintirea momentului în care îi
fuseseră dăruiți. În prezent, n-avea nevoie de bijuterii. Ar fi fost doar
două obiecte dătătoare de griji în plus.
Era straniu că nu prețuise o mulțime de lucruri, de parcă i-ar fi
picat din cer. I se păru destul de simplu să cumpere pânză groasă, de
bumbac. Dar apoi trebui să-și ia și ac, ață și o palmă de măsurat. Și
foarfecă, pentru tăierea materialului. Se hotărî să-și facă și o pungă
mică, din pânză groasă, în care să le țină pe toate. Dacă izbutea să-și
ducă planul la bun sfârșit, erau primele obiecte cumpărate pentru
noua ei viață.
Mergând prin piața forfotind de lume, o privi cu ochi noi. Nu mai
era vorba de ceea ce putea plăti cu bani și de ceea ce trebuia trecut în
contul familiei. Dintr-odată, o parte dintre mărfuri îi depășeau cu
mult mijloacele. Nu doar țesăturile bogate și bijuteriile, ci și un set de
piepteni frumoși. Își îngădui să se uite la ei câteva minute în plus în
oglinda ieftină de pe o tarabă, ținându-și-i lipiți de păr și
imaginându-și cum ar fi arătat purtându-i la Balul Verii. Mătasea
verde ar fi curs în falduri, tivită cu dantelă crem – pentru o clipă,
aproape că o văzu, aproape că păși înapoi, în viața care fusese a ei cu
doar câteva zile în urmă.
Apoi clipa trecu. Althea Vestrit și Balul Verii i se părură doar o
poveste pe care o născocise. Se întrebă cât timp va trece până când va
deschide familia cufărul ei de pe corabie și dacă vor ghici pentru cine
e fiecare dar. Și se răsfăță întrebându-se dacă mama și sora ei vor
vărsa o lacrimă sau două peste darurile primite de la o fiică și de la o
soră izgonită cu îngăduința lor. Zâmbi cu asprime și puse pieptenii la
loc, pe tava vânzătorului. Nu era timp pentru astfel de visuri
siropoase. N-avea importanță, își spuse, cu severitate, dacă nu
deschideau cufărul ăla niciodată. Nu conta decât să găsească ea o
cale de supraviețuire. Fiindcă, în ciuda sfatului prostesc primit de la
Brashen Trell, ea una n-avea de gând să se întoarcă acasă cu coada
între picioare, ca o fetișcană răsfățată și neajutorată. N-ar fi fost decât
o dovadă că tot ce spusese Kyle despre ea e adevărat.
Își îndreptă spatele și își continuă drumul prin piață cu o hotărâre
reînnoită. Își cumpără de-ale gurii, doar mâncare foarte simplă:
prune, o felie de brânză și câteva chifle, nu mai mult decât avea
nevoie pentru o singură zi. Două lumânări ieftine și un aprinzător cu
cremene îi completară cumpărăturile.
Nu mai avea mai nimic de făcut în oraș în ziua aia, dar nu se
îndura să plece. În schimb, mai hoinări o vreme prin piață,
salutându-i pe cei care o recunoșteau și primindu-le condoleanțele
pentru moartea tatălui ei. Nu se mai simțea rănită când rosteau
ceilalți numele lui; în schimb, devenise o parte a unei conversații de
care dorea să scape, ceva stânjenitor. Nu voia nici să se gândească la
el, nici să le vorbească unor oameni relativ străini de suferința
pricinuită de pierderea lui. Și nu-și dorea nimic mai puțin decât să se
trezească atrasă într-o discuție în care să fie pomenită ruptura dintre
ea și familia ei. Se întrebă câtă lume aflase. Kyle nu voia să
trâmbițeze ceea ce se petrecuse, dar servitorii aveau să povestească, o
făceau întotdeauna. Avea să se ducă vestea. Althea își dorea să plece
înainte de a se răspândi zvonul în tot orașul.
Oricum, nu prea mulți oameni din Bingtown o puteau recunoaște.
De fapt, prea puțini alții în afară de misiții și vânzătorii cu care
făcuse negoț tatăl ei. De-a lungul anilor, se retrăsese treptat din viața
socială a orașului, fără să-și dea seama. Orice altă femeie de vârsta ei
luase parte, în ultimele șase luni, la cel puțin șase reuniuni – baluri,
festivaluri sau alt soi de festivități. Ea nu mai ajunsese la niciuna de,
oh, de la Balul Recoltei. Călătoriile pe mare nu i-o îngăduiseră.
Balurile și dineurile i se păruseră lipsite de importanță atunci, ceva la
care putea reîncepe să meargă oricând ar fi dorit. Acum se terminase.
Se terminase definitiv cu rochiile cusute anume pentru ea, cu
pantofii asortați, cu vopsirea buzelor și cu aromarea răsuflării. Le
înghițise marea, o dată cu trupul tatălui ei. Se răsuci pe călcâie și se
îndepărtă grăbită, mergând în susul unei străzi, apoi în josul alteia.
Clipea din ochi cu furie, refuzând să-și lase lacrimile să curgă. Când
izbuti să se controleze, își încetini pașii și se uită în jur.
Avea în fața ochilor vitrina prăvăliei lui Amber.
Ca și mai înainte, pe șira spinării îi alunecă în goană un fior
straniu, rău prevestitor. Nu putea spune de ce se simte amenințată de
o femeie care făurește bijuterii, dar se simțea. De o femeie care nici
măcar nu se număra printre Negustori și care nici măcar nu făcea
bijuterii adevărate. Cioplea lemnul, atât și nimic mai mult, pentru
numele lui Sa! Lemn vândut în chip de giuvaieruri. În clipa aia,
Althea hotărî că trebuie să vadă marfa lui Amber cu ochii ei. Cu
aceeași hotărâre de care-ar fi avut nevoie ca să strângă în mână o
urzică, deschise ușa și intră în prăvălie.
Înăuntru era răcoare și aproape întuneric după ce lăsai în urmă
lumina strălucitoare revărsată asupra străzii în zi de vară. Odată ce i
se obișnuiră ochii, Althea văzu că locul era o simplitate lustruită.
Podeaua din scânduri netede, de lemn. Și rafturi tot numai din lemn.
Pe ele, Amber își aranjase marfa pe pătrate din țesături de culoare
intensă. O parte dintre colierele mai complicate stăteau fixate de
peretele din spatele tejghelei. Mai erau și boluri de lut, pline cu
mărgele neînșirate, de toate culorile pe care le poate avea lemnul.
Dar nu vindea numai bijuterii. Avea și boluri simple, și farfurii,
dăltuite cu eleganță și acordând atenție fibrei lemnului; pocale de
lemn care i-ar fi făcut cinste mesei unui rege; piepteni de păr din
lemn aromat. Nimic nu era făcut din bucăți montate laolaltă. De
fiecare dată, forma fusese descoperită în lemn și chemată să se arate
în întregime, dăruită cu strălucire în urma dăltuirii și a lustruirii. Un
scaun fusese făcut dintr-un trunchi imens; nu semăna cu niciun altul
văzut de Althea până atunci, căci îi lipseau picioarele, dar avea o
adâncitură netezită, în care un om zvelt se putea ghemui. Instalată în
el, cu genunchii strânși alături de trup și cu picioarele în sandale
ivindu-i-se de sub tivul robei, stătea Amber.
Althea tresări, fiindcă, preț de o clipă, se uitase drept la ea fără s-o
vadă. Se întâmplase din pricina pielii și a ochilor, decise fata. Femeia,
cu tot cu hainele ei, avea din creștet până în tălpi o singură culoare,
culoarea lemnului cu nuanțe de miere al scaunului. Se uită la Althea
înălțând întrebător dintr-o sprânceană.
– Ai vrut să mă vezi? întrebă, încet.
– Nu! exclamă Althea, cu sinceritate și fără să vrea.
Pe urmă se strădui să-și revină și adăugă, cu trufie:
 – Am fost pur și simplu curioasă să văd cum arată aceste bijuterii
din lemn despre care am auzit atât de multe.
Amber dădu din cap.
– Da, desigur, fiindcă ești o fină cunoscătoare a lemnului de bună
calitate.
Rostise cuvintele aproape fără nicio inflexiune. Ca amenințare? Ca
sarcasm? Ca simplă observație? Althea nu izbutise să-și dea seama.
Și, brusc, se revoltă fiindcă acea cioplitoare în lemn, acea femeie din
breasla artizanilor îndrăznea să-i vorbească ei astfel. Pe Sa, ea era
fiica un Negustor din Bingtown, ea însăși Negustoreasă din
Bingtown prin naștere, iar femeia aia, parvenita aia, nu era decât o
nou-venită în oraș, una care cutezase să ceară pentru prăvălia ei un
loc pe strada Ploilor Sălbatice. Toată ciuda și toată mânia adunate în
sufletul Altheei în ultima săptămână își găsiră brusc o țintă.
– Vorbești probabil despre corabia mea vie, ripostă ea.
Sfidarea era în ton, tonul vocii spunea că femeia străină n-are
dreptul să vorbească despre corabia ei, în niciun fel.
– În Bingtown s-a dat o lege care îngăduie sclavia?
Pe fața cu trăsături fine nu se putea citi nimic nici de data asta.
Amber pusese întrebarea ca pe o urmare firească a răspunsului
Altheei.
– Bineînțeles că nu! Chalcedenii n-au decât să-și păstreze
obiceiurile. Bingtown n-o să le considere niciodată întemeiate.
– Ah. Dar, atunci...
Urmă cea mai scurtă pauză cu putință.
– ... n-ai vorbit despre corabia vie spunând că e a ta? Poți poseda o
altă ființă vie, inteligentă?
– Am spus că Vivacia e a mea așa cum spun că sora mea e a mea.
Face parte din familie.
 Althea azvârli pur și simplu cuvintele. N-ar fi putut spune de ce se
înfuriase brusc atât de tare.
– Face parte din familie. Înțeleg.
Amber se săltă din scaun cu o mișcare lină. Era mai înaltă decât se
așteptase Althea. Fără să fie o femeie atrăgătoare, și cu atât mai puțin
frumoasă, avea ceva impresionant. Îmbrăcămintea era modestă,
ținuta trupului plină de grație. Faldurile superbe ale materialului
robei păreau ecoul buclelor superbe ale părului. Înfățișarea și
sculpturile ei din lemn aveau în comun simplitatea și eleganța.
Întâlni ochii Altheei și privirea ei continuă să-i țintuiască.
– Pretinzi că ești soră cu lemnul, spuse Amber și un zâmbet se
contură în colțurile buzelor ei, dându-i pe neașteptate gurii ei
mobilitate și generozitate. Poate că avem în comun mai multe decât
am îndrăznit să sper.
Până și acel foarte mic semn de prietenie înteți prudența Altheei.
– Ai sperat? o întrebă, cu răceală. De ce-ai fi sperat că avem ceva în
comun?
Zâmbetul celeilalte se mai lăți puțin.
– Pentru că așa ar fi mai ușor pentru noi amândouă.
Althea nu se lăsă momită să mai pună o întrebare.
Peste un timp, Amber oftă ușor.
– Încăpățânată fată! Însă descopăr că te admir chiar și pentru asta.
– M-ai urmărit ieri... în ziua când te-am văzut pe doc, lângă
Vivacia?
Cuvintele Altheei sunau aproape ca o învinuire, dar Amber nu
păru să se supere.
– Mi-ar fi fost foarte greu să te urmăresc, sublinie ea, fiindcă am
ajuns pe doc înaintea ta. Mărturisesc că, în clipa când te-am zărit, mi-
a trecut prin minte că poate tu m-ai urmărit pe mine...
 – Dar felul în care mă priveai..., se trezi Althea obiectând. Nu
vreau să spun că minți. Dar păreai să mă cauți. Să mă urmărești cu
privirea.
Amber dădu încet din cap, mai mult pentru ea decât pentru
Althea.
– Așa mi s-a părut și mie. Și totuși nu venisem nicidecum acolo în
căutarea ta. Se jucă puțin cu cerceii, făcându-și mai întâi dragonul și
apoi șarpele să se legene. M-am dus în port în căutarea unui sclav, a
unui băiat cu nouă degete, dacă poți să mă crezi. Pe fața lui Amber
apăru un zâmbet straniu. Tu ai fost ceea ce m-a găsit, în schimb, pe
mine. Există coincidențe și există soartă. Sunt mai mult decât dornică
să vin cu argumente în favoarea coincidenței. Dar, de puținele ori
când am vrut să mă lupt cu soarta, am pierdut. Am pierdut mult.
Clătină din cap, făcându-și toți cei patru cercei desperecheați să se
legene. Ochii ei păreau să privească în interior, invocând vremuri
trecute. Pe urmă, când își înălță fruntea și întâlni privirea curioasă a
Altheei, zâmbetul îi îndulci din nou chipul.
– Dar nu li se întâmplă tuturor așa. Unora le e menit să se pună de-
a curmezișul sorții. Și să învingă.
Althea nu izbuti să se gândească la un răspuns potrivit, așa că
păstră tăcerea. Peste câteva clipe, femeia se îndreptă spre un raft, de
unde luă un coș. Sau cel puțin la prima vedere părea să fie un coș.
Când se apropie, Althea văzu că era făcut dintr-o singură bucată de
lemn, dăltuită îndelung ca să dea impresia unei împletituri din fâșii.
Amber îl clătină, și obiectele din interior se ciocniră unele de altele
zornăind ademenitor.
– Alege una, o invită pe Althea, întinzându-i coșul. Mi-ar plăcea
să-ți fac un dar.
Înăuntru erau mărgele. După ce le aruncă o singură privire,
impulsul fetei de a-i respinge cu superioritate generozitatea se stinse.
Multitudinea de culori și de forme atrăgea ochii și te îmbia să le
atingi. Iar odată atinse, îți desfătau degetele. Câtă diversitate de
culoare, de granulație, de fibre! Toate mărgelele erau mari, de
grosimea degetului mare al Altheei. Și fiecare părea să fie unică.
Unele aveau doar modele abstracte, altele înfățișau animale sau flori.
Frunze, păsări, o franzelă, pești, broaște-țestoase... Althea descoperi
că primise coșul și îi răscolea conținutul în vreme ce Amber o
urmărea cu ochi de o lăcomie stranie. Un păianjen, un vierme
răsucit, o corabie, un lup, un fruct de pădure, un ochi, un bebeluș
dolofan. Fiecare mărgea din coș te făcea să ți-o dorești și Althea
înțelese brusc care era farmecul mărfurilor lui Amber. Erau
nestemate din lemn și forță creatoare. Un alt artizan ar fi putut dăltui
cu aceeași pricepere și s-ar fi putut cumpăra lemn la fel de bun, dar
Althea nu mai văzuse niciodată atâta măiestrie dăruită unui
asemenea lemn cu atâta precizie. Mărgeaua care înfățișa un delfin în
plin salt nu putea fi decât delfin; în acea bucățică de lemn nu se
ascundea niciun fruct de pădure, nicio pisică, niciun măr. Numai
delfinul fusese acolo, și numai Amber putuse să-l descopere și să-l
scoată din ascunzătoare.
Althea nu se simțea în stare să aleagă, dar continua să privească
mărgelele. O căuta pe cea mai apropiată de perfecțiune.
– De ce vrei să-mi faci un dar? întrebă, pe neașteptate.
Aruncând o scurtă privire, observă cât de mândră era Amber de
lucrul mâinilor sale. Savura fascinația cu care îi erau admirate
mărgelele. Obrajii ei palizi păreau să împrăștie căldură, iar ochii aurii
îi străluceau ca ai unei pisici în fața focului.
Când vorbi, căldura i se simți și în cuvinte.
– Mi-ar plăcea să-mi fii prietenă.
– De ce?
 – Fiindcă observ că treci prin viață punându-te de-a curmezișul ei.
Vezi curgerea faptelor și ești în stare să-ți dai seama cum ai putea s-o
urmezi cu cea mai mare ușurință. Dar îndrăznești să i te opui. Și de
ce? Pentru că, pur și simplu, o privești și îți spui: „Soarta asta nu mi
se potrivește. N-o s-o las să se abată asupra mea.“
Amber clătină din cap, dar un mic zâmbet făcu din gestul ei o
aprobare.
– Am admirat întotdeauna oamenii care pot face așa ceva, continuă
femeia. Sunt atât de puțini! Firește că mulți tună și fulgeră îndelung,
revoltați de veșmântul țesut pentru ei de soartă, dar în același timp îl
îmbracă și aproape toți îl poartă până la sfârșitul zilelor lor. Însă tu...
tu mai degrabă ai merge goală prin furtună.
Un alt zâmbet, stins la fel de repede cum înflorise.
– N-aș putea suporta să te văd astfel, mai spuse Amber. Așa că îți
ofer o mărgea pe care s-o porți.
– Vorbești ca o ghicitoare a norocului, se plânse Althea, apoi
degetul ei atinse ceva de pe fundul coșului.
Știu că era mărgeaua ei înainte de a o prinde între degetul mare și
arătător și de a o scoate deasupra celorlalte. Dar, când o ridică, nu se
simți în stare să spună de ce o alesese. Era un ou. Un simplu ou de
lemn, găurit pentru a fi purtat la gât sau pe încheietura mâinii. Era
de un cafeniu cald, dintr-un lemn pe care nu-l recunoștea, cu fibre
care îl înconjurau în loc să meargă de la un capăt la altul. Era simplu
în comparație cu toate celelalte comori din coș, dar i se potrivi
perfect în golul palmei când își închise degetele în jurul lui. Era
plăcut să-l țină astfel, așa cum e plăcut să mângâi un pui de pisică.
– O pot lua pe asta? întrebă, încet, apoi își ținu răsuflarea.
– Oul, făcu Amber, zâmbetul apăru și rămase. Oul șarpelui. Da, îl
poți lua. Poți într-adevăr.
 – Sigur nu vrei nimic în schimbul lui? întrebă Althea, fără
ocolișuri.
Știa că întrebarea e stânjenitoare, dar Amber avea ceva care îi
dădea de înțeles că e mai bine să fie nepoliticoasă decât să facă o
boacănă pornind de la o presupunere greșită.
– În schimb, răspunse Amber fără să stea pe gânduri, îți cer doar să
mă lași să te ajut.
– La ce să mă ajuți?
Amber zâmbi.
– Să înfrunți soarta.

Wintrow scoase din găleată, în amândoi pumnii, apă călduță cu

care își împroșcă fața, ca să și-o frece apoi. Cu un oftat, își lăsă
mâinile din nou în jos, în găleată, și îi îngădui apei să i le aline preț
de câteva clipe. Tatăl său îl asigurase că bășicile sparte sunt începutul
bătăturilor.
– Într-o săptămână o să facem din mâinile astea de preot niște
mâini puternice. O să vezi, îi făgăduise, vesel, ultima oară când
păruse să observe existența fiului său.
Wintrow nu izbutise să găsească un răspuns.
Nu-și aducea aminte să se mai fi simțit vreodată atât de ostenit. Tot
ce învățase îi spunea că-i sunt întrerupte cele mai profunde ritmuri
ale trupului. În loc să se trezească în zori și să-și caute patul când se
închidea întunericul deasupra pământului, tatăl său, primul și al
doilea secund îi sileau să se deprindă cu un alt regim, guvernat de
carturi și clopote. Cruzimea lor nu era necesară. Corabia stătea încă
bine legată de doc, dar insistau totuși. Ceea ce țineau morțiș să-l
învețe nu era chiar atât de greu, nu-și dorea decât să-i lase trupul și
mintea să se odihnească pe deplin între lecții. În schimb, îl trezeau la
ore pentru el întru totul lipsite de sens, îl puneau să se cațere și să
coboare de pe catarge, să facă noduri și să coasă pânză de vele, să
spele puntea și s-o frece cu peria. Și o făceau întotdeauna, absolut
întotdeauna, cu un zâmbet în colțul buzelor și cu o tentă de batjocură
înăuntrul fiecărui ordin. Era convins că s-ar fi putut descurca mai
bine cu tot ce-i puneau în cârcă dacă n-ar fi existat nelipsitul zâmbet
batjocoritor. Își scoase mâinile din găleată, apoi și le șterse cu
delicatețe cu o cârpă.
Își roti privirea prin magazia de parâme care îi devenise casă. De-a
curmezișul unui colț era atârnat un hamac împletit din sfoară aspră.
Hainele îi erau agățate de cârlige pe care le împărțeau cu colaci de
frânghie. Fiecare bucățică de funie era acum strânsă cu precizie și
pusă la păstrare în stive îngrijit construite. Bășicile sparte de pe
mâinile lui erau dovada repetatelor lecții primite.
Își luă din cui cea mai curată cămașă și o îmbrăcă. Se gândi să-și
schimbe și pantalonii, dar decise că nu merita să facă efortul. Și-i
spălase pe ceilalți cu grijă, în noaptea dinainte, dar în micul spațiu
închis al magaziei se uscau greu, așa că erau încă jilavi și începuseră
să capete miros de mucegai. Se lăsă să cadă în genunchi și se sprijini
pe pulpe; nu avea pe ce să se așeze ca să stea comod. Își lăsă capul
chinuit de durere în mâini și așteptă acea bătaie în ușă care avea să-l
cheme la masa căpitanului. Deoarece cu o zi înainte încercase să
plece pur și simplu de pe corabie, Torg începuse să-l încuie în
magazie când i se îngăduia să doarmă.
Oricât ar fi fost de greu de crezut, adormi ghemuit astfel și se trezi
cu o tresărire când ușa se deschise brusc.
– Căp’tanul vrea să te vadă, spuse Torg, în loc de salut.
În timp ce se îndepărta, bărbatul cu mutră de maimuță adăugă:
– Deși eu unul nu pricep de ce și-ar dori cineva așa ceva.
Wintrow nu-i luă în seamă zeflemeaua și, cu un țipăt de durere al
încheieturilor, se ridică și îl urmă. Din mers, încercă să-și destindă
umerii. Era bine să poată sta din nou în picioare, drept. Torg îi
aruncă o privire peste umăr.
– Grăbește-te! N-are nimeni timp să stea după tine cât trândăvești.
La asta îi răspunse mai degrabă trupul decât mintea, străduindu-
se să-și pună vioiciune în pași. Deși îl amenințase de mai multe ori
cu o frânghie plină de noduri, Torg n-o întrebuințase niciodată. Iar
faptul că nu-l amenința decât atunci când nici tatăl lui, nici secundul
nu erau la bord îl făcea pe băiat să creadă că i-ar fi plăcut să-l
lovească, dar nu îndrăznea. Dar, pentru simplul fapt că-l simțea în
stare de așa ceva, i se făcea pielea ca de găină de câte ori era Torg în
apropiere.
Al doilea secund îl însoți până la ușa căpitanului, ca și cum n-ar fi
avut încredere că, de unul singur, s-ar fi dus acolo. Și Wintrow se
gândi că într-adevăr nu putea avea încredere. Deși tatăl lui îi
reamintise de nenumărate ori că în învățăturile lui Sa sunt cuprinse
și supunerea față de părinți și cinstirea lor, el hotărâse să profite de
orice prilej ca să coboare de pe corabie și să se întoarcă totuși la
mănăstire. Uneori se gândea că hotărârea aia era singurul lucru care
îi mai rămăsese, singurul de care se mai putea agăța. Sub privirile lui
Torg, bătu tare în ușă și o deschise imediat ce-și auzi tatăl spunând,
scurt:
– Intră.
Kyle era deja așezat la o masă mică. O acoperea o față de masă albă
și vesela aurie îi oferea un plus de eleganță. Era pregătită pentru
două persoane și, preț de o clipă stânjenitoare, Wintrow se întrebă
dacă nu cumva întrerupea o întâlnire între patru ochi.
– Intră, repetă tatăl lui, cu o umbră de iritare în glas. Și închide ușa,
adăugă, pe un ton ceva mai blând.
Wintrow se supuse, dar rămase lângă prag, întrebându-se ce i se
cerea să facă în continuare. Fusese chemat să-i servească la masă pe
tatăl său și pe un oaspete al acestuia? Kyle era îmbrăcat elegant,
aproape protocolar. Purta pantaloni până la genunchi, strâmți și
albaștri, și o vestă de aceeași culoare peste o cămașă de un crem
palid. Uleiat și împletit, părul îi lucea în lumina lămpii ca aurul
vechi.
– Wintrow, fiule, vino să mi te alături, așază-te. Să uităm pentru o
vreme că eu sunt căpitanul, să ne bucurăm de o masă bună și să
stăm de vorbă fără ocolișuri.
Tatăl său îi arătă scaunul și farfuria din partea opusă celei unde
era așezat și îi zâmbi cu căldură. Asta nu izbuti decât să sporească
prudența lui Wintrow când se apropie de masă și se așeză cu băgare
de seamă. Simțea miros de miel fript, de piure de napi cu unt și sos
de mere și de mazăre cu mentă. Era uimitor cât de sensibil îți
devenea nasul după ce nu mâncai câteva zile decât rația ta de pâine
uscată și tocană grasă. Cu toate astea, își păstră stăpânirea de sine,
impunându-și să-și întindă șervetul în poală și să aștepte semnalul
tatălui său înainte de a începe să mănânce. Spuse „te rog“ când i se
oferi vin și „mulțumesc“ după primirea fiecărui fel de mâncare. Își
simți tatăl privindu-l, dar nu făcu niciun efort ca să-i întâlnească
ochii în timp ce-și umplea și își golea farfuria.
Dacă tatăl lui avusese intenția să-l cumpere cu cina aia civilizată și
cu momentul de tihnă, sau să-i facă astfel o ofertă de pace, își greșise
socotelile. Pentru că, în timp ce mâncarea îi umplea burta și decorul
îi reda simțul normalității, Wintrow simțea crescând în el senzația
rece de ultraj. Neștiind ce să-i spună bărbatului care zâmbea cu
afecțiune când fiul său înfuleca aidoma unui câine hămesit, Wintrow
își sili limba să nu articuleze niciun cuvânt. Încercă să-și aducă
aminte tot ce fusese învățat despre situațiile adverse, cum trebuia să-
și amâne aprecierile și acțiunile până când înțelegea care sunt
motivele potrivnicului său. Așa că mâncă și bău în tăcere, privindu-
și tatăl pe furiș, pe sub gene. Oricât ar fi părut de ciudat, Kyle se
ridică și puse el însuși farfuriile goale pe un bufet și îi oferi lui
Wintrow un platou cu cremă de lapte și fructe.
– Mulțumesc, se strădui Wintrow să spună, cu voce scăzută, când
i-l așeză în față.
În felul în care se reinstală tatăl său pe scaun era ceva care îi dădu
de înțeles că scopul întâlnirii lor va fi anunțat cât de curând.
– Ai căpătat o poftă de mâncare sănătoasă, observă Kyle, vesel.
Munca grea și aerul de mare pot face asta pentru un bărbat.
– Așa s-ar părea, răspunse Wintrow, cu voce egală.
Tatăl său râse cu acreală.
– Aha! Încă ne mai simțim ofensat, nu? Ei, haide, fiule, știu că ți se
pare greu și probabil că încă te mai macină furia împotriva mea. Dar
vei ajunge să-ți dai seama că asta ți-a fost menit. Munca grea, cinstită,
în tovărășia unor bărbați adevărați și frumusețea unei corăbii cu
toate pânzele sus... dar presupun că încă n-ai cum să-ți dai seama în
întreaga măsură. Vreau să știi că nu fac asta fiindcă-mi place să fiu
aspru sau crud. Va veni o vreme când îmi vei mulțumi. Ți-o
făgăduiesc. Când o să terminăm cu tine, o să cunoști corabia asta așa
cum trebuie s-o cunoască un căpitan adevărat, pentru că vei fi lucrat
în toate cotloanele ei și nu va mai exista nicio însărcinare de la
bordul ei pe care să n-o fi dus tu însuți la bun sfârșit. Tatăl lui se
întrerupse și zâmbi cu amărăciune. Spre deosebire de Althea, care
doar pretinde că are astfel de cunoștințe, tu vei face totul, și nu doar
când va fi o plăcere pentru tine, ci așa cum se cuvine s-o facă un
năier, muncind în fiecare minut al cartului său și îndeplinindu-și
însărcinările fiindcă trebuie îndeplinite, nu fiindcă i s-a ordonat s-o
facă.
Kyle se întrerupse, așteptând un răspuns. Wintrow nu scoase
niciun cuvânt.
 După o tăcere apăsătoare, tatăl său își drese glasul:
– Ceea ce îți cer e greu, știu. Așa c-o să-ți spun clar ce vei găsi la
capătul acestui drum abrupt. Mă aștept să-l pot face pe Gantry
Amsforge căpitanul acestei corăbii peste doi ani. Mă aștept și ca, tot
peste doi ani, tu să poți deveni secund. O să fii foarte tânăr pentru
așa ceva; să nu te amăgești în privința asta. Și nici n-o să ți se ofere
nimic pe tavă. Va trebui să ne dovedești, atât lui Amsforge cât și mie,
că ești pregătit să faci față. Și, chiar și după ce te vom accepta noi, va
trebui să te impui în fața echipajului, zi de zi și ceas de ceas. Totuși, e
un prilej oferit unui număr foarte mic de oameni. Asta e.
Își duse mâna în buzunarul vestei zâmbind alene. Scoase o cutiuță.
O deschise chiar el și o întoarse ca să-i ofere conținutul lui Wintrow.
Era un cercel mic, de aur, având înfățișarea galionului Vivacia.
Văzuse astfel de cercei la ceilalți năieri. Cei mai mulți membri ai
echipajului purtau un simbol al loialității lor față de corabie. Un
cercel, o eșarfă, o insignă, un tatuaj pentru cei siguri că vor lucra pe o
singură corabie, fără întrerupere. Toate spuneau că omul îi e loial
corabiei, mai presus de orice. O astfel de declarație nu i se potrivea
unui preot al lui Sa. Tatăl lui îi cunoștea deja răspunsul, cu siguranță.
Însă Kyle îi zâmbi cu căldură, oferindu-i cercelul:
– E pentru tine, fiule. Ar trebui să-l porți cu mândrie.
Adevărul. Adevărul gol-goluț, se sfătui Wintrow, și vorbi fără
mânie și fără amărăciune. Curtenitor. Cu blândețe.
– Nu-mi doresc acest prilej. Mulțumesc. Probabil știi că n-o să-mi
stric niciodată trupul găurindu-mi o ureche ca să port cercelul ăsta.
Prefer să fiu un preot al lui Sa. Cred că e adevărata mea chemare.
Știu că ești convins că-mi oferi...
– Taci! făcu Kyle, iar sub furia din glasul său se simțea o suferință
profundă. Pur și simplu taci.
 În timp ce băiatul își încleșta fălcile și se silea să nu se uite decât la
tăblia mesei, Kyle continuă să vorbească de unul singur.
– Prefer s-aud de la tine orice în afară de sporovăiala asta mieroasă
despre dorința ta de a fi preot al lui Sa. Spune-mi că mă urăști,
spune-mi că nu poți suferi munca asta, și-o să știu că te pot face să te
răzgândești. Dar când te-ascunzi în spatele acestei aiureli, cu
preoția... Ți-e frică? Frică de găurirea urechii, frică de o viață despre
care nu știi nimic?
Întrebarea tatălui său era aproape disperată. Încerca să descopere
cum să-și convingă fiul să treacă de partea lui.
– Nu mi-e frică. Pur și simplu nu vreau. De ce nu-i oferi cercelul
cuiva care tânjește cu adevărat după el? De ce nu-i faci Altheei oferta
asta? întrebă încet Wintrow.
Și blândețea cuvintelor lui întrerupse cuvântarea violentă a tatălui
său.
Ochii lui Kyle sticliră ca o piatră albastră. Își îndreptă un deget
spre Wintrow, de parcă ar fi fost o armă.
– E simplu. E femeie! Iar tu, fir-ai să fii, o să devii bărbat! Ani de-a
rândul, mi-a stat în gât când l-am văzut pe Ephron Vestrit târându-și
fiica peste tot după el, de parcă i-ar fi fost fiu. Iar când te-ai întors tu
și ai stat în fața ei în roba aia cafenie, cu vocea ta molatică și cu
trupul și mai molatic, cu purtarea ta blândă și cu timiditatea ta de
iepure, n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva nu sunt cu nimic
mai bun decât Ephron Vestrit. Fiindcă îl am în fața ochilor pe fiul
meu, purtându-se ca o femeie într-o mai mare măsură decât a făcut-o
Althea vreodată. Și atunci mi s-a conturat o idee: pentru familia
noastră e timpul să...
– Vorbești ca un chalcedean, observă Wintrow. Mi s-a povestit că,
acolo, să fii femeie nu e cu mult mai bine decât să fii sclav. Dacă poți
să crezi că un alt om poate fi proprietatea ta, nu mai ai decât un pas
până la a spune că și soția și fiica ta sunt tot posesiuni și la a le
surghiuni în acel mod de viață care îți convine cel mai mult. Însă noi,
în Jamaillia și în Bingtown, ne mândrim cu ceea ce pot face femeile
noastre. Am studiat istoria. Gândește-te la Satrapa Malowda, care a
domnit fără consort vreme de douăzeci de ani și căreia îi revine
meritul definirii Drepturilor Persoanelor și ale Proprietății, care stau
la baza legilor noastre. În privința asta, gândește-te și la religia
noastră. Sa, pe care bărbații îl venerează ca Tată al Tuturor, e tot Sa
când îi spun femeile Mamă a Tuturor. Numai în Unire există
Continuitate. Chiar această primă învățătură a lui Sa spune totul.
Numai ultimele câteva generații au început să separe jumătățile
întregului nostru, să dividă...
– Nu te-am adus aici ca să-ți ascult aiurelile preoțești, îl întrerupse
brusc Kyle Haven.
Se îndepărtă de masă împingându-se în ea cu atâta violență încât
ar fi răsturnat-o dacă n-ar fi fost bine fixată de podea. Dădu un ocol
încăperii.
– Poate că tu nu ți-o aduci aminte, dar bunica ta, mama mea, era
din Chalced. Și da, mama se purta așa cum se cuvine să se poarte o
femeie, iar tata respecta obiceiurile unui bărbat. Și eu n-am avut
nimic de suferit de pe urma educației primite acasă. Uită-te la bunica
și la mama ta! Ți se par fericite, mulțumite? Împovărate cu hotărâri și
îndatoriri care le scot în calea asprimilor vieții, nevoite să aibă de-a
face cu tot felul de oameni de joasă speță, silite să-și facă tot timpul
griji pentru avere, pentru împrumuturi și datorii? Wintrow, asta nu e
viața pe care am jurat să i-o ofer mamei tale sau surorii tale. Nu
vreau s-o văd pe mama ta îmbătrânind înainte de vreme și
împovărată, ca bunica ta Vestrit. Nu atâta timp cât sunt eu bărbat. Și
nu atâta timp cât pot scoate din tine un bărbat care să-mi urmeze și
să ia asupra sa îndatoririle unui bărbat din familia noastră.
 Kyle Haven se întoarse lângă masă, lovi hotărât cu palma în tăblia
ei și dădu scurt din cap, ca și cum cuvintele lui ar fi putut decide
viitorul întregii sale familii.
Wintrow rămase fără cuvinte. Se holbă la tatăl său și se împletici
printre propriile sale gânduri, în căutarea unui loc comun, unde ar fi
putut începe o discuție rațională cu tatăl său. Nu-l găsi. În ciuda
legăturii lor de sânge, bărbatul ăla era un străin, convingerile îi erau
cu desăvârșire diferite de toate cele pe care și le însușise Wintrow,
care își pierdu orice speranță de a-l face să-l înțeleagă. În cele din
urmă spuse, cu voce domoală:
– Sa ne învață că niciun om nu poate hotărî calea vieții altuia. Chiar
dacă îi pui trupul în cușcă și îi interzici să-și rostească gândurile,
chiar dacă îi tai limba, sufletului unui om nu-i poți impune tăcerea.
Pentru câteva clipe, tatăl său se mulțumi să-l privească. Și el vede
un străin, se gândi Wintrow. Pe urmă, Kyle vorbi cu voce îngroșată de
furie:
– Ești un laș! Un laș mizerabil!
Și trecu pe lângă el cu pași mari. Wintrow își adună tot curajul ca
să nu se ghemuiască în clipa când ajunse în dreptul lui. Însă Kyle se
mulțumi să deschidă ușa cabinei și să-l strige din toate puterile pe
Torg. Al doilea secund își făcu apariția atât de repede încât Wintrow
știu că probabil tândălise prin apropiere, poate chiar trăgând cu
urechea. Kyle Haven fie nu remarcă asta, fie nu se sinchisi.
– Du-l pe musul corabiei înapoi, în cabina lui! îi ordonă brusc lui
Torg. Stai cu ochii pe el și ai grijă să se deprindă cu tot ce are de făcut
înainte de a ridica ancora. Și vezi să nu-mi mai apară mie în fața
ochilor.
Torg făcu un semn scurt cu capul, și Wintrow se ridică în tăcere și
îl urmă. Cu o strângere de inimă, băiatul recunoscu rânjetul de pe
fața însoțitorului său. Kyle îl dăduse în totalitate pe mâna
nemernicului, care știa asta.
Deocamdată, păru mulțumit să-l mâne înapoi, în temnița lui
mizerabilă. Wintrow abia izbuti să-și lase capul în jos înainte de a fi
împins dincolo de prag. Se împletici, dar își regăsi echilibrul înainte
de a cădea. Era prea copleșit de disperare ca să dea atenție cuvintelor
batjocoritoare azvârlite de Torg în urma lui, înainte de a închide ușa.
Îl auzi umblând la zăvorul rudimentar și știu că e închis pentru cel
puțin următoarele șase ore.
Torg nu-i lăsase nici măcar o lumânare. Bâjbâi prin întuneric până
când dădu cu mâinile de hamac. Își cocoță cu stângăcie în el trupul
înțepenit și încercă să se așeze cât mai comod. Pe urmă rămase
întins, nemișcat. Corabia se legăna lin pe apele golfului. La el nu
ajungeau decât sunete înăbușite. Căscă prelung, cu furia și
disperarea copleșite de efectele mesei bogate și ale muncii
îndelungate din timpul zilei. Respectând un obicei deprins de multă
vreme, își pregăti trupul și mintea pentru somn. În măsura în care i-
o îngăduia hamacul, făcu întinderile mușchilor mari și mărunți ai
trupului, străduindu-se să le redea alinierea firească înainte de a
adormi. Exercițiile mentale erau mai grele. Imediat ce ajunsese la
mănăstire, îl învățaseră un ritual foarte simplu, numit Iertarea Zilei.
Până și cel mai mic copil îl putea face; nu era nevoie decât să privești
înapoi, la cele petrecute în ziua abia încheiată, văzând în toate
suferințele întâmplări rămase în urma ta, dar hotărând să-ți amintești
ce te-au ajutat să câștigi: lecțiile învățate și momentele de adevărată
înțelegere a vieții. Pe măsură ce înaintau pe căile cunoașterii deschise
de Sa, din partea inițiaților se aștepta să treacă la o etapă mai
sofisticată a exercițiului, să învețe să-și echilibreze ziua, acceptând că
poartă răspunderea propriilor acțiuni și învățând din ele, fără să se
lase stăpâniți de vinovăție sau de regrete. În seara aia, Wintrow nu se
simțea în stare de așa ceva.
Ciudat. Îi fusese atât de ușor să îndrăgească toate căile lui Sa și să
învețe să mediteze în zilele ce se scurgeau în liniștea mănăstirii.
Acolo, între zidurile masive de piatră, fusese simplu să descopere
ordinea ascunsă sub mersul lumii, simplu să privească viețile
lucrătorilor pământului, ale ciobanilor și ale negustorilor și să vadă
în ce măsură li se datora propria nefericire. Acum, când ieșise în
vâltoarea vieții, încă mai putea să vadă o parte a celui tipar, dar se
simțea prea istovit ca să-l studieze și să-și dea seama cum l-ar fi
putut schimba. Se încâlcise în urzeala propriei tapiserii.
– Nu știu cum să fac ca să înceteze, spuse încet în întuneric.
Cu jalea unui copil abandonat, se întrebă dacă vreunul dintre
profesorii săi îi simțea lipsa.
Își aduse aminte de ultima dimineață petrecută la mănăstire, de
copacul care venise la el din cioburile de sticlă colorată. În secret,
fusese întotdeauna mândru de talentul său de a invoca frumusețea și
de a o păstra. Dar era oare într-adevăr un talent? Sau doar ceva creat
în schimb de profesorii care îl izolaseră de lume și îi oferiseră
deopotrivă un loc și un timp unde să poată lucra? Poate că, într-un
cadru potrivit, o putea face oricine. Poată că, în privința lui,
remarcabil fusese doar faptul că i se dăduse o șansă. Pentru o clipă, îl
copleși propria sa normalitate. Wintrow n-avea nimic ieșit din
comun. Era un mus oarecare, un năier neîndemânatic. N-avea nimic
demn să fie pomenit. Putea să piardă în curgerea timpului ca și cum
nu s-ar fi născut niciodată. Aproape că se simți destrămându-se în
întuneric.
Nu. Nu! N-avea de gând să se dea bătut. Avea să se agațe de el
însuși, avea să lupte și ceva avea să se întâmple. Ceva. Oare, văzând
că nu se mai întoarce, cei de la mănăstire aveau să trimită pe cineva
să vadă ce e cu el?
– Cred c-aștept să fiu salvat, observă, obosit, vorbind cu sine însuși.
Iată. Asta era o mare ambiție. Să supraviețuiască și să rămână el
însuși până când o să-l poată salva altcineva. Nu era sigur dacă...
dacă... dacă... Existase începutul unui gând, dar valul de negură al
somnului îl înecă.

În bezna din port, Vivacia oftă. Își încrucișă brațele subțiri peste
sâni și rămase cu ochii la luminile strălucitoare din piața de noapte.
Era atât de afundată în gânduri încât tresări când o mână îi atinse
ușor bordajul. Se uită în jos.
– Ronica! exclamă, cu o tandră surprindere.
– Da. Șșșt… Vreau să vorbim fără să ne-audă alții.
– Cum dorești, răspunse încet Vivacia, intrigată.
– Trebuie să știu... vreau să zic că Althea mi-a trimis un mesaj. Se
teme că nu e totul bine în privința ta.
Vocea femeii tremură.
– De fapt, mesajul a sosit acum câteva zile. O servitoare a crezut că
nu e important și l-a lăsat în camera de lucru a lui Ephron. Am dat
de el abia azi.
Rămăsese cu mâna pe bordaj. Vivacia putea citi o parte din ceea ce
simțea, dar nicidecum totul.
– Îți vine greu să intri în camera aia, nu-i așa? La fel de greu cum
îți vine să cobori în port ca să mă vezi.
– Ephron, șopti Ronica, cu voce spartă. Este... e în tine? Îmi poate
vorbi mie prin tine?
Vivacia clătină din cap, mâhnită. Era obișnuită s-o vadă pe femeia
de pe doc prin ochii lui Ephron sau prin ai Altheei. Ei o vedeau
hotărâtă, autoritară. În seara aia, în mantia ei neagră și cu capul
plecat, părea atât de mică! Vivacia tânjea s-o aline, dar nu putea s-o
mintă.
– Nu, mă tem că nu e așa. Sunt conștientă de tot ce știa el, dar într-
un amestec cu atât de multe altele. Totuși, când mă uit la tine, simt
dragostea pe care ți-o purta ca și cum ar fi a mea. Asta te ajută?
– Nu, recunoscu Ronica, cu sinceritate. Simt o oarecare alinare, dar
nu va fi niciodată pe măsura brațelor lui puternice în jurul meu, sau
a sfaturilor lui călăuzitoare. Oh, corabie, ce trebuie să fac? Ce trebuie
să fac?
– Nu știu, răspunse Vivacia.
Suferința Ronicăi trezea în ea o neliniște pe măsură. Și-o puse în
cuvinte.
– Mă sperie întrebarea ta. Nu mă îndoiesc că știi ce ai de făcut. E
sigur că Ephron credea întotdeauna asta. Știi, adăugă, meditativă, se
gândea întotdeauna la el ca la un simplu năier. Un om care se
pricepe să conducă o corabie. Tu erai partea înțeleaptă a familiei,
partea cu viziune. Conta pe asta.
– Serios?
– Bineînțeles. Altminteri crezi că ar fi plecat pe mare și te-ar fi lăsat
să te ocupi de toate?
Ronica păstră tăcerea. Apoi oftă adânc.
Vivacia adăugă, cu voce scăzută:
– Cred că acum ți-ar spune să-ți urmezi propriile sfaturi.
Femeia clătină din cap, obosită.
– Mă tem că ai dreptate, Vivacia. Știi unde e Althea?
– În clipa asta? Nu. Tu nu știi?
Ronica răspunse fără tragere de inimă.
 – Nu am mai văzut-o din prima dimineață de după moartea lui
Ephron.
– Ultima oară când a venit să mă vadă, Torg a coborât de pe punte
și a încercat să pună mâna pe ea. Althea l-a împins de pe doc și a
plecat în vreme ce toți ceilalți râdeau.
– Dar ea e bine?
Vivacia clătină din cap.
– Doar atât de bine ca tine, sau ca mine. Adică e neliniștită, rănită
și se simte pierdută. Dar mi-a spus să am răbdare, pentru că, până la
urmă, totul va reveni pe drumul bun. Mi-a spus să nu iau lucrurile în
mâinile mele.
Ronica dădu din cap cu gravitate.
– Exact asta venisem și eu să-ți spun în seara asta. Crezi că poți
urma astfel de sfaturi?
– Eu? Corabia aproape că izbucni în râs. Sunt de trei ori Vestrit. Mă
tem că nu voi avea mai multă răbdare decât înaintașii mei.
– Un răspuns sincer, admise Ronica. N-o să te rog decât să te
străduiești. Ba nu. O să te mai rog ceva. Dacă Althea se întoarce aici
înainte de plecarea ta pe mare, îi spui ceva din partea mea? Pentru
că, dacă n-o fac prin tine, n-am cum să iau legătura cu ea.
– Firește. Și o să am grijă să nu mă audă decât ea.
– Bun, e bine așa, Eu n-o rog decât să vină să mă vadă. Părerile
noastre nu diferă chiar atât de mult cum crede ea. Dar nu intru acum
în amănunte. Roag-o doar să vină să mă vadă, fără zarvă.
– O să-i spun. Dar nu știu dacă va veni.
– Nici eu nu știu, corabie. Nici eu.
 14

PROBLEME DE FAMILIE

K
ennit nu duse corabia capturată în Divvytown 11. Se temea
că obiectul ăla jalnic o să se împotmolească pe canalele
înguste sau în numeroasele bancuri de nisip pe lângă care
trebuia să treacă o corabie pe drumul într-acolo. După o
discuție încordată, el și Sorcor hotărâseră că, în schimb, Askew 12 era
un port mult mai bun. Kennit se gândise că se potrivea; nu luase
așezarea ființă când o corabie cu sclavi purtată de furtună își căutase
adăpost pe un canal și încărcătura se revoltase împotriva echipajului,
pe care izbutise să-l înfrângă? îl întrebase el pe Sorcor, amuzându-se.
Da, era adevărat, dar secundul continuase să se opună, pentru că în
Askew nu găseai mare lucru în afară de nisip, stânci și ceva moluște
bune de mâncat. Ce viitor puteau avea oamenii ăia acolo? Unul mai
bun decât cel oferit de negustorul de sclavi, subliniase Kennit. Sorcor
se posomorâse, dar el insistase. Călătoria până în Askew însemnase
șase zile de înaintare înceată, adică mult mai puțin decât ar fi avut
nevoie ca s-ajungă în Divvytown și, după părerea lui Kennit, timpul
fusese întrebuințat cu folos.
Sorcor văzuse o parte dintre sclavii salvați de el murind; bolile și
înfometarea nu dispăruseră pentru simplul fapt că oamenii puteau
pretinde că sunt liberi. Meritul fiind al lui Rafo și al oamenilor aflați
sub comanda lui, foștii captivi se puseseră pe treabă și corabia fusese
bine spălată. Nu mai puțea la fel de tare ca înainte, dar Kennit
insistase totuși să rămână, față de Marietta, în direcția opusă celei din
care bătea vântul. Nu voia să lase curenții de aer să aducă bolile pe
vasul lui. Și nu îngăduise aducerea niciunui sclav eliberat la bordul
Mariettei, spunând că îngrămădirea oamenilor pe corabia lui ca să
elibereze locul strâmt de pe Providența nu i-ar fi făcut nimănui niciun
bine. În schimb, sclavii trebuiau să fie mulțumiți fiindcă se puteau
răspândi pe punți și în încăperile mai înainte ocupate de echipajul
devorat de șerpi. Unora dintre cei mai sănătoși li se ceruse să lucreze
pe punte, ca năieri, îngroșând rândurile scheletului de echipaj
condus de Rafo. Munca nefamiliară era grea pentru ei, mai ales
fiindcă erau atât de slăbiți. Cu toate astea și în ciuda morții care
continua să facă victime, moralul oamenilor de pe corabia capturată
părea foarte ridicat. Foștii sclavi erau emoționant de recunoscători
pentru aerul proaspăt, pentru porțiile de carne de porc sărată din
care se înfruptase înainte doar echipajul și pentru orice pește pe care-
l puteau prinde ca să-și îmbogățească masa. Sorcor izbutise chiar și
să alunge șerpii cu mai multe încărcături de balast trase de baliste de
pe punțile Mariettei. Morții erau în continuare aruncați de pe punte,
dar leșurile se duceau la fund împroșcând cu apă în loc să fie
înhățate de șerpi flămânzi. Asta părea să le dea tuturor o mare
satisfacție deși, la drept vorbind, Kennit nu vedea cu ce schimbau
astfel lucrurile în bine pentru morți.
Aduseră corăbiile în Askew în timpul fluxului, când curentul îi
împinse în susul canalului îngust care ducea către golful cu apă
sălcie. Rămășițele unei corăbii naufragiate se înălțau, scheletice, în
capătul cel mai puțin adânc al portului. Satul era o înșiruire de colibe
și case de-a lungul plajei. Erau construite din lemnul vasului eșuat,
din lemn plutit și din piatră. Din câteva coșuri se înălța un fum
subțire. Două vase de pescuit improvizate stăteau legate de un doc
dărăpănat, iar vreo șase luntri și bărci din nuiele erau trase pe țărmul
nisipos. Așezarea nu era prosperă.
Marietta deschidea drumul, iar Kennit nu putea să nu recunoască,
cu mândrie reținută, că sclavii și năierii care alcătuiau în acel
moment echipajul Providenței nu-l făceau de rușine. Lucrau cu
aceeași sprinteneală ca niște lupi de mare, deși îndemânarea nu le
era pe măsură, apropiind corabia imensă de țărm și ancorând-o. Pe
vas flutura acum steagul cu Corb, recunoscut pe toate insulele
piraților drept blazonul lui Kennit. Când cele două corăbii își
coborâră bărcile la apă, o gloată curioasă se adunase pe docurile
șubrede să caște gura la nou-veniți. Comunitatea pestriță de foști
sclavi și refugiați nu se putea lăuda cu niciun vas mai mare decât o
barcă de pescuit. Văzând două vase negustorești ancorate în portul
lor, se întrebau, probabil, ce vești sau ce mărfuri le aduc.
Kennit îl trimise cu încântare pe Sorcor la țărm, să dea de veste că
așteaptă oferte de cumpărare pentru Providența. Se îndoia că în
așezarea aia mică și mizerabilă avea cineva destui bani ca să acopere
valoarea capturii sale, dar era hotărât să accepte pur și simplu cel
mai bun preț și să scape atât de corabia împuțită, cât și de sclavi care
îi umpluseră cala. Nu-și îngăduia să socotească suma contra căreia ar
fi putut vinde încărcătura de oameni a vasului dacă l-ar fi silit pe
Sorcor să-i aprecieze logica și să meargă la Chalced. Prilejul ăla se
pierduse; n-avea rost să se mai gândească.
O mică flotilă de bărci cu vâsle se puse în mișcare, desprinzându-
se de doc și îndreptându-se în grabă spre Providența. Sclavii se
îngrămădiseră deja lângă copastie, așteptând să fie debarcați de pe
închisoarea lor plutitoare. Kennit nu se așteptase să fie localnicii atât
de nerăbdători să-i întâmpine lepădăturile. Ei, totul era spre bine. Cu
cât era Providența descărcată și vândută mai repede, cu atât mai
repede se putea întoarce el la urmărirea unor corăbii mai profitabile.
Se răsuci pe călcâie și îi ordonă scurt musului să anunțe echipajul că
nu vrea să fie deranjat de nimeni. Nu simțea dorința să meargă
imediat în Askew. Mai bine să se ducă mai întâi sclavii și Sorcor, să
vadă ce primire îi aștepta.
În schimb, după amarare petrecu câteva ore studiind cu atenție
minunatele hărți găsite pe Providența. Sorcor trecuse complet cu
vederea hărțile și hârtiile aflate într-un dulap secret din cabina
căpitanului. Fuseseră descoperite abia când Kennit se hotărâse în
sfârșit să se lase în voia curiozității și să facă o vizită pe corabia
capturată. Hârtiile nu-l interesau aproape deloc, fiindcă n-aveau
legătură decât cu câștigurile și cu proprietățile răposatului căpitan.
În treacăt, constatase că negustorul de sclavi avusese din plin grijă să
asigure bunăstarea soției sale și a copilului lor. Dar cu hărțile era cu
totul altceva. Studiindu-le pe rând, Kennit constată că așteptările lui
fuseseră întemeiate. Hărțile însemnau bogăție. Informațiile pe care le
conțineau erau adesea dobândite contra unui preț fabulos și nu le
erau împărtășite la întâmplare năierilor sau negustorilor rivali. Pe
hărțile acelui negustor de sclavi nu se vedea decât cel mai evident
canal de trecere pe lângă Insulele Piraților. Existau câteva notițe
despre zvonurile legate de existența alor canale, dar nu apărea decât
o foarte mică parte a cursurilor de apă care îngăduiau pătrunderea
în interiorul insulelor. Pe hartă erau marcate șapte așezări de-ale
piraților, dintre care două incorect. Iar o a treia fusese abandonată de
mult, fiind considerată prea expusă, pentru că prin apropiere treceau
prea multe corăbii de-ale negustorilor de sclavi. Numai că acestea nu
erau interesate să-și mărească încărcătura atacând așezările piraților
prin preajma cărora aveau drum; faptul se număra printre motivele
de nemulțumire invocate de Sorcor în ceea ce le privea. Dar, în ciuda
lipsurilor evidente, era vorba de o hartă a canalului principal,
minuțios întocmită.
Kennit se lăsă pe spătarul scaunului și medită o vreme, urmărind
din ochi perindarea norilor înalți. Trase concluzia că putea considera
harta ca dovadă a nivelului la care ajunseseră cunoștințele
negustorilor de sclavi despre Insulele Piraților și despre drumul
către ele. Așadar, dacă izbuteai să controlezi canalul principal, puteai
strangula negoțul în totalitate. Corăbiile cu sclavi nu aveau timp să
exploreze, în căutarea altor căi de trecere. Poate că tot așa stăteau
lucrurile și cu corăbiile vii. Se simți tentat să creadă că ăsta e
adevărul, dar clătină aproape imediat din cap, cu îndoială. Corăbiile
vii și familiile lor începuseră să cutreiere apele alea cu mult timp
înaintea negustorilor de sclavi. Iar negoțul chalcedenilor cu sclavi
dusese, în cea mai mare măsură, la apariția piraților și a așezărilor
lor. Trebuia să presupună că aproape toate familiile de Negustori
care călătoreau prin acea parte a lumii o cunoșteau mai bine decât
vânzătorii de sclavi. Motivul pentru care nu-și dezvăluiau
cunoștințele era mai mult decât bătător la ochi. Niciun Negustor nu
renunța de bunăvoie la avantajele sale, oferindu-le astfel câștiguri în
plus rivalilor. Kennit se sprijini mai bine de spătarul scaunului. Prin
urmare, ce aflase, de fapt? Nimic pe care să nu-l fi știut deja. Era mai
ușor să captureze corăbii cu sclavi decât corăbii vii. Ceea ce nu
însemna că o corabie vie nu poate fi capturată; nu era nevoie decât să
se gândească mai mult la asta.
În minte îi reveni corabia cu sclavi. Când se hotărâse s-o viziteze,
era deja de trei zile o corabie cu oameni liberi și duhnea mai puțin,
dar nu chiar atât de puțin încât să facă pace cu nasul lui. Nu se
gândise cu adevărat la asta când o dăduse pe mâna lui Rafo, dar
acesta se achita de minune de obligațiile impuse de noua lui poziție.
La bord fuseseră urcate sute de găleți cu apă de mare și, cel puțin pe
punțile de sus, beneficiile strădaniilor depuse se făceau simțite. Însă
mirosul fetid continua să iasă din tambuchiurile deschise. Pur și
simplu, la bord erau îngrămădite prea multe ființe vii. Oamenii se
înghesuiau pe punte în grupuri mici, cu brațele și picioarele osoase
ieșindu-le din zdrențe. Unii își dădeau silința să ajute la manevrarea
vasului, alții încercau doar să nu stea în drum. Pe alții nu-i mai
interesa nimic, erau prea absorbiți de întâlnirea cu propria moarte.
Urmărit de ochii sclavilor, Kennit străbătuse corabia pe toată
lungimea ei, ținându-și o batistă la nas și la gură. Toți murmurau
ceva când trecea pe lângă ei. Ochii li se umpleau de lacrimi când se
apropia și capetele se înclinau în fața lui. La început crezuse că se
umileau fiindcă îi îngrozea. Când înțelesese în sfârșit că murmurele
erau mulțumiri și binecuvântări revărsate asupra lui, nu știuse dacă
să se simtă amuzat sau flatat. Neavând habar cum să răspundă la așa
ceva, își așternuse pe chip micul lui zâmbet de toate zilele și se
îndreptase spre cabinele căpitanului și secunzilor săi.
Aceștia trăiseră într-adevăr bine, comparativ cu starea amărâților
care fuseseră marfa lor. Kennit descoperise că era de aceeași părere
cu Sorcor în privința preferințelor vestimentare ale căpitanului.
Lăsându-se condus de un capriciu de moment, poruncise să le fie
date toate hainele lui acelor sclavi care le puteau întrebuința cu cel
mai mare folos. Totodată, căpitanul fumase ierburi din belșug.
Kennit se întrebase dacă nu cumva o făcea ca să-și apere nasul de
duhoarea încărcăturii corabiei. El unul nu-și îngăduise niciodată să
devină dependent de așa ceva, așa că ordonase să le fie împărțite
sclavilor și ierburile. Pe urmă descoperise hârtiile și hărțile din
cabina mortului. Pe astea și le dăruise lui însuși. În cabină nu mai era
nimic care să-l intereseze. Căpitanul nu posedase nimic neobișnuit,
și asta ar fi trebuit să fie o revelație pentru Sorcor, se gândi Kennit.
Omul nu fusese un monstru, așa cum presupusese secundul, ci un
căpitan și un negustor obișnuit.
Kennit își pusese de la bun început în gând să meargă și sub
punte, să vadă cât de trainică e corabia și dacă nu cumva mai existau
lucruri de valoare care îi scăpaseră lui Sorcor. Coborâse în cală și se
uitase în jur cu ochi umezi. Bărbați, femei, ba chiar și câțiva copii, cu
ochii imenși pe fețele osoase, alcătuiau o încâlceală de brațe, picioare
și trupuri, care se prelungea, pierzându-se în întuneric. Toate
capetele se întorseseră spre el și felinarul din mâna lui Rafo își
trimisese lumina să danseze în ochii tuturor. Îi aduseseră aminte de
șobolanii pe care-i văzuse, noaptea, pe lângă mormanele de gunoi.
– De ce sunt atât de slabi? îl întrebase pe Rafo, pe neașteptate.
Călătoria din Jamaillia până aici nu durează atât de mult ca să
ajungă cineva numai piele și os, dacă nu cumva n-a mâncat nimic tot
timpul.
Avusese un șoc când văzuse ochii lui Rafo îngustându-se, plini de
milă.
– Aproape toți au stat în închisoarea datornicilor. Mulți sunt din
același sat. L-au nemulțumit cumva pe Satrap, care a mărit birurile
pentru valea lor. Când niciunul n-a putut să plătească, au fost ridicați
ca să fie vânduți ca sclavi. Au arestat aproape tot satul și, din câte
povestesc ei, așa ceva nu s-a întâmplat pentru prima oară. Au fost
cumpărați, ținuți în țarcuri și hrăniți cu zgârcenie până când
negustorul a adunat destui ca să umple o corabie. Oamenii simpli
sunt vânduți pe o nimica toată, zic ei, așa că negustorii se străduiesc
să transporte cât mai mulți odată. Corabia trebuie să fie plină până la
refuz ca să te-alegi cu un câștig decent.
Năierul își ridicase felinarul mai sus. Lanțuri desprinse atârnau ca
o pânză de păianjen bizară și se încolăceau pe podea ca niște șerpi
striviți. Kennit își dădu seama că, mai înainte, nu văzuse decât
primul șir de oameni care se holbau la el. În spatele lui erau alții,
întinși, ghemuiți sau așezați în întuneric până unde vedea cu ochii.
În afară de sclavi, în cală nu mai exista absolut nimic. Scânduri goale.
Câteva șomoioage de paie murdare din colțuri sugerau că existase
un astfel de așternut care fusese îndepărtat. Și interiorul fusese
spălat cu apă de mare și frecat, dar lemnul îmbibat de urină și apa
împuțită din santină nu voiau să renunțe la mirosul lor malefic.
Duhoarea de amoniac făcea lacrimile să i se prelingă în voie pe
obraji. Le ignorase, cu speranța că, pe întuneric, trec neobservate.
Strângând din dinți și nerespirând profund, izbutea să nu verse. Nu-
și dorea nimic mai mult decât să iasă de acolo, dar se silise să meargă
de la un capăt la altul al calei.
Amărâții se apropiaseră în timp ce trecea pe lângă ei, murmurând
ceva unii către alții. Asta îi zbârlise pielea pe ceafă, dar refuzase să se
uite în urmă, să vadă la cât de mică distanță îl urmau. O femeie mai
curajoasă sau mai proastă decât ceilalți pășise în fața lui. Îi întinsese
brusc bocceaua de zdrențe pe care o strângea la piept. Kennit îi
aruncase fără să vrea o privire și văzuse înăuntru un copil.
– E născut pe corabia asta, spusese femeia, cu voce răgușită. Născut
în sclavie, dar eliberat de tine.
Degetul ei atinsese X-ul albăstriu cu care un negustor vigilent
însemnase deja copilul, alături de nas. Pe urmă își ridică din nou
privirea spre Kennit, cu un soi de ardoare în ochi.
– Ce-aș putea să-ți ofer vreodată ca mulțumire?
Kennit simțise că nu-și mai poate controla greața. Gândul la
singurul lucru pe care i l-ar fi putut oferi ea îi făcuse pielea ca de
găină. Răsuflarea femeii mirosea a dinți putrezi, clătinându-se în
gingie. Își arătase propriii dinți preț de câteva clipe, într-o parodie de
zâmbet.
– Pune-i numele Sorcor. De dragul meu, sugeră, cu glas sugrumat.
 Femeii păru să-i scape sarcasmul din vocea lui, pentru că îl
binecuvântă și se retrase, radiind și strângându-și la piept bebelușul
sfrijit. Mulțimea se înghesuise înăbușitor de aproape și se înălțaseră
mai multe voci:
– Căpitanul Kennit, căpitanul Kennit!
El se silise să rămână pe loc, să nu se retragă. Dar îi făcuse semn
năierului care mergea în fața lui cu felinarul, apoi spusese pe un ton
poruncitor, șuierând:
– De-ajuns! Am văzut de-ajuns.
Nu putuse împiedica suferința să se simtă în glas. Își apăsase
batista aromată pe față și se grăbise să urce pe cea mai apropiată
scară.
Pe punte, avusese nevoie de câteva minute ca să-și recapete
controlul asupra stomacului gata să-i urce în gât. Își încremenise
mușchii feței și fixase orizontul cu privirea până când fusese sigur că
n-o să se facă de râs, dând semne de slăbiciune. Se gândise la prada
capturată de Sorcor pentru el. Corabia era destul de solidă, dar n-ar
fi izbutit niciodată s-o vândă, nu atâta vreme cât cumpărătorul avea
nas.
– O irosire, mormăise, furios. O asemenea irosire!
Poruncise scurt să fie adusă barca și se întorsese pe Marietta.
Atunci se hotărâse să se îndrepte spre Askew. Dacă nu putea scoate
un preț bun pe corabie, măcar să scape de ea cât mai curând, ca să
poată pleca după alte prăzi.
Era către sfârșitul după-amiezii când se hotărî să meargă el însuși
în Askew. Avea să fie distractiv, se gândi, să vadă, pe deoparte, ce
făceau sclavii lui eliberați în micul sat și cum primea așezarea
neașteptata mărire a populației sale. Poate că Sorcor își dăduse deja
seama cât de nebunească îi fusese fapta binefăcătoare.
 Îi spuse musului ce voia, iar băiatul se grăbi să dea de știre. Kennit
își netezi părul și își puse pălăria și, când ieși din cabină, barca era
deja pregătită și gata să fie lăsată la apă. Năierii însărcinați s-o ducă
la mal erau nerăbdători ca niște câini care așteaptă să fie scoși la
plimbare. Orice așezare omenească și orice coborâre pe țărm era
pentru ei o schimbare bine-venită. În ciuda scurtului timp scurs de
când li se dăduse de veste, izbutiseră cu toții să-și pună cămăși
curate. Din locul unde ancoraseră până la doc drumul dură doar
câteva minute, mulțumită sârguinței cu care vâsleau. Kennit păstră
tăcerea și nu luă în seamă zâmbetele largi pe care le schimbau între
ei. Legară barca la baza docului și el se urcă pe scara șubredă, apoi
își așteptă oamenii ștergându-și mizeria de pe degete cu o batistă.
Parcă dându-le bomboane unor copii, scoase din buzunar o mână de
monede mărunte. Ajungeau ca să bea cu toții un rând de bere. Îi
puse în mâna celui care îi conducea, adăugând un ordin vag:
– Să fiți aici, pregătiți de plecare, când mă întorc. Nu mă faceți s-
aștept!
Oamenii se strânseră în jurul lui și Gankis vorbi în numele tuturor:
– Nu e nevoie de asta, căp’tane. După tot ce-ai făcut, te-am aștepta
aici și dacă ne-ar ataca toți demonii adâncurilor.
Brusca răbufnire de devotament a bătrânului pirat îl luă pe Kennit
prin surprindere. Nu-și amintea să fi făcut în ultima vreme nimic
care să merite acea subită afecțiune. În mod bizar, se simți mișcat în
aceeași măsură în care se amuză.
– Bine, dar n-are sens s-așteptați răbdând de sete, băieți. Aveți doar
grijă să nu întârziați.
– Nu, căp’tane, n-o să întârziem. Făgăduim că vom fi aici, cu toții.
Bărbatul care vorbise zâmbi atât de larg, încât vechiul său tatuaj îi
dansă pe față. Kennit le întoarse spatele și o porni în susul docului și
către inima așezării. Își auzi, în urmă, oamenii contrazicându-se ca să
decidă cum își puteau savura mai bine berea fără să întârzie. Îi
plăcea să-i pună în fața unor asemenea dileme mărunte. Poate le
ascuțeau inteligența. Între timp, o puse pe a sa la treabă ca să
descopere ce făcuse ca să-i încânte. Pe cealaltă corabie fusese vreo
pradă despre care Sorcor nu-i spusese nimic? Făgăduieli de favoruri
din partea fostelor sclave? Niciodată lipsite prea lungă vreme din
mintea lui Kennit, bănuielile o luară brusc în stăpânire. Dacă afla
unde era și ce făcea Sorcor în momentul acela, ar fi putut dezlega și
misterul. Faptul că lăsase oamenii să creadă că generozitatea e a
căpitanului nu-l scuza de faptul că împărțise ceva fără știrea lui.
Kennit o porni pe strada principală a micului sat. Nu existau decât
două taverne; dacă nu dădea de Sorcor în una, avea să-l găsească
probabil în cealaltă. Însă se dovedi că nu era nici în prima, nici în a
doua. Toată populația satului părea să se fi adunat, pentru ceea ce
părea o sărbătorire a unei izbânzi, pe strada dintre ele. Mesele și
băncile fuseseră scoase afară, la lumina zilei, iar butoiașele fuseseră
rostogolite în stradă și acolo li se dăduse cep. Bănuielile lui Kennit
căpătară o tentă și mai sumbră. Soiul ăla de veselie vorbea despre
mulți bani la îndemână, cheltuiți cu o generozitate ieșită din comun.
Își așternu pe față privirea unui bun cunoscător al situației, însoțită
de un mic zâmbet încordat. Orice s-ar fi petrecut acolo, trebuia să
lase impresia că știe despre ce e vorba, sau să se facă de râs în fața
tuturor.
– Nu spune nimic! Încrede-te în norocul tău, îl preveni o voce
firavă.
Amuleta de la încheietura mâinii sale râse subțirel și melodios, cu
o dulceață enervantă.
– Mai presus de orice, nu arăta nicidecum că ți-e teamă, murmură
chipul de lemn. Un noroc ca al tău n-are pic de răbdare cu fricoșii.
Și, iarăși, același râs.
 Kennit nu îndrăzni nici să-și salte încheietura mâinii, nici să-și
privească talismanul. Nu în public. Și nici nu era momentul să caute
un loc liniștit în care să stea de vorbă cu el, pentru că, în clipa aceea,
mulțimea deveni conștientă de prezența lui.
– Kennit! strigă o voce sonoră. Căpitanul Kennit! Kennit!
Alții preluară strigătul, până când numele prinse să-i vibreze în
aerul verii. Ca un animal stârnit în timp ce se lingea, întreaga gloată
se întoarse către el, pentru a năvăli apoi ca un val.
– Curaj! Și zâmbește! îl tachină chipul din lemn-vrăjitor.
Kennit își simți zâmbetul sardonic acoperindu-i trăsăturile ca o
mască de gheață. Inima îi bătea cu putere și transpirația începuse să i
se prelingă pe spate la vederea mulțimii pornite către el, înălțându-și
către cer pumnii și cănile. Dar ceilalți nu vedeau asta. Nu. În vreme
ce i se închidea în jur, gloata nu vedea decât micul lui zâmbet și
neînfricarea cu care stătea, drept și neclintit, în timp ce-l înghițea. O
fi fost un bluf, însă niciun bluf nu e de folos decât atâta vreme cât cel
care-l folosește crede în puterea lui. Încercă zadarnic să descopere
mutra lui Sorcor în valul de oameni care se apropiau. Voia să-l
găsească și, dacă avea să fie necesar, să se asigure că secundul moare
înaintea lui.
În schimb, se văzu în centrul unui cerc de oameni cu fețele înroșite
deopotrivă de băutură și de ceea ce părea o izbândă. Deocamdată
niciunul nu cuteză să-l atingă. Se opriseră la o distanță respectuoasă
de pumnii lui și toți ochii îl țintuiau. Kennit își lăsă privirea să
rătăcească printre ei, căutând o slăbiciune sau agresorul care avea să
lovească primul. În loc de un atac, o femeie voinică își făcu loc să iasă
în fața mulțimii care îl înconjura și se opri înaintea lui, cu pumnii ei
cărnoși pe șolduri generoase.
– Sunt Tayella, îl încunoștință, cu voce clară și puternică. Eu
conduc Askewul.
 Ochii ei îi întâlniră pe ai lui, ca și cum Kennit ar fi putut să-i
conteste afirmația. Pe urmă, spre uimirea lui, ochii femeii se umplură
brusc de lacrimi. Și le lăsă să se prelingă nestânjenite pe obraji în
timp ce adăuga, cu voce care i se frânse brusc:
– Și îți spun că tot ce se află aici e al tău, că poți cere orice. Orice,
oricând. Pentru că ni i-ai adus pe ai noștri, pe care nu credeam c-o
să-i mai vedem vreodată!
Încrede-te în noroc. Kennit răspunse zâmbetului ei cu alt zâmbet,
apoi, cu cea mai galantă plecăciune și cu tăcute și sincere regrete
pentru dantela irosită, îi oferi batista lui. Ea o luă de parcă ar fi fost
brodată cu fir de aur.
– De unde ai știut? îl întrebă, cu vocea frângându-i-se iarăși. Cum a
fost cu putință să ghicești? Am fost de-a dreptul uluiți, cu toții.
– Am metodele mele, o asigură el.
Și se întrebă ce se presupunea că știuse. Dar nu-și rosti întrebarea
și nici măcar nu clipi când mâna ei îi căzu pe umăr, ca scatoalcă fără
îndoială considerată urare de bun-venit.
– Pregătiți o masă curată și tot ce-avem mai bun. Faceți loc pentru
căpitanul Kennit! Binecuvântat fie omul care ne-a salvat rudele și
vecinii din sclavie și ni i-a adus ca să ne bucurăm împreună de
libertate și de o nouă viață. Fie binecuvântat!
Îl făcură să înainteze ca purtat în triumf de un val și îl așezară la o
masă lipicioasă pe care o umplură cu vârf cu pește uscat și cu un soi
de prăjituri făinoase, făcute dintr-o rădăcină pisată. O găleată de
supă de moluște îngroșată cu alge completă masa festivă. Tayella i se
alătură ca să-i umple o cupă de lemn cu vinul pe care-l făceau din
niște fructe de pădure acre. Presupuse că e singurul vin din sat și, de
asemenea, cel mai bun. Gustă o înghițitură și izbuti să nu se strâmbe.
Tayella părea să fi băut deja o cantitate considerabilă. El consideră că
să soarbă din vin și s-o lase să-l delecteze cu istoria satului e strategia
ideală. Abia dacă-i aruncă o privire lui Sorcor, când secundul veni să
li se alăture. Bătrânul câine negricios părea, cumva, îmblânzit. Umilit
și uluit. Spre amuzamentul și consternarea lui Kennit, îl ținea în
brațe pe bebelușul înfășat, însemnat cu un X. Mama copilului se foia
prin apropiere.
Tayella se ridică, se cocoță pe masă i se adresă întregii adunări.
– Cu doisprezece ani lungi în urmă, declamă ea, am fost aduși aici.
În lanțuri și, unii dintre noi, bolnavi și pe jumătate morți. Oceanul
ne-a binecuvântat cu o furtună ca un uragan. Ne-a împins corabia
chiar în canalul ăsta, unde nu mai pătrunsese și nici n-a mai pătruns
de atunci un alt vas al negustorilor de sclavi, și a pus-o pe uscat.
Loviturile primite de corabie au desprins multe lucruri, printre care
și scoaba de care era prins un întreg șir de lanțuri ale sclavilor. Chiar
și cu mâinile și picioarele încă legate, i-am ucis pe nemernicii ăia de
chalcedeni. Și ne-am eliberat însoțitorii și am luat în stăpânire locul
ăsta. Nu e o minunăție, nu, dar, după ce ai stat în cala unei corăbii cu
sclavi, oriunde altundeva te simți ca în paradisul lui Sa. Am învățat
să trăim aici, am învățat să întrebuințăm bărcile corabiei pentru
pescuit și, cu timpul, am cutezat chiar și să ne aventurăm în afara
canalului, ca să le dăm de știre altora unde ne găsim. Dar știam că nu
ne putem întoarce niciodată acasă. Familiile și satele noastre erau
pierdute pentru noi, pentru totdeauna.
Se întoarse brusc, ca s-arate cu degetul în jos, către Kennit.
– Până când ni le-ai adus azi aici.
Consternat, căpitanul piraților așteptă să-și mai șteargă femeia un
rând de lacrimi, tot cu batista lui.
– Cu doisprezece ani în urmă, izbuti ea să continue, când au venit
să ne aresteze pentru că nu puteam plăti birurile Satrapului, eu m-
am luptat cu ei. Mi-au ucis bărbatul și m-au înșfăcat, dar fetița mea a
fugit. Și n-am crezut c-o s-o mai văd vreodată, și cu atât mai puțin nu
mi-am închipuit c-o să-mi văd nepotul.
Arătă, cu dragoste, către Sorcor și către micul Sorcor. Din ochi îi
izvorâră alte lacrimi, înăbușind-o.
Avu nevoie câteva clipe ca să-și revină și, curând, alții se grăbiră s-
o ajute și să-și spună propriile povești. Prin cea mai bizară dintre
coincidențele posibile, cei mai mulți sclavi de la bordul Providenței
erau din satul întemeietorilor Askewului. Dar, dintre cei de față,
nimeni nu credea că e o coincidență. Toți, chiar și înverșunatul
Sorcor, credeau că el, Kennit, dedusese adevărul și hotărâse să aducă
sclavii acolo, să-și regăsească rudele. Dar nu era așa, nicidecum. Iar
Kennit știa că nu fusese o coincidență, ci ceva cu mult mai puternic.
Noroc în stare pură. Norocul lui. Un noroc în care trebuia să se
încreadă, pe care nu trebuia să-l pună la îndoială niciodată. Își
plimbă cu nepăsare un deget peste talismanul din lemn-vrăjitor de la
încheietura mâinii lui. Putea să ia în râs un asemenea noroc
disprețuind prilejul ivit? Bineînțeles că nu. Un asemenea noroc îi
cerea să îndrăznească să fie la înălțimea lui. Se hotărî să fie cutezător.
Cu prudență, dar nu cu umilință, o întrebă pe Tayella:
– Ți-au povestit oamenii mei despre profeția făcută mie de Ceilalți?
Ea căscă ochii mari. Simțea că urmează ceva de o importanță
colosală. Tăcerea se răspândi ca un cerc de vălurele pe suprafața
apei. Toate privirile se întoarseră spre el.
– Am auzit câte ceva despre ceea ce a fost spus, răspunse Tayella,
cu prudență.
Kennit își lăsă ochii în jos, ca și când ar fi fost copleșit. Își lăsă
vocea să scadă, căpătând profunzime, și spuse, încet:
– Aici începe.
Pe urmă respiră adânc și scoase cuvintele din adâncul său, dându-
le forță cu suflul plămânilor.
 – Aici începe! dădu de veste, și reuși să-și facă înștiințarea să sune
ca o onoare acordată localnicilor.
Obținu efectul dorit. În jurul lui, toți ochii străluceau de lacrimi.
Tayella clătină lent din cap, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă.
– Dar ce-ți putem oferi noi? întrebă, cu vocea aproape frângându-i-
se. Suntem o așezare care posedă doar cu prea puțin mai mult decât
nimic. N-avem nici ogoare de lucrat, nici case mari. Cum poate un
rege începe de aici?
Kennit își puse blândețe în glas.
– Încep așa cum începeți și voi. Cu o corabie, pe care am luat-o
pentru voi. Cu un echipaj, pe care l-am instruit pentru voi. O să-l las
aici pe Rafo, să vă-nvețe căile flamurii Corbului. Luați orice vreți de
la oricine trece pe aici și considerați că e proprietatea voastră.
Aduceți-vă aminte cum v-a luat Satrapul totul și nu vă rușinați să vă
luați averea înapoi de la negustorii din Jamaillia hrăniți de el cu
sângele vostru.
Întâlni în treacăt privirea radioasă a primului său secund și se
simți inspirat.
– Dar vă atrag atenția, continuă el, nu lăsați nicio corabie cu sclavi
să treacă nestânjenită. Dați echipajele șerpilor, care le vor primi cu
bucurie și adunați corăbiile aici. Din toată încărcătura de la bordul
oricăreia dintre ele, îi dau Askewului o jumătate. O întreagă
jumătate! repetă, cu voce sonoră, ca să se-asigure că generozitatea lui
le e cunoscută tuturor. Păstrați restul aici, în siguranță. Eu și Sorcor
ne vom întoarce înainte de sfârșitul anului, ca să facem o socoteală și
ca să vă învățăm cum se vând cel mai bine astfel de lucruri.
Cu un zâmbet prefăcut, dar care sugera încrederea în sine, își
înălță cupa de lemn plină cu vin.
– Toastez cu acest vin acru! Pentru lucrurile mai dulci și mai bune
care vor veni!
 Toate vocile se uniră într-un singur strigăt de adulație. Tayella nu
păru să-și dea seama că tocmai îi luase locul în fruntea așezării.
Ochii îi străluceau la fel de puternic ca ai celorlalți și își săltă cupa la
fel de sus. Până și încăpățânatul Sorcor se alătură corului care scandă
numele lui Kennit. Un triumf mai pătrunzător decât mai cunoscuse
vreodată îi străpunse sufletul, adânc și dulce. Întâlni privirea plină
de venerație a primului său secund și știu că-l ține din nou strâns în
frâu. Îi zâmbi și el, surâse chiar și către copilul ținut cu drag în brațe.
Râsul amenință să răbufnească din pieptul lui Kennit când acea
ultimă piesă își găsi locul. Sorcor credea că îl onorase. Că-i dăduse
copilului numele lui ca un soi de recompensă pentru el. Căpitanul
piraților nu se opuse lărgirii propriului său zâmbet. În schimb, își
înălță cupa încă o dată. Cu inima bătându-i vijelios, așteptă să
înceteze zgomotele din jurul său. Pe urmă vorbi cu glas amăgitor de
dulce:
– Faceți cum vă învăț, le porunci, cu blândețe. Mergeți pe căile
mele, și vă voi conduce către pace și bunăstare!
Ovațiile care îi salutară cuvintele aproape că-l asurziră. Își lăsă
ochii în jos cu modestie, făcând pe furiș schimb de zâmbete cu mica
față de la încheietura mâinii sale. Petrecerea se prelungi, nu doar
toată noaptea, ci și o bună parte a dimineții. Înainte de a se încheia,
aproape toată populația din Askew se clătina pe picioare, îmbătată
de vinul acru, iar Kennit își simțea măruntaiele închegându-i-se
pentru că încercase să-l bea. Sorcor nu numai că găsise un moment
de liniște în care să-și implore căpitanul să-l ierte fiindcă se îndoise
de el, dar îi mai și mărturisise că îl crezuse un om fără inimă, rece ca
un șarpe. Kennit nu avusese nevoie să-l întrebe de ce își schimbase
părerea. Aflase deja, din vorbele mai multora, cât de mișcată fusese
toată lumea când tocmai el – după cum spuneau toate istorisirile, cel
mai dur căpitan din Insulele Piraților – nu-și putuse stăpâni lacrimile
la vederea suferințelor sclavilor din cală. Îi salvase, plânsese de mila
lor și apoi nu le redase doar libertatea, ci și familiile pierdute.
Înțelesese prea târziu că ar fi putut să revendice așezarea pentru sine
și fără să ofere corabia în schimb, dar ce se făcuse era bun făcut. Iar
jumătate din orice izbuteau să captureze avea să ajungă la el, fără să
fie nevoie de vreun efort. Nu era un început rău. Nu era rău deloc.

– Mi-ar plăcea doar să-l mai văd înainte să plece pe mare. Și tot
asta și-ar dori și mama, spuse Keffria, apoi se grăbi să-și ia cana și să
soarbă din ceai.
Încerca să pară nepăsătoare, de parcă ar fi fost vorba de o favoare
minoră pe care i-o cerea bărbatului său, nu ceva de o foarte mare
importanță pentru ea.
Kyle Haven se șterse la gură cu șervetul, apoi îl puse deoparte, pe
masa la care luau micul dejun.
– Știu, draga mea, știu că trebuie să-ți fie greu, că, după ce nu l-ai
văzut de atât de mult timp, a fost din nou smuls de lângă tine. Dar
ceea ce nu trebuie să uiți e că, după încheierea acestei călătorii, o să-ți
aduc înapoi un tânăr sănătos și robust, un fiu de care să fii mândră.
În momentul ăsta, nu știe prea bine pe ce lume e. Trebuie să se
deprindă cu o muncă grea, e descurajat și nu mă-ndoiesc că-n fiecare
seară îl doare tot trupul.
Își ridică și el cana, se încruntă la ea, apoi o lăsă jos.
– Mai vreau ceai. Dacă-l aduc acasă, aici, la mama și la bunica lui, o
să ia asta drept semn că ți se poate plânge. O să se tânguie și-o să
implore, o să vă frământați amândoi și-o să ne-ntoarcem de unde-a
plecat. Nu, Keffria. Ai încredere în mine în privința asta. N-ar fi bine
pentru niciunul dintre voi. Și nici pentru mama ta. I-a fost destul de
greu în ultima vreme, fiindcă l-a pierdut pe Ephron. Să nu
înrăutățim lucrurile pentru ea.
 Keffria se grăbi să umple din nou cana bărbatului ei. Fusese atât de
încântată fiindcă i se alăturase la micul dejun, atât de sigură că era
de-ajuns o rugăminte ca să obțină favoarea dorită. Părea să fi trecut o
veșnicie de când Kyle nu-și mai găsise timp pentru ei doi. Venea
acasă istovit, seara târziu, și se ridica din pat înainte de ivirea zorilor,
grăbit să se întoarcă la corabia lui. În dimineața aceea, când zăbovise
în patul ei, Keffria sperase că e vorba de prevestirea unei
îmbunătățiri a stării lui de spirit. Când îi spusese că are timp să ia
micul dejun împreună, speranțele ei crescuseră cu iuțeală, ca
baloanele de săpun. Dar recunoscuse tonul vocii lui când vorbise
despre Wintrow. N-avea rost să-l contrazică. De dragul bunei
înțelegeri, era mai bine să-și dea uitării speranțele.
Trecuseră mai bine de două săptămâni de când Kyle îi luase fiul de
acasă și-l trimisese pe corabie. În acele două săptămâni, bărbatul ei
nu adusese niciodată vorba despre fiul lor, iar la întrebările ei
răspunsese laconic. Era aproape ca în primele zile de după plecarea
lui Wintrow la mănăstire. Neștiind ce devenise viața lui, nu avea
niciun teren solid în care să-și ancoreze temerile. Cu toate astea erau
acolo, pândeau, neconturate și amenințătoare, ori de câte ori mintea
nu-i era preocupată de tăcerea mâhnită a mamei sale sau de absoluta
dispariție a Altheei. Despre Wintrow măcar știa unde e, se consolă
singură. Iar Kyle era tatăl lui. Cu siguranță n-avea să lase să i se
întâmple nimic rău și ar fi spus dacă ar fi existat vreun motiv real de
îngrijorare. Kyle avea fără îndoială dreptate în privința băiatului.
Poate că neînduplecarea lui era neapărat necesară. La urma urmelor,
ce știa ea despre băieții de vârsta lui Wintrow? Respiră adânc,
calmându-se, și trecu hotărâtă la următorul subiect care o neliniștea.
– Ai...? începu șovăitoare. Althea a venit în port, la corabie?
Kyle se încruntă.
 – N-a mai venit din ziua când prostul ăla de Torg a pus-o pe fugă.
Îi ordonasem să n-o lase să urce la bord, dar nicidecum să o gonească
de pe doc. Îmi doresc sincer să fi avut destulă minte ca să mă cheme.
Pot să-ți spun că aș fi adus-o acasă, unde îi e locul.
Tonul lui spunea, fără dubiu, că părerea Altheei în privința asta n-
ar fi contat.
În încăpere nu mai era nimeni altcineva în afară de o servitoare,
dar Keffria își coborî totuși vocea.
– N-a venit nici s-o vadă pe mama. Știu, pentru că am întrebat-o. Și
n-a mai trecut deloc pe-acasă. Kyle, unde-ar putea fi? Am avut
coșmaruri. Mă tem că ar putea fi ucisă, sau mai rău. Cu o noapte în
urmă, mi-a venit o idee... n-ar fi putut să se strecoare la bordul
Vivaciei? A avut întotdeauna o legătură atât de strânsă cu corabia! Și
poate că e destul de încăpățânată ca să se furișeze la bord și să se-
ascundă până când ajungeți departe, pe mare, și e dificil să vă-
ntoarceți, și apoi...
– Nu e pe corabie, spuse scurt Kyle.
Tonul lui sugera, în totalitate, respingerea presupunerilor Keffriei,
considerate doar absurdități femeiești.
– Probabil că stă undeva, în oraș. Și-o să se-ntoarcă imediat ce i se
vor termina banii. Iar când o să vină acasă vreau să fii severă cu ea.
Nu s-o răsfeți și să-i spui c-ai fost îngrijorată. Și să n-o ocărăști ca o
găină furioasă. N-o să se sinchisească de așa ceva. Las-o fără niciun
ban până când începe să se poarte cum se cuvine. Și apoi ține-o bine
în frâu.
Kyle se întinse peste masă și îi luă mâna cu o blândețe care nu se
potrivea cu fermitatea cuvintelor.
– Pot avea încredere în tine? întrebă el. Pot avea încredere că o să
faci ce e mai înțelept și mai bine pentru ea?
 – N-o să fie simplu... Keffria șovăi. Althea e obișnuită să facă
numai ce vrea ea. Iar mama...
– Știu. Mama ta începe să-și regrete hotărârile. În momentele astea
nu judecă limpede. Și-a pierdut soțul și se teme să nu-și piardă și
fiica. Dar pe Althea n-o s-o piardă cu adevărat decât dacă o să cedeze
în fața ei și o s-o lase să facă tot ce-o taie capul. Dacă vrea s-o
păstreze, trebuie s-o silească să se întoarcă acasă și să se poarte
cuviincios. Dar știu că-n clipa asta mama ta nu vede lucrurile așa. Și
totuși. Dă-i timp, Keffria. Dă-le timp amândurora, și vor înțelege câtă
dreptate avem, apoi ne vor mulțumi. Ce s-a-ntâmplat?
Cineva bătuse în ușă, și se întoarseră amândoi într-acolo. Malta
scoase capul de după perete.
– Pot să intru? întrebă, cu sfială.
– Eu și mama ta purtăm o discuție, o încunoștință Kyle.
Și consideră că astfel dăduse un răspuns. Fără să-i mai arunce fiicei
sale nicio privire, se întoarse din nou către soția sa.
– Am avut timp să răsfoiesc registrele proprietăților din nord.
Arendașii moșiei Ingleby n-au plătit niciodată arenda întreagă în
ultimii trei ani. Ar trebui mutați de-acolo. Sau ar trebui vândută
moșia. Una din două.
Keffria își luă cana cu ceai de pe masă și o prinse strâns în ambele
mâini. Uneori, când trebuia să-și corecteze bărbatul, devenea
nervoasă și îi tremurau mâinile. Lui Kyle nu-i plăcea asta.
– Ingleby e moșia mamei, Kyle. Face parte din dota ei. Iar arendașii
sunt bătrâna ei doică și soțul ei. Sunt înaintați în vârstă, iar mama i-a
făgăduit mereu Tetnei că o să-i poarte de grijă, așa că...
Kyle își lăsă cana din mână cu un gest atât de ferm încât ceaiul se
revărsă pe fața de masă albă. Oftă cu exasperare.
– Iar ăsta e exact genul de raționament care-o să ne vină de hac.
Keffria, nu am nimic împotriva carității și a loialității. Dar dacă
trebuie să aibă grijă de o pereche de bătrâni nevolnici, convinge-o să-
i aducă aici, să-i instaleze în aripa servitorilor și să le dea de făcut
ceva de care încă mai sunt în stare. Fără nicio îndoială că ne vor fi de
mai mult folos și vor duce un trai comod. N-are niciun motiv să
irosească pentru ei o moșie întreagă.
– Tetna a crescut acolo..., începu din nou Keffria, apoi tresări și icni
când palma bătătorită a lui Kyle lovi masa în fața ei.
– Și eu am crescut în Frommers, dar nimeni n-o să-mi dea o casă
acolo când o să fiu bătrân și sărac, fiindcă nu ne vom fi gospodărit
bine averea! Keffria, taci o clipă și lasă-mă să termin ce încerc să-ți
spun. Știu că e proprietatea mamei tale. Știu că nu poți hotărî
nemijlocit ce-o să se întâmple cu ea. Vreau doar să transmiți sfatul
meu. Și, totodată, s-o previi că nu va mai primi bani, ca susținere, din
moștenirea tatălui tău. Dacă n-o să izbutească să câștige destui bani
pentru reparații, n-are decât să lase locul în paragină. Dar nu mai
băgăm bani buni în ceea ce merge prost. Asta-i tot.
Se răsuci brusc în scaun și arătă cu-n deget acuzator către ușă.
– Tu! Malta! Tragi cu urechea când discută părinții tăi? Dacă vrei să
te porți ca o slugă iscoditoare, o să am grijă să primești și îndatoririle
unei slugi.
Malta se uită de după ușă în încăpere. Părea atât de intimidată cât
se cuvenea.
– Te rog să mă ierți, tati. Voiam să știu când terminați discuția, ca
să pot vorbi apoi cu tine.
Kyle oftă îndelung și se uită la soția lui rostogolindu-și ochii.
– Keffria, copiii trebuie învățați să nu ne mai întrerupă. Vino,
Malta, dacă nu ești în stare s-aștepți cu răbdare și cuviincios. Ce vrei?
Malta intră înaintând încetul cu încetul, apoi, când tatăl ei se
încruntă, se grăbi să se apropie și se opri în fața lui. Făcu o mică
reverență cu ochii la el și se feri să întâlnească privirea mamei sale în
timp ce spunea:
– Balul Verii a trecut de-acum. Nu am putut să luăm parte, am
înțeles. Dar peste șaptezeci și două de zile este Ofranda Recoltei.
– Și?
– Vreau să merg.
Tatăl ei clătină din cap, exasperat.
– O să mergi. Ai început să mergi de când aveai șase ani. Merge
toată lumea care face parte dintr-o familie de Negustori. În afară de
cei ca mine, care trebuie să plece pe mare. Mă-ndoiesc c-o să mă-
ntorc la timp ca să iau parte. Dar știi că tu o să mergi. De ce mă
sâcâi?
Fata aruncă pe furiș o privire către fața dezaprobatoare a mamei
sale, apoi se uită la tatăl ei cu gravitate.
– Mama spune că anul ăsta s-ar putea să nu mergem. Știi, fiindcă
suntem în doliu după bunicul.
Malta răsuflă adânc, apoi continuă:
– Și spune că, și dacă o să mergem, încă nu sunt destul de mare
pentru o rochie de bal adevărată. Oh, tati, nu vreau să merg la
Ofranda Recoltei într-o rochiță de fetiță. Delo Trell, care e de aceeași
vârstă cu mine, o să poarte anul ăsta o rochie de bal.
– Delo Trell e cu unsprezece luni mai mare decât tine, se amestecă
în vorbă Keffria.
Își simțea obrajii arzând fiindcă fiica ei îndrăznea să-i vorbească
despre asta lui Kyle, de parcă ar fi fost nedreptățită.
– Și, dacă merge la Ofranda Recoltei în rochie lungă, o să fiu foarte
surprinsă, spuse ea. Eu însămi m-am înfățișat la Ofrandă ca femeie
abia când aveam cincisprezece ani, aproape șaisprezece. Și suntem în
doliu. Anul ăsta nu se așteaptă nimeni să ne vadă acolo. Nu se
cuvine!...
 – Ar putea fi o rochie neagră, Carissa Krev a mers la Bal la numai
două luni după moartea mamei ei.
Keffria răspunse cu hotărâre:
– O să mergem numai dacă bunica ta o să considere că e cuviincios
s-o facem. Și de asta mă îndoiesc. Iar dacă mergem, o să te-mbraci
așa cum e potrivit pentru o fată de vârsta ta.
– Mă-mbraci ca pe-un copil! strigă Malta.
În vocea ei era atâta suferință încât suna de-a dreptul tragic.
– Oh, tati, mă pune să port fuste doar până la jumătatea pulpei, cu
volănașe la tiv, parcă i-ar fi teamă c-o s-alerg și-o să mă joc prin
băltoace. Și mă pune să-mi împletesc părul în codițe, ca și cum aș
avea șapte ani, îmi pune funde la guler și nu mă lasă să port decât
flori, niciun fel de bijuterii și...
– Ajunge! își avertiză Keffria fiica, dar, spre surprinderea ei, Kyle
râse zgomotos.
– Vino-ncoace, Malta. Nu, șterge-ți lacrimile și vino aici. Așa,
continuă el, când fiica lui ajunse destul de aproape ca să și-o așeze pe
genunchi.
Își coborî privirea către fața ei.
– Ei, acum te crezi destul de mare ca să te-mbraci ca o femeie, zise
el. Pe urmă o s-aștepți să vină în vizită bărbați tineri.
– Tati, până la bal o să-mplinesc treisprezece ani, începu Malta, dar
el o opri cu un „șșșt!“.
Își privi soția peste capul fiicei lor.
– Dacă o să mergeți toate, întrebă el, cu prudență, ce-o să fie atât de
rău dac-o să poarte rochie de bal?
– Nu e decât o fetiță! protestă Keffria, consternată.
– Oare? întrebă Kyle.
Mândria îi umplea vocea de căldură.
 – Uită-te la fiica ta, Keffria! continuă el. Dacă nu e decât o fetiță, e
una cu forme pline. Mama spunea întotdeauna: „Un băiat devine
bărbat când dovedește că e bărbat, dar o femeie devine femeie când
vrea ea să devină.“
Mângâie părul împletit în codițe al Maltei și ea îl privi radioasă. Pe
urmă se uită la mama ei, rugătoare.
Keffria se strădui să nu arate cât de șocată e fiindcă bărbatul i se
aliază cu fiica împotriva ei.
– Kyle! Malta! Pur și simplu nu e decent.
– Ce e indecent aici? Ce rău ar putea face? Anul ăsta, anul viitor, ce
importanță are când începe să poarte rochii lungi, atâta vreme cât
știe cum să le poarte și îi vin bine?
– N-are decât doisprezece ani, răspunse Keffria, cu voce slabă.
– Aproape treisprezece.
Malta simțise că e în avantaj, așa că profită:
– Oh, te rog, mami, spune „da“. Spune că anul ăsta pot merge la
Ofrandă și pot purta o rochie de bal adevărată!
– Nu, spuse Keffria, hotărâtă să nu cedeze. O să mergem numai
dacă merge și bunica ta. Altminteri ar fi scandalos. În privința asta
sunt hotărâtă.
– Dar dacă o să mergem? întrebă Malta, cu dulceață. Și se întoarse
din nou spre tatăl ei. Oh, tati, spune că pot avea o rochie adevărată
dacă mama îmi dă voie să merg la Balul Recoltei.
Kyle își strânse fiica în brațe cu drag.
– Pare un compromis acceptabil, îi sugeră Keffriei. Și adăugă,
uitându-se la Malta: O să mergi la bal numai dacă merge bunica ta.
Și nu vreau sâcâieli și cicăleli în privința asta. Dar, dacă merge ea, o
să mergi și tu și o să porți o rochie de bal adevărată.
– O, mulțumesc, tati!
 Malta răsuflă ușurată, de parcă i-ar fi făgăduit îndeplinirea celei
mai mari dorințe a vieții sale.
Ceva foarte asemănător cu furia încât o năuci începu să curgă prin
venele Keffriei.
– Iar acum, Malta, poți să pleci. Vreau să discut cu tatăl tău. Și,
dacă te crezi destul de mare ca să te-mbraci ca o femeie, trebuie să-
mi dovedești că ți-ai însușit deprinderile unei femei. Termină
broderia aia care stă deja de trei săptămâni pe ghergheful tău.
– Dar o să-mi ia toată ziua! protestă Malta, cu durere în glas.
Voiam să trec pe la Carissa, să văd dacă poate merge cu mine pe
Strada Țesătorilor, ca să mă uit la materiale...
Vocea i se stinse când văzu privirea mamei sale. Fără niciun alt
cuvânt, se răsuci pe călcâie și părăsi încăperea în fugă.
Imediat ce îi dispăru din vedere, tatăl ei izbucni într-un hohot de
râs. Nici că ar fi putut găsi altceva care s-o jignească mai tare, se
gândi Keffria. Dar, când îi privi fața, în loc să înțeleagă că făcuse o
greșeală, el începu să râdă cu mai multă poftă.
– Dac-ai putea să te vezi! izbuti în cele din urmă să spună. Ești atât
de furioasă fiindcă i-am dat dreptate fiicei tale! Dar ce-aș fi putut
face? Știi c-a fost întotdeauna preferata mea. În plus, ce e cu adevărat
rău în asta?
– Poate atrage asupra ei o atenție căreia încă n-a învățat să-i facă
față. Kyle, când o fată merge la Ofranda Recoltei în prima ei rochie
de bal nu e vorba doar de niște material adăugat fustelor. Se dă de
veste că îi e înfățișată Bingtownului ca femeie din familia ei. Ceea ce
înseamnă că poate fi curtată, că familia va lua în considerare cererile
în căsătorie.
– Și ce dacă? întrebă Kyle, stânjenit. Nu suntem obligați să spunem
da.
 – O să fie invitată la dans, continuă Keffria, neînduplecată. Dar nu
de băieți de vârsta ei, cu care a mai dansat până acum. Ei vor fi în
continuare priviți ca niște băieți. Iar ea, ca o femeie tânără. O să
danseze cu bărbați, și tineri, și bătrâni. Nu numai că încă e o
dansatoare mediocră, dar n-a fost învățată nici cum să poarte o
conversație cu bărbații, nici cum să facă față unor atenții... nedorite.
Ar putea să provoace avansuri necuvenite fără să-și dea seama. Mai
rău decât atât, un zâmbet nervos sau un chicotit prostesc ar putea
lăsa impresia că le încurajează. Aș fi vrut să stai de vorbă cu mine
înainte de a-ți da îngăduința.
Cât ai clipi, Kyle trecu de la stânjeneală la furie. Se ridică brusc,
aruncându-și șervetul pe masă.
– Înțeleg. Poate-ar trebui să locuiesc pur și simplu pe corabie, ca să
nu-ți stau în cale când hotărăști soarta familiei noastre! Pari să uiți că
Malta nu e doar fiica ta, e și a mea. Dacă are doisprezece ani și încă
nici n-a fost învățată să danseze, nici nu cunoaște bunele maniere,
poate că pentru asta ar trebui să te dojenești pe tine însăți. Mai întâi
mi-ai trimis fiul de-acasă, să devină preot, iar acum te porți de parcă
eu n-aș avea niciun cuvânt de spus nici despre educația dată fiicei
mele.
Keffria era deja în picioare, trăgându-l de mânecă.
– Kyle! Te rog! Vino înapoi, așază-te! Nu asta am vrut să spun.
Bineînțeles că vreau să-mi ajuți să-i educ pe copiii noștri. Dar pur și
simplu trebuie s-avem mare grijă de reputația Maltei, dacă vrem să
fie considerată o tânără bine-crescută.
Însă Kyle nu era dispus să se lase îmbunat.
– Atunci te sfătuiesc să te ocupi de manierele și de lecțiile ei de
dans, nu s-o trimiți să brodeze. Cât despre mine, am o corabie de
care trebuie să mă ocup. Și un băiat de adus pe calea cea dreaptă. Și
asta din pricina unei hotărâri luate fără să conteze părerea mea.
 Îndepărtă mâna Keffriei ca și cum ar fi alungat o muscă și ieși din
cameră ca o furtună. Keffria rămase singură, în picioare, cu palma
apăsată peste gură.
După o vreme, se lăsă să se afunde încet înapoi, în scaunul ei.
Răsuflă adânc, apoi își duse mâinile la tâmplele care-i zvâcneau.
Lacrimile reținute îi înțepau ochii. Atâta încordare, atâtea certuri în
ultima vreme. În casa lor părea să nu mai existe nicicând un moment
de liniște. Își dori brusc să revină zilele în care tatăl ei era sănătos și
naviga alături de Althea, în timp ce ea și mama ei se ocupau de casă
și de copii. Pe urmă, când sosea Kyle în port, era ca o sărbătoare. Pe
vremea aia, era căpitan pe Cutezătoarea. Toată lumea îl lăuda,
spunând cât e de chipeș, de curajos. În zilele când era acasă, își
petreceau timpul fie zbenguindu-se până târziu în dormitor, fie
plimbându-se braț la braț prin Bingtown. Cufărul lui de corăbier era
întotdeauna plin ochi cu daruri pentru ea și pentru copii, iar el o
făcea întotdeauna să se simtă ca în primele zile de după nuntă. Dar,
de când o luase în primire  pe Vivacia, devenise atât de serios. Și atât
de, de... Keffria încercă să se gândească la un cuvânt potrivit. Îi veni
în minte „hrăpăreț“, dar îl respinse. Era pur și simplu un bărbat cu o
responsabilitate, hotărî ea. Iar după moartea tatălui ei,
responsabilitatea crescuse, cuprinzând totul; nu doar corabia
familiei, ci și gospodăria, toate proprietățile, copiii și chiar, cugetă ea,
cu jale, pe sora și pe mama ei.
Cândva obișnuiau să stea de vorbă până noaptea târziu, discutau
îndelung despre nimic. Lui Kyle îi plăcea să deschidă draperiile, ca
să se reverse lumina lunii peste patul lor cu baldachin. Îi povestea
despre furia furtunilor pe care le văzuse, despre frumusețea tuturor
pânzelor întinse când vântul e bun și o atingea cu mâini și cu priviri
care-i spuneau că e mai fascinantă decât marea. Acum vorbea de
prea puține alte lucruri în afară de marfa pe care o vânduse și de cea
pe care o încărca. Îi reamintea, iarăși și iarăși, că averea li se sprijină
acum pe umerii lui, că numai el e răspunzător fie de surparea, fie de
sporirea bunăstării familiei Vestrit. Și iarăși și iarăși îi jura că le va
arăta el Negustorilor din Bingtown câte ceva despre gospodărirea
inteligentă și despre negoțul subtil. Nopțile petrecute împreună nu-i
aduceau Keffriei nici ușurare, nici odihnă. Iar Kyle își petrecea zilele
cu corabia lui. Și ea recunoștea cu amărăciune că abia așteaptă să-l
vadă plecat. Pe urmă putea măcar să recâștige o parte din liniștea
zilelor obișnuite și a rutinei.
Își ridică privirea când auzi zgomot de pași, sperând și totodată
temându-se că vestesc întoarcerea bărbatului ei. Dar în cameră intră
Ronica. Se uită la Keffria și la resturile de mâncare de parcă ar fi fost
mai puțin decât niște umbre. Ochii îi cutreierară prin încăpere de
parcă ar fi căutat altceva. Sau pe altcineva.
– Bună dimineața, mamă, spuse Keffria.
– Bună dimineața, răspunse Ronica, cu indiferență. L-am auzit pe
Kyle plecând.
– Așa că ai coborât, completă Keffria, cu amărăciune. Mamă, mă
doare că-l ocolești. Mai sunt lucruri de discutat, pentru că e nevoie să
luăm hotărâri...
Zâmbetul mamei ei era crispat.
– Și, când e Kyle de față, așa ceva e imposibil. Keffria, sunt prea
obosită și prea îndurerată ca să mai am tact. Bărbatul tău nu lasă loc
pentru discuții. E inutil să stau de vorbă cu el, fiindcă nu suntem de
acord și nu acceptă niciun alt raționament în afară de ale lui.
Clătină din cap, apoi spuse:
– S-ar părea că zilele astea gândurile mele sunt doar două. Pot să-l
jelesc pe tatăl tău sau să mă dojenesc pentru harababura pe care-am
făcut-o din tot ce mi-a încredințat.
 Deși Kyle o înfuriase cu puțin înainte, cuvintele o usturară pe
Keffria. Răspunse cu voce joasă, încărcată de suferință:
– E om bun, mamă. Nu face altceva decât ceea ce crede că e mai
bine pentru noi toți.
– Asta ar putea fi adevărat, dar e o slabă consolare, Keffria, spuse
Ronica. Bineînțeles că eu și tatăl tău nu ne-am îndoit că e om bun,
fiindcă altfel n-am fi fost niciodată de acord să te măriți cu el. Dar, la
vremea aia, nu puteam prevedea nici măcar jumătate din tot ce s-a
întâmplat. Ți-ar fi fost mult mai bine dacă te-ai fi măritat cu un
bărbat dintr-o familie de Negustori. Tuturor ne-ar fi fost mai bine
dacă te-ai fi măritat cu cineva mai familiarizat cu felul nostru de
viață.
Ronica veni să se așeze la masă mișcându-se ca o femeie bătrână,
încet, țeapănă. Își feri fața de lumina strălucitoare a dimineții care
inunda încăperea, ca și cum ar fi durut-o ochii.
– Uite la ce-am ajuns, deși Kyle face ceea ce crede că e mai bine
pentru noi toți. Althea încă n-a apărut. Iar tânărul Wintrow e ținut
pe corabie împotriva voinței lui. Asta nu e bine. Nici pentru băiat,
nici pentru corabie. Dacă ar înțelege cu adevărat tot ce înseamnă o
corabie vie, Kyle nu cred că l-ar ține pe băiat la bordul uneia abia
însuflețite când e atât de agitat și de nefericit. Din câte am auzit,
primele câteva luni de după însuflețire au o importanță colosală.
Vivacia are nevoie de calm și de încredere în stăpânul ei, nu de
oprimare și de certuri. Cât despre ideea lui de a o întrebuința pentru
negoțul cu sclavi... asta mă îmbolnăvește. Pur și simplu mă
îmbolnăvește.
Ronica își înălță capul și o țintui pe Keffria cu privirea.
– Mi-e rușine că poți îngădui ca fiul tău să suporte tot ce va vedea
călătorind la bordul unei corăbii cu sclavi. Cum poți fi de acord să
vadă așa ceva, și cu atât mai mult să fie părtaș? Ce crezi că trebuie să
devină ca să poată supraviețui?
Cuvintele ei treziră o teamă fără nume în Keffria, care însă își
încleștă pumnii sub masă, încercând să se liniștească.
– Kyle spune că n-o să fie aspru cu Wintrow. Cât despre sclavi, mi-
a atras atenția că, dacă i-ar face să sufere fără să fie necesar, n-ar
izbuti decât să vatăme o marfă valoroasă. Am vorbit cu el, crede-mă,
i-am spus tot ce-am auzit despre corăbiile care transportă sclavi. Și
mi-a făgăduit că Vivacia n-o să devină o capcană împuțită a morții.
– Chiar dacă Wintrow o să fie tratat la fel de blând ca o fetiță, ceea
ce va vedea pe o corabie cu sclavi o să-l facă să sufere. Înghesuiala
fără de care nu se poate, morții, disciplina bestială de care e nevoie
ca să poți controla o asemenea încărcătură... nu e deloc bine. Nu e
deloc bine, și o știm amândouă.
Tonul mamei ei nu îngăduia să fie contrazisă.
– Dar avem o sclavă chiar aici, în casă. Rache, pe care ți-a
împrumutat-o Davad când era tata atât de grav bolnav.
– Nu e deloc bine, repetă Ronica Vestrit, cu voce scăzută. Am
înțeles asta, și am vrut s-o trimit înapoi, la Davad. Dar, când am
încercat s-o trimit acasă, a căzut în genunchi și m-a implorat să n-o
fac. În Chalced ar fi vândută pe bani frumoși, o știe, pentru că a
învățat ceva carte. Bărbatul ei a fost deja trimis acolo, fiindcă aveau
datorii. Știi, familia lor e din Jamaillia. Și, când s-au înglodat în
datorii și n-au mai izbutit să le plătească, și ea, și bărbatul lor, și fiul
lor au fost trimiși în piața de sclavi. Bărbatul ei e un om învățat și a
fost vândut pentru un preț bun. Dar ea și băiețelul lor i-au fost
vânduți unuia dintre oamenii lui Davad, pe nimica toată. Vocea
Ronicăi Vestrit se îngroșă. Mi-a povestit cum a fost călătoria până
aici. Băiețelul ei n-a supraviețuit. Cu toate astea, nu cred că Davad
Restart e un om crud, cel puțin nu intenționat. Și nici nu e un
Negustor atât de nepriceput încât să vatăme cu bună știință o marfă
valoroasă.
Vocea mamei ei rămase bizar de plată în timp ce spunea toate
astea. Iar când îi servi cuvintele lui Kyle, repetându-le pe același ton
egal, pielea Keffriei se făcu ca de găină.
– Credeam c-am devenit imună la moarte. În anii scurși de când au
murit frații tăi de ciumă, am împins asta deoparte, ca fiind ceva pe
care l-am îndurat și cu care am terminat. Acum s-a dus tatăl tău, și
mi s-a reamintit cât de brusc și cât de definitiv e momentul
sfârșitului. E destul de greu să-i faci față când e adus de o boală. Dar
băiatul lui Rache a murit fiindcă burtica lui nu a suportat mișcarea
de du-te-vino din cala ticsită de oameni și neaerisită. N-a putut să
mistuie pâinea uscată și apa stătută cu care îi hrănea echipajul. A fost
nevoită să-și privească băiețelul murind.
Ronica își ridică ochii ca să-i întâlnească pe ai Keffriei, și în ei era o
suferință chinuitoare.
– Am întrebat-o: „De ce n-ai strigat la oamenii din echipaj când
veneau să vă hrănească? Cu siguranță că v-ar fi putut lăsa puțin pe
punte, la aer curat, în bătaia vântului, și v-ar fi putut da puțină
mâncare pe care s-o suporte copilul tău.“ Mi-a spus că a făcut-o. Că
i-a rugat, i-a implorat de fiecare dată când aduceau mâncare sau
veneau să ia gălețile. Dar s-au purtat de parcă n-ar fi auzit-o. Nu era
singura care implora milă. Înlănțuiți lângă ea, au murit bărbați
maturi și femei tinere, la fel de inutil ca băiețelul ei. Iar când au venit
să-i ia pe bărbatul de lângă ea și pe băiat, i-au târât afară ca pe niște
saci cu mâncare. Știa că trupul copilului le va fi aruncat șerpilor care
urmau corabia. Și asta i-a tulburat mințile. E destul de ciudat, dar
nebunia ei a salvat-o. Căci, când a început să urle, implorând șerpii
să spargă coca vasului și s-o devoreze și pe ea și când l-a strigat pe
Sa, rugându-l să trimită vânturi și talazuri care să zdrobească de
stânci corabia, ocările ei i-au atins pe năieri așa cum n-o făcuseră
rugămințile. Nu voiau ca femeia aia care nu se mai sinchisea de viața
ei să cheme moartea asupra tuturor. A fost bătută, dar n-au putut s-o
facă să tacă. Și pe urmă, când corabia s-a oprit pentru puțin timp în
Bingtown, au debarcat-o, fiindcă năierii au jurat că ultima furtună
abătută asupra lor fusese chemată de ea și au refuzat să meargă mai
departe cu Rache la bord. Davad a fost nevoit s-o ia în primire; făcea
parte din încărcătura care-i aparținea lui. Dar în Bingtown n-o putea
numi sclavă, așa că a luat-o în casă ca servitoare cu hrisov. Iar când a
început să se teamă de privirile cu care-l fixa, pentru că-l învinuiește
de moartea băiatului ei, a trimis-o aici, să ne slujească pe noi. Așa că,
vezi tu, când treceam prin vremuri grele ne-a adus-o încoace mai
mult de teamă decât din compătimire. Iar eu bănuiesc că asta a
devenit Davad; un om condus mai degrabă de spaimă decât de
caritate.
Ronica se întrerupse, ca și cum ar fi meditat.
– Plus de o bună măsură de lăcomie. Nu l-aș fi crezut pe Davad
soiul de om în stare s-asculte o poveste ca a lui Rache și apoi să
continue negoțul din pricina căruia s-a întâmplat. Dar o face. Și îi
îndeamnă, cu stăruință, pe cei pe care-i cunoaște bine, să voteze
pentru ca legea să accepte negoțul lui și în Bingtown. Privirea ei o
săgetă din nou pe Keffria. Acum, când ai moștenit proprietățile
tatălui tău, i-ai moștenit și votul în Consiliu. Fără îndoială că Davad o
să-nceapă să te curteze, să te convingă să-ți folosești votul ca să-l
susții. Și, când o lege care să accepte sclavia te-ar ajuta să-ți sporești
averea... ce crezi c-o să-ți ceară Kyle să faci?
Keffria se simți ca paralizată. Nu îndrăzni să răspundă. Ar fi vrut
să spună că bărbatul ei nu dorește acceptarea sclaviei în Bingtown,
dar, fără să vrea, socotea deja în gând ce-ar fi avut de câștigat. Dacă
sclavia n-ar mai fi fost interzisă, mai multe proprietăți ar fi redevenit
brusc profitabile. Ogoarele cu grâne. Mina de cositor. Și, în afară de
asta, Kyle n-ar mai fi trebuit să-și ducă marfa tocmai în Chalced ca s-
o poată vinde, ar fi putut face negoț cu sclavi chiar acolo, în
Bingtown. Drumul ar fi durat mai puțin și o mai mare parte a
încărcăturii ar fi ajuns la țărm în viață și în stare destul de bună ca să
fie vândută...
Cutremurându-se, Keffria luă brusc în considerare întreaga
importanță a gândurilor sale. O mai mare parte a încărcăturii ar fi ajuns
la țărm în viață. Acceptase de la bun început că, dacă bărbatul ei
transporta sclavi, moartea unora dintre ei pe drum era de neocolit.
Moarte din ce motiv? De bătrânețe sau de boală? Nu. Kyle era prea
inteligent ca să cumpere sclavi care ar fi putut muri. Ea se aștepta să
moară o parte în timpul călătoriei. Acceptase că trebuia să se
întâmple. Dar de ce? Când călătorise pe mare, Keffria nu se temuse
niciodată pentru viața sau pentru sănătatea ei. Prin urmare, numai
modul în care erau tratați pasagerii îmbarcați fără voia lor le putea
pricinui moartea. Iar sclavii ar fi putut foarte bine dați în grija lui
Wintrow, asta ar fi putut fi una dintre îndatoririle lui. Fiul ei avea să-
nvețe să nu ia în seamă strigătele unei femei care imploră ajutor
pentru copilul său? Avea să-i ajute pe cei care le aruncau șerpilor
trupurile neînsuflețite?
Probabil că mama ei îi putea citi o parte a gândurilor, fiindcă
spuse, încet:
– Nu uita, votul îți aparține. Dacă vrei, i-l poți ceda soțului tău.
Multe soții de Negustori din Bingtown aflate în situația ta ar face-o,
deși legile noastre nu o cer. Dar ține minte că, în Consiliul
Negustorilor, familia Vestrit are numai un vot, un singur vot. Și,
odată ce i l-ai cedat bărbatului tău, nu-l mai poți cere înapoi. Va
putea împuternici pe oricine vrea el, ca să voteze, în lipsa lui, așa
cum vrea el.
 Keffriei i se făcu brusc foarte frig și se simți cu desăvârșire singură.
Indiferent ce hotărâre ar fi luat, ar fi avut de suferit. Kyle avea să
pledeze în favoarea sclaviei, ea nu se îndoia de asta. Aproape că
putea să-i audă argumentele logice, raționale, îl auzea chiar spunând
că sclavia în Bingtown ar fi fost o soartă mai bună decât sclavia în
Chalced. Kyle putea s-o convingă. Și, dacă o făcea, mama ei și-ar fi
pierdut orice urmă de respect pentru ea.
– Nu e decât un singur vot în Consiliul Negustorilor, se auzi
spunând, cu voce slabă. Unul din cincizeci și șase.
– Sunt cincizeci și șase de familii de Negustori, încuviință mama ei.
Și adăugă, odată cu următoarea răsuflare: Și știi câți nou-veniți au
adunat deja destui lefferi de pământ ca să ceară un vot? Douăzeci și
șapte. Pari șocată. Ei bine, și eu am fost. E limpede că mulți se
stabilesc la sud de Bingtown, luând pe tăcute pământul în stăpânire
cu titluri de proprietate semnate de noul Satrap, și apoi vin aici, să
declare că au dreptul la un loc în Consiliul Orașului. Cel de al doilea
Consiliu, care a fost creat, în numele imparțialității, pentru ca noii
coloniști de pe Cele Trei Corăbii să aibă un loc unde să-și rezolve
nemulțumirile între ei și o voce care să-și spună părerea în
guvernarea Bingtownului, e acum folosit împotriva noastră.
Iar presiunea nu vine doar din interiorul orașului. Chalcedul
însuși ne privește bogățiile cu ochi lacomi. Au avut deja pretenții
asupra unor teritorii de la granița noastră din nord, nu numai o
singură dată, și băiatul ăla prost care ne e Satrap le-a cedat fără să
murmure. Și asta doar de dragul darurilor pe care i le trimit, femei și
giuvaieruri și ierburi ale plăcerii. El n-o să ia partea Bingtownului
împotriva Chalcedului. Nici măcar n-o să respecte tot ce ne-a
făgăduit Esclepius. Se zvonește că acest nou Satrap a golit vistieria
Jamailliei din pricina obiceiurilor lui nesăbuite și se străduiește să
găsească mai mulți bani pentru distracții dând drept de
împroprietărire oricui vrea să-i obțină favorurile oferindu-i sau
făgăduindu-i daruri. Nu le dă pământurile noastre doar nobililor din
Jamaillia, ci și lingăilor lui din Chalced. Prin urmare, Keffria, ceea ce
ai vrut să spui e adevărat. Poate că un singur vot nu e de ajuns ca să
împiedice Bingtownul să fie copleșit de schimbări.
Mama ei se ridică încet de la masă. Nu mâncase absolut nimic, nu
luase nici măcar o gură de ceai. Se îndreptă spre ușă oftând.
– Cu timpul, nici măcar toate cele cincizeci și șase de voturi ale
Negustorilor nu vor mai fi de-ajuns ca să pună stavilă voinței valului
de nou-veniți. Și dacă acest Satrap Cosgo încalcă astfel una dintre
făgăduielile făcute nouă de Esclepius, oare o să le respecte pe
celelalte? Cât o să mai treacă până când monopolurile oferite nouă le
vor fi vândute și altora? Nu-mi place să mă gândesc ce s-ar putea
întâmpla atunci. Ar putea însemna mult mai mult decât sfârșitul
modului nostru de viață. Nu vreau să mă gândesc ce ar putea stârni
oamenii ăștia atât de lacomi și de nechibzuiți dacă se vor aventura în
susul Fluviului Ploilor Sălbatice.
Preț de o clipă înfiorătoare, Keffria se întoarse cu gândul în trecut,
la nașterea celui de al treilea copil al ei. Sau, mai degrabă, la cea de a
treia oară când adusese ceva pe lume, fiindcă după acea lungă
sarcină și după nașterea chinuitoare, din pântecul ei nu ieșise niciun
copil. Numai o creatură pe care mama ei n-o lăsase nici s-o țină în
brațe, nici s-o vadă și care mormăise, mârâise și se zbătuse nebunește
în timp ce Ronica o scotea din încăpere. Kyle era atunci plecat pe
mare, dar Ephron era acasă și fusese nevoit să îndeplinească el
obligația care împovăra toate familiile de Negustori din Bingtown. Pe
urmă nimeni nu mai vorbise despre asta. Nici măcar Kyle, când
venise de pe mare, nu întrebase nimic despre leagănul încă gol, se
mulțumise să accepte faptele și se purtase cu ea cu cea mai mare
tandrețe. De atunci, numai o singură dată se referise la „copilul ei
mort“. Se întrebă dacă el credea asta cu adevărat. Kyle nu se născuse
într-o familie de Negustori; poate nu credea în existența prețului care
trebuie plătit. Poate nu înțelegea pe deplin ce însemna căsătoria cu
cineva dintr-o familie de Negustori. Poate nu înțelegea că Negustorii
nu doar profitau, ci și se protejau de Fluviul Ploilor Sălbatice și de tot
ceea ce aduceau apele sale.
Pentru o scurtă clipă, își văzu soțul ca pe un străin și, poate, ca pe
o amenințare. Nu ca pe o amenințare malefică, doar ca parte a unei
furtuni sau a unui talaz imens, a unei forțe neînsuflețite, dar care
totuși strivește și nimicește tot ce-i iese în cale.
– Kyle e un om bun, îi spuse mamei sale.
Numai că Ronica părăsise fără zgomot încăperea, și cuvintele
Keffriei căzură, fără viață, în aerul nepăsător.
 15

NEGOCIERI

– Ridicăm ancora mâine-dimineață.

Torg nici măcar nu încercă s-ascundă încântarea cu care-i dădea
vestea.
Wintrow refuză să-și ia ochii de la munca lui. Cuvintele bărbatului
nu erau nici întrebare, nici ordin. Nu i se cerea să răspundă.
– Da. Plecăm. O să se scurgă ceva vreme până o să revezi
Bingtownul. De-aici până-n Jamaillia trecem prin șapte porturi.
Primele trei sunt în Chalced. Ne ducem ca să scăpăm de nucile alea
de comfer. I-aș fi putut spune că n-o să se vândă în Bingtown, dar nu
m-a-ntrebat nimeni.
Torg își roti umerii și zâmbi, mulțumit de sine. Părea să creadă că
hotărârea greșită a căpitanului dovedește că el e mai înțelept.
Wintrow n-avea impresia că se poate trage o astfel de concluzie.
– Căpitanul vrea s-adune ceva bani gheață, așa am auzit, ca să aibă
mai mult de cheltuit pentru sclavi în Jamaillia. O să luăm o
încărcătură pe cinste, băiete.
Torg își linse buzele.
 – Asta aștept cu nerăbdare, adăugă el, mai ales fiindc-o să-mi
asculte sfatul când o s-ajungem acolo. E-o piață pe care-o știu. Da.
Recunosc carnea de sclav de primă calitate când o văd, și-o să iau ce
e mai bun. Aș putea găsi chiar și niște fetișcane costelive pentru
fanteziile tale. Ce zici de asta, flăcăule?
La întrebări trebuia să răspundă, dacă nu voia să se-aleagă cu un
picior în șale.
– Cred că sclavia e imorală și neîngăduită de lege. Și că nu se
cuvine să discutăm noi doi despre planurile căpitanului.
Wintrow își continuă treaba fără să-și ridice privirea. Avea în față
un morman de parâme vechi. Trebuia să desfășoare colacii, să aleagă
ce se putea refolosi și să desfacă restul în fire, bune pentru împletit
parâme noi sau pentru repararea rupturilor. Mâinile îi deveniseră tot
atât de aspre cum era cânepa cu care lucra. Când și le privea, îi venea
greu să creadă că fuseseră cândva mâinile unui artist, ale unui
maestru al vitraliilor. Pe puntea provă, vizavi de el, Mild se ocupa de
partea lui din mormanul de cânepă. Wintrow îl invidia pentru
agilitatea mâinilor sale bătătorite. Când o sălta Mild și o scutura o
singură dată, frânghia părea să se desfășoare singură, ca prin farmec.
Bucățile de parâmă pe care încerca să le înfășoare Wintrow voiau
întotdeauna să se răsucească în direcția opusă.
– Oh, oho. Am devenit un pic cam tăios, nu-i așa?
Cizma grea a lui Torg îl înghionti dureros. Încă mai avea vânătaia
lăsată de o lovitură mai veche.
– Nu, domnule, răspunse el, din reflex.
Uneori era mai ușor să se supună pur și simplu. Imediat ce se
văzuse dat de tatăl său pe mâna celui de al doilea secund, încercase
să-i vorbească brutei ca și cum ar fi avut minte. Dar învățase repede
că Torg lua toate cuvintele pe care nu le înțelegea drept bătaie de joc
și toate explicațiile drept scuze jalnice. Cu cât îi vorbea mai puțin, cu
atât mai puține erau vânătăile. Chiar dacă astfel aproba afirmații cu
care, în mod normal, n-ar fi fost de acord. Încerca să nu vadă în asta
o știrbire a demnității sale și a moralei. Supraviețuire, își spunea. Nu
era nimic altceva decât supraviețuire, până când izbutea să fugă.
Cuteză să pună o întrebare.
– În ce porturi o să ne oprim?
Dacă era vreunul în Peninsula Marrow, avea să plece cumva de pe
corabie. Nu-i păsa cât de mult ar fi fost nevoit să meargă pe jos, sau
dacă ar fi trebuit s-o traverseze de-a lungul, cerșind ca să nu moară
de foame, avea să se întoarcă oricum la mănăstirea lui. Când avea să
le spună povestea lui, cei de-acolo aveau să-l asculte. Aveau să-i
schimbe numele și să-l ducă altundeva, unde tatăl lui n-avea să-l mai
găsească niciodată.
– Nicăieri în apropiere de Marrow, îi răspunse Torg, cu o încântare
răutăcioasă. Dacă vrei să te-ntorci la preoție, băiete, trebuie să înoți.
Al doilea secund râse zgomotos și Wintrow înțelese că fusese
ademenit să pună întrebarea. Se simți răscolit fiindcă și cineva cu o
minte atât de înceată ca Torg putea să-și dea seama unde îi e inima.
Își visa prea mult fuga, lăsa asta să se vadă în tot ce făcea? Începuse
să creadă că numai așa e cu putință să nu-și piardă mințile. Urzea tot
timpul planuri de fugă de pe corabie. De fiecare dată când îl încuiau
ca să-și petreacă noaptea în magazie, aștepta până când nu mai
auzea zgomot de pași, apoi încerca ușa. Își dorea să nu fi fost atât de
pripit imediat ce fusese târât pe corabie. Încercările lui stângace de
fugă le dăduseră de veste căpitanului și echipajului care îi erau
intențiile și Kyle avusese de grijă să se știe foarte bine că oricine i-ar fi
îngăduit să plece de pe Vivacia ar fi plătit scump. Nu era lăsat
niciodată singur, iar celor care lucrau alături de el nu le plăcea că nu
puteau să-i acorde încredere, ci erau nevoiți să-l păzească în vreme
ce munceau.
 Torg își arătă apoi mușchii, făcând din asta un adevărat spectacol.
Își săltă cizma, ca să-l pocnească din nou pe Wintrow în spate.
– Trebuie să plec, băieți. Am treabă. Mild, tu ești dădaca. Ai grijă
să-l ții ocupat pe frumosul ăsta.
După un ultim ghiont dureros, Torg se îndepărtă pășind apăsat.
Niciunul dintre cei doi băieți nu-l urmări cu privirea. Dar, când
ajunse destul de departe ca să nu-i mai poată auzi, Mild spuse, calm:
– Într-o bună zi, cineva o să-l omoare și-o să-l azvârle peste bord,
fără martori.
În timp ce-i spunea asta lui Wintrow, mâinile tânărului năier nu-și
încetară nicio clipă munca.
– Poate-o să fiu eu, adăugă, încântat.
Amestecul de înfocare și calm cu care vorbea de un omor îl umplu
de Wintrow de fiori de gheață. Oricât de mult i-ar fi displăcut Torg și
oricât de greu i-ar fi fost să nu-l urască, nu se gândise niciodată să-l
ucidă. Se simțea descumpănit aflând că Mild se gândea.
– Nu lăsa pe cineva ca Torg să-ți schimonosească viața și să-ți
schimbe centrul atenției, îl sfătui, cu voce scăzută. Chiar și numai
când te gândești să ucizi din răzbunare îți pervertești spiritul. Nu
știm de ce le îngăduie Sa unor oameni ca Torg să aibă putere asupra
altora, dar îi putem împiedica să ne corupă sufletul. Ne supunem
voinței lui când n-avem încotro, dar nu...
– Nu te-am rugat să-mi ții o predică, îl întrerupse Mild, nervos.
Aruncă, dezgustat, bucata de parâmă la care lucra.
– Cine te crezi? De ce trebuie să-mi spui tu mie cum să gândesc sau
cum să trăiesc? Nu stai niciodată pur și simplu de vorbă? Încearcă s-
o faci uneori. Spune, cu glas tare: „Mi-ar plăcea să-l omor pe câinele
ăsta nemernic.“ O să fii surprins când o să vezi ce ușurat te simți.
Își luă ochii de la Wintrow și păru să i se adreseze unui catarg, ca
și cum nimeni altcineva nu l-ar fi putut auzi:
 – Căcat! Încerci să vorbești ca unui om și el îți răspunde de parcă
te-ai fi pus în genunchi și i-ai fi cerșit sfaturi.
Wintrow se înfurie pentru câteva clipe, apoi se simți potopit de
jenă.
– N-am vrut să spun că...
Voia să spună că nu se crede mai bun decât Mild, dar minciuna îi
pieri pe buze. Se sili să rostească numai adevărul.
– Nu. Nu vorbesc niciodată fără să gândesc mai întâi. Am fost
învățat să mă feresc de cuvintele flușturatice. Și, la mănăstire, când,
din ce vedem și din ce auzim, ne dăm seama că un om a pornit-o pe
o cale a pierzaniei, îi vorbim despre asta. Dar numai ca să ne ajutăm
unii pe alții, nu ca să...
– Ei bine, nu mai ești la mănăstire. Ești aici. Când ai de gând să-ți
bagi asta în capul tău tare și să-ncepi să te porți ca un năier? Știi, e
dureros de privit cum îi lași să te calce în picioare. Găsește un strop
de curaj și înfruntă-i în loc să predici mereu în numele lui Sa.
Încearcă să-l pocnești pe Torg. Pentru asta o să mănânci o bătaie,
bineînțeles. Numai că el e mai laș decât tine. Dac-o să creadă că
există cel puțin o șansă să-l lovești cu o cavilă, o să te lase-n pace.
Nu-ți dai seama de atâta lucru?
Wintrow încercă să invoce demnitatea.
– Dacă mă face să mă port la fel ca el, înseamnă c-a învins. Nu-ți
dai seama de atâta lucru?
– Nu. Nu-mi dau seama decât că ți-e atât de frică de bătaie încât
nici măcar nu vrei să recunoști că ți-e frică. E exact ca ieri, când ți-a
pus Torg cămașa pe catarg ca să-și bată joc de tine. Ar fi trebuit să știi
că-i cel mai bine să ți-o iei singur de-acolo și să și faci asta, în loc s-
aștepți să fii silit să te urci după ea. Așa ai fost înfrânt de două ori, nu
pricepi?
 – Nu pricep de ce spui c-am fost înfrânt. Gluma a fost plină de
cruzime, nedemnă de un om adevărat, ripostă Wintrow, cu voce
scăzută.
Mild își ieși pentru o clipă din fire.
– Ei, uite, asta nu-mi place la tine! Știi ce vreau să spun, dar
răspunzi răstălmăcind totul. Nu e vorba despre ce e și ce nu e „demn
de un om adevărat“. Aici și acum, e vorba despre tine și Torg. N-ai fi
putut câștiga decât prefăcându-te că puțin îți pasă și urcându-te pe
catarg ca să-ți iei cămașa, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Tu
însă ai stat așa, lăsându-te ars de soare și purtându-te ca un preot
prea pios ca să-și ia cămașa înapoi.
Mild tăcu brusc, evident înciudat fiindcă Wintrow nu-i răspundea.
Trase aer în piept și mai încercă o dată.
– Chiar nu pricepi? Cel mai rău a fost că te-a silit să urci pe catarg
în fața lui. Atunci ai pierdut cu adevărat. Tot echipajul te crede acum
lipsit de șira spinării. Te crede laș. Mild clătină din cap cu dezgust. E
destul de rău c-arăți ca un băiețel. Trebuie să te mai și porți tot
timpul ca și cum chiar asta ai fi?
Tânărul năier se ridică scârbit și se îndepărtă bățos. Wintrow
rămase fixând cu privirea mormanul de parâme. Cuvintele celuilalt
băiat îl zguduiseră mai mult decât îi plăcea să recunoască. Subliniase
mult prea clar că acum trăia și se mișca într-o altă lume. Mild era
probabil de-o seamă cu el, dar începuse să-și învețe meseria, către
care se simțea înclinat, cu trei ani în urmă. Ajunsese năier în toată
puterea cuvântului, de când venise Wintrow la bord nu mai era
musul corabiei. Nu mai arăta ca un copil. Devenise musculos și agil.
Era cu un cap mai înalt decât Wintrow și părul de pe obraji începea
să i se închidă la culoare, să semene din ce în ce mai mult a favoriți.
Wintrow știa că n-are nicio vină pentru statura lui firavă și pentru
înfățișarea copilărească și că nu și le-ar fi putut schimba nici dacă s-
ar fi considerat vinovat fiindcă arăta astfel. Dar, cumva, îi fusese mai
ușor la mănăstire, unde toată lumea era de acord că fiecare crește la
timpul său și în felul său. Sa’Greb n-avea să fie niciodată mai înalt
decât un copilandru, iar brațele și picioarele lui scurte și groase l-ar fi
făcut ținta tuturor glumelor dacă ar fi rămas acasă, în satul lui. Însă
în mănăstire era respectat pentru versurile pe care le scria. Nimeni
nu se gândea că e „bondoc“, era, pur și simplu, Sa’Greb. Iar soiul de
renghiuri pline de cruzime care țineau pe corabie de rutina zilnică
nu erau acolo nici de așteptat, nici tolerate. Băieții de vârste mai
fragede se tachinau și se îmbrânceau unii pe alții în primele zile
după sosire, dar cei cu înclinații către brutalitate și cruzime erau
repede trimiși înapoi, la părinții lor. Astfel de însușiri nu-și aveau
locul printre slujitorii lui Sa.
Simți brusc lipsa mănăstirii ca pe o durere ascuțită. Se strădui s-o
îndepărteze înainte de a-i umple ochii de usturimea lacrimilor. La
bordul corabiei nu era loc pentru lacrimi; n-avea rost să lase pe
cineva să vadă ceva considerat acolo drept slăbiciune. În felul lui,
Mild avea dreptate. Wintrow era captiv pe Vivacia, fie până când
izbutea să fugă, fie până când împlinea cincisprezece ani. Ce sfat i-ar
fi dat Berandol? Păi, i-ar fi spus să-și facă timpul petrecut acolo cât
mai bun. Dacă trebuia să fie năier, atunci trebuia să deprindă
meseria asta cât mai repede. Și dacă era obligat să facă parte din
echipajul ăla pentru... oricât timp avea să fie... atunci trebuia să-
nceapă măcar să-și găsească prieteni.
I-ar fi fost de folos, se gândi, dacă ar fi avut cât de cât idee cum te
poți împrieteni cu cineva de vârsta ta, când n-aveți aproape nimic în
comun. Cu gândul la asta, luă o bucată de parâmă uzată și începu s-
o destrame. Din spatele lui, Vivacia spuse, cu voce scăzută:
– Mie cuvintele tale mi s-au părut demne de laudă.
 Minunat. O corabie de lemn lipsită de suflet și animată de o forță
care ar fi putut sau nu să fie a lui Sa găsea cuvintele lui inspiratoare.
Wintrow își alungă acest gând nedemn aproape imediat ce îi trecu
prin minte. Dar nu înainte de a simți o tresărire de durere a corabiei.
Nu-și spusese el că are nevoie de prieteni? Și tocmai se întorcea, cu
răutate, împotriva singurului său prieten adevărat.
– Îmi cer iertare, spuse, încet, deși știa că nu e nevoie să pună în
cuvinte ceea ce gândea. Dorința asta de a-i face și pe alții să sufere
când suferim noi ține de natura umană. De parcă am putea scăpa de
durerea noastră provocându-i altcuiva o durere la fel de puternică.
– Am mai văzut asta și înainte, încuviință Vivacia, cu indiferență. Și
nu ești singurul copleșit de amărăciune. Tot echipajul e neliniștit și
agitat. E greu să găsești la bord pe cineva mulțumit de soarta sa.
Wintrow dădu din cap, declarându-se de acord cu observația ei.
– Se fac prea multe schimbări, prea repede. Prea mulți oameni sunt
scoși din echipaj și prea multora li se dă de veste că vor primi bani
mai puțini din pricina vârstei lor. Prea mulți oameni noi la bord,
încercând să descopere unde le e locul în ordinea lucrurilor. O să
treacă mult timp înainte de a simți cu toții că fac parte din același
echipaj.
– Dacă se va întâmpla vreodată, spuse Vivacia, cu prea puțină
speranță în glas. Aici sunt Vechiul Echipaj Vestrit, plus Oamenii lui
Kyle, plus Oamenii Noi. Așa par să se gândească la ei înșiși și așa se
poartă. Mă simt... dezbinată împotriva voinței mele. Mi-e greu să am
încredere, greu să mă destind și greu să mă las condusă de... căpitan.
Șovăi înainte de a rosti titlul, ca și cum încă nu ar fi recunoscut în
totalitate că-i aparține lui Kyle.
Wintrow dădu iarăși din cap, acum în tăcere. Simțea el însuși
încordarea tuturor. Câțiva dintre oamenii puși de Kyle pe liber
spuseseră, la adresa lui, vorbe mușcătoare, iar cel puțin alți doi
plecaseră în semn de protest. Ultima oară, agitația se stârnise când
Kyle îi ceruse unuia dintre bărbații mai vârstnici care plecau să
înapoieze cercelul de aur primit de la căpitanul Vestrit pentru timpul
îndelungat în care slujise la bord. Cercelul avea forma galionului
Vivaciei și îl evidenția drept unul dintre oamenii de valoare din
echipaj. Bătrânul preferase să-l arunce peste bord în loc să i-l dea lui
Kyle. Apoi plecase pășind pe doc cu furie, cu sacul de năier pe
umărul osos. Wintrow simțise că nu existau prea multe locuri unde
s-ar fi putut duce; i-ar fi fost greu să-și dovedească priceperea la
bordul altei corăbii, concurând cu năieri mai tineri și mai agili.
– De fapt, nu l-a aruncat în mare.
Vocea corabiei nu era cu mult mai mult decât o șoaptă.
Băiatul deveni brusc curios.
– Nu l-a aruncat? De unde știi?
Se ridică și se sprijini de copastie ca să se uite în jos, la Vivacia. Ea
își ridică privirea și îi zâmbi.
– Pentru că, mai târziu, în noaptea aia, s-a întors și mi l-a dat mie.
A spus c-am fost atât de mult timp împreună și că, dacă nu poate
muri pe puntea mea, vrea să am cel puțin o amintire a anilor pe care
i-a petrecut aici.
Wintrow se simți brusc adânc mișcat. Ceea ce îi înapoiase bătrânul
năier corabiei era, cu siguranță, un giuvaier valoros, chiar și numai
datorită cantității de aur. Și renunțase la el de bună-voie.
– Ce-ai făcut cu cercelul?
Preț de câteva clipe, ea păru stânjenită.
– Nu știam ce să fac. Dar bătrânul mi-a spus să-l înghit. Mi-a spus
că multe corăbii vii fac asta. Nu de obicei, doar cu obiecte de o
importanță aparte. Corabia le înghite și poartă cu ea, cu toată viața
ei, amintirea celor de la care le-a primit. Privirea uluită a lui Wintrow
îi smulse un zâmbet. Așa că am făcut-o. N-a fost greu, deși am avut o
senzație stranie. Și sunt... conștientă de prezența cercelului, într-un
mod bizar. Dar, știi, mi s-a părut că așa e corect să fac.
– Nu mă-ndoiesc de asta, răspunse Wintrow.
Și se întrebă de ce e atât de sigur.

După arșița zilei, vântul serii era bine-venit. Până și corăbiile

obișnuite păreau să-și vorbească încet una alteia când scârțâiau ușor
lângă docuri. Cerul senin făgăduia încă o zi superbă. Althea stătea
tăcută în umbra Vivaciei, așteptând. Se întrebă dacă e în toate mințile,
odată ce și-a ales un țel imposibil, către care nu poate să se îndrepte
decât pe calea unor vorbe aruncate la furie. Dar ce altceva îi mai
rămăsese? Doar jurământul impulsiv al lui Kyle și simțul dreptății
nepotului ei. Numai un idiot ar fi putut să creadă că atât e de-ajuns.
Mama ei încercase să-i dea de urmă cu ajutorul Vivaciei; poate asta
însemna că are acasă un aliat. Pesemne că da, dar nu putea fi sigură.
Își puse în tăcere mâna pe coca argintie a Vivaciei.
– Te rog, Sa, se rugă, dar după asta nu mai scoase niciun cuvânt.
Se ruga rar. Nu stătea în firea ei să depindă de altcineva care să-i
dea ceea ce dorește. Se întrebă dacă Marea Mamă a Tuturor măcar o
s-audă spusele cuiva care de obicei o ignoră. Pe urmă simți în palmă
răspunsul plin de căldură al Vivaciei și se întrebă dacă într-adevăr i se
rugase lui Sa. Poate, aidoma multor năieri pe care-i cunoștea, credea
mai degrabă în corabia ei decât în pronia divină.
– Vine, îi șopti Vivacia.
Althea intră cu un pas mai mult în umbra corabiei și așteptă.
Detesta să se furișeze astfel, să aibă scurte întâlniri secrete cu
corabia ei. Dar n-avea altă speranță de izbândă. Era sigură că, dacă i-
ar fi aflat planul, Kyle ar fi făcut tot ce-i stătea în puteri ca să i-l
zădărnicească. Și totuși ea era acolo, gata să-i divulge totul lui
Wintrow, și asta bizuindu-se doar pe o singură privire schimbată cu
el. Pentru o scurtă clipă, deslușise în ochii băiatului simțul onoarei
tatălui ei. Iar acum era gata să riște totul mizând pe încrederea pe
care i-o inspirase.
– Nu uita, băiete, sunt cu ochii pe tine, tună, cu răutate, vocea lui
Torg în liniștea serii. Fiindcă după asta nimic nu mai întrerupse
tăcerea, se răsti: Răspunde, băiete!
– Nu m-ai întrebat nimic, îi atrase Wintrow atenția, cu glas scăzut.
Dedesubt, pe doc, Althea îi admiră curajul, dar nu și înțelepciunea.
– Dacă-ncerci în seara asta să sari de pe corabie, îți trag picioare-n
fund până-ți crapă șira spinării, îl amenință Torg. M-ai înțeles?
– Te-am înțeles, răspunse încet vocea istovită a băiatului.
Părea foarte tânăr și de-a dreptul sleit de puteri.
Althea auzi tălpi goale târșâite ușor, apoi pe cineva așezându-se
ostenit pe punte.
– Sunt prea obosit și ca să gândesc, și cu atât mai puțin mă simt în
stare să vorbesc, spuse Wintrow.
– Ești prea obosit și ca să asculți? îl întrebă corabia, cu blândețe.
Althea auzi sunetul neclar al unui căscat.
– Numai dacă nu te superi dac-o s-adorm înainte de-a termina ce
vrei să-mi spui.
– Nu sunt eu cea care vrea s-o asculți, răspunse încet corabia.
Althea Vestrit așteaptă jos, pe doc. Ea vrea să-ți spună ceva.
– Mătușa mea Althea? întrebă băiatul, surprins.
Althea îi văzu capul apărând peste copastie, deasupra ei. Ieși fără
zgomot din umbră ca să se uite în sus, la el. Nu izbuti să-i
deslușească fața; era doar o siluetă mai întunecată profilată pe cerul
întunecat al serii.
– Toată lumea zice c-ai dispărut, pur și simplu, îi spuse Wintrow,
cu glas scăzut.
 – Da. Așa e, recunoscu ea.
Răsuflă adânc și se pregăti să riște.
– Wintrow, dacă-ți vorbesc cu sinceritate despre planurile mele,
poți păstra secretul lor?
El îi răspunse cu o întrebare de preot:
– Pui la cale ceva... rău?
Tonul lui aproape că o făcu să râdă.
– Nu. N-am de gând nici să-ți ucid tatăl, nici altceva tot atât de
nesăbuit.
Șovăi, încercând să cântărească puținul pe care-l știa despre băiat.
Vivacia o asigurase că e demn de încredere. Speră că tânăra corabie
nu se înșela.
– Însă o să-ncerc totuși să-l prind în propria lui plasă. Dar n-o să-
mi reușească decât dacă nu-mi află planurile. De acea te rog să-mi
păstrezi secretul.
– De ce vrei să-i dezvălui cuiva planul? Un secret e păstrat cel mai
bine de un singur om, sublinie Wintrow.
Cu asta se ajungea, firește, la esență. Althea trase aer în piept.
– Pentru că tu ești cheia planului meu. Dacă nu-mi făgăduiești că
m-ajuți, n-are rost să fac nimic.
Băiatul păstră o vreme tăcerea.
– După tot ce ai văzut în ziua aia, când m-a lovit, s-ar putea să
crezi că-l urăsc sau că vreau să-l văd la pământ. Dar nu e așa.
– N-o să-ți cer să faci nimic rău, Wintrow, se grăbi Althea să-l
asigure. Sincer. Dar, înainte de a mai spune ceva, trebuie să te rog să-
mi făgăduiești că-mi păstrezi secretul.
Avu impresia că băiatul chibzuiește foarte multă vreme. Oare toți
preoții erau atât de prudenți, în toate privințele?
– O să-ți păstrez secretul, spuse, în cele din urmă.
 Și asta îi plăcu la el. Fără jurăminte, doar cuvântul lui. Prin palmă,
o simți pe Vivacia încântată de aprecierile ei la adresa băiatului. Era
ciudat că asta avea importanță pentru corabie.
– Mulțumesc, spuse, încet. Își adună tot curajul și speră că
Wintrow n-o s-o creadă proastă. Îți amintești limpede ziua aia? Cea
în care te-a lovit, în sufragerie?
– În cea mai mare parte, răspunse el, cu blândețe. Oricum, doar
partea în care am fost conștient.
– Îți aduci aminte ce-a spus tatăl tău? A jurat pe Sa că, dacă un
singur căpitan reputat s-ar pune chezaș pentru priceperea mea de
corăbier, mi-ar înapoia-o pe Vivacia. Îți amintești?
Althea își ținu răsuflarea.
– Da, răspunse încet Wintrow.
Ea își puse ambele mâini pe bordajul corabiei.
– Și ai jura pe Sa că l-ai auzit spunând asta?
– Nu.
Visurile Altheei se zdrobiră, năruindu-se prin temelia lor de paie.
Ar fi trebuit să știe. Cum de se putuse gândi vreodată că băiatul o să
se pună în calea tatălui său când e vorba de ceva atât de important?
Cum putuse fi atât de proastă?
– M-aș pune chezaș că l-am auzit spunând asta, continuă Wintrow,
cu voce scăzută. Dar n-aș jura. Un preot al lui Sa nu jură pe Sa.
Altheei îi crescu inima nebunește. Avea să fie de-ajuns, trebuia să
fie de-ajuns.
– Ți-ai da cuvântul, cuvântul tău de om, că a spus așa? stărui ea.
– Bineînțeles. E purul adevăr. Dar, clătină Wintrow din cap,
uitându-se în jos, la ea, nu cred că ți-ar fi de vreun folos. Dacă tata
nu-și ține cuvântul dat lui Sa când m-a trimis la mănăstire, de ce și l-
ar ține acum, când a făcut un jurământ la mânie? La urma urmelor,
pentru el corabia valorează mai mult decât mine. Îmi pare rău că
trebuie să ți-o spun, Althea, dar cred că speranțele tale de a-ți
redobândi astfel corabia nu sunt întemeiate.
– Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta, spuse ea, cu voce
tremurătoare.
Ușurarea îi curgea prin vene. Avea un martor și simțea că se poate
bizui pe el. Nu-i spuse băiatului nimic despre Consiliul Negustorilor
și despre puterea pe care-o avea. Îi încredințase o parte destul de
mare a secretului ei. Nu voia să-l împovăreze cu mai mult.
– Atâta timp cât te pui chezaș pentru adevăr, chezaș că tatăl tău a
spus asta, am speranțe.
El îi întâmpină cuvintele cu tăcere. Pentru o vreme, Althea rămase
pur și simplu locului, cu palmele pe corabia tăcută. Prin ea, aproape
că-l simțea pe băiat. Îi simțea dezolarea și singurătatea.
– Mâine ridicăm ancora, spuse el, într-un târziu.
N-avea niciun strop de bucurie în glas.
– Te invidiez, îi spuse Althea.
– Știu. Aș vrea să putem face schimb de locuri.
– Aș vrea să fie atât de ușor, spuse Althea încercând să-și lase
invidia deoparte. Wintrow, ai încredere în corabie! O să-ți poarte de
grijă, iar tu o să-i porți de grijă ei. Contez pe voi amândoi c-o să
vegheați unul asupra altuia.
Își auzi în glas tonul de „rudă bătrână“ pe care-l detestase atât de
mult mai înainte vreme. Nu-i dădu importanță, și îi vorbi lui
Wintrow ca oricărui alt băiat trimis în prima lui călătorie.
– Cred că vei ajunge să îndrăgești și viața asta, și corabia asta. E din
sângele tău, doar știi. Și, dacă o s-o faci, adăugă, rostind cu o
oarecare greutate cuvintele, dacă o să-i fii credincios corabiei tale,
când o s-o iau înapoi o să am grijă să fie întotdeauna la bordul ei un
loc pentru tine. Asta îți făgăduiesc.
 – Cumva, mă îndoiesc c-o să-ți cer vreodată să-ți ții făgăduiala. Nu
vreau să spun că nu-mi place corabia, doar că nu-mi pot imagina...
– Cu cine vorbești, băiete? întrebă Torg.
Picioarele lui grele tropăiră pe punte în vreme ce Althea dispărea
din nou în umbra corabiei. Își ținu răsuflarea. Wintrow n-avea să-l
mintă pe Torg. Althea știa deja atâta lucru despre el. Și nu putea sta
deoparte lăsându-l să fie bătut din cauza ei, dar nici nu putea risca s-
o prindă Torg și s-o țină acolo până la sosirea lui Kyle.
– Cred că asta e ora pe care mi-o petrec împreună cu Wintrow, se
amestecă Vivacia, tăioasă. Cu cine îți imaginezi că vorbește acum?
– E cineva acolo, jos, pe doc? întrebă Torg.
Capul lui stufos apăru peste copastie, dar atât curbura cocăi
Vivaciei cât și umbra deasă o ascundeau pe Althea. Ea își ținea
răsuflarea.
– De ce nu-ți duci fundul gras jos, s-arunci o privire? îl întrebă
corabia, cu răutate.
Althea îl auzi clar pe Wintrow icnind de uimire. Iar ea se strădui
să nu râdă. Vivacia vorbise exact ca musul lor obraznic, Mild, într-
unul din momentele lui de mare curaj.
– Da? Ei, poate c-o s-o fac.
– Nu umbla pe întuneric, îl avertiză Vivacia, cu dulceață. Ar fi o
adevărată rușine dac-ai cădea peste bord și te-ai îneca tocmai aici,
lângă doc.
Legănarea lină a corabiei se înteți brusc, dar cu foarte puțin. În
clipa aceea, batjocura ei tinerească la adresa celui de-al doilea secund
căpătă o tentă mai întunecată, care-i zbârli Altheei părul pe ceafă.
– Corabie demonică! șuieră Torg. Nu mă sperii tu pe mine! O să
văd cine e acolo, jos.
Althea îi auzi din nou pașii bufnind pe punte, dar nu izbuti să-și
dea seama dacă se grăbea către schelă sau doar se îndepărta de
galion.
– Acum pleacă! îi șuieră Vivacia.
– Plec. Noroc. Inima mea merge cu voi.
Althea șopti abia auzit cuvintele, dar știa că Vivacia nu trebuie s-o
audă vorbind atâta vreme cât o atingea. Se desprinse de corabie și
fugi rămânând în întunericul cel mai dens.
– Sa să vă apere pe amândoi, mai ales de voi înșivă, murmură, și
de data asta știu că se rugase cu adevărat.

Ronica Vestrit aștepta în bucătărie, singură. Afară se înnoptase de-

a binelea, insectele din fiecare vară țârâiau și stelele licăreau printre
copaci. Gongul de la marginea câmpului avea să sune curând.
Gândul îi umplu stomacul cu fluturi. Ba nu. Cu molii. Moliile se
potriveau mai bine cu noaptea și cu întâlnirea pentru care se
pregătise.
Le dăduse servitorilor o noapte liberă și, în cele din urmă, îi
spusese pe șleau lui Rache că vrea să rămână singură. În ultima
vreme, sclava îi era atât de recunoscătoare încât îi era greu să scape
de prezența ochilor ei triști. Keffria o pusese de curând s-o învețe pe
Malta cum să danseze, cum să țină un evantai și chiar cum să stea de
vorbă cu un bărbat. Să pui o femeie relativ străină să-ți învețe fiica
astfel de lucruri i se părea înspăimântător Ronicăi, dar înțelesese și
că, în ultima vreme, Keffria și Malta nu se înțelegeau prea bine. Nu i
se povestise absolut totul despre cearta lor și chiar spera cu ardoare
că nici n-o să i se povestească. Îi ajungeau problemele ei, probleme
serioase și adevărate, nu era nevoie să mai afle și de ce se ciorovăiau
fiica și nepoata sa. Cel puțin Malta o ținea pe Rache ocupată, nu mai
stătea tot timpul în picioarele ei. În cea mai mare parte a timpului.
Davad îi dăduse deja de două ori de înțeles că vrea să-i fie înapoiată
sclava. De fiecare dată, Keffria îi mulțumise cu atâta entuziasm
pentru ajutorul lui Rache, exclamând întruna că nu știe ce s-ar face
fără ea, încât Davad nu găsise nicio modalitate elegantă de a o cere
pur și simplu înapoi. Ronica se întreba cât de mult avea să dea roade
tactica asta și ce-o să facă dacă n-o să mai dea. O să cumpere fata? O
să devină ea însăși stăpână de sclavi? Ideea o scârbea. Iar lucrurile se
agravau pe zi ce trecea, pentru că sărmana femeie se atașa de ea tot
mai mult. Când n-avea altceva de făcut, pândea în afara camerei în
care se afla Ronica, așteptând un prilej ca să se repeadă să-i fie de
folos cu ceva. Ronica dorea cu toată sinceritatea să-și găsească Rache
un soi de viață a ei. O înlocuitoare a celei pe care i-o furase sclavia?
se întrebă, confuză.
În depărtare, gongul sună, suav ca un clopoțel.
Ronica se ridică nervoasă și-i dădu un ocol bucătăriei, numai ca să
revină la masă. O aranjase ea însăși. Adusese două lumânări înalte,
albe, din cea mai fină ceară de albine, în onoarea femeii așteptate în
ospeție. Cele mai bune porțelanuri și cea mai fină argintărie stăteau
pe o față de masă grea, de dantelă crem. Pregătise tăvi cu tarte
gustoase și platouri cu stridii delicat afumate și ierburi proaspete în
sos amărui. O sticlă cu vin bun, vechi, era de asemenea în așteptare.
Bogăția mâncării era menită să arate respectul pentru cealaltă femeie,
pe când întâlnirea secretă și masa pusă în bucătărie le reaminteau
amândurora de vechile înțelegeri prin care se angajaseră să se
protejeze și să se apere reciproc. Ronica Vestrit împinse cu
nervozitate lingurile de argint, îmbunătățindu-le cu minuțiozitate
alinierea. Un gest prostesc. Nu era prima oară când primea o solie a
Negustorilor de pe Fluviul Ploilor Sălbatice. De când se măritase cu
Ephron, o făcea de două ori pe an. Dar era pentru prima oară când se
întâmpla după moartea lui Ephron. Și prima oară când nu izbutise să
adune toată suma datorată.
 Mică dar grea, caseta cu aur cântărea cu două măsuri mai puțin.
Cu două măsuri. Ronica voia să recunoască asta, să aducă ea însăși
vorba, înainte de a fi pusă întrebarea stânjenitoare. Să recunoască și
să ofere o mărire a dobânzii la următoarea plată. La urma urmelor,
ce altceva ar fi putut face ea? Sau femeia trimisă în solie? O plată
parțială era mai bună decât nimic, iar oamenii de pe Fluviul Ploilor
aveau nevoie de aur mult mai mult decât orice altceva le putea oferi
ea. Sau cel puțin așa spera.
Deși o aștepta, tresări totuși când auzi o bătaie ușoară în ușă.
– Ești bine-venită! strigă, fără să se ridice ca să deschidă.
Suflă repede în lumânările dintr-un sfeșnic, care luminaseră până
atunci bucătăria. Păstră doar una, pe care o stinse abia după ce
aprinse cu ea cele două lumânări înalte, din ceară de albine. Peste
acestea coborî cu mare grijă abajururi forjate din alamă din care
fuseseră decupate forme decorative. În încăpere nu mai erau acum
decât pete răzlețe de lumină, în formă de frunze. Ronica dădu din
cap, mulțumită de efect, apoi se grăbi să deschidă ea însăși ușa.
– Îți urez bun venit în casa mea. Intră, și fie casa și a ta.
Cuvintele erau o formalitate veche, dar vocea ei avea căldura
sincerității.
– Mulțumesc, răspunse femeia de pe Fluviul Ploilor Sălbatice. Intră
și dădu din cap, ca aprobare a a intimității și a luminii împuținate. Își
scoase mănușile din piele moale și i le întinse Ronicăi, apoi își lăsă pe
spate gluga care-i acoperise fața și părul. Ronica rămase nemișcată și
întâlni privirea celeilalte femei. Nu-și lăsă expresia feței să se
schimbe nicidecum.
– Ți-am pregătit o gustare, după lunga ta călătorie. Vrei să te așezi
la masa mea?
– Cu multă recunoștință, răspunse noua sosită.
Fiecare dintre cele două femei făcu o reverență în fața celeilalte.
 – Eu, Ronica Vestrit, din familia Vestrit de Negustori din Bingtown,
te primesc cu brațele deschise la masa și în casa mea. Îmi aduc
aminte de toate vechile făgăduieli pe care ni le-am făcut unii altora,
Bingtownul către Tărâmul Ploilor Sălbatice, ca și de înțelegerea
noastră separată legată de corabia vie Vivacia, creată de ambele
noastre familii.
– Eu, Caolwn Festrew, din familia Festrew de Negustori din
Tărâmul Ploilor Sălbatice, îți accept ospitalitatea și mă așez la masa și
în casa ta. Îmi aduc aminte de toate vechile făgăduieli pe care ni le-
am făcut unii altora, Tărâmul Ploilor Sălbatice către Bingtown, ca și
de înțelegerea noastră separată legată de corabia vie Vivacia, creată
de ambele noastre familii.
Se ridicară amândouă și Caolwn se prefăcu că respiră ușurată
fiindcă se încheiaseră formalitățile. În sinea ei, Ronica se simțea
ușurată fiindcă tradiția impunea ceremonia. Fără ea, n-ar fi
recunoscut-o niciodată pe Caolwn.
– Ai pregătit o masă minunată, Ronica. Dar, în toți anii scurși de
când ne întâlnim, n-a fost niciodată altfel.
– Mulțumesc, Caolwn.
Ronica șovăi, dar, dacă n-ar fi întrebat, ar fi dat dovadă de o
discreție neavenită.
– Anul ăsta o așteptam pe Nelyn.
– Fiica mea nu mai este.
Caolwn rostise cuvintele cu voce înceată.
– Îmi pare rău să aflu asta.
Compătimirea din glasul Ronicăi era sinceră.
– În Tărâmul Ploilor Sălbatice, viața e grea pentru femei. Nu vreau
să zic că pentru bărbați ar fi ușoară.
– Să-i supraviețuiești fiicei tale... câtă amărăciune!
 – Este. Însă Nelyn ne-a dăruit trei copii înainte de a ne părăsi.
Pentru asta va rămâne multă vreme în amintirea tuturor și va fi
îndelung onorată.
Ronica dădu încet din cap. Nelyn fusese singură la părinți. Cele
mai multe femei din Tărâmul Ploilor Sălbatice se considerau
norocoase dacă puteau aduce pe lume un copil care supraviețuia.
Pentru că născuse trei, Nelyn lăsa în urmă o amintire cu adevărat
strălucitoare.
– Pregătisem vin pentru Nelyn, spuse încet Ronica. Dar, din câte
îmi amintesc, tu preferi ceaiul. Lasă-mă să pun ceainicul pe foc și
vinul deoparte, ca să-l iei cu tine.
– Ești prea bună.
– Nu. Nicidecum. Când îl veți bea, vă rog să vă gândiți cu toții la
Nelyn, să vă amintiți ce mult îi plăcea vinul.
Caolwn își lăsă brusc fruntea în jos. Excrescențele ofilite de pe fața
ei se legănară când o făcu, dar asta nu o împiedică pe Ronica să vadă
lacrimile ce luciră brusc în ochii ei violeți. Caolwn clătină din cap și
oftă din greu.
– Ronica, pentru atât de mulți, formalitățile nu sunt decât
formalități. Urarea de bun venit e rostită în silă, iar ospitalitatea
jenantă. Dar, de când ai devenit tu o Vestrit și ai luat asupra ta
îndatoririle care țin de vizita noastră, ne faci să ne simțim cu
adevărat bine-venite. Cum ți-aș putea mulțumi pentru asta?
O altă femeie ar fi fost tentată să-i spună lui Caolwn că aurul e mai
puțin. O altă femeie n-ar fi crezut în sacralitatea vechilor făgăduieli și
pacte. Însă ea credea.
– Nu e nevoie de mulțumiri. Nu vă dau cu nimic mai mult decât vi
se datorează, spuse, apoi, fiindcă vorbele ei sunaseră prea rece,
adăugă: Dar, ceremonie sau nu, pact sau nu, cred că noi două
suntem prietene.
 – Așa cred și eu.
– Atunci lasă-mă să pregătesc ceainicul pentru ceai.
Ronica se ridică și, brusc, se simți mai în largul ei văzându-și de
treburi. În vreme ce turna apă în ceainic și sufla în tăciunii din sobă,
continuă să vorbească.
– Servește-te, nu mă aștepta. Spune-mi, cum ți se par stridiile
afumate? Le-am luat de la Slek, ca întotdeauna, dar anul ăsta și-a
lăsat fiul să le afume. El a fost destul de nemulțumit de băiat, dar
cred că mie îmi plac mai mult.
Caolwn le gustă și se declară de acord cu Ronica. Ronica făcu
ceaiul, aduse ceainicul pe masă și pregăti două căni. Mâncară și
băură împreună, vorbind vrute și nevrute. Despre grădinile lor și
despre vreme, despre supărările personale ale fiecăreia, ca moartea
lui Ephron și a lui Nelyn, și despre lucruri de rău augur pentru
amândouă, ca orgiile Satrapului și înflorirea negoțului cu sclavi, care
ar fi putut sau nu avea legătură cu birul pe cap de om pus pe
vânzarea sclavilor. Își amintiră îndelung și cu drag de familiile lor și
discutară cu gravitate despre Vivacia și despre însuflețirea ei, ca și
cum corabia le-ar fi fost o nepoată comună. Vorbiră, calm, și despre
fluxul de nou-veniți în Bingtown, despre pământurile pe care le
cereau și despre eforturile lor de a dobândi locuri în Consiliul
Orașului. Ultimul fapt nu era o amenințare doar pentru Negustorii
din Bingtown, ci și pentru vechiul pact dintre aceștia și confrații lor
din Tărâmul Ploilor Sălbatice, care îi ținea pe toți în siguranță.
Despre pact nu se vorbea prea des. Nu era supus discuțiilor, așa
cum nici respirația, nici moartea nu sunt subiecte de conversație.
Astfel de lucruri sunt întotdeauna prezente și inevitabile. De
asemenea, Caolwn nu-i vorbi Ronicăi nici despre ridurile așternute
pe fața ei de durere, nici despre părul ei argintiu, nici despre carnea
dispărută în decursul anilor de pe pomeții ei înalți și despre cea
fleșcăită de pe gât. Ronica își interzise să se uite și la excrescențele
solzoase care amenințau vederea lui Caolwn, și la gâlmele cărnoase
vizibile chiar și pe cărarea din părul ei de culoarea bronzului.
Blândețea luminii împuținate a lumânărilor estompa cicatricele, dar
nu le ascundea. Ca și pactul, erau răni vizibile pe care le purtau pur
și simplu în virtutea faptului că erau cine erau.
Băură împreună mai multe căni de ceai și savurară mâncarea.
Argintăria grea zornăia delicat când se atingea de porțelanurile fine,
pe când adierea nopții de vară stârnea clinchetul clopoțeilor de vânt
ai Ronicăi, ca o contrapunctare argintie a conversației celor două
femei. Pe timpul mesei, erau două vecine care-și petrec seara
împreună cu eleganță, bucurându-se de mâncarea bună și de o
discuție inteligentă. Pentru că și asta făcea parte din pact. În ciuda
distanțelor și a diferențelor care ajunseseră să separe cele două
grupuri de coloniști, atât Negustorii din Bingtown cât și cei din
Tărâmul Ploilor Sălbatice își aduceau aminte că veniseră pe
Țărmurile Blestemate împreună, ca parteneri, prieteni și rude. Și
astfel aveau să rămână.
Abia după ce terminară mâncarea și împărțiră ultima cană de ceai
care se răcise în ceainic, iar discuția prietenească se stinse într-o
tăcere firească, sosi timpul să treacă la motivul principal al vizitei.
Caolwn respiră adânc și rosti formulele de introducere tradiționale.
Oamenii din Bingtown descoperiseră cu mult timp în urmă acest
mod de a separa negoțul de plăcere. Schimbarea limbajului nu nega
prietenia celor două femei, dar recunoștea că negoțul are reguli și că
acestea trebuie respectate. Era o măsură de protecție într-o societate
restrânsă unde prietenii și rudele făceau și negoț unii cu alții.
– Corabia vie Vivacia s-a însuflețit. Este întru totul așa cum v-a fost
făgăduită?
 În ciuda pierderii care o îndoliase de curând, Ronica simți un
zâmbet sincer înflorindu-i pe față.
– E întru totul așa cum ne-a fost făgăduită și recunoaștem asta de
bună-voie.
– Atunci suntem încântați să primim ceea ce ne-a fost făgăduit
pentru ea.
– Așa cum suntem noi încântați să oferim.
Ronica respiră adânc și își dori brusc să fi adus mai devreme vorba
despre măsurile lipsă. Dar n-ar fi fost nici corect, nici cinstit să
amestece asta cu prietenia lor. Oricât de greu i-ar fi venit să
vorbească, acela era momentul când trebuia s-o facă. Își căută
cuvinte potrivite pentru acea situație neobișnuită.
– Recunoaștem și că de data asta vă datorăm mai mult decât am
izbutit să adunăm. Ronica se sili să stea dreaptă și să facă față
surprizei din ochii de culoarea lavandei cu care o privea cealaltă
femeie. Avem cu două măsuri întregi mai puțin. Vă cerem ca această
sumă să fie amânată până la următoarea noastră întâlnire, când vă
garantez că vă vom plăti ceea ce vi se va datora atunci, plus cele
două măsuri de acum, plus un sfert de măsură ca dobândă
suplimentară.
Urmă o tăcere îndelungată, în care Caolwn chibzui. Știau
amândouă că legea din Bingtown îi dădea ei o mare libertate de a
alege ceea ce dorea ca dobândă pentru amânarea dorită de Ronica.
Iar Ronica era pregătită s-o audă cerând chiar și două măsuri în plus.
Spera că vor putea cădea la înțelegere, stabilind ceva între o jumătate
de măsură și o măsură întreagă. Chiar și ca să facă rost de atât era
nevoie să-și pună la bătaie toată ingeniozitatea. Dar, când vorbi
Caolwn, cuvintele murmurate înghețară sângele în venele Ronicăi.
– Sânge sau aur, datoria trebuie plătită, invocă femeia de pe Fluviul
Ploilor.
 Ronicăi i se opri inima în piept. La cine se gândea Caolwn?
Niciunul dintre răspunsurile care îi trecură prin minte nu-i plăcu. Se
strădui să nu-și lase vocea să tremure, amintindu-și că un târg e un
târg, dar poți întotdeauna să-ncerci să-l închei în condiții mai bune.
Începu cu varianta cea mai puțin probabilă:
– Eu am rămas văduvă de foarte puțină vreme, sublinie ea. Și chiar
dacă aș fi avut timp să ies din doliu, nu sunt potrivită pentru
îndeplinirea făgăduielii. Sunt prea bătrână ca să mai nasc copii
sănătoși, Caolwn. Au trecut ani de când n-am mai putut spera să-i
dăruiesc încă un fiu lui Ephron.
– Ai fiice, îi aminti Caolwn, cu prudență.
– Una măritată și una dispărută, se grăbi Ronica să confirme. Cum
ți-aș putea promite ceea ce nu am?
– Althea a dispărut?
Ronica dădu din cap, simțind din nou împunsătura suferinței. Să
nu știi. Cea mai mare temere a unei familii care făcea negoț de mare.
Că într-o zi unul dintre membrii familiei o să dispară pur și simplu,
iar cei de-acasă nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu el...
– Trebuie să pun o întrebare, spuse Caolwn, aproape scuzându-se.
Mi se cere s-o fac, sunt datoare, pentru familia mea. Althea n-ar fi
putut să... se ascundă, sau să fugă, ca să poată evita îndeplinirea
înțelegerii noastre?
– Trebuie să pui întrebarea, iar eu nu mă simt ofensată. Cu toate
astea, în vocea Ronicăi se simți un fior rece. Althea e din Bingtown
până în măduva oaselor. Mai degrabă ar muri decât să încalce
cuvântul dat de familia ei. Oriunde s-ar afla, dacă e în viață, e legată
de făgăduiala noastră și ea o știe foarte bine. Dacă o vreți pe ea ca
plată și află, va veni aici ca să-și facă datoria.
– Nu mă îndoiesc de asta, recunoscu Caolwn, cu căldură. Dar apoi
continuă, neînduplecată. Dar ai și o nepoată, și nepoți, legați și ei de
făgăduiala dată. Eu am doi nepoți și o nepoată. Toți se apropie de
vârsta căsătoriei.
Clătinând din cap, Ronica izbuti să râdă scurt, forțat.
– Nepoții mei încă mai sunt copii, încă la mulți ani distanță de
vârsta căsătoriei. Singurul mai apropiat de vârsta asta e pe mare, cu
tatăl lui. Și îi e făgăduit lui Sa, ca preot, adăugă. E așa cum ți-am
spus. Nu-ți pot promite ceea ce nu am.
– Acum câteva minute, ai fost dispusă să-mi promiți aur pe care
încă nu-l ai, ripostă Caolwn. Aur sau sânge, plata datoriei e numai o
chestiune de timp, Ronica. Și, dacă noi suntem dispuși să așteptăm și
să te lăsăm s-alegi momentul plății, poate ar trebui să fii ceva mai
dispusă să ne lași s-alegem moneda.
Ronica își luă cana de ceai și văzu că e goală. Se grăbi să se ridice.
– Să mai pun ibricul pe foc pentru încă un ceai? întrebă,
curtenitoare.
– Numai dacă fierbe repede, răspunse Caolwn. Noaptea n-așteaptă
până ne încheiem noi tocmeala, Ronica. Trebuie s-ajungem repede la
o înțelegere. Nu vreau să fiu văzută umblând ziua prin Bingtown.
Pe-aici sunt prea mulți ignoranți care nu se sinchisesc de vechile
noastre înțelegeri.
– Firește.
Ronica se reașeză, cu aceeași grabă. Era năucită. Însetată de
răzbunare, își dori brusc să fi fost Keffria acolo. Și chiar ar fi trebuit
să fie; nu Ronica, ci ea era acum cea care controla averea familiei. Să
dea ea piept cu așa ceva și să vadă cât de bine e în stare să se
descurce. Pe șira spinării Ronicăi urcă un nou fior rece; se temea că
știe cum o să se descurce Keffria. Avea să lase totul în seama lui Kyle,
care habar n-avea ce e în joc. N-avea idee ce însemnau vechile
înțelegeri; și se îndoia că le-ar fi acceptat, dacă i s-ar fi explicat. Nu.
El ar fi privit totul ca pe o negociere la rece. Era din soiul celor care
ajunseseră să-i disprețuiască pe oamenii din Tărâmul Ploilor
Sălbatice, care făceau negoț cu ei doar de dragul profitului, neavând
habar ce le datorează Bingtownul. Keffria avea să predea soarta
întregii familii în mâinile lui Kyle, iar el avea s-o trateze ca pe o marfă
cumpărată.
În clipa când înțelese asta, Ronica trecu dincolo de o linie. Nu cu
ușurință, pentru că trebuia să-și sacrifice onoarea. Dar ce însemna
onoarea, în comparație cu apărarea familiei și a cuvântului dat? Dacă
trebuia să înșeli și să minți, atunci așa să fie. Nu-și putea aduce
aminte dacă i se mai întâmplase vreodată în viață să se hotărască, cu
atâta sânge rece, să facă un lucru pe care-l considerase întotdeauna
greșit. Dar nu-și amintea nici să mai fi avut vreodată de ales între
două variante atât de cumplite. Preț de câteva clipe sumbre, sufletul
ei plânse după Ephron, omul care stătuse întotdeauna în spatele ei și
îi susținuse hotărârile, sau avusese atât de multă încredere în
hotărârile ei încât îi dăduse încredere în sine. Acum îi simțea dureros
lipsa.
Își ridică ochii și întâlni privirea umbrită a lui Caolwn.
– Îmi oferi o oarecare libertate de alegere? o întrebă, simplu. Șovăi
o clipă, apoi își mări oferta, ca s-o tenteze pe cealaltă femeie.
Datorăm următoarea plată la jumătatea iernii, nu-i așa?
Caolwn dădu din cap.
– O să-ți datorez douăsprezece măsuri de aur, plata obișnuită.
Cealaltă dădu iarăși din cap. Ronica se folosea de unul dintre
trucurile lui Ephron pentru negociere. Începe cu ceva cu care sunteți
de acord, stabilește un tipar adăugând alte condiții pe care celălalt le
poate accepta cu ușurință și, uneori, în final, îl poți face să accepte
ceva fără să se gândească.
– Și îți vom mai datora încă două măsuri, cele pe care nu le am
acum, plus alte două în schimbul amânării plății.
 Ronica se strădui să rostească suma princiară cu voce egală,
nepăsătoare. Îi zâmbi lui Caolwn.
Cealaltă femeie îi răspunse tot cu un zâmbet.
– Iar dacă n-o să ai aurul, ne vom întoarce la vechea înțelegere
dintre familiile noastre. În sânge sau în aur, datoria trebuie plătită. Îi
vei da familiei mele, ca plată, o fiică sau un nepot.
Asta nu se putea negocia. Bunica lui Ephron făgăduise, cu ani în
urmă. O familie de Negustori nici măcar nu visa să încalce
făgăduiala unui înaintaș. Ronica dădu din cap cu gâtul țeapăn, însă
apoi își rosti cuvintele cu grijă, obligând-o la rândul ei pe cealaltă
femeie să se declare de acord.
– Dar, dacă voi avea șaisprezece măsuri întregi de aur, le vei primi
ca plată.
Caolwn îi întinse mâna dezgolită, în semn că e de acord.
Umflăturile și excrescențele cărnoase care i se adânceau între degete
și îi umpleau dosul palmei de noduri părură elastice în strânsoarea
Ronicăi, când își pecetluiră astfel noua înțelegere.
– Încă o dată, Ronica din familia de Negustori Vestrit, îți
mulțumesc fiindcă ai negociat cu mine. Și pentru ospitalitate.
– Încă o dată, Caolwn din familia Festrew din Tărâmul Ploilor
Sălbatice, mă bucur că te-am primit și că am negociat cu tine. De la
familie la familie, de la sânge la sânge. Până când ne vom revedea,
să-ți fie bine.
Formulele tradiționale puneau capăt atât negocierilor, cât și vizitei.
Caolwn își îmbrăcă mantia de vară pe care-o lăsase deoparte. Își
ridică gluga și o trase în față până când nu-i mai rămaseră la vedere
decât ochii luminoși, de culoarea levănțicii. Un văl de dantelă îi
acoperi apoi și pe ei. În timp ce-și trăgea mânușile largi peste mâinile
deformate, încălcă tradiția. Vorbi privind în jos:
 – N-ar fi o soartă atât de rea cum cred mulți, Ronica. Aș prețui
orice Vestrit care s-ar alătura casei noastre, așa cum prețuiesc
prietenia mea cu tine. Eu m-am născut în Bingtown, știi. Și, chiar
dacă nu mai sunt o femeie la care un bărbat din poporul vostru se
poate uita fără să se cutremure, știu că n-am fost nefericită. Am avut
un bărbat care m-a prețuit, am născut o fată și am văzut-o aducându-
mi pe lume trei nepoți sănătoși. Carnea asta, diformitățile... alte
femei, care locuiesc în Bingtown, plătesc probabil un preț mai mare
pentru pielea lor netedă și pentru ochii și părul de culori obișnuite.
Dacă n-o să meargă totul așa cum dorești să meargă, dacă la iarnă
voi lua de la tine pe cineva din sângele tău... să știi că va fi prețuit și
iubit. Atât pentru că vine dintr-o familie onorabilă și e un adevărat
sau o adevărată Vestrit, cât și fiindcă îi va aduce poporului nostru
sânge proaspăt.
– Îți mulțumesc, Caolwn.
Cuvintele aproape că o sufocară pe Ronica. Oricât de sincere ar fi
fost spusele celeilalte femei, putea oare să ghicească vreodată cum
înghețaseră totul în ea? Poate că da, fiindcă privirea scânteietoare din
glugă clipi de două ori înainte de a se întoarce Caolwn spre ușă. Luă
cutia grea cu aur care o aștepta lângă prag. Ronica îi descuie ușa. Știa
că nu e nevoie să-i ofere o lumânare sau un felinar. Oamenii din
Tărâmul Ploilor Sălbatice se descurcau fără lumină într-o noapte de
vară.
Ronica rămase în cadrul ușii deschise și o privi pe Caolwn
pierzându-se în întuneric. Un bărbat din ținutul ei ieși cu pași târșâiți
din umbră și i se alătură. Luă cutia cu aur și, fără niciun efort, și-o
îndesă sub braț. Își fluturară amândoi mâinile, în semn de rămas-
bun. Le răspunse cu același gest. Știa că îi așteaptă o barcă mică pe
plajă, iar mai departe, în port, o corabie cu o singură lumină. Le dori
numai bine și speră că vor avea o călătorie fără necazuri. Și i se rugă
fierbinte lui Sa să nu stea niciodată astfel privind cum intră în
întuneric, alături de cei doi, cineva din familia ei.

În întuneric, Keffria mai făcu o încercare:

– Kyle?
– Hm?
Vocea lui era caldă și profundă, îndulcită de îndestulare.
Își aduse trupul mai aproape de al lui. Avea carnea caldă unde se
atingeau, răcorită de o delicioasă piele de găină acolo unde se
revărsa peste ei, prin fereastra deschisă, adierea verii. Mirosea plăcut,
a dragoste și a bărbăție, iar trainica realitate a mușchilor și a puterii
lui erau un zid între ea și toate spaimele nopții. De ce, îl întrebă ea în
tăcere pe Sa, nu putea fi totul atât de simplu și de frumos? Kyle
venise în seara aia să-și ia rămas-bun, cinaseră și savuraseră vinul
împreună, apoi pasiunea și dragostea îi aduseseră deopotrivă în
patul lor. El avea să plece a doua zi, atâta timp cât avea să-i fie
necesar pentru un circuit dedicat negoțului. De ce trebuia să strice ea
totul cu o altă discuție despre Malta? Pentru că, își răspunse,
hotărâtă, trebuia să lămurească lucrurile. Trebuia să-l convingă,
înainte de plecare, să fie de aceeași părere cu ea. Nu putea face nimic
pe la spatele lui cât era plecat. Ar fi însemnat să știrbească încrederea
care existase întotdeauna între ei.
Respiră adânc și rosti cuvintele de care se săturaseră amândoi:
– În ce-o privește pe Malta..., începu ea.
El gemu.
– Nu. Te rog, Keffria, nu. Peste numai câteva ore trebuie să mă ridic
din pat și să plec. Să ne petrecem aceste ultime câteva ore împreună
în liniște.
– Nu ne putem bucura de un asemenea lux. Malta știe că nu ne-am
înțeles în privința ei. Cât o să lipsești, o să se folosească tot timpul de
asta împotriva mea. Indiferent ce-o să vrea și o să-i interzic, o să
spună: „Dar tati a zis că acum sunt femeie...“ Pentru mine o să fie un
chin.
Kyle oftă prelung, a suferință, și se rostogoli, îndepărtându-se de
ea. Patul deveni brusc un loc mai rece decât înainte, neplăcut de rece.
– Și? Vrei să-mi iau făgăduiala înapoi pur și simplu ca să nu te
ciorovăiești tu cu ea? Keffria. Ce-o să creadă despre mine? E chiar
atât de greu cum dai tu impresia? Las-o să se ducă la un bal într-o
rochie frumoasă. Atât și nimic mai mult.
– Nu.
Keffria avu nevoie să-și adune tot curajul ca să-l contrazică pe față.
Însă el nu știa despre ce vorbește, își spuse, înnebunită. Nu înțelegea,
și ea amânase prea mult, nu-i putea explica totul în noaptea aia.
– E vorba de mult mai mult decât de dansul cu un bărbat într-o
rochie frumoasă. Ia lecții de dans de la Rache. Vreau să-i spui că
trebuie să se mulțumească deocamdată cu atât, că trebuie să-și
petreacă măcar un an pregătindu-se înainte de a-și face apariția ca
femeie în societatea din Bingtown. Că ai mai chibzuit și te-ai
răzgândit, n-o mai lași să meargă.
– Dar nu m-am răzgândit, sublinie el, cu încăpățânare.
Acum stătea întins pe spate, privind tavanul. Își ridicase mâinile
și-și împletise degetele sub cap. Dacă ar fi stat în picioare, se gândi
ea, și-ar fi încrucișat brațele la piept.
– Cred că te-agiți prea mult pentru un fleac. Și... nu spun asta ca să
te rănesc, ci fiindcă o văd din ce în ce mai des la tine... Cred că pur și
simplu nu vrei să renunți la controlul asupra Maltei, că vrei s-o ții
lângă tine, ca fetiță. Draga mea, asta mi se pare un soi de gelozie.
Malta rivalizează cu tine ca să atragă atenția mea, ca și atenția
bărbaților tineri. Am mai văzut așa ceva; nicio mamă nu-și dorește să
fie pusă în umbră de fiica sa. Probabil că fata care-a crescut îi tot
reamintește unei femei că nu mai e tânără. Dar cred că așa ceva e
nedemn de tine, Keffria. Lasă-ți fiica să se maturizeze și să fie atât o
podoabă, cât și o mărturie a meritelor tale. N-o poți ține în fuste
scurte și cu părul împletit în codițe o veșnicie.
Kyle luă probabil tăcerea ei furioasă și jignită drept altceva, pentru
că se întoarse ușor spre Keffria și continuă:
– Ar trebui să te simți recunoscătoare pentru că nu seamănă cu
Wintrow. Uită-te la el. Nu doar că arată și vorbește ca un băiețel, dar
își mai și dorește să rămână așa. Ieri, pe corabie, am dat de el lucrând
fără cămașă în plin soare. Era roșu ca un rac și furios și bosumflat ca
un copil de cinci ani. Unul dintre năieri făcuse o glumă, îi luase
cămașa și i-o agățase în vârful catargului. Iar lui îi era frică să urce să
și-o ia. L-am chemat în cabina mea și am încercat să-i explic, între
patru ochi, că, dacă nu se urcă după cămașă, restul echipajului o să-l
creadă laș. A pretins că nu frica îl împiedică să-și ia cămașa, ci
demnitatea. Stătea în fața mea ca un mic preot virtuos și îngâmfat! Și
a încercat să-mi spună că e o problemă de morală, că nu e vorba nici
de curaj, nici de lașitate, dar că n-o să se pună în pericol ca să-i
amuze pe alții. I-am explicat că pericolul e foarte mic, că nu trebuie
decât să se urce cu atenție, cum a fost învățat, și a reînceput cu
sclifoseala, mi-a repetat că nimeni n-ar trebui să pună pe altcineva în
niciun fel de pericol, oricât de neînsemnat, doar ca să se distreze. În
cele din urmă, mi-am pierdut răbdarea, l-am chemat pe Torg și i-am
ordonat să-l oblige să se urce să-și ia cămașa. Mă tem că, din pricina
asta, a pierdut o mare parte din respectul echipajului...
– De ce-ți lași echipajul să facă farse copilărești când ar trebui să
lucreze? întrebă Keffria.
Inima îi sângera pentru Wintrow, deși își dorea fierbinte ca fiul ei
să se fi dus pur și simplu să-și ia cămașa. Dacă ar fi răspuns la
provocarea celorlalți, l-ar fi privit ca pe unul de-al lor. Acum aveau
să-l considere un intrus pe care-l pot chinui. Keffria o știa din instinct
și se întrebă cum de n-o știe și el.
– L-ai distrus pe băiatul ăsta trimițându-l la preoție.
Kyle spuse asta părând aproape satisfăcut și ea își dădu seama că
schimbase complet subiectul discuției.
– Acum nu vorbim despre Wintrow, ci despre Malta. În minte îi
veni brusc un nou mod de a privi lucrurile. Fiindcă ai stăruit că
numai tu știi cum e corect să fie crescut fiul nostru ca să-nvețe să fie
bărbat, poate ar trebui să recunoști că numai o femeie știe cum s-o
călăuzească pe Malta către descoperirea feminității.
Chiar și pe întuneric, văzu surprinderea traversând fața lui la
auzul tonului ei mușcător. Și știu brusc că așa nu-l putea atrage de
partea ei, că pornise pe o cale greșită. Dar cuvintele fuseseră spuse și
ea era deodată prea furioasă ca să și le retragă. Prea furioasă ca să
mai încerce să-l lingușească și să-l convingă cu vorba bună.
– Aș putea să recunosc, răspunse el, cu răceală, dacă ai fi un alt soi
de femeie. Dar îmi amintesc cum erai când te-am cunoscut. Și că
mama ta te ținea priponită de fustele ei, cam așa cum vrei tu s-o ții
pe Malta. Gândește-te cât timp mi-a trebuit ca să trezesc în tine
sentimentele unei femei. N-au toți bărbații atâta răbdare. Nu vreau s-
o văd pe Malta devenind la fel de retrasă și de timidă cum erai tu.
Cruzimea spuselor lui îi tăie Keffriei răsuflarea. Îndelungatul timp
în care o curtase el, delicios de încet, crescătoarele ei speranțe și apoi
convingerea că trezise interesul lui erau, pentru ea, cele mai dulci
amintiri. Și Kyle i le răpise într-o clipă, preschimbase lunile ei de
sfioasă anticipare într-o plictisitoare exersare a răbdării lui, făcuse
din trezirea sentimentelor ei de către el o metodă de educare.
Întoarse capul și se holbă la străinul care-i apăruse pe neașteptate în
pat. Ar fi vrut să nege că el spusese vreodată așa ceva, să pretindă că
nu-i reflecta cu adevărat sentimentele, că vorbise dintr-un soi de
dorință de-a o răni. Din ea se revărsă un val de răceală. Cuvinte
spuse ca s-o rănească sau adevăr, ce importanță avea? Kyle nu era așa
cum îl crezuse ea întotdeauna. În toți acei ani, fusese măritată cu o
închipuire, nu cu un bărbat adevărat. Își imaginase un soț pentru ea,
un bărbat tandru, iubitor și vesel, care lipsea de-acasă atât de multe
luni numai fiindcă n-avea încotro, și îi pusese creației sale chipul lui
Kyle. Era ușor să nu ia în seamă sau să găsească scuze pentru câteva
defecte, sau chiar și pentru o duzină, în timpul uneia dintre scurtele
lui opriri acasă. Keffria putea întotdeauna să pretindă că e obosit, că
a făcut o călătorie prea lungă și prea grea, că pur și simplu trebuiau
să se reobișnuiască unul cu celălalt. În ciuda a tot ce făcuse și spusese
el în săptămânile scurse după moartea tatălui ei, ea continuase să-l
trateze și să reacționeze ca și cum ar fi fost bărbatul pe care și-l crease
în minte. În realitate, Kyle nu fusese niciodată personajul romantic în
care-l preschimbaseră fanteziile ei. Era doar un bărbat ca oricare
altul. Nu. Era mai prost decât cei mai mulți.
Era destul de prost ca să creadă că ea trebuie să i se supună lui.
Chiar și când ea știa mai bine ce e de făcut, chiar și când el nu era
acolo ca s-o contrazică. Când înțelese asta, avu senzația că i se
deschid ochii către răsăritul soarelui. Cum de nu-i trecuse niciodată
prin cap înainte?
Kyle simți probabil că mersese prea departe. Se întoarse spre ea, își
întinse brațul peste cearșafurile reci ca să-i atingă umărul.
– Vino aici, o invită, cu voce liniștitoare. Nu te îmbufna. Nu în
ultima mea noapte acasă. Ai încredere în mine. Dacă totul merge
bine în călătoria asta, o să pot rămâne o vreme acasă după ce ne
întoarcem în port. O să fiu aici și o să iau de pe umerii tăi toate astea.
Malta, Selden, corabia, proprietățile... O să pun totul în ordine și o să
le conduc așa cum ar fi trebuit să fie conduse întotdeauna. Tu ai fost
mereu timidă și retrasă... N-ar fi trebuit să-ți spun asta ca și cum ar fi
ceva pe care l-ai putea schimba. Vreau doar să zic că știu cât de mult
te-ai străduit să te ocupi de toate, în ciuda acestui fapt. Dacă e cineva
vinovat, atunci sunt eu, pentru că am lăsat atâtea griji pe capul tău
atâția ani.
Amorțită, Keffria îl lăsă s-o tragă lângă el, îl lăsă să se lipească de
ea înainte de a adormi. Ceea ce fusese căldura lui devenise brusc o
greutate împovărătoare, înghesuindu-i-se alături. Făgăduielile pe
care i le făcuse ca s-o liniștească îi răsunau în schimb în minte ca
niște amenințări.
Ronica Vestrit deschise ochii în dormitorul întunecos. Fereastra era
deschisă și perdelele subțiri se mișcau ușor în bătaia vântului nopții.
Acum dorm ca o babă, își spuse. Pe apucate. Ăsta nu e somn, nu e trezire și
nu e odihnă. Își lăsă ochii să se închidă iarăși. Poate era din pricina
lunilor petrecute lângă patul lui Ephron, când nu îndrăznea să
doarmă prea adânc, când se trezea imediat dacă se mișca el. Poate,
pe măsură ce treceau alte luni pustii, în singurătate, avea să se
dezvețe de asta și să doarmă din nou buștean. Cumva, se îndoia.
– Mamă.
O șoaptă ușoară ca oftatul unei năluci.
– Da, dragă. Mama e aici, răspunse Ronica, cu voce la fel de
înceată.
Nu deschise ochii. Vocile alea îi erau cunoscute, le știa de mulți
ani. Micuții ei fii încă mai veneau, cumva, s-o strige în întuneric.
Oricât de dureroase ar fi fost astfel de închipuiri, nu-și deschidea
ochii ca să le spulbere. Omul trebuie să-și păstreze toate consolările
posibile, chiar dacă au muchii tăioase.
– Mamă, am venit să-ți cer ajutorul.
Ronica deschise încet ochii.
– Althea? șopti, în întuneric.
 Chiar dincolo de fereastră, în spatele perdelelor fluturate de vânt,
se zărea o siluetă. Sau nu era decât o altă fantezie nocturnă?
O mână se întinse să dea perdeaua deoparte. Althea se aplecă
peste pervaz.
– Oh, mulțumesc lui Sa că ești teafără!
Ronica se răsuci și se grăbi să coboare din pat, dar, când se ridică
în picioare, Althea se retrase de lângă fereastră.
– Dacă-l chemi pe Kyle, nu mă mai întorc niciodată, își preveni
mama, cu voce joasă, aspră.
Ronica veni lângă fereastră.
– Nici nu mi-a trecut prin cap să-l chem, răspunse, încet. Întoarce-
te. Trebuie să stăm de vorbă. Totul a luat-o într-o direcție greșită.
Nimic n-a ieșit așa cum ar fi trebuit.
– Nu-mi spui o noutate, murmură Althea, posomorâtă.
Se aventură mai aproape de fereastră. Ronica îi întâlni privirea și,
pentru o clipă, privi în adâncul unei răni deschise. Pe urmă Althea se
uită în altă parte.
– Mamă... poate că sunt o proastă fiindcă îți cer așa ceva. Dar
trebuie, trebuie să știu înainte de a începe. Îți aduci aminte ce-a spus
Kyle când... ultima dată când am fost cu toții împreună?
În vocea fiicei se deslușea o nerăbdare stranie.
Ronica oftă din greu.
– Kyle a spus o mulțime de lucruri. Dintre care pe cele mai multe
aș vrea să le pot uita, dar par să mi se fi întipărit în memorie. Despre
care vorbești?
– A jurat pe Sa că, dacă un singur căpitan reputat se pune chezaș
pentru priceperea mea de corăbier, mi-o dă pe Vivacia înapoi.
– Da, recunoscu Ronica. Dar mă îndoiesc că a vorbit serios. Ăsta e
obiceiul lui, aruncă astfel de lucruri când e furios.
 – Dar îți aduci aminte că a spus asta? stărui Althea.
– Da. Da. Mi-aduc aminte că a spus asta. Althea, avem de discutat
lucruri cu mult mai importante. Te rog! Vino înăuntru! Întoarce-te
acasă, trebuie să...
– Nu. Nimic nu e mai important decât ceea ce te-am întrebat.
Mamă, n-am auzit că tu ai mințit vreodată. Nu când a fost important.
Va veni timpul când voi conta pe tine să spui adevărul.
Incredibil, fiica ei se îndepărta, vorbindu-i peste umăr. Pentru o
înspăimântătoare clipă, semăna atât de mult cu tatăl ei, când era
tânăr! Purta cămașa cu dungi și pantalonii negri ai năierilor aflați la
țărm. Și chiar mergea la fel ca el, avea același umblet legănat, plus
coada lui lungă de păr negru, care îi atârna pe spate.
– Așteaptă! strigă Ronica în urma ei. Se așeză pe pervazul ferestrei
și-și roti picioarele peste el. Althea, așteaptă! strigă din nou, și sări în
grădină.
Atinse dureros pământul, cu tălpile goale protestând pe aleea
pietruită de sub fereastră. Fu cât pe ce să cadă, dar izbuti să-și
regăsească echilibrul. Se grăbi să traverseze pajiștea verde către
gardul viu gros, din dafini, care o mărginea. Dar, când ajunse acolo,
Althea deja dispăruse. Ronica își puse mâinile pe deasa barieră
frunzoasă și încercă să se împingă prin ea. Gardul cedă, dar numai
foarte puțin, iar ea își zgârie mâinile. Frunzele erau ude de rouă.
Ronica se trase înapoi și își roti privirea prin grădină, în noapte.
Totul era liniște și nemișcare. Fiica ei plecase din nou. Dacă fusese cu
adevărat acolo.

Încâlcitura îl alese pe Sessurea ca să-l înfrunte pe Maulkin.

Shreever se înfurie și se simți rănită pentru că toți ceilalți discutau
evident între ei. Dacă avea cineva vreo îndoială, de ce nu venea să
stea de vorbă chiar cu Maulkin, în loc să le împărtășească ideea sa
veninoasă celorlalți? Acum înnebuniseră cu toții, de parc-ar fi mâncat
împreună carne stricată. Probabil că nebunia avea cea mai mare
putere în Sessurea, pentru că se repezise brusc în fața lui Maulkin,
într-o poziție sfidătoare, cu coama lui portocalie deja zbârlită și
otrăvitoare.
– Ne conduci greșit! trâmbițase. De la o zi la alta, Plinul e tot mai
puțin adânc și mai cald, iar sărurile din el tot mai stranii. Ne duci în
locuri unde prada e puțină și ne lași prea puțin timp în care să ne
hrănim. Nu simt mirosul niciunei alte încâlcituri, pentru că, dintre
ceilalți, niciunii n-au venit încoace. Nu ne conduci către renaștere, ci
către moarte.
Shreever se scutură, înfoindu-și gulerul, și își arcui gâtul ca să-și
elibereze otrava. Jurase că Maulkin n-o să lupte singur dacă e atacat
de ceilalți. Însă Maulkin nu-și înălță gulerul. Mișcându-se cu lenea
algelor purtate de valuri, șerpui cu lentoare, trasând prin Plin un
model. Asta îl aduse deasupra și apoi sub Sessurea, care își mișcă
șerpuitor capul, străduindu-se să nu-l piardă din ochi. În fața întregii
încâlcituri, Maulkin conducea dansul grațios în care preschimbase
provocarea celuilalt.
Iar provocatorului îi vorbi cu o înțelepciune tot atât de
cuprinzătoare cum îi erau mișcările:
– Nu simți mirosul niciunei alte încâlcituri pentru că eu îl urmez
pe al celor care-au trecut pe aici cu o eră în urmă. Dar, dacă-ți
deschizi larg branhiile, o să simți și mirosul celorlalți, nu cu foarte
mult înaintea noastră. Te temi de căldura acestui Plin, însă ai fost
printre primii care au protestat când v-am condus de la căldură spre
răcoare. Guști stranietatea acestor săruri și te gândești că v-am adus
într-o direcție greșită. Șarpe prost! Dacă totul ar fi familiar, ar
însemna că înotăm înapoi, către ieri. Urmați-mă și nu vă mai îndoiți.
Pentru că nu vă conduc către propriul vostru ieri familiar, ci către
mâine și către un ieri care-a fost al străbunilor noștri. Nu vă mai
îndoiți, ci înghițiți adevărul meu!
Maulkin își șerpuise dansul și înțelepciunea atât de aproape de
Sessurea încât, în clipa când își înălță coama și își eliberă otrava,
provocatorul o absorbi. Ochii lui mari și verzi se răsuciră când gustă
ecoul morții și adevărul ascuns în el. Tremură în poziția lui de
apărare, apoi se înmuie, și ar fi căzut către fundul apei dacă Maulkin
nu și-ar fi înfășurat lungimea în jurul lungimii lui. Dar, chiar în timp
ce îl înălța pe cel care voise să-l renege, încâlcitura își strigă
neliniștea. Pentru că, pe deasupra Plinului și totuși în el și sub Gol și
totuși în el se mișcă o întunecime imensă. Umbra trecu pe deasupra
șerpilor fără alt zgomot în afară de vuietul trupului său fără muchii.
Totuși, când restul încâlciturii ar fi vrut să fugă în adânc, Maulkin
îl săltă pe Sessurea și porni în urmărirea formei.
– Veniți! trâmbiță către ceilalți. Urmăriți! Urmăriți fără teamă, și vă
promit deopotrivă hrană și renaștere când timpul pentru adunare va
fi asupra noastră!
Shreever izbuti să-și stăvilească spaima doar cu loialitatea față de
Maulkin. Din toată încâlcitura, ea se descolăci prima ca să străbată
Plinul, urmându-l pe conducătorul lor. Văzu primul tremur cu care
Sessurea începea să-și recapete cunoștința și observă cu câtă
delicatețe se despărțea de Maulkin.
– Am văzut asta! strigă Sessurea către cei care încă mai zăboveau
locului, șovăind. E adevărat, Maulkin are dreptate! Am văzut asta în
amintirile lui, și acum o retrăim. Veniți! Veniți!
Când recunoscu adevărul, din formă izvorî hrană, pradă care nici
nu se zvârcolea, nici nu înota, ci se scufunda lent, pentru a fi prinsă
și mistuită de toți.
– Nici măcar nu va fi nevoie să ne încetinim înaintarea ca să
pescuim. Lăsați-vă îndoielile deoparte și căutați în adâncul
amintirilor voastre. Urmați-mă!
TOAMNA
 16

ROLURI NOI

C
orabia săltă pe creasta valului, cu prora înălțându-i-se de
parcă ar fi vrut să urce în văzduhul chinuit. Sa știa că numai
apa ploii i-ar fi fost aproape de-ajuns ca să plutească. Preț
de o clipă parcă prelungită la nesfârșit, Althea nu văzu
decât cerul. În clipa următoare, goneau în josul unei lungi râpe
lichide, prăvălindu-se într-un jgheab adânc. Se părea că trebuie să se
împlânte într-un zid de apă ce li se înălța în față, și chiar se
împlântară, și apa verde acoperi puntea. Izbitura zgudui catargul și,
odată cu el, verga 13 de care se ținea Althea. Degetele ei amorțite
alunecau de pe pânza rece și udă. Își încolăci picioarele în jurul
grandeei 14 pe care și le sprijinea și izbuti să se țină mai bine. Corabia
se scutură de apă cutremurându-se și se înălță, urcând pe panta
următorului munte.
– Ath! Mișcă-te mai repede!
Vocea venea de sub ea. De pe grijele, Reller o privea cu asprime,
mijindu-și ochii ca să-i ferească de vânt și de ploaie.
– Ai dat de vreo belea, băiete?
– Nu. Vin, strigă ea.
 Îi era frig, era udă și peste măsură de istovită. Ceilalți năieri își
terminaseră treburile și coborau grăbiți de pe greement. Althea se
oprise o clipă, agățându-se în locul unde se afla, ca să-și adune
puterile pentru coborâre. La începutul cartului ei, la primul semn de
furtună, căpitanul ordonase să fie coborâte pânzele și apoi strânse.
Mai întâi se năpustise asupra lor ploaia, urmată de vântul care părea
hotărât să-i smulgă de pe catarge. Abia ajunseseră pe punte când li se
strigase să înfășoare câte două terțarole 15 la velele gabier, plus toate
celelalte pânze. Ca un soi de răspuns la eforturile lor, furtuna se
întețise. Oamenii din cartul ei se cățăraseră pe greement ca furnicile
pe resturi plutitoare, coborând, strângând și înfășurând vele, așa
cum le-o cereau ordinele strigate unul după altul, până când Althea
încetase să mai gândească, doar mișcându-se așa cum o cereau
poruncile urlate de pe punte. Nu uitase de ce se afla acolo;
mișcându-se cu de la sine putere, mâinile ei strângeau și fixau pânze.
Era uimitor ce putea face trupul când mintea era amorțită de
oboseală și de spaimă. Brațele și picioarele ei erau animale ingenios
dresate, care izbuteau s-o țină în viață în ciuda propriei sale
indecizii.
Coborî încet, desprinzându-se ultima de greement, ca de obicei.
Toți cei care trecuseră pe lângă ea erau probabil deja sub punte.
Faptul că Reller se ostenise s-o întrebe dacă a dat de vreo belea
dovedea că e mai binevoitor decât alții. N-avea idee de ce stă cu ochii
pe ea, dar asta o făcea să se simtă, în același timp, recunoscătoare și
umilită.
Când se alăturase echipajului, o mistuise dorința să iasă în
evidență. Se străduise să facă mai mult, mai repede și mai bine. I se
păruse minunat să fie din nou pe o corabie. În primele zile petrecute
la bord totul i se păruse suportabil: mâncarea, mereu aceeași și prost
păstrată; adăpostirea în spații înghesuite și urât mirositoare; ba chiar
și cruzimea celorlalți oameni din echipaj, pe care, vrând-nevrând, îi
numea camarazi. Era din nou pe mare, avea o ocupație, iar la
sfârșitul călătoriei urma să primească un bilet de corabie cu care să-i
scoată ochii lui Kyle. Avea să-l învețe minte. Avea s-o recâștige pe
Vivacia, își făgăduise asta, așa că începuse, hotărâtă, să învețe cât mai
repede cu putință să se descurce pe noua corabie.
În ciuda tuturor strădaniilor ei, lipsa de experiență în privința
acelui tip de vas devenea și mai stânjenitoare din pricina trupului
mai firav decât ale celorlalți. Se afla pe o corabie-abator, nu pe una
care făcea negoț. Țelul căpitanului nu era s-ajungă repede dintr-un
loc în altul ca să-și vândă mărfurile, ci să navigheze în zigzag, în
căutare de pradă. Avea un echipaj mult mai numeros decât o corabie
negustorească de aceeași mărime, pentru că, pe lângă manevrarea
pânzelor, era nevoie de destul de mulți oameni pentru vânătoare,
pentru tranșarea vânatului și pentru depozitarea cărnii și a uleiului
sub punte. De-asta înghesuiala era mai mare și curățenia mai puțină.
Althea rămăsese hotărâtă să învețe repede și bine, dar hotărârea
singură nu era de-ajuns ca să facă din ea cel mai bun năier de pe
vasul ăla cu miros de hoit. Undeva, într-un cotlon întunecos al minții,
știa că, de când se afla pe Secerătorul, devenise mult mai pricepută și
mai viguroasă. Mai știa și că asta nu e de ajuns ca să se considere
ceea ce numea tatăl ei „un flăcău dezghețat“. Îndârjirea ei se
pierduse în disperare. Și pe urmă nu-i mai rămăsese nici măcar atât.
Trăia de pe o zi pe alta și nici măcar nu se mai gândea la ziua de
mâine.
Era „musul de rezervă“, al treilea, de pe corabia-abator. Ceilalți
doi, niște băieți din familia căpitanului, primeau cele mai ușoare
însărcinări. Îi serveau la masă pe el și pe secund și aveau mari șanse
să se ospăteze din resturile unor mâncăruri gustoase. Îl ajutau adesea
și pe bucătar, la toate treburile mai ușoare legate de pregătirea hranei
pentru întregul echipaj. Pentru asta îi invidia cel mai mult, se gândi
ea, fiindcă, de cele mai multe ori, însemna că se aflau sub punte, nu
doar la adăpost de furtună, ci și aproape de căldura sobei de gătit. Pe
seama Altheei rămâneau toate treburile mai grele ale unui mus:
curățenia în cele mai dezgustătoare locuri, căratul găleților cu
grăsime și catran și orice altă însărcinare pentru care era nevoie de
un om în plus. Nu mai muncise atât de mult niciodată în viața ei.
Se ținu bine de catarg pentru alte câteva clipe, rămânând mai sus
decât putea ajunge ultimul val care potopi puntea. Ajunse de acolo
până în adăpostul oferit de forpic împărțind distanța în câteva bucăți
străbătute în fugă între momentele când trebuia să se prindă zdravăn
de parâme și de balustrade, ca să nu fie măturată de pe corabia care
își croia drum printr-un val după altul. Avuseseră deja trei zile
întregi de vreme rea. Înainte de a se dezlănțui furtuna pe care tocmai
o înfruntau, Althea crezuse, cu naivitate, că mai rău de-atât nu se
putea. Năierii cu experiență păreau să vadă furtunile ca pe o parte a
unui anotimp normal din Exterior. Le înjurau și-l implorau pe Sa să
le pună capăt, dar sfârșeau întotdeauna povestindu-și unul altuia
despre furtuni mult mai cumplite, pe care le înfruntaseră la bordul
unor corăbii mai puțin sigure.
– Ath! Băiete! Mișcă-te dacă vrei să mănânci în seara asta, și mai
ales dacă vrei să-ți mănânci partea până nu se răcește de tot!
Cuvintele lui Reller semănau destul de bine a amenințare, dar, în
ciuda tonului, bătrânul năier rămase locului și n-o scăpă din ochi
până când n-ajunse lângă el. Coborâră împreună sub punte,
închizând bine tambuchiul în urma lor. Althea se opri pe treapta din
spatele lui Reller ca să-și scuture apa de pe față și de pe brațe și ca să-
și stoarcă părul strâns într-o coadă groasă. Apoi îl urmă în pântecul
corabiei.
 Cu câteva luni în urmă, ar fi zis că e un loc friguros, umed și urât
mirositor. Acum îi era adăpost, dacă nu casă, un refugiu unde vântul
nu azvârlea peste tine apa ploii cu atâta sălbăticie. Lumina galbenă a
unui felinar era aproape primitoare. Auzea cum era împărțită
mâncarea, polonicul de lemn se lovea zgomotos de interiorul
cazanului, și se grăbi ca să fie sigură că-și primește partea cuvenită.
La bordul Secerătorului nu existau cabine. Fiecare om își găsea un
loc pentru dormit și îl lua în stăpânire. Pe cele mai căutate era nevoie
să le aperi din când în când cu pumnii și cu înjurături. Se aflau într-o
mică porțiune din mijlocul calei, folosită de echipaj drept un soi de
bârlog. Un mus aducea acolo mâncarea într-o marmită 16 și o
împărțea în porții imediat ce ieșeau din cart. Nu existau nici mese,
nici bănci pe care să stai, dacă nu cumva aveai un cufăr. Altminteri te
așezai pe punte și te sprijineai de-un butoi cu ulei. Farfuriile erau de
lemn, le curățai doar ștergându-le cu degetele sau cu o bucată de
pâine, când primeai pâine. De obicei căpătai pesmetul corăbierului,
iar pe o furtună ca aia erau puține șanse să-ncerce bucătarul să
gătească. Althea își făcu loc printr-o junglă de haine în plină
legănare. Îmbrăcămintea udă atârna peste tot, de cuie și de cârlige,
într-o încercare de a se usca. Althea își scoase haina de ploaie,
câștigată la joc cu o săptămână în urmă, de la Oyo, și o agăță de un
cui pe care pusese stăpânire.
Amenințarea lui Reller nu fusese o vorbă-n vânt. El tocmai se
servea când se apropie Althea și, ca oricine altcineva de pe corabie,
își alegea tot ce poftea, fără să se sinchisească de cei care veneau
după el. Althea înșfăcă o farfurie de lemn goală și așteptă
nerăbdătoare să se dea el deoparte. Simțea că bărbatul nu se
grăbește, încercând s-o momească să se plângă, dar ea învățase la
modul dureros să n-o facă. Oricine putea să-i tragă o palmă unui
mus, chiar și fără să invoce văicărelile lui drept motiv. Era de preferat
să tacă și să mănânce o jumătate de polonic de supă decât să se
plângă și să primească doar o palmă drept cină. Reller se ghemui
deasupra marmitei și scoase polonic după polonic din băltoaca puțin
adâncă rămasă în cazan. Althea înghiți în sec și-și așteptă rândul.
Când văzu că ea nu mușcă momeala, Reller aproape zâmbi.
– Uite, flăcăule, îi spuse. Ți-am lăsat câteva bucăți pe fund. Curăță
cazanul, apoi fugi să i-l duci bucătarului.
Althea știa că bărbatul dăduse, într-un fel, dovadă de bunătate, Ar
fi putut să mănânce tot și să nu-i lase decât ce putea ea să radă de pe
margini, și nimeni nu i-ar fi găsit vreo vină. Luă încântată marmita și
se retrase în locul revendicat de ea, să devoreze tot.
Având în vedere cum stăteau lucrurile, își găsise un culcuș bun. Își
îndesase puținele lucruri într-un cotlon unde curbura cocii se
întâlnea cu puntea de deasupra. De-asta să stai în picioare era
aproape imposibil. Dar ea își atârnase hamacul. Nimeni altcineva nu
era destul de mic ca să se poată ghemui confortabil acolo.
Descoperise că se poate retrage înăuntru ca să doarmă aproape
nederanjată; nimeni nu se freca de ea în haine îmbibate de ploaie.
Duse marmita în colțul său și se așeză jos, lângă ea.
Adună cu cana ei supa rămasă și o bău. Nu era fierbinte – de fapt,
grăsimea se coagulase în stropi plutitori –, dar era mai caldă decât
ploaia de-afară, iar gustul grăsimii îi plăcea. Reller nu o mințise,
chiar îi lăsase câteva bucăți: cartofi, sau napi, sau poate doar
cocoloașe păstoase de ceva cu rol de găluște, dar care fiersese prea
puțin. De asta ea nu se sinchisea. Le adună cu degetele și le mâncă.
Cu o bucată rotundă și tare de pesmet răzui marmita de orice rest de
mâncare.
Abia înghițise ultima îmbucătură când simți urcând în ea o
oboseală imensă. Îi era frig, era udă și o dureau toate oasele. Își
dorea, mai mult decât orice, să-și tragă pătura jos, să se înfășoare în
ea și să închidă ochii. Însă Reller îi spusese să ducă marmita înapoi,
la bucătărie. Știa că nu e bine să amâne, să doarmă mai întâi. Ar fi
însemnat că-și neglijează îndatoririle. Se gândi că Reller i-ar fi putut
trece asta cu vederea, dar dacă nu o făcea, sau dacă se plângea
bucătarul, ea ar fi putut deveni ținta unui capăt de funie. Nu-și putea
îngădui asta. Cu un sunet care ar fi putut fi un scâncet, se târî afară
din culcuș cu marmita în brațe.
Ca s-ajungă în cambuză 17, trebuia să treacă pe puntea măturată de
furtună. Izbuti s-o facă împărțind distanța doar în două și ținându-se
de marmită la fel de zdravăn cum se ținea de corabie. Știa că, dacă ar
fi lăsat un asemenea obiect să fie luat de apă, ar fi fost făcută să-și
dorească să fi căzut cu el peste copastie. Ajunse la ușa cambuzei, dar
se văzu nevoită să bată în ea cu pumnii și cu picioarele; bucătarul o
proptise bine pe dinăuntru. Când o lăsă să intre, era încruntat.
Althea îi întinse marmita fără să scoată vreun cuvânt și dându-și
silința să nu se uite cu jind la focul aprins în vatra din spatele lui.
Dacă te numărai printre favoriții bucătarului, puteai rămâne
înăuntru destul de mult ca să te încălzești. Iar adevărații privilegiați
își puteau atârna o cămașă sau o pereche de pantaloni în cambuză,
unde se usca în întregime. Althea n-avea parte de favorurile lui nici
cât negru sub unghie. Imediat ce lăsă marmita jos, bucătarul îi făcu
semn să iasă.
La întoarcere, își calculă greșit timpul. Mai târziu, avea să dea vina
pe bucătarul care o scosese atât de repede afară. Se gândi că poate
traversa puntea fără oprire. Însă corabia păru să plonjeze direct într-
un munte de apă. Althea își simți degetele atingând cu disperare
parâma către care se întinsese, dar nu izbuti s-o prindă bine în mâini.
Apa îi mătură pur și simplu picioarele de sub ea și o purtă pe punte
întinsă pe burtă. Althea se zvârcoli și-și agită picioarele nebunește,
încercând să se agațe cu vârfurile degetelor mâinilor sau picioarelor
de vreun soi de sprijin. Apa îi intra în ochi și îi acoperea nasul; nu
vedea nimic și nu putea să răsufle ca să strige după ajutor. După o
clipă cât veșnicia, se simți izbită de copastie. Primită pieziș în
lateralul capului, lovitura îi întunecă vederea și aproape că-i smulse
o ureche. Pentru o scurtă clipă, nu știu decât să se țină strâns de
balustradă cu amândouă mâinile, așa cum stătea, pe burtă, pe puntea
inundată. Apa trecu pe lângă ea, grăbită să se avânte peste bord.
Althea se agăță de corabie, simțind trecerea cascadei de apă sărată,
dar neizbutind să-și salte capul destul de sus ca să-și umple pieptul
cu destul aer. Mai știa și că, dacă nu se ridică înainte de a se scurge
toată apa, o s-o prindă și valul următor. Dacă nu se sălta de-acolo
imediat, n-avea s-o mai facă niciodată. Încercă să se miște, dar
picioarele ei păreau de gelatină.
O mână o înșfăcă de spatele cămășii și, sufocându-se, se simți
săltată în genunchi.
– Astupi găurile de scurgere! strigă cineva, cu dezgust.
Althea atârna în strânsoarea bărbatului ca un pisoi înecat. Aerul îi
lovea fața, amestecat cu ploaia purtată de vânt, dar, înainte de a
putea să respire, trebuia să vomite apa care-i umpluse gura și nasul.
– Ține-te bine! îl auzi strigându-i, și-și înfășură brațele și picioarele
în jurul pulpelor lui.
Și izbuti să respire o singură dată, bolborosind, înainte de a-i lovi
apa pe amândoi.
Simți trupul lui legănându-se sub forța izbiturii și se gândi că
aveau să fie cu siguranță amândoi azvârliți de pe corabie. Dar, în
secunda următoare, când apa se retrăgea, bărbatul îi trase peste
tâmplă o palmă care-o făcu să-și slăbească strânsoarea în jurul lui. Și
se puse brusc în mișcare, traversă puntea târând-o după el, cu
cămașa și părul ei împletit în coadă într-o singură mână. O săltă în
susul unui catarg; imediat ce simțiră parâma familiară, mâinile și
picioarele ei o duseră mai sus cu de la sine putere. Următorul val
care se năpusti pe punte trecu pe sub ea. Althea icni, apoi scuipă în
el o cantitate deloc neglijabilă de apă de mare. Își suflă nasul într-o
mână pe care și-o curăță apoi scuturând-o.
– Mulțumesc, spuse, odată cu prima răsuflare care-i umplu în
întregime plămânii cu aer.
– Șobolan mic și idiot! N-a mai lipsit mult ca să ne omori pe
amândoi!
În vocea bărbatului, furia rivaliza cu spaima.
– Știu. Îmi pare rău.
Althea nu vorbi mai tare decât trebuia ca să acopere zgomotul
furtunii.
– Îți pare rău? O să te fac să-ți pară mai mult decât rău. O să-ți trag
picioare-n fund până când o să-ți dea sângele pe nas.
Își ridică pumnul și Althea se pregăti să primească lovitura.
Cunoștea obiceiurile de pe corabie, știa că trebuie să vină. După ce
trecură câteva clipe fără s-o simtă, deschise ochii.
Brashen o privea atent în întuneric. Părea mai zguduit decât în
clipa când o trăsese din apă.
– Fir-ai afurisită! Nici măcar nu te-am recunoscut.
Ea schiță un mic gest care ar fi putut fi o ridicare din umeri. Nu se
uită în ochii lui.
– Ei, ce mai faci?
Vocea lui Brashen era foarte joasă, de parcă s-ar fi temut să nu-l
audă cineva vorbind cu ea. Din partea unui secund nu era de
așteptat să poarte scurte discuții prietenești cu musul. De când o
descoperise, evitase orice întâlnire cu ea.
– Ce vezi, răspunse ea, încet.
 Detesta asta. Și îl urî brusc pe Brashen, nu pentru ceva din tot ce
făcuse, ci fiindcă o vedea astfel, ajunsă în pielea cuiva mai prejos
decât țărâna de sub tălpile lui.
– Mă descurc. Supraviețuiesc.
– Te-aș ajuta dacă aș putea.
Brashen părea furios pe ea.
– Dar știi că nu pot, continuă el. Dacă mă arăt cât de puțin interesat
de tine, unii vor deveni bănuitori. Câtorva le-am dat deja de înțeles,
foarte clar, că nu mă tentează... alți bărbați.
Păru dintr-odată stânjenit. O parte din Althea simțea ironia
situației. Agățați de catargele acelei corăbii mizerabile, în toiul unei
furtuni și după ce se oferise să-i tragă picioare-n fund, Brashen nu se
simțea în stare să-i vorbească ei despre pofte trupești. De teamă să
nu-i lezeze demnitatea.
– Pe o corabie ca asta, cea mai mică dovadă de bunătate față de tine
ar fi privită într-un singur fel. Și pe urmă s-ar mai gândi și alții să-ți
facă avansuri și, odată ce s-ar descoperi că ești femeie...
– Nu e nevoie să-mi explici. Nu sunt proastă, îi întrerupse Althea
litania.
Nu știa că ea trăiește la bordul acelui hârdău plin de lepădături?
– Nu ești? Atunci ce cauți aici?
Brashen aruncă ultimele cuvinte amare peste umăr, înainte de a
sări de pe catarg pe punte. Agil ca o pisică și iute ca o maimuță, se
îndreptă cu pași iuți spre proră, lăsând-o să se holbeze la spatele lui,
atârnată de parâme.
– Ce cauți și tu, răspunse ea, cu sarcasm, la ultima lui întrebare.
Nu conta că nu poate s-o audă. Când puntea se goli din nou de
apă, urmă exemplul lui, dar cu considerabil mai puțină grație și
îndemânare. Câteva clipe mai târziu, era sub punte, ascultând
vuietul apei în jurul ei, pretutindeni. Secerătorul înainta prin valuri ca
un butoi. Oftă din greu, azvârlindu-și din nou apa de pe față și de pe
brațele goale. Își stoarse părul strâns în coadă și-și scutură picioarele
ca o pisică înainte de a se întoarce tiptil în colțul ei. Hainele îmbibate
de apă i se lipeau de piele, vârându-i frigul în trup. Se grăbi să le
schimbe, îmbrăcând haine doar ușor umede, iar pe celelalte le
stoarse, le scutură și le agăță de un cui, ca să se scurgă, și-și scoase
pătura din locul unde stătea ascunsă. Era umedă și mirosea puțin a
mucegai, dar era din lână. Umedă sau nu, avea să-i păstreze căldura
corpului. Singura căldură pe care-o avea. Se înfășură în ea și se
ghemui în întuneric. Se lămurise cum e cu bunătatea lui Reller. O
înecase pe jumătate și îi furase o jumătate de oră din timpul de somn.
Închise ochi și încercă să scape de gândurile conștiente.
Dar somnul o trădă. Oricât de obosită ar fi fost, nu veni să-și
reverse uitarea asupra ei. Încercă să se destindă, dar nu izbuti să-și
aducă aminte cum să scape de încordarea mușchilor frunții
încruntate. Era din pricina cuvintelor lui Brashen, hotărî ea. Cumva,
o făcuseră să vadă din nou situația în întregul său. Treceau adesea
zile întregi fără să-l întrezărească nici măcar în treacăt. Nu era în
cartul lui; viețile și îndatoririle li se intersectau rareori. Și, când nu-și
amintea cum fusese viața ei înainte, putea pur și simplu să treacă de
la o oră la alta, făcând ceea ce trebuia să facă pentru supraviețuire. Își
putea concentra toată atenția asupra îndatoririlor musului, fără a se
duce cu gândul mai departe de următorul cart.
Fața lui Brashen și ochii lui erau de o cruzime care-o depășea pe a
oricărei oglinzi. El o compătimea. Nu putea s-o privească fără să
trădeze, dezvăluindu-i ei ce devenise ea și, mai rău decât atât, și ce
nu fusese niciodată. Dar cel mai dureros era, poate, să-l vadă pe
Brashen recunoscând ceea ce recunoștea și ea, că dreptatea fusese de
partea lui Kyle. Althea fusese fetița răsfățată a tatălui ei și nu făcuse
altceva decât să se joace de-a corăbierul. Se rușina amintindu-și cât
de mândră fusese de repeziciunea cu care putea s-alerge pe velatura
Vivaciei. Dar își petrecuse timpul acolo, sus, mai ales în zile calde de
vară, iar oricând obosea sau se plictisea de asta putea pur și simplu
să coboare și să găsească altceva care s-o amuze. Să-și petreacă o oră
sau două matisind parâme sau cosând nu era totuna cu șase ore de
muncă frenetică, în mare grabă, când trebuia neapărat reparată o
velă care se despicase. Pe mama ei o nelinișteau bătăturile și mâinile
ei aspre; acum palmele îi erau tot atât de tari și cu piele tot atât de
groasă cum îi fuseseră înainte tălpile; iar tălpile îi erau crăpate și
negre.
Asta, hotărî ea, era cea mai cumplită parte a vieții sale.
Descoperirea că nu poate fi decât un năier suficient de bun. Oricât de
viguroasă ar fi devenit, pur și simplu nu putea căpăta puterea celui
mai voinic bărbat de pe corabie. Ca să ajungă mus pe Secerătorul se
dăduse drept un băiat de paisprezece ani. Chiar dacă și-ar fi dorit să
rămână pe hârdăul ăla de măcelari, peste un an aveau să observe că
nici nu crește mai mare, nici nu devine mai puternică. N-aveau s-o
păstreze pe vas. Avea s-o sfârșească într-un port străin, fără nicio
speranță pentru viitor.
Privi întunericul cu ochi larg deschiși. Își făcuse planul să ceară un
bilet de corabie la sfârșitul călătoriei. Și chiar avea s-o facă, și
probabil avea să-l primească. Însă acum se întreba dacă o să fie de-
ajuns. Oh, avea să reprezinte girul unui căpitan și poate avea să-l
oblige pe Kyle să-și respecte jurământul nechibzuit. Dar se temea că
va fi un triumf găunos. Nu voia o bucată de piele pe care să fie
imprimată dovada că ea i-a supraviețuit unei călătorii. Voia să se
reabiliteze, să le dovedească tuturor, nu doar lui Kyle, că e făcută
pentru viața pe care și-a ales-o, că poate fi un căpitan destoinic și cu
atât mai mult un năier priceput. Acum, în scurtele momente când se
gândea la asta, avea impresia că n-a reușit decât să-și demonstreze
sieși contrariul. Ceea ce la început, în Bingtown, i se păruse
cutezanță și curaj i se părea acum doar o faptă copilărească și
prostească. Fugise pe mare, dându-se drept băiat și acceptând
primul loc care i se oferise pe o corabie.
De ce? se întrebă acum. De ce? De ce nu se dusese la una dintre
celelalte corăbii vii, să ceară să fie primită ca năier? Ar fi fost
refuzată, așa cum spunea Brashen? Sau acum ar fi dormit la bordul
unui vas negustoresc care străbătea Canalul Interior, fiind sigură că,
la sfârșitul călătoriei, o să-și primească și plata, și recomandarea? De
ce i se păruse atât de important să fie primită fără să se știe cine e, să-
și dovedească priceperea fără s-o susțină nici numele, nici reputația
tatălui ei? I se păruse ceva atât de plin de cutezanță în Bingtown, în
serile când, stând cu picioarele încrucișate în camera din spatele
prăvăliei lui Amber, își cosea pantalonii de corăbier.
Amber o ajutase. Althea nu s-ar fi descurcat niciodată fără ajutorul
pe care i-l dăduse pe de-o parte la cusut și pe de alta împărțindu-și
cu dragă inimă mâncarea cu ea. Prietenia lui Amber, apărută din
senin, continua s-o nedumerească. Acum se gândea că, poate, în
realitate, Amber avusese de gând s-o pună în pericol. Degetele i se
strecurară să pipăie oul legat la gât cu o singură șuviță de piele.
Atingerea aproape că i le încălzi, și ea clătină din cap în întuneric.
Nu. Amber îi fusese prietenă, una dintre puținele prietene pe care le
avusese vreodată. O adăpostise în zilele din toiul verii, o ajutase să-și
croiască și să-și coasă haine bărbătești. Mai mult decât atât, se
îmbrăcase ea însăși bărbătește și o învățase pe Althea să meargă și să
se așeze ca și cum ar fi fost bărbat. Îi povestise Altheei că făcuse
cândva parte dintr-o mică trupă de actori. Așa că jucase multe roluri,
și de femei, și de bărbați.
– Scoate-ți vocea de aici, o învățase ea, împungând-o cu degetul
sub coaste. Dacă trebuie să vorbești. Însă vorbește cât mai puțin cu
putință. E mai puțin probabil să te dai de gol și o să fii mai ușor
acceptă. Rar găsești pe cineva, bărbat sau femeie, care să știe să
asculte. Amber îi mai arătase și cum să-și turtească sânii de piept
înfășurându-și-i cu o bucată de pânză care să pară o a doua cămașă
purtată pe sub cealaltă. O mai învățase și cum să împăturească
ciorapi de culoare închisă ca absorbitoare de sânge.
– Pentru ciorapii murdari poți găsi întotdeauna o explicație, îi
spusese. Lasă impresia că ești o fire meticuloasă și pretențioasă.
Spală-ți hainele de două ori mai des decât toți ceilalți și, după o
vreme, nimeni n-o să se mai mire. Și învață-te să dormi mai puțin.
Pentru că va trebui fie să te trezești mai devreme decât toată lumea,
fie mai târziu, ca să nu-ți vadă nimeni părțile intime ale trupului. Și,
mai presus de orice, te sfătuiesc să nu dezvălui nimănui secretul tău.
Nu e un secret pe care-l poate păstra un bărbat. Dacă unul singur
află că ești femeie, vor afla toți.
Era singura privință în care Amber probabil că se înșela. Fiindcă
Brashen știa că e femeie, dar nu o trădase. Sau, cel puțin,
deocamdată nu o făcuse. Zâmbi, pentru sine, cu amărăciune. În felul
meu, ți-am urmat sfatul, Brashen. Am renăscut ca băiat. Ca unul pe care
nu-l cheamă Vestrit.

Brashen stătea întins în pat, studiind peretele din partea opusă. Nu

era departe de fața lui. Fusese o vreme, se gândi, cu tristețe, când
despre cabina aia ar fi spus, în bătaie de joc, că e dulap de haine.
Acum știa ce lux putea fi un spațiu doar al lui, oricât de mic. Era
adevărat că, odată ce intrai, nu prea mai aveai loc să te miști, dar
avea cabina lui, un loc unde nu dormea decât el, avea cârlige de care
să-și agațe hainele și un colț destul de mare ca să-i încapă cufărul. În
pat, putea să se proptească în bordura de pe margine și să doarmă
aproape în siguranță când nu era de cart. Cabinele căpitanului și ale
secundului erau cu mult mai mari și mai bine mobilate, chiar și pe
un hârdău ca ăla. Dar pe multe alte corăbii al doilea secund nu avea
o cabină mai bună decât echipajul. Se simțea recunoscător pentru
micul lui cotlon liniștit, chiar dacă locul ajunsese să-i aparțină după
moartea a trei oameni.
Se îmbarcase ca năier de rând și își petrecuse prima parte a
drumului în teugă, ciondănindu-se și înghiontindu-se cu restul
năierilor din cartul lui. Își dăduse de la început seama că nu are mai
multă experiență decât ceilalți, dar se simte mai îndemnat să facă
totul corect. Secerătorul era o corabie-abator din Candletown 18, un
port aflat departe, în sud, la hotarul de nord al Jamailliei. Când
plecase de acolo, cu multe luni în urmă, în primăvară, cea mai mare
parte a echipajului fusese alcătuită din bărbați siliți să se îmbarce.
Avea o șiră a spinării, formată din corăbieri pricepuți, însărcinați să
facă năieri din ceilalți. Novicii erau datornici a căror muncă fusese
vândută de creditorii lor, pentru a fi astfel forțați să-și plătească
datoriile, sau nelegiuiți cumpărați din închisorile Satrapului. Cei care
fuseseră hoți de buzunare sau tâlhari învățaseră repede să se abțină
sau își găsiseră sfârșitul; locul strâmt de la bordul unei corăbii-abator
nu încuraja pe nimeni să tolereze astfel de metehne celor din jur. Nu
era un echipaj care să muncească de bunăvoie și oamenii nu erau
pregătiți să le supraviețuiască greutăților călătoriei. Bolile,
accidentele și încăierările de la bord îl reduseseră la două treimi până
ce ajunsese Secerătorul în Bingtown. Oamenii rămași erau
supraviețuitori: învățaseră să navigheze și să urmărească lentele
broaște-țestoase de mare și așa-numitele „balene de apă sălcie“ din
golfurile și lagunele de pe coasta sudică. Bineînțeles că munca lor nu
se putea confunda cu abilitatea vânătorilor și jupuitorilor de meserie,
care călătoreau în condiții mai bune, trândăvind într-o încăpere ferită
de umezeală. Erau vreo doisprezece și nu puneau niciodată mâna pe
vreo parâmă, nici nu făceau de cart; n-aveau nicio treabă până sosea
timpul măcelului și al sângelui. Atunci munceau cu frenezie, uneori
fără să doarmă cu zilele, dacă recolta era bogată. Dar nu erau năieri
și nu făceau parte din echipaj. Nu-și puteau pierde viețile decât dacă
se scufunda corabia sau dacă le venea de hac vreun corăbier.
Corabia mersese spre nord ocolind insulele piraților, vânând,
tranșând vânatul și vânzându-l pe drum. În Bingtown se oprise ca
să-și facă provizii de apă proaspătă și de mâncare și pentru
reparațiile pentru care ajungeau banii. Iar secundul recrutase oameni
pentru călătoria către Insulele Sterpe. Fusese aproape singura
corabie din port care tocmea oameni.
Furtunile dintre Bingtown și Insulele Sterpe se bucurau aproape
de aceeași notorietate ca numeroasele animale de mare care mișunau
în apele acelea înaintea plecării la iernat. Erau grase după ce
mâncaseră bine toată vara, iar blana lucioasă a celor tinere era destul
de mare și de nevătămată de luptele pentru împerechere și mâncare,
numai bună ca să fie jupuită. Merita să-nfrunți furtunile toamnei
pentru astfel de trofee – blănuri moi, un strat gros de grăsime și toată
carnea de un roșu întunecat de dedesubt, cu gust atât de mare, cât și
de uscat. Butoaiele cu sare cu care umpluseră cala la plecarea din
Candletown aveau să adăpostească în curând hălci sărate din mult
apreciata carne și ulei de bună calitate, iar blănurile răzuite aveau să
fie acoperite cu sare și rulate strâns, în așteptarea tăbăcirii.
Încărcătura avea să fie destul de bogată pentru ca proprietarii
Secerătorului să țopăie de încântare, iar datornicii supraviețuitori
aveau să se-ntoarcă în Candletown ca oameni liberi. Vânătorii și
jupuitorii aveau să-și ceară partea din pradă și să primească oferte de
muncă pentru următorul sezon, în funcție de cât de bine se
descurcaseră. Cât despre năierii adevărați, care vor fi manevrat
corabia pe tot drumul și o vor fi adus cu bine înapoi, ei aveau să-și
umple buzunarele cu bani zornăitori, destui ca să le-ajungă pentru
băutură și femei până era timpul s-o pornească din nou către Insulele
Sterpe.
O viață bună, se gândi Brashen, cu un zâmbet strâmb. Și căpătase
un post bun. Nu fusese nevoie de cine știe ce efort. Nu trebuise decât
să se miște destul de repede ca s-atragă atenția secundului și apoi pe
a căpitanului. Pe lângă asta, o furtună urâtă îi măturase de pe punte
pe doi dintre oamenii cu care rivaliza și îl ologise pe al treilea.
Însă nici vreun sentiment aparte de vinovăție pentru că ajunsese
unde se afla călcând peste cadavre, nici responsabilitățile aduse de
noua lui poziție nu-i alungau somnul în noaptea aia. Nu. Pricina era
Althea, fiica binefăcătorului său, ghemuită în mizeria și umezeala
din cală, printre lepădăturile adăpostite acolo.
– Nu-mi stă în puteri să fac nimic.
Rostise cuvintele cu glas tare, de parcă încredințându-i-le aerului
și-ar fi putut ușura conștiința. N-o văzuse îmbarcându-se în
Bingtown; și chiar dacă ar fi văzut-o, nu i-ar fi fost ușor s-o
recunoască. Era convingătoare în rolul de năier în devenire; nu-i
putea nega meritul ăsta.
Bănuise pentru prima oară că se află pe corabie fără s-o fi văzut. Pe
musul corabiei îl zărise de câteva ori, fără să-i dea vreo importanță.
Boneta pleoștită bine trasă pe fruntea ei și hainele băiețești erau o
deghizare mai mult decât suficientă. Când văzuse prima oară o
parâmă fixată cu un nod de cârlig simplu în locul unui nod de scaun,
înălțase dintr-o sprânceană. Nu era un nod neobișnuit, dar nodul de
scaun era preferat de cei mai mulți. Însă nu și de căpitanul Vestrit,
care preferase întotdeauna nodul de cârlig simplu. În momentul
respectiv, Brashen nu se gândise prea mult la asta. O zi sau două mai
târziu, când ieșise pe punte înainte de a începe cartul lui, auzise un
un fluierat familiar de sus, de pe un catarg. Își ridicase privirea către
locul de unde ea își flutura mâna către observator, încercând să-i
atragă atenția ca să-i transmită vreun mesaj și, în clipa aia, o
recunoscuse brusc. Oh, Althea, își spusese în gând, calm, și tresărise o
clipă mai târziu, când mintea lui pricepuse cu adevărat despre ce era
vorba. Nevenindu-i să creadă, se holbase la ea cu gura căscată. Și era
chiar ea: stilul în care alerga pe grandee era inconfundabil. Se uitase
în jos și, la vederea lui, își întorsese atât de brusc fața, încât Brashen
știuse că ea se aștepta la un asemenea moment și se temea de el.
Găsise un motiv ca să rămână lângă catarg până ce coborâse ea.
Trecuse la mai puțin de o lungime de braț distanță, aruncându-i doar
o singură privire rugătoare. El strânsese din dinți și nu-i spusese
nimic, până în seara aia nu-i vorbise niciodată. Odată ce o
recunoscuse, îl cuprinsese spaima certitudinii. Althea n-avea să-i
supraviețuiască acelei călătorii. Zi după zi, Brashen se așteptase să se
dea de gol, indicând cumva că e femeie, sau să facă o mică greșeală
care să-i îngăduie mării să-i ia viața. I se părea o simplă chestiune de
timp. Cel mai bun lucru la care cutezase să spere pentru ea era o
moarte rapidă.
Însă acum se părea că n-avea să fie cazul. Brashen își îngădui un
mic zâmbet trist. Fata aia știa să se descurce. Oh, n-avea destulă forță
pentru munca pe care trebuia s-o facă. Ei bine, cel puțin nu se mișca
atât de repede cum ar fi vrut secundul să-și termine treburile. Nu era
vorba, medită el, atât de mușchii și de greutatea care-i lipseau; de
fapt, putea face totul destul de bine, numai că bărbații alături de care
lucra o întreceau. Chiar și numai cei câțiva centimetri în plus ai
lungimii brațelor sau greutatea de jumătate de piatră în plus pe care
o puteau manevra cu un palan 19 aveau mare importanță. Althea era
ca un cal înjugat alături de boi; nu se putea spune că nu e în stare să
muncească, numai că munca aia nu i se potrivea.
 Pe deasupra, Althea venea de pe o corabie vie – corabia familiei ei
–, nu de pe una din lemn simplu. Oare măcar intuise că să-ți pui
toate puterile împotriva lemnului obișnuit e cu mult mai greu decât
să lucrezi pe o corabie cu voință proprie? Deși în anii petrecuți de
Brashen la bord, corabia familiei Vestrit nu fusese încă însuflețită, el
știuse de când atinse prima oară o parâmă că acolo, în profunzime,
există o conștiință. Vivacia era departe de a naviga singură, dar lui i
se păruse întotdeauna că accidentele stupide petrecute pe alte vase
erau ceva care la bordul ei nu se întâmpla niciodată. Pe un hârdău ca
Secerătorul, munca părea să capete treptat proporții. Ceea ce părea
foarte simplu, de pildă înlocuirea unei balamale, devenea un mare
efort când se descoperea că balamaua cu bucluc fusese fixată în lemn
pe jumătate putrezit și fără să se țină cont de alinierea cu celelalte. Pe
Secerătorul, își spuse, oftând în sinea lui, nimic nu se făcea cu
ușurință.
Parcă răspunzând gândurilor sale, cineva bătu scurt cu pumnul în
ușă. Cartul lui încă nu începuse, așa că nu putea fi vorba decât de un
necaz.
– Imediat! îi strigă celui de dincolo de prag.
O clipă mai târziu, era în picioare și deschisese ușa. Dar nu era
secundul, venit să-i dea o însărcinare în plus pe timpul furtunii din
noaptea aia. În schimb, în cabina lui intră Reller, șovăitor. Apa încă îi
mai șiroia pe față și îi picura din păr.
– Ce e? întrebă Brashen.
O cută tăia în două fruntea lată și încruntată a celuilalt.
– Mă cam doare un umăr, răspunse.
Brashen era dator să se ocupe și de împărțirea leacurilor de pe
corabie. I se povestise că începuseră călătoria cu un vindecător la
bord, dar îl pierduseră, o furtună dezlănțuită îl azvârlise într-o
noapte peste copastie. Odată ce descoperiseră că Brashen putea să
citească literele ca niște păianjeni de pe etichetele diverselor sticle și
cutii cu leacuri, fusese pus să se ocupe de ceea ce le mai rămăsese
din provizia vindecătorului. El unul se îndoia de binele pe care l-ar fi
putut face cele mai multe dintre ele, dar le împărțea ținând seamă de
instrucțiunile scrise pe etichete.
Așa că se întoarse spre cufărul zăvorât care ocupa aproape tot atât
de mult loc ca și cufărul lui de năier și se pipăi pe sub cămașă în
căutarea cheii pe care-o purta atârnată de gât. Descuie, se uită câteva
clipe înăuntru încruntându-se, apoi scoase o sticlă cafenie, cu
etichetă fantezistă, verde. Își miji ochii ca s-o citească în lumina
pâlpâitoare a felinarului.
– Cred că din asta ți-am dat ultima dată, presupuse, cu glas tare,
întinzându-i sticla lui Reller, s-o cerceteze la rândul lui.
Năierul se holbă cu mare atenție, de parcă privind îndelung ar fi
putut să priceapă scrisul. În cele din urmă ridică din umeri.
– Eticheta era verde, recunoscu. Pesemne că asta e.
Brashen scoase dopul din gâtul gros și-și răsturnă în palmă șase
cocoloașe. După părerea lui, semănau mai degrabă a căcăreze de
căprioară. Și n-ar fi fost foarte surprins dacă ar fi descoperit că asta și
erau. Puse trei înapoi, în sticlă, și i le întinse lui Reller pe celelalte
trei.
– Ia-le pe toate. Și spune-i bucătarului c-am zis eu să-ți dea o
jumătate de măsură de rom cu care să le înghiți și să te lase să stai jos
în cambuză și să rămâi acolo până încep astea să lucreze.
Năierul se lumină la față. Căpitanul Sichel nu împărțea alcool cu
generozitate pe corabie. Probabil că avea să-i ajungă pe limbă pentru
prima oară după plecarea din Bingtown. La gândul că-l aștepta un
pahar de băutură și un loc călduros unde să rămână pentru o vreme,
fața îi străluci de recunoștință. Brashen trecu printr-un moment de
îndoială, apoi se gândi că n-avea de unde să știe ce efect au
cocoloașele; măcar putea fi sigur că romul tare, cumpărat pentru
echipaj, avea să-l ajute pe Reller să doarmă, în ciuda durerii.
Când acesta se pregătea să plece, el se sili să-și pună întrebarea.
– Băiatul vărului meu... cel pe care te-am rugat să nu-l scapi din
ochi. Cum se descurcă?
Reller ridică din umeri. Își clătină cele trei cocoloașe în mâna
stângă.
– Oh, bine, domnule, foarte bine. E-un flăcău harnic.
Puse mâna pe zăvorul ușii, evident grăbit să plece. Romul promis
îi făcea cu ochiul.
– Atunci, continuă Brashen, împotriva voinței sale, înseamnă că-și
cunoaște meseria și se mișcă repede?
– Oh, chiar așa, chiar așa, domnule. E-un flăcău pe cinste, cum
spuneam. O să stau cu ochii pe Athel, o să am grijă să nu pățească
nimic.
– Bun. Bine, atunci. Vărul meu o să fie mândru de el. Brashen
șovăi. Te rog, nu-i spune băiatului nimic din toate astea. Nu vreau să
creadă c-o să fie favorizat în vreun fel.
– Da, domnule. Nu, domnule. Noapte bună, domnule.
Reller plecă, închizând cu hotărâre ușa în urma lui.
Brashen închise ochii și răsuflă adânc. Era tot ce putea face pentru
Althea, să roage un om demn de încredere, ca Reller, să stea cu ochii
pe ea. Se asigură că are ușa bine închisă, apoi încuie din nou cufărul
cu leacuri. Se strecură din nou în patul lui îngust și oftă adânc. Era
tot ce putea face pentru Althea. Cu adevărat totul. Nimic mai mult.
În cele din urmă, izbuti să adoarmă.

Lui Wintrow nu-i plăcea greementul. Se străduia din răsputeri să-i

ascundă asta lui Torg, însă al doilea secund avea instinctul perfect al
unui nemernic. Ca urmare, găsea de o duzină de ori pe zi câte un
motiv ca să-l pună să se urce pe catarg. Când simțise că repetiția
micșora agitația băiatului, adăugase ceva în plus, îi dădea obiecte pe
care să le ducă sus și să le pună în locul unde stătea omul de cart,
numit cuibul ciorii, numai ca să-l trimită să le-aducă înapoi imediat
ce revenea pe punte. Ultimele lui ordine nu-l puneau doar să se urce
în vârful catargului, ci și să meargă până în capătul vergii și să
rămână agățat acolo până îi striga el, de jos, să se întoarcă. Nu făcea
altceva decât să-l înjosească, în cel mai prostesc și previzibil mod. Se
aștepta la așa ceva din partea lui Torg. Îi venise mai greu să priceapă
că restul echipajului vedea în calvarul lui ceva absolut normal. Când
ceea ce îl punea Torg să facă le atrăgea atenția, ceilalți îl priveau de
obicei amuzându-se. Nimeni nu intervenea.
Și totuși, se gândi Wintrow, ținându-se bine de o vergă și privind
puntea aflată departe, jos, bruta îi făcuse de fapt o favoare. Vântul se
năpustea pe lângă el, umflând din plin pânzele, iar parâma pe care
era cocoțat cânta, încordată. Înălțimea catargului amplifica mișcarea
corabiei prin apă și fiecare legănare îl purta pe un arc. Nu-i plăcea să
se afle acolo, sus, dar nu putea să nege că îl cuprindea o euforie fără
nimic în comun cu distracția. Întâlnise o provocare și îi făcuse față.
Lăsat de capul lui, nu s-ar fi gândit niciodată să se pună la încercare
astfel. Își miji ochii, ferindu-i de vântul care-i șuiera asurzitor pe
lângă urechi. Pentru câteva clipe cochetă cu ideea că poate
adevăratul lui loc era acolo, că poate în adâncul ființei preotului se
ascundea inima unui corăbier.
Auzi brusc un sunet firav, bizar. O vibrație metalică. Se întrebă
dacă nu cumva ceva era pe punctul să cedeze și inima începu să-i
bată mai repede. Înaintă încet pe grijea către locul de unde venea
zgomotul. Vântul își bătea joc de el, îi aducea sunetul și apoi îl
spulbera brusc. Îl auzi de mai multe ori înainte de a descoperi că
avea variațiuni de ton și un ritm care sfidau direcția vântului. Ajunse
la cuibul ciorii și se agăță de partea sa laterală.
La postul de veghe era Mild. Găsise o rezemătoare pentru spate și
se ghemuise într-o poziție confortabilă. Avea ochii îngustați, aproape
închiși, și o drâmbă sprijinită de obraz. Cânta cu o singură mână, ca
năierii, folosindu-și gura drept cutie de rezonanță în timp ce degetele
îi dansau pe lamele metalice care țineau loc de strune. Nu auzea
decât muzica lui și scruta orizontul cu privirea.
Wintrow crezu că habar n-are de prezența lui, până când celălalt
se uită brusc spre el și îi întâlni pentru scurt timp ochii. Degetele i se
opriră.
– Ce e? îl întrebă, fără să-și ia instrumentul din dreptul gurii.
– Nimic. Ești de cart?
– Cam așa ceva. Nu prea avem de ce să ne ferim.
– De pirați? îndrăzni Wintrow să sugereze.
Mild pufni.
– De obicei nu-și pierd timpul cu corăbiile vii. O, când am fost în
Chalced, am auzit zvonuri despre una sau două, pe care le-au
urmărit, dar, în cea mai mare parte a timpului, ne lasă în pace. Cele
mai multe vase vii sunt, în aceleași condiții, mai iuți decât cele din
lemn obișnuit, dacă nu cumva au un echipaj bun de nimic. Iar pirații
știu că, și dacă ajung din urmă o corabie vie, tot trebuie să lupte
pentru viața lor. Și chiar dacă înving, ce câștigă? O corabie care nu
vrea să navigheze pentru ei. Adică tu crezi că Vivacia ar întâmpina cu
bucurie niște străini apăruți la bordul ei și i-ar purta pe mare? M-aș
mira!
– Și eu, încuviință Wintrow.
Era plăcut surprins – deopotrivă fiindcă lui Mild îi era dragă
corabia și se mândrea cu ea și fiindcă părea dispus să stea de vorbă
cu el. Mild păru flatat fiindcă-l asculta cu o atenție vecină cu
fascinația, căci își îngustă ochii și continuă:
– După cum văd eu lucrurile, pirații ne fac chiar acum un mare
hatâr.
Wintrow mușcă momeala.
– Cum?
– Păi... Cum să-ți explic... n-ai coborât la țărm în Chalced, nu-i așa?
Ei bine, acolo am auzit că pirații au început brusc s-atace corăbii cu
sclavi. Au luat în stăpânire cel puțin una, și se zvonește că și altele au
fost amenințate. Ei, acum suntem la sfârșitul toamnei, dar în
primăvară Chalcedul are nevoie de foarte mulți sclavi, pentru arat și
semănat. Dacă pirații au început s-atace corăbiile obișnuite care
transportă sclavi, ei bine, când o s-ajungem în Chalced cu o primă
încărcătură, o să fim singurii sosiți și noi vom stabili prețul. O să
primim atât de mulți bani pentru încărcătura noastră, încât probabil
o să ne-ntoarcem direct acasă, în Bingtown.
Mild zâmbi cu gura până la urechi și dădu din cap, satisfăcut, de
parcă un preț bun primit de Kyle pentru sclavi s-ar fi răsfrânt
favorabil și asupra lui. Probabil îi auzise vorbind pe membrii mai
vârstnici ai echipajului și le repeta spusele. Wintrow nu răspunse.
Rămase cu privirea pierdută în depărtare, deasupra neastâmpărului
valurilor. Sub inima lui era un loc apăsător, îngrețoșat, fără nicio
legătură cu răul de mare. Ori de câte ori se gândea la Jamaillia și la
faptul că tatăl său voia să facă negoț cu sclavi, îl cuprindea o tristețe
cumplită. Ca și cum ar fi simțit vinovăția și durerea unei amintiri
rușinoase înaintea petrecerii faptelor. Câteva clipe mai târziu, Mild
reîncepu să vorbească.
– Vasăzică Torg te-a trimis din nou aici, sus?
– Da.
 Wintrow se surprinse pe sine însuși când își îndreptă umerii și se
lăsă nepăsător pe spate, încrezător în propriile sale mâini, cu care se
ținea de marginea cuibului de cioară.
– Nu mă mai deranjează chiar atât de mult, adăugă el.
– Îmi dau seama. De-asta o și fac. Mild zâmbi când Wintrow înălță
nedumerit din sprâncene. A, credeai că e o tortură născocită anume
pentru tine? Nu. Lui Torg îi place să-ți facă zile fripte. Pe boașele lui
Sa, lui Torg îi place să-i facă zile fripte oricui. Sau cel puțin oricui i le
poate face fără să pățească el nimic. Dar să pui musul s-alerge în
susul și-n josul catargelor e o tradiție. Când m-am îmbarcat prima
oară, am detestat-o. Atunci era secund Brashen, și l-am crezut un fiu
de scroafă. Imediat ce și-a dat seama că nu mă simt în largul meu
aici, sus, a avut grijă să-mi ajungă întotdeauna mâncarea în vârful
catargului. „Dacă ți-e foame, te duci să ți-o iei“, îmi spunea. Și
trebuia să mă cațăr și să dau ocol pe-aici târâș, până când găseam o
găleată în care era porția mea. Cerule, îl uram! Eram atât de speriat și
mă mișcam atât de încet încât mâncarea era aproape întotdeauna
rece când îi dădeam de urmă, și cel puțin într-una din două dăți în
jurul ei băltea apă de ploaie. Dar, ca și tine, după o vreme am învățat
să nu mă mai sinchisesc.
Wintrow tăcea, dus pe gânduri. Degetele lui Mild reîncepură să
danseze pe strune, umplând aerul de o melodie veselă.
– Atunci Torg nu mă urăște? Ăsta e un soi de antrenament?
Mild își întrerupse cântecul pufnind amuzat.
– Oh, nu. Nu te îndoi. Torg te urăște. Torg urăște pe oricine, dacă-l
crede mai deștept decât e el însuși, adică ne urăște pe cei mai mulți
dintre noi, ăștia de la bord. Dar își cunoaște meseria. Și știe că, dacă
vrea să-și păstreze slujba, trebuie să scoată din tine un năier
adevărat. Așa c-o să te-nvețe. O să aibă grijă să fie cât mai dureros și
mai neplăcut cu putință pentru tine, dar o să te-nvețe.
 – Dacă e atât de dușmănos, de ce l-a făcut tat... căpitanul al doilea
secund?
Mild ridică din umeri.
– Întreabă-ți tăticul, răspunse, cu cruzime.
Pe urmă zâmbi, aproape făcându-și spusele să sune a glumă. Și
continuă:
– Am auzit că Torg a navigat împreună cu el destul de multă
vreme și i-a rămas loial într-o călătorie în care lucrurile n-au mers
deloc bine pe corabia lor de-atunci. Așa că l-a luat pe Torg cu el când
a venit pe Vivacia. Poate că nu-l tocmea nimeni altcineva și s-a simțit
dator. Sau poate că Torg are fundul frumos și strâmt.
Lui Wintrow îi căzu falca imediat ce desluși subînțelesul
cuvintelor. Dar Mild zâmbi din nou.
– Hei, n-o lua în serios. Nu-i de mirare că le place tuturor să te
sâcâie, ești ținta perfectă!
– Dar e tatăl meu, protestă băiatul.
– Nț. Nu și când muncești pe corabia lui. Atunci nu-ți e decât
căpitan. E un căpitan bun, dar nu la fel de bun cum a fost Ephron, și
unii dintre noi încă mai cred că, atunci când s-a retras căp’tanul
Vestrit, Brashen ar fi trebuit să-i ia locul. Dar e bun.
– Atunci de ce-ai spus... asta despre el?
Wintrow era sincer nedumerit.
– Pentru că el e căpitanul, se strădui Mild să-i explice pe larg.
Năierii spun și fac mereu lucruri din astea, chiar dacă omul le place.
Fiindcă știu că el îi poate alunga de pe corabie oricând are chef. Hei,
vrei să știi ceva? Când am aflat noi c-o să se retragă căp’tanul Vestrit
și-o să pună pe altcineva în loc, știi ce-a făcut Comfrey?
– Ce?
 – S-a dus în cambuză, a luat cana de cafea a căp’tanului și-a șters-o
pe dinăuntru cu mădularul lui!
Ochii cenușii ai lui Mild străluceau de încântare. Aștepta
nerăbdător reacția lui Wintrow.
– Îți bați din nou joc de mine!
Un zâmbet îngrozit i se lăți pe față în ciuda voinței lui. Era
dezgustător și înjositor. Era prea revoltător, să-i facă un bărbat asta
altuia, pe care nici măcar încă nu l-a cunoscut, doar pentru că acel
altul o să aibă putere asupra lui. Era de necrezut. Și totuși... și
totuși... era amuzant. Wintrow înțelese brusc ceva. Dacă-i faci așa
ceva unui om pe care-l cunoști ești crud și pervers. Dar să i-o faci
unui căpitan necunoscut, o să-ți poți înălța privirea către omul care
are putere de viață și de moarte asupra ta și să ți-l imaginezi sorbind,
odată cu cafeaua, gustul mădularului tău... Își feri privirea de Mild,
nevenindu-i să creadă că se simte zâmbind cu gura până la urechi.
Comfrey îi făcuse asta tatălui lui.
– Echipajul trebuie să le facă niște chestii de-astea căp’tanului și
secundului. Nu-i poți lăsa să creadă tot timpul că ei sunt zei și tu ești
balegă.
– Atunci... crezi că ei știu lucrurile astea?
Mild zâmbi.
– N-ai cum să fii corăbier prea multe vreme și să nu știi ce se
petrece.
Zbârnâi câteva note, apoi ridică ostentativ din umeri și adăugă:
– Probabil doar cred că lor nu li se-ntâmplă niciodată.
– Înseamnă că nu le spune nimeni, se lămuri Wintrow.
– Sigur că nu. Cine să le spună?
Câteva note mai târziu, Mild se întrerupse brusc.
– N-o să-i spui nici tu, nu-i așa? Adică, deși e tatăl tău și...
 Vocea i se stinse când își dădu seama că era posibil să fi făcut o
mare greșeală când nu-și ținuse gura.
– Nu, n-o să-i spun, se auzi Wintrow răspunzând. Și descoperi că
zâmbea prostește când adăugă, cu răutate: Mai ales fiindcă e tatăl
meu.
– Băiete! Băiete, adu-ți fundu’ aici, jos!
Era glasul lui Torg, zbierând de pe punte.
Wintrow oftă.
– Pot să jur că omul ăsta știe când nu mă simt mizerabil și are grijă
să-ndrepte lucrurile.
Își începu lunga coborâre. Mild se aplecă ușor ca să-l poată vedea
și strigă în urma lui:
– Spui prea multe cuvinte. Zi doar că-i stratu’ de durere de pe
fundu’ tău.
– Da, și asta, încuviință Wintrow.
– Mișcă-te, băiete! zbieră din nou Torg.
Cu mult mai târziu, în noaptea aia, când își făcea meditația de
iertare a zilei, își puse întrebări. Nu-l făcuse cruzimea să râdă, nu
zâmbise, găsind scuze pentru înjosirea altei ființe omenești? Unde
era Sa în asta? Îl inundă un sentiment de vinovăție. Și se sili să-l
înlăture; unui adevărat preot al lui Sa, vinovăția îi era de prea puțin
folos. Nu izbutea nimic mai mult decât s-ascundă; când ceva îl face
să se simtă stânjenit, un om trebuie să afle exact ce anume din acel
ceva îl supără și să-l dea deoparte. Doar îndurând neplăcerea
sentimentului de vinovăție nu dovedești că ai devenit mai bun, ci
doar că bănuiești c-a făcut o greșeală. Rămase nemișcat în întuneric,
încercând să-și dea seama ce îl făcuse să zâmbească și de ce. Și,
pentru prima oară în mai mulți ani, se întrebă dacă nu cumva
conștiința lui e prea plăpândă, dacă n-a devenit o stavilă între el și
semenii lui.
 – Ceea ce desparte nu e Sa, spuse, încet, pentru sine însuși.
Dar adormi înainte de a-și aduce aminte de unde e citatul, sau
dacă e într-adevăr ceva dintr-o scriptură.

Văzură pentru prima oară Insulele Sterpe într-o dimineață senină

și rece. Călătoria către nord-est îi adusese din toamnă în iarnă, de la
o vreme blândă, cu cer albastru, către ceață și burniță neîntreruptă.
Insulele stăteau ghemuite lângă orizont. Nu se zăreau așa cum se
zăresc de obicei insulele, ci doar ca un loc unde valurile se
preschimbă brusc în spumă albă. Terenul lor era plat și nu se înălța
deasupra nivelului oceanului, nu însemnau nimic mai mult decât o
înșiruire de plaje stâncoase și de câmpii nisipoase care aveau șansa
să se afle o idee mai sus decât cel mai înalt flux. Althea auzise că pe
uscat nu găseai mare lucru în afară de nisip și tufe pipernicite. N-
avea idee de ce preferau urșii de mare să vină tocmai acolo ca să se
lupte, să se împerecheze și să-și crească puii. Mai ales dacă se gândea
că an de an, la vremea aia, corăbiile-abator veneau să hăituiască și să
omoare sute de semeni de-ai lor. Strânse din ochi ca să și-i ferească
de stropii fini și sărați aduși de vânt și se întrebă ce soi de instinct
ucigaș readucea animalele în fiecare an înapoi, în ciuda amintirilor
despre sânge și moarte.
Secerătorul ajunse în partea de sub vânt a insulelor pe la amiază, ca
să descopere că o corabie rivală luase deja în stăpânire cel mai bun
loc de ancorare. Asta-l făcu pe căpitanul Sichel să-njure, să-njure de
parcă oamenii lui și corabia lui a fi fost de vină că ajunsese Karlay
înaintea lor. Aruncară ancorele și vânătorii ieșiră din apatia lipsei lor
de activitate. Althea auzise că se certaseră din pricina unui joc de
noroc, cu câteva zile în urmă, și îl omorâseră pe unul de-al lor, bănuit
că trișează. Ea nu se sinchisise; de câte ori îndatoririle ei de mus o
obligaseră să le ducă lor câte ceva, văzuse că sunt spurcați la gură și
ursuzi. Nu era surprinsă că, stând înghesuiți și de pomană,
ajunseseră să sară unii la alții. Iar ce-și făceau între ei n-o privea
absolut deloc.
Sau cel puțin așa crezuse. Abia după ce ancorară la loc sigur și
începu s-aștepte cu nerăbdare prima ei zi liniștită – prin comparație
cu cele dinainte, descoperi că întâmplarea putea să-și facă simțite
urmările în viața ei. Ea una nu mai avea nicio îndatorire. Ceilalți
oameni din cartul ei dormeau, dar ea se hotărâse să profite de
lumină și de vremea mai frumoasă decât de obicei ca să-și cârpească
niște haine. Lucrul la lumina felinarului începuse să-i obosească
ochii de la o vreme, și mai era și aerul închis de sub punte... Găsise
un loc liniștit, în partea ferită de vânt a magaziei. Tocmai începuse
să-și taie pătrate de pânză din cea mai jerpelită pereche de pantaloni,
ca să aibă cu ce le cârpi pe celelalte, când îl auzi pe secund strigându-
i numele.
– Athel! tună el, și ea sări în picioare.
– Sunt aici, domnule! strigă, fără să se sinchisească de lucrul care-i
căzuse din poală.
– Pregătește-te să mergi pe țărm. O să-i ajuți pe jupuitori; au rămas
fără un om. Grăbește-te, plecați acum.
– Da, domnule, răspunse ea, fiindcă era singurul răspuns posibil,
dar simți gheara disperării în inimă.
Însă asta nu-i încetini picioarele. Își înșfăcă lucrul și îl luă sub
punte, unde îl puse deoparte, amânându-l pentru o zi de neprecizat
din viitor. Își îndesă picioarele pline de bătături în ciorapi împâsliți și
în cizme grele. Stâncile pline de scoici n-ar fi fost blânde cu tălpile ei
goale. Își îndesă boneta împletită mai tare pe urechi și urcă în goană
treptele către punte. Și nu ajunse cu nici măcar o singură clipă prea
devreme, pentru că bărcile fuseseră deja scoase din gruiele lor. Se
urcă într-una și se așeză lângă o vâslă.
 Năierii vâsleau în vreme ce vânătorii strângeau din umeri sub
stropii și sub vântul de gheață și își zâmbeau unii altora, în
așteptarea desfătării. Își țineau strâns arcurile preferate, ferindu-le de
atingerea apei, pe când pungile uleiate, pline cu săgeți, se
rostogoleau alene în apa puțin adâncă de pe fundul bărcii ușoare.
Althea se apleca asupra vâslei cu toată forța, străduindu-se să fie pe
măsura bărbatului împreună cu care o mânuia. Bărcile Secerătorului
se îndreptau în grup către țărmurile stâncoase ale insulelor, și în
fiecare se afla câte un grup de vânători, jupuitori și năieri. Althea
observă, aproape în treacăt, că Brashen vâslea într-una din celelalte
bărci. Se gândi că el avea să fie șeful năierilor de pe țărm. Și se hotărî
să nu-i dea niciun motiv s-o remarce. Ea avea oricum să lucreze
împreună cu vânătorii și cu jupuitorii; nu era nevoie să li se întretaie
drumurile. Pentru o clipă, se întrebă care urma să fie însărcinarea ei,
apoi își alungă gândul, ca pe o curiozitate inutilă. Aveau să-i spună,
și asta cât de curând.
Exact așa cum corabia rivală ocupase cel mai bun loc de ancorare,
și vânătorii ei se instalaseră pe insula considerată cea mai bună. Prin
tradiție, nicio corabie nu încălca teritoriul de vânătoare al alteia.
Toată lumea învățase din experiența trecutului că urmările nu pot fi
decât oameni morți și câștiguri mai puține. Așa că pe insula pe care
acostară nu se mai găsea nici picior de om. Pe plajele bolovănoase nu
se vedea nicio făptură vie, în afară de câteva ursoaice de mare foarte
bătrâne, care trândăveau în bălți puțin adânci. Masculii ajunși la
maturitate plecaseră deja, își începuseră călătoria înapoi, către locul
unde iernau acele creaturi. Althea știa că, pe câmpiile nisipoase din
interiorul insulei, aveau să găsească femele mai tinere și pui născuți
în anul acela. Mai zăboveau acolo, hrănindu-se cu bancuri de pești
întârziați, ca să-și adauge un strat de grăsime și să prindă puteri
pentru lunga călătorie care urma.
 Năierii săriră în apa puțin adâncă, prinseră de margini bărcile în
care rămăseseră vânătorii și jupuitorii și le traseră pe țărm. Își
calculară mișcările astfel încât un val să-i ajute să le salte pe deasupra
stâncilor ascuțite. Althea ajunse pe plajă mergând prin apă, alături
de ceilalți, cu senzația că cizmele și picioarele ei ude până la piele
absorb frigul.
Odată ce se văzură pe uscat, află repede ce trebuia să facă, adică
tot ce n-aveau vânătorii și jupuitorii chef să facă singuri. Se trezi
curând împovărată cu toate arcurile, săgețile, cuțitele și pietrele de
ascuțit de rezervă. Îi urmă pe bărbați către centrul insulei cu brațele
pline de obiecte grele. Era surprinsă fiindcă vânătorii și jupuitorii
mergeau atât de repede și vorbeau între ei fără fereală. Crezuse că
pentru o astfel de vânătoare e nevoie să stai la pândă și să te furișezi.
Odată ce ajunseră pe culmea primei movile, în fața ochilor îi apăru
interiorul insulei, plin de coline scunde, cu pante domoale.
Răspândiți pretutindeni, urșii de mare dormeau în grupuri pe nisip
și printre tufele scunde. Când ajunseră oamenii pe creastă, creaturile
grase abia dacă îi observară. Cele care deschiseră totuși ochii îi
priviră apropiindu-se la fel de puțin interesate de ei ca de păsările
mâncătoare de baligă cu care-și împărțeau teritoriul.
Vânătorii își aleseră pozițiile. Althea scăpă repede de pungile cu
săgeți pe care le cărase pentru ei. Se retrase în spatele lor când își
încordară arcurile și își aleseră țintele. Pe urmă începu ploaia de
săgeți ucigătoare. Animalele lovite urlau, iar unele alergau stângace
în cercuri înainte de a muri, dar nu păreau să facă vreo legătură între
suferință și moarte și oamenii aflați mai sus de ele, pe culme. Era
aproape un măcel tacticos, vânătorii își alegeau rând pe rând țintele
și își trimiteau săgețile. Preferau să tragă în gât, unde săgețile cu vârf
lat deschideau vene. Sângele se scurgea, gros. Moartea pe care o
împărțeau venea după o sângerare îndelungată. Asta lăsa blănurile
suple intacte, iar carnea moale nu rămânea îngreunată de sânge. Nu
era un sfârșit rapid, nici lipsit de durere. Althea nu mai văzuse
niciodată animale măcelărite, și cu atât mai puțin ucise în număr atât
de mare. Priveliștea îi repugna, și totuși stătea și privea, așa cum era
sigură că ar fi făcut un băiat, și se străduia să nu lase repulsia să i se
citească pe față.
Vânătorii lucrau cu chibzuință. Imediat ce traseră și ultimele
săgeți, coborâră să le adune pe toate cele înfipte în animalele moarte,
iar jupuitorii îi urmară ca niște corbi năvăliți pe un câmp de luptă.
Aproape toate animalele rămase în viață se îndepărtaseră sâcâite de
zvârcolelile și urletele celor rănite și pe moarte. Încă nu păreau să fi
intrat în panică, erau doar dezgustate de maimuțărelile stranii care le
tulburaseră odihna. Șeful vânătorilor aruncă o privire spre Althea,
cu o oarecare iritare.
– Vezi de ce-ntârzie oamenii ăia cu sarea, se răsti la ea, de parcă ar
fi fost vorba de o îndatorire pe care și-o cunoștea și pe care o
neglijase.
Ea se grăbi să se supună, încântată că putea să plece de la locul
măcelului. Jupuitorii trecuseră deja la lucru, începuseră să lase în
urmă, pe propriile blănuri desprinse, creaturi de grăsime-și-carne
dezgolită, cărora le puseseră deoparte limba, inima și ficatul și le
aruncaseră restul măruntaielor. Părând să știe foarte bine ce se
petrecuse, pescărușii veneau deja la ospăț.
Althea abia trecuse de partea cealaltă a culmii când văzu un năier
care se apropia de ea, rostogolind în fața lui un butoi cu sare. Îl
urmau alții, un șir întreg, și ea înțelese brusc ce făceau. Butoaiele cu
sare ajungeau rând pe rând pe culme, în vreme ce un alt grup de
năieri aducea la țărm o plută din butoaie goale. Asta se întâmpla pe
toată insula. Secerătorul era ancorat în siguranță, având la bord doar
un echipaj scheletic care să-i poarte de grijă. Toți ceilalți oameni
primiseră aceeași însărcinare de mari proporții: descărcarea
butoaielor cu sare și a celor goale și aducerea lor pe insulă. Și,
înțelese ea, pe urmă aveau să ducă înapoi toate acele butoaie
îngreunate, pline cu carne sărată sau cu blănuri. Toată lumea urma
să rămână pe insulă atâta timp cât acolo mai erau animale și butoaie
goale.
– Vor sarea imediat, îi spuse Althea năierului care împingea primul
butoi.
Pe urmă se răsuci pe călcâie și se întoarse în fugă la grupul ei de
vânători. Îi găsi trimițându-și deja ploaia de săgeți ucigătoare către o
altă aripă a imensei turme de animale, în timp ce jupuitorii păreau
să-și fi terminat treaba cu jumătate din creaturile omorâte mai
înainte.
Era începutul uneia din parcă nesfârșitele zile sângeroase care
urmară. În seama Altheei cădeau toate treburile pe care alții se
considerau prea ocupați ca să le facă. Căra inimi și limbi către un
butoi aflat în centru și săra fiecare organ înainte de a-l pune
înăuntru. Hainele i se îmbibară cu sânge, devenind țepene și
lipicioase, dar așa erau și ale tuturor celorlalți. Mai înainte năieri,
datornicii din Jamaillia învățau cu iuțeală să fie măcelari. Bucățile de
grăsime gălbuie erau perfect curățate de carne și puse în butoaie
separate, pentru a fi apoi transportate pe corabie. Pe urmă din
corpuri erau scoase oasele, ca să nu ocupe loc în butoaie, iar fâșiile
de carne de un roșu întunecat erau bine sărate înainte de a fi așezate
în butoiul pecetluit abia după ce peste toate se mai așternea un strat
de sare curată. Blănurile erau perfect curățate de orice fărâmă de
grăsime sau carne lăsată pe ele de jupuitori, apoi peste partea cu
piele se întindea un strat gros de sare. După ce se uscau astfel o zi
întreagă, erau scuturate de sare, rulate, legate, grupate în pachete și
duse pe Secerătorul. Echipele de măcelari înaintau încet, lăsând în
urmă oase cu dâre roșii și mormane de măruntaie. Păsările de mare
veneau la ospăț, adăugându-și țipetele corului de glasuri ale
ucigașilor și de urlete ale victimelor.
Althea sperase că o să devină imună la munca lor sângeroasă, dar,
cu fiecare zi ce trecea, i se părea tot mai monstruoasă și mai banală.
Încerca să priceapă că măcelul colosal al animalelor se repeta an de
an, dar nu izbutea. Nici măcar grămezile dezordonate de oase albe
de pe câmpurile de vânătoare n-o putea convinge că același lucru se
petrecuse și cu un an înainte. Renunță să se mai gândească la asta,
mulțumindu-se doar să facă pur și simplu exact ce i se cerea.
Își construiră pe insulă o tabără rudimentară, exact în locul unde
se aflase cu un an înainte, în partea ferită de vânt a unei formațiuni
stâncoase numite Dragonul. Cortul lor nu era cu mult mai mult
decât o pânză întinsă ca să spargă vântul, și făceau focuri pentru
căldură și pentru gătit, dar cel puțin aveau un adăpost. Vântul le
aducea mirosuri grele și dulcege de sânge și măcelărie, dar era o
schimbare față de spațiul închis de pe corabie. Făceau focuri
fumegătoare din crengile rășinoase ale tufelor de pe insulă și din
rarele bucăți de lemn plutit aduse de valuri. Pe ele frigeau ficat de
urs de mare și Althea se alătura ospățului, la fel de încântată ca toți
ceilalți de schimbarea hranei și de prilejul de a mânca din nou carne
proaspătă.
Într-un fel, era bucuroasă că își schimbase ocupația. Acum lucra
pentru vânători și jupuitori și avea cu totul alte însărcinări decât
restul echipajului. Nu invidia pe nimeni pentru că trudea la
rostogolirea butoaiele pline înapoi, în susul movilei și pe plaja
bolovănoasă, la transportul lor până la corabie, la urcarea la bord și
la depozitare. Era o muncă de rutină, te spetea și-ți lăsa mintea să
lâncezească. O corvoadă fără nicio legătură cu navigația, dar de care
nu putea să scape nimeni din echipajul Secerătorului. Însărcinările ei
evoluau pe măsură ce le veneau în gând vânătorilor și jupuitorilor.
Ascuțea cuțite. Recupera săgeți. Săra și punea la păstrare inimi și
limbi. Întindea blănuri, le săra, le scutura, le rula și le lega. Tapeta
fâșii de carne cu sare și le așeza în straturi în butoaie. Sângele și sarea
care îi mânjeau mâinile i-ar fi crăpat pielea dacă n-ar fi fost tot timpul
acoperită și de un strat gros de grăsime.
Avuseseră parte de vreme foarte bună pentru ei, vântoasă și rece,
însă fără niciun semn de ploaie torențială, care ar fi stricat și
blănurile, și carnea. Dar într-o după-amiază norii păreau pur și
simplu să clocotească pe cer, începând de la orizont și uzurpând la
iuțeală albastrul. Vântul devenise mai mușcător. Dar vânătorii
continuau să ucidă, aruncând mult prea rar câte-o privire către norii
buluciți la orizont, înalți și negri ca munții. Abia când începu
lapovița își încetară propria ploaie de săgeți aducătoare de moarte și
prinseră să le strige furioși jupuitorilor și împachetatorilor să se
grăbească, să-și facă treaba repede, înainte de a fi pierdute grăsimea,
carnea și blănurile. Althea nu vedea ce-ar fi putut face oamenii ca să
sfideze furtuna, dar află imediat. Toate blănurile deja jupuite fură
rulate, cu un strat gros de sare în interior. Și toți cei de față se văzură
imediat siliți să lucreze ca jupuitori, măcelari și împachetatori. Ea se
pomeni brusc cu un cuțit de jupuit în mâini, aplecată asupra unui
trup cald încă și făcând o tăietură de la gâtul ursului de mare până la
borta fundului său.
După ce devenise aproape insensibilă, văzuse de foarte multe ori
cum erau jupuite animalele. Cu toate astea, în timp ce desprindea
blana moale de pe stratul gros de grăsime, simți, pentru câteva clipe,
dezgustul crescând în ea. Sub mâinile ei, animalul era cald și fleșcăit
și, la prima despicare, trupul său slobozi un damf de moarte și
măruntaie împuțite. Althea își împietri inima. Lată și plată, lama
cuțitului de jupuit aluneca printre grăsime și piele cu ușurință,
desprinzând de trup blana moale, pe care ea o ținea cu mâna liberă,
trăgând-o astfel încât să rămână tot timpul la fel de întinsă. La prima
jupuire, găuri blana în două locuri, fiindcă încercase s-o tragă prea
repede. Dar, după ce se destinse și, în loc să-și tot spună ce face,
începu să se întrebe cum s-o facă mai bine, scoase a doua piele cu
ușurința cu care cojea portocale jamailliene. Își dădu seama că nu
trebuia decât să te gândești cum e alcătuit animalul, unde e blana
groasă și unde e subțire, unde are grăsime și unde nu are.
La a patra jupuire, înțelese că pentru ea nu e doar o treabă simplă,
ci și una la care se pricepe de minune. Începu să treacă iute de la un
trup la altul, dintr-odată nemaisinchisindu-se de sânge și de miros.
O tăietură lungă ca să deschidă animalul, jupuirea rapidă, apoi o
scoatere la fel de rapidă a măruntaielor. Inima și ficatul erau eliberate
cu două tăieturi, și tot ce mai rămânea în pântec se rostogolea,
desprins de trup și de blană. Descoperi că tăierea limbii e cea mai
neplăcută parte, pentru că trebuia să deschizi gura animalului, să-ți
strecori mâna înăuntru și să prinzi limba umedă și caldă încă, s-o ții
strâns și s-o retezi de la bază. Dacă n-ar fi fost vorba de o delicatesă
atât de valoroasă, s-ar fi simțit tentată să sară peste asta.
La un moment dat își săltă capul și se uită în jur prin lapovița
biciuită de vânt. Era rece ca gheața, îi răpăia pe spate și îi picura în
ochi, dar, până în acel moment de pauză, aproape că nici n-o simțise.
Își dădu seama că nu mai puțin de trei echipe de măcelari se
străduiau să țină pasul cu ea. Lăsase în urmă o dâră lată de animale
jupuite. În depărtare, unul dintre vânători părea să-i vorbească
secundului despre ceva. Arătă cu mâna în direcția ei și Althea avu
brusc certitudinea că vorbeau despre ea. Se aplecă din nou asupra
muncii sale, cu mâinile alergându-i în vreme ce clipea ca să scape de
stropii reci care-i pătrundeau în ochi și-i picurau de pe vârful
nasului. În ea începea să ardă o mică vâlvătaie a mândriei. Era o
muncă murdară și dezgustătoare, practicată pe o scară ce depășea
lăcomia. Dar ea o făcea foarte bine. Trecuse multă vreme de când nu
mai putuse pretinde așa ceva despre sine însăși și faptul că era atât
de însetată de asta o șocă.
Sosi și clipa când se uită în jur și nu mai văzu animale de jupuit. Se
ridică încet, rotindu-și umerii îndurerați. Își șterse cuțitul de
pantalonii însângerați și, întinzându-și mâinile în ploaie, lăsă apa
rece ca gheața să i le spele de sânge și de bucățele de grăsime și carne
care se lipiseră de ele. Și le curăță ceva mai bine ștergându-și-le de
cămașă și își îndepărtă șuvițele de păr ud căzute în ochi. În urma ei,
oamenii se aplecau ca să se ocupe de animalele pe care le jupuise. Un
bărbat rostogoli către ea un butoi cu sare, iar un altul mergea în
spatele lui, cu un butoi gol. După ce se opri lângă ea și săltă în
picioare butoiul plin, bărbatul își ridică ochii ca să-i întâlnească pe ai
ei. Era Brashen. Althea îi zâmbi.
– E destul de bine, nu?
El își șterse ploaia de pe față și răspunse cu glas scăzut:
– În locul tău, n-aș face nimic care s-atragă atenția asupra mea.
Deghizarea ta n-o să reziste la o cercetare atentă.
Dojana o irită.
– Poate că, dacă sunt destul de bună la treaba asta, n-o să mai fie
nevoie să mă deghizez.
Expresia așternută în treacăt peste fața lui spunea, deopotrivă, că
nu-i vine să creadă ce-a auzit și că e îngrozit de ceea ce-a auzit.
Desfăcu butoiul, apoi gesticulă către ea ca și cum i-ar fi cerut să-
nceapă să pună sare pe blănuri. Dar spunea cu totul altceva:
– Dacă animalele cu două picioare alături de care lucrezi ar bănui
pentru o singură clipă că ești femeie, te-ar folosi cu toți, făcându-și
chiar mai puține probleme decât își fac pentru măcelul ăsta. Oricât
de valoroasă ai fi pentru ei ca jupuitoare, n-ar vedea de ce să nu te
folosească și ca târfă. Și ar considera că, dacă te afli aici, înseamnă că
te-ai așteptat la așa ceva și că n-ai nimic împotrivă.
Ceva din vocea lui joasă și plină de seriozitate o îngheță pe Althea
mai tare decât ploaia. În tonul lui era atâta siguranță încât nici măcar
nu-și imagina că l-ar fi putut contrazice. Se grăbi în schimb să iasă în
întâmpinarea omului cu butoiul gol, aducând cu ea limba și inima
ultimului animal jupuit. Și continuă să facă asta, ținându-și capul în
jos, ca și cum și-ar fi ferit ochii de ploaie și străduindu-se să nu se
gândească la nimic, la absolut nimic. Dacă s-ar fi oprit, lăsându-și
gândurile să se îndrepte către ușurința cu care jupuise, asta ar fi
putut s-o înspăimânte.
În seara aceea, când se întoarse în tabără, înțelese pentru prima
oară de unde venea numele stâncii. Lumina căzută pieziș printre
nori scotea în evidență toate amănuntele dragonului de piatră. Nu-l
văzuse până atunci fiindcă nu-și imaginase că e întins pe spate, cu
labele din față strânse la pieptul lui negru și cu aripile întinse pe
pământ. Răsucirea nefirească a trupului imens dădea de înțeles că
murise în chinuri. Althea se opri pe mica movilă care-i oferea această
priveliște și o privi îndelung, îngrozită. Cine sculptase așa ceva și de
ce cerului își făcuseră tabăra la adăpostul statuii? Lumina nu se
schimbă decât foarte puțin, dar, dintr-odată, stânca înălțată prin
stratul subțire de pământ și măcinată de stihii nu mai era cu nimic
mai mult decât un bolovan de o formă bizară, sugerând vag un
animal căzut. Althea lăsă să-i scape răsuflarea pe care și-o ținuse.
– Dar te întristează când îl deslușești prima oară, nu-i așa? întrebă
Reller, oprit lângă ea.
Althea tresări la auzul glasului lui.
– Puțin, recunoscu, apoi ridică din umeri cu fanfaronada unui
băietan. Dar, la urma urmelor, nu e decât o stâncă.
Reller își coborî glasul
 – Ești sigur? Ar trebui să i te urci o dată pe piept, s-arunci o privire.
Partea aia de-acolo, unde par să fie labele din față... sunt încleștate de
ciotul unei cozi de săgeată, sau de ce-a rămas din el. Nu, băiete, ăsta
e trupul unui dragon adevărat, doborât la pământ când lumea era
mai tânără decât un ou, și de-atunci putrezește încetul cu încetul.
– Dragonii nu există, râse Althea, convinsă că el glumise.
– Nu? Nu-mi spune asta nici mie, nici oricărui alt corăbier aflat în
largul coastelor Celor Șase Ducate acum câțiva ani. Am văzut
dragoni, și nu doar unul sau doi. Erau o întreagă trupă, zburau ca
gâștele și-aveau toate culorile strălucitoare și toate formele la care te
poți gândi. Și nu i-am văzut o singură dată, ci de două ori. Unii spun
că dragonii ăia au adus șerpii, dar nu e adevărat. Eu văzusem șerpi
cu ani înainte de asta, departe, în sud. Sigur, în zilele astea, când
vedem mai mulți, cred mai mulți în existența lor. Dar, când ai
navigat atât de mult ca mine și ai ajuns atât de departe ca mine, afli
că o mulțime de lucruri există cu adevărat, însă nu le-au văzut decât
foarte puțini oameni.
Althea îi aruncă o privire neîncrezătoare.
– Da, sigur, Reller. Și plopu’ face pere!
– Copilandru afurisit! răspunse năierul, părând cu adevărat
ofensat. Crede că dacă-i în stare să umble cu-un cuțit de jupuit își
poate lua nasu’ la purtare cu ăia mai bătrâni.
Coborî bățos de pe movilă.
Althea îl urmă cu pași mai înceți. Își spuse c-ar fi trebuit să pară
mai credulă; la urma urmelor, se dădea drept un băiat de
paisprezece ani, la prima lui călătorie lungă pe mare. N-ar fi trebuit
să strice cheful lui Reller, dacă voia să rămână în grațiile lui. Ei bine,
data viitoare când avea să-i mai spună vreo poveste de-a corăbierilor,
avea să-l asculte și să intre în jocul lui. La urma urmelor, era singurul
om de la bordul Secerătorului pe care și-l putea considera cât de cât
prieten.

Vivacia ajunse în al patrulea port într-o seară târzie de toamnă.

Lumina cădea pieziș din cer, străpungând o îngrămădire de nori ca
să se reverse asupra orașului de sub ei. Wintrow stătea pe puntea
pupă, în ora pe care era obligat să și-o petreacă în fiecare seară cu
Vivacia. Se sprijinea de copastie, lângă ea, și rămăsese cu ochii la
orașul cu turle albe cuibărit în golul curburii unui port mic. Nu
scosese încă nicio vorbă, așa cum se întâmpla adesea, dar, în ultima
vreme, tăcerea lui părea să țină din ce în ce mai mult de camaraderie
și din ce în ce mai puțin de suferință. Vivacia îl binecuvântă pe Mild
din toată inima. De când începuse să se poarte prietenește cu
Wintrow, băiatul părea să se simtă mult mai în largul lui.
Chiar dacă nu era vesel, cel puțin dobândise ceva din obișnuitul
aer țanțoș al unui mus. Ca mus, Mild fusese cutezător și voi,
ținându-se de pozne răutăcioase când nu se ținea de glume cu
oricine găsea o clipă liberă pe care să și-o împartă cu el. De când
ajunsese năier în toată puterea cuvântului, își făcea treburile cu mult
mai multă seriozitate, așa cum se cuvenea. Dar, în comparație cu el,
Wintrow avusese foarte mult de suferit. Le arătase tuturor, mult prea
clar, că-n inima lui nu e loc pentru munca pe o corabie. Nu luase în
seamă sau înțelesese greșit toate încercările oamenilor din echipaj de
a glumi, iar tristețea lui nu încurajase pe nimeni să-și petreacă timpul
cu el. Acum, când ajunsese să zâmbească, fie și numai din când în
când, și să răspundă vesel la o parte din glumele celorlalți, începuse
să fie acceptat. Erau cu toții mult mai dispuși să-i dea sfaturi și să-i
atragă atenția, împiedicându-l să facă greșeli din pricina cărora ar fi
muncit mai mult. Iar el se folosea de orice mică izbândă ca să-și
îndeplinească îndatoririle cu o măiestrie la care ajungea cu iuțeala
unei minți deprinse cu învățătura. Câte o laudă primită din când în
când sau câte-un cuvânt prietenesc începeau să trezească în el
sentimentul că face parte din echipaj. Iar unii își dăduseră seama că
firea lui blajină și gânditoare nu era câtuși de puțin o slăbiciune.
Vivacia începea să aibă speranțe pentru el.
Îl privi. Părul negru îi scăpase din coada împletită și îi cădea în
ochi. Cu o tresărire dureroasă, Vivacia văzu acolo o stafie, un ecou al
lui Ephron Vestrit când avusese vârsta nepotului său. Se răsuci și-i
întinse o mână.
– Pune-ți mâna într-a mea, îi spuse, încet, și, spre mirarea ei,
băiatul o ascultă.
Știa că, în sufletul lui, încă mai există o neîncredere fundamentală,
o lipsă a convingerii că ea e creația lui Sa. Dar, când își așeză mâna
cu bătături noi într-a ei și degetele ei mari se închiseră în jurul
degetelor lui, deveniră brusc unul singur.
Wintrow privi prin ochii bunicului său. Ephron îndrăgise portul
ăla, îi fuseseră dragi locuitorii insulei. Turlele de un alb strălucitor și
domurile orașului lor erau cu atât mai uimitoare cu cât așezarea era
atât de mică. Dincolo de ea, sub streașina verde a pădurii, locuiau cei
mai mulți oameni din Caymara. Casele lor verzi erau mici, modeste.
Nu aveau ogoare, nu arau pământul, ci erau, cu toții, vânători și
culegători. În oraș nu ajungeau pe drumuri pietruite, ci doar pe
poteci largi, șerpuitoare, potrivite pentru mersul pe jos și pentru
cărucioare trase cu mâna. Ar fi putut părea primitivi dacă n-ar fi
existat micul lor oraș de pe Insula Ghearei. Acolo, toate instinctele
lor de constructori primiseră mână liberă. Clădirile nu erau în număr
mai mare de treizeci, fără a pune la socoteală abundența de dughene
de pe marginile străzii ocupate de negustori și construcțiile
grosolane, din lemn, de pe faleză, și ele dedicate tot negoțului. Însă
toate construcțiile din inima albă a orașului erau minuni ale
arhitecturii și sculpturii. Bunicul lui își îngăduise întotdeauna să se
plimbe prin centrul de marmură, admirând chipurile cioplite în
piatră ale eroilor, frizele care înfățișau legende și arcadele pe care se
cățărau și se încolăceau plante, deopotrivă vii și dăltuite.
– Iar tu ai adus aici marmura, în cea mai mare parte. Fără tine și
fără el... oh, înțeleg. E aproape ca ferestrele mele. Razele soarelui
strălucesc prin ele pentru a-mi lumina truda mâinilor. Prin munca
voastră, Lumina lui Sa strălucește în această splendoare...
Murmura cuvintele, erau o șoaptă firavă, pe care Vivacia abia
izbutea s-o audă. Însă și mai greu de înțeles erau sentimentele pe
care i le împărtășea. Wintrow părea să aprecieze acolo, mai presus de
orice, o apropiere de unificare. Nu vedea fațadele migălos sculptate
ale clădirilor ca pe niște opere de artă cu care să-ți desfeți privirea.
Pentru el erau, în schimb, o expresie a ceva de neînțeles pentru ea, a
unei puneri laolaltă a corabiei, a negustorului și a negociatorului, din
care se năștea nu doar frumusețe materială, ci și.. arcforia-Sa. Vivacia
nu cunoștea cuvântul, se străduia doar să-i priceapă înțelesul.
Bucurie întrupată... tot ce era mai bun în om și în natură... justificarea
a tot ce-i oferise Sa lumii, cu atâta generozitate. Simțea în Wintrow o
euforie imensă, pe care n-o mai întâlnise la niciuna dintre rudele lui,
și descoperi brusc că după asta jinduia el cu atâta sete. Preoții îl
învățaseră să privească lumea cu astfel de ochi, treziseră în el, cu
blândețe, o sete de frumusețe pură și de bunătate neștirbită. Băiatul
era convins că destinul lui e să caute bunătatea, s-o găsească și să
exulte, bucurându-se de ea în toate formele. Să creadă în bunătate.
Vivacia încercase să-i dezvăluie ce știa ea și să-i ofere lecții. În
schimb, i se dezvăluiseră ei lucruri noi și primise ea lecții. Se
surprinse pe sine însăși retrăgându-se de lângă el, întrerupând
deplinătatea contactului pe care-l dorise. Aflase ceva la care trebuia
să mediteze și probabil că trebuia să fie singură ca să mediteze
temeinic. Și în acest ultim gând recunoscu din nou deplina influență
a lui Wintrow asupra ei.

Lui Wintrow i se îngădui să coboare pe uscat. Știa că nu-i

datorează asta nici tatălui său, nici lui Torg. Kyle plecase de pe
corabie cu ore în urmă, ca să-nceapă negocierile pentru negoțul lui.
Și îl luase pe Torg cu el. Așa că hotărârea de a-l lăsa pe Wintrow să
meargă pe țărm, împreună cu ceilalți, nu-i putea aparține decât lui
Gantry, primul secund. Băiatul era uluit. Știa că secundul e șeful
tuturor oamenilor de la bord, că numai cuvântul căpitanului e mai
presus. Dar nu credea că Gantry e deplin conștient de existența lui.
Pentru că, de când se afla pe corabie, nu-i vorbise niciodată direct.
Cu toate astea, când își auzi numele strigat pe lista primului grup
care putea să meargă în port, își simți inima bătând mai repede, cu
încântare. De fiecare dată când ancoraseră sau aduseseră corabia
lângă un doc din Chalced privise țărmul cu jind, dar nu i se
îngăduise niciodată să plece de pe corabie. Gândul că o să simtă
pământ ferm sub picioare și că o să poată privi lucruri pe care nu le
mai văzuse niciodată era amețitor de extaziant. Aidoma tuturor
celorlalți destul de norocoși ca să se afle în primul grup, se repezi
sub punte ca să-și pună hainele pentru țărm, să-și treacă o perie prin
păr și să și-l reîmpletească în coadă. Dar, în privința hainelor, trecu
prin clipe de nehotărâre.
Înainte de a pleca din Bingtown, Torg fusese însărcinat să-i
cumpere haine. Wintrow nu primise de la tatăl său nici bani, nici
timp în care să-și cumpere hainele și proviziile necesare pentru
drum. Așa că se alesese, pentru munca la bord, cu două costume
alcătuite din cămașă și pantaloni de pânză groasă, ambele de calitate
proastă. Bănuia că Torg rămăsese cu bani frumoși ca diferență dintre
suma primită și cea cheltuită. Mai primise și un rând de haine pentru
țărm, tipice pentru corăbieri: o cămașă țesută, cu dungi țipătoare, și o
pereche de pantaloni negri dintr-o stofă aspră, de o calitate la fel de
proastă ca a hainelor de lucru. Nici măcar nu-i veneau prea bine,
fiindcă Torg nu dăduse prea mare importanță măsurii. Mai ales
cămașa atârna pe el, lungă și largă. În locul lor, și-ar fi putut îmbrăca
roba cafenie, de preot. Era pătată și ponosită, cârpită în multe locuri
și scurtată, ca să scape de tivul zdrențuit și ca să aibă material pentru
petice. Dacă o îmbrăca, ar fi declarat încă o dată, în văzul tuturor că,
de fapt, e preot, nu corăbier. Ar fi pierdut tot ce câștigase ca
apropiere față de oamenii din echipaj.
Își puse cămașa cu dungi și pantalonii negri, spunându-și că astfel
nu-și nega apartenența la tagma preoțească, ci făcea doar o alegere
practică. Dacă ar fi umblat printre oamenii acelui oraș straniu
purtându-și roba, probabil s-ar fi bucurat, din partea lor, de toată
generozitatea cu care se cuvenea să fie tratat un preot rătăcitor. Și n-
ar fi fost corect nici să ceară, nici să accepte darurile ospitalității,
fiindcă de fapt nu venea printre ei ca preot, ci doar ca năier dornic să
vadă orașul. Trecu cu hotărâre peste cârcotașul și stânjenitorul gând
că, de la o vreme, face prea multe compromisuri și că moralitatea lui
a devenit pesemne prea elastică. Și se grăbi să se alăture grupului
care mergea la țărm.
Erau cinci, printre care el și Mild. Unul dintre ceilalți era Comfrey
și Wintrow descoperi că nu poate nici să-și ia ochii de la el, nici să-l
privească drept în ochi. Omul care pângărise cana de cafea a tatălui
său cu un gest obscen stătea acolo, iar el nu știa dacă să se simtă
oripilat sau amuzat. Părea o fire foarte veselă, glumea fără încetare
cu ceilalți oameni din echipaj în vreme ce se aplecau asupra vâslelor.
Purta o bonetă roșie zdrențuită, împodobită cu talismane ieftine, de
alamă, și zâmbetului său îi lipsea un dinte. Când văzu că Wintrow îl
privește pe furiș, îi făcu cu ochiul, apoi îl întrebă, cu glas sonor, dacă
i-ar plăcea să meargă împreună la un lupanar.
– Probabil că de la tine fetele n-or să ceară decât juma’ de preț. Cică
voi ăștia, mititeii, le gâdilați cumva imaginația.
Și, în ciuda stânjenelii sale, Wintrow se trezi zâmbind pe când
ceilalți râdeau. Descoperi brusc bunătatea din spatele multor
hărțuieli.
Traseră mica lor barcă pe plajă și o târâră cu mult deasupra urmei
celui mai înalt flux. Nu se bucurau de libertate decât până la apusul
soarelui și doi dintre ei se plângeau deja că numai noaptea găseai cel
mai bun vin și cele mai bune femei pe străzi.
– Nu te uita-n gura lor, Wintrow, spuse Comfrey, pe un ton
liniștitor. În Cress 20 găsești de toate, la orice oră; ăștia doi pur și
simplu preferă desfătările pe întuneric. Cu mutre ca ale lor, nu
trebuie să stea în lumină, că altfel nici măcar curvele nu-i bagă-n
seamă. Vino cu mine, și-ți arăt cum să te distrezi pe cinste înainte de
întoarcerea pe corabie.
– M-am gândit ce să fac înainte de apusul soarelui, se scuză
Wintrow. Vreau să văd sculpturile de pe Palatul Idishi și frizele de pe
Peretele Eroilor.
Toți ceilalți îl priviră nedumeriți, dar numai Mild întrebă:
– De unde știi de astea? Ai mai fost în Cress?
El clătină din cap, simțindu-se deopotrivă sfios și mândru.
– Nu. Dar corabia a fost. Vivacia mi-a vorbit despre ele, mi-a spus
că bunicul le găsea frumoase. M-am gândit să mă duc să le văd cu
ochii mei.
Se lăsă o liniște deplină, și unul dintre năieri schiță cu degetul mic
al mâinii stângi un gest care ar fi putut fi o invocare a protecției lui Sa
împotriva magiei spiritelor rele. Pe urmă vorbi tot Mild.
– Corabia chiar știe tot ce știa căp’tanul Vestrit?
 Wintrow ridică ușor din umeri.
– N-am idee. Pot spune doar că tot ceea ce alege să-mi dezvăluie e
foarte... viu. Aproape ca și cum ar veni din memoria mea.
Se opri, brusc stânjenit. Descoperi că nu vrea să vorbească deloc
despre asta. Că legătura dintre el și Vivacia nu-i privește pe alții. Ba
nu, mai mult decât atât. Că e intimă. Tăcerea deveni din nou
apăsătoare. De data asta îi salvă Comfrey.
– Ei bine, băieți, nu știu cum stă treaba cu voi, dar eu unu’ n-ajung
prea des pe țărm. Sunt în oraș ca să merg pe-o stradă unde orice
femeie e floare și mi-e dragă. Aruncă o privire spre Mild. Ai grijă să
vă-ntoarceți la barcă la timp, și tu, și Wintrow.
– Nu merg cu Wintrow! protestă Mild. Am destul de multă minte
ca să nu-mi pierd vremea uitându-mă la pereți.
– N-am nevoie de paznic, adăugă Wintrow. Rosti cu glas tare ceea
ce credea că îi neliniștește pe ceilalți: N-o să-ncerc să fug. Vă dau
cuvântul meu că mă-ntorc la barcă, aici, cu mult înainte de apusul
soarelui.
Privirile lor surprinse îi dezvăluiră că nu se gândiseră nicidecum
la asta.
– Bineînțeles că nu, spuse sec Comfrey. Pe Insula Ciorii n-ai unde
fugi, iar caymaranii nu-s tocmai prietenoși cu străinii. Nu ne temem
c-o să fugi, Wintrow. Cress poate fi un loc periculos pentru un năier
care umblă singur. Nu doar pentru un mus, pentru orice corăbier.
Trebuie să te duci cu el, Mild. Oricum, de cât timp o să fie nevoie ca
să se uite la un zid?
Mild părea din cale-afară de nefericit. Spusele lui Comfrey nu erau
un ordin; n-avea dreptul să-i ordone nimic. Dar dacă nu-i lua în
seamă îndemnul și Wintrow pățea ceva...
– O să mă descurc foarte bine, insistă Wintrow. N-o să mă aflu
pentru prima oară într-un oraș straniu. Știu să-mi port de grijă. Iar
voi vă irosiți timpul stând locului și contrazicându-vă. O să vin să
ne-ntâlnim aici, la barcă, cu mult înainte de a apune soarele.
Făgăduiesc.
– Ai face bine să te ții de cuvânt, spuse Comfrey, amenințător, dar
își recăpătă imediat buna dispoziție. Să vii să ne cauți pe Calea
Corăbierilor după ce-o să vezi zidul ăla, al tău. Vino cât mai
devreme. Acum, când începi să te porți ca un năier adevărat, e
timpul să te însemnăm ca pe unul de-al nostru.
Comfrey bătu cu degetele în tatuajul complicat de pe brațul său, în
timp ce Wintrow zâmbi și clătină din cap cu vehemență. Năierul mai
vârstnic îi dădu cu tifla.
– Bine. Ai grijă să vii la timp, oricum.
Wintrow știu că, dacă avea să i se întâmple ceva, toți ceilalți aveau
să susțină, la unison, că el insistase să plece singur și că lor nu le mai
rămăsese nimic de făcut. Era un pic cam descurajant să vadă cât de
repede îl abandonau. Rămase în grup cât traversară plaja, dar, când
ajunseră pe docurile pentru negoț, ceilalți își schimbară direcția ca
un stol de păsări, îndreptându-se spre tavernele și lupanarele de pe
coastă. Wintrow șovăi o clipă, uitându-se în urma lor cu un soi bizar
de dorință și regret. Râdeau zgomotos, erau o șleahtă de năieri ieșiți
în oraș, se îmbrânceau prietenește și făceau gesturi sugestive pentru
planurile lor din acea după-amiază. Mild țopăia în urma lor aproape
ca un câine prietenos, și Wintrow avu brusc certitudinea că abia
fusese primit în frăție, pentru că tocmai îi luase el locul pe cea mai de
jos treaptă a ierarhiei de pe corabie.
Ei bine, asta nu-l deranja. Nu cu adevărat, își spuse. Știa destule
despre căile tentante pentru firea unui bărbat ca să înțeleagă că e
firesc să-și dorească să facă parte dintr-un grup și să fie în stare de
orice pentru a fi primit. Și, își mai spuse, cu asprime, aflase destule
despre căile lui Sa ca să știe că, în anumite momente, un bărbat
trebuia, pentru binele său, să se despartă de grup. Era cu adevărat
destul de rău că nu scosese nici măcar un singur cuvânt împotriva
planurilor lor de a-și petrece după-amiaza îmbătându-se și ducându-
se la curve. Încercă să găsească motivele pentru care n-o făcuse, dar
știa că nu sunt decât scuze, așa că își scoase toată povestea din minte.
Ce făcuse era bun făcut, iar înainte de culcare avea să mediteze la
asta, ca să poată privi lucrurile sub unghiul cel mai corect.
Deocamdată, avea de văzut un întreg oraș în numai câteva ore.
Se putea lăsa călăuzit de amintirile bunicului său despre portul
ăla. Într-un fel, era ca și cum ar fi fost împreună, pentru că putea să
vadă ce se schimbase de când se oprise Ephron ultima oară acolo. La
un moment dat, un prăvăliaș ieși să așeze mai bine copertina de
deasupra coșurilor sale pline ochi cu fructe, iar el îl recunoscu și abia
izbuti să nu-l salute, spunându-i pe nume. În schimb, se trezi
zâmbindu-i și gândindu-se că pântecul i se cam rotunjise în ultimii
câțiva ani. Omul îi răspunse cu o privire aspră, măsurându-l din cap
până-n picioare, ca și cum s-ar fi simțit jignit. Wintrow trase
concluzia că zâmbetul îi fusese prea familiar și trecu grăbit pe lângă
el, îndreptându-se spre oraș.
Ajunse în Piața Fântânii și se opri, sorbind din ochi priveliștea cu
venerație. Oamenii din Cress își luau apa dintr-un izvor artezian.
Țâșnea din mijlocul unui imens bazin de piatră, cu destulă forță ca să
azvârle apa de parcă o enormă bulă de aer ar fi încercat să se ridice
din adâncuri. Apa din bazinul principal se scurgea prin canale în
altele, dintre care unele pentru spălat rufe, unele pentru apă de băut
și unele pentru adăparea animalelor. Toate fuseseră împodobite cu
imagini fanteziste, dar care arătau fără dubiu pentru ce e destinat
fiecare. Surplusul de apă era adunat în pâlnii și dispărea într-un
sistem subteran de scurgere care-l ducea fără îndoială în golf. Între
bazine erau straturi de flori și arbuști.
 Câteva femei tinere, cu copiii jucându-li-se în jur, profitau de
căldura după-amiezii senine ca să-și spele rufele. Wintrow se opri să
privească scena. Dintre cele mai tinere, unele intraseră în bazin, cu
fustele suflecate și legate în jurul coapselor, și-și spălau rufele
bătându-le și frecându-le, ca să le stoarcă apoi apăsându-le de
propriile gambe. Munceau râzând și strigându-se una pe alta.
Mamele tinere stăteau pe ghizdurile bazinului, spălând fără să-și
scape din ochi bebelușii și țâncii care se jucau la marginea fântânii.
Peste tot erau împrăștiate coșuri cu rufe ude sau uscate. Scena avea
ceva atât de simplu și totuși atât de profund încât ochii lui Wintrow
se umplură de lacrimi. De când plecase din mănăstire nu mai văzuse
oameni în a căror muncă și viață să existe atâta armonie. Soarele
scânteia în apă și pe părul lins al femeilor, lucea pe pielea udă a
brațelor și a picioarelor lor. Wintrow privea cu ochi lacomi,
absorbind imaginea ca pe un balsam alinător pentru sufletul lui
înăsprit.
– Te-ai rătăcit?
Se întoarse brusc la auzul cuvintelor. Ar fi putut fi rostite cu
blândețe, dar nu fuseseră. O privire în ochii celor doi bărbați din
garda orașului nu-i lăsă nicio îndoială în privința ostilității lor. Cel
care vorbise era un veteran bărbos, cu o cicatrice veche care îi brăzda,
albă, nu doar obrazul, ci și părul negru. Celălalt, mai tânăr, era exact
atât de vânjos cum te-ai fi așteptat, ținând cont de îndeletnicirea lui.
Vorbi și el, fără să-i lase lui Wintrow timp să răspundă.
– Țărmul e în partea aia. Acolo o să găsești ceea ce cauți.
Arătă cu un baston în direcția din care venise Wintrow.
– Ceea ce caut...? repetă el, pierdut.
Se uită de la unul dintre cei doi bărbați înalți la celălalt, încercând
să citească pe fețelor lor aspre și în ochii lor reci. Cu ce îi supărase?
– Vreau să văd Frizele Eroilor și sculpturile de pe Palatul Idishi.
 – Și, pe drum, sublinie primul gardian, cu o ironie greoaie, te-ai
gândit să te oprești ca să te uiți la niște femei tinere ude dintr-o
fântână.
Wintrow nu-și dădea seama ce-ar fi putut răspunde la asta. Dar
făcu o încercare.
– Și aceste fântâni sunt obiecte de artă.
– Și știm cu toții cât de mult îi interesează pe năieri obiectele de
artă. Gardianul accentuă ultimele trei cuvinte pe un ton mustind de
sarcasm. De ce nu te duci să-ți cumperi niște „obiecte de artă“ de jos,
de la Eșarfa Luată de Vânt? Spune-le că te-a trimis Kentel. Poate mă
recompensează.
Wintrow se uită în jos, confuz.
– Nu vorbeam despre așa ceva. Vreau într-adevăr să văd frizele și
sculpturile.
Fiindcă niciunul dintre gardieni nu răspunse, adăugă, apărându-
se:
– Vă făgăduiesc că n-o să-i fac nimănui necazuri. Oricum trebuie să
mă-ntorc pe corabie la apusul soarelui. Nu vreau decât să văd orașul.
Bărbatul mai bătrân își supse scurt dinții. Pentru o clipă, Wintrow
speră că recântărea lucrurile.
– Ei bine, noi credem „într-adevăr“ că trebuie să te-ntorci acolo
unde ți-e locul. Năierii ne „văd orașul“ jos, lângă docuri. Strada
pentru cei de teapa ta e ușor de găsit; îi spunem Calea Corăbierilor.
Acolo dai de-amuzamente din belșug. Și dacă nu faci imediat cale-
ntoarsă, îți făgăduiesc c-o să ai necazuri, tinere. Cu noi.
Wintrow își auzi bătăile inimii în adâncul urechilor, ca un tunet
înfundat. Nu izbuti să-și dea seama ce sentiment e mai puternic, dar,
când vorbi, își auzi furia, nu frica.
– Plec, spuse, cu bruschețe.
 Dar, deși îl domina furia, îi veni totuși greu să le întoarcă spatele
celor doi când trecu pe lângă ei. Așteptându-se să fie lovit de un
baston, își simți pielea spatelui ca de găină. Își încordă auzul ca să
poată desluși orice zgomot de pași din urma lui. Dar auzi ceva mai
rău. Un râset scurt, disprețuitor, și cuvintele batjocoritoare ale
bărbatului mai tânăr, rostite cu glas scăzut. Nu se întoarse și nici nu
începu să meargă mai repede, dar își simți furia încordându-i
mușchii spatelui și pe ai umerilor. Hainele mele, își spuse. Nu m-au
judecat decât după haine. N-ar trebui să pun la inimă insultele lor.
Lasă-le să treacă pe lângă tine, lasă-le să treacă pe lângă tine, lasă-le
să treacă pe lângă tine, murmură iarăși și iarăși și, după un timp,
descoperi că fusese cu putință. Își schimbă direcția la următorul colț
de stradă și căută un alt drum către culmea dealului. Putea să nu le
ia în seamă cuvintele, dar nu se putea lăsa înfrânt de purtarea lor.
Avea de gând să vadă Palatul Idishi.
Nemaifiind călăuzit de bunicul lui, care nu mersese niciodată prin
acea parte a orașului, rătăci o vreme. Fu oprit de două ori, odată de
un băietan care voia să-i vândă niște ierburi de fumat și a doua oară,
mai jenant, de o femeie care voia să i se vândă pe ea însăși. Nu i se
mai întâmplase așa ceva niciodată și cel mai rău era că, în jurul gurii
ei, se vedeau clar, grăitoare, rănile săpate de o boală a pielii. Se sili s-
o refuze curtenitor de două ori. Dar ea nu se dădu dusă, se mulțumi
doar să scadă prețul și să ofere „oricum vrei, orice îți imaginezi“, așa
că, în final, îi spuse de-a dreptul:
– Nu vreau să-ți iau nici trupul, nici boala.
Auzi, cu o strângere de inimă, cât de crud îi suna sinceritatea. I-ar
fi cerut iertare, dar nu mai avu timp, fiindcă ea scuipă în fața lui, îi
întoarse spatele și plecă valvârtej, furioasă. Wintrow își continuă
drumul, dar descoperi că femeia îl speriase mai tare decât cei doi
gardieni.
 Într-un târziu, ajunse în inima orașului propriu-zis. Acolo toate
străzile erau pavate și fațadele tuturor clădirilor aveau decorațiuni
sau ornamente care să le descrie utilitatea. Erau, evident, clădirile
publice din Cress, locurile unde se întocmeau legile, se judecau
neînțelegerile și fărădelegile și unde se luau toate hotărârile
importante pentru oraș. Wintrow merse încet, lăsându-și ochii să
zăbovească și oprindu-se adesea ca să se tragă cu un pas înapoi, spre
mijlocul străzii, încercând să cuprindă cu privirea câte o clădire în
întregul său. Arcadele de piatră erau cea mai uimitoare lucrare pe
care o văzuse vreodată.
Ajunse la un mic templu al lui Odava, zeul-șarpe, cu tradiționalele
uși și ferestre rotunjite ale sectei. Nu dăduse niciodată o atenție
deosebită acelei manifestări aparte a lui Sa și nu întâlnise niciodată
vreun adorator al lui Odava care să admită că zeitatea șarpe nu e
decât o altă fațetă a chipului de giuvaier al lui Sa. Cu toate astea,
construcția grațioasă îi vorbea despre divinitate și despre
numeroasele căi străbătute de oameni în căutarea ei. Piatra clădirii
era atât de măiestrit lucrată încât, cu palma lipită de ea, abia dacă
izbutea să simtă unde fuseseră făcute îmbinările. Rămase așa o
vreme, întinzându-se în afara trupului său, cum fusese învățat, ca să
simtă alcătuirea clădirii și forțele ei interioare. Descoperi o unificare
puternică, aproape organică prin propria armonie. Clătină din cap,
uluit, observând doar în treacăt un grup de bărbați în robe albe cu
dungi albastre și cenușii care ieșiseră pe o ușă din spatele lui și acum
se foiau pe lângă el și în jurul lui, aruncându-i priviri iritate.
După o vreme, reveni în sine însuși și își dădu seama și că după-
amiaza se scurgea mai repede decât se așteptase. Nu mai avea timp
de irosit. Opri o matroană și o întrebă, curtenitor, pe unde poate
ajunge la Palatul Idishi. Femeia se trase cu mai mulți pași înapoi
înainte de a răspunde și apoi îi arătă direcția doar cu un gest al
mâinii. El îi mulțumi totuși și se grăbi să plece.
Străzile din acea parte a orașului erau mult mai pline de oameni și
toți mergeau pe jos. Nu doar o singură dată surprinse pe câte cineva
cercetându-l cu priviri curioase. Bănui că din pricina hainelor, care
arătau că e străin. Le zâmbea tuturor și dădea din cap, dar își
continua drumul, prea presat de timp ca să fie mai sociabil.
Palatul Idishi era încadrat de locul în care se afla. O scobitură din
coasta unui deal îl ținea ca în căușul drăgăstos al unei palme.
Wintrow avea o poziție avantajoasă, îl privea de sus. Verdele pădurii
din spate scotea în evidență albul strălucitor al coloanelor și al
cupolei. Contrastul dintre vegetația bogată, crescută la întâmplare, și
contururile precise ale palatului îi tăie băiatului răsuflarea. Rămase
locului, transfigurat; era o imagine pe care voia să și-o păstreze
pentru totdeauna în amintire. Oamenii intrau în palat sau ieșeau, și
cei mai mulți purtau robe frumos drapate, în nuanțe reci de albastru
și de verde. Un spectacol născocit n-ar fi putut fi mai frumos. Își slăbi
încordarea privirii și respiră de mai multe ori adânc, pregătindu-se
să se concentreze în totalitate asupra scenei din fața ochilor lui,
absorbind-o.
O mână grea îi căzu pe umăr.
– Micul năier s-a rătăcit iar, spuse gardianul mai tânăr.
Chiar în clipa când își întorcea capul către sunetul vocii, Wintrow
se simți îmbrâncit cu putere și căzu lat pe pietrele pavajului. Celălalt
gardian se uită în jos, la el, și clătină din cap aproape cu regret.
– Cred că de data asta trebuie să-l trimitem înapoi, unde îi e locul,
spuse, în timp ce gardianul vânjos se apropia de Wintrow.
Blândețea cuvintelor avea ceva ucigător, care îngheță sângele în
venele băiatului. Dar cei trei oameni care se opriseră să privească i-l
înghețară mai tare. Niciunul dintre ei nu scosese vreun cuvânt și nu
încercase să se amestece în vreun fel. Când își înălță privirea
rugătoare spre ei, căutând ajutor, nu le desluși în ochi nici cea mai
mică urmă de vinovăție, doar interes pentru ceea ce urma să se
întâmple.
Se strădui să se ridice cât mai repede și începu să se retragă.
– Nu i-am făcut nimănui niciun rău, protestă. N-am vrut decât să
văd Palatul Idishi. Bunicul meu l-a văzut și...
– Șobolanii de coastă nu sunt bine-veniți pe străzile noastre, să-și
piardă vremea holbându-se la oameni. Aici, în Cress, nu lăsăm nici
măcar să-nceapă necazurile.
Vorbea bărbatul mai vârstnic, dar Wintrow abia dacă îl auzi. Se
răsuci pe călcâie, gata s-o rupă la fugă, dar, dintr-o singură fandare,
gardianul voinic îl înșfăcă de partea din spate a gulerului. Strânse cu
putere, sugrumându-l pe jumătate și apoi zgâlțâindu-l. Năucit,
Wintrow se trezi săltat de la pământ și apoi azvârlit brusc înainte. Se
ghemui în cădere și se lăsă să se rostogolească, purtat de forța cu
care fusese aruncat. O piatră ieșită în afara pavajului îl izbi în coaste,
dar măcar nu-i rupse niciuna. Se ridică în picioare cu o mișcare
aproape lină, dar nu destul de repede ca să se ferească de gardianul
tânăr. Bărbatul îl înhăță din nou, îl zgâlțâi și îl aruncă iar în direcția
oceanului.
De data asta se izbi de colțul unei clădiri. Șocul îi jupui pielea de
pe umăr, dar rămase în picioare. Alergă câțiva pași clătinându-se,
urmărit de gardianul neînduplecat cu un rânjet pe buze. Soldatul
mai bătrân îi urma mergând aproape agale, vorbind întruna. Lui
Wintrow i se părea că nu-și ține predica pentru el, ci ca să le
reamintească oamenilor opriți să privească scena că gardienii nu-și
fac decât datoria.
– N-avem nimic împotriva corăbierilor, atâta timp cât ei și
scursorile lor rămân pe coastă, unde le e locul. Am încercat să ne
purtăm frumos cu tine, băiete, fiindcă nu ești decât un copilandru.
Dacă te-ai fi dus pe Calea Corăbierilor, ai fi văzut că locul ți se
potrivește de minune, sunt sigur. Oricum te duci acum acolo, vrând-
nevrând. Ne-ai fi scutit pe toți de-o grămadă de efort și tu ai fi scăpat
fără o droaie de vânătăi dacă ne-ai fi ascultat.
Tonul calm și rezonabil al bărbatului mai bătrân era aproape mai
înspăimântător decât plăcerea cu care-și îndeplinea celălalt
însărcinarea, neprecupețindu-și talentele. Era iute ca un șarpe. Izbuti
cumva să-l prindă din nou pe Wintrow de guler. De data asta azvârli
cum face un câine cu șobolanii, izbindu-l de un zid. Băiatul își simți
capul pocnindu-se de piatră și, pentru o scurtă clipă, văzu negru
înaintea ochilor. Simți gust de sânge.
– Nu sunt năier, răbufni. Sunt preot. Preot al lui Sa.
Gardianul tânăr râse. Celălalt clătină din cap cu regret prefăcut.
– Oho. Adică ești și eretic, nu doar o lepădătură de pe coastă. N-ai
auzit că adoratorilor lui Odava nu le sunt de niciun folos cei care-l
desconsideră pe zeul-șarpe, zicând că nu e decât o simplă parte a
altui zeu? Tocmai voiam să-i spun lui Flav că ți-e de-ajuns, dar încă o
lovitură sau două ți-ar putea grăbi iluminarea.
Mâna gardianului i se strângea deja în jurul gulerului, săltându-l
în picioare. Cuprins de panică, Wintrow își lăsă capul s-alunece prin
gulerul mult prea larg, trăgându-și în același timp și brațele din
mâneci. Căzu, în adevăratul sens al cuvântului, prin partea de jos a
cămășii ridicate în aer de bărbatul care-o ținea de guler. Frica îi dădu
pinteni și se îndepărtă în patru labe, deja alergând când se ridică.
Auzi hohotul de râs al privitorilor. Întrezări, pentru o clipă,
surprinderea de pe fața gardianului tânăr și barba celuilalt, despicată
de un zâmbet amuzat. Râsul bătrânului și strigătul furios al
tânărului îl urmăriră, dar el fugea, fugea cât îl țineau picioarele.
Superbele lucrări în piatră pe care le privise transfigurat mai înainte
nu mai erau decât ceva pe lângă care trebuia să treacă pe drumul de
întoarcere către corabia lui, către adăpost. Străzile drepte și largi, mai
înainte atât de deschise și de primitoare, păreau acum create anume
ca să poată fi văzut de urmăritori. Se strecura pe lângă trecători, iar
ei i se fereau din cale, pentru a se holba apoi curioși în urma lui.
Alerga fără cămașă, cotind după fiecare colț și temându-se să se uite
în urmă, ca nu cumva să vadă că încă mai e urmărit.
Când străzile se îngustară și prinseră să șerpuiască printre șiruri
de depozite de lemn și hanuri și lupanare dărăpănate, își încetini
pașii de-acum nesiguri ai alergării. Se uită în jur. Un atelier de tatuat.
O prăvălie cu mărunțișuri ieftine. O tavernă. Încă o tavernă. Ajunse
în dreptul unei alei, pe care intră, fără să se sinchisească de gunoaiele
împrăștiate printre care călca. Se opri la jumătatea ei și se sprijini de
cadrul unei uși ca să-și tragă răsuflarea. Spatele și umărul îl ardeau
în locurile unde îi răzuise piatra pielea. Își atinse gura cu precauție;
începea deja să se umfle. Cucuiul din cap nu era nimic mai mult
decât atât: un cucui urât. Preț de o secundă îngrețoșătoare, se întrebă
cât de rău avusese gardianul de gând să-l rănească. Își propusese
doar să-i spargă capul sau, dacă n-ar fi fugit, l-ar fi bătut până
murea? Auzise de corăbieri și de străini „brutalizați“ de garda
orașului, chiar și în Bingtown. Asta se înțelegea prin așa ceva? Își
imaginase întotdeauna că nu li se întâmplă decât celor care sunt beți,
necuviincioși sau aduc vreo ofensă într-un alt mod.
Însă în ziua aceea i se întâmplase lui. De ce?
– Fiindcă am fost îmbrăcat ca un năier, își răspunse, cu voce firavă.
Pentru o singură clipă înfiorătoare, se gândi că primise probabil
pedeapsa lui Sa fiindcă nu-și îmbrăcase roba de preot. Se lepădase de
Sa și, în schimb, Sa refuzase să-l apere. Își alungă imediat gândul
nedemn. Numai copiii și superstițioșii vorbeau despre Sa de parcă n-
ar fi fost decât o ființă omenească mai mare și mai răzbunătoare, nu
zeul tuturor. Nu. Nu asta trebuia să-nvețe din cele petrecute. Dar
care era lecția? Acum, când pericolul trecuse, mintea lui își căuta
refugiu în exercițiul familiar. Întotdeauna aveai ceva de învățat din
orice experiență, fie ea oricât de înfiorătoare. Atâta timp cât nu
pierdeai asta din vedere, spiritul tău putea triumfa în orice
înfruntare. Nu putea fi zdrobit decât atunci când cedai și începeai să
crezi că universul nu e decât o adunătură haotică de ghinioane și de
întâmplări pline de cruzime.
Începu să respire mai ușor. Gura și gâtul i se uscaseră, dar încă nu
se simțea pregătit să caute apă. Își împinse setea în adâncurile părții
conștiente a minții și își căută în schimb centrul calm al propriei
ființe. Răsuflă de mai multe ori adânc, liniștindu-se, și se deschise ca
să înțeleagă lecția. Își impuse să nu-și lase nici mintea, nici
sentimentele s-o modeleze. Ce avea de învățat? Ce trebuia să rețină?
Gândul care se înălță, plutind, deasupra tuturor celorlalte, îl șocă.
Cu foarte mare claritate, își văzu propria vinovăție. Remarcase
frumusețea orașului și trăsese concluzia că locuitorii sunt oameni cu
suflet frumos. Venise acolo așteptându-se să fie bine primit și bine-
venit în lumina lui Sa. Prejudecata asta fusese atât de puternică încât
scăpase din vedere toate avertismentele care acum îi săreau în ochi. Îl
avertizaseră oamenii din echipajul lui, ostilitatea celor doi gardieni
fusese o avertizare, ca și privirile dușmănoase ale orășenilor... el
fusese ca un copil mult prea prietenos apropiindu-se de un câine
care mârâie. Era vina lui că-l mușcase.
Îl potopi un val de dezolare mai profundă decât orice mai simțise
vreodată. Luat pe nepregătite, se afundă în el, lăsându-l să-l
dezechilibreze. Își pierdu speranțele, toate speranțele. N-avea să se
mai întoarcă niciodată la mănăstire, la acea viață de meditație care îi
lipsea atât de mult. Avea să devină ca atât de mulți alții pe care-i
cunoscuse, convins că toți ceilalți oameni s-au născut fiindu-i deja
dușmani și că numai câștigurile bănești impresionante îți aduc
prietenia și dragostea. Auzise adesea lumea bătându-și joc de acel
ideal al lui Sa care spunea că oamenii au fost creați pentru a deveni
făpturi ale bunătății și frumuseții. Unde era bunătatea în gardianul
tânăr care îl brutalizase cu atâta încântare? se întrebă, cu
amărăciune. Unde era frumusețea femeii cu răni pe buze care voise
să se culce cu el de dragul banilor? Se simți dintr-odată tânăr și
nătâng, vinovat în cel mai cumplit mod. Un prost. Prostul proștilor.
Pentru asta, durerea îi era la fel de reală ca vânătăile și își simțea pur
și simplu inima grea în piept. Închise ochii strângând cu putere din
pleoape și dorindu-și să poată fi altcineva, cineva care nu se simțea
astfel.
O clipă mai târziu, deschise ochii și se ridică. Cel mai rău era că
trebuia să se întoarcă pe corabie. Experiența prin care trecuse ar fi
fost destul de dură și dacă s-ar fi putut întoarce în siguranța și în
pacea din mănăstire. Dar să revină, după asta, la ciorovăielile stupide
de la bordul Vivaciei, la încântarea cu care-l teroriza Torg și la
disprețul cu care-l trata tatăl lui era aproape mai mult decât putea
inima lui să suporte. Însă ce altceva ar fi putut face? Să se-ascundă și
să rămână în Cress ca vagabond disprețuit și fără niciun ban? Oftă
din greu, iar inima păru să-i atârne și mai grea în piept. Trecu prin
gunoiul în putrefacție de la gura aleii și se uită spre vest, către soare.
Timpul care i se păruse prea scurt pentru vizitarea orașului, i se
întindea acum în față, lung și gol, până la apusul soarelui. Se hotărî
să caute restul echipajului Vivaciei. Nu se putea gândi la nimic
altceva de văzut sau de făcut în Cress.
Așa, fără cămașă, își târșâi picioarele pe stradă, neluând în seamă
rânjetele celor care-i observau vânătăile și zgârieturile proaspete.
Dădu peste un grup de bărbați, evident din echipajul altei corăbii,
care își savurau timpul liber. Purtau basmale care fuseseră cândva
albe, cu o pasăre neagră în partea din față. Râdeau și se înjurau între
ei prietenește, mergând împreună dinspre un lupanar către o
tavernă. Le căzură ochii pe Wintrow.
– Vai, bietul băiat! exclamă unul, cu compătimire prefăcută.
Afurisita te-a refuzat, nu-i așa? Și ți-a mai oprit pe deasupra și
cămașa!
Gluma stârni un cor de râsete zgomotoase. Wintrow își văzu de
drum.
Trecu de un colț și știu, dintr-odată și fără dubiu, că găsise Calea
Corăbierilor.
Nu numai că Eșarfa Luată de Vânt era acolo, cu o firmă care înfățișa
o femeie înveșmântată doar într-o eșarfă pe care i-o sufla vântul de
pe trup, dar toate firmele tavernelor vechi erau la fel de sugestive.
Înfățișau, cu stângăcie, specialitățile femeilor din lupanare. Era
limpede că făuritorii lor nu-i credeau pe năieri în stare să citească.
Strada mai oferea și alte distracții ieftine. La o tarabă se vindeau
talismane norocoase, poțiuni și amulete: căițe de nou-născut uscate,
ca apărătoare de înec, bucăți de coarne pentru garantarea virilității,
uleiuri magice care puteau liniști o furtună. Wintrow trecu pe lângă
tarabă uitându-se cu milă la cei destul de creduli ca să cumpere așa
ceva. Ceva mai încolo, într-un pătrat trasat pe pământ, un dresor de
animale le oferea trecătorilor șansa să se lupte cu un urs pentru o
pungă cu galbeni. Chiar și cu botniță și cu ghearele tocite până ce-i
rămăseseră doar niște cioturi, ursul părea formidabil. Un lanț scurt îi
împiedica labele din spate, iar unul mai greu ducea de la zgarda lui
la pumnul stăpânului. Ursul se foia tot timpul de pe un picior pe
altul, era o namilă nerăbdătoare, fără astâmpăr. Ochii lui mici căutau
prin mulțime. Wintrow se întrebă ce soi de idiot ar fi putut fi convins
să accepte o asemenea provocare. Apoi, cu o strângere de inimă,
recunoscu un Comfrey zâmbitor sprijinindu-se de un prieten și
vorbind cu dresorul. Un mic grup de privitori, dintre care cei mai
mulți erau năieri, își scotea cu entuziasm banii, gata să pună
prinsoare.
Se simți tentat să treacă de ei și să-l caute pe Mild. Pe urmă îl văzu
printre cei care făceau prinsoare. I se alătură cu un oftat. Mild îl
recunoscu imediat ce îl văzu apropiindu-se și-l întâmpină zâmbind
încântat.
– Hei, vino-ncoace, Wintrow, ești norocos. Comfrey o să se ia la
trântă cu ursul. Pune-ți banii jos și îi poți dubla. Se aplecă spre băiat.
E treabă sigură. Tocmai am văzut un bărbat învingând. N-a trebuit
decât să-i sară-n spate și ursul a căzut imediat. Pe urmă dresorul n-a
vrut să mai lase pe nimeni să se lupte cu el, dar Comfrey a stăruit.
Mild se holbă brusc la Wintrow. Hei? Ce s-a-ntâmplat cu cămașa ta?
– Am pierdut-o când m-am luat la trântă cu garda orașului.
Wintrow era aproape în stare să glumească pe seama celor
întâmplate.
Se simți ușor rănit când văzu cu câtă ușurință îi acceptă Mild
cuvintele, până când desluși în răsuflarea lui un miros aparte. O
clipă mai târziu, îl văzu plimbându-și ceva pe buza de jos. Cindin.
Stimulentul îi tulbura privirea. Wintrow începu să-și facă griji pentru
el. Drogul era interzis pe corabie; chiar și dacă urca la bord încă
drogat ar fi putut avea probleme. Cindinul te umplea de un
optimism nesăbuit, ceea ce n-avea darul să te facă un marinar
prudent. Wintrow știa că-ar trebui să spună ceva, să sugereze cumva
să fie precaut, dar nu găsi cuvintele potrivite.
– Voiam doar să vă spun tuturor că v-aștept la barcă. Am văzut
orașul și acum mă duc într-acolo.
– Nu. Nu, nu pleca! Celălalt băiat îl prinse de braț. Stai să vezi asta.
Altfel o să-ți pară rău. Ești sigur că nu vrei să pui prinsoare pe-un
bănuț sau doi? Șansele nu pot fi mai mari de-atât. Iar ursul e obosit.
Trebuie să fie obosit. S-a luptat deja cu șase oameni.
– Și ultimul a câștigat?
Curiozitatea începea să pună stăpânire pe Wintrow.
– Da. Chiar așa. După ce i-a sărit în spate, ursul a căzut la pământ
ca o pisică somnoroasă. L-a făcut pe dresor să se-ncrunte, crede-mă,
fiindcă a trebuit să dea punga. Mild îl luă de braț. Eu am pus
prinsoare pe ultimii mei cinci bănuți de aramă. Comfrey a pus mai
mulți, bineînțeles. I-a mers bine azi la masa de joc. Mild îl studie din
nou cu atenție. Sigur n-ai niciun ban pe care să pui prinsoare? Tot
echipajul și-a pus banii pe Comfrey.
– N-am niciun bănuț al meu. Nici măcar o cămașă, sublinie din
nou Wintrow.
– Ai dreptate. Ai dreptate. Nu contează, e... gata, începe!
Cu un zâmbet și o fluturare de mână către tovarășii lui din echipaj,
Comfrey intră în pătratul marcat. Imediat ce trecu linia, ursul se săltă
în două picioare. Lanțul îl împiedica să facă pași mari, așa că se
apropia încet, greoi, de năier. Comfrey se repezi într-o parte, apoi își
schimbă brusc direcția, vrând să se strecoare pe lângă urs, ca s-
ajungă în spatele lui.
Dar n-avea nicio șansă. Ca și cum ar fi făcut o mișcare exersată de
sute de ori, ursul se răsuci și îl pocni, doborându-l. Labele lui
puternice din față puteau ajunge mult mai departe decât ar fi crezut
Wintrow. Lovitura îl trântise pe Comfrey cu fața în jos.
– Ridică-te, ridică-te! strigau oamenii din echipaj, și Wintrow se
trezi strigând împreună cu ei.
Ursul continua să-și mute greutatea de pe un picior pe altul, în
dansul lui neobosit. Se lăsase din nou în patru labe. Comfrey își săltă
fața din praful străzii. Sângele îi șiroia din nas, dar păru îmbărbătat
de ovațiile oamenilor din echipajul său. Sări brusc în picioare și se
repezi pe lângă urs.
Însă ursul se ridică la rândul său și una dintre labele lui din față
întinse întâmpină capul lui Comfrey, aflat în trecere. De data asta,
lovitura îl azvârli pe corăbier pe spate și capul îi tresăltă când izbi
colbul. Wintrow tresări și-și luă ochii de la el cu un geamăt.
– Ursul l-a dat gata, îi spuse lui Mild. Am face bine să-l ducem pe
corabie.
– Nu, nu. O să se ridice, poate. Haide, Comfrey, nu-i decât un urs
mare, bătrân și prost. Ridică-te, omule, ridică-te!
Și ceilalți năieri de pe Vivacia strigau și Wintrow desluși pentru
prima oară în mulțime vocea răgușită a lui Torg. Era clar, căpitanul îi
lăsase să plece, să se distreze alături de tovarășii lui. Wintrow avu
brusc certitudinea că al doilea secund o să aibă ceva amuzant de
spus despre lipsa cămășii lui. Își dori dintr-odată să nu fi coborât
deloc de pe corabie. Ziua aia fusese un lung șir de dezastre.
– Mă-ntorc la barcă, îi spuse din nou lui Mild, care nu-i dădu
atenție, îl strânse doar mai tare de braț.
– Nu, uite, se ridică. Ți-am spus c-o să se ridice. Așa, Comfrey,
haide, omule, poți!
Wintrow se îndoia că strigătele lui Mild erau auzite de Comfrey.
Năierul părea încă năucit, de parcă numai și numai instinctul l-ar fi
silit să se ridice și să se îndepărteze de urs. Dar, în clipa în care se
mișcă, animalul se repezi la el și, de data asta, îl strânse la piept.
Imaginea era caraghioasă, dar Comfrey scoase un țipăt care sugera
coaste rupte.
– Te dai bătut? îi strigă dresorul, și el încuviință doar mișcându-și
violent capul, probabil fiindcă nu izbutea să-și umple pieptul cu
destul aer ca să poată vorbi.
 – Dă-i drumul, Raza Soarelui. Dă-i drumul! porunci dresorul, și
ursul îl lăsă pe Comfrey să cadă, apoi se îndepărtă legănându-se.
Se așeză supus într-un colț al pătratului și-și înclină capul cu
botniță uitându-se în toate părțile, ca și cum ar fi mulțumit pentru
ovațiile mulțimii.
Numai că nu ovaționa nimeni.
– Am pus prinsoare pe toți banii mei! strigă un năier.
Și bombăni ceva despre bărbăția lui Comfrey, aproape fără
legătură cu lupta lui cu ursul.
– N-a fost corect, adăugă altcineva.
Asta părea să fie părerea generală a tuturor celor care făcuseră
prinsoare, dar Wintrow observă că niciunul nu mergea cu
raționamentul mai departe, nimeni nu spunea de ce nu fusese corect.
Avea și el bănuielile lui, dar nu vedea niciun motiv ca să le dea glas.
Dar se duse să-l ajute pe Comfrey să se ridice. Mild și ceilalți erau
prea ocupați să-și plângă de milă pentru banii pierduți.
– Comfrey, imbecilule! strigă Torg. Nici măcar de-un urs
împiedicat nu ești în stare să treci.
Alte câteva remarci acre adeveriră că asta era părerea tuturor.
Năierii de pe Vivacia nu erau singurii care puseseră prinsoare și
pierduseră.
Comfrey se ridică tușind, apoi se aplecă și scuipă o gură de sânge.
Pentru prima oară, îl recunoscu pe Wintrow.
– Aproape că l-am avut în mână, gâfâi. Fir-ar să fie, aproape că l-
am avut. Am pierdut tot ce-am câștigat mai înainte. Ei bine, acum nu
mai am niciun ban. Fir-ar să fie! Dacă m-aș fi mișcat doar puțin mai
repede. Tuși din nou, apoi scoase un râgâit cu iz de bere. Am fost cât
pe ce să câștig.
– Nu cred, spuse încet Wintrow, mai mult pentru el decât pentru
Comfrey.
 Dar năierul îl auzi.
– Nu, serios. Aproape că l-am avut în mână, flăcăule! Dac-aș fi fost
un pic mai scund și-un pic mai iute, ne-am fi întors pe corabie cu
buzunarele doldora.
Își șterse sângele de pe față cu dosul mâinii.
– Nu cred, ripostă Wintrow. Și, ca să-l liniștească, adăugă: Cred că
totul a fost aranjat. Cred că omul care-a câștigat a fost mână-n mână
cu ursarul. Ți-arată ceva care pare să-l facă pe urs să cadă, numai că
ursul a fost învățat să cadă. Și tu încerci să faci același lucru, dar
ursul a fost învățat să se-aștepte c-o să-ncerci. Și te oprește. Să nu te
simți prost, Comfrey, n-a fost vina ta. A fost o șmecherie. Hai să te
ducem pe corabie.
Băiatul își puse brațul în jurul mijlocului lui, ca să-l sprijine.
Dar Comfrey se îndepărtă pe neașteptate.
– Hei! Hei, tu, ursarule! Ai trișat. Ne-ai înșelat pe mine și pe
prietenii mei. În tăcerea șocată care urmă, Comfrey trâmbiță: Îmi
vreau banii înapoi!
Ursarul tocmai își aduna câștigurile, pregătindu-se să plece. Nu
răspunse, dar își luă animalul de lanț. În ciuda strigătului lui
Comfrey, ar fi plecat fără să se uite înapoi, dar câțiva năieri de pe altă
corabie îi tăiară calea.
– E adevărat? întrebă unul. Ai trișat? Totul a fost aranjat dinainte?
Dresorul se uită în jur, la privitorii furioși.
– Bineînțeles că nu, spuse, sfidător. Cum ar fi putut să fie aranjat?
Ai văzut omul, ați văzut ursul. N-au fost decât ei doi în pătrat. A
plătit ca să se ia la trântă cu ursul și a pierdut. Nimic mai simplu!
Într-un fel, tot ceea ce spunea era adevărat, și Wintrow se aștepta
să-i vadă pe năieri dându-i dreptate, deși nu le convenea. Dar nu
ținuse cont nici cât de mult băuseră, nici cât de mulți bani
pierduseră. Învinuirea de înșelăciune odată rostită, o simplă negare
nu putea să-i calmeze. Unul, mai iute de minte decât ceilalți, întrebă
pe neașteptate:
– Hei, unde s-a dus omul ăla, ăla care-a câștigat mai înainte? E
prietenul tău? Ursul îl cunoaște?
– De unde să știu eu? ripostă stăpânul ursului. A plecat probabil să
cheltuiască banii câștigați de la mine.
Peste fața dresorului trecu o umbră de neliniște și privirea i se
plimbă prin mulțime, ca și cum ar fi căutat pe cineva.
– Ei bine, eu cred că ursul a fost dresat să facă asta, strigă cineva,
cu furie.
Lui Wintrow i se păru cea mai evidentă și, în acea împrejurare, cea
mai stupidă afirmație auzită până atunci.
– N-a fost o întrecere corectă, îmi vreau banii înapoi, vesti solemn
altcineva și, aproape imediat, aproape toată lumea ceru același lucru.
Stăpânul ursului păru din nou să caute pe cineva în mulțime, dar
nu-și descoperi niciun aliat.
– Hei! Am spus că ne vrem banii înapoi! îi atrase Torg atenția. Veni
către dresor, țanțoș, ca să-și apropie fața de a lui. Comfrey e din
echipajul meu. Crezi c-o să stăm cu mâinile în sân uitându-ne cum e
bătut el și cum ni se iau nouă, prin înșelăciune, banii câștigați cu
trudă? I-ai făcut omului nostru o figură urâtă și n-avem de gând să
trecem peste asta!
Ca mai toți cei certăreți din fire, Torg știa foarte bine cum să
stârnească și să unească oamenii pentru a-și apăra interesul. Se uită
la gloata care-l privea, apoi din nou la dresor. Dădu din cap cu
subînțeles.
– Crezi că nu ni-i putem lua dacă nu vrei să ni-i dai?
Toți ceilalți își contopiră glasurile într-un puternic murmur de
aprobare.
 Ursarul era depășit numeric și o știa. Wintrow avea impresia că-l
vede căutând o ieșire. Îl auzi vorbind pe neașteptate.
– Vă spun eu ce facem. Nu v-am înșelat și nici ursul meu nu v-a
înșelat, și cred că aproape toți știți asta. Dar pot fi chiar mai mult
decât corect. Oricare dintre voi dorește se poate lupta cu ursul fără să
plătească nimic. Dacă îl înfrânge, vă dau banii, ca și cum ați fi
câștigat prinsoarea de mai înainte. Dacă pierde, îi păstrez. E destul
de corect?
O scurtă pauză, apoi un murmur de aprobare trecu prin mulțime.
Wintrow se întrebă ce neghiob va fi următorul care simte puterea
ursului.
– Ei, Win, luptă-te tu cu el, propuse Comfrey. Îl împinse pe băiat
înainte. Ești mic și iute. Tot ce trebuie să faci e să treci pe lângă urs și
să-i sari în spate.
– Nu. Nu, mulțumesc.
Wintrow se trase înapoi la fel de repede cum îl împinsese Comfrey
înainte. Dar cuvintele năierului fuseseră auzite și un alt bărbat de pe
o altă corabie le repetă.
– Da, să-ncerce musul lor. E mic și iute. Pun prinsoare că poate să
treacă pe lângă urs și să ia banii noștri înapoi.
– Nu! repetă Wintrow, mai tare, dar glasul i se pierdu în corul
general al aprobărilor.
Nu doar oamenii din echipajul lui îl îndemnau să-nfrunte ursul, ci
întreaga gloată.
Torg se apropie cu mersul lui țanțoș și-l măsură cu privirea de sus
până jos. Duhnea a bere.
– Aha, rânji, cu dispreț. Crezi că poți câștiga banii noștri înapoi?
Cumva, mă îndoiesc. Dar încearcă, băiete. Îl înșfăcă de braț și îl târî
către pătratul ursului. Musul nostru vrea să-ncerce.
– Nu, îi șuieră Wintrow. Nu vreau.
 Torg se încruntă la el.
– Doar treci pe lângă el și îi sari în spate, îi explică pe îndelete, cu
răbdare. Trebuie să fie simplu pentru o nevăstuică pipernicită ca tine.
– Nu, n-o s-o fac, declară Wintrow, cu glas sonor.
Îi răspunse un cor de râsete zgomotoase și Torg se întunecă la față,
încurcat și furios.
– Ba o s-o faci!
– Băiatul nu vrea. N-are pic de curaj, auzi Wintrow, foarte clar,
cuvintele altcuiva.
Ursarul își dusese animalul înapoi, în pătrat.
– Ei, musul vostru încearcă sau nu?
– Nu! strigă Wintrow, cu putere, în timp ce Torg anunța, cu
hotărâre:
– O să-ncerce! Mai are nevoie doar de-un minut.
Se răsuci spre Wintrow.
– Ascultă-mă, îi șuieră. Ne faci de râs pe toți. Faci de râs corabia
noastră! Intră acolo și ia banii noștri înapoi.
Wintrow clătină din cap.
– Dacă vrei să se facă, fă-o tu. Nu sunt destul de prost ca să mă bat
c-un urs. Chiar dacă trec de el și-i sar în spate, nimic nu garantează
că se dă bătut. Nu doar fiindcă a mai făcut-o...
– Încerc eu! se oferi Mild.
Ochii îi străluceau, sfidători.
– Nu, se opuse Wintrow. N-o face, Mild. E o prostie. Dacă n-ai fi
plin ochi de cindin, ți-ai da seama. Dacă Torg ține morțiș să-ncerce
cineva, să-ncerce Torg.
– Sunt prea beat, recunoscu Torg, cu sinceritate. Arată-te că ai
snagă. Dovedește-ne că ești bărbat!
 Wintrow se uită la urs. I se cerea o tâmpenie. Știa că e o tâmpenie.
Avea el nevoie să-i dovedească lui Torg ceva? Tocmai lui Torg?
– Nu, răspunse cu voce puternică și plată. N-o fac!
– Musul nu vrea să-ncerce, iar eu n-o să stau aici toată ziua. Banii
sunt ai mei, băieți.
Dresorul ridică ostentativ din umeri și se uită în jur zâmbind.
Cineva din mulțime făcu o remarcă deloc măgulitoare la adresa
întregului echipaj al Vivaciei.
– Hei! Hei, încerc eu!
Era din nou Mild, se oferea zâmbind.
– N-o face, Mild! îl rugă Wintrow, stăruitor.
– Hei, nu mi-e frică. Și cineva trebuie să ia banii noștri înapoi. Își
mută agitat greutatea de pe un picior pe altul. Nu putem pleca
lăsând oamenii din orașul ăsta să creadă că echipajul Vivaciei n-are
pic de curaj.
– Nu te duce, Mild! O să fii rănit.
Torg îl zgâlțâi pe Wintrow cu sălbăticie.
– Taci! spuse, cu un râgâit. Taci! repetă, cu voce mai clară. Lui Mild
nu-i e frică! Poate face tot ce vrea. Sau vrei s-o faci tu? Hotărăște-te
repede! Unul dintre voi trebuie să câștige banii noștri înapoi.
Aproape că nu mai avem timp.
Wintrow clătină din cap. Cum se ajunsese brusc la așa ceva, el sau
Mild să intre într-un pătrat cu un urs ca să recâștige banii pierduți de
alții într-un joc măsluit? Își roti privirea prin mulțime, încercând să
descopere o singură față rațională, un om care să treacă de partea lui.
Un bărbat îi prinse privirea.
– Ei, cine-o face? întrebă.
Wintrow clătină din cap fără cuvinte.
 – Eu! anunță Mild cu un zâmbet larg și înaintă cu vreo doi pași
săltăreți.
Intră în pătrat și ursarul dădu drumul lanțului animalului.
Mai târziu, Wintrow avea să se întrebe dacă dresorul nu iritase
cumva fiara în tot timpul în care așteptaseră. Ursul nu înaintă greoi
spre Mild, nici nu se apropie făcând pași mici, săltat pe picioarele lui
împiedicate. Se repezi la băiat în patru labe, îl izbi în plin cu capul lui
imens, apoi îl strânse în labele sale uriașe. Se săltă în două picioare,
cu Mild urlând și zbătându-se în strânsoarea lui. Tocite sau nu,
ghearele lui sfâșiară cămașa tânărului năier până când strigătul
stăpânului său îl făcu să-l azvârle cât colo. Mild căzu cu putere în
afara pătratului.
– Ridică-te! strigă cineva, dar el nu se clinti.
Până și ursarul părea uluit de violența atacului. Înșfăcă ursul de
lanț și smuci cu putere ca să-l convingă că e controlat.
– S-a terminat, declară. Ați văzut cu toții, a fost corect. Ursul a
câștigat. Băiatul a ieșit în afara pătratului. Iar banii sunt ai mei!
Câțiva mormăiră, dar nimeni nu-l mai opri când se îndepărtă
târșâindu-și picioarele. Ursul îl urma cu pași mărunți. Un năier
aruncă o privire către Mild, care continua să zacă în colb, apoi
scuipă.
– Fără snagă, toți! declară, fulgerându-l pe Wintrow cu o privire
grăitoare.
Băiatul îi întoarse privirea aspră și se duse să îngenuncheze lângă
Mild. Respira. Avea gura pe jumătate deschisă și trăgea praf în ea la
fiecare răsuflare. Căzuse cu atâta putere, izbind pământul mai întâi
cu pieptul. Ar fi fost un adevărat miracol să n-aibă coastele cel puțin
crăpate.
– Trebuie să-l ducem pe corabie, spuse, ridicându-și ochii spre
Comfrey.
 Năierul se uită în jos, la el, cu dezgust. Pe urmă își îndreptă
privirea în altă parte, de parcă el n-ar fi existat. Fără să se
sinchisească de rănile pe care le-ar fi putut avea Mild, îl prinse de-un
braț și-l trase în sus. Când văzu că e moale ca o păpușă de cârpă, îl
săltă de la pământ, apoi și-l aruncă pe umăr. Ceilalți doi oameni de
pe Vivacia plecară pe urmele lui. Niciunul nu consideră că merită să
ia în seamă existența lui Wintrow.
– N-a fost vina mea! spuse el, cu voce sonoră.
Dar, cumva, se întrebă dacă nu fusese.
– Ba da, sublinie Torg. Știai că Mild e plin de cindin. N-ar fi trebuit
să intre acolo, dar s-a dus fiindcă tu ești atât de fricos. Asta e.
Torg rânji satisfăcut.
– Acum te știu cu toții așa cum ești, băiete, adăugă el. Înainte nu
știam decât eu ce laș cu apă-n vene ești.
Scuipă pe strada prăfoasă și se îndepărtă.
Wintrow rămase o vreme locului, singur, cu ochii la colțurile
aproape șterse ale pătratului. Știa că făcuse ce trebuia, că luase
hotărârile corecte. Dar în el creștea cumplita senzație că pierduse un
prilej favorabil. Bănuia că tocmai dăduse cu piciorul șansei de a fi
acceptat de echipajul Vivaciei. De a fi considerat bărbat între bărbați.
Se uită la soarele care cobora spre apus, apoi se grăbi să-i ajungă din
urmă pe oamenii care acum îl disprețuiau.
 17

TÂRFA LUI KENNIT

P
loile toamnei spălaseră Divvytownul, lăsându-l aproape
curat. Apa lagunei urca mai sus, canalele erau mai adânci și,
pe când Marietta se apropia de casă, oamenii de la bord își
simțeau inimile mai ușoare ca oricând. N-avea legătură cu
cala plină de marfă jefuită. Încărcătura era considerabilă, dar de mai
multe ori avuseseră mai mult.
– E fiindcă acum, când intrăm într-un port, suntem cineva.
Oamenii ne cunosc, ne ies în întâmpinare. Ți-am spus că, în
Littleport, doamna Ramp ne-a oferit toată casa ei, gratis, timp de-un
cart întreg? Iar fetele n-au făcut-o doar fiindcă le-a spus ea; erau
încântate, pe Sa. Orice ne-am dorit...
Sorcor își lăsă vocea să se stingă, uluit de norocul lor.
Kennit își înăbuși un oftat. Nu mai auzise povestea decât de vreo
douăzeci de ori.
– Toate bolile alea, gratis, spuse, încet, dar Sorcor îi luă cuvintele
drept glumă și îi zâmbi prostește.
Kennit întoarse capul și scuipă peste bord. Când se uită din nou la
Sorcor, izbuti să-i zâmbească.
 – Atrage-le oamenilor atenția să nu uite că puțini profeți sunt bine
tratați în orașele lor.
Fruntea lui Sorcor se încruntă a nedumerire.
Kennit nu oftă.
– Vreau să zic că, deși alții, în alte locuri, pot vedea eliberarea
sclavilor și pregătirea lor pentru piraterie oferindu-le o parte din
teritoriul nostru ca pe un act mărinimos, aici unii vor fi de părere că
astfel le înmulțim rivalii. Și vor considera că e de datoria lor să pună
stavilă în calea ambițiilor noastre.
– Adică vor fi invidioși și vor încerca să ne târască fețele prin noroi
oricând li se va ivi prilejul?
Kennit căzu câteva clipe pe gânduri.
– Întocmai.
Peste cicatricele de pe chipul lui Sorcor se târî alene un zâmbet.
– Dar, căp’tane, chiar asta așteaptă cu nerăbdare oamenii noștri. Să-
ncerce alții să ne pună la punct.
– Aha!
– Și, căp’tane?
– Da, Sorcor.
– Oamenii au votat, ca să zic așa, domnule. Și ăia care nu erau de
altă părere au fost convinși să se răzgândească. De data asta,
domnule, toți sunt de acord să primească un avans și să te lase să
vinzi toată marfa. Sorcor se scărpină cu vigoare pe obraz. Le-am
sugerat să-i dea Divvytownului de înțeles că au cu toții încredere în
căpitanul lor. Dar, ține cont, nu făgăduiesc toți c-o vor face de fiecare
dată. Însă acum, ei bine, merg pe mâna ta.
– Sorcor! exclamă Kennit, și zâmbetul i se lăți întru câtva. Bună
treabă!
– Mulțumesc, căp’tane. M-am gândit c-o să-ți placă.
 Cei doi bărbați mai rămaseră alături câteva clipe, uitându-se cum
se apropia țărmul. Ploaia violentă din ziua dinainte silise toate
frunzele ruginii să se desprindă de copaci, dar cei cu frunze
căzătoare nu erau prea mulți. Pe dealurile din jurul orașului și de
mai sus de el predominau arborii veșnic verzi, cu frunze mari. Ceva
mai aproape de apă, lianele-meduză și rădăcinile târâtoare
stăpâneau marginile orașului, alături de cedri falnici, care-și
provocau propriile rădăcini îmbibate de apă să înflorească pe alocuri.
În aerul proaspăt de după ploaie, Divvytownul arăta aproape
îmbietor. Din coșuri se înălța fumul lemnelor arse, amestecându-și
mireasma cu mirosul de iod al algelor și cu cel sărat al apei. Acasă.
Kennit se strădui s-audă în minte sunetul cuvântului. Nu. Nu se
potrivea. Port.
Sorcor se grăbi să se îndepărteze, țipând la un năier care nu se
mișca destul de repede ca să-l mulțumească. Știa toată lumea că e
greu să-i intre în voie când se apropiau de un port. Pentru el, nu era
de-ajuns să fie corabia bine amarată; trebuia adusă lângă doc cu
eleganță, ca și cum ar fi oferit un spectacol pentru toată șleahta de
pierde-vară care s-ar fi putut întâmpla să fie pe țărm. Și de data aia
chiar erau.
Kennit făcu, în gând, o listă a tuturor capturilor lor în timpul scurs
de când acostaseră ultima oară acolo. Șapte vase luate în stăpânire,
dintre care patru cu sclavi. Urmăriseră cinci corăbii vii, fără să se
bucure de vreo izbândă. Aproape că se resemnase să renunțe la acea
parte a planului său. Poate că reușea să-și atingă scopul doar
capturând destule corăbii cu sclavi. Cu o noapte înainte, el și Sorcor
făcuseră câteva socoteli, timp în care goliseră una sau două căni cu
rom. Nu puteau lua în calcul decât presupuneri, însă rezultatele îi
încântau întotdeauna. Indiferent dacă acele patru corăbii aveau s-
adune mărfuri multe sau puține din piraterie, jumătate din pradă
urma s-ajungă pe Marietta. După fiecare captură, Kennit îi
încredințase corabia unuia dintre oamenii săi cu experiență, făcându-
l căpitan. Și asta fusese o măsură inspirată, fiindcă toți cei rămași la
bord se întreceau ca să-i atragă atenția, sperând să se remarce
îndeajuns ca să-și câștige o corabie. Singurul neajuns era, că, în cele
din urmă, ar fi putut să-și lase propriul echipaj fără oameni
destoinici. Își scoase grija asta din minte. Între timp avea s-adune sub
comanda lui o flotilă..., ba nu, o flotă de vase pirat. Și toate aveau să
fie legate de el, nu doar prin datoria bănească, ci și prin recunoștință.
El și Sorcor își răsfiraseră cu grijă corăbiile subordonate prin Canalul
Interior, pierzându-și mult timp să discute, hotărând unde ar fi fost
bine-veniți noii cetățeni și, mai ales, unde puteau niște pirați fără
experiență să pună mâna pe o pradă mai bogată. Era satisfăcut
fiindcă se descurcaseră bine. Până și acei sclavi eliberați care
preferaseră să nu-l urmeze, devenind pirați, se gândeau probabil la
el cu recunoștință și-l vorbeau de bine. Era încredințat că, în
momentul când va fi nevoie să-și declare loialitatea, își vor aminti că
îi salvase. Dădu din cap cu aerul unui înțelept. Rege al Insulelor
Piraților. Era cu putință.
Cele trei corăbii abordate pentru pradă nu fuseseră remarcabile.
Una era într-o stare destul de proastă, așa că, după ce focul scăpase
de sub control, o lăsaseră să se scufunde. Între timp salvaseră oricum
cea mai mare parte a mărfurilor ușor de vândut. Celelalte două și
echipajele lor fuseseră răscumpărate cu ajutorul misiților cu care era
Kennit de obicei în legătură. Amintindu-și asta, clătină din cap. Oare
devenea prea încrezător în sine însuși? Ar fi trebuit să miște mai
mult, pe distanțe mai mari, și să se folosească de alți oameni.
Altminteri o încercare de răzbunare împotriva lui, pusă la cale de
negustori care și-ar fi unit forțele, n-ar mai fi fost decât o chestiune
de timp. Căpitanul ultimei corăbii fusese un nemernic înfumurat,
dăduse din picioare și încercase să lovească încă mult timp după ce-l
legaseră. Îl înjurase pe Kennit și îl prevenise că se oferă deja
recompense pentru prinderea lui, nu doar în Jamaillia, ci chiar și în
Bingtown. Kennit îi mulțumise și-l lăsase să facă restul călătoriei
până în Chalced în propria lui mizerie, înlănțuit ca un sclav.
Devenise destul de curtenitor când Kennit poruncise, în cele din
urmă, să fie dus pe punte. Kennit trăsese concluzia că subapreciase
întotdeauna efectele umezelii, ale întunericului și ale lanțurilor
asupra minții unui om. Ei bine, nimeni nu era niciodată prea bătrân
ca să-nvețe.
Intrară în Divvytown cu eleganță și oamenii lui debarcară ca niște
oaspeți din stirpe regală, cu pungile deja zornăind de bani. Kennit și
Sorcor îi urmară în scurt timp, lăsând la bord doar o mână de
oameni bine aleși, care aveau să fie răsplătiți cu generozitate fiindcă
își amânau plăcerile. În timp ce el și secundul său mergeau agale pe
docuri, fără să ia în seamă ofertele zgomotoase ale codoșilor,
curvelor și vânzătorilor de droguri, Kennit se gândi că, indiferent
cine i-ar fi cercetat cu privirea, ar fi considerat că măcar unul dintre
ei e îmbrăcat cu gust. Sorcor alesese, ca întotdeauna, o varietate
bogată de haine frumoase, în culori care-ți luau ochii. Eșarfa de
mătase din jurul taliei sale venea de pe umerii cărnoși și palizi ai
unei doamne nobile, pentru care primiseră răscumpărare. Pumnalul
împodobit cu nestemate îndesat în eșarfă fusese al fiului ei, un băiat
curajos, care nu știuse când să se predea. A lui fusese și cămașa de
mătase galbenă, lucrată în Chalced. Date fiind masivitatea umerilor
musculoși ai secundului și pieptul lui lat, bogăția materialului
fluturător îi amintea lui Kennit de corabie navigând cu vântul în
pânze. Prin contrast, el își alesese culori sobre, contând pe calitatea
materialului și pe croială ca s-atragă ochii. În Divvytown, prea puțini
erau în stare să aprecieze raritatea dantelei care i se revărsa,
extravagantă, din manșete și din guler, dar, chiar și în ignoranța lor,
tot ar fi trebuit s-o admire. Cizmele lui negre străluceau, pe când
pantalonii bufanți care i se opreau sub genunchi, vesta și haina, toate
de culoare albastră, îi accentuau atât mușchii, cât și zveltețea.
Bărbatul care le croise era un sclav eliberat; nu-i ceruse nimic în
schimbul privilegiului de a-l sluji, se mulțumise doar să-i mărească
satisfacția oferită de propria înfățișare.
Sincure Faldin mai cumpărase și altă dată marfa adusă de Kennit,
dar niciodată până atunci nu se mai gudurase pe lângă el atât de clar.
Așa cum bănuise, zvonurile despre sclavii eliberați și despre mai
multele corăbii pe care fusese arborată flamura Corbului și care
navigau acum în folosul lui ajunseseră în Divvytown cu săptămâni în
urmă. Servitorul care le deschise ușa lui Faldin nu-i conduse în
camera de lucru a negustorului, ci în salonul lui. Încăperea aia mică,
sufocant de călduroasă, nu era folosită prea des, deduse Kennit,
judecând după cât de bățoasă stătea țesătura de pe scaunele
capitonate. Se așezaseră de câteva clipe și Sorcor bătea stânjenit cu
degetele pe propriile coapse, când intră o femeie zâmbitoare cu o
tavă cu vin și cu biscuiți dulci, foarte mici. Era chiar soția lui Faldin,
dacă nu cumva se înșela Kennit. Fără să scoată niciun cuvânt, făcu o
reverență și se retrase din încăpere. Peste alte câteva clipe, când
apăru Faldin în persoană, mirosul puternic al parfumului său și
părul netezit dovedeau că se dichisise de curând. Ca mulți alți
bărbați originari din Durja, prefera culorile strălucitoare și broderiile
extravagante. Întinderea materialului care-i înconjura mijlocul îl duse
pe Kennit cu gândul la tapiseria de pe un perete. Cerceii lui erau o
suprapunere complicată de aur și argint. Kennit mări, în gând, cu
cinci procente suma pe care își propusese s-o ceară în schimbul
încărcăturii corabiei sale.
 – Căpitane Kennit, îmi onorați negoțul venind în primul rând la
mine, îi întâmpină Faldin. Iar acesta e primul tău secund, sincure
Sorcor, despre care am auzit povestindu-se atât de multe?
– El este, spuse Kennit, înainte de a apuca Sorcor să bâlbâie ceva.
Zâmbi ca răspuns la curtenia gazdei.
– Spui că îți onorăm negoțul. Dar cum vine asta, sincure Faldin?
întrebă apoi, sec. N-am mai făcut și-n alte dăți negoț împreună?
Sincurele zâmbi și schiță un gest dezaprobator.
– Ah, dar atunci, dacă mă ierți c-o spun, nu erai decât un pirat ca
oricare altul. Acum, dacă tot ce-am auzit e adevărat, ești Căpitanul
Kennit Eliberatorul. Ca să nu mai spun și Căpitanul Kennit,
coproprietar a patru corăbii în plus față de ce aveai când ne-am
văzut ultima oară.
Kennit își înclină capul cu grație. Se bucura văzând că Sorcor e
destul de înțelept ca să păstreze tăcerea, dar să urmărească atent
cum se face un târg. Nici el nu mai spuse nimic, așteptă oferta
negustorului, fiind sigur că o să vină. Și veni. Sincure Faldin își
îngădui un răgaz în care să se afunde într-un scaun din fața celor doi.
Luă sticla cu vin și își turnă cu generozitate, apoi umplu mai tare și
paharele celor doi pirați. Respiră adânc înainte de a vorbi.
– Și astfel, înainte de a negocia încărcătura unei singure corăbii,
sugerez să luăm în considerare câștigul amândurora dacă aș fi
întotdeauna prima ta alegere, pentru încărcăturile mai multor
corăbii.
– Văd care ar fi câștigul pentru tine, dacă ai fi sigur că ești
întotdeauna primul care alege din prada adusă de noi. Dar
mărturisesc că nu văd ce mari foloase ne-ar aduce nouă o astfel de
înțelegere.
Sincure Faldin își împreună degetele peste vesta extravagantă.
Zâmbi cu bunăvoință.
 – Nu vezi niciun câștig în a avea un om întotdeauna pregătit și
dornic să te scape de orice aduci? Nu vezi niciun folos în a primi cel
mai bun preț pentru marfa ta, fie ea multă sau puțină? Având un
asociat pe uscat, nu trebuie să vinzi tot ce ai într-o zi sau două. El ar
ține marfa în depozit pentru tine și ar vinde-o doar când e piața mai
favorabilă. Înțelegi, căpitane Kennit, când vii în oraș și vinzi o sută
de butoiașe de rom fin, toate odată, însăși cantitatea de marfă face
din finețea băuturii ceva obișnuit. Cu un asociat într-ale negoțului
care are un depozit, butoaiele pot fi păstrate și vândute pe rând, în
număr mic de fiecare dată, și romul devine o marfă mai rară și,
astfel, mai scumpă. Mai mult decât atât, asociatul tău n-ar vinde
toate butoiașele în Divvytown. Nu. Având la dispoziție o corabie
mică, ar putea ajunge pe insulele și în așezările din jur, creând o
piață pentru tine. Iar odată sau de două ori pe an, acea corabie ar
putea face o călătorie până în, să zicem, Bingtown, sau chiar însăși
Jamaillia, unde ar putea să vândă cele mai valoroase obiecte din
capturile tale din acel an unor negustori care pot plăti cele mai bune
prețuri.
Sorcor părea ceva cam prea impresionat. Kennit rezistă impulsului
de a-l înghionti cu vârful cizmei; ar fi părut și surprins, și nedumerit.
În schimb, se lăsă pe spătarul scaunului său incomod, ca și cum s-ar
fi destins.
– Practici negustorești obișnuite, spuse, cu nepăsare. Propunerile
tale nu sunt nicidecum ieșite din comun, sincure Faldin.
Faldin dădu din cap, câtuși de puțin iritat de replică.
– Multe idei mari nu sunt ieșite din comun. Devin remarcabile abia
când se întâlnesc oamenii care au bani să le preschimbe în fapte.
Se întrerupse, străduindu-se să pună cât mai multă înțelepciune în
următoarele sale cuvinte.
 – Prin Divvytown se zvonește că ai ambiții. Ambiții care, aș putea
adăuga, nu sunt nicidecum ieșite din comun. Vrei să dobândești
putere printre noi; unii rostesc cuvântul „rege“ și zâmbesc în barbă.
Eu nu. Nu l-am pronunțat în tot ce ți-am propus. Și totuși, dacă ne
străduim, cineva poate dobândi puterea, bogăția și autoritatea unui
rege. Cu sau fără să-și atașeze cuvântul. Fiindcă se numără printre
cele care pot neliniști oamenii. Dar cred că nu la cuvânt aspiri, ci la
starea de fapt.
Acestea odată rostite, sincure Faldin se destinse. Ochii lui Sorcor se
întoarseră brusc de la el spre Kennit. Făcuse ochii mari, plini de
mirare. Una era să-ți auzi căpitanul vorbind despre dorința lui de
putere. Și era cu totul altceva să afli că un negustor respectat ia astfel
de vorbe în serios.
Kennit își umezi buzele. Se uită în jos, la amuleta care-i rânjea.
Mica față răutăcioasă îi făcu cu ochiul, apoi își strânse buzele, ca și
cum i-ar fi făcut plăcere să-l îndemne să tacă. Kennit nu putea decât
să se străduiască să nu se holbeze la ea. Se trezi stând bățos, cu
spatele drept. Hotărât, își încremeni trăsăturile într-o expresie
impasibilă și-și luă ochii de la brățară. Se uită la Faldin.
– Ceea ce propui e cu mult mai mult decât a face negoț împreună.
Ai spus „asociat“ de mai multe ori. Acesta, dragă sincure Faldin, e
un cuvânt pe care eu și primul meu secund îl prețuim în mod
deosebit. Până acum nu l-am folosit decât vorbind unul despre altul.
Noi doi cunoaștem adevărata profunzime a acestui cuvânt. Asociat.
Numai cu bani nu-l poți cumpăra.
Speră că lui Sorcor n-o să-i scape aluzia la loialitatea pe care și-o
făgăduiseră unul altuia. Faldin părea acum ușor alarmat.
– Asta nu ne împiedică să te ascultăm cu atenție, sublinie Kennit,
zâmbindu-i.
Și se lăsă din nou pe spătarul scaunului.
 Negustorul răsuflă adânc. Se uită de la un pirat la celălalt, părând
să-i cântărească din priviri.
– Îmi dau seama ce faceți, domnilor. Nu doar vă sporiți averea,
câștigați și influență. În spatele ei stă loialitatea oamenilor și puterea
corăbiilor. Dar eu vă pot oferi ceva mai greu de dobândit. Ceva care
apare cu timpul. Făcu o pauză, ca să-i dea cuvântului mai multă
forță. Respectabilitate.
Sorcor îi aruncă lui Kennit o privire nedumerită. Kennit îi
răspunse cu o ușoară mișcare a mâinii. Un semn care voia să spună
„stai liniștit; nu te clinti.“
– Respectabilitate? întrebă apoi, dându-i cuvântului o tentă ușor
batjocoritoare.
Faldin înghiți în sec, apoi se avântă.
– Ca să obții ceea ce vrei, domnul meu, trebuie să le oferi
oamenilor garanții. Când vrei să câștigi stima unei comunități, nimic
nu se compară cu respectabilitatea. Poate că dau dovadă de prea
multă cutezanță spunând asta, nimic nu te leagă cu adevărat de
Divvytown. Nici case, nici pământuri, nici soția, nici familia, nicio
rudenie de sânge cu întemeietorii orașului. Cândva, astfel de lucruri
n-aveau importanță. Ce eram noi, ce era vreunul dintre noi, în afară
de proscriși, exilați, sclavi fugari, nelegiuiți mărunți fugiți de mâna
legii, datornici, rebeli și vagabonzi?
Așteptă o clipă, până ce dădură ceilalți din cap în silă.
– Dar asta, căpitane Kennit și sincure Sorcor, a fost cu o generație
sau două în urmă, continuă el, iar vocea i se umplea de tot mai mult
entuziasm. Nu mă-ndoiesc, domnilor, că ați văzut asta la fel de
limpede ca mine. Vremurile ne schimbă! Eu unul mă aflu aici de
câteva zeci de ani. Soția mea s-a născut în Divvytown, ca și copiii
mei. Dacă aici, din noroi și cocioabe, se va construi o societate
decentă, ei bine, noi îi vom fi cheile de boltă. Noi și alții ca noi, și cei
care se vor alătura familiilor noastre.
Dacă existase vreun soi de semnal, Kennit nu-l observase. Dar
momentul era prea bine ales ca să fie o coincidență. Sincura Faldin și
două femei foarte tinere intrară în încăpere aducând platouri cu
fructe, cu pâine, cu carne afumată și cu brânză. Trăsăturile lui Faldin,
feminizate, erau de neconfundat de chipurile celor două fete. Fiicele
lui. Oferta lui pe masa negocierilor, permisele de intrare în
respectabilitate. Nu erau târfe din Divvytown. Nu cutezară să se uite
la Kennit, dar una îi adresă lui Sorcor un zâmbet sfios, privindu-l pe
sub genele lăsate. Kennit presupuse că sunt probabil fecioare, cărora
nu li se îngăduia să umble niciodată pe străzi fără să vegheze asupra
lor ochii vigilenți ai mamei. Nici nu erau urâte. Durja încă se mai
făcea simțită în pielea lor palidă și în părul de culoarea mierii, dar
aveau ochi căprui, migdalați. Amândouă aveau forme pline, de fruct
pârguit, cu brațele goale rotunde și albe. Așezară pe masă mâncare și
băutură pentru cei trei bărbați și pentru mama lor. Sorcor își
coborâse ochii în farfurie, dar își sugea gânditor buza de jos. Își
ridică brusc privirea și o fixă, cutezător, pe una dintre cele două
surori. Fetei i se împurpurară obrajii. Nu se uită în ochii lui, dar nici
nu se feri, întorcând capul. Cea mică probabil n-avea mai mult de
cincisprezece ani, iar cea mare cel mult șaptesprezece. Pielea lor
netedă și catifelată putea duce un bărbat cu gândul într-o lume mai
blândă, unde femeile sunt docile și tăcute, dornice să le ofere soților
lor tot ce-și doresc. O lume la care visau pesemne mulți bărbați, se
gândi Kennit, iar Sorcor se număra cu siguranță printre ei. Pentru un
pirat plin de cicatrice și tatuaje, ce alt trofeu putea fi mai greu de
dobândit decât o fecioară palidă, dornică să-l îmbrățișeze? De obicei
îți dorești cel mai mult ceea ce e cel mai greu de obținut.
 Faldin se prefăcu că nu observă ocheadele aruncate de pirat fiicei
sale. În schimb, exclamă:
– Ah, o gustare! Să lăsăm câteva clipe negoțul deoparte. Domnilor,
vă ofer ospitalitatea casei mele. Cred că ați mai întâlnit-o pe sincura
Faldin. Acestea două sunt fiicele mele, Alyssum și Lily.
Fetele dădură din cap pe rând, apoi se așezară între mama și tatăl
lor.
Iar ele două, medită Kennit, nu erau decât prima ofertă primită
din Divvytown. Nu neapărat cea mai bună. Nici „respectabilitatea“
nu trebuia să vină neapărat din Divvytown. Mai erau și alte orașe ale
piraților, pe alte insule, și negustori mai bogați decât Faldin. Nu era
deloc nevoie să se grăbească s-aleagă. Absolut deloc.
Soarele își străbătuse o mare parte din drumul pe boltă când el și
Sorcor ieșiră din locuința sincurelui Faldin. Își vânduse marfa
scoțând bani foarte frumoși; mai mult decât atât, o făcuse fără să
făgăduiască o alianță permanentă cu Faldin. După ce fiicele și
nevasta negustorului părăsiseră încăperea, căpitanul de pirați își
precizase poziția: valoarea unei întovărășiri neguțătorești cu Faldin
era mai presus de orice îndoială, dar nimeni nu putea fi atât de lipsit
de inimă încât să se pripească în orice alte privințe ale „alianței“ lor.
Îl lăsase pe Faldin să rămână cu îndoielnica siguranță de care se
putea bucura știind că va avea mereu prilejul să-și dovedească
bunăvoința făcând prima ofertă pentru orice marfă adusă de Marietta
în Divvytown. Sincurele era un negustor destul de abil ca să-și dea
seama că nu e mare lucru și destul de înțelept ca să priceapă că, pe
moment, nu putea primi nimic mai bun. Așa că acceptase, cu un
zâmbet crispat.
– Aproape că l-am putut vedea făcând socoteli pe rădăcina limbii.
Cât de mult va trebui să ne plătească în plus pentru următoarele trei
încărcături ca să ne-asigure de bunăvoința lui? glumi Kennit,
zâmbindu-i strâmb lui Sorcor.
– Pe fata mai mică... o cheamă Alyssum sau Lily? întrebă Sorcor, cu
prudență.
– Nu-ți face griji pentru atâta lucru, îl sfătui Kennit, cu nepăsare.
Sunt sigur că, dacă nu-ți place numele, Faldin o să-ți îngăduie să i-l
schimbi. Ține. Îi întinse baghetele de datornic pe care le dobândiseră
cu atâta ușurință. Ți le încredințez. Înainte de a-i lăsa să descarce, ai
grijă să nu-ți dea mai puțini bani decât ni s-a făgăduit. În noaptea
asta faci tu de cart pe corabie?
– Bineînțeles, răspunse piratul voinic, cu gândul în altă parte.
Kennit nu știa dacă să se-ncrunte sau să zâmbească. Sorcor putea fi
cumpărat cât ai clipi cu o ofertă de carne inocentă. Se scărpină în
barbă. Își privi secundul pornind-o către docuri și pierzându-se în
penumbra tot mai deasă a amurgului de toamnă. Clătină din cap cu
încetineală.
– Curvele, rosti încet, felicitându-se. Cu ele totul e mult mai
simplu.
Simți vântul întețindu-se. Între el și iarnă nu mai stătea decât
timpul rămas până la luna nouă; sau un drum de câteva zile spre
nord.
– Nu m-am sinchisit niciodată de frig, șopti, pentru sine.
– Nimeni nu se sinchisește, răspunse, cu milă, o voce firavă. Nici
măcar curvele.
Kennit își săltă încet încheietura mâinii, de parcă talismanul ar fi
fost o insectă gata să-și ia zborul dacă o speria. Aruncă o privire pe
stradă, apoi se prefăcu că-și aranjează manșeta.
– Și acum de ce-mi vorbești? întrebă, încet.
– Să-mi fie cu iertare, am crezut că tu mi-ai vorbit primul.
Zâmbetul minuscul îl imita pe al lui, în bătaie de joc. N-am făcut
altceva decât să mă declar de acord.
– Atunci în spatele cuvintelor tale n-ar trebui să caut nimic straniu?
Micul talisman din lemnul vrăjitorului strânse din buze, ca și cum
ar fi căzut pe gânduri.
– Nu mai mult decât ar trebui să caut eu în spatele cuvintelor tale.
Își măsură stăpânul cu o privire compătimitoare. Nu știu cu nimic
mai mult decât tine, jupâne. Singura diferență e că eu mărturisesc
mai ușor ce știu. Încearcă și tu. Spune asta cu glas tare: Dar, pe
termen lung, o curvă te costă mai mult decât cea mai cheltuitoare
nevastă.
– Ce?
– Eh? Un bătrân în trecere se întoarse spre el. Ai vorbit cu mine?
– Nu. N-am spus nimic.
Bătrânul îl privi cu mai multă atenție.
– Ești căpitanul Kennit, nu-i așa? De pe Marietta? Cel care
eliberează sclavi și-i învață să fie pirați?
Avea haina roasă la manșete și o cizmă despicată de-a lungul
cusăturii. Dar ținuta era a unui om important.
Kennit dăduse din cap de două ori. La a treia întrebare răspunse:
– Ei, unii spun asta despre mine.
Bătrânul tuși hârâit, apoi scuipă într-o parte.
– Ei, unii mai spun și că nu le place ideea. Spun că devii prea plin
de tine. Prea mulți pirați înseamnă pradă mai puțină. Și prea mulți
pirați care pradă corăbii cu sclavi îl pot enerva pe Satrap îndeajuns ca
să-și trimită galerele în calea noastră. Să ataci corăbiile negustorilor
bogați, ei, asta e una, flăcăule. Dar Satrapul își ia partea din vânzările
de sclavi. Nu vrem să umblăm în buzunarele omului care-și bagă
banii în corăbiile de luptă, dacă-nțelegi ce vreau să spun.
– Înțeleg, răspunse Kennit, bățos.
 Se întrebă dacă să-l omoare pe bătrân.
Tusea boșorogului hârâi din nou și el scuipă iarăși.
– Dar uite ce zic eu, adăugă, cu voce mai spartă. În tine e putere.
Folosește-o împotriva lui, flăcăule, și dă-i vreo două lovituri și
pentru mine. E timpul să-l învețe cineva că toată cerneala aia albastră
de pe fața unui om nu-nseamnă că nu mai e om. N-aș zice asta în
fața oricui umblă pe-aici. Dacă m-ar auzi, unii s-ar gândi că trebuie
să-mi închidă gura. Însă, văzând că ești tu, m-am gândit să-ți spun
ceva: nu e toată lumea care tace împotriva ta. Asta-i tot. Asta-i tot.
Izbucni din nou în tusea lui hârâită. Părea dureroasă.
Kennit se simți amuzat când se trezi căutându-se prin buzunar.
Scoase o monedă de argint și i-o întinse bătrânului.
– Încearcă să scapi de tusea asta cu niște rachiu, domnule. Și-ți
doresc o seară bună.
Bătrânul privi moneda uluit. Pe urmă o ridică în sus și o clătină
spre Kennit, care se îndepărta.
– O să beau în sănătatea ta, domnule, asta o să fac!
– În sănătatea mea, murmură Kennit, pentru sine.
Odată ce începuse să vorbească singur, părea să nu se mai poată
opri. Poate i se trăgea de la pomana împărțită la întâmplare. Oare
nebunia nu se dezlănțuia mereu de două ori la rând? Își alungă
gândul. Prea multă meditație nu te putea duce decât la amărăciune
și disperare. Mai bine să nu gândești, să fii ca Sorcor, care probabil
tocmai își închipuia că e în pat c-o fecioară îmbujorată de sfiiciune.
Ar fi făcut mai bine să plătească o femeie în stare să roșească și să
țipe convingător, dacă asta își dorea.
Încă mai era cu gândul în altă parte când pașii săi mari îl aduseră
în fața lupanarului lui Bettel. Pentru o seară atât de rece, în fața ușii
stăteau mai mulți pierde-vară decât s-ar fi așteptat. Doi erau
haidamacii obișnuiți, obraznici și rânjind ca de obicei. Într-o zi, își
făgădui Kennit, o să le facă acelor zâmbete disprețuitoare ceva
pentru totdeauna.
– ’Nă seara, căpitane Kennit, cuteză unul să-i vorbească, alene.
– Bună seara.
Pronunță răspicat cuvintele, încărcându-le cu un cu totul alt
înțeles. Unul dintre acei pierde-vară scoase brusc un soi de răcnet, un
râset de bețiv care-i făcu pe ceilalți să chicotească pe înfundate.
Idioți. Kennit urcă treptele cu sprinteneală, gândindu-se că muzica
răsuna în seara aia mai puternic, notele erau mai enervante. Dincolo
de ușă, suportă serviciile slujitorului și dădu neatent din cap, în
semn că e mulțumit, înainte de a trece în camera următoare.
Iar acolo erau, fără dubiu, atât de multe lucruri neobișnuite încât
se simți îndemnat să-și atingă ușor teaca sabiei de la centură. Erau
prea mulți bărbați înăuntru. Nimeni nu zăbovea acolo. Bettel nu
îngăduia. Dacă un bărbat plătea pentru o târfă, lua marfa cu el într-o
altă cameră, ca să se bucure de ea, în intimitate, după bunul plac.
Bettel nu conducea un lupanar ieftin, pentru năieri, unde marfa
putea fi dezmierdată și probată înainte de a o cumpăra, ci o casă
cuviincioasă, discretă și demnă.
Numai că în seara aia aerul mirosea puternic a cindin, iar bărbații
trândăveau cu insolență în scaunele pe care se afișau de obicei fetele.
Târfele rămase în încăpere stăteau în picioare sau în poala cuiva.
Zâmbetele lor păreau mai fragile și râsetele mai forțate și Kennit
observă cât de repede își întoarseră toate privirile spre Bettel. De
data asta, buclele ei negre erau trecute prin inele. Se legănau țepene
și licăreau. În ciuda straturilor de pudră, pe frunte și pe buza de sus
îi luceau stropi de transpirație, iar răsuflarea îi duhnea puternic a
cindin.
Îl întâmpină cu obișnuita ei afecțiune prefăcută.
– Căpitane Kennit, dragul de tine!
 Se apropie cu brațele deschise, parcă vrând să-l îmbrățișeze. În
ultima clipă, le lăsă să cadă și-și încleștă veselă mâinile în față. Avea
unghiile aurite.
– Așteaptă să vezi ce am pentru tine!
– Prefer să nu aștept, răspunse el, iritat.
Cutreiera încăperea cu privirea.
– Pentru că, vezi tu, știam că vii! continuă ea să bolborosească. Oh,
auzim imediat ce ajunge Marietta lângă doc. Și aici, în Divvytown,
am auzit și tot ce se povestește despre aventurile tale. Dar am fi
încântate dacă ne-ai face favoarea să ni le povestești tu însuți.
Își ridică ochii spre el agitându-și genele sulemenite și scoțându-și
pieptul în față, cu sânii împingând în materialul rochiei.
– Știi care-mi sunt cerințele obișnuite, sublinie Kennit, dar ea îl
prinsese de o mână și amenință să-și lase sânii să i-o înghită când i-o
trase cu drag spre ea.
– Oh, cerințele tale obișnuite! strigă, bine dispusă. Lasă-le-ncolo de
obișnuințe, căpitane Kennit, dragule. Nu de-asta vine un bărbat la
casa lui Bettel, nu pentru „obișnuințe“. Hai să-ți arăt. Să vezi ce-am
păstrat pentru tine.
Cel puțin trei bărbați din încăpere le urmăreau discuția cu mai
multă atenție decât ar fi fost politicos. În timp ce-l trăgea Bettel către
un alcov luminat de lumânări din camera principală, Kennit observă
că asta nu părea să-l încânte în mod deosebit pe niciunul dintre cei
trei. Curios și prudent, aruncă o privire înăuntru.
Fata fie era nouă, fie lucrase pe timpul tuturor vizitelor lui de
atunci. Era de o frumusețe izbitoare, dacă îți plăceau femeile scunde
și palide. Avea ochi mari, albaștri, pe fața în formă de inimă, cu
suliman roz pe obraji. Gura mică avea buzele pline vopsite în roșu.
Părul scurt, auriu, îi era numai bucle. Bettel o îmbrăcase în albastru
palid și o umpluse de bijuterii suflate cu aur. Fata se ridică de pe
pernele cu ciucuri pe care fusese așezată și îi zâmbi dulce lui Kennit.
Un surâs nervos, dar dulce. Avea sfârcurile sânilor vopsite în roz, ca
să se vadă mai bine prin rochia de voal.
– Pentru tine, căpitane Kennit, toarse Bettel. Dulce ca mierea și
frumoasă ca o păpușică. Și cea mai mare cameră a noastră. Ei, vrei să
ți se servească mai întâi masa, ca de obicei?
El îi zâmbi.
– Da, vreau. În camera mea obișnuită, cu femeia mea obișnuită
după masă. Nu mă joc cu păpușile. Nu mă amuză.
Îi întoarse spatele și se îndepărtă, îndreptându-se către scări. Îi
reaminti, vorbind peste umăr.
– Pune-o pe Etta să facă mai întâi o baie. Și nu uita, vreau un vin
bun.
– Dar, căpitane Kennit! protestă Bettel. Până atunci doar nervoasă,
vocea ei căpătase brusc stridența fricii. Te rog, măcar încearc-o pe
Avoretta. Dacă n-o să-ți placă, nu plătești nimic.
El urca deja treptele.
– Nu-mi place, așa că nu-ți plătesc nimic.
Își simți șalele îndurerate de încordare. Văzuse învăpăierea avidă
din ochii celor trei bărbați când se îndreptase spre scara principală.
Ajunse pe palier și deschise ușa către scara îngustă. Închise ușa în
urma lui. Câțiva pași mari și ușori îl duseră pe al doilea palier
strâmt, unde ardea o singură lampă. Acolo scara cotea, treptele
continuau în direcția opusă. Kennit se opri după colț și rămase în
așteptare. Își trase sabia fără zgomot și-și scoase și cuțitul din teaca
prinsă de centură. Auzi ușa de jos deschizându-se ușor și apoi
închizându-se. Judecând după sunetul pașilor prudenți, pe scară, în
urma lui, urcau cel puțin trei oameni. Zâmbi sinistru. Mai bine acolo,
la loc îngust, cu atacatorii mai jos decât el, decât afară, în bezna de pe
străzi. Cu puțin noroc, putea lua măcar unul prin surprindere.
 N-avu mult de așteptat. Ceilalți erau prea nerăbdători. Când apăru
primul de după colț, vârful sabiei lui Kennit îi zvâcni de-a
curmezișul gâtului. O mișcare atât de simplă! Kennit îl împinse din
toate puterile. Bolborosind ceva incoerent, omul căzu către însoțitorii
săi și, când aceștia se traseră înapoi cu spatele, împleticindu-se,
căpitanul de pirați îi urmă, spărgând în trecere lampa și azvârlind
către ei sticla fierbinte și uleiul. Cei doi înjurară acum în beznă,
împinși de greutatea muribundului în josul treptelor. Kennit lovi de
câteva ori cu sabia la nimereală, ca să le încurajeze retragerea. Spera
că muribundul e jos, căzut peste picioarele celorlalți. Înjunghiindu-l
din nou și-ar fi irosit efortul, așa că lovi mai sus și avu satisfacția să
audă două strigăte de durere. Poate că scara și ușa închisă le puteau
înăbuși. Era sigur că sus îl așteaptă alte surprize. N-avea rost să le
întrerupă așteptarea plină de speranțe. Îi auzi pe cei de jos izbindu-
se de ușă și apoi atacă, împlântându-și și sabia, și pumnalul, în orice
carne le ieșea în cale. În privința asta avea un avantaj, pentru că
oricine nu era el însuși îi era dușman, pe când ceilalți aveau toate
șansele să-și rănească un aliat în întuneric și în acel loc îngust. Cel
puțin un bărbat bâjbâia înnebunit în căutarea clanței, înjurând
fiindcă n-o dibuia. În cele din urmă izbuti, dar numai ca să-și
permită sieși și însoțitorilor săi muribunzi să cadă lați pe palier. La
baza scării, în salonul ei, Bettel își ridică îngrozită privirea.
– Șobolani, o informă Kennit. Mai lovi o dată cu sabia, ca să fie
sigur că ultimul bărbat rămâne jos și moare. Rozătoare pe scară, în
casa ta. Chiar n-ar fi trebuit să îngădui așa ceva, Bettel.
– M-au silit! M-au silit. Am încercat să te-mpiedic să urci acolo, știi
că am încercat!
Văicărelile femeii îl urmară când se întoarse pe scări. Închise cu
hotărâre ușa în urma lui, sperând că zgomotul nu se auzise până în
camera de sub acoperiș. Urcă pe scara întunecată cu pași ca de pisică.
Își lăsă vârful sabiei să deschidă drumul. Când ajunse la a doua ușă,
se opri. Dacă s-ar fi alarmat câtuși de puțin – nu, dacă ar fi avut un
strop de minte, ceilalți ar fi avut un om în afara acelei uși. Trase
zăvorul fără zgomot, își strânse mai bine armele în mâini, apoi
deschise ușa împingându-se în ea cu umărul și intră aplecându-se și
străduindu-se să nu facă zgomot. Acolo nu era nimeni.
Ușa camerei sale preferate era închisă. Dinăuntru se auzeau voci
șoptite, voci de bărbați. Deci erau cel puțin doi. Păreau nerăbdători.
Fără îndoială că-l văzuseră pe fereastră apropiindu-se de casa lui
Bettel. De ce nu-i pregătiseră o ambuscadă în capul scărilor? Poate
speraseră să fie copleșit de complicii lor de jos și târât în cameră, la
dispoziția lor?
Stătu o clipă pe gânduri, apoi bătu cu brutalitate în ușă.
– L-am prins, strigă, cu voce răgușită, și fu răsplătit de un prost
care se repezi și-i deschise.
Kennit îi înfipse cuțitul în partea de jos a burții și-l trase în sus din
toate puterile. Lovitura nu se dovedi atât de vătămătoare cum se
așteptase; mai rău, cuțitul se încâlci în cămașa largă a tontului.
Kennit se văzu silit să-l abandoneze. Îl împinse pe rănit înapoi și sări
în întâmpinarea sabiei următorului bărbat. Lama acestuia o întâlni
cu precizie pe a lui Kennit, pară și apoi lovi la rândul său. Celălalt se
duela ca un nobil, înțelese Kennit, îndepărtându-i vârful sabiei de pe
linia gâtului său. Adversarul avea un simț al galanteriei și a
spectacolului total deplasat într-o asemenea împrejurare.
El își roti grăbit privirea prin încăpere. Mai era și un al treilea
bărbat, instalat într-o poziție studiată pe scaunul din fața focului.
Avea un pahar de vin roșu într-o mână, dar era destul de prudent ca
să și-o țină pe cealaltă pe sabia scoasă din teacă și sprijinită de-a
curmezișul pe genunchi. Etta era întinsă, goală, de-a latul patului.
Bărbații lăsaseră urme de sânge și pe ea, și pe așternut.
 – Ah! Regele Kennit a venit s-o vadă pe doamna sa, spuse, alene,
bărbatul de pe scaun. Arătă cu paharul către curvă. Nu știu dacă te
poate primi chiar acum. Distracția noastră de azi a lăsat-o...
indispusă.
Cuvintele fuseseră menite să distragă atenția lui Kennit, și aproape
că izbutiseră. Se simțea îndurerat. Ba nu. Era furios. Camera aia
curată și frumoasă îi fusese luată, ca și relativa siguranță în care se
simțea în casa lui Bettel. În odaia de sus n-avea să mai fie în stare să
se destindă niciodată. Nemernicii!
O parte din el era conștientă de țipetele din stradă. Din ce în ce
mai multe țipete. Trebuia să termine repede cu primul său potrivnic,
ca să treacă apoi la cel de pe scaun. Dar, chiar în timp ce profita de
avantajul oferit de brațele sale mai lungi, bărbatul batjocoritor se
ridică și înaintă spre el cu sabia. Cel puțin ăla nu era destul de prost
ca să creadă că arta scrimei are vreo legătură cu asasinatul. Iar
Kennit nu era destul de prost ca să creadă că are prea multe șanse
împotriva celor două săbii. Își dorea să nu-și fi lăsat cuțitul în al
treilea bărbat.
Era stupid să moară tocmai atunci, își spuse, parând o lovitură de
sabie cu arma sa și îndepărtând cealaltă sabie cu o lovitură cu brațul.
Se simți recunoscător pentru materialul gros al mânecii, care absorbi
în cea mai mare parte forța loviturii.
Văzând cum era silit să se apere, atacatorii trecură imediat la
lovituri menite să reteze, nu să străpungă. Kennit începu să se
retragă grăbit și neîncetat din fața celor două săbii, fără să mai aibă
timp de nimic altceva în afară de a para și a se feri. Potrivnicii săi
luptau râzând și strigând unul către altul cuvinte batjocoritoare
despre regi, sclavi și târfe. El nu le asculta, nu putea să le-asculte,
fiindcă o singură clipă de neatenție i-ar fi adus moartea. Toată atenția
i se îndrepta către cele două săbii și către cei doi oameni care le
mânuiau. E timpul să iau o hotărâre, recunoscu, lugubru. Îi fac să mă
omoare acum, repede, sau lupt până nu mai sunt în stare să mă apăr
și pot să se joace cu mine de-a pisicile și șoarecele?
Tresări la fel de violent ca atacatorii săi când cuvertura vătuită de
pe pat se săltă brusc și recăzu peste unul dintre ei. În timp ce
bărbatul se zvârcolea ca să iasă de sub ea, restul așternuturilor o
urmă cu iuțeală, perne bine umplute, cearșafuri umflându-se în aer
și căzând peste săbiile dușmanilor lui și încâlcindu-li-se în jurul
picioarelor. Un cearșaf rămase peste unul dintre cei doi, drapat ca
giulgiul unui cadavru umblător. Exact ce-i trebuia, își spuse Kennit,
zâmbind în sinea sa. Sabia i se înfipse în cearșaf și se retrase lăsând
în urmă o imensă floare stacojie. Înjurând și țipând, Etta luă în brațe
o saltea imensă de puf și se azvârli cu ea cu tot asupra ultimului
atacator. Kennit se grăbi să-l ucidă pe omul pe care-l înjunghiase.
Când se întoarse spre Etta, ea găsise deja sub pătură capul celuilalt
bărbat și i-l pocnea iarăși și iarăși de podea. Așternutul îi sufoca
urletele în timp ce se străduia să scape de sub tot ce îl acoperea.
Kennit îl înjunghie de mai multe ori la întâmplare, apoi, cu
răsuflarea tăiată, își aduse sabia în locul unde presupuse că se află
inima bărbatului căzut. Mormanul zvârcolitor de sub pături
încremeni. Etta continuă să-i izbească țeasta de podea.
– Cred că de-acum te poți opri, îi atrase Kennit atenția.
Ea se opri brusc, dar zgomotul nu încetă.
Se întoarseră amândoi către tropotul de pași de pe scară. Goală și
ghemuită asupra victimei ei, Etta căpătă ceva din înfățișarea unei
pisici sălbatice când zgomotul o făcu să-și dezgolească dinții fără să
vrea. Kennit înaintă cu greu prin harababura de morți și așternuturi
ca să blocheze ușa. Încercă s-o trântească, dar leșul primului bărbat îi
stătea în cale. Se aplecă și îl târî deoparte, dar, înainte de a apuca el s-
o închidă, ușa se deschise larg cu atâta violență încât ricoșă de
perete. Kennit o prinse înainte de a-l izbi pe Sorcor peste față.
Secundul avea obrajii împurpurați fiindcă alergase, ca și oamenii care
dădură buzna în încăpere în urma lui.
– Un bătrân, gâfâi Sorcor. A venit la corabie. A spus că s-ar putea
să ai necazuri aici.
– Ei, iată o fărâmă de argint bine cheltuită, spuse o voce firavă.
Sorcor se întoarse spre Etta, crezând că ea vorbise, apoi, cu un gest
doar pe jumătate conștient își întoarse capul, simțindu-se stingherit
la vederea femeii dezbrăcate și pline de vânătăi. Ea se ridică în
picioare clătinându-se. Se uită la ceilalți bărbați care se holbau la ea
și se aplecă stângace, prinse o pătură de un colț și se strădui să se
acopere. Și astfel descoperi o mână și un braț întins fără viață pe
podea.
– Necazuri, repetă sec Kennit. Câteva. Își puse sabia în teacă și
arătă către leșul de lângă ușă. Dă-mi cuțitul, te rog.
Sorcor se ghemui și smulse arma.
– Ai avut dreptate, spuse, inutil. În oraș se vorbește împotriva
noastră, pe unii îi înfurie ceea ce facem. Ăsta e Rey? De pe Vulpea de
Mare?
– Habar n-am, recunoscu Kennit. Nu s-a prezentat.
Se aplecă să tragă o parte dintre cearșafuri de pe celălalt mort.
– Era Rey, spuse Etta, cu voce joasă, printre buzele ei învinețite. Îl
cunoșteam destul de bine.
Etta trase aer în piept.
– Toți erau de pe Vulpea de Mare, adăugă ea, apoi arătă către cel pe
care-l izbise cu capul de podea. Ăsta era căpitanul lor. Skelt.
Continuă coborându-și vocea:
– Spunea întruna că-ți vor arăta că fiecare pirat e propriul lui rege.
Că n-au nevoie de tine, că n-ai fi în stare să-i conduci.
 – Cu ăsta sunt șase, observă un năier din echipajul lui Kennit, cu
venerație. Căp’tanul nostru a doborât șase oameni de unul singur.
– Câți erau afară? întrebă curios Kennit, punându-și cuțitul
înapoiat de Sorcor în teacă.
– Patru. Au fost zece la unu împotriva ta. Niște nătărăi curajoși, nu-
i așa? întrebă secundul, cu asprime.
Kennit ridică din umeri.
– Aș fi făcut la fel dac-aș fi vrut să m-asigur că un bărbat anume e
ucis.
Îi adresă lui Sorcor un mic zâmbet.
– Totuși au pierdut, adăugă el. Dac-au vrut să fie atât de siguri că
nu scap cu viață, înseamnă că se temeau foarte tare de mine.
Zâmbetul i se lăți:
– Putere, Sorcor! Alții ne văd adunând-o în mâinile noastre.
Încercarea asta nu e decât o dovadă că suntem pe calea cea bună
către țelul nostru.
Kennit deveni conștient de prezența oamenilor săi.
– Și că ne luăm echipajul cu noi, spuse, pe ton încrezător, apoi
dădu din cap și le zâmbi tuturor.
Cei cinci pirați care-l însoțeau pe Sorcor îi răspunseră cu zâmbete
largi.
Secundul își puse propria sabie în teacă.
– Bun. Și acum? întrebă, cu încetineală.
Kennit se gândi câteva clipe. Arătă cu degetul către oamenii săi.
– Tu și tu. Împreună. Luați la rând toate tavernele și toate
lupanarele. Găsiți-i pe toți oamenii noștri din echipaj și preveniți-i.
Discret. Sugerez că e cel mai înțelept să doarmă cu toții pe corabie în
noaptea asta, cu oameni care să facă de veghe, cu ochi-n patru. Eu și
Sorcor așa o să facem. Dar după ce-o s-avem grijă să fim văzuți prin
oraș, teferi și nevătămați. Și vă atrag atenția tuturor: fără laude
despre cele întâmplate. A fost o nimica toată, pricepeți? Nici măcar o
poveste care merită istorisită. Lăsați-i pe alții s-o spună în locul
nostru; așa o să se umfle mai repede cu ce-o s-adauge fiecare.
Oamenii dădură din cap, schimbând între ei zâmbete pline de
apreciere.
– Tu și tu. Vă țineți după mine și după Sorcor când ne arătăm prin
oraș, dar nu mergeți împreună cu noi. Ați priceput? Ne păziți spatele
și ascultați ce se vorbește despre noi la alte mese. Ascultați și țineți
minte, fiindcă vreau să-mi povestiți totul în amănunt.
Cei doi dădură din cap, în semn că înțeleseseră. Kennit îți roti
privirea prin încăpere. Acolo mai era ceva de făcut, ceva pe care avea
de gând să-l facă. Etta stătea tăcută, cu ochii la el. Pe lobul urechii îi
sticlea un rubin minuscul.
– O, și tu. Arătă către al cincilea pirat. Ai grijă de femeia mea.
Năierul se înroși, apoi se albi.
– Da, căp’tane. Ăă. Cum, căp’tane?
Kennit clătină din cap, furios. Avea atâtea de făcut, și ei îi sâcâiau
cu amănunte.
– Oh, ia-o și du-o pe corabie. Pune-o în cabina mea, pentru mai
târziu.
Dacă orașul o considera pe Etta femeia lui, atunci nu trebuia s-o
mai lase la îndemâna oricui. Trebuia să pară lipsit de vulnerabilități.
Se încruntă. Asta era tot? Da.
Etta trase cearșaful de pe ultimul cadavru. Stând dreaptă ca o
regină, își înfășură pânza de in pătată de sânge în jurul umerilor.
Kennit aruncă o ultimă privire în jur; apoi văzu zâmbetele pline de
mândrie și de uimire ale oamenilor săi. Zâmbea până și Sorcor. De
ce? Ah. Femeia. Se așteptaseră să-i piară pofta de ea după măcel,
ceea ce nu l-ar fi făcut mai puțin bărbat în ochii lor. Motivul lui nu
era pofta trupească; vânătăile de pe trupul unei femei nu i-o
stârneau. Dar ei admirau presupusa dorință trezită în el de Etta. Ei
bine, n-aveau decât să creadă că exista. Se uită din nou la bărbatul
care roșise.
– Ai grijă să primească apă caldă pentru o baie. Dă-i să mănânce. Și
găsește-i și haine potrivite.
Presupunea că trebuie s-o țină în cabina lui. Așa că voia măcar să
fie curată.
Se uită din nou în ochii lui Sorcor. Secundul le vorbi piraților
zâmbitori cu asprime:
– Ei, v-ați primit ordinele. Mișcați-vă!
După câte un „am înțeles“ rostit de fiecare, cei doi mesageri aleși
de căpitan se repeziră în josul treptelor. Cel care o primise pe Etta în
grijă traversă încăperea, șovăi, stânjenit, apoi o săltă în brațe ca pe un
copil voinic. Spre surprinderea lui Kennit, femeia se lăsă dusă
lipindu-se de năier cu grație. Căpitanul și secundul coborâră apoi
urmați de garda lor; bărbatul care o purta pe Etta încheia coloana. Pe
palier o găsiră pe Bettel. Mâinile codoașei fluturară înainte de a
exclama:
– Oh! Ești în viață!
– Da, încuviință Kennit.
Odată cu următoarea răsuflare, femeia întrebă, furioasă:
– Crezi c-o poți lua pe Etta de-aici?
– Da, strigă Kennit peste umăr, continuând să coboare.
– Și cu morții cum rămâne? țipă ea, cu voce pițigăiată, în urma
piraților care îi părăseau casa.
– Pe ei îi poți păstra, răspunse Kennit.
Când ea și purtătorul ei trecură pragul, Etta prinse ușa cu mâna. O
închise trântind-o în spatele lor.
 18

MALTA

T
otul ar fi mers de minune dacă n-ar fi fost prostul ăla gras de
Davad Restart.
Malta găsise banii sub pernă în dimineața plecării tatălui
ei pe mare. Îi recunoscuse scrisul înghesuit. Îl știa din
misivele primite de mama ei din când în când, în timpul călătoriilor
lui pe mare. „Pentru nu chiar atât de mica mea fiică“ scrisese tati al
ei. „Mătasea verde ți s-ar potrivi cel mai bine.“ În punguța moale
fuseseră patru monede de aur. Malta nu știuse exact cât valorau;
erau monede străine, dintr-una dintre țările vizitate de el pe când
făcea negoț. Dar se simțise imediat sigură că erau de-ajuns pentru
cea mai somptuoasă rochie pe care-o văzuse vreodată Bingtownul.
În zilele care urmaseră, ori de câte ori avusese îndoieli, luase
biletul și îl recitise, asigurându-se că are îngăduința tatălui ei. Nu
doar îngăduința, ci și ajutorul lui; banii erau dovada. Complicitatea
lui, avea să spună mai târziu mama ei, posomorâtă.
Mama ei era atât de previzibilă. Ca și bunica. Bunica refuzase să
participe la Balul Ofrandei Recoltei, spunând că e în doliu după
bunicul ei. Iar mamei ei nu-i trebuise mai mult ca să spună că nimeni
din familia Vestrit nu merge la Bal. Așa că, adăugase ea, n-aveau de
ce să vorbească despre niciun fel de rochie, nici pentru fetițe, nici de
bal. Keffria o pusese pe Rache să-i dea Maltei lecții de dans și aveau
să-i caute și o profesoară bună pentru tot ce ținea de etichetă. Iar
Rache urma s-o ajute la lecții și în privința asta. Ceea ce era mai mult
decât suficient pentru o fată de vârsta ei.
Severitatea din tonul mamei sale o surprinsese pe Malta. Însă își
găsise destul curaj să-i reamintească:
– Dar tata a spus că...
Și propria ei mamă se întorsese spre ea având în ochi ceva foarte
apropiat de furie.
– Tatăl tău nu e aici, subliniase, cu răceală. Dar eu sunt. Și știu ce se
cuvine să facă o fată de vârsta ta din Bingtown. Ce trebuie să faci tu.
Malta, o să ai mai mult decât suficient timp să fii femeie. E firesc să
fii curioasă în privința acestor lucruri, e firesc și să-ți dorești rochii de
bal frumoase și seri minunate, în care să dansezi cu băieți frumoși.
Dar prea multă curiozitate și nerăbdare... Te-ar putea duce pe aceeași
cale pe care-a luat-o mătușa ta Althea. Așa că ai încredere în mine.
Eu sunt cea care îți va spune când e momentul potrivit pentru toate
astea. Tot eu știu că Balul Recoltei înseamnă mai mult decât rochii
frumoase și bărbați tineri, cu ochi strălucitori. Sunt și femeie din
Bingtown, și Negustoreasă din orașul nostru și eu sunt cea care se
pricepe la astfel de lucruri. Nu tatăl tău. Așa că stai liniștită în
privința asta, sau o să pierzi și ce-ai dobândit deja.
Pe urmă mama ei ieșise ca o furtună din camera în care luau micul
dejun, fără să-i lase Maltei nici măcar timp să răspundă. Deși ea n-ar
fi făcut-o. Hotărâse că nu e nevoie s-o contrazică. Dacă ar fi încercat
să-și susțină părerea, n-ar fi reușit decât să-i trezească bănuielile, s-o
facă să stea cu ochi-n patru. N-avea rost să-și pună singură bețe în
roate.
 Tatăl ei îi sugerase să poarte mătase verde și, din fericire, în cufărul
adus de pe corabie de mătușa Althea era destulă. Tânjise să afle ce e
înăuntru de când fusese adus în casă, dar Keffria îi spusese, plictisită,
că nu e treaba ei. Însă cufărul nu fusese încuiat – mătușa Althea nu-
și aducea niciodată aminte să încuie ceva, iar din cufăr cu siguranță
că n-avea să mai folosească nimic, niciodată. Malta nu vedea de ce ar
fi lăsat materialul ăla superb să zacă acolo și să se decoloreze. În
plus, dacă îl folosea, îi rămâneau mai mulți bani pentru o croitoreasă
pricepută. Era, pur și simplu, chibzuită. Nu-i spusese tatăl ei că asta e
o însușire de apreciat la o femeie?
Aflase numele unei croitorese bune de la Delo Trell. Îi fusese
rușine fiindcă se văzuse nevoită să-și întrebe prietena, dar, chiar și în
această privință atât de importantă, mama și bunica ei rămăseseră
într-o atât de mare măsură de modă veche! Aproape toate rochiile lor
erau încă lucrate în casă, unde Nana măsura, făcea probe și cosea, și
uneori o ajutau chiar și mama și bunica ei, cosând și tivind. Așa că n-
aveau niciodată nimic din tot ce însemna ultima modă în Jamaillia.
Nu. Oh, da, vedeau câte ceva pe placul lor la Bal sau la Înfățișare, și
copiau asta când făceau următoarea rochie. Însă o copie nu e
niciodată mai mult decât o copie. Nimeni nu era vreodată uimit de
îmbrăcămintea femeilor Vestrit când ieșeau în lume. Nimeni nu le
bârfea, femeile nu-și apropiau niciodată capetele la adăpostul
evantaielor ca să schimbe șoapte invidioase. Erau prea respectabile.
Și prea plictisitoare.
Ei bine, Malta n-avea nicidecum de gând să fie nici la fel de sobră
ca mama ei demnă, nici la fel de băiețoasă ca sălbatica ei mătușă
Althea. În schimb, voia să fie misterioasă și magică, sfioasă și
enigmatică și totuși cutezătoare și extravagantă. Fusese greu să-i
explice asta croitoresei, o bătrână dezamăgitoare, care pocnise din
limbă când văzuse mătasea verde adusă de Malta.
 – Gălbejită, spusese, clătinând din capul ei cărunt. În asta o să pari
gălbejită. Nuanțe de roz, de roșu și de portocaliu. Astea sunt culorile
tale.
Accentul ei pronunțat din Durja îi făcea cuvintele să sune ca o
sentință. Malta strânsese din buze și nu-i dăduse niciun răspuns.
Tatăl ei era negustor, văzuse întreaga lume largă. Știa cu siguranță ce
culori li se potrivesc cel mai bine femeilor.
Pe urmă Fayla o măsurase la nesfârșit, bombănind fără încetare, cu
gura plină de ace cu gămălie. Tăiase forme de hârtie și le atârnase de
Malta, fără să-i dea atenție când protestase, spunând că decolteul e
prea mic și fusta prea scurtă. Când se plânsese a doua oară, Fayla
Cart își scuipase în palmă acele cu gămălie dintre buze și o fulgerase
cu privirea.
– Vrei s-arăți ca o rapandulă? Ca o rapandulă gălbejită?
Malta clătină din cap. Rapandulă? Asta era o floare? Sau o
buruiană?
– Atunci ascultă-mă! O să-ți fac o rochie frumoasă, o rochiță
superbă. O rochie pentru care părinții tăi vor fi încântați să-mi
plătească. Ne-am înțeles?
– Dar... eu am adus banii pentru plată. Banii mei. Și vreau o rochie
de femeie, nu o rochiță de copil.
Malta căpătase tot mai mult curaj odată cu fiecare cuvânt rostit.
Fayla Court se ridicase încet, masându-și șalele.
– O rochie de femeie? Păi cine-o să poarte rochia asta, tu sau o
femeie?
– Eu.
Malta se silise să răspundă cu voce fermă.
Fayla își scărpinase bărbia. În locul ăla îi creștea un fir de păr,
dintr-un neg. Și clătinase încet din cap.
 – Nu. Ești prea mică. O s-arăți ca o proastă. Dacă m-asculți, o să-ți
fac o rochiță splendidă. Nicio altă fată n-o să aibă una atât de
frumoasă, te vor sorbi din ochi și-și vor trage mamele de fuste ca să
le vorbească pe șoptite despre tine.
Malta smulsese pe neașteptate formele de hârtie atârnate de ea și
pășise dincolo de ele.
– Nu aștept cu nerăbdare să văd fetițele sorbindu-mă din ochi,
spusese, cu dispreț. Să ai o zi bună!
Plecase din atelier cu mătasea verde sub braț, o pornise în lungul
străzii, să caute o croitoreasă a ei, care s-asculte ce vrea ea. Încercă să
nu se întrebe dacă Delo Trell o trimisese înadins la baba aia
îngrozitoare, dacă Delo nu credea că ea, Malta, încă mai trebuie să
poarte fuste scobite, de fetiță. În ultima vreme, Delo începuse să-și
dea aere, să sugereze, trufașă, că erau multe lucruri legate de viața ei
de acum pe care Malta, micuța Malta, nu le putea înțelege. De parcă
nu s-ar fi jucat împreună încă de când abia învățaseră să meargă!
Croitoreasa tânără aleasă de Malta își purta propriile fuste de
parcă ar fi fost eșarfe de mătase care i se lipeau de gambe în același
timp, conturându-le forma. Nu se jucase cu cuvintele pornind de la
culoarea materialului și nu încercase s-o ascundă pe Malta sub hârtii.
În schimb, o măsurase repede și îi vorbise despre mâneci fluture,
despre revărsări de dantelă care putea crea iluzia plinătății sânilor
încă în formare și despre alte astfel de lucruri. Malta știuse că alesese
bine, iar acasă își explicase întârzierea spunând că nu izbutise să
găsească o șaretă liberă.
Hotărârea de a-și găsi propria croitoreasă fusese izvorul întregului
ei noroc. Croitoreasa avea un văr care făcea pantofi; o trimisese pe
Malta la el când venise la a doua probă a rochiei. Și mai avea nevoie
și de bijuterii, îi reamintise Territel. Și îi atrăsese atenția că
autenticitatea giuvaierelor nu era atât de importantă ca efectul creat
de scânteierea și strălucirea lor. Sticla șlefuită arăta la fel de bine ca
nestematele veritabile, iar cu aceeași bani și-ar fi putut cumpăra
bijuterii mai strălucitoare și mai mari. Mai avea o verișoară care
venise la a treia probă, să-i arate Maltei marfa ei. Când venise la
ultima probă, fata își găsise și pantofii și bijuteriile așteptând-o. Iar
Territel îi arătase cu mare amabilitate cum să-și vopsească buzele și
să-și sulemenească ochii după ultima modă, apoi îi vânduse o parte
dintre propriile sale pudre și sulimanuri. Femeia nici n-ar fi putut da
dovadă de mai multă bunătate.
– Merită din plin să-mi cheltuiesc și ultimul bănuț ca să am exact
ce am visat, îi spusese Malta, dându-i cu încântare punguța cu aur
primită de la tatăl ei.
Asta se întâmplase cu două zile înainte de Balul Recoltei.
Avusese nevoie deopotrivă de curaj și de creativitate ca să-și aducă
acasă rochia împachetată în hârtie și ca s-o ascundă nu doar de
mama ei, ci și de Nana. Bătrâna nu prea mai avea ce face. Acum,
când Selden crescuse destul de mare ca să aibă preceptori și să nu
mai fie nevoie să-l supravegheze cineva fără întrerupere, Nana părea
să-și petreacă timpul spionând-o pe Malta. Toată „curățenia“ pe
care-o făcea în odăile fetei nu era decât un prilej de a cotrobăi prin
lucrurile ei. Nana punea mereu întrebări despre lucruri care nu erau
treaba unei servitoare bătrâne:
– De unde ai parfumul ăla?
– Mama ta știe că porți cerceii ăștia când ieși în oraș?
În cele din urmă, soluția fusese simplă. Îi poruncise lui Rache să-i
țină rochia împachetată, pantofii și bijuteriile în locuința ei. Bunica ei
îi dăduse de curând lui Rache o căsuță numai a ei, una care
răspundea în grădina cu bazine. Malta nu știa ce făcuse Rache ca să
merite un loc unde n-o deranja nimeni, dar descoperise că asta îi
poate fi ei de folos. Nimeni n-avea nimic de zis dacă-și petrecea
timpul cu Rache. La urma urmelor, nu era sclava cea care îi dădea nu
doar lecții de dans, ci și despre tot ce era legat de ținută și de
etichetă? Era foarte ciudat, desigur, că o sclavă știa astfel de lucruri.
Faptul le făcea pe Delo și Malta să chicotească adesea în scurtele
răstimpuri pe care și le petreceau împreună. Delo era firește de
părere că e deja prea mare și prea femeie ca să-și mai piardă vremea
cu o fetiță ca Malta. Ei bine, asta avea să se schimbe odată cu apariția
Maltei la Balul Ofrandei Recoltei.
Tot Rache o ajutase să se îmbrace în noaptea Balului. Malta nu-i
spusese nimic dinainte. Nu voise să-i lase sclavei prea mult timp în
care să cântărească lucrurile și să dea apoi fuga să trăncănească în
fața bunicii sau a mamei ei. În schimb, se dusese pur și simplu în
căsuța lui Rache și-i ceruse pachetul. Apoi îi poruncise s-o ajute să se
îmbrace și femeia se supusese, cu un zâmbet straniu. Malta își
putuse da pe deplin seama de utilitatea unei sclave supuse. Rochia
odată bine aranjată, se așezase în fața micii oglinzi a lui Rache ca să-
și pună rând pe rând bijuteriile și ca să-și sulemenească buzele și
ochii. După cum o învățase croitoreasa, își conturase urechile, cu tot
cu lobi, cu aceeași culoare cu care își acoperise pleoapele. Efectul era,
deopotrivă, exotic și ademenitor. Sclava părea complet uluită de ceea
ce o vedea făcând. Era probabil uimită să descopere că Malta a
dobândit astfel de abilități femeiești.
Când șareta comandată mai devreme de Malta își făcuse apariția
la ușa ei, Rache păruse doar ușor alarmată. Unde se ducea tânăra ei
domniță? Să-și petreacă seara acasă la Kitten Shuyev, îi răspunsese
Malta. Mama și tatăl lui Kitten angajaseră un păpușar care să-i
distreze pe ea și pe fratele ei mai mic cât erau ei la Balul Recoltei. Se
știa foarte bine că pe Kitten încă o mai doare glezna după ce a căzut
din șa, azvârlită de poneiul ei. Malta se ducea s-o înveselească. Dacă
amândouă erau nevoite să lipsească de la Balul Recoltei, puteau
măcar să-și petreacă timpul împreună.
Malta avea o încredere deplină în propriile ei minciuni, spuse cu
sânge rece. Rache fusese convinsă, dăduse din cap și zâmbise,
spunând că, după părerea ei, Kitten o să se amuze peste măsură.
Singura neplăcere era mantia neagră, de iarnă, pe care trebuia s-o
poarte Malta pe drumul până la Bal. Nu se potrivea cu o rochie atât
de frumoasă. Dar nu dorea nici să i-o murdărească praful de pe
străzi, nici să fie văzută înainte de a-și face intrarea în sală. O șaretă
nu era tocmai modul tradițional de a merge la Bal. Toată lumea avea
să sosească fie în trăsura personală, fie călare pe cel mai frumos cal.
Ei bine, în privința asta nu era nimic de făcut. Cel mai frumos cal al
ei era un ponei gras, pe care-l împărțea cu Selden. Se rugase zadarnic
să i se cumpere un cal al ei. Mama ei spusese nu, ca de obicei, și o
îndemnase să-i folosească iapa dacă vrea să învețe să călărească așa
cum se cuvine. Iapa Keffriei era mai bătrână decât Malta. Și, chiar
dacă ar fi vrut să ia mârțoaga aia, la acea oră ar fi fost imposibil să
scoată un cal din grajd fără s-o audă mama ei. Plus că, dată fiind
ușurința cu care îi fâlfâiau fustele, nu credea că ar fi fost potrivit să
meargă călare.
Dar, în ciuda tuturor acestora, în ciuda mantiei groase, de iarnă,
care îi umplea fața de o transpirație fină în acea noapte destul de
caldă, în ciuda cântecelului necuviincios pe care vizitiul șaretei părea
să-l găsească amuzant, în ciuda faptului că știa că mama ei o să fie
furioasă a doua zi, totul era teribil de incitant.
– O fac. O fac, murmura întruna, abia auzit, pentru sine.
Avea o senzație fermă de putere fiindcă își luase în sfârșit viața în
propriile mâini. Până atunci nu-și dăduse seama în ce mare măsură
se săturase să stea acasă și să fie copila mamei ei. Keffria era atât de
serioasă, de respectabilă și de tipicară. Nu făcea niciodată nimic care
n-ar fi fost de așteptat din partea ei. În anul dinainte, cât fusese
bunicul pe moarte, casa lor i se păruse Maltei cel mai plictisitor loc
de pe pământ. Dar nici altminteri n-ar fi fost incitant. Nu cum erau
casele altora. Alte familii de Negustori Vechi dădeau recepții și nu
invitau doar alți Negustori Vechi. Unii îi primeau cu dragă inimă pe
nou-veniții în oraș, împreună cu familiile lor. În casa Negustorului
Beckert distracția ținuse o seară întreagă, mulțumită unei trupe de
saltimbanci tocmite de o familie de nou-sosiți. Polia Beckert îi
povestise a doua zi totul, îi spusese că băieții tineri din trupă nu
purtau nimic mai mult decât o fâșie de pânză înnodată în jurul
șalelor și jonglau cu foc, cu cuțite și cu bile de sticlă. În locuința
familiei Vestrit nu se întâmpla niciodată așa ceva. Bunica obișnuia să
invite nevestele bătrâne ale altor Negustori, dar nu făceau nimic
altceva decât să se adune într-o cameră unde brodau, luau din când
în când câte o înghițitură de vin și-și aminteau cât de bine mersese
totul odinioară. Dar nici măcar ele nu mai veniseră de multă vreme.
Când se agravase boala bunicului, bunica nu mai invitase pe nimeni
în casa lor. Pentru aproape un an, totul fusese numai liniște,
plictiseală și încăperi întunecoase. Mama ei nici măcar nu mai cânta
seara la harpă – deși asta n-o deranja câtuși de puțin pe Malta.
Fiindcă, de câte ori cânta, încerca s-o învețe pe fiica ei notele. Iar o
seară pe care ți-o petreceai ciupind coardele unei harpe nu era,
pentru Malta, câtuși de puțin interesantă.
– Oprește aici! îi șuieră vizitiului șaretei, apoi își ridică glasul: Nu.
Aici! Oprește aici! O să merg pe jos până la ușă. Am spus-o c-o să
merg pe jos, idiotule!
Vizitiul opri chiar înainte de a pătrunde în cercul de lumină
aruncat de torțe. Și avu nerușinarea să râdă de furia ei. Malta îi plăti
exact cât îi datora pentru drum, nimic mai mult. N-avea decât să
râdă de asta. El se răzbună neîntinzându-i mâna ca s-o ajute să
coboare. Ei bine, nici n-avea nevoie de mâna lui, era tânără și
sprintenă, nu o babă schiloadă. Călcă puțin pe tivul rochiei când
coborî, dar nu se împiedică și nici nu și-l rupse.
– Vino să mă iei la miezul nopții, îi ceru, pe ton poruncitor.
Era prea devreme să pleci atunci de la Balul Recoltei, dar, oricât de
puțin dispusă s-o recunoască ar fi fost, nu voia să-ntindă coarda prea
tare cu mama ei. Dacă întrecea măsura, s-ar fi putut înfuria și bunica.
În plus, ofrandele se înfățișau la puțin timp după miezul nopții, iar ei
nu-i plăcuse niciodată acea parte a Balului. Era, pur și simplu, prea
înfiorătoare. O dată, când ea n-avea decât șapte ani, reprezentantul
Tărâmului Ploilor Sălbatice își scosese mantia cu ocazia înfățișării.
Trupul lui o uluise pe Malta. Era ca și cum un copil la început ca
oricare altul ar fi crescut neținând cont de limitele corpului omenesc
obișnuit, adăugându-și oase bizare, o înălțime neobișnuită, carne în
care ar fi putut să stea, ca într-o pungă, organe fără legătură cu un
om obișnuit. Fusese copleșită de o admirație contopită cu spaima
când bunicul ei strânsese mâna acelui reprezentant, spunându-i
„frate“. Și îi pusese el însuși în mâini ofranda familiei Vestrit. Pe
urmă, în multe nopți de-a rândul, când omul din Tărâmul Ploilor
Sălbatice îi apărea în coșmaruri, se simțea alinată amintindu-și cât de
curajos e bunicul ei. Își spunea că ea n-are motiv să se teamă de astfel
de monștri. Cu toate asta repetă:
– Fix la miezul nopții.
Vizitiul se uită cu subînțeles la cele câteva monede din palma lui.
– Oh, fără-ndoială, tânără domniță, răspunse, cu sarcasm.
Își îmboldi calul și, în timp ce răsunetul copitelor acelei mârțoage
se pierdea în noapte, Malta trăi câteva clipe de neliniște. Dacă vizitiul
nu se întorcea? Nu se putea imagina mergând până acasă pe jos, prin
întuneric, cel puțin nu în rochie lungă și pantofi de bal. Dar își
alungă temerea cu hotărâre. N-avea de gând să lase nimic, absolut
nimic, între ea și distracția din noaptea aia.
Trăsurile se opreau în fața Sălii Negustorilor. Malta mai fusese de
multe ori acolo, însă acum sala i se părea mai mare și mai impozantă.
Lumina torțelor făcea marmura să strălucească aproape în tonuri de
chihlimbar. Din fiecare trăsură coborau Negustori, în cupluri sau cu
întreaga familie, cu toții îmbrăcați în cele mai frumoase haine.
Fustele bogate ale femeilor măturau pietrele pavajului. Fetele purtau
în păr ultimele flori ale anului, iar băieții de o vârstă fragedă erau
atât de dichisiți încât nu-ți venea să-ți crezi ochilor. Iar bărbații...
Malta rămase o vreme la adăpostul întunericului și privi aproape cu
lăcomie cum coborau din trăsuri sau cum descălecau. De tați și de
bunici își desprindea repede privirea. Dar îi urmărea din ochi pe
soții tineri și pe toți bărbații atât de evident și de sclipitor încă
singuri.
Îi privea sosind și se minuna. Cum alegea o femeie, de unde știa?
Bărbații erau de atât de multe tipuri și totuși, în toată viața ei, o
femeie nu putea avea decât unul singur. Sau poate doi, dacă soțul ei
murea tânăr și o lăsa văduvă cât încă mai putea aduce pe lume copii.
Dar, presupuse ea, dacă își iubea soțul, o femeie nu-și dorea deloc
așa ceva, oricât de curioasă ar fi fost. Și totuși. Nu părea echitabil.
Acolo, pe calul negru, oprindu-l atât de brusc încât copitele pocniră
zgomotos pavajul, era Roed Caern. Părul i se revărsa pe spate într-o
cascadă neagră, tot atât de lucios și de liber precum coama calului.
Umerii încordau cusăturile hainei bine croite. Avea nas ascuțit și
buze subțiri, și Delo se cutremurase când vorbise despre el.
– Oh, dar e un bărbat crud, spusese, cu aer de cunoscătoare, și se
mulțumise să-și rostogolească ochii când o întrebase Malta ce vrea să
spună.
 Invidia rodea inima Maltei fiindcă Delo știa astfel de lucruri, iar ea
nu. Fratele lui Delo își invita adesea prietenii să cineze la ei acasă.
Prieteni printre care se număra Roed. Oh, de ce nu putea avea și ea
un frate cum era Cerwin, care călărea, vâna și avea prieteni chipeși,
în locul prostului de Wintrow, cu robele lui cafenii lălâi și cu fața fără
fir de barbă? Urmări cu privirea pașii mari ai lui Roed și observă
cum se retrase brusc, cu o plecăciune adâncă și rafinată, ca să lase o
tânără soție să intre în sală înaintea lui. Soțul femeii nu păru deloc
încântat de această galanterie.
Sosi o altă trăsură. A familiei Trentor, după cum spunea blazonul
de pe ușă. O trăgeau cai albi, cu pene de struț la căpestre. Malta privi
familia coborând, părinții în haine decente, de culoarea gri a
porumbeilor, urmați de trei fiice nemăritate, toate îmbrăcate în rochii
în nuanțe de galben-auriu și ținându-se de mâini, de parcă s-ar fi
temut să nu despartă vreun bărbat niște surori atât de legate una de
alta. Sfiala lor o făcu pe Malta să pufnească ușor. Krion coborî
ultimul. Era îmbrăcat în gri, ca tatăl lui, dar purta la gât o eșarfă de
un auriu mai intens decât rochiile fetelor. În noaptea aceea avea
mănuși albe. Krion nu apărea niciodată fără mănuși; acopereau
cicatricele groaznice cu care rămăsese din copilărie, când căzuse în
foc. Se rușina din pricina mâinilor lui și era modest și în privința
poeziilor sale. El nu le citea niciodată cu glas tare, lăsa asta în seama
surorilor lui devotate. Avea părul castaniu și în copilărie fusese
pistruiat ca un ou. Ochii îi erau verzi. Delo îi mărturisise Maltei că
are impresia că s-a îndrăgostit de el. Spera că, într-o bună zi, o să stea
ea în fața unor prieteni aleși cu grijă, citind versurile lui cu glas tare.
Era un suflet atât de delicat, murmurase Delo, apoi oftase.
Malta îl privi urcând treptele și oftă și ea. Tânjea să fie
îndrăgostită. Tânjea să știe mai multe despre bărbați, să poată vorbi
despre mai multe lucruri în cunoștință de cauză, să roșească la auzul
unui nume sau să se încrunte, severă, ca răspuns la privirea unor
ochi negri. Mama ei se înșela, se înșela când spunea că e timp din
belșug, că trebuie să mai aștepte înainte de a se purta ca o femeie.
Vreme de prea puțini ani puteai fi o femeie care are de ales. Femeile
se măritau prea repede și se rotunjeau, purtând copii. Malta nu visa
un soț voinic și un leagăn de copil mereu plin. Tânjea după așa ceva,
după astfel de nopți în penumbră, după o foame a sufletului, după
atenția unor bărbați care nu puteau pretinde că le aparține.
Ei bine, așa ceva n-avea să se-ntâmple dacă se ascundea în
întuneric. Își scoase hotărâtă mantia de pe umeri. O împături și o
ascunse sub un tufiș, ca s-o regăsească mai târziu. Aproape că-și
dorea să fi fost acolo mama și bunica ei, să fi venit într-o trăsură,
sigură că nu i s-a stricat pieptănătura și că roșul buzelor ei e încă
bine conturat și proaspăt. Pentru o clipă, își imagină că soseau cu
toții împreună, că tatăl ei chipeș îi oferea brațul ca s-o conducă până
în sală. Dar odată cu gândul ăsta apăru imaginea micului și
stângaciului Wintrow, mergând în urma lor cu pași mărunți, în roba
lui cafenie de preot, și a mamei, într-o rochie sufocant de modestă.
Strânse din pleoape. Nu-i era rușine cu familia ei. S-ar fi bucurat să-i
aibă pe toți acolo, dar numai dacă ar fi știut să se poarte cum se
cuvine și să se îmbrace elegant. Nu o rugase ea pe mama ei, în
repetate rânduri, să meargă la Bal în acel an? Și, ei bine, familia îi
refuzase asta. Dacă voia să intre în viață ca femeie, trebuia să se
descurce singură. Și avea să fie curajoasă, lăsând să i se citească pe
chip doar o foarte firavă umbră a tragediei și a singurătății sale. Oh,
avea să fie veselă, cu râsul pe buze, încântătoare, dar poate că un
ochi abil avea s-o surprindă într-o scurtă clipă de neatenție și să știe
cât de neglijată e acasă, unde familia nu o ia în seamă, o trece cu
vederea. Trase aer în adâncul pieptului și o porni către lumina
torțelor și către îmbietoarele uși largi.
 Trăsura goală a familiei Trentor se îndepărta în tropot de copite. O
alta îi luă locul. A familiei Trell, văzu Malta, cu încântare și teamă
deopotrivă. Delo trebuia să fie în trăsura aia. Însoțită, din nefericire,
de părinți și de Cerwin, fratele ei mai mare. Dacă îi saluta când
coborau, părinții lui Delo ar fi întrebat-o unde sunt mama și bunica
ei. Iar ea nu era încă pregătită să dea răspuns unor întrebări
stânjenitoare. Cu toate astea, ar fi fost atât de amuzant să-și facă
intrarea braț la braț cu Delo, două tinere de o frumusețe orbitoare
din familii de Negustori Vechi făcându-și împreună intrarea în
societate. Se aventură cu un pas mai aproape. Dacă părinții și fratele
lui Delo coborau primii, ar fi avut o șansă să-i șoptească prietenei
sale s-o aștepte.
Așa cum sperase, părinții coborâră primii. Mama lui Delo era
uluitoare. Purta o rochie simplă, de un albastru intens. Decolteul îi
lăsa gâtul și umerii dezgoliți și având ca unică podoabă un lănțișor
de argint ce susținea un singur șir de nestemate parfumate. Cât de
mult și-ar fi dorit Malta s-apară și mama ei, măcar o singură dată,
îmbrăcată atât de elegant! Mireasma îmbătătoare a nestematelor se
simțea chiar și din locul unde stătea ea la pândă. Mama lui Delo îl
luă de braț de tatăl ei. El era înalt și zvelt. Vesta lui de in și pantalonii
erau tot albaștri, ca o completare a rochiei soției sale. Urcară treptele
către intrarea sălii ca niște personaje de legendă. În spatele lor,
Cerwin aștepta nerăbdător să coboare Delo din trăsură. Era îmbrăcat
în albastru, ca și tatăl lui, iar cizmele lui negre aveau un luciu delicat.
Purta un singur cercel de aur într-o ureche, iar părul i se revărsa,
provocator, în bucle lungi. Malta, care îl cunoștea de-o viață, simți
brusc un mic fior straniu în pântec. Niciodată nu i se mai păruse atât
de chipeș. Tânjea să-l uimească înfățișându-i-se.
În schimb, fu ea uimită când Delo apăru în sfârșit în ușa trăsurii.
Purta o rochie de aceeași culoare ca a mamei sale, dar asemănarea se
oprea aici. Avea părul împletit într-o coadă ca o coroană, împodobită
cu flori proaspete, și un volan de dantelă îi prelungea fusta scurtă
aproape până la jumătatea gambei. Același model de dantelă îi
mărginea gulerul înalt și manșetele. Nu purta nicio bijuterie.
Malta nu izbuti să se stăpânească. Se năpusti la Delo ca un spirit
răzbunător.
– Dar spuneai că anul ăsta o să porți o rochie lungă! Ai spus că
mama ta ți-a promis, își întâmpină ea prietena. Ce s-a-ntâmplat?
Delo își ridică spre ea o privire nefericită. Apoi făcu ochii mari de
uimire și gura i se deschise. Dar dintre buze nu-i ieși niciun sunet.
Cerwin trecu în fața ei, protector.
– Nu cred că e cu putință s-o cunoști pe sora mea, spuse, cu
aroganță.
– Cerwin! exclamă Malta, iritată. Se uită la Delo pe lângă el. Ce s-a-
ntâmplat?
Delo făcu ochii și mai mari.
– Malta? Tu ești?
– Bineînțeles că eu sunt. Mama ta s-a răzgândit? În mintea Maltei
începu să se contureze o bănuială urâtă. Probabil ai fost la probe.
Trebuie să fi știut că nu ți se îngăduie să porți o rochie lungă!
– Nu mi-am imaginat c-o să fii aici! se văicări Delo, amărâtă, în
timp ce Cerwin Trell întreba, neîncrezător:
– Malta? Malta Vestrit?
Ochii i se plimbară pe trupul ei într-un mod despre care Malta știa
că e necuviincios. Dar, necuviincios sau nu, făcu un alt fior să-i
străbată trupul.
– Trell? Shukor Kev tocmai descăleca de pe calul său. Trell, tu ești?
Mă bucur să te văd. Și ea cine e? Privirea lui neîncrezătoare trecu de
la Malta la Cerwin. N-o poți aduce la Balul Recoltei, prietene. Știi că
e numai pentru Negustori.
Tonul lui avea ceva care-o făcu pe Malta să se simtă stânjenită.
O altă trăsură se opri. Valetul nu izbutea să deschidă portiera,
încuietoarea se blocase. Malta se strădui să nu se holbeze. O doamnă
nu se cuvenea s-o facă. Dar valetul o zări și păru atât de uimit de
apariția ei încât uită cu desăvârșire ce are de făcut. În trăsură, un
bărbat corpolent izbi cu umărul în portiera care se deschise brusc,
fiind cât pe ce s-o pocnească pe Malta. Iar Davad Restart ajunse pe
pavaj aproape rostogolindu-se, în toată splendoarea stângăciei sale.
Malta se trase brusc cu un pas înapoi, ferindu-se de portiera larg
deschisă dintr-o lovitură, iar valetul o prinse de braț, temându-se să
nu cadă. Dacă n-ar fi fost strânsoarea mâinii lui, fata ar fi putut să
dispară cu ușurință din nou în întuneric, evitând dezastrul. În
schimb, se află acolo când Davad își regăsi echilibrul prinzându-se
de portieră, după care călcă drept pe tivul rochiei ei.
– Oh, scuzele mele, sincerele mele scuze, spuse, cu aprindere, apoi
cuvintele i se stinseră pe buze în timp ce-o măsura cu privirea de sus
până jos.
Era atât de schimbată încât, pentru o vreme, fu sigură că n-o
recunoscuse. Și iarăși nu putu să reziste. Îi zâmbi și îl salută.
– Bună seara, Negustorule Restart. Făcu și o scurtă reverență, ceea
ce, în fusta lungă, era mai dificil decât știuse că ar fi trebuit să fie.
Sper că nu ai pățit nimic.
Bărbatul continua să se holbeze la ea. Peste câteva clipe, deschise
gura și strigă, cu voce pițigăiată:
– Malta? Malta Vestrit?
În locul trăsurii familiei Trell se opri o alta. Una care strălucea în
verde și auriu, culorile Tărâmului Ploilor Sălbatice. Probabil îi
aducea pe reprezentanții familiilor de pe malurile fluviului. Balul
avea să-nceapă imediat ce își ocupau ei locurile.
Din spatele fetei se auzi, ca un ecou, vocea plină de neîncredere a
lui Shukor:
– Malta Vestrit? Nu pot să cred!
– Bineînțeles.
Ea îi zâmbi lui Davad, savurând saltul privirii uluite a
Negustorului de la colierul ei la dantela care i se învolbura pe piept.
Bărbatul se uită brusc în spatele ei. Malta se răsuci, dar acolo nu mai
era nimeni. Fir-ar să fie! Delo intrase în sala Balului fără ea! Se
întoarse din nou spre Davad, dar el se uita cu disperare în jur. În
timp ce portiera trăsurii din Tărâmul Ploilor Sălbatice tocmai se
deschidea, o prinse brusc pe Malta de umeri și o împinse în spatele
lui, aproape în partea dinspre interior a portierei încă deschise a
trăsurii sale.
– Nu te mișca! îi șuieră. Nu scoate nicio vorbă!
Se întoarse spre reprezentanții Tărâmului Ploilor Sălbatice, care
tocmai coborau, și făcu o plecăciune adâncă. Malta trase cu ochiul pe
lângă el. În anul acela, luau parte trei reprezentanți, doi înalți și unul
scund. Fiind ascunși sub glugi și mantii, nu putea spune nimic mai
mult despre ei. Materialul întunecat al mantiilor nu se compara cu
nimic din tot ce mai văzuse ea vreodată. Era negru când stăteau
neclintiți, dar orice mișcare stârnea pe suprafața lui un joc de culori
scânteietoare. Verdele, albastrul și roșul străfulgerau scurt în
întuneric la cel mai mărunt gest.
– Negustorule Restart, salută unul dintre cei trei.
Era vocea subțire a unei femei.
– Negustoreasă Vintagli, răspunse el, cu o plecăciune și mai
adâncă. Bine ai venit în Bingtown și la Balul Recoltei.
– O, mulțumesc, Davad. Atunci ne vedem înăuntru?
 – Cu siguranță, zise el. Imediat ce-mi găsesc mănușile. S-ar părea
că le-am scăpat pe podeaua trăsurii.
– Câtă neglijență din partea ta! îl mustră femeia.
Vocea ei dezmierda cuvintele într-un mod bizar. Apoi îi întoarse
spatele și își urmă însoțitorii.
Aerul toamnei se umplu de duhoarea transpirației care-l năpădi
brusc pe Restart. În clipa când ușile sălii se închiseră în spatele
familiei din Tărâmul Ploilor Sălbatice, se răsuci către Malta. O prinse
de un braț și o zgâlțâi.
– Unde e bunica ta? o întrebă. Și adăugă, cu aceeași disperare,
înainte de a avea ea timp să răspundă: Mama ta unde e?
Ar fi trebuit să-l mintă. Ar fi putut să-i spună că ele intraseră deja,
sau că ea tocmai ieșise să ia o gură de aer proaspăt. În schimb, spuse
doar:
– Am venit singură. Își feri privirea de a lui și adăugă cu voce mai
înceată, ca de la adult la adult: Mă tem că, de când a murit bunicul,
au devenit amândouă mai legate de casă decât oricând. E atât de
trist. Mi-am dat seama c-o să înnebunesc dacă nu ies. Nu-ți poți
imagina cât de descurajant a fost pentru mine...
El icni, o strânse mai tare de braț și o conduse către trăsură.
– Repede! Până nu te mai văd și alții... n-ai mai vorbit cu nimeni
altcineva, nu?
– Păi... nu. Adică, numai cu Delo și cu fratele ei. Știi, tocmai
sosisem și... dă-mi drumul! Îmi șifonezi rochia.
Felul în care o împinse în trăsură și se urcă hotărât în urma ei o
înspăimântă și o șocă în aceeași măsură. Ce avea de gând? Auzise
povești despre bărbați împinși de pasiune și de pofta trupească la
fapte necugetate, dar Davad Restart? Era prea bătrân! Ideea era prea
dezgustătoare! El trânti portiera, care, de data asta, refuză să se
închidă. O ținu cu mâna, strigând:
 – Vizitiu! La casa Vestrit din oraș. Repede. Maltei îi spuse: Așază-
te! Te duc acasă.
– Nu! Lasă-mă să ies, vreau să merg la Balul Recoltei! Nu-mi poți
face asta. Nu ești tatăl meu!
Negustorul Restart ținea portiera închisă gâfâind. Trăsura porni cu
o smucitură și Malta se așeză izbindu-se de banchetă.
– Nu, nu sunt tatăl tău, încuviință el, cu asprime. Și-n seara asta îi
mulțumesc lui Sa că nu sunt, fiindcă n-aș fi avut idee ce să fac cu
tine. Biata Ronica! După toate celelalte prin care-a trecut anul ăsta!
Nu era destul de rău că mătușa ta a dispărut cu desăvârșire, trebuia
să mai apari și tu la Balul Recoltei îmbrăcată ca o stricată din
Jamaillia? Ce-ar zice tatăl tău despre asta?
Scoase din buzunar o batistă mare și-și șterse cu ea fața asudată.
Malta observă că purta aceeași pantaloni albaștri și aceeași vestă ca
în ultimii doi ani. Îl strângeau peste pântec; judecând după mirosul
de cedru din trăsură, nu se îndoia că-și scosese hainele din cufăr abia
în seara aia. Și cuteza să-i vorbească ei despre îmbrăcăminte și
despre modă!
– Rochia e făcută la cererea mea, anume pentru mine și pentru
noaptea asta. Cu bani primiți de la tata, aș putea adăuga. Așa că nu
cred deloc că s-ar înfuria fiindcă i-am întrebuințat așa cum m-a
sfătuit. Oricum, s-ar putea să vrea să știe cu ce gânduri i-ai înșfăcat
fiica de pe stradă și ai târât-o în trăsura ta împotriva voinței ei. Nu
cred c-o să fie încântat.
Malta îl cunoștea pe Davad Restart de mulți ani și știa cât de ușor
se intimidează când se răstește bunica ei la el. Se așteptase să dea
dovadă de măcar un strop din acel respect și față de ea. Însă el o
surprinse când pufni:
– Lasă-l să vină să mă-ntrebe, când se va întoarce în port, și-o să-i
răspund c-am încercat să-ți salvez reputația. Malta Vestrit, ar trebui
să-ți fie rușine. O fetiță ca tine, îmbrăcată ca o... ordinară și cutezând
să vină astfel la Balul Recoltei! Mă rog lui Sa să nu te mai fi
recunoscut nimeni. Și nimic din tot ce mi-ai putea spune n-o să mă
convingă că mama sau bunica ta a știut ceva despre rochia asta sau
despre venirea ta la Bal când orice fată cumsecade ar continua să stea
acasă, în doliu după bunicul ei!
La asta ar fi putut da o duzină de răspunsuri. O săptămână mai
târziu, aveau să-i vină toate în minte, avea să știe exact cum ar fi
trebuit să i le servească. Dar în clipa aceea, pe limbă nu-i veni niciun
cuvânt și rămase tăcută și stăpânită de o furie neajutorată în vreme
ce trăsura se legăna, purtând-o neînduplecată pe drumul către casă.
Când sosiră, nu așteptă să coboare Davad Restart, ci se împinse pe
lângă el, ca să coboare și s-ajungă la ușa casei înaintea lui. Din
nefericire, unul dintre ciucurii fustei i se agăță de marginea portierei.
O auzi sfâșiindu-se și se întoarse înapoi cu un țipăt de disperare, dar
era prea târziu. Ciucurele și o palmă de mătase verde atârnau de
cadrul portierei. Davad aruncă o privire către materialul rupt înainte
de a trânti portiera peste el. Apoi trecu pe lângă Malta cu pași mari,
se duse la ușă și trase de șnurul clopotului care chema servitorii.
Deschise Nana. De ce trebuise să fie tocmai ea? Se holbă îmbufnată
la Davad, apoi se uită pe lângă el și o zări pe Malta, care răspunse
privind-o de sus, cu trufie. Pentru o clipă, Nana păru doar ofensată.
Pe urmă icni, îngrozită, și strigă cu voce ascuțită:
– Malta! Nu, nu poți fi tu. Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?
Asta aduse toată casa jos, la ușă. Întâi apăru mama ei, care,
furioasă, îi puse lui Davad o duzină de întrebări, fără ca el să-i poată
răspunde la vreuna. Pe urmă sosi și bunica ei, în cămașă de noapte și
capot, cu părul strâns într-o eșarfă pentru noapte, hotărâtă s-o certe
pe Keffria fiindcă făcea atâta zarvă și țipa pe timp de noapte. Când o
văzu pe Malta, se albi la față. Trimise la culcare toți servitorii, în
afară de Nana, pe care-o trimise după ceai. Pe nepoata ei o prinse
strâns de încheietura mâinii și o conduse pe coridor, către fosta
cameră de lucru a bunicului. Abia după ce o văzu înăuntru, alături
de Keffria și Davad, închise bine ușa și se întoarse spre ea.
– Explică-te! îi porunci.
Malta își îndreptă spatele.
– Am vrut să merg la Balul Recoltei. Tata a spus că pot merge și că
pot merge în rochie lungă, așa cum îi stă bine unei femei tinere. N-
am făcut nimic de care să-mi fie rușine.
Demnitatea ei era fără cusur.
Ronica strânse din buzele palide. Când vorbi, avea gheață în glas.
– Atunci capul ți-e într-adevăr atât de sec cum pare. Își luă ochii de
la Malta, ignorând-o apoi cu desăvârșire. Oh, Davad, cum o să-ți pot
vreodată mulțumi că ai adus-o acasă? Sper că nu ți-ai riscat propria
reputație ca s-o salvezi pe a noastră. Câți oameni au văzut-o așa?
Negustorul Davad era evident stânjenit.
– Nu mulți. Sper. Cerwin Trell și surioara lui. Un prieten de-al lui.
Mă rog să nu fi fost mai mulți. Se întrerupse, parcă întrebându-se
dacă să mintă sau nu. Familia Vintagli a sosit, ca reprezentantă a
Tărâmului Ploilor Sălbatice, când era ea acolo. Dar nu cred c-au
văzut-o. Pentru o singură dată, burdihanul meu s-a dovedit – sper –
folositor. Își mângâie pântecul cu jale. Am ascuns-o în spatele meu și
am înhățat-o ca s-o urc în trăsura mea imediat ce-au plecat. Era și
valetul meu de față, firește. Și, adăugă, fără tragere de inimă, mai
erau și alte familii de Negustori care se foiau încoace și încolo, însă
sunt convins că nu i-au dat aproape nicio atenție.
Se tulbură la față când adăugă, șovăind:
– Voi, firește, n-ați știut nimic despre toată povestea asta, nu?
– Mă simt și ușurată, și rușinată recunoscând că n-am știut nimic,
răspunse bunica ei, cu asprime.
 Avea ochii plini de învinuiri când se întoarse spre mama Maltei.
– Keffria? Tu ai știut ce pune fiica ta la cale?
Înainte de a apuca Keffria să-i răspundă, adăugă:
– Și, dacă n-ai știut, cum a fost cu putință să nu știi?
Malta se aștepta să-și vadă mama izbucnind în lacrimi. Mama ei
începea întotdeauna să plângă. Însă, de data asta, se întoarse spre ea.
– Cum ai putut să-mi faci una ca asta? întrebă. Și de ce? De ce,
Malta, de ce?
Mâhnirea din cuvintele ei era cumplită.
– Nu ți-am spus că nu trebuie decât s-aștepți? Că, la momentul
potrivit, o să fii prezentată așa cum se cuvine? Ce te-a putut
convinge să... să faci așa ceva?
Mama ei părea devastată.
Malta trecu prin câteva clipe de nesiguranță.
– Am vrut să merg la Balul Recoltei. Ți-am spus că vreau. Te-am
implorat iarăși și iarăși să mă lași să merg. Dar tu nu m-ai ascultat,
nici măcar după ce tata a spus că pot merge, după ce mi-a promis c-o
să am o rochie lungă, o rochie adevărată.
Tăcu, așteptând să recunoască mama ei că i se făgăduise. Dar, când
văzu că se mulțumește s-o privească îngrozită, strigă:
– Ei bine, ești surprinsă numai și numai din vina ta! Eu n-am făcut
decât ceea ce mi-a făgăduit tata că pot să fac.
Pe fața mamei ei se aspri ceva.
– Dacă ai avea idee ce mult îmi doresc în clipa asta să te plesnesc,
ai avea grijă să vorbești cuviincios, fetico!
Mama ei nu i se mai adresase niciodată așa. Îi spusese „fetico“,
precum unei servitoare!
– Atunci de ce nu mă plesnești? întrebă Malta, furioasă. Seara asta
mi-a fost stricată în orice alt fel! De ce nu mă bați aici, în fața tuturor,
ca să terminăm odată?
Tragedia planurilor ei distruse îi luă mintea în stăpânire, sufocând-
o.
Davad Restart părea șocat.
– Chiar trebuie să plec, se grăbi să spună, și se ridică.
– Oh, Davad, stai jos, zise bunica ei, obosită. Ceaiul sosește
imediat. Îți datorăm măcar atâta lucru după ce ne-ai salvat în seara
asta. Nu te lăsa tulburat de talentul cu care-o face Malta pe victima.
Deși acum ne-am simți cu toții mai bine dacă i-am trage o bătaie, n-
am ajuns niciodată la așa ceva – nu încă.
Ronica se uită la Davad cu un zâmbet șters și chiar îi luă mâna. Îl
conduse pe bărbatul scund și gras înapoi, la scaunul lui, și el îi
ascultă rugămintea și se așeză.
Malta se simțea îngrețoșată. Nu vedeau ce omuleț dezgustător e,
cum îi lucesc de transpirație fața și chelia și ce rău îi vin hainele
demodate? De ce-i mulțumeau fiindcă o umilise?
Nana intră cu o tavă cu ceai, căni și tot restul. Avea și o sticlă cu
vin sub un braț, și un prosop drapat pe același braț. Puse pe masă
tava și sticla, apoi se întoarse să-i întindă Maltei prosopul. Era umed.
– Curăță-ți fața, îi spuse bătrâna servitoare, cu asprime.
Toți ceilalți se uitară la ea, apoi întoarseră capetele. Îi ofereau
prilejul să le dea ascultare în intimitate. Pentru o clipă, se simți
recunoscătoare. Apoi înțelese ce îi făceau spunându-i să-și curețe
fața, ca unui copil murdar.
– Nu vreau, strigă, și azvârli prosopul ud pe podea.
Urmă un lung moment de tăcere. Apoi bunica ei o întrebă, pe
tonul calm al unei conversații banale:
– Îți dai seama că arăți ca o curvă?
 – Nu e adevărat! ripostă ea. Avu un alt moment de îndoială, dar o
lăsă imediat deoparte. Cerwin Trell n-a părut să mă găsească
neatrăgătoare în seara asta. Rochia mea și această sulemenire a
ochilor sunt acum la modă în Jamaillia.
– Poate pentru curve, adăugă bunica ei, neînduplecată. Și n-am
spus că ești „neatrăgătoare“. Ești pur și simplu atrăgătoare într-un
mod care ar trebui s-o împiedice pe orice femeie cumsecade să se
simtă în largul ei.
– De fapt..., începu Davad Restart, stânjenit, dar bunica Maltei
continuă:
– Nu ne aflăm în Jamaillia, iar tu nu ești curvă. Ești fiica unei
familii respectabile de Negustori. Și noi nu ne arătăm în public pe
jumătate dezbrăcați și cu fețele vopsite. Mă-ntreb dacă nu cumva asta
ți-a scăpat până acum.
– Atunci aș vrea să fiu curvă în Jamaillia! declară Malta, cu
aprindere. Fiindcă orice altceva e mai bun decât să fiu sufocată aici.
Silită să mă îmbrac și să mă port ca o fetiță când sunt aproape femeie
în toată firea, silită să fiu tăcută, să fiu politicoasă, să fiu...
neobservată. Nu vreau să cresc așa, nu vreau să fiu ca tine și ca
mama. Vreau să... să fiu frumoasă și remarcată, și să mă distrez, să-i
fac pe bărbați dornici să se afle în apropierea mea și să-mi trimită
flori și cadouri. Și nu vreau să mă-mbrac după moda de anul trecut
și să mă port de parcă nimic nu m-ar entuziasma și nimic nu m-ar
înfuria. Vreau să...
– De fapt, o întrerupse Davad cu stângăcie, a existat o, ăă, modă
asemănătoare în Jamaillia. Până anul trecut. Una dintre, ăă,
Însoțitoarele Satrapului a apărut astfel. Ăă, deghizată în, ăă, femeie
de stradă. Nu la o ceremonie publică, în timpul unei reuniuni cu
participare foarte largă. Ca să-și declare, ca să spunem așa,
nemărginitul devotament față de Satrap și de orice dorință a sa. Ca
dovadă că e dispusă să fie privită și tratată ca și cum i-ar fi, ei bine...
Davad răsuflă adânc.
– Nu e ceva despre care aș vorbi, în mod obișnuit, cu oricare dintre
voi, sublinie, stânjenit. Dar s-a întâmplat într-adevăr și în lunile
următoare au apărut, ăă, să le zicem ecouri în rochiile la modă.
Sulemenirea urechilor și, ăă, faldurile cu despicături ale fustelor...
Se înroși brusc și tăcu.
Bunica Maltei se mulțumi să clatine din cap, furioasă.
– La asta a ajuns Satrapul nostru. Încalcă făgăduielile bunicului și
tatălui său și face din Însoțitoarele Inimii sale curve care-i mulțumesc
poftele trupului. A fost o vreme când orice familie era mândră să
aibă o fiică aleasă ca Însoțitoare, fiindcă pentru a te număra printre
ele era nevoie de înțelepciune și de diplomație. Și acum ce-au ajuns?
Haremul lui? Asta mă dezgustă. Și nu vreau să-mi văd nepoata
îmbrăcată așa, oricât de multă popularitate ar dobândi astfel de
rochii.
– Vrei să fiu bătrână și prost îmbrăcată, ca tine și ca mama! exclamă
Malta. Vrei să mă preschimb din copil în babă. Ei bine, n-o s-o fac.
Fiindcă nu asta îmi doresc.
– Nu i-am vorbit mamei mele astfel niciodată în viața mea, răbufni
brusc Keffria. Și n-am să-ți îngădui să-i vorbești așa bunicii tale.
Dacă...
– Dacă ai fi făcut-o, ai fi avut o viață! sublinie pe neașteptate Malta.
Dar nu! Pun prinsoare că ai fost întotdeauna sfioasă, tăcută și
supusă. Ca o vacă. Scoasă într-un an în lume și măritată în
următorul, ca o minunată vacă grasă scoasă la mezat! Un singur
anotimp de dans și de distracție, apoi măritată, ca să faci copii cu
bărbatul care le-a oferit părinților tăi cel mai bun târg.
Șocase pe toată lumea din încăpere. Și se uită pe rând la toți.
 – Nu asta vreau eu, mamă! Vreau o viață a mea! Vreau să port
haine frumoase, să merg în locuri superbe. Nu vreau să mă mărit cu
un băiat cumsecade de Negustor, ales de voi. Vreau să văd Jamaillia
într-o bună zi, vreau să merg la Curtea Satrapului, dar nu ca femeie
măritată, cu un cârd de copii după mine. Vreau să fiu liberă! Vreau...
– Vrei să ne distrugi, spuse încet bunica ei, și turnă ceai. Cană după
cană, cu gesturi calme, fără greș, rostindu-și cuvintele care o
învinuiau pe Malta. Vrei, asta spui tu, fără să te gândești nicidecum
la ceea ce ne trebuie tuturor. Își ridică privirea de la căni, ca să
întrebe: Ceai sau vin, Davad?
– Ceai, răspunse el, recunoscător. Dar nu mai pot sta mult, trebuie
să mă duc repede înapoi, s-ajung măcar la timp pentru Înfățișarea
Ofrandelor. N-am pe nimeni care s-o înfățișeze pe a mea în locul
meu, știți. Iar Negustoreasa Vintagli s-ar părea că vrea să-mi
vorbească. Pe voi nu vă așteaptă anul ăsta, firește, pentru că sunteți
în doliu...
Își lăsă glasul să se stingă, stânjenit.
– Ceai? Prea bine, atunci. Bunica ei turnă lin. Privirea i se mută de
la Davad la Nana. Nana, draga mea. Nu-mi place că trebuie să-ți cer
asta, dar vrei s-o duci pe Malta la culcare? Și ai grijă să se spele bine
mai întâi. Îmi pare atât de rău că te împovărez cu așa ceva!
– Nu e o povară, stăpână. E datoria mea.
Și Nana și-o făcu. Masivă și neîndurătoare ca în frageda copilărie a
Maltei, o luă de încheietura mâinii și o trase afară din cameră. Ea o
urmă în tăcere, nu din supunere, doar de dragul demnității sale. Nu
se împotrivi când Nana îi scoase rochia și intră singură în baia
aburindă pregătită de bătrâna slujitoare. Dar, de fapt, nu-i spuse nici
măcar un cuvânt masivei și poruncitoarei sale dădace, nici măcar ca
să-i întrerupă lungul și plictisitorul monolog despre rușinea de care-
ar fi trebuit să se simtă copleșită.
 Pentru că nu-i era deloc rușine, își spuse Malta. Nici nu se simțea
intimidată. La întoarcerea tatălui ei acasă, aveau să răspundă, toate,
pentru răutatea cu care o trataseră. Deocamdată, ea avea să se
mulțumească doar cu atât.
Și cu fiorul trezit în ea de privirea lui Cerwin Trell. Cel puțin el știa
că nu mai e o fetiță.
 19

MĂRTURII

– D oare?
– Poți simți durerea?
– Nu așa cum o simt oamenii, dar înțeleg suferința pe care trebuie
s-o...
– Atunci de ce întrebi? Orice răspuns ți-aș da, n-ar avea cu adevărat
înțeles pentru tine.
Urmă o tăcere îndelungată. Vivacia își ridică brațele netede ca să și
le încrucișeze peste sâni. Rămase cu privirea țintuită drept înainte. Se
lupta cu fluxul de suferință și disperare, în creștere înlăuntrul ei.
Între ea și Wintrow, lucrurile nu mergeau cu nimic mai bine. De când
plecaseră din Cress, resentimentul lui față de ea era tot mai puternic
de la o zi la alta. Preschimba în tortură ceea ce ar fi trebuit să fie timp
petrecut cu plăcere împreună.
Vântul sufla dinspre nord, împingând-o către sud, către locuri mai
călduroase. Vremea fusese bună, dar, în rest, totul era rău. Echipajul
era la cuțite cu Wintrow și, prin urmare, și cu ea. Ascultând
discuțiile oamenilor, aflase, în esență, cele întâmplate. În felul ei
limitat, le înțelesese. Știa că Wintrow încă mai crede că hotărârea lui
a fost corectă. Și mai știa, din amintirile adunate în memoria ei, că
bunicul băiatului ar fi fost de acord cu el. Dar, ca să fie nefericit, lui
Wintrow îi era de-ajuns să știe că restul echipajului îl crede laș și că
tatăl lui pare să fie de aceeași părere. Iar ea n-avea nevoie de mai
mult ca să cadă pradă unei nefericiri la fel de profunde.
În ciuda nefericirii sale, Wintrow nu se dăduse bătut. În ochii
Vivaciei, asta vorbea convingător în favoarea spiritului din trupul lui.
Ocolit de ceilalți oameni din echipaj, silit să ducă o viață pe care n-o
putea savura, continua să muncească din greu și să învețe. Sărea să
execute ordinele cu aceeași iuțeală ca toți ceilalți și se străduia în
fiecare zi să-și facă partea lui de corvezi. Ajunsese la fel de
îndemânatic ca oricare alt mus și se îndrepta rapid către îndeplinirea
perfectă a tuturor îndatoririlor unui năier pe puntea unei corăbii. Îi
folosea și mintea, și trupul, comparând modul în care comanda tatăl
lui manevrarea pânzelor cu comenzile lui Gantry. O parte din zelul
lui nu era altceva decât urmarea înfometării unei minți obișnuite să
profite de orice prilej ca să învețe. În lipsa cărților și a pergamentelor,
absorbea acum lecțiile oferite de vânt și de valuri. Accepta munca
fizică impusă de viața lui de la bord așa cum acceptase cândva
munca umilă din livada mănăstirii. Erau îndatoriri pe care un om
trebuia să le îndeplinească dacă făcea parte dintr-o astfel de viață și
se cuvenea să fie îndeplinite conștiincios. Dar Vivacia știa că Wintrow
vrea să devină maestru în arta navigării și dintr-un alt motiv. Se
străduia să-i demonstreze echipajului, prin fapte, că nici nu se teme
de riscurile muncii unui năier, nici nu o disprețuiește. În el era un
Vestrit care-și ținea gâtul țeapăn și capul sus în ciuda batjocurii lui
Torg și a celorlalți. N-avea de gând să-și ceară scuze pentru hotărârea
lui din Cress. N-avea senzația că greșise cu ceva. Și totuși suferea
fiindcă îl disprețuia echipajul.
Dar asta fusese înainte de accident.
 Wintrow stătea pe punte cu picioarele încrucișate și cu mâna
rănită în poală. Vivacia n-avea nevoie să-l vadă ca să știe că și el are
privirea pierdută către orizontul îndepărtat. Insulele mărunte pe
lângă care treceau nu-i stârneau interesul. Într-o astfel de
împrejurare, Althea ar fi stat aplecată peste copastie, sorbind totul cu
ochi lacomi. Cu o zi înainte plouase din belșug și multe dintre
pâraiele mici de pe insule se umflaseră și curgeau vijelios. Unele
șerpuiau până la vărsarea în apa sărată; altele cădeau ca niște pânze
argintii, prăvălindu-se în cascadă de pe malurile abrupte ale
insulelor stâncoase. Apa lor dulce plutea o vreme deasupra celei
sărate, schimbând culorile undelor printre care înainta cu seninătate.
Insulele mișunau de păsări: păsările de mare, păsările de uscat și
păsările care cuibăreau pe stâncile înalte își uneau notele într-un
singur cor. Iarna o fi fost aproape, dar acolo, pe insule, era un
anotimp al ploilor și al abundenței de plante. La vest de ele,
Țărmurile Blestemate erau învăluite de una dintre familiarele lor
cețuri de iarnă. Undele aburinde ale numeroaselor ape curgătoare
izvorâte de pe coastă îmblânzeau vremea, chiar dacă așterneau peste
Insulele Piraților un giulgiu pâclos. Pe insulele alea nu ningea
niciodată, fiindcă apele calde din Canalul Interior țineau adevărata
iarnă pentru totdeauna la distanță. Dar, oricât de verzi și de
ademenitoare ar fi fost țărmurile, Wintrow nu se gândea decât la un
singur port îndepărtat, de undeva, din sud, și la mănăstirea aflată la
o zi de mers distanță, dacă te îndreptai către inima uscatului. Poate
ar fi îndurat totul mai ușor dacă ar fi existat fie și cea mai firavă
speranță că vor face un popas acolo. Dar n-avea să fie așa. Tatăl lui
nu era atât de prost încât să-i ofere fie și cea mai vagă șansă de
scăpare. Negoțul lor avea să-i oprească în multe porturi, dar Marrow
nu se număra printre ele.
 De parcă ar fi putut să simtă gândurile corabiei la fel de clar ca
Althea, băiatul își lăsă brusc capul să-i cadă pe genunchii îndoiți. Nu
plângea. Era dincolo de lacrimi și se ferea, pe bună dreptate, de
batjocura necruțătoare a lui Torg, care nu-i ierta nicio dovadă de
slăbiciune. Așa că amândurora li se refuza până și acea cale de
ușurare a nefericirii care se răsucea în el, amenințând să-l sfâșie.
După un timp, răsuflă adânc și deschise ochii. Se uită lung la mâna
pe care și-o ținea în poală, cu degetele lejer curbate.
De la accident trecuseră trei zile. Privind în urmă, îți dădeai seama
că fusese un ghinion stupid, ca aproape toate cele de soiul lui, și
deloc neobișnuit pe o corabie. Cineva dăduse drumul unei parâme
înainte de a se aștepta Wintrow să se întâmple. Vivacia nu credea c-o
făcuse dinadins. Cu siguranță că restul echipajului nu putea fi chiar
atât de pornit împotriva lui. Nu fusese decât un accident. Răsucindu-
se, funia de cânepă trăsese după ea mâna în care o strângea Wintrow,
izbindu-i cu putere degetele de cârligul unui scripete. O furie adâncă
prinse să clocotească în Vivacia când își aminti ce-i spusese Torg
băiatului care zăcea încovrigat pe punte, cu mâna însângerată
strânsă la piept.
– Să te-nveți minte să fii mai atent, neisprăvit mic și laș! Ai avut un
noroc chior că ți-ai zdrobit doar un deget, nu toată mâna. Ridică-te și
treci la muncă! N-o să-ți șteargă nimeni năsucul, nici n-o să-ți usuce
ochișorii.
Și pe urmă plecase, lăsându-l pe Mild să vină, amuțit de vinovăție,
ca să lege degetul și mâna lui Wintrow cu basmaua lui aproape
curată. Mild, ale cărui mâini alunecaseră de parâma pe care-o ținea
Wintrow. Mild, cu un bandaj în jurul coastelor lui rupte, încă
nevindecate.
– Îmi pare rău, spuse încet Wintrow. N-ar fi trebuit să-ți vorbesc
așa, adăugă, după câteva minute de tăcere. Mă înțelegi mai bine
decât oricine altcineva de la bord... cel puțin te străduiești să înțelegi
ce simt. Într-adevăr, nu e vina ta că sunt atât de nefericit. E doar
fiindcă mă aflu aici când aș vrea să fiu altundeva. Știu că dacă ai fi
fost orice alt fel de corabie, numai una vie nu, tata nu m-ar fi silit să
vin la bord. Asta mă face să dau vina pe tine, deși n-ai ce face ca să
nu mai fii ceea ce ești.
– Știu, răspunse Vivacia, fără vlagă.
Nu-și dădea seama dacă e mai rău când Wintrow vorbește sau
când tace. Își petrecea câte o oră cu ea în fiecare dimineață și în
fiecare seară din ordinul tatălui lui. Nu știa de ce-l obligă Kyle să stea
lângă ea. Spera că între ea și băiat o s-apară ca prin farmec o
legătură? Cu siguranță nu putea fi atât de prost. Sau cel puțin nu
putea fi atât de prost încât să creadă că-și poate obliga fiul s-o
îndrăgească. Ea fiind ceea ce era ea și el fiind ceea ce era el, Vivacia
nu avea de ales, nu putea să nu se simtă legată de Wintrow. Se gândi
la frumoasa noapte din toiul verii, care acum i se părea atât de
îndepărtată, la acea primă noapte petrecută de Wintrow la bordul ei,
își aminti cât de bine păruse să înceapă relația lor. Dacă totul ar fi
fost lăsat să continue firesc, de la sine... dar n-avea sens să regrete că
nu fusese astfel, după cum n-avea sens nici să-și lase gândurile să
zboare la Althea. Ce mult și-ar fi dorit să fie acolo! Îi era destul de
greu fără fiica lui Ephron și se mai și întreba tot timpul ce se
întâmplase cu ea. Vivacia oftă.
– Nu fi tristă, spuse Wintrow, dar oftă la rândul său când își auzi
stupiditatea cuvintelor. Cred că și pentru tine e tot atât de rău cum e
pentru mine, adăugă.
Vivacia nu izbuti să găsească un răspuns, așa că nu răspunse. Apa
îi susura pe lângă proră, suflarea lină a vântului îi împingea înainte.
Omul de la cârmă știa foarte bine ce face; era firesc, fiindcă se
număra printre cei aleși de căpitanul Vestrit și era la bord de aproape
douăzeci de ani. Era o seară menită s-o mulțumească, o seară în care
naviga spre sud, dinspre frigul iernii către căldură, așa că nefericirea
o străpungea cu atât mai tăioasă.
Cu câteva zile în urmă, băiatul îi spusese anumite lucruri, vorbise
în clipe când îl mistuiau furia, ciuda și nefericirea. O parte din ea le
recunoscuse drept ceea ce erau de fapt: Wintrow se revoltase
împotriva sorții lui, nu împotriva ei. Cu toate astea, nu putea să le
dea uitării, o sfâșiau ca niște cosoare ori de câte ori își îngăduia să se
gândească la ele. Dimineața, după un cart de noapte din cale-afară
de neplăcut, Wintrow o insultase, spunându-i că Sa nu există nicăieri
în ea, că ea nu are nimic în comun cu forța lui divină, că nu e decât
un simulacru de viață și de suflet, creat de oameni spre a fi pus în
slujba lăcomiei lor. Cuvintele o șocaseră și o îngroziseră, dar fusese
încă și mai rău după ce Kyle venise cu pași mari de undeva, din
spatele băiatului, și îl trântise lat pe punte când îl pocnise înfuriat de
spusele lui despre ea. Până și cei mai cumsecade oameni din echipaj
îl vorbiseră pe urmă de rău pe Wintrow, zicând că vorbele lui nefaste
le alungă tuturor norocul. Kyle părea să nu aibă habar că ea simțise
lovitura primită de Wintrow, că împărtășise întreaga durere a
băiatului. Nici nu stătuse să cugete că poate nu pe o astfel de cale
putea fi Wintrow adus la sentimente mai blânde față de ea. În
schimb, își trimisese fiul sub punte dându-i de făcut, ca sarcini în
plus, tot ce știa că detestă mai mult. Vivacia rămăsese singură, să
mediteze asupra vorbelor veninoase ale băiatului întrebându-se
dacă, la urma urmelor, nu cumva erau purul adevăr.
Băiatul o pusese pe gânduri. O făcuse să se gândească la lucruri
care nu trecuseră prin mintea niciunui alt Vestrit când se aflase pe
punțile ei. Băiatul, reflectase ea, părea să-și petreacă jumătate din
timp privindu-și propria viață în lumina legăturilor cu viețile altora.
Vivacia știuse de Sa, îi auzise pe toți ceilalți Vestrit pomenindu-l în
treacăt. Dar niciunul dintre ei nu chibzuise asupra existenței
divinității, nici nu-i văzuse reflexia în tot ce era viață în jur. Niciunul
dintre ei nu crezuse cu atâta convingere că bunătatea și onoarea sunt
calități înnăscute ale tuturor oamenilor, și nici nu fusese de acord cu
ideea că fiecare om are de îndeplinit un anumit destin, că numai o
viață corect trăită poate satisface o anumită necesitate a lumii. Ca
urmare, niciunul dintre ei nu fusese atât de dezamăgit ca Wintrow
de traiul zilnic printre semenii săi.
– Cred c-o să fie nevoie să mi se taie degetul.
Băiatul vorbise încet, cu voce șovăielnică, de parcă o temere rostită
cu glas tare s-ar fi putut preschimba într-o realitate cruntă.
Vivacia nu răspunse. După accident, era prima oară când începea
Wintrow o discuție. Recunoscu brusc spaima adâncă, ascunsă în
spatele asprimii cuvintelor lui despre ea. Avea de gând să-l asculte,
să-l lase să împartă cu ea tot ce se simțea în stare să-i dezvăluie.
– Cred că nu e doar un os rupt. Cred că încheietura e strivită.
Cuvinte simple, dar ea simți răceala groazei ascunse sub ele.
Băiatul trase aer în piept și cuteză să privească în față realitatea pe
care se străduise s-o nege.
– Cred c-am știut de când s-a întâmplat. Și totuși am continuat să
sper... Dar azi-dimineață a început să mi se umfle toată mâna. Și simt
umezeală sub bandaj. Câtă prostie din partea mea! adăugă, cu voce
mai firavă. I-am îngrijit pe alții, nu ca vindecător, dar știu să curăț o
rană și să schimb un bandaj. Dar asta, mâna mea... Până azi-noapte,
n-am izbutit să-mi fac curaj să mă uit la ea.
Tăcu. Vivacia îl auzi înghițind în sec.
– Nu e ciudat? continuă, cu voce mai înaltă, încordată. Am fost de
față când Sa’Garit a tăiat piciorul unui bărbat. Trebuia să se facă. Era
foarte clar pentru noi toți. Dar el spunea întruna „nu, nu, să mai
așteptăm puțin, poate-o să fie mai bine“ când noi vedeam că, de la o
oră la alta, era din ce în ce mai rău. Până la urmă, nevasta lui l-a
convins să ne lase să facem ce era de făcut. Și m-am întrebat de ce
continua să amâne, în loc să scape pur și simplu mai repede. De ce să
te-agăți de-o bucată putredă de carne și de os, doar fiindcă mai
înainte a fost o parte utilă a trupului tău?
Vocea îi pieri brusc. Se ghemui din nou peste mâna rănită. Și acum
Vivacia îi simți zvâcnirea durerii, îi simți ritmul din mâna lui, ca un
ecou al fiecărei bătăi de inimă.
– M-am uitat vreodată cu adevărat la mâinile mele, m-am gândit
vreodată cu adevărat la ele? Mâini de preot... auzim mereu
vorbindu-se despre mâinile preoților. De când mă știu, am avut
mâini perfecte. Zece degete, toate în stare să lucreze, toate abile...
Făceam ferestre cu vitralii. Știai, Vivacia? Mă așezam la lucru și mă
afundam atât de adânc în munca mea... aproape mi se părea că mi se
mișcă mâinile cu de la ele putere. Și acum...
Tăcu din nou. Vivacia cuteză să vorbească:
– Mulți năieri își pierd degete. Sau mâini sau picioare întregi. Însă
toți acei năieri...
– Eu nu sunt năier. Sunt preot. Trebuia să devin preot! Până când
m-a osândit tatăl meu la viața asta. Mă distruge. Se străduiește
înadins să mă distrugă. El și oamenii lui își bat joc de credința mea,
iar când încerc să-mi susțin ideile, se folosesc de ele împotriva mea.
Nu pot să mă opun voinței lui, nu pot să rezist înfruntând tot ce fac
cu toții împotriva mea. Distrug...
– Însă toți acei năieri rămân ceea ce sunt, cu sau fără mâini sau
picioare pierdute sau nu, continuă Vivacia, hotărâtă. Tu nu ești un
deget, Wintrow. Ești un om. Îți tai părul și unghiile și rămâi totuși
Wintrow, rămâi un om. Iar dacă ești preot, o să rămâi preot, cu nouă
degete sau cu zece. Dacă trebuie să-ți pierzi un deget, trebuie să-ți
pierzi un deget. Dar nu te folosi de asta ca scuză pentru a înceta să fii
tu însuți. Se întrerupse, aproape savurând tăcerea băiatului uluit.
Știu puține despre Sa al tău, Wintrow. Dar știu multe despre familia
Vestrit. O să fii ceea ce ești născut să fii, preot sau năier, nu contează.
Așa că mergi înainte, ca să fii. Nu lăsa pe nimeni să-ți facă nimic.
Modelează-te tu pe tine. Fii cine ești și, în final, toată lumea va trebui
să te recunoască drept ceea ce ești, indiferent dacă îi convine sau nu.
Și, dacă voia ta e să-ți dai forma imaginii lui Sa, fă-o. Fără să te
plângi.
– Corabie.
Băiatul rostise cuvântul cu voce înceată, dar sunase aproape ca o
binecuvântare. Își lipi de bordajul ei palma mâinii tefere. După o
șovăire de o clipă, își așeză alături cealaltă palmă. De când o părăsise
Althea, Vivacia îl simți pentru prima oară cum unul de-al ei se
întinde înadins către ea, cerându-i să-i dea putere. Se îndoia că
băiatul știe ce face; poate, cu capul plecat și vorbind încet, credea că i
se roagă lui Sa. Dar, indiferent către cine s-ar fi îndreptat ruga lui
pentru putere, de răspuns îi răspunse ea.
– Wintrow, spuse, încet, după ce murmurul cuvintelor lui se sfârși.
Du-te la tatăl tău și spune-i că trebuie să se facă. Și cere să se facă
aici, sub mine. Cere-o în numele meu, dacă de dorința ta nu vrea să
țină cont.
Se temea că băiatul o să șovăie. Dar el se ridică imediat, cu grație.
Fără niciun cuvânt către oricine altcineva, se îndreptă spre cabina
căpitanului și bătu în ușă în ritm alert, cu mâna teafără.
– Intră, răspunse Kyle.
Vivacia nu putea să vadă ce se petrece în interiorul ei, dar, într-un
mod pentru a cărui descriere oamenii nu-i oferiseră niciun cuvânt,
era conștientă de tot ce se petrecea. Știa cât de tare bate inima
băiatului și nu-i scăpă nici firava lui senzație de triumf când își văzu
tatăl ridicându-și privirea din foile de transport ale mărfurilor și
tresărind dădu cu ochii de el, așteptând cutezător.
– Ce cauți aici? întrebă Kyle, cu asprime. Ești musul corabiei, nimic
mai mult. Nu veni la mine cu smiorcăielile tale.
Wintrow așteptă răbdător să termine. Apoi vorbi cu voce egală:
– Trebuie să-mi fie tăiat degetul. A fost zdrobit, iar acum s-a
infectat. Îmi dau deja seama că n-o să se vindece. Respiră scurt, apoi
adăugă: Aș vrea să se facă acum, cât e vorba doar de un deget, nu de
toată mâna.
Când răspunse în sfârșit, glasul lui Kyle era îngroșat și nesigur.
– Ești sigur? Așa ți-a spus secundul? El e vindecătorul aici, pe
corabie.
– Nu e nevoie de ochiul unui vindecător. Poți să-ți dai seama
singur.
Începu să-și desfacă bandajul întărit de sânge cu o nepăsare pe
care Vivacia o simțea prefăcută. Tatăl lui scoase un sunet abia auzit.
– Și mirosul e neplăcut, încuviință Wintrow, cu aceeași voce încă
nepăsătoare. Cu cât mi-l tăiați mai repede, cu atât mai bine.
Tatăl lui se ridică și picioarele scaunului împins în spate se frecară
de punte.
– O să-l chem pe secund. Stai jos, fiule.
– Aș prefera s-o faci tu, dacă nu ai nimic împotrivă. Și sus, pe
punte, lângă galion.
Vivacia aproape că-i simți privirea rotită înadins prin încăpere.
– N-are rost să-ți umplu cabina de sânge, adăugă băiatul, aproape
ca și acum abia atunci i-ar fi trecut asta prin minte.
– Nu pot... N-am mai făcut-o niciodată...
– Îți pot arăta eu unde să tai, domnule. Nu diferă cu nimic de
tăierea unei găini, înainte de a o pune în oală. Nu trebuie decât să
retezi din încheietură. E unul dintre lucrurile pe care le-am învățat la
mănăstire. Gătitul și știința vindecării au atât de multe în comun
încât am fost adesea surprins. Ierburile, cunoașterea... cărnii.
Cuțitele.
Vivacia își dădu seama că era un soi de provocare. Dar n-o putea
înțelege pe deplin. Se întrebă dacă băiatul o înțelegea. Încercă să se
lămurească singură, chibzuind. Dacă refuza să taie degetul infectat al
fiului său, Kyle pierdea cumva. Ce pierdea? Corabia nu era sigură,
dar bănuia că trebuie să aibă o legătură cu adevăratul control asupra
vieții lui Wintrow. Poate că băiatul își provoca tatăl să înțeleagă pe
de-a-ntregul viața pe care-o alesese pentru fiul său, de aceea ținea să-
l pună față în față cu deplina ei asprime. Avea legătură și cu
provocarea prostească din oraș, când Wintrow refuzase să riște. Din
pricina asta îl numiseră laș, crezuseră că se teme de durere. Acum
voia să le dovedească tuturor că nu de durere se temuse. Vivacia se
simți străbătută de un fior de mândrie. Wintrow era cu adevărat
altfel decât orice alt Vestrit purtat de ea pe mare.
– Îl chem pe secund, spuse Kyle, cu hotărâre.
– Nu e bine s-o facă secundul, stărui Wintrow, cu blândețe.
Kyle nu-l luă în seamă. Se îndreptă spre ușă, o deschise și se aplecă
în afară ca să-și strige secundul:
– GANTRY!
Pe urmă întrerupse tăcerea care se lăsase vorbindu-i fiului său:
– Eu sunt căpitanul acestei corăbii. Așa că aici eu hotărăsc ce se
face și ce nu. Și ce anume face fiecare. Astfel de lecuiri sunt treaba
secundului, nu a mea.
– Credeam că tatăl meu preferă s-o facă el însuși, sublinie Wintrow,
cu glas scăzut. Dar văd că n-ai destul curaj pentru așa ceva. Îl aștept
pe secund pe puntea proră.
 – Aici nu e vorba de curaj, se răsti Kyle și, în clipa aceea, Vivacia
înțelese ce făcuse Wintrow.
Preschimbase cumva o problemă înfățișată de mus căpitanului
într-o înfruntare dintre tată și fiu.
– Atunci vino doar să privești, tată. Ca să-mi dai putere.
Wintrow rosti cuvintele pe tonul unei simple cereri. Fără nimic
dintr-o rugăminte. Ieși din cabină fără să aștepte să i se ordone sau să
i se îngăduie și fără să se oprească în așteptarea unui răspuns. În
vreme ce se îndepărta, Gantry ajunse la ușă, din cadrul căreia i se
ordonă, cu asprime, să-și ia trusa de vindecător și să vină pe puntea
proră. Băiatul își continuă calm drumul, fără să se oprească nici de
data asta.
– Vin, îi spuse încet Vivaciei. Tata și secundul, vin să-mi taie
degetul. Mă rog să nu țip.
– Pentru asta ai destulă voință, răspunse Vivacia, la fel de încet.
Pune-ți palma pe puntea mea pentru tăietură. O să fiu alături de tine.
La asta, băiatul nu-i răspunse. Un vânt ușor îi umflă pânzele și-i
aduse mirosul transpirației și al spaimei lui. Dar el nu mai scoase
niciun cuvânt. Se așeză și începu să-și scoată, cu răbdare, ultima
parte a bandajului de pe mâna rănită.
– Nu, spuse, cu o hotărâre de nezdruncinat. Degetul nu poate fi
salvat. Mai bine scap de el înainte de a-mi otrăvi tot trupul.
Vivacia îl simți despărțindu-se de deget, îl simți separându-l de
trupul pe care și-l putea percepe. În mintea lui, fapta era deja
săvârșită.
– Vin, zise încet corabia.
– Știu. Chicoti nervos, și sunetul avea ceva înfiorător. Îi simt. Prin
tine.
Era prima oară când i se întâmpla așa ceva. Vivacia își dori să se fi
petrecut într-un alt moment, când ar fi putut vorbi despre asta în
intimitate, sau și-ar fi cercetat pur și simplu noua legătură fiind
singuri. Dar cei doi bărbați ajunseseră deja pe puntea proră și
Wintrow se ridică din reflex și se întoarse către ei. Își ținea mâna
rănită sprijinită pe palma celeilalte, ca o ofrandă.
Kyle arătă spre fiul său cu o zvâcnire a bărbiei.
– Băiatul crede că trebuie să-i tai degetul. Ce părere ai?
Pentru o clipă, lui Wintrow îi stătu inima. După ce-și reveni,
întinse mâna către secund, fără cuvinte. Gantry aruncă o privire și-și
dezgoli dinții, într-o expresie a scârbei.
– Băiatul are dreptate.
Îi vorbea căpitanului, nu musului. Prinse strâns încheietura mâinii
lui Wintrow și-o răsuci, ca să-i vadă degetul din toate părțile. Pufni
scurt, a dezgust.
– Trebuie să-i zic lui Torg vreo câteva. Ar fi trebuit să văd mâna
asta mai demult. Chiar dacă-i tăiem degetul acum, flăcăul o să aibă
nevoie de cel puțin o zi de odihnă, fiindcă mi se pare că puroiul din
deget a pătruns în mână.
– Torg își cunoaște meseria, ripostă Kyle. Nimeni nu poate
prevedea totul.
Gantry își privi căpitanul drept în față.
– Dar Torg are o doză de răutate care iese cel mai urât la suprafață
când crede c-ajuns la mila lui un om care-ar avea tot dreptul să se
afle mai sus decât el. De-asta a plecat Brashen; era năier bun când
nu-i făcea Torg zile fripte. Dacă descoperă că poate teroriza pe
cineva, Torg nu știe unde să se oprească.
Gantry continuă cu prudență.
– Nu e vorba de favoritism. Nu te teme de așa ceva. Puțin îmi pasă
cum îl cheamă pe flăcău, domnule. Face parte din echipajul nostru și
corabia merge cel mai bine cât tot echipajul e în stare să muncească.
Tăcu pentru câteva clipe.
 – Trebuie să-i zic lui Torg vreo câteva, repetă și, de data asta, Kyle
nu răspunse.
Gantry se întoarse spre Wintrow.
– Ești pregătit.
Nu era o întrebare ci, în cea mai mare parte, constatarea că băiatul
își dă seama cât de necesară e îndepărtarea degetului schilodit.
– Da.
Vocea lui Wintrow era joasă, profundă. Se lăsă într-un genunchi,
aproape ca și cum i-ar fi jurat credință cuiva, și își așeză palma rănită
pe punte. Vivacia închise ochii. Se concentră asupra acelei atingeri,
asupra degetelor răsfirate apăsate pe lemn. N-avea cuvinte prin care
să-și exprime recunoștința pentru că puntea proră era din lemn-
vrăjitor. Era o întrebuințare aproape nemaiauzită a acelui lemn
scump, dar, în clipa aceea, ea înțelese că meritase fiecare bănuț
cheltuit de familia Vestrit. Strânse mâna băiatului, adăugând voința
ei la voința lui de a nu și-o clinti din locul unde o așezase.
Secundul se ghemui lângă el și desfășură ruloul de pânză groasă
în care își ținea ustensilele. Cuțitele și cateterele stăteau în buzunare,
iar acele erau înfipte în material. Prin unele era deja trecut un fir
subțire, din maț de pește. Când se întinse pe punte, ultima parte a
trusei scoase la vedere fierăstraiele, cu dinți fini sau grosolani.
Wintrow înghiți în sec. Gantry așeză alături bandaje din scame și din
in.
– Cred că vrei să bei un rachiu, spuse apoi, cu asprime.
Dar Vivacia simți tremurul inimii din adâncul ființei lui. Se bucură
că nu era insensibil.
– Nu.
Băiatul vorbea cu jumătate de voce.
Vivacia îndrăzni să vorbească.
– S-ar putea să vrea. După.
 Wintrow nu o contrazise.
– Îl aduc eu, se oferi Kyle, cu voce răgușită.
– Nu.
Wintrow și Vivacia rostiseră cuvântul într-un glas.
– Aș vrea să rămâi, adăugă ea, cu mai multă blândețe.
Era dreptul ei. Dar, temându-se că, poate, Kyle nu înțelege asta, îi
explică.
– Când e tăiat Wintrow, sângerez și eu. E un fel de a spune,
adăugă. Se sili să-și alunge propria nervozitate. Am dreptul să-ți cer
să fii aici, cu mine, când pe puntea mea se petrece ceva care mă
neliniștește.
– Îl putem duce pe băiat sub punte, propuse Kyle, țâfnos.
– Nu, se opuse ea din nou. Dacă mutilarea asta trebuie făcută,
vreau să se facă aici, unde pot vedea ce se petrece.
Nu se osteni să-i dezvăluie că, în orice loc de pe corabie s-ar fi
făcut, ea avea să știe că se face. Dacă lui Kyle natura ei nu-i era
cunoscută în întregime, putea rămâne astfel în continuare.
– Trimite-l pe unul dintre ceilalți.
Kyle se răsuci ca să-i urmărească privirea și aproape că tresări.
Vestea se răspândise cu mare iuțeală. Toți cei care n-aveau atunci
nimic de făcut găsiseră câte un motiv ca să se-apropie de puntea
proră. Mild, alb ca varul la față, aproape că sări în sus când se
îndreptă spre el degetul lui Kyle.
– Tu. Adu rachiu și un pahar. Repede.
Băiatul fugi să execute ordinul, plesnind puntea cu tălpile lui goale
când se îndepărtă în goană. Ceilalți nu se clintiră. Kyle se hotărî să
nu le dea atenție.
Wintrow respiră adânc. Dacă-i observase pe cei adunați să
privească, nu se trădă cu nimic. Îi vorbi lui Gantry, ridicându-și
mâna stângă și arătând cu grijă rana.
– Există un loc, chiar aici... în încheietura degetului. Acolo vreau să
tai. Va trebui să pătrunzi... cu vârful cuțitului... și, cumva, să simți
când tai. Dacă pipăi încheietura ta, o să găsești locul despre care
vorbesc. Așa n-o să rămână niciun os crestat. Pe urmă vreau să tragi
de piele și s-o unești peste... locul ăla. Și s-o coși.
Își drese glasul și adăugă, clar:
– Cu grijă e mai bine decât repede. Tăietură curată, nu ciopârțire.
Răsufla adânc după fiecare frază, controlându-se. Vocea nu-i
tremură aproape deloc și nu-i tremură nici mâna cu care arăta spre
ceea ce fusese arătătorul mâinii lui drepte. Degetul care, dacă i s-ar fi
îngăduit să-l păstreze, ar fi purtat într-o bună zi inelul jurământului
de preot. Sa, în mila ta, nu mă lăsa să țip. Nu mă lăsa nici să leșin, nici să-
mi feresc privirea. Dacă trebuie să fac asta, fie s-o fac bine.
Curentul gândurilor lui din adâncime era atât de puternic! Vivacia
se trezi alăturându-i-se. El mai răsuflă o dată, foarte adânc,
liniștindu-se, în timp ce Gantry alegea un cuțit și îl ridica. Era un
cuțit bun, strălucea curat și ascuțit. Wintrow dădu încet din cap. În
spatele lui se auziră lipăitul tălpilor lui Mild și șoapta lui:
– Am adus rachiul, domnule.
Dar păreau să vină de foarte departe, la fel de slabe și de neînțeles
ca țipetele păsărilor de mare. Wintrow făcea ceva, își dădu Vivacia
seama. Cu fiecare respirație, mușchii i se destindeau. Iar el se
micșora în el însuși, era tot mai mic și mai neclintit, aproape ca și
cum s-ar fi aflat în pragul morții. O să leșine, se gândi ea, cuprinsă de
milă.
Dar, o clipă mai târziu, el făcu ceva de neînțeles. Se părăsi pe sine.
Nu plecase din trupul lui, dar, într-un mod bizar, se despărțise de el.
Era aproape ca și cum i s-ar fi alăturat corabiei și s-ar fi uitat prin
ochii ei la băiatul subțirel neclintit, îngenuncheat pe punte. Părul i se
desprinsese din coada de marinar. Câteva șuvițe îi dansau pe frunte,
iar pe altele transpirația i le lipise de piele. Dar ochii negri erau calmi
și gura destinsă în vreme ce privea lama strălucitoare coborându-i
către mână.
Undeva era o durere imensă, dar Wintrow și Vivacia se uitau la
secundul care se sprijinea pe lamă ca s-o silească să pătrundă în
carnea băiatului. Izvorî sânge roșu. Sânge curat, observă Wintrow, de
undeva. Culoarea e bună, un roșu dens, intens. Dar nu scoase niciun
cuvânt, iar secundul lucra înghițind în sec aproape la fel de sonor ca
respirația întretăiată a lui Kyle din clipa când lama se afundă adânc
în încheietura degetului băiatului. Gantry era îndemânatic; vârful
ascuțit al cuțitului pătrunse în golul încheieturii. Când o reteză,
Wintrow simți sunetul. Era o durere albă, avântată în susul osului
degetului și călătorind fulgerător, fierbinte, prin braț către șira
spinării. Ignor-o!, își porunci, cu sălbăticie. Printr-un efort de voință
care nu semăna cu nimic din tot ce mai văzuse vreodată Vivacia, își
păstră mușchii brațului destinși. Nu își îngădui nici să se retragă și
nici măcar să tresară. Își permise doar să-și strângă încheietura
mâinii drepte cu stânga, ca și cum ar fi vrut să stranguleze curgerea
durerii în susul brațului. Sângele îi curgea acum în voie, băltea între
degetul mare și cel mijlociu. Se simțea fierbinte pe puntea Vivaciei. Se
îmbibă în lemnul vrăjitor și ea îl sorbi prețuind și acea apropiere, și
sarea, și arama.
Secundul respectă dorințele lui Wintrow. Se auzi un mic scrâșnet
când ultimul cartilaj se despică sub apăsarea lamei cu care trecu apoi
de-a curmezișul, ca să reteze ultima bucată de piele. Degetul zăcea
acum pe punte, un obiect separat, o bucată de carne. Wintrow își
întinse cu grijă mâna stângă ca să-și ia propriul deget și să-l dea
deoparte. Cu degetul mare și cu arătătorul mâinii stângi, își adună
pielea laolaltă peste locul unde îi fusese arătătorul.
 – Coase ca să se închidă, îi spuse calm secundului, în vreme ce
propriul lui sânge izvora și picura. Nu prea strâns; doar atât cât e
nevoie ca să stea pielea laolaltă fără s-o taie firul. Cu cel mai mic ac și
cu cel mai fin maț pe care-l ai.
Tatăl lui Wintrow tuși și se întoarse cu spatele. Se apropie bățos de
copastie și rămase acolo, privind insulele pe lângă care treceau, de
parcă i-ar fi trezit brusc o fascinație profundă. Wintrow păru să nu
observe, dar Gantry îi aruncă o scurtă privire, una singură. Pe urmă
strânse din buze, înghiți el însuși dureros în sec și luă acul. Băiatul își
ținu carnea laolaltă cât o cusu secundul și cât înnodă firul. Wintrow
își puse mâna stângă mânjită de sânge pe punte, sprijinindu-se cât îi
bandajă secundul locul unde fusese degetul. Și în tot acest timp nu
dădu, prin cuvinte sau prin gesturi, niciun semn că ar simți vreo
durere. Era ca și cum ar fi cârpit vele, se gândi Vivacia. Ba nu.
Undeva, era conștient de durere. Trupul lui o simțea, fiindcă
transpirația i se scursese pe șira spinării și îi îmbibase cămașa, care i
se lipise de piele. Simțea undeva durerea, dar își desprinsese mintea
de ea. Durerea devenise doar un semnal stăruitor al trupului, care îi
atrăgea atenția că se întâmplă ceva rău, un semnal ca foamea și ca
setea. Un semnal pe care poți să nu-l iei în seamă, dacă așa trebuie.
Oh, înțeleg. De fapt, Vivacia nu înțelegea prea bine, dar era mișcată
de tot ce-i împărtășea el. Bandajul odată făcut, băiatul se lăsă din nou
pe călcâie, dar se dovedi destul de înțelept ca să nu încerce să se
ridice. N-avea rost să-și ispitească soarta tocmai atunci. Ajunsese
prea departe ca să strice totul cu un leșin. În schimb, luă cu mâini
tremurătoare paharul umplut de Mild cu rachiu. Îl goli din trei
înghițituri prelungi, fără să-l dea peste cap, dar bând cum bei apă
când ești mort de sete. Paharul purta urmele însângerate ale
degetelor lui când i-l înapoie celuilalt băiat.
 Se uită în jur. Treptat, își chemă conștiența înapoi, în corp. Strânse
din dinți ca să facă față valului de durere albă din mână. Pentru o
clipă, în fața ochilor îi dansară puncte negre. Clipi și scăpă de ele
fixând câteva momente cu privirea cele două urme de mâini
însângerate lăsate pe puntea Vivaciei. Sângele se îmbibase adânc în
lemnul-vrăjitor. Știau amândoi că, oricât de mult va fi frecată puntea,
cele două semne gemene nu vor dispărea niciodată. Wintrow își
înălță încet ochii și se uită în jur. Gantry își ștergea cuțitul cu o cârpă.
Răspunse la privirea băiatului cu fruntea încruntată, dar cu un mic
zâmbet pe chip. Și dădu din cap spre el, aproape imperceptibil. Mild
era încă palid, cu ochii imenși. Kyle se uita dincolo de copastie.
– Nu sunt laș.
Wintrow nu vorbise tare, dar vocea îi ajunse destul de departe. La
auzul cuvintelor provocatoare, tatăl său întoarse încet capul.
– Nu sunt laș, repetă băiatul, cu voce mai puternică. Nu sunt mare.
Nu pretind că sunt puternic. Dar nu sunt nici molâu, nici laș. Pot s-
accept durerea. Când e necesară.
În ochii lui Kyle apăru o lumină stranie. Un început de zâmbet îi
plană deasupra colțurilor buzelor.
– Ești un Haven, sublinie, cu o mândrie discretă.
Wintrow îi întâlni privirea. Răspunse clar, fără să sfideze și fără
dorința de a răni.
– Sunt un Vestrit. Se uită în jos, la urmele de mâini însângerate de
pe puntea Vivaciei și la degetul lui retezat, rămas acolo. Tu m-ai făcut
un Vestrit. Zâmbi fără bucurie sau veselie. Ce mi-a spus bunica?
„Sângele o să vorbească.“ A vorbit.
Se aplecă și-și luă degetul tăiat. Îl studie cu atenție o clipă, apoi i-l
întinse tatălui său.
– Degetul ăsta n-o să poarte niciodată un inel de preot, spuse.
 Unii ar fi putut crede că vorbește cu vocea întretăiată a omului
beat, dar Vivacia știa că vocea lui e frântă de mâhnire.
– Vrei să-l iei, domnule? Ca simbol al victoriei tale?
Furia înnegură fața căpitanului Kyle. Vivacia bănui că, în clipa
aceea, era gata să-și urască propria carne și propriul sânge. Wintrow
se apropie de el cu pași ușori și cu o lumină foarte stranie în ochi.
Vivacia încercă să înțeleagă ce i se întâmpla. În el se schimba ceva, o
forță creștea, umplându-l. Susținu privirea tatălui său, însă într-a lui
nu era nici furie și nici măcar durere când înaintă cutezător, oprindu-
se destul de aproape ca să poată fi lovit. Sau îmbrățișat.
Dar Kyle Haven nu se clinti. Încremenirea lui era o tăgăduire – a
tot ceea ce era băiatul și a tot ceea ce făcea. În clipa aceea, Wintrow
știu că n-o să-și mulțumească niciodată tatăl, fiindcă tatăl lui nu-și
dorise niciodată să se simtă mulțumit de fiul său. Nu-și dorise decât
să-l domine. Și acum știa că nu poate.
– Nu-l vrei, domnule? A, bine.
Cu o nepăsare care nu putea fi prefăcută, Wintrow se îndreptă
spre proră. Pentru câteva clipe, studie în văzul tuturor degetul pe
care-l ținea în palmă. Unghia răsucită, murdară din pricina muncii
lui, carnea mutilată, osul strivit. Pe urmă azvârli mica bucată de
carne peste bord ca pe o nimica toată, ca și cum n-ar fi avut niciodată
niciun soi de legătură cu el. Și rămase acolo, fără să se sprijine de
copastie, ci stând drept lângă ea. Se uita drept înainte, către orizontul
îndepărtat. Către un viitor care îi fusese făgăduit și care acum era la
o depărtare mai mare decât cele care înseamnă număr de zile sau
distanță. Se clătină foarte ușor pe picioare. Nimeni altcineva nu se
mișca și nu vorbea. Până și căpitanul stătea nemișcat, cu ochii la fiul
său, de parcă l-ar fi putut străpunge cu privirea. Mușchii gâtului i se
reliefau, încordați.
Gantry vorbi.
 – Mild. Du-l sub punte. Ai grijă s-ajungă în pat. Treci pe la el la
fiecare clopot. Vino la mine dacă are fierbințeală mare sau aiurează.
Își rulă pânza cu ustensile și o legă. Deschise o cutie de lemn și
căută printre sticlele și pachetele din ea. Și nici măcar nu se uită în
sus când adăugă, cu voce scăzută:
– Voi, ceilalți, mergeți să vă vedeți de treabă până nu vă găsesc eu
de lucru.
Era o amenințare suficientă. Oamenii se împrăștiară. Cuvintele lui
Gantry fuseseră simple și toate comenzile se încadraseră în
îndatoririle lui de secund. Dar nu puteai să nu observi că, foarte pe
ocolite, se strecurase între căpitan și fiul lui. O făcuse cu același tact
ca pentru orice alt om din echipaj care ar fi atras brusc atenția
nedorită a căpitanului. Nu era ceva neobișnuit; i se întâmplase destul
de des de când ajunsese Vivacia sub comanda lui Kyle. Dar nu se mai
amestecase niciodată între căpitan și fiul său. Iar faptul că o făcuse
dovedea că-l acceptase pe Wintrow drept un adevărat membru al
echipajului, în loc să-l considere doar copilul răsfățat al lui Kyle,
adus pe corabie ca să fie disciplinat.
Mild se făcu mic, străduindu-se să treacă neobservat în vreme ce
aștepta. După o vreme, căpitanul Kyle se răsuci pe călcâie fără niciun
cuvânt și se îndreptă țanțoș spre pupă. Mild îl urmări o vreme cu
privirea, apoi ochii îi zvâcniră în altă parte, de parcă ar fi fost cumva
rușinos să te uiți cum se retrage căpitanul în cabina lui.
– Și, Mild, adăugă brusc Gantry, ca și cum n-ar fi existat nicio
pauză, ajută-l pe Wintrow să-și mute lucrurile și așternutul în teugă.
O să doarmă laolaltă cu restul echipajului. După ce se instalează, dă-i
asta. Nu mai mult de-o lingură, și-mi aduci restul imediat înapoi. E
laudanum, adăugă, ridicându-și vocea ca să-l audă Wintrow. Vreau
să doarmă. Așa o să se vindece mai repede.
 Îi întinse băiatului o sticlă maronie, pântecoasă, apoi se ridică și-și
îndesă restul leacurilor sub braț. Fără să mai adauge nimic, se
întoarse cu spatele și plecă.
– ’nțeles, domnule, spuse Mild.
Se apropie cu sfială de Wintrow. Și, fiindcă băiatul mai firav nu
catadicsi să-i dea atenție, își adună curajul și-l trase de mânecă.
– Ai auzit ce-a spus secundul, îi aminti, stânjenit.
– Aș prefera să stau aici.
Glasul lui Wintrow părea să plutească, pierdut în visare. Vivacia
înțelese că, mai curând sau mai târziu, durerea își cere prețul. Băiatul
își împiedicase trupul să reacționeze în clipele de suferință, iar prețul
era acum o oboseală cumplită.
– Știu, răspunse Mild, aproape cu blândețe. Dar a fost un ordin.
Wintrow oftă din greu și se întoarse spre el.
– Știu.
Îl urmă pe celălalt băiat sub punte cu docilitatea istovirii.
Cu foarte puțin timp mai târziu, Vivacia știu că Gantry se întorsese
ca să treacă el însuși la cârmă. O făcea când era tulburat și voia timp
de gândire. Nu era un secund rău, cugetă Vivacia. Brashen fusese mai
bun, dar se aflase alături de ea mai mult timp. Simțea pe cârmă mâna
lui Gantry sigură și fermă, liniștitoare și nicidecum lipsită de
încredere în ea.
Se uită în jos pe furiș și își deschise mâna. Degetul tăiat era în
palma ei. Nu credea c-o văzuse cineva când îl prinsese. N-ar fi putut
să explice de ce o făcuse, dacă nu cumva doar fiindcă fusese o parte
din Wintrow, iar ea nu voia să piardă nici cel mai mărunt fragment
din el. Era atât de mic în comparație cu degetele ei imense. O
baghetă de os subțire, cu articulații, acoperită de carne și piele și
având în capăt unghia cu striuri fine. Chiar și zdrobită și însângerată,
o fascina cu delicatețea și cu amănuntele sale. O compară cu mâna ei.
Sculptorul făcuse treabă bună, avea încheieturi și unghii, ba chiar și
tendoane pe dosul mâinii. Dar pe spatele degetelor nu exista nici
model gingaș de foliculi, nici fire de păr infime, iar pe pernițele
acelorași degete nu fusese imprimat model spiralat. Trase cu regret
concluzia că asemănarea ei cu o făptură din carne și sânge e lipsită
de orice profunzime.
Își mai studie comoara o vreme. Pe urmă se uită pe furiș către
pupă înainte de a și-o duce la buze. Nu putea s-o arunce și n-avea
niciun loc în care s-o păstreze, în afară de unul singur. Și-o puse în
gură și o înghiți. Gustul semăna cu mirosul sângelui de pe punte; era
de sare și de aramă și, într-un mod bizar, o ducea cu gândul la mare.
Înghiți degetul ca să devină o parte din ea însăși. Se întrebă ce-o să
se-ntâmple cu el în adâncul gâtlejului ei din lemn-vrăjitor. Pe urmă
simți că e absorbit, aproape la fel cum absorbiseră scândurile punții
sângele.
Până atunci, nu mai mâncase niciodată carne. Nu-i fusese
niciodată foame sau sete. Însă, luând în ea bucata de carne din
Wintrow, își satisfăcu o dorință până atunci fără nume.
– Acum suntem una, șopti, pentru sine.
Pe un pat îngust din teugă, Wintrow se răsuci, agitat. Laudanumul
putea să-i domolească durerea, dar nu și să oprească zvâcnirile din
mâna lui. Își simțea carnea fierbinte și uscată, întinsă pe oasele feței
și ale brațului.
– Să fii una cu Sa, spuse, cu voce slabă, frântă.
Țelul final al unui preot.
– Voi fi una cu Sa, repetă, cu glas mai ferm. E destinul meu.
Vivacia nu se îndură să-l contrazică.

Ploua, necruțătoarea ploaie torențială, semnul distinctiv al iernii în

Bingtown. Ploaia cădea peste buclele lui sculptate și-i picura din
barbă pe pieptul gol. Pieptul pe care își încrucișă brațele înainte de a
scutura din cap, trimițând în zbor stropi grei. Frig. Frigul era, în
mare măsură, ceva de care-și aducea aminte din senzațiile păstrate
de oameni pentru el. Lemnul nu simte frigul, își spuse. Nu mi-e frig.
Nu. N-avea legătură cu temperatura, era doar senzația enervantă
dată de apa care se prelingea peste el. Își trecu o mână peste frunte și
scutură apa de pe ea.
– Parc-ai spus că e mort.
O voce de femeie, gravă și răgușită, răsună descurajant de aproape
de el. Asta era o altă problemă pe timp de ploaie; răpăitul ei îi
umplea urechile, acoperind zgomote foarte importante, ca al pașilor
pe nisipul ud.
– Cine-i acolo? întrebă.
În glas i se simțea furia. Era mai bine să le-arăți oamenilor furie
decât frică. Frica nu făcea altceva decât să le dea lor curaj.
Nu-i răspunse nimeni. De fapt, nici nu se așteptase la vreun
răspuns. Puteau să vadă că e orb. Probabil se apropiau tiptil și el n-
avea să știe unde sunt decât după ce-l lovea o piatră. Se concentră
din toate puterile ca s-audă pași furișați. Însă, când vorbi, a doua
voce era foarte aproape de locul de unde venise prima. O recunoscu
imediat, după accentul jamaillian. Mingsley.
– Așa am crezut. Ultima oară când am fost aici, nici nu s-a mișcat,
nici n-a vorbit. Dav... misitul meu m-a asigurat că totuși e viu, dar eu
m-am îndoit. Ei bine... Asta schimbă cu totul lucrurile.
Își drese glasul, apoi adăugă:
– Familia Ludluck s-a codit să negocieze, și acum înțeleg de ce. Am
crezut că le fac o ofertă pentru lemn mort. A fost cu mult prea mică.
Trebuie să discut din nou cu ei.
– Cred că m-am răzgândit.
 Femeia vorbea cu voce joasă. Paragon nu izbuti să-și dea seama ce
sentiment își ascundea. Dezgust? Teamă? Nu putea fi sigur.
– Nu cred că vreau să am ceva de-a face cu asta.
– Dar mai devreme păreai atât de fascinată, sublinie Mingsley. Nu
face mofturi acum. Bun, galionul e viu. Asta nu poate decât să ne
ofere mai multe posibilități.
– Mă fascinează lemnul-vrăjitor, recunoscu ea, fără tragere de
inimă. Cineva mi-a adus o bucată mică, pe care s-o sculptez. Voia să-i
dau forma unei păsări. I-am spus, cum îți spun și ție, că hotărăsc ce
lucrez ținând cont de lemnul primit, nu de capriciile mele sau ale
mușteriilor. Omul ăla m-a îndemnat să încerc. Dar, când am luat
lemnul din mâna lui, l-am simțit... rău. Dacă lemnul ar putea fi
impregnat cu un sentiment, aș spune că în bucata aia era răutate
pură. N-am putut suporta nici măcar s-o ating, și cu atât mai puțin s-
o dăltuiesc. I-am spus s-o ia.
Mingsley chicoti, de parcă femeia i-ar fi povestit ceva amuzant.
– Am descoperit, spuse, cu superioritate, ca și cum ar fi vorbit la
modul general, că sunetul încântător al monedelor stivuite în
teancuri domolește cel mai bine sensibilitățile rafinate ale unui artist.
Sunt sigur că putem trece peste rezervele tale. Și-ți pot făgădui că de-
aici vom scoate incredibil de mulți bani. Uită-te cât câștigi din munca
ta acum, când sculptezi lemn obișnuit. Dacă ai face mărgele din lemn
vrăjitor, am putea cere... orice. În adevăratul sens al cuvântului. Le-
am putea oferi cumpărătorilor ceea ce n-au mai găsit niciodată
nicăieri. Suntem amândoi din același aluat. Străini care pot vedea ce
le-a scăpat oamenilor locului.
– Din același aluat?! Nu sunt sigură nici măcar că putem sta de
vorbă înțelegându-ne unul pe altul.
Tonul femeii nu lăsa loc pentru niciun compromis, dar asta păru
să-i scape auzului lui Mingsley.
 – Iată, spuse, privind cu ochi lacomi. Fibră minunată, dreaptă.
Culoare argintie. M-am tot uitat la o scândură după alta și n-am
văzut nici măcar un singur nod. Nici măcar unul! Dintr-un lemn ca
ăsta poți face orice vrei. Chiar dacă desprindem galionul după ce îl
refaci și îl vindem separat, în coca asta mai rămâne destul lemn-
vrăjitor ca să lucrezi pe scară largă. Nu doar mărgele și amulete;
trebuie să ne gândim la mai mult decât atât. Scaune și rame de pat și
mese, toate minuțios sculptate. Ah! Leagăne. Imaginează-ți cum ar fi
să-ți adormi primul născut într-un leagăn în totalitate din lemn-
vrăjitor. Sau, adăugă, cu voce din ce în ce mai entuziastă, ce-ar fi să
sculptezi pe căpătâiele leagănelor chipuri de femei? Am putea afla
cum să le însuflețim, le-am învăța să cânte și am avea leagăne care le
cântă copiilor ca s-adoarmă!
– Când mă gândesc la asta, îmi îngheață sângele în vine, răspunse
femeia.
– Atunci ți-e frică de lemnul ăsta? întrebă Mingsley râzând. Nu te
lăsa ispitită să crezi în superstițiile din Bingtown.
– Nu mi-e frică de lemnul ăsta! se răsti femeia. Frică mi-e de
oameni ca tine! Te repezi, gata să vinzi orice, orbește. Mai întâi așază-
te și gândește-te. Negustorii din Bingtown sunt cei mai abili din câți
au existat vreodată în partea asta de lume. Trebuie să existe un motiv
pentru care nu vând lemnul vrăjitor. Ai văzut cu ochii tăi că
galioanele sunt vii. Dar nu te-ntrebi nici cum, nici de ce! Pur și
simplu vrei să faci mese și scaune din așa ceva. Și, ca să pui capac,
stai în fața unei ființe vii și spui, încântat, cum o să-i ciopârțești
trupul ca să faci mobilă.
Mingsley scoase un sunet straniu.
– N-avem nicio dovadă demnă de încredere că asta e o ființă vie,
spuse, răbdător. Da, s-a mișcat și a vorbit. O singură dată. Păpușile
de lemn se mișcă, manevrate de bețișoare sau de sfori. Papagalii
vorbesc. Considerăm din pricina asta că sunt oameni?
Vorbea pe un ton vesel, amuzat.
– Acum ești gata să-ndrugi tot felul de prostii ca să mă convingi să-
ți fac pe plac. Am fost pe docul din nord, unde sunt amarate
corăbiile vii. Așa cum ai fost și tu, pun prinsoare. Toate cele pe care
le-am văzut sunt fără nicio îndoială vii și fără nicio îndoială au
personalități distincte, Mingsley. N-ai decât să te minți singur și să te
convingi pe tine însuți de orice dorești. Dar nu te aștepta să-ți înghit
eu pretextele și jumătățile de adevăruri drept motive ca să lucrez
pentru tine. Nici gând! Am fost fascinată când mi-ai spus că aici se
află, moartă, o astfel de corabie și că lemnul ei ar putea fi recuperat.
Dar până și asta a fost tot o minciună. N-am de ce să mai stau cu tine
în ploaie. Am tras concluzia că tot ce propui e greșit. Eu așa ceva nu
fac.
Paragon o auzi îndepărtându-se, îl auzi pe Mingsley strigând-o.
– Ești proastă! Fugi de mai mulți bani decât ți-ai putea imagina
vreodată.
Pașii se opriră. Paragon își încordă auzul. Oare femeia avea să se
întoarcă? La el nu-i ajunse decât vocea, clară deși nu ridicase tonul.
– Cumva, spuse ea, cu răceală, ai ajuns să confunzi aducător și
neaducător de câștig cu bun și rău. Însă eu n-o fac.
Pașii se îndepărtară din nou. Pași de om furios. Ploaia se înteți. Pe
pielea omenească, picăturile erau probabil dureroase. Îl auzi pe
Mingsley mormăind nemulțumit de noua rafală.
– Fire de artist, spuse, pentru sine, în bătaie de joc. O să se-ntoarcă.
O pauză. Apoi:
– Corabie! Ei, corabie. Ești într-adevăr vie?
Paragon preferă să nu răspundă.
 – Nu e înțelept să nu mă iei în seamă. O să devii proprietatea mea,
e numai o chestiune de timp. E în interesul tău să-mi spui ce trebuie
să știu. Ești separat de corabie, sau cu adevărat doar o parte a ei?
Cu fața biciuită de ploaie, Paragon nu răspunse.
– Te omor dacă de tai de pe corabie? întrebă Mingsley, cu voce
scăzută. Fiindcă asta vreau să fac.
La asta, Paragon nu știa răspunsul.
– De ce nu vii destul de aproape ca să-ncerci? îl invită în schimb pe
Mingsley.
După o scurtă vreme, îl auzi plecând.
Așteptă sub ploaia biciuitoare. Nu tresări când ea vorbi din nou.
Întoarse încet capul, ca s-o audă mai bine.
– Corabie? Corabie, pot să m-apropii?
– Mă numesc Paragon.
– Paragon, pot să m-apropii?
El căzu pe gânduri.
– Tu n-ai de gând să-mi spui cum te cheamă? întrebă, în cele din
urmă.
O scurtă ezitare.
– Mi se spune Amber.
– Dar nu e numele tău.
– Am avut mai multe nume, zise ea, după un timp. Aici și acum,
ăsta mi se potrivește cel mai bine.
Ar fi putut să-l mintă pur și simplu, să spună că ăla e numele ei,
cugetă Paragon. Dar n-o făcuse. Întinse către sunetul vocii ei o mână
deschisă.
– Amber, spuse, acceptând.
Dar era și o provocare. Știa cât de mare e mâna lui în comparație
cu a unui om. Degetele lui odată închise în jurul palmei ei, puteau
să-i smulgă brațul din umăr. Dacă voia.
Ascultă răsuflarea ei și răpăitul ploii pe nisipul bătătorit al plajei.
Femeia făcu brusc doi pași către el și-și puse mâna stângă,
înmănușată, într-a lui. El își închise degetele imense către degetele ei
mici.
– Paragon, spuse ea, cu răsuflarea tăiată.
– De ce te-ai întors?
Ea râse nervos.
– Ca să folosesc cuvintele lui Mingsley, mă fascinezi. Am fost
întotdeauna în mai mare măsură curioasă decât înțeleaptă, adăugă,
după ce așteptase zadarnic răspunsul lui. Însă toată înțelepciunea pe
care-am adunat-o a ajuns la mine ca urmare a curiozității. Așa că n-
am învățat nicidecum să mă dezbar de curiozitate.
– Înțeleg. O să-mi vorbești despre tine? După cum vezi, sunt orb.
– Văd asta chiar prea bine. În vocea ei era și milă, și regret.
Mingsley a zis că ești urât. Dar cel care ți-a dat forma frunții și a
bărbiei, a buzelor și a nasului a fost maestru printre dăltuitori. Aș
vrea să-ți fi văzut ochii. Cel fel de om a distrus o asemenea operă de
artă?
Cuvintele ei îl mișcară, dar îl și împinseră către ceva pe care nu
putea să și-l amintească, nu voia să și-l amintească. Răspunse țâfnos.
– Ce complimente! Țelul lor e să mă facă să uit că mi-a lăsat
rugămintea fără răspuns?
Dădu drumul mâinii ei.
– Nu. Nicidecum. Eu sunt... Amber. Sculptez lemnul. Fac din el
bijuterii, mărgele și podoabe, piepteni și inele. Uneori și obiecte mai
mari, cum sunt bolurile și pocalele... ba chiar și scaune și leagăne
pentru copii. Dar din astea nu prea multe. Se pare că talentul meu e
mai degrabă pentru lucruri mărunte. Pot să-ți ating fața?
 Întrebarea veni atât de brusc încât Paragon se trezi dând din cap a
aprobare fără să se gândească. Abia pe urmă întrebă:
– De ce?
O simți venind mai aproape. Puțina căldură a trupului ei se
strecura prin răceala ploii. Simți degetele ei plimbându-i-se pe
marginea bărbii. Era o atingere foarte ușoară, și totuși îl înfioră. O
reacție prea omenească. Dacă s-ar fi putut trage înapoi, Paragon ar fi
făcut-o.
– Nu pot ajunge la tine. Ai putea... ai vrea să mă ridici?
Încrederea ei îl făcu să uite că nu răspunsese la întrebarea lui.
– Aș putea să te strivesc în mâini, îi reaminti.
– Dar n-o s-o faci, spuse ea, încrezătoare. Te rog.
Ardoarea rugăminții ei îl sperie.
– De ce crezi că n-aș face-o? Am mai ucis, să știi! Echipaje întregi!
Toată lumea din Bingtown știe. Cine ești tu, de nu te temi de mine?
Drept răspuns, femeia își puse pe pielea brațului lui mâna
dezgolită, udă. Se scurse prin fibrele lui; căldura ei se avântă în el așa
cum mâna unei femei poate înfierbânta tot trupul unui bărbat când
își pune mâna pe coapsa lui. În ambele direcții, știu el, brusc,
revărsarea se făcea în ambele direcții, el era în carnea lui Amber în
aceeași măsură în care pătrunsese ea în lemnul lui. Umbla greoi prin
simțurile ei. Ploaia i se îmbibase în păr și în haine, lipindu-i-le de
trup. Pielea ei era rece, dar trupul i se încălzea din interior. Simți
suspinul aerului în plămânii ei așa cum fusese cândva vântul în
pânzele lui și curgerea sângelui prin carnea ei aproape așa cum
palpitase apa mării pe lângă coca lui.
– Ești mai mult decât lemn! exclamă ea.
În glas i se simțea descoperirea și Paragon cunoscu brusca teamă
de trădare. Femeia era în interiorul lui, vedea prea multe, afla prea
multe. Trezea tot ce pusese el deoparte, pentru sine. Nu voise s-o
împingă atât de tare, dar ea țipă când căzu pe nisipul ud de pe plaja
stâncoasă. O auzi icnind ca să-și recapete răsuflarea în vreme ce
ploaia continua să cadă în jurul lor.
– Ești rănită? o întrebă, ursuz, după un timp.
În el, lucrurile se linișteau.
– Nu, răspunse ea, încet.
Apoi, înainte de a apuca el să se scuze, adăugă:
– Îmi cer iertare. În ciuda a orice, m-am așteptat să fii... lemn. În
privința lemnului, am un har. Când îl ating, îl cunosc, știu cum i se
curbează fibrele, unde sunt line și unde noduroase... Am crezut că te
pot atinge ca să ghicesc cum au fost ochii tăi. Și te-am atins
imaginându-mi că n-o să găsesc decât lemn. N-ar fi trebuit să fiu atât
de... iartă-mă. Te rog.
– N-ai făcut nimic rău, răspunse el, cu gravitate. N-am vrut să te-
mping atât de brusc. N-am avut de gând să te trântesc.
– Ba nu, a fost vina mea. Și m-ai împins pe bună dreptate. Eu...
Amber tăcu din nou și, o vreme, nu se auzi decât ploaia. Vuietul
valurilor devenea mai puternic. Începea fluxul și apa ajungea tot mai
aproape.
– Te rog, o putem lua de la început? întrebă ea, pe neașteptate.
– Dacă dorești, răspunse el, cu stângăcie.
Femeia aia... Paragon n-o înțelegea deloc pe femeia aia. Ajunsese
atât de repede să aibă încredere în el, iar acum se apropia cu atâta
iuțeală de înfiriparea unei prietenii. Nu era obișnuit să i se întâmple
așa ceva, și cu atât mai puțin să i se întâmple atât de repede. Faptul îl
înspăimânta. Dar și mai tare se temea că ea o să plece și n-o să se mai
întoarcă. Căută în sine însuși o dovadă de încredere pe care ar fi
putut să i-o ofere la rândul lui.
– Vrei să vii înăuntru, la adăpost? o invită. Sunt groaznic de
înclinat și în interior nu e mai cald decât afară, dar măcar n-o să mai
stai în ploaie..
– Mulțumesc, răspunse ea, încet. Mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea tare
mult.
IARNA
 20

RĂPITORI

Î
n Canalul Exterior, puține porturi meritau să fie numite sigure,
însă Nook 21 se număra printre ele. Era greu să intri în dană în
timpul refluxului, dar, odată ajuns, era unul dintre puținele
locuri unde atât corăbiile cât și năierii se puteau odihni în voie
pentru o noapte sau două. Cele mai multe porturi din Exterior erau
bântuite cu regularitate de furtunile iernii venite dinspre Marea
Sălbatică pentru a lovi necruțătoare țărmurile, uneori săptămâni de-a
rândul. Pe drumul către sud, un căpitan înțelept își ținea corabia la o
bună distanță de coastă, căci cu cât o apropiai mai mult de bancurile
de nisip ieșite în afară, cu atât aveai mai multe șanse să fii împins
spre mal și izbit de stânci. Dacă rezervele lor de apă n-ar fi căpătat
un miros atât de urât încât să nu le mai poată bea nici măcar năierii,
Secerătorul n-ar fi riscat să intre în Nook.
Dar o făcuse, așa că acum echipajul se bucura de o binecuvântată
seară de libertate pe țărm, de femei, de mâncare ce nu era sărată și de
apă fără spumă verzuie. Calele Secerătorului erau pline de butoi lângă
butoi de carne sărată, de teancuri de blănuri rulate, de cuve cu ulei și
grăsime. Era o încărcătură bogată, dobândită cu greu, iar echipajul se
mândrea, pe bună dreptate, fiindcă umpluse corabia atât de repede.
Nu trecuseră decât cincisprezece luni de la plecarea de-acasă, din
Candletown. La întoarcere, călătoria era mult mai rapidă decât
fusese la dus. Năierii de meserie știau că-și merită plata în plus care
îi aștepta la sosire, iar vânătorii și jupuitorii își făcuseră deja
socotelile ca să afle cât de mari sunt părțile ce li se cuvin. Toți cei
îmbarcați cu sila știau că tot ce mai au de făcut e să supraviețuiască
până acasă, unde vor fi debarcați ca oameni liberi.
Athel, musul, se distinsese și câștigase o plată suplimentară ca
jupuitor pe lângă ceea ce avea de primit ca năier. Asta îl făcuse
oarecum popular printre amatorii de joc de zaruri de pe corabie, însă
băiatul sfios refuzase toate ofertele de bani de hârtie în schimbul
recompensei pe care urma s-o primească. Spre surprinderea tuturor,
refuzase și să se mute cu vânătorii și jupuitorii, devenind unul de-al
lor; preferase să rămână un membru de rând al echipajului. Când
toată lumea insistase, vrând să știe de ce, se mulțumise să
zâmbească, spunând:
– Prefer să rămân năier. Năierii se pot îmbarca pe orice fel de
corabie. Însă vânătorii și jupuitorii trebuie să se-ntoarcă în nord cel
puțin o dată pe an. Pentru mine, ăsta a fost primul drum în nord; nu
prea mi-a plăcut.
De fapt, era cel mai bun răspuns pe care l-ar fi putut da. Vânătorii
și jupuitorii se umflaseră în pene pentru că erau atât de duri, pe când
năierii dăduseră din cap, aprobându-i, în sinea lor‚ hotărârea
înțeleaptă. Lui Brashen nu-i rămânea decât să se întrebe dacă Althea
luase toate astea în calcul, sau fusese doar o hotărâre norocoasă.
Aruncă o privire către capătul opus al tavernei, unde era așezată.
Stătea pe o bancă, sorbind din când în când din prima și singura
cană de bere neagră pe care-o comandase. Dădea din cap ascultând
discuția de la masă, râdea exact ori de câte ori era potrivit s-o facă și
părea de o timiditate convingătoare când îi vorbea câte o târfă. În
cele din urmă, devenise un membru al echipajului, se gândi Brashen.
Acea primă după-amiază în care jupuise animale pe plajă o
schimbase. Își dovedise sie însăși că poate excela atunci când n-are
de făcut ceva pentru care e nevoie de forță brută sau de un trup
masiv. De atunci încolo, cât timp rămăseseră pe țărm, principala ei
însărcinare fusese jupuirea și, pe zi ce trecea, devenise din ce în ce
mai iute. Se întorsese cu tot cu nou câștigata încredere în sine la
bord, unde căpătase sarcini pentru care era nevoie mai mult de
agilitate și rapiditate decât de forță. Încă mai trudea din greu când
era nevoită să lucreze alături de bărbați, dar așa ceva era de așteptat
din partea unui băiat. Putuse să facă un anumit lucru extraordinar
de bine, și asta convinsese pe toată lumea că, cu timpul, o să facă
totul tot așa.
Brashen sorbi ultimele două înghițituri de bere și-și săltă cana,
cerând să fie umplută din nou. Și, se mai gândi el, Althea avea
destulă minte ca să nu se-mbete împreună cu restul echipajului.
Dădu din cap, aprobând-o în sinea lui. O subestimase. Avea să-i
supraviețuiască acelei călătorii, atâta vreme cât continua așa cum
începuse. Nu-și putea petrece mulți ani navigând deghizată în băiat,
dar de acea dată avea să se descurce.
O ospătăriță veni să-i umple cana. El dădu din cap și împinse o
monedă de-a latul mesei. Fata o luă cu gravitate și făcu o reverență
înainte de a se grăbi să meargă la masa următoare. Era tare
frumușică; Brashen se minună c-o lăsa tatăl ei să lucreze în sala
comună. Purtarea ei arăta clar că nu se numără printre curvele care-
și câștigau pâinea acolo, dar se întrebă dacă toți năierii din încăpere
erau în stare să respecte asta. Unul încercă s-o prindă de mânecă
după ce-l servise, dar ea se desprinse cu abilitate. Însă când ajunse la
Athel se opri. Zâmbi în timp ce-i punea întrebări musului. Althea se
uită ostentativ în cana ei cu bere, apoi îi îngădui fetei să i-o umple.
Ea îi zâmbi presupusului flăcău cu mai multă prietenie decât
oricărui alt mușteriu. Brashen rânji în sinea lui; Althea părea un băiat
frumos, iar presupusul mus sfios drept care se dădea era probabil
mai ispititor decât cei mai mulți dintre bărbații de acolo. Brashen se
întrebă dacă stinghereala de care face paradă e în întregime
prefăcută.
Își lăsă cana pe masă și își descheie haina. Prea multă căldură.
Chiar îi era prea cald acolo, înăuntru. Zâmbi pentru sine, savurându-
și starea de bine. Încăperea era călduroasă și uscată, podeaua era
fermă sub picioare. Neliniștea care îi însoțea pe corăbieri fără
încetare se domoli pentru câteva clipe. Când aveau s-ajungă cu marfa
la Candletown avea să fi câștigat bani îndeajuns ca să-și îngăduie să-
și tragă răsuflarea. N-avea să mai fie atât de prost încât să cheltuiască
totul. Cel puțin de data asta voia s-asculte sfatul căpitanului Vestrit și
să pună o mică parte la păstrare pentru mai târziu. Și acum chiar
avea de ales. Căpitanul Secerătorului avea să fie mai mult decât
dispus să-l păstreze, o știa. Probabil că putea rămâne în echipaj oricât
de mult dorea. Sau putea să-și ia un bilet de corabie și să rămână o
vreme în Candletown. Poate găsea o altă corabie, una ceva mai bună
decât Secerătorul. Mai curată, mai rapidă. Vasul unui negustor, cu
vânt bun în pânze și opriri în fiecare port. Da.
Simți pe buza de jos arsura cândva familiară și se grăbi să schimbe
locul cindinului. Era exact atât de puternic cum îi garantase
vânzătorul, îi ataca repede pielea. Luă încă o înghițitură de bere ca să
se răcorească. Trecuseră ani de când nu se mai răsfățase cu cindin. În
privința asta, căpitanul Vestrit fusese un tiran absolut. Dacă bănuia
vreodată că-l folosește cineva, pe corabie sau pe țărm, îi verifica buza
de jos. Cea mai mică urmă de arsură însemna debarcarea în portul
următor, fără niciun ban din plată. Câștigase mai devreme cindin la
masa de joc, o altă distracție pe care nu și-o mai oferise de mult. Dar,
fir-ar să fie, venea o vreme când un om trebuia să se destindă, iar
momentul ăla era la fel de bun ca oricare altul. Nu fusese
iresponsabil. Nu pusese în joc nimic din ceea ce nu și-ar fi permis să
piardă. Mizase mai întâi pe niște dinți de urs de mare, din care
sculptase pești și altele asemenea în timpul lui de odihnă. Și, aproape
de la început, mersese din câștig în câștig. O, la un moment dat
fusese cât pe ce să-și piardă cuțitul de corăbier, ceea ce ar fi fost o
lovitură dureroasă, dar pe urmă i se întorsese norocul și câștigase nu
doar cindin, dar și destui bani pentru berea din acea seară. Aproape
că se simțea prost din pricina asta. Îi lăsase fără cindin și fără bani pe
secundul și pe cambuzierul de pe Voioasa, o altă corabie-abator din
port. Numai că Voioasa avea cala goală și butoaiele pline cu sare. Era
în drum spre terenurile de vânătoare. Dar, la o vreme atât de târzie,
avea să le fie foarte greu să-și umple cala. Brashen nu l-ar fi surprins
dacă ar fi fost nevoiți să rămână pe insulă până la încheierea
anotimpului de vânătoare, trecând de la urși de mare la balene mici.
Iar asta era o muncă urâtă și periculoasă. Se bucura că n-o s-o facă el.
Câștigul lui din seara aia era un semn, nu se îndoia de asta. I se
schimba norocul și viața lui avea s-o pornească pe o cale mai bună.
Oh, încă mai simțea lipsa Vivaciei și a bătrânului căpitan Vestrit, Sa
să-l legene la pieptul său, dar avea să-și croiască o viață nouă.
Bău ultima înghițitură de bere, apoi se frecă la ochi. Era probabil
mai obosit decât crezuse, fiindcă i se făcuse atât de brusc somn. De
obicei, cindinul îl înviora. Și chiar ăsta era specificul drogului, îți
dădea o stare de bine plus energie ca să te distrezi. În schimb, el
simțea că, în momentul acela, cel mai minunat lucru care i s-ar fi
putut întâmpla ar fi fost să găsească un pat cald și moale. Unul uscat,
care să nu duhnească a sudoare și a mucegai, a ulei și a câlți
gudronați. Și fără gândaci.
 Fusese atât de ocupat să-și construiască în minte această imagine a
paradisului încât tresări când se trezi cu ospătărița în fața lui. Când îl
văzu tresăltând, fata îi adresă un zâmbet poznaș și arătă spre cana
lui. Avea dreptate, era din nou goală. Brashen o acoperi cu palma și
clătină din cap cu părere de rău.
– Mă tem că nu mai am bani. Dar e spre bine, dacă vreau să am
capul limpede mâine, când o să plecăm din port.
– Mâine? Pe vijelia asta? întrebă ea, cu milă.
El clătină din cap, adeverind că ideea nu-l încânta.
– Furtună sau nu, trebuie s-o înfruntăm. Timpul și fluxul n-
așteaptă după nimeni, sau cel puțin așa se spune. Și, cu cât plecăm
mai repede, cu atât ajungem mai repede acasă.
– Acasă, spuse ea, și zâmbi din nou. Atunci dau eu o bere. Ca s-
ajungeți repede acasă, tu și tot echipajul tău.
El își săltă încet mâna de pe cană și o privi pe fată turnând.
Norocul i se schimba într-adevăr.
– Ești de pe-aceeași corabie ca băieții de-acolo, nu-i așa? De pe
Secerătorul?
– Da, adeveri el.
Își schimbă din nou locul cindinului în gură.
– Atunci tu ești secundul de pe Secerătorul.
– Nu tocmai. Sunt al treilea.
– Ah. Atunci ești Brashen?
El dădu din cap și nu se putu împiedica să zâmbească. Era
măgulitor să-i știe o femeie numele înainte de a-l ști el pe-al ei.
– Am auzit că Secerătorul și-a umplut cala și se-ntoarce acasă.
Probabil că are un echipaj bun, nu?
Fata înălța dintr-o sprânceană ori de câte ori punea o întrebare.
– Destul de bun.
 Conversația începea să-i placă lui Brashen. Apoi, în secunda
următoare, fata își trădă adevăratul motiv al generozității.
– Ăla de-acolo, din capăt, e musul vostru? Nu e cine știe ce mare
băutor.
– Nu, nu e. Nici nu vorbește mult.
– Am băgat de seamă, spuse ea, cu tristețe.
Trase aer în piept, apoi întrebă, brusc:
– E-adevărat ce se spune despre el? Că poate jupui urși de mare
aproape tot atât de repede cum îi doboară săgețile?
Așadar fata chiar credea că Althea, sau Athel, e un băiat atrăgător.
Brashen zâmbi în sinea lui.
– Nu, nu e deloc adevărat, spuse, cu un aer solemn. Athel se mișcă
mult mai iute decât vânătorii. Asta-i problema pe care-am avut-o cu
flăcăul, trecea la treabă, jupuia urșii de mare înainte de a fi
împușcați. Vânătorii noștri își petreceau tot timpul urmărind
animalele pe care le jupuise deja.
Luă o înghițitură de bere. Pentru o clipă, fata doar se holbă la el, cu
ochi imenși. Apoi:
– Oh, tu, îl dojeni, cu un chicotit, și îl îmbrânci în glumă.
Destins cum era, Brashen se trezi nevoit să se prindă de tejghea ca
să nu cadă.
– Vai, îmi pare rău! strigă ea, și-l prinse de-o mânecă, vrând să-l
ajute să-și regăsească echilibrul.
– Nu-i nimic. Sunt doar mai istovit decât credeam.
– Da? întrebă ea mai încet.
Așteptă până când li se întâlniră ochii. Ai ei erau albaștri și mai
adânci decât marea.
– În spate e o cameră cu un pat. Camera mea. Te poți odihni acolo
o vreme. Dacă vrei să te-ntinzi.
 Înainte de a fi Brashen sigur că-i înțelesese spusele, ea își întoarse
capul și-și lăsă ochii în jos. Se răsuci pe călcâie și se îndepărtă. El își
săltă din nou cana și, în timp de sorbea din bere, fata adăugă, peste
umăr:
– Numai să-mi spui. Dacă vrei.
Se opri așa, uitându-se înapoi, către el, cu o sprânceană ridicată
întrebător. Sau ispititor?
Schimbarea norocului unui om e ca un flux favorabil. Trebuie să
profiți de el cât mai mult cu putință când e acolo. Brashen își goli
cana și se ridică.
– Mi-ar plăcea, spuse încet.
Era adevărat. Indiferent dacă patul îi era oferit cu sau fără fată,
propunerea suna bine. Ce-avea de pierdut? Își mută din nou cindinul
în gură. Era foarte, foarte bun.

– Încă un rând, anunță Reller. Pe urmă am face bine să ne-ntoarcem

pe corabie.
– Pe noi nu ne-așteptați, chicoti unul dintre năieri. Duceți-vă
înapoi, Reller. Ne-ntoarcem și noi cât de curând. Capul începu să-i
cadă către brațele încrucișate.
Reller se întinse peste masă și îl zgâlțâi.
– Nici să nu te gândești, Jord. N-o să dormi aici. Odată ce-ajungem
pe corabie, dinspre partea mea poți să cazi lat pe punte și să sforăi ca
un porc. Dar aici nu.
Ceva din tonul lui atrase atenția lui Jord. Își săltă capul, somnoros.
– De ce?
Reller se aplecă peste masă.
– Un năier de pe Rândunica de Mare m-a prevenit ceva mai
devreme. Ați văzut corabia aia, Voioasa, amarată lângă noi, în partea
ferită de vânt? Înainte de a ajunge aici, echipajul a avut vărsătură
roșie. Molima le-a ucis șapte oameni. Căpitanul a umblat trei zile
prin oraș, încercând să tocmească alți oameni, dar n-a avut pic de
noroc. Se spune că e disperat; trebuie să plece neapărat spre
terenurile de vânătoare. Fiecare zi petrecută aici înseamnă cam o
săptămână de vânătoare în plus. Fingers de pe Rândunica de Mare mi-
a spus că echipajul nostru ar face bine să nu se răzlețească și să
doarmă la noapte pe corabie. Unul dintre vânătorii lor lipsește deja
de două zile și-ți dai seama ce cred ei. De-aia, când ne întoarcem pe
corabie, mergem cu toții împreună. Sau vrei cumva să te trezești pe
Voioasa, în drum spre nord?
– Răpitori? întrebă Jord, cu un soi de groază. Aici, în Nook?
– Unde le-ar merge mai bine decât aici? ripostă Reller, cu glas
scăzut. Dacă un om nu se-ntoarce pe corabia lui la timp, nimeni nu
stă amarat aici ca să-l caute. E ușor să stai la pândă pe o alee, să
trântești la pământ câțiva năieri de pe-o corabie în drum spre casă, și
gata, bieții bețivi se trezesc pe apele de vânătoare. Ascultați ce vă
spun, ăsta nu-i un oraș prin care să umble un corăbier de unul
singur.
Jord se ridică brusc în picioare.
– M-am săturat până peste cap de apele alea din nord. N-am de
gând să risc. Haideți, băieți! Să mergem pe corabie.
Reller se uită în jur.
– Hei, unde s-a dus Brash? Nu stătea acolo?
– Cred c-a plecat c-o fată.
Althea vorbea pentru prima oară. Își auzi dezaprobarea din voce și
văzu toate fețele întorcându-se spre ea cu surprindere.
– Cu una care credeam că se uită la mine, adăugă, cu acreală. Își
luă cana, sorbi o dată, apoi o lăsă din nou jos. Să mergem! Berea asta
oricum are gust de pișat.
 – A, și tu știi ce gust are pișatul, nu-i așa? o luă în râs Jord.
– Nu-i nevoie. Nu trebuie decât să știu că mizeria asta miroase
exact ca patul tău, Jord.
– Aha, ești adulmecător de paturi, eh?
Jord izbucni într-un râs zgomotos, de bețiv. Ceilalți i se alăturară,
și Althea se mulțumi să clatine din cap. Pe mare sau pe țărm, umorul
și glumele erau aceleași. De fapt, chiar descoperi că e nerăbdătoare
să se întoarcă pe corabie. Cu cât plecau mai repede din locul ăla
mizerabil, cu atât ajungeau mai repede în Candletown. Își împinse
scaunul, îndepărtându-l de masă. Jord se aplecă și se uită în cana ei.
– Nu mai bei asta? o întrebă.
– Servește-te cu încredere, îi spuse ea, apoi îi întoarse spatele și îi
urmă pe ceilalți către ușa tavernei și apoi afară, în furtună.
Cu coada ochiului, îl văzu pe Jord dând berea peste cap și
strâmbându-se.
– Pfui. Cred c-ai nimerit ce-a fost pe fundul butoiului, sau cam așa
ceva.
Își șterse gura cu mâneca și se grăbi să li se alăture celorlalți.
Afară încă mai era furtună. Althea se întrebă, obosită, dacă în
văgăuna aia uitată de lume furtunile încetau vreodată. Strânse din
ochi sub vântul încărcat de stropi de ploaie care îi răvășea hainele și
părul. După doi pași, uită că-i fusese vreodată cald, că avusese
vreodată îmbrăcămintea uscată. Înapoi la viața de mus.
Aproape că nu-l auzi pe hangiu strigând în urma lor. Reller se
întoarse și, când se uită și ea peste umăr să vadă la ce se holbează el,
dădu cu ochii de bărbatul aplecat în afara ușii tavernei sale pentru a
striga, în furtună:
– Tu ești Athel?
Reller arătă spre ea, fără cuvinte.
 – Te cheamă Brashen. A băut ceva cam prea mult. Vino să-l scoți
de-aici!
– Minunat, mârâi Althea, pentru sine, întrebându-se de ce-o
alesese tocmai pe ea.
Reller îi făcu semn să se întoarcă.
– Ne întâlnim la corabie! îi strigă, prin vânt.
Althea dădu din cap, se răsuci pe călcâie și făcu cale întoarsă spre
han, obosită. N-o încânta gândul c-o să meargă prin furtună
clătinându-se, cu Brashen sprijinit de ea. Ei, ăsta era genul de
însărcinare care cădea în cârca unui mus. Dacă voma, tot ea trebuia
să curețe.
Urcă treptele bombănind în sinea ei și reintră în tavernă.
Proprietarul arătă către o ușă din spate.
– E în odaia aia, spuse, dezgustat. Aproape c-a leșinat peste una
dintre fete.
– Îl scot eu de-acolo, făgădui Althea și, picurând de apă, înaintă
printre mese și bănci pline de bețivi.
Deschise ușa care-i fusese arătată și văzu că dă într-o cameră
întunecoasă. Înăuntru era un pat și mai era și ospătărița, cu bluza
descheiată. Când intră Althea, fata era aplecată peste Brashen. Își
ridică privirea cu un zâmbet neajutorat.
– Nu știu ce să fac, spuse, încă zâmbind. Vrei să m-ajuți?
Poate că, dacă Althea ar fi fost cu adevărat un mus, sânii dezgoliți
ai fetei i-ar fi atras atenția și ar fi continuat pur și simplu să înainteze.
Probabil că nu s-ar fi holbat la Brashen așa cum o făcu, gândindu-se
că nu arată ca un om care-a leșinat în pat, ci mai degrabă ca unul
doborât la podea și apoi întins în pat. În acea scurtă pauză, întrezări
o mișcare în stânga ei. Se trase înapoi și lovitura n-o nimeri în
creștetul capului, ci într-o parte. Bâta o pocni și peste umăr,
amorțindu-i brațul până în vârful degetelor. Scoase un țipăt și făcu
un pas înainte clătinându-se, în timp ce bărbatul care-o lovise
închidea ușa în spatele ei.
Ospătărița era amestecată. Althea înțelese imediat asta și,
îmboldită de durere, îi trase ospătăriței un pumn în față, cu mâna
teafără, din toate puterile. Nu fusese cel mai grozav pumn de care
era în stare, dar șocul fetei părea să fie pe măsura durerii. Ținându-se
cu mâinile de față, ea se trase înapoi cu un țipăt, în vreme ce Althea
se întorcea să-l înfrunte pe bărbatul de lângă ușă.
– Ticălos mic, fără inimă! se răsti omul, năpustindu-se spre ea.
Althea se feri, apoi se repezi către ușa din spatele lui. Izbuti s-o
deschidă pe jumătate.
– Răpitori! strigă, cât o țineau plămânii.
Un fulger de lumină albă o trânti la podea.

Mai întâi reveniră vocile.

– Unul de pe Rândunica de Mare, cel pe care-l căutau. Era legat în
pivnița cu bere. Unul de pe Carlyle și ăștia doi de pe Secerătorul. Și s-
ar părea că mai sunt doi în spate, cu pământ nivelat peste ei.
Probabil i-au lovit prea tare. Urâtă plecare din lume pentru un
corăbier.
Altcineva răspunse cu indiferență în glas:
– Urâtă, e drept, dar s-ar părea că nu știm niciodată să fugim de ea.
Althea deschise ochii către mese și bănci răsturnate. Obrazul îi
stătea într-o baltă de ceva; speră că e bere. Picioarele și cizmele
bărbaților erau în fața ei, destul de aproape ca să calce pe ea. Își
înclină capul ca să-i poată vedea. Orășeni în haine grele de piele,
bune să-i apere de frig și de furtună. Se împinse în podea. La a doua
încercare, reuși să se salte în capul oaselor. Mișcarea îi legănă
încăperea în jur.
 – Hei, băiatul își revine, observă o voce. De ce-ai lovit-o pe fata lui
Pag, bețivanule?
– Ea era momeala. E amestecată în asta, spuse Althea, cu
încetineală.
Bărbații. Nu erau în stare să vadă nici măcar ce-aveau în fața
ochilor.
– Poate că da, poate că nu, răspunse bărbatul, pe un ton rațional.
Poți să te ții pe picioare?
– Cred că da.
Își încleștă mâinile de un scaun răsturnat și izbuti să se ridice. Era
amețită și-i venea să verse. Își duse cu grijă mâna la ceafă, apoi își
privi degetele roșii.
– Sângerez, spuse, cu glas tare.
Nimeni nu păru prea interesat.
– Secundul vostru e încă aici, îi spuse bărbatul cu cizme. Ai face
bine să-l iei și să vă-ntoarceți pe corabie. Pag e de-a dreptul furios
fiindcă i-ai pocnit fiica. Nu te-a învățat nimeni niciodată cum să te
porți cu femeile?
– Și Pag e amestecat, dacă asta se-ntâmplă în camera lui din dos și
în pivnița lui, sublinie Althea, cu voce monotonă.
– Pag? Pag are taverna asta de zece ani! În locul tău, n-aș spune
astfel de lucruri nebunești. Tot din vina ta sunt mesele și scaunele cu
fundu-n sus. Nu s-ar putea spune că mai ești bine-venit în taverna
asta.
Althea strânse cu putere din pleoape, apoi redeschise ochii.
Podeaua păru să nu se mai clatine.
– Înțeleg, îi spuse bărbatului. Îl scot pe Brashen de-aici.
Nook era orașul lor, evident, și erau liberi să și-l conducă așa cum
credeau de cuviință. Avusese noroc fiindcă taverna fusese plină de
alții năieri care nu se topeau de dragul răpitorilor. Cei doi orășeni nu
păreau din cale-afară de nemulțumiți de modul în care câștiga Pag
un ban în plus. Oare i-ar fi lăsat pe ea și pe Brashen să plece, dacă
lângă vatră încă n-ar mai fi zăbovit un grup de corăbieri furioși? se
întrebă. Era de dorit să părăsească locul cât mergea totul bine.
Ajunse la ușa camerei din spate clătinându-se și se uită înăuntru.
Brashen stătea pe marginea patului, cu capul în mâini.
– Brash? spuse ea, cu voce hârâită.
– Althea? spuse el, năucit.
Se întoarse către sunetul vocii ei.
– Mă cheamă Athel! sublinie, ursuză. Și m-am săturat să tot fiu luat
peste picior din pricina numelui meu. Întinse mâna și-l trase
zadarnic de braț. Haide! Trebuie să ne-ntoarcem pe corabie.
– Mi-e greață. A fost ceva în bere, gemu el. Își duse mâna la ceafă.
Și cred că m-a și pocnit cineva în cap.
– Și pe mine. Althea se aplecă spre el și-și coborî vocea. Dar trebuie
să ieșim de-aici cât mai putem. Bărbații de dincolo nu par prea
supărați de cârdășia lui Pag cu răpitorii. Cu cât plecăm mai repede,
cu atât mai bine.
Pentru cineva atât de năucit cum părea el, Brashen prinse ideea
destul de repede.
– Lasă-mă să mă sprijin de umărul tău! îi porunci, și se săltă
clătinându-se.
Althea îi trecu brațul peste umerii ei. Dar fie el era prea înalt, fie ea
era prea scundă ca să-l poată ajuta cu ușurință. Era aproape ca și
cum Brashen ar fi încercat înadins s-o împingă în jos în timp ce
ieșeau din camera din spate și traversau taverna îndreptându-se
către ușă. Unul dintre corăbierii de lângă vatră dădu din cap către ei
cu gravitate, dar cei doi orășeni abia dacă le aruncară câte-o privire.
Când coborau scările, Brashen nu nimeri o treaptă și izbutiră cu greu
să nu cadă în noroiul rece pe de stradă.
Brashen își săltă capul ca să privească lung vântul și ploaia.
– E din ce în ce mai frig.
– La noapte, ploaia o să se transforme în lapoviță, prezise Althea
cu amărăciune.
– Fir-ar să fie! Și seara începuse atât de bine!
Althea continuă să înainteze cu trudă, cu Brashen sprijinindu-i-se
greoi de umăr. La colțul unei prăvălii cu obloanele trase, se opri și
încercă să se orienteze. În tot orașul, bezna era neagră ca smoala, iar
ploaia care i se prelingea pe față nu îmbunătățea lucrurile.
– Oprește-te un minut, Althea. Trebuie să mă ușurez.
– Athel, îi reaminti ea, obosită.
Decența lui se reduse la a se îndepărta cu doi pași, împleticindu-se
și descheindu-și pantalonii pe bâjbâite.
– Scuze, spuse, cu glas aspru, câteva secunde mai târziu.
– Nu-i nimic, răspunse ea, îngăduitoare. Ești încă beat.
– Nu sunt beat, sublinie el. Își puse din nou o mână pe umărul
Altheei. Cred că-n bere a fost ceva. Adică sunt sigur c-a fost. Probabil
că, fără cindin, i-aș fi simțit gustul.
– Mesteci cindin? întrebă ea, nevenindu-i să creadă. Tu?
– Doar uneori, se apără el. Nu des. Și n-o mai făcusem de foarte
mult timp.
– Tata spunea întotdeauna că obiceiul ăsta a ucis mai mulți
corăbieri decât vremea rea, zise ea, posomorâtă.
Capul îi zvâcnea.
– Probabil, încuviință Brashen. Totuși ar trebui să-ncerci cândva, o
sfătui, după ce lăsară clădirile în urmă și ajunseră lângă docuri.
Nimic nu e pe măsura lui când vrei să uiți de necazuri.
 – Da, bine.
Brashen păru să se împleticească mai tare. Ea îi înconjură talia cu
brațul.
– Nu mai avem mult de mers.
– Știu. Ei, ce s-a-ntâmplat de fapt acolo? În tavernă?
Althea tare și-ar mai fi dorit să se înfurie, dar descoperi că n-are
destulă forță. Părea aproape bizar.
– A fost cât pe ce să fii răpit. Îți povestesc totul mâine.
– Of!
Urmă o tăcere îndelungată. Vântul încetă pentru câteva clipe.
– Hei, ceva mai devreme m-am gândit la tine. M-am gândit ce-ar
trebui să faci. Ar trebui să te duci în nord.
Ea clătină din cap în întuneric.
– După asta, nu mă mai îmbarc pe nicio corabie-abator. Dacă nu
sunt neapărat nevoită.
– Nu, nu. Altceva voiam să spun. Să mergi mult mai în nord. Și
mai spre vest. Mai sus de Chalced, în Ducate. Acolo corăbiile sunt
mai mici. Și nimănui nu-i pasă dacă ești bărbat sau femeie, atâta
timp cât te înhami la muncă grea. Sau cel puțin așa am auzit. Acolo
femeile sunt căpitani de corăbii, și uneori tot echipajul e alcătuit
numai din femei.
– Din femei barbare, sublinie Althea. Oamenii de-acolo sunt mai
înrudiți cu cei din Insulele Străine decât cu noi și, din câte am auzit,
își petrec cea mai mare parte a timpului străduindu-se să se omoare
unii pe alții. Brashen, cei mai mulți nici măcar nu știu să citească. Se
cunună în fața unor bolovani. Sa să ne apere!
– Se numesc Pietrele Mărturiei, o corectă Brashen.
– Tata a făcut negoț acolo, înainte de războiul lor, adăugă ea, cu
încăpățânare.
 Ajunseseră deja pe docuri, și vântul se înteți brusc, cu atâta furie
încât ea izbuti cu greu să nu se lase trântită.
– Spunea, continuă, gemând în timp ce se chinuia să-l țină pe
Brashen în picioare, că sunt cu mult mai barbari decât chalcedenii.
Că jumătate dintre clădirile lor nici măcar n-au ferestre de sticlă.
– Așa e pe coastă, o corectă el, insistent. Am auzit că în interiorul
uscatului au câteva orașe cu adevărat magnifice.
– Eu n-aș ajunge decât pe coastă, îi reaminti ea, iritată. Gata, uite
Secerătorul. Ai grijă pe unde calci.
Vântul și valurile legănau fără încetare corabia amarată, trăgând
de parâmele de cânepă ale pontoanelor. Althea se temuse c-o să fie
greu să-l urce pe schelă, dar Brashen se descurcă surprinzător de
bine. Odată ajuns pe punte, se desprinse de ea.
– Bun. Du-te să tragi un pui de somn, băiete. Ridicăm ancora în
zori.
– Da, domnule, răspunse ea, recunoscătoare.
Îi era greață și se simțea amețită. Acum, odată ce se văzuse la bord
și la doi pași de pat, era încă și mai istovită. Făcu stânga împrejur și
își târșâi picioarele către tambuchi. Sub punte, găsi câțiva oameni din
echipaj încă treji, adunați în lumina palidă din jurul unui felinar.
– Ce-ai pățit? o întrebă Reller, când o văzu făcându-și apariția.
– Răpitori, răspunse ea, scurt. Au încercat să ne ia, pe Brashen și pe
mine. Dar am scăpat. A fost găsit și vânătorul de pe Rândunica de
Mare. Și cred că încă vreo doi alții.
– Pe boașele lui Sa! înjură năierul. Căpitanul de pe Voioasa era
amestecat?
– Habar n-am, răspunse ea, obosită. Dar Pag era cu siguranță, ca și
fata lui. În bere era un drog. Eu nu mai pun piciorul în taverna aia.
– Fir-ar să fie! Nu-i de mirare că Jord doarme buștean, a băut doza
pregătită pentru tine. Ei, mă duc pe Rândunica de Mare, s-aud ce
povestește vânătorul, anunță Reller.
– Vin și eu.
Ca prin farmec, toți cei care erau cât de cât treji se strânseră
laolaltă și plecară să afle povestea. Althea speră c-o să fie destul de
bine înflorită ca să le placă. Ea nu-și dorea decât să se-ntindă în
hamac și să se afle din nou în larg.

Avu nevoie de patru încercări ca s-aprindă lampa. Când fitilul

începu în sfârșit să ardă, lăsă sticla cu grijă în jos și se așeză pe pat. O
clipă mai târziu, se ridică și se duse la mica oglindă fixată pe perete.
Se trase de buza de jos și-i privi interiorul. Fir-ar! Dacă nu i se
bășicau arsurile, avea să fie norocos. Uitase cu totul că, de la cindin,
te alegeai cu așa ceva. Greoi, se reașeză pe pat și începu să-și scoată
haina. Abia atunci văzu că manșeta lui stângă nu e îmbibată doar de
apă de ploaie, ci și de sânge. Se holbă o vreme la ea, apoi își pipăi cu
delicatețe partea din spate a capului. O umflătură, dar nici urmă de
sânge. Sângele nu era al lui. Bătu cu degetele în materialul îmbibat.
Încă umed, încă roșu. Althea? se întrebă, amețit. Ceea ce-i puseseră în
bere încă îi mai încețoșa mintea. Althea, da. Nu-i spusese c-a fost
lovită în cap? Fir-ar ea să fie, de ce nu zisese că sângerează? Oftând
ca și cum i s-ar fi făcut o nedreptate cumplită, își puse din nou haina
și ieși în furtună.
În teugă era întuneric și mirosea urât, exact așa cum își amintea.
Zgâlțâi doi oameni ca să-i trezească înainte de a găsi unul destul de
coerent ca să-i arate unde doarme ea. Era într-un cotlon unde un
șobolan n-ar fi avut loc să se răsucească. Bâjbâi până la ea la lumina
unui ciot de lumânare și o trezi în ciuda înjurăturilor și protestelor ei.
– Vino în cabina mea, băiete, să-ți cos capul și să-ți opresc sângele,
îi ordonă. Nu vreau să-mi zaci o săptămână în pat, cu fierbințeală, și
să nu-mi fii bun de nimic. Mișcă-te, imediat! Nu stau după tine toată
noaptea.
Încercă să pară iritat, nu îngrijorat, când Althea îl urmă afară din
cală, pe punte și în cabina lui. Chiar și în lumina slabă a lumânării,
observă cât de palidă e și câte cruste de sânge închegat are în păr.
După ce o văzu intrată în camera lui mică, se răsti la ea:
– Închide ușa! Nu vreau să-mi sufle furtuna pe-aici toată noaptea!
Ea se supuse cu un soi de docilitate greoaie. Imediat ce văzu ușa
închisă, Brashen se năpusti pe lângă ea și trase zăvorul. Se întoarse, o
prinse de umeri și rezistă tentației de a o zgâlțâi. În schimb, o așeză
cu hotărâre pe patul lui.
– Ce e cu tine? îi șuieră, atârnându-și haina în cârlig. De ce nu mi-
ai zis că ești rănită?
De fapt îi spusese, și el o știa, și se așteptă, în mare măsură, să fie
ăsta răspunsul ei. Însă Althea se mulțumi să-și ducă mâna la cap și
să murmure, cu voce neclară:
– Eram atât de obosită...
El înjură cabina prea strâmtă când trecu peste picioarele ei ca s-
ajungă la cufărul cu leacuri. Îl deschise, cotrobăi prin el, apoi azvârli
pe pat, lângă Althea, tot ce alesese. Aduse felinarul ceva mai
aproape; dar lumina era totuși prea sărăcăcioasă ca să vadă clar. Ea
strânse din ochi când îi atinseră degetele lui pielea capului într-o
încercare de a-i da deoparte părul negru și des ca să vadă de unde
izvorăște sângele. Degetele se umeziră; încă mai sângera ușor. Ei
bine, rănile la cap sângerau întotdeauna o grămadă. Doar o știa,
faptul nu trebuia să-l îngrijoreze. Și totuși îl îngrijora, ca și privirea ei
tulbure.
– O să-ți tai o parte din păr, o preveni, așteptându-se să i se
împotrivească.
– Dacă trebuie...
 El o privi cu mai multă atenție.
– De câte ori ai fost lovită?
– De două ori. Cred.
– Povestește-mi. Povestește-mi tot ce-ți amintești despre cele
întâmplate în seara asta.
Așa că ea vorbi, în fraze întretăiate, în timp ce el îi tăia cu o
foarfecă părul de lângă rană, cât mai scurt cu putință. Povestea nu-l
făcu să fie mândru de mintea lui iute. Adăugă tot ce știa el însuși și
înțelese limpede că răpitorii puseseră ochii atât pe el cât și pe Althea
ca să completeze echipajul împuținat de molimă. Dacă nu l-ar fi
salvat un noroc chior, chiar în clipa aia ar fi fost înlănțuit în cala
Voioasei.
Odată dezgolită, despicătura din pielea Altheei se dovedi de
lungimea degetului lui mic; pornea de deasupra locului unde se
aduna părul în coadă. Continuă să sângereze chiar și după ce tăie
părul din jur ca pe o miriște scurtă și îndepărtă toate șuvițele
năclăite. O șterse cu o cârpă.
– Trebuie să-ți cos asta ca să se închidă, îi spuse.
Încercă să scape atât de amețeala dată de ceea ce i se pusese în
bere cât și de greața pe care i-o stârnea gândul că trebuie să-nfigă
acul în pielea ei. Din fericire, Althea părea să aibă mintea chiar mai
încețoșată decât a lui. Ceea ce puseseră răpitorii în băutură avea
efect.
La lumina galbenă și tremurătoare a lămpii, trecu un fir subțire
din maț de pește prin urechile unui ac curbat. Îl simțea mic și
alunecos între degetele lui bătătorite. Ei bine, nu putea să difere prea
mult de cârpirea hainelor și de coaserea velelor, nu-i așa? Făcea asta
de ani buni.
– Stai nemișcată, spuse, deși nu era necesar.
 Așeză cu delicatețe vârful acului pe pielea ei. Trebuia să-l împingă
fără să-l înfigă prea adânc ca să-l facă să iasă din nou la suprafață. Îl
apăsă ușor. În loc să străpungă pielea, acul o făcu doar să alunece pe
țeastă. Acul nu voia să alunece prin piele.
Apăsă puțin mai tare, și Althea țipă, apoi îl pocni brusc peste
mână, îndepărtându-i-o.
– Ce faci?! întrebă, furioasă, întorcându-se ca să-l săgeteze cu
privirea.
– Ți-am spus. Cos rana, ca să se-nchidă.
– Ah! făcu ea apoi, după o pauză, adăugă: n-am fost atentă.
Se frecă la ochi înainte de a-și duce mâna mai sus de ceafă și de a-
și pipăi cu prudență pielea.
– Presupun că trebuie s-o coși ca să se-nchidă, mai spuse, cu jale.
Strânse din pleoape, apoi redeschise ochii.
– Aș vrea să pot fie să leșin, fie să mă trezesc, adăugă, posomorâtă.
În mintea mea e ceață. Detest asta.
– Stai să văd ce am aici, propuse el. Se lăsă într-un genunchi ca să
caute prin rezerva de leacuri a corabiei. Chestiile astea n-au mai fost
înlocuite de ani, mormăi, pentru sine, în vreme ce Althea i se uita
peste umăr. Jumătate din cutii sunt goale, ierburile care-ar trebui să
fie verzii sau cafenii sunt cenușii, iar unele dintre celelalte chestii
miros a mucegai.
– Poate chiar trebuie să miroasă a mucegai, sugeră ea.
– Habar n-am, murmură el.
– Lasă-mă să mă uit. Eu împrospătam stocul de leacuri de pe
Vivacia când ne duceam într-un oraș.
Se sprijini de el ca s-ajungă la cufărul înghesuit în micul spațiu
dintre pat și perete. Inspectă câteva sticle, ridicându-le în lumina
lămpii, ca să le dea apoi deoparte. Deschise un vas mic, își încreți
nasul, dezgustată de mirosul puternic, apoi îi puse capacul la loc.
– Aici nu e nimic folositor, conchise, așezându-se din nou pe pat. O
să țin rana închisă, ca s-o coși. O să-ncerc să nu mă mișc.
– Stai o clipă, zise el, fără prea multă tragere de inimă.
Păstrase o parte din cindinul presat. Nu mult, doar o bucățică,
doar ca să aibă la ce se gândi cu nerăbdare și plăcere într-o zi
proastă. O scoase din buzunarul hainei și desprinse un fir din ea. I-l
arătă Altheei, apoi îl rupse cu grijă în două.
– Cindin. Ar trebui să te trezească puțin, să te facă să te simți mai
bine. Uite cum trebuie să faci.
Și-l îndesă pe buza de jos, apoi îl apăsă cu limba. Amăreala
familiară i se răspândi în gură. Dacă n-ar fi fost gustul cindinului, se
gândi cu tristețe, probabil l-ar fi simțit pe al drogului din bere. Își
alungă gândul nefolositor și împinse cindinul cu limba,
îndepărtându-l de locul îndurerat.
– La început o să fie foarte amar, o preveni. Din cauza pelinului din
el. Te face să salivezi.
Ea păru foarte neîncrezătoare când și-l apăsă pe buză. Se strâmbă,
apoi rămase cu ochii într-ai lui, așteptând. Câteva clipe mai târziu,
întrebă:
– E normal să te ardă?
– E foarte puternic, recunoscu el. Plimbă-l pe buză. Nu-l lăsa prea
mult în același loc.
Privi expresia feței ei schimbându-se încet și simți zâmbetul care
se lățea pe a lui, parcă răspunzându-i.
– E destul de bun, nu?
Ea râse gutural.
– Și rapid.
 – Începe repede, se termină repede. N-am văzut niciodată cu
adevărat ce rău ar putea face, atâta vreme cât îl termini înainte de
începerea cartului tău.
O văzu plimbându-și cu stângăcie cindinul pe buză.
– Tata spunea că oamenii îl folosesc când ar trebui să doarmă. Și pe
urmă își încep cartul obosiți. Și că, dacă sunt încă sub efectul lui când
muncesc, devin prea încrezători, riscă fără să fie nevoie. Lăsă vocea
să i se stingă, apoi adăugă: „Cei care riscă pun pe toată lumea în
pericol“, așa spunea el.
– Da, mi-aduc aminte, încuviință Brashen, cu seriozitate. La bordul
Vivaciei n-am folosit niciodată cindin, Althea. Îl respectam prea mult
pe tatăl tău.
Tăcerea se prelungi câteva clipe, apoi ea oftă.
– Să facem cusătura, sugeră.
– Da, zise el.
Luă din nou acul și firul. Ea îi urmări mișcarea cu privirea. Poate
cindinul o înviorase prea tare.
– Aici nu e loc să lucrezi ca lumea, se plânse Brashen. Uite, mai
bine întinde-te pe pat și întoarce capul. Bun.
Se ghemui pe podea, lângă pat. Era mai bine, aproape că putea să
vadă ce face. Șterse sângele care mustea încet și dădu deoparte
câteva șuvițe de păr.
– Acum ține tăietura închisă. Nu, așa degetele tale îmi stau în
drum. Uite. Așa.
Îi aranjă mâinile și nu din întâmplare îi ajunse o încheietură
aproape peste ochi.
– O să-ncerc să mă mișc repede.
– Mai bine fă-o cu atenție, îl sfătui ea. Și nu coase prea strâns. Doar
apropie marginile cât de uniform poți, dar astfel încât să nu stea ca o
cocoașă.
– O să-ncerc. Știi, n-am mai făcut-o niciodată. Dar i-am văzut de
mai multe ori pe alții făcând-o.
Althea își mișcă cindinul pe buză și Brashen își aminti să-l miște
pe al lui. Se strâmbă când atinse un loc inflamat mai devreme. Văzu
fălcile ei încleștându-se și începu. Se strădui să nu se gândească la
durerea provocată, ci doar că trebuie să coasă bine. În cele din urmă,
izbuti să facă acul să străpungă pielea. Odată străpunsă, o apăsă bine
pe țeastă în timp ce îndrepta vârful acului curbat către cealaltă
margine a tăieturii. Să tragă firul era cel mai rău. Aluneca prin piele
cu un sunet firav, de sfâșiere, care îl speria. Althea strângea din dinți
și se cutremura la fiecare împunsătură, dar nu țipa.
Când termină în sfârșit, legă ultimul nod și tăie firul de prisos.
– Gata, spuse, punând acul deoparte. Acum ia mâna. Lasă-mă să
văd ce-a ieșit.
Ea își lăsă mâinile să cadă pe pat. Sudoarea îi încețoșa trăsăturile
feței. Brashen studie cusătura cu un ochi critic. Nu era o frumusețe,
dar ținea carnea închisă. Dădu din cap către Althea, cu un aer
satisfăcut.
– Mulțumesc, șopti ea.
– Eu îți mulțumesc, rosti el în sfârșit cuvintele. Îți sunt dator. Fără
tine, aș fi fost acum în cala Voioasei.
Își lăsă capul în jos și o sărută pe obraz. Pe urmă brațul ei se săltă
în jurul gâtului lui și ea își întoarse gura către sărut. El își pierdu
echilibrul și se prinse stângaci cu o mână de marginea patului, dar
nu-și dezlipi buzele de ale ei. Althea avea gustul cindinului pe care-l
împărțeau. Mâna ei îi apăsa delicat ceafa și atingerea era tot atât de
ațâțătoare ca sărutul. Trecuse mult timp de când nu-l mai atinsese
nimeni cu blândețe.
 Ea întrerupse în cele din urmă sărutul, mutându-și gura lângă a
lui. El se lăsă pe spate, îndepărtându-se.
– Ei, spuse, stânjenit. Trase aer în piept. Să-ți bandajăm capul.
Ea dădu din cap cu încetineală.
Brashen luă o fâșie de pânză și se aplecă iarăși asupra ei.
– E din pricina cindinului, știi, spuse, pe neașteptate.
Ea își mută drogul pe buză.
– Probabil. Și puțin îmi pasă dacă e așa.
Oricât de îngust ar fi fost patul, izbuti totuși să-și schimbe poziția.
Ispititoare. Își puse pe coastele lui o mână care părea izvor de
căldură. Un fior zbârli părul lui Brashen, făcându-i pielea ca de
găină. Mâna Altheei îl trase spre ea.
El scoase un sunet scurt, gutural, și încercă s-o oprească pentru o
ultimă oară.
– Nu e o idee bună. Nu e lipsit de pericole.
– Nimic nu e, ripostă ea, aproape cu tristețe.
Degetele lui dezlegară cu stângăcie șireturile cămășii ei și, chiar
după ce ea o lăsă să-i cadă de pe umeri, rămase fâșia de pânză care-i
înconjura pieptul. Brashen o desfăcu ca să-i elibereze sânii mici și i-i
sărută. Subțire, Althea era atât de subțire și avea gust de sare și de
apă, de câlți gudronați și chiar de ulei, gustul uleiului pe care îl
transportau. Dar era caldă și dornică și femeie, și el se înghesui pe
patul prea îngust și prea scurt, ca să fie cu ea. Poate cindinul făcea
ochii ei negri să pară fără fund, încercă el să-și spună. Era uimitor că
o fată cu limba atât de ascuțită avea o gură atât de catifelată și de
docilă. Chiar și când își înfipse dinții în umărul lui ca să-și înăbușe
țipetele fără cuvinte, durerea avu dulceață.
– Althea, șopti el în părul ei, între a doua și a treia oară. Althea
Vestrit.
 Numele nu era doar al fetei, ci al unui întreg tărâm de senzații
trezite în el.
Brash. Brashen Trell. Unei mici părți din ea nu-i venea să creadă că
face asta cu Brashen Trell. Nu asta. Un mic observator sarcastic o
privea neîncrezător satisfăcându-și cu trupul lui fiecare dorință.
Brashen era cea mai proastă alegere posibilă pentru așa ceva. Dar era
deja prea târziu ca să-și mai facă griji, își spuse, și îl trase mai adânc
în ea. Se încordă către el. Era bizar, dar nu putea găsi acea parte din
ea preocupată să dea sens unor astfel de lucruri. În afară de prima
dată, avusese întotdeauna destulă minte ca să facă detașat, cu
răceală. De data asta, nu doar că se lăsa în voia tuturor impulsurilor,
fie ale ei, fie ale lui, cu o senzație de abandon care o șoca, dar o mai și
făcea cu un bărbat pe care-l cunoștea de ani. Și nu doar o singură
dată, nu. Brashen abia se prăbușise peste ea pentru prima oară și ea
îl stârnea deja ca s-o ia de la început. Era ca o femeie moartă de
foame ajunsă pe neașteptate la un banchet. Vâlvătaia din ea ardea cu
putere, și se întrebă dacă nu cumva o întețea cindinul. Dar
recunoștea că tot atâta forță avea și brusca ei nevoie de acel contact
strâns cu o altă ființă omenească, nevoie de a atinge, de a împărți, de
a îmbrățișa. La un moment dat, simți în ochi usturimea lacrimilor și
o cutremură un suspin. Și-l înăbuși în umărul bărbatului, aproape
îngrozită de forța singurătății și a temerilor pe care acea împreunare
părea să alunge. Fusese puternică atât de multă vreme; nu putea
suporta să-și trădeze astfel slăbiciunea în fața nimănui, și mai ales în
fața cuiva care știa cine e ea în realitate. Așa că se încleștă de Brashen
cu înfrigurare, lăsându-l să creadă că e doar o dezlănțuire a pasiunii.
Ea nu voia să gândească. Nu atunci. În clipa aceea nu-și dorea
decât să ia, pentru sine, ceea ce poate lua. Își plimbă mâinile peste
mușchii tari ai brațelor și ai spatelui lui. În mijlocul pieptului avea un
petic de păr des și creț. Oriunde altundeva pe pieptul și pe pântecul
lui era o miriște neagră, păr tocit de materialul grosolan al hainelor și
de neîncetata mișcare a corabiei. O săruta iarăși și iarăși, de parcă nu
s-ar fi putut sătura. Gura lui avea gust de cindin și, când îi sărută
sânii, simți pe sfârcuri usturimea fierbinte a drogului. Își strecură
mâna între trupurile lor și îl simți alunecând, dur, când intra și ieșea
din ea. O clipă mai târziu, își apăsă mâna peste gura lui ca să-i
înăbușe țipătul când se împinse în ea și rămaseră amândoi
legănându-se pe muchia veșniciei.
O vreme, Althea nu se gândi la nimic. Pe urmă, de altundeva, se
întoarse brusc în patul îngust și asudat, cu greutatea zdrobitoare a
lui Brashen deasupra ei și cu părul prins sub mâna lui răsfirată. Își
dădu seama că are picioarele reci. Și un junghi în șale. Se mișcă sub
el.
– Lasă-mă să mă ridic, spuse, încet.
Apoi, fiindcă el la început nu se clinti:
– Brashen, mă strivești! Ridică-te!
El își schimbă poziția și ea izbuti să se salte în capul oaselor.
Brashen își îndoi picioarele astfel încât Althea să stea în curbura
trupului său culcat. Se uită în sus, la ea, nu tocmai zâmbind. Ridică o
mână și trasă cu un deget un cerc în jurul unuia dintre sânii ei. Ea se
înfioră. Cu o tandrețe care o îngrozi, el trase singura pătură în sus, ca
s-o pună pe umerii ei.
– Althea..., începu el.
– Nu vorbi, îl imploră ea, brusc. Nu spune nimic.
Cumva, dacă ar fi vorbit despre ceea ce tocmai făcuseră, ar fi
devenit mai real, ar fi devenit o parte din viața ei, pe care ar fi trebuit
s-o admită mai târziu. Acum, când se simțea sătulă, își regăsea
prudența.
– Asta nu trebuie să se repete, spuse ea, pe neașteptate.
– Știu. Știu.
 Cu toate astea, își urmări cu ochii lui degetele care se plimbau în
josul gâtului ei, către pântec. Lovi ușor în inelul cu talisman din
buricul ei.
– Ăsta e... neobișnuit.
În lumina ușor pâlpâitoare a felinarului, micuța căpățână le făcu
cu ochiul.
– E un dar de la draga mea soră, spuse Althea, cu amărăciune.
– Credeam... Brashen șovăi. Credeam că nu le poartă decât curvele.
– Asta e și părerea surorii mele, răspunse Althea, cu răceală.
Rana veche o înjunghie pe neașteptate.
Se ghemui brusc și reuși să se culce pe pat, lângă el. Brashen o
instală în curbura trupului său. Căldura era plăcută, ca și degetele
care o gâdilau ușor, jucându-se cu unul dintre sânii ei. Știa că ar fi
fost de dorit să-i împingă mâna deoparte. N-ar fi trebuit să lase
lucrurile să meargă mai departe decât merseseră. Cel mai înțelept
lucru ar fi fost să se ridice, să se îmbrace și să se întoarcă în teugă. Să
se ridice în frigul din cabină, să-și pună hainele ude și reci... Se
cutremură și se lipi de căldura lui. Brashen o cuprinse cu ambele
brațe, ținând-o strâns. În siguranță.
– De ce ți-a dat un talisman din lemn-vrăjitor?
Althea îl simți nemulțumit de propria lui curiozitate.
– Ca să nu rămân grea și să-mi fac familia de rușine. Sau ca să nu
iau cumva vreo boală care desfigurează și să afle tot Bingtownul ce
târâtură sunt.
Alese intenționat cuvântul urât, parcă scuipându-se pe sine însăși.
Brashen înlemni o clipă, apoi și plimbă alinător mâna în josul
spatelui ei. O mângâie și îi masă cu delicatețe umerii și gâtul până ce
ea oftă și se destinse, lipindu-se din nou de el.
 – A fost vina mea, își auzi ea glasul. N-ar fi trebuit să-i povestesc.
Dar n-aveam decât paisprezece ani și simțeam că trebuie să-i spun
cuiva. Și nu puteam să-i spun tatei, nu după ce-l dăduse pe Devon
afară din echipaj.
– Devon.
Brashen nu rosti numele întru totul ca pe o întrebare.
Ea oftă.
– S-a întâmplat înainte de a veni tu la bord. Devon. Era un simplu
năier. Atât de chipeș și având totdeauna o glumă și un zâmbet
pentru orice, chiar și pentru orice ghinion. Nu se speria de nimic.
Cuteza orice.
Lăsă vocea să i se stingă. O vreme nu se gândi decât la mâinile lui
Brashen mișcându-se lin de pe spatele ei și destinzându-i mușchii ca
și cum ar fi descâlcit o parâmă.
– Aici nu se potrivea cu tata, firește. „Dacă ar avea simț practic, ar
fi cel mai bun năier de pe corabia asta“, mi-a spus tata o dată. „Și ar
putea fi un secund bun dacă ar ști când trebuie să-i fie frică.“ Dar
asta nu stătea în firea lui Devon. Se plângea mereu, spunând că am
putea naviga cu mai multe pânze, iar când munceam sus, pe catarge,
era întotdeauna cel mai iute. Dar eu știam ce vrea să spună tata.
Când alții încercau, din mândrie, să țină pasul cu el, treaba se făcea
mai repede, însă nu la fel de bine. Greșeau câte ceva. Și unii erau
răniți. Niciodată grav, dar știi cum era tata. Spunea întotdeauna că
ține la asta pentru că Vivacia e o corabie vie. Spunea că accidentele și
morțile la bordul ei nu sunt bune pentru ea; că-i trezesc sentimente
prea puternice.
– Cred c-avea dreptate, spuse încet Brashen.
O sărută pe ceafă.
– Știu că avea, răspunse Althea ușor sâcâită și oftă pe neașteptate.
Dar eu aveam paisprezece ani. Și Devon era atât de frumos. Ochi lui
erau cenușii. După ce ieșea din cart, stătea pe punte și cioplea
diverse obiecte pentru mine, sau îmi istorisea povești despre
călătoriile lui. Se părea că fusese peste tot și făcuse de toate. Nu-mi
spunea niciodată nimic împotriva tatălui meu și n-o făcea nici când
vorbea cu alți oameni din echipaj, dar îți dădeai întotdeauna seama
când se gândea că navigăm prea prudent. Îi apărea un mic zâmbet
disprețuitor în colțul gurii. Uneori era de-ajuns ca să-l înfurie pe tata,
dar mă tem că mie mi se părea adorabil. Cutezător. Bătându-și joc de
pericole.
Althea oftă.
– Credeam că nu poate face nimic rău, spuse apoi. Oh, eram
îndrăgostită.
– Și el a profitat de asta, când aveai paisprezece ani?
Vocea lui Brashen condamna.
– Pe corabia tatălui tău? E ceva care trece dincolo de hotarul
cutezanței, devine prostie.
– Nu. N-a fost așa.
Althea vorbea fără tragere de inimă. N-ar fi vrut să-i spună cum
fusese, dar, cumva, nu se putea opri.
– Cred că știa că-l ador și uneori flirta cu mine, dar în glumă. Așa
că-i prețuiam cuvintele, deși știam că nu vorbește serios.
Clătină din cap, parcă nemulțumită de ea însăși.
– Dar, într-o noapte, mi-am încercat norocul. Eram în Lees 22,
amarați de un doc. Noaptea era liniștită. Tata se dusese în oraș cu
treburi, și cei mai mulți oameni din echipaj erau liberi să plece la
distracții. Eu eram de cart. Dar fusesem și eu liberă ceva mai înainte,
mă dusesem în oraș și-mi cumpărasem, oh, cercei, parfum, o bluză
de mătase și o fustă lungă, tot de mătase și ea. Și le purtam pe toate,
mă dichisisem și așteptam să se-ntoarcă de prin taverne. Iar când l-
am văzut întorcându-se mai devreme, singur, inima a-nceput să-mi
bată atât de tare încât abia mai puteam să respir. Știam că e șansa
mea. A urcat la bord dintr-un salt, cum făcea întotdeauna, a apărut
pe punte ca o pisică și a rămas în picioare în fața mea.
Althea pufni scurt în râs.
– Știi, probabil că am stat de vorbă, eu trebuie să fi zis ceva, și el
trebuie să fi zis ceva. Dar nu-mi aduc aminte nici măcar un singur
cuvânt, doar cât de fericită mă simțeam fiindcă-i puteam spune în
sfârșit cât de mult îl iubesc, fără să m-audă nimeni altcineva. Și el a
rămas în picioare și mi-a zâmbit larg când m-a auzit spunându-i-o,
ca și cum nu i-ar fi venit să creadă c-a avut un asemenea noroc. Și...
m-a luat de braț și am traversat împreună puntea. M-a aplecat peste
capacul unui tambuchi, mi-a ridicat fustele și mi-a tras pantalonașii
în jos... și m-a luat chiar acolo. Aplecată peste capacul tambuchiului,
de parcă aș fi fost un băiat.
– Te-a siluit?
Brashen era îngrozit.
Althea râse, un râs straniu.
– Nu. Nu, n-a fost siluire. Nu m-a luat cu sila. Nu știam nimic
despre asta, dar eram sigură că e dragoste. L-am însoțit de bunăvoie
și nu m-am împotrivit deloc. N-a fost brutal, dar mi-a făcut tot ce se
putea. Absolut tot. Iar eu nu știam la ce să m-aștept, așa că presupun
că nu m-a dezamăgit nimic. Pe urmă s-a uitat la mine cu zâmbetul
lui adorabil și-a spus: „Sper c-o să-ți aduci aminte de asta toată viața
ta, Althea. Eu făgăduiesc c-o voi face.“ Apoi a coborât sub punte, s-a-
ntors cu sacul lui de corăbier, plin, și a plecat de pe corabie. Nu l-am
mai revăzut niciodată. M-am tot uitat după el și am tot așteptat să
vină înapoi, continuă Althea, după o tăcere îndelungată. Peste două
zile, când am plecat din port, am aflat că tata îl dăduse afară din
echipaj imediat după legarea noastră de doc.
Brashen scoase un geamăt surd.
 – Of, nu! Clătină din cap. Te-a luat ca să se răzbune pe tatăl tău.
– Nu m-am gândit niciodată c-a fost chiar așa, răspunse ea,
vorbind rar. Am crezut întotdeauna c-a fost ceva ce a cutezat să facă,
gândindu-se că n-o să fie prins. Crezi într-adevăr c-a fost răzbunare?
se sili ea să-ntrebe.
– Mie așa mi se pare, răspunse Brashen, calm. Cred că e cel mai
cumplit lucru pe care l-am auzit vreodată, adăugă, încet. Devon.
Dacă-l întâlnesc vreodată, îl ucid în numele tău.
Sinceritatea din vocea lui o făcu să tresară.
– Partea cea mai rea a fost pe urmă, recunoscu ea. Ne-am întors în
Bingtown peste vreo două săptămâni. Și eram sigură că trebuie să fi
rămas grea. Pur și simplu n-aveam nicio îndoială. Așa că m-am dus
la Keffria, sora mea măritată, convinsă că-mi poate da un sfat. Mai
întâi am pus-o să jure că păstrează secretul, apoi i-am spus.
Althea clătină din cap. Își mută din nou cindinul pe buză. Îi făcuse
o rană. Aroma aproape că dispăruse.
– Keffria? o îmboldi Brashen.
Părea cu adevărat curios să afle restul poveștii.
– A fost îngrozită. A început să plângă, mi-a spus că mi-am distrus
viața. Sunt o stricată, o curvă, rușinea familiei. N-a mai vorbit cu
mine. Peste patru sau cinci zile, au început pentru mine cele cu
sânge, exact când trebuia. Am găsit-o singură și i-am spus, i-am spus
că, dacă le povestește ceva mamei și tatei, o să zic că minte. Fiindcă
eram atât de speriată! După tot ce-mi spusese ea, nu mă îndoiam că,
dacă află, părinții mei mă vor izgoni de-acasă și nu mă mai vor iubi
niciodată.
– Nu-ți făgăduise că n-o să spună nimănui?
– N-aveam încredere în ea, nu credeam c-o să se țină de cuvânt.
Eram deja aproape sigură că-i spusese lui Kyle, ținând cont cum
începuse el să se poarte cu mine. Dar ea n-a țipat la mine, n-a făcut
nimic asemănător. Abia dacă mi-a vorbit când mi-a dat inelul pentru
buric. Mi-a spus doar că, dacă-l port, nici n-o să rămân grea, nici n-o
să mă-mbolnăvesc și că îi datorez măcar atât familiei mele. Althea își
scărpină ceafa, apoi strânse din ochi. Pe urmă, între noi două nimic
n-a mai fost la fel. Am învățat să ne purtăm frumos una cu alta, mai
ales ca să nu-nceapă părinții noștri să pună întrebări. Dar cred c-a
fost cea mai cumplită vară din viața mea. Trădare după trădare.
– Și să presupun că, pe urmă, ai făcut tot ce ți-a plăcut cu bărbații?
Ar fi trebuit să-și imagineze c-o să vrea să știe. Bărbații păreau
întotdeauna dornici să afle. Ridică din umeri, resemnându-se să-i
dezvăluie adevărul până la capăt.
– Când și când. Nu prea des. Ei bine, doar de două ori. Aveam
senzația că nu... fusese cum trebuie. După cum spuneau bărbații de
pe Vivacia, bănuiam că trebuie să fie măcar distractiv. Dar nu fusese
decât... apăsare, puțină durere și umezeală. Asta a fost tot. Așa că,
până la urmă, mi-am adunat curajul și am mai încercat de două ori,
cu bărbați diferiți. Și a fost... bine.
Brashen își săltă capul ca s-o privească în ochi.
– Tu numești asta „bine“ și doar atât?
Un alt adevăr pe care-ar fi vrut să-l păstreze numai pentru ea. Se
simțea de parcă ar fi renunțat la o armă.
– Asta n-a fost doar „bine“. A fost așa cum mi-am imaginat
întotdeauna că trebuie să fie. Pentru mine, n-a mai fost așa niciodată.
Apoi, fiindcă nu putea să suporte blândețea apărută în ochii lui, se
simți nevoită să adauge:
– Poate din pricina cindinului.
Își pescui de pe buză bucățica rămasă și continuă:
– Mi-a umplut gura de arsuri mici, se plânse, apoi își desprinse
ochii de privirea lui îndurerată.
 – E posibil să fi fost cindinul, recunoscu el. Am auzit că uneori are
astfel de efecte asupra femeilor. Știi, cele mai multe femei nu-l
întrebuințează prea des, pentru că e cu putință, ăă, să le facă să
sângereze. Chiar și când nu e timpul.
Păru brusc stânjenit.
– Și abia acum îmi spune, bombăni ea, cu glas tare.
Brashen n-o mai strângea cu atâta putere. Efectul cindinului se
spulbera și se simți brusc somnoroasă. Iar capul începea să-i
zvâcnească urât. Trebuia să se ridice. Cabină rece. Haine ude. Peste
un minut. Peste un minut, trebuia să se ridice și să se-ntoarcă în
singurătate.
– Trebuie să plec. Dacă suntem prinși așa...
– Știu, răspunse el, dar nu se clinti.
Își mișcă doar brațul, pentru o lungă mângâiere în josul trupului
ei. Un fior păru s-o străbată pe urmele atingerii lui.
– Brashen. Știi că asta nu se mai poate întâmpla.
– Știu. Știu. Răsuflarea lui purtă cuvintele către pielea ei când îi
sărută alene ceafa. Asta nu se mai poate întâmpla. Niciodată.
Niciodată după această ultimă oară.
 21

OASPEȚI

R
onica își ridică privirea din catastife cu un oftat.
– Da? Ce s-a-ntâmplat?
Rache părea stânjenită.
– Delo Trell e în salon.
Ronica înălță din sprâncene.
– De ce?
De obicei, Delo venea și pleca după bunul plac. Ea și Malta erau
cele mai bune prietene de mai bine de doi ani și între ele nu mai era
de mult loc de formalități.
Rache se uită în podea.
– O însoțește fratele ei mai mare. Cerwin Trell.
Rache șovăi.
Ronica se încruntă.
– Ei, cred că-l pot primi acum. Dar nu aici, du-l în salonul de
dimineață. A spus ce dorește?
Rache își mușcă buza preț de câteva clipe.
– Îmi cer iertare, doamnă. A spus c-a venit s-o vadă pe Malta,
împreună cu sora lui.
 – Ce?
Ronica sări în picioare ca înjunghiată.
– În privința asta, nu vă cunosc foarte bine obiceiurile. Dar nu mi s-
a părut... cuviincios. I-am rugat s-aștepte în salon. Rache părea să nu
se simtă deloc în largul ei. Sper că n-am pus pe nimeni în
încurcătură.
– Nu-ți face griji pentru asta, răspunse Ronica cu asprime. Malta e
pricina „încurcăturii“. Dar tânărul Trell ar fi trebuit să știe mai bine
ce înseamnă bunele maniere. Spui că sunt în salon?
– Da. Ar fi bine... s-aduc o gustare?
Cele două femei se uitară una la alta. În fața acelei dileme sociale,
hotarul dintre stăpână și servitoare aproape că dispărea.
– Păi... da. Mulțumesc, Rache. Ai dreptate. E mai bine să ținem
lucrurile în frâu purtându-ne curtenitor decât să-l dojenim ca pe un
băiat necuviincios. Deși chiar așa s-a purtat.
Ronica își mușcă scurt buza de jos.
– Dă-i și Keffriei de știre de vizita asta și roag-o să ni se alăture,
adăugă ea. Adu o gustare și servește-i. Pe urmă mai așteaptă puțin
înainte de a-i spune Maltei că are oaspeți. Ea a creat problema asta,
așa că e bine să vadă cum o rezolvăm.
Rache trase aer în adâncul pieptului, ca un soldat care se
pregătește de luptă.
– Prea bine.
După ieșirea ei, Ronica se frecă la ochi. Aruncă o privire la
catastifele puse deoparte și clătină din cap. Oricum o dureau și ochii,
și capul, după ce le studiase cu atenție și încă nu descoperise cum să
micșoreze datoriile și cum să înmulțească banii pe care-i aveau de
primit. Măcar asta avea să i le scoată pentru o vreme din minte. O
abatere neplăcută de la o problemă imposibilă. Ah, bine. Își aranjă
părul cu mâinile, apoi își îndreptă spatele și o porni către salon. Dacă
șovăia, își pierdea curajul. Cerwin Trell o fi fost tânăr, dar era și
moștenitorul unei familii puternice de Negustori. Trebuia să-l pună
la locul lui, dar fără să-l insulte direct. Fără să încalce o linie de
separație foarte subțire.
În fața ușii salonului se opri ca să-și tragă răsuflarea și puse mâna
pe clanță.
– Mamă.
Ronica se întoarse și o văzu pe Keffria venind spre ea în goană, ca
un cal scăpat din frâu. Cu scânteieri de furie în ochii ei de obicei atât
de docili. Buzele i se uneau într-o linie fermă. Ronica nu-și amintea
să-și mai fi văzut vreodată fiica astfel. Își ridică o mână spre ea,
încercând s-o liniștească.
– Familia Trell nu trebuie ofensată, îi reaminti, pe șoptite..
O văzu pe Keffria ascultându-i cuvintele, cântărindu-i-le și
respingându-i-le.
– Nici familia Vestrit, șuieră ea, cu voce joasă.
Tonul semăna atât de mult cu al tatălui ei, încât Ronica înlemni.
Keffria împinse ușa și intră înaintea ei în salon.
De pe marginea unui divan, Cerwin își ridică privirea cu o
tresărire vinovată. Chiar și Delo păru surprinsă. Își lăsă capul pe-o
parte ca să se uite pe lângă Keffria și Ronica.
Femeia mai vârstnică vorbi înaintea fiicei sale.
– Malta ni se va alătura peste câteva clipe, Delo. Sunt sigură că va fi
încântată să te vadă. Și ce plăcere să te avem aici, Cerwin! Au trecut,
oh, să vedem. Ei, dar nici nu știu, nu-mi pot aduce aminte când ne-ai
vizitat ultima oară.
Cerwin se ridică în picioare și se înclină. Apoi își îndreptă spatele
și zâmbi cu o oarecare jenă.
– Cred că m-au adus părinții mei la nunta Keffriei. Firește, asta a
fost cu ceva ani în urmă.
 – Cu vreo cincisprezece, sublinie Keffria. Mi-aduc aminte că erai
un băiețel curios. Nu te-am găsit când încercai să prinzi peștișori
aurii din fântânile din grădină?
Băiatul era încă în picioare. Ronica încercă să-și aducă aminte
vârsta lui. Optsprezece ani? Nouăsprezece?
– Cred că da. Da, mi-aduc aminte ceva de soiul ăsta. Firește, așa
cum ai spus, atunci nu eram decât un băiețel.
– Da, întocmai, răspunse Keffria, înainte de a apuca Ronica să
deschidă gura. Și n-o să învinovățesc niciodată un copil fiindcă a
văzut ceva strălucitor și frumos și a vrut să-l ia pentru sine.
Îi zâmbi lui Cerwin în vreme ce adăuga:
– Și iat-o pe Rache, cu o gustare pentru noi. Stați jos și simțiți-vă ca
acasă.
Rache adusese, pe o tavă, cafea, prăjiturele, frișcă și mirodenii.
Lăsă tava pe o măsuță și ieși. Keffria servi pe toată lumea. Câtva timp
nu vorbiră decât despre vreme și despre preferințele fiecăruia în
privința cafelei: cu sau fără frișcă sau mirodenii. După ce primi toată
lumea tot ce dorea, Keffria se așeză și le zâmbi oaspeților. Delo stătea
agitată pe marginea scaunului, aruncând mereu priviri către ușă.
Ronica presupuse că așteaptă s-apară Malta și s-o ia dintre adulți.
Sau cel puțin că asta speră.
Keffria își reîncepu imediat atacul.
– Ei, și ce te-a adus azi la noi, Cerwin?
El îi susținu privirea cu curaj, dar răspunse cu voce moale:
– Malta m-a... ne-a invitat. Într-o după-amiază, am dus-o pe Delo
la cumpărături, în piață. S-a întâmplat să ne-ntâlnim cu Malta și am
luat o gustare împreună. Pe urmă, Malta ne-a invitat s-o vizităm
acasă.
– Așadar v-a invitat Malta.
 Tonul Keffriei nu punea la îndoială istorisirea tânărului. Ronica
speră că, pe fața ei, consternarea nu e la fel de vizibilă ca pe chipul
fiicei sale.
– Ei, continuă Keffria, copila asta prostuță nu ne-a spus că v-
așteaptă. Dar presupun că așa sunt fetele, iar ea e mai rea decât
multe altele. Mă tem că are capul plin de închipuiri care-i
strâmtorează rațiunea și curtenia.
Ronica n-o mai asculta pe Keffria decât c-o jumătate de ureche. Se
întreba deja cât de des se furișa Malta ca să plece în piață de capul ei
și dacă întâlnirea fusese într-adevăr o pură întâmplare, cum povestea
Trell. Se uită la Delo făcând presupuneri: oare cele două fete
puseseră la cale o întâlnire „întâmplătoare“?
Malta intră tocmai atunci, ca la comandă. Se uită în jur, uluită
fiindcă îi găsea pe toți adunați, prietenește, la o gustare. Pe față i se
citi o prudență vicleană, foarte urâtă în ochii Ronicăi. Când ajunsese
nepoata ei în stare de atâta șiretenie? Era clar că sperase să-i
primească pe Delo și Cerwin de una singură. Dar cel puțin se părea
că nu-i așteptase în ziua aia. Deși avea părul proaspăt periat și își
înroșise discret buzele, rochia era potrivită pentru o fată de vârsta ei.
Era de lână, simplă, fără mâneci, cu broderie la gât și la tiv. Dar felul
în care o purta, strânsă cu o eșarfă ca să-i arate talia și să se-ntindă
materialul peste rotunjimea pieptului, sugera că e o femeie în haine
de copil. Iar Cerwin se ridicase în picioare, de parcă în salon n-ar fi
intrat o fetiță, ci o femeie tânără.
Era mai rău decât se temuse Ronica.
– Malta, o salută mama ei zâmbind. Delo a venit în vizită la tine.
Dar nu vrei să bei mai întâi o cafea și să mănânci câteva prăjiturele
împreună cu noi?
Ochii celor două fete se întâlniră. Delo înghiți în sec și-și linse
buzele.
 – Iar apoi poate ne-arăți lujerul de trâmbiță despre care spuneai c-a
înmugurit.
Își drese glasul și, uitându-se la Keffria, Delo adăugă, vorbind ceva
mai tare decât era nevoie:
– Malta ne-a povestit despre sera voastră când ne-am întâlnit
ultima oară. Fratele meu e foarte interesat de tot ce are legătură cu
florile.
Keffria schiță un zâmbet întinzând din buze.
– Da? Atunci vom merge să vedeți sera. Malta își petrece acolo atât
de puțin timp, încât sunt surprinsă până și fiindcă și-a adus aminte
c-avem o trâmbiță. O să i-o arăt chiar eu lui Cerwin. La urma
urmelor, adăugă, întorcându-se spre tânăr ca să-i zâmbească, ținând
cont ce-a încercat să facă data trecută, n-am încredere să-l las singur
cu peștișorii mei aurii!
Ronicăi aproape că i se făcu milă de băiatul care se străduia să
zâmbească și să nu arate că nu-i scăpase câtuși de puțin înțelesul
cuvintelor.
– Sunt sigur c-o să-mi placă foarte mult, Keffria.
Ronica se așteptase să fie nevoită să ia ea însăși lucrurile sub
control. Dar, cel puțin în privința asta, Keffria părea să-și fi asumat în
sfârșit în întregime rolul. Până ce terminară cafeaua și prăjiturelele,
Ronica nu spuse aproape nimic mai mult decât banalități
curtenitoare. În schimb, privi cu atenție. Ajunse curând la
convingerea că Malta și Delo puseseră totul la cale, cea de a doua
fiind mult mai stânjenită și simțindu-se mult mai vinovată decât
prima. Malta părea, dacă nu în largul ei, cel puțin foarte hotărâtă. Se
concentra asupra lui Cerwin și tot ce spunea era pentru el, în cuvinte
cărora tânărul trebuia să le răspundă, fiindcă nu izbutea să se abțină.
Părea foarte conștient de lipsa de decență a situației, dar, ca un
șoarece fascinat de un șarpe, nu putea să-și vină în fire. Se străduia
să rămână concentrat asupra firului conversației politicoase conduse
de Keffria, în vreme ce Malta îi zâmbea pe deasupra marginii cănii ei
de cafea. Ronica ar fi avut de ce să clatine din cap. Keffria se temuse
că Malta e prea naivă pentru a fi introdusă în societatea din
Bingtown ca tânără femeie, că bărbații ar fi putut profita de ea. Însă
contrariul părea mult mai aproape de adevăr. Malta se uita la
Cerwin cu lăcomia unei pisici la pândă. În adâncul inimii sale,
Ronica se întrebă ce era mai important pentru Malta: bărbatul sau
vânarea lui. Cerwin era tânăr și, după cum își putuse da seama în
puținul timp în care-l urmărise, lipsit de experiență în astfel de
jocuri. Dacă-l cucerea prea ușor... și el nu dădea semne c-ar fi în stare
să reziste atențiilor fetei..., ea ar fi putut să-l abandoneze în favoarea
cuiva mai greu de sedus.
Ronica își privi nepoata cu alți ochi. Ceea ce vedea nu i se părea
mai demn de admirat la o femeie decât la un bărbat. Un mic animal
de pradă, asta era. Ronica se întrebă dacă nu cumva e prea târziu ca
să se mai poată îndrepta ceva în privința ei. Când se preschimbase
fetița drăgălașă nu în femeie, ci într-o femelă hrăpăreață,
subjugătoare? Se trezi gândindu-se că, poate, Kyle făcuse bine
luându-l pe Wintrow de la mănăstire. Dacă unul dintre ei doi trebuia
să primească moștenirea de Negustor a familiei Vestrit, era de
preferat el, nu Malta, așa cum ajunsese ea să fie.
Gândurile i se îndreptară spre Wintrow. Spera că băiatul se
descurcă bine. Știa că ar fi fost mai aproape de realitate sperând doar
că poate supraviețui. De la mănăstire sosise un mesaj. Un oarecare
Berandol scrisese ca să se intereseze de băiat, întrebase când se
puteau aștepta să se întoarcă. Ronica îi trimisese Keffriei misiva. N-
avea decât să răspundă cum credea ea că se cuvine.
Câteodată, Ronica ar fi vrut s-o pedepsească pe Keffria cu
sălbăticie pentru că n-avea destul curaj să i se împotrivească lui Kyle.
Ar fi vrut s-o facă să suporte toată durerea pe care izbutise omul ăla
s-o provoace în cele câteva luni scurse de la moartea lui Ephron.
Wintrow fusese de fapt răpit și condamnat la o muncă de sclav pe
corabia propriei familii. Și numai Sa știa ce se alesese de Althea;
uneori asta era cel mai greu de îndurat pentru Ronica, să stea trează
noaptea, întrebându-se la nesfârșit ce se alesese de fiica ei
îndărătnică. Oare îi putrezea trupul într-un mormânt săpat undeva
în grabă? Locuia undeva, în Bingtown, în condiții îngrozitoare,
făcând orice ca să supraviețuiască? De această a doua posibilitate
Ronica se îndoia. Pusese prea multe întrebări și nu auzise nici măcar
o vorbuliță spusă pe seama fiicei sale. Dacă trăia, Althea plecase din
Bingtown. Dar în ce împrejurări?
Bingtown nu mai era un oraș civilizat, cum fusese cu nu mai mult
de cinci ani în urmă. Nou-veniții aduseseră cu ei tot felul de vicii și o
foarte molipsitoare purtare față de servitori și față de femei. Erau
mai ales bărbați. Ronica nu știa cum își tratau femeile la ei acasă, dar,
în Bingtown, pe femeile din gospodăriile lor doar faptul că se
numeau servitoare le deosebea de sclave. Iar sclavii erau adesea
tratați cu mai puțină considerație decât animalele. Ronica fusese
șocată când văzuse pentru prima oară un nou-venit pocnindu-și un
servitor peste față chiar în mijlocul pieței. Nu o șocase lovitura; ca
oriunde altundeva, și printre Negustorii din Bingtown erau tirani iuți
la mânie, oameni care-și ieșeau din fire din pricina slugilor și a
rudelor și le băteau. De cele mai multe ori, aveau în final parte de
ceea ce meritau: servitori care mințeau și furau cât se putea de mult
și munceau cât mai puțin cu putință. Însă servitorul din piață nu
făcuse altceva decât să-ncerce să se ferească; nu scosese niciun
cuvânt, nu amenințase că-și părăsește stăpânul, nici măcar nu se
plânsese că e nedreptățit. Și, cumva, faptul că nu vorbea în favoarea
lui împiedica pe oricine altcineva să se amestece. Șovăiai,
întrebându-te dacă nu cumva meritase să fie lovit. Nu cumva primea
în tăcere pedeapsa fiindcă își recunoștea vina? Așa că nimeni nu-i
luase apărarea.
Lucrurile merseseră în așa fel încât în Bingtown existau două feluri
de slugi. Servitorii adevărați, ca Nana, care era plătită, își avea
propria demnitate și propria viață – pentru că slujirea familiei Vestrit
era meseria ei, nu viața ei. Și slujitorii nou-veniți, care nu erau cu
nimic mai mult decât niște sclavi și a căror existență avea drept unică
menire satisfacerea oricărui capriciu al stăpânilor lor. Legea nu
îngăduia asta, dar cum puteai dovedi că un om e sclav, nu servitor?
Când erau întrebați, răspundeau imediat, temători, că sunt într-
adevăr servitori a căror plată e trimisă acasă, la familiile lor. Mulți
repetau cu stăruință că sunt mulțumiți, că duc viața pe care și-au
ales-o de bunăvoie. Pe Ronica o cuprindea întotdeauna o ușoară
greață când se întreba ce amenințări stăteau în spatele unei smerenii
atât de abjecte. Și evident că amenințările fuseseră puse în faptă nu
doar o singură dată, fiindcă altminteri nu i-ar fi înspăimântat atât de
mult pe sclavi.
– La revedere, Ronica Vestrit.
Ea nu tresări. Încă mai avea atâta stăpânire de sine. Cerwin era în
fața ei, înclinându-și fruntea ca un gentilom. Îi răspunse dând la
rândul ei din cap cu gravitate.
– La revedere, Cerwin Trell. Sper c-o să-ți placă sera noastră. Și,
dacă o să te-ncânte trâmbița, poate Keffria o să-ți dea un butaș.
Oricât de crud ar părea gestul, tăiem planta noastră cu severitate, ca
s-o încurajăm să înflorească și ca să capete o formă grațioasă.
– Înțeleg, spuse el, și ea nu se îndoi că înțelesese cu adevărat.
Tânărul îi mulțumi și ieși imediat după Keffria. Malta și Delo îi
urmară umăr la umăr. Nepoata ei își ascundea ciuda, dar i-o trădau
nările dilatate și buzele strânse. Era limpede că se așteptase să-l
întâlnească pe Cerwin între patru ochi, sau cel mult în prezența
surorii lui. Cu ce scop? Probabil că nici ea însăși nu știa.
Iar asta era probabil cea mai înspăimântătoare parte; că Malta se
lăsa cu atâta agresivitate în voia unui capriciu fără să aibă habar care
puteau fi urmările.
Și a cui era vina? se văzu Ronica silită să se întrebe, în timp ce-i
urmărea pe ceilalți cu privirea. Copiii creșteau în casa ei. Îi vedea
adesea, la masă, în grădină, foindu-se în calea tuturor. Și, cu toate
astea, fuseseră, întotdeauna, doar „copiii“. Nu adulții de mâine, nu
niște pui de om crescând pentru a deveni ceea ce trebuiau să fie într-
o bună zi, ci „copiii“. Selden. Unde era Selden în clipa aia, ce făcea?
Poate cu Nana, sau poate cu preceptorul lui, sub supraveghere și în
siguranță. Dar asta era tot ce știa despre el. Trecu prin câteva clipe de
panică. Mai era atât de puțin timp, și poate era deja prea târziu ca să-
i mai modeleze. N-avea decât să se uite la fiicele ei. Keffria, care nu
voia decât să i se spună ce are de făcut, și Althea, care nu-i dorea
decât să poată face mereu doar ceea ce vrea.
Se gândi la cifrele din catastife, imposibil de schimbat printr-un
simplu act de voință. Se gândi că are o datorie de plătit familiei
Festrew din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Aur sau sânge, datoria aia
exista. După o bruscă schimbare a unghiului sub care privea
lucrurile, problema nu mai era a ei. Era a lui Selden și a Maltei, căci
nu erau ei sângele care putea plăti datoria? Iar ea nu-i învățase nimic.
Absolut nimic.
– Stăpână? Te simți bine?
Își ridică privirea către Rache. Femeia intrase, adunase pe o tavă
ceștile de cafea și tot restul, apoi se oprise, în picioare, lângă stăpâna
ei, ai cărei ochi negri se uitau pierduți în depărtare. Acelei femei,
unei sclave care era servitoare în casa lor, i se încredințase o parte din
educația nepoatei ei. Unei femei pe care aproape că nici n-o
cunoștea. Și ce-o învăța pe Malta simpla ei prezență? Că sclavia
trebuie să fie acceptată – că așa o s-arate viitorul? Ce învăța de-aici
Malta despre ceea ce însemna să fii femeie în viitoarea societate din
Bingtown?
– Stai jos, se auzi spunându-i lui Rache. Avem de vorbit. Despre
nepoata mea. Și despre tine.

– Jamaillia, zise încet Vivacia.

Cuvântul îl trezi și își săltă capul de pe punte, unde adormise în
bătaia soarelui de iarnă. Era senin, nici cald, nici frig, iar vântul adia
ușor. Era acea oră a după-amiezii în care trebuia „să-i dea atenție
corabiei“, cum spunea tatăl lui, cu ignoranță. Se așezase pe puntea
proră ca să-și cârpească pantalonii în timp ce vorbea cu Vivacia cu
glas scăzut. Nu-și aducea aminte să se fi întins ca să doarmă.
– Iartă-mă, spuse, frecându-se la ochi.
– N-am pentru ce, răspunse ea, simplu. Măcar dac-aș putea dormi
și eu cu adevărat, ca oamenii, dând uitării ziua, cu toate grijile ei.
Dacă unul dintre noi o poate face, e o binecuvântare pentru
amândoi. Te-am trezit doar fiindcă m-am gândit c-o să-ți placă să
vezi asta. Bunicul tău spunea întotdeauna că e cea mai frumoasă
priveliște a orașului, de aici, de unde nu-i vezi deloc cusururile. Uite.
Turlele albe din Jamaillia.
Băiatul se ridică și se întinse, privind dincolo de apa albastră. Cele
două promotorii gemene se întindeau parcă vrând să înconjoare
corabia aidoma unor brațe primitoare. Orașul se înșiruia pe coastă,
între aburinda gură de vărsare a Fluviului Cald și impozantul pisc a
Muntelui Satrapului. Cordoane de copaci despărțeau unele de altele
vilele superbe și grădinile personale. Pe o culme de dincolo de oraș
se înălțau turnurile și turlele Palatului Satrapului. De obicei i se
spunea „orașul de sus“ și era inima Jamailliei. Capitala care dăduse
numele său întregii satrapii, centrul civilizației, leagănul tuturor
științelor și artelor, strălucea în lumina soarelui după-amiezii. Verde,
aurie și albă, avea luciul unei bijuterii în montura sa. Turlele ei se
avântau mai sus decât orice copac și albul le era atât de intens încât
Wintrow nu le putea privi fără să-și mijească ochii. Turlele aveau de
jur împrejur benzi de aur, iar partea de jos a tuturor clădirilor era din
marmură de un verde bogat, din Saden. Wintrow se uită o vreme cu
lăcomie, fiindcă vedea pentru prima oară ceva despre care auzise
vorbindu-se atât de des.
Cu cinci sute de ani în urmă, cea mai mare parte a Jamailliei arsese
din temelii. Satrapul de atunci hotărâse să fie reconstruit orașul, spre
a deveni atât de magnific cum nu mai fusese nicicând, și să se facă
totul numai din piatră, pentru ca dezastrul să nu se mai poată repeta
vreodată. Își adunase cei mai buni arhitecți, sculptori și constructori
în piatră și, cu ajutorul lor, după trei decenii de trudă, Palatul era
gata. Dintre turlele ațintite spre cer, a doua ca înălțime era locuința
Satrapului. Cea care o întrecea era templul dedicat de Satrap lui Sa,
locul unde se rugau conducătorul țării și curtenii săi. Wintrow îl
privi o vreme, cuprins de venerație și de uimire. Să fie trimis în
mănăstirea care slujea acel templu era cea mai mare onoare la care
putea aspira un preot. Numai biblioteca umplea șaptesprezece
încăperi, iar în alte trei lucrau mereu douăzeci de preoți, reînnoind
sau copiind pergamentele și cărțile. Wintrow se gândi la mulțimea
cunoștințelor adunate și venerația îl copleși.
Pe urmă veni amărăciunea care îi întunecă sufletul. Tot așa i se
păruse și Cress, superb și strălucitor, și cu toate astea se dovedise a fi
orașul unor oameni hrăpăreți și egoiști. Se întoarse cu spatele și se
așeză din nou pe punte.
– Totul nu e decât o amăgire, remarcă. O festă murdară pe care și-o
joacă oamenii lor înșile. Se adună laolaltă, creează lucruri frumoase,
apoi se retrag ca să le privească și spun: „Vedeți, avem în noi suflet, și
putere de înțelegere, și pietate, și bucurie. Le-am pus pe toate în
aceste construcții, așa că nu e nevoie să ne mai sinchisim de ele în
viața de toate zilele. Putem trăi oricât de prostește și de brutal avem
chef, putem călca în picioare orice înclinație către spiritualitate sau
credință pe care-o vedem la vecinii noștri sau la noi înșine. Le-am
întipărit în piatră, n-are rost să ne mai lovim de ele!“ E un truc de
care se folosesc oamenii ca să se înșele pe ei înșiși. Încă un mod în
care ne mințim singuri.
Vivacia îi răspunse vorbind încet. Dacă ar fi stat în picioare, poate
că Wintrow nici nu i-ar fi auzit spusele. Dar se așezase pe punte, cu
palmele lipite de ea, așa că fiecare cuvânt îi răsuna în suflet.
– Poate că oamenii sunt o festă pe care i-a jucat-o Sa acestei lumi.
Poate a spus: „Voi făuri toate celelalte lucruri frumoase și loiale față
de ele însele. Numai oamenii vor putea fi meschini și vicioși și în
stare să se nimicească unii pe alții. Iar ca să le joc renghiul cel mai
crud, le voi da unora puterea de a vedea toate astea în ei înșiși.“
Crezi că asta a făcut Sa?
– Asta e blasfemie, răspunse Wintrow, cu aprindere.
– Da? Atunci cum explici totul? De unde vin toată urâțenia și toată
răutatea care îi sunt proprii omului?
– Nu de la Sa. Din nesocotirea lui. Din despărțirea de el. Am văzut
de nenumărate ori copii aduși la mănăstire, băieți și fete, care n-
aveau idee de ce se află acolo. Mulți sunt furioși și speriați fiindcă au
fost trimiși departe de casă la o vârstă atât de fragedă. Dar, după
câteva săptămâni înfloresc, se deschid către lumina și către slava lui
Sa. În fiecare copil e cel puțin o scânteie de-a lui. Nu rămân la
mănăstire cu toții; unii sunt trimiși înapoi, acasă, fiindcă nu sunt toți
potriviți pentru o viață de slujire. Dar toți au fost zămisliți ca făpturi
ale luminii, ale cugetării și ale iubirii. Absolut toți.
 – Mm, spuse corabia, pe un ton meditativ. Wintrow, e bine că te
aud vorbind din nou ca tine însuți.
El își îngădui un mic zâmbet amar și-și frecă nodul de carne albă
din locul unde îi fusese degetul. Își făcuse din asta un obicei, un tic
care-l enerva ori de câte ori devenea conștient de existența lui. Ca în
clipa aceea. Își strânse brusc pumnii și întrebă:
– Îmi plâng chiar atât de mult de milă? E atât de limpede pentru
toată lumea?
– Probabil că eu te pot simți mai bine decât oricine altcineva. E
totuși plăcut să-ți dau din când în când câte un ghiont ca să ieși din
starea asta.
Vivacia tăcu preț de câteva clipe.
– Ce crezi, o să mergi pe țărm? întrebă după aceea.
– Mă-ndoiesc, zise Wintrow, străduindu-se să nu-și lase
îmbufnarea să se simtă în glas. N-am mai pus piciorul pe uscat de
când „l-am făcut de râs“ pe tata în Cress.
– Știu, spuse corabia, deși nu era nevoie. Dar, Wintrow, dacă mergi
pe mal, ai grijă de tine.
– De ce?
– Nu știu exact. Cred că e ceea ce ar fi numit stră-străbunica ta
presimțire.
Vivacia vorbise atât de altfel decât îi stătea în fire încât Wintrow se
ridică și se uită la ea peste balustrada prorei. Privea în sus, către el.
Ori de câte ori credea că s-a învățat cu ea, apărea un astfel de
moment. În ziua aceea, era neobișnuit de clară lumina, acel ceva la
care se gândea băiatul spunându-i lumina artistului. Poate asta făcea
să i se pară Vivacia mai mult sau mai puțin luminoasă. Verdele
ochilor ei, luciul părului ei de abanos, ba chiar și fibrele fine ale
cărnii ei luceau deopotrivă ca lemnul lustruit și ca pielea sănătoasă.
Vivacia căpătă o tentă mai roz fiindcă o privea el astfel și, ca răspuns,
Wintrow simți iarăși dragostea lui pentru ea ciocnindu-se brusc cu
totala necunoaștere a adevăratei ei naturi. Și asta îl zdruncină, ca de
obicei. Cum putea să existe în el o asemenea... pasiune, dacă avea
curajul să folosească acest cuvânt, pentru o creatură din lemn și
magie? Nu putea găsi niciun motiv logic al dragostei sale... nu se
putea aștepta să se unească prin cununie și să aibă copii, pe niciunul
nu-l mistuia o poftă a cărnii stârnită de celălalt, nu aveau în urmă un
lung șir de experiențe comune care să explice senzația lui de căldură
și de intimitate în prezența ei.
– Pentru tine e chiar atât de dezgustător? șopti ea.
– Tu n-ai nicio vină, încercă băiatul să lămurească lucrurile. Însă
sentimentul ăsta e atât de nefiresc. Pare mai degrabă ceva care-mi
este impus decât ceva pe care-l simt cu adevărat. E ca o vrajă,
adăugă, șovăind.
Adepții lui Sa nu negau realitatea magiei. Wintrow chiar avusese
când și când ocazia să vadă făcându-se câte o mică vrajă pentru
curățirea unei răni sau pentru aprinderea unui foc. Dar acestea i se
datorau unei voințe bine antrenate, la care se adăuga harul
producerii unui efect fizic. Acea bruscă năvală a sentimentelor,
stârnită, din câte își putea el da seama, numai de simpla existență a
unei legături îndelungate, părea cu totul altceva. Vivacia îi plăcea.
Știa asta și, pentru el, era logic, din mai multe motive: era frumoasă,
era bună cu el, îl înțelegea. Nu-i lipsea inteligența și era o plăcere s-o
vezi folosindu-și-o ca să-și înlănțuiască gânduri după gânduri. Era ca
un acolit neinstruit, deschis la minte și dornic să învețe. Cui nu i-ar fi
plăcut o asemenea făptură? Dar asta nu era totuna cu valul de
sentimente aproape dureroase care îl străbătea în momente stranii,
ca acela. Pentru el, Vivacia devenea atunci mai importantă decât casa
și decât familia, mai importantă decât viața lui la mănăstire. În astfel
de clipe, nu-și putea imagina un sfârșit mai bun al propriei vieți
decât trecerea în neființă întins pe una dintre punțile ei, spre a fi apoi
absorbit de ea.
Dar nu. Țelul unei vieți bine trăite era să devii una cu Sa.
– Te temi c-o să iau locul zeului tău în inima ta.
– Sunt aproape convins că da, încuviință el, cumva fără să vrea.
Dar nu cred că e vorba de ceva pe care mi-l impui tu, Vivacia. Cred că
are legătură cu ceea ce este o corabie vie.
Băiatul oftă, apoi continuă:
– Dacă mi-a hărăzit cineva această soartă, atunci a făcut-o propria
mea familie, a făcut-o stră-străbunica mea când a considerat că e bine
să comande construirea unei corăbii vii. Noi doi, tu și cu mine,
suntem ca mugurii altoiți pe un copac. Putem crește rămânând loiali
naturii noastre, dar numai atât cât ne-o îngăduie rădăcinile.
Vântul se înteți brusc, parcă urându-i corabiei bun venit în port.
Wintrow se ridică în picioare și se întinse. În acele zile, era tot mai
conștient de schimbările din trupul lui. Nu credea că e mai înalt, dar
mușchii îi deveniseră fără îndoială mai puternici. O privire aruncată
de curând în oglindă îi arătase că-și pierduse rotunjimea feței.
Schimbări. Un trup mai uscățiv, mai potrivit pentru un corăbier, și
nouă degete la mâini. Dar încă nu se schimbase îndeajuns ca să-și
mulțumească tatăl. Când scăpase în sfârșit de fierbințeală și fusese
clar că mâna i se vindecă frumos, Kyle îl chemase la el. Nici ca să-i
spună că e mulțumit de demonstrația lui de curaj, nici ca să-l întrebe
ce-i face mâna. Nici măcar ca să-i spună c-a observat că devine un
năier din ce în ce mai bun. Nu. Doar ca să-i atragă atenția cât de
prost fusese, ca să-i spună că avusese, în Cress, șansa de a fi apreciat
de ceilalți năieri și considerat într-adevăr un membru al echipajului.
O șansă căreia îi dăduse cu piciorul.
– A fost o înșelătorie! ripostase el. Spectacolul înfrângerii ursului
de către un om era doar o momeală. Mi-am dat seama imediat.
 – Știu asta! se enervase tatăl lui. Și nu despre asta e vorba. Nu era
nevoie să câștigi, idiotule. Numai să le-arăți că ai snagă. Ai crezut c-o
să-ți dovedești curajul dacă nu țipi când îți taie Gantry degetul. Știu
că asta ai făcut, nu-ncerca să negi. În schimb, n-ai izbutit decât să
pari un soi de... credincios exaltat. Când se așteptau să dai dovadă de
curaj, te-ai purtat ca un laș. Când orice om normal ar fi țipat și ar fi
înjurat, te-ai purtat ca un fanatic. După cum faci să meargă lucrurile,
n-o să câștigi niciodată încrederea echipajului. N-o să fii niciodată
unul dintre ei, și cu atât mai puțin un șef pe care să-l respecte. Oh, s-
ar putea preface că te acceptă, dar n-o să fie adevărat. Nu vor aștepta
decât să lași garda jos ca să-ți arate brutal adevărata față a lucrurilor.
Și știi ceva? Asta și meriți. Să fiu afurisit dacă nu sper să și primești!
Cuvintele tatălui său încă îi mai răsunau în minte. În zilele lungi
care trecuseră de atunci, avusese impresia că simte echipajul
începând să-l accepte, oarecum împotriva propriei voințe. Iertând la
fel de repede cum se supărase, Mild își regăsise primul purtarea
îngăduitoare față de el. Dar Wintrow nu mai putea să se destindă și
să accepte. Uneori, noaptea, când încerca să reintre în vechea lui
stare meditativă, se putea convinge că, de fapt, căzuse într-o capcană.
Tatăl lui îi înveninase părerea despre ceilalți năieri de pe corabie.
Tatăl lui nu voia să-i vadă acceptându-l. Prin urmare, avea să se
amestece, cu orice prilej, pentru ca el, Wintrow, să rămână tot un
proscris. Când se chinuia străduindu-se să găsească o logică
întortocheată într-o asemenea nebunie, își spunea că nu trebuie să
creadă niciodată pe de-a-ntregul că echipajul l-a acceptat și că
oamenii îi sunt prieteni. Fiindcă, dacă o făcea, tatăl lui ar fi găsit ceva
care să-i întoarcă pe toți împotriva lui.
– Pe zi ce trece, spuse, cu glas scăzut, mi-e tot mai greu să știu cine
sunt. Tata îmi sădește în minte îndoieli și bănuieli, brutalitatea vieții
de la bord mă deprinde cu nepăsătoarea cruzime a semenilor mei și
chiar și tu și orele petrecute alături de tine mă modelați
îndepărtându-mă de preoție.
Îi venea greu să rostească astfel de cuvinte. Îl răneau în aceeași
măsură în care o răneau pe ea. Erau singurele care-o puteau face să
păstreze tăcerea.
– Nu cred că mai pot îndura prea mult, o preveni băiatul. Ceva o să
cedeze. Mă tem c-o să fiu eu. Se uită în ochii ei fără șovăire. Trăiesc
pur și simplu de pe o zi pe alta. Așteptând să schimbe ceva sau
altcineva lucrurile.
Wintrow privi cercetător fața Vivaciei, pregătindu-se pentru
răspunsul ei la următoarele lui cuvinte:
– Cred că trebuie să iau o hotărâre adevărată. Să trec eu însumi la
fapte.
Așteptă să spună ea ceva, dar Vivacia nu se putea gândi la nimic.
Ce sugera el că ar fi putut face? Ce putea băiatul să facă împotriva
dominației tatălui său?
– Hei, Wintrow! Dă o mână de ajutor! strigă cineva de pe punte.
Chemarea înapoi, la corvoadă.
– Trebuie să plec, îi spuse Vivaciei răsuflând adânc. Habar n-am
dacă e bine sau rău, dar am ajuns să te iubesc. Însă...
Clătină din cap, descoperind brusc că rămăsese fără cuvinte.
– Wintrow! Acum!
Ca un câine bine dresat, el se grăbi să se supună. Vivacia îl privi
urcându-se grăbit pe greement, cu o ușurință deja familiară. Iar asta
îi spuse despre dragostea băiatului pentru ea tot atât de mult ca
vorbele lui. Wintrow încă se mai plângea, și o făcea des. Încă se mai
chinuia din pricina inimii sfâșiate în două. Dar, odată ce își pusese
nefericirea în cuvinte, puteau să discute despre asta, aflând în același
timp mai multe unul despre altul. El credea că nu mai poate să-
ndure, însă Vivacia știa adevărul. În el era forță și avea să suporte
totul, în ciuda nefericirii. În cele din urmă, aveau să ajungă amândoi
la propria întregire. Nu le trebuia decât timp. Vivacia știuse încă din
prima lor noapte împreună că adevăratul destin al lui Wintrow e să
se afle la bordul ei. Lui nu-i venea ușor să se împace cu gândul ăsta. I
se împotrivise îndelung. Dar, chiar și în cuvintele sfidătoare rostite
de el cu puțin înainte, corabia simțise o așteptare a încheierii acelei
lupte. Răbdarea ei avea să fie răsplătită.
Privi portul cu ochi noi. În multe privințe, Wintrow avusese
perfectă dreptate, exista corupție în spatele splendorii orașului.
Numai că ea nu voia să-i întărească această convingere. Wintrow era
trist și fără ajutorul ei. Pentru el, era mai bine să-și concentreze
gândurile asupra a ceea ce era curat și frumos în Jamaillia. Portul
arăta superb în lumina soarelui iernii.
Ea și-l amintea și nu și-l amintea. De la Ephron îi preluase
imaginea așa cum o vedeau oamenii, nu corăbiile. El se uitase mai
ales la docuri și la negustorii care îi așteptau mărfurile și la
construcțiile superbe din orașul de deasupra portului. Ephron n-ar fi
putut observa niciodată tentaculele curbate de apă murdară, prelinsă
în port din canalele orașului. Și nici n-ar fi putut simți, prin fiecare
por al cocii, duhoarea șerpilor. Ochii Vivaciei alunecau pe deasupra
apei liniștite, dar nu se zărea nimic care să trădeze prezența acelor
viclene creaturi malefice. Erau dedesubt, viermuiau în mâlul moale
de pe fund. Un soi de presimțire rea o făcu să-și îndrepte privirea
către acea parte a portului unde ancorau corăbiile cu sclavi. Acolo
șerpuiau cele mai multe creaturi, unele chiar sub vasele alea
mizerabile. Odată descărcată și pregătită pentru noul său negoț, avea
să fie mutată lângă ele, gata să-și primească propria încărcătură de
nenorocire și disperare. Vivacia își încrucișă brațele și-și strânse
umerii în palme. Deși ziua era însorită, o străbătu un fior rece. Șerpi.
 Ronica stătea în fosta cameră de lucru a lui Ephron, care devenea
din ce în ce mai mult a ei. Acolo încă se mai simțea cel mai aproape
de el și tot acolo îi simțea cel mai mult lipsa. În lunile scurse de la
moartea lui, scăpase încetul cu încetul de dezordinea care vorbea de
viața bărbatului ei, înlocuind-o cu propriile ei foi de hârtie și
flecuștețe împrăștiate. Cu toate astea, Ephron continua să fie prezent
în osatura încăperii. Masiva lui masă de lucru era prea mare pentru
ea, iar pe scaunul lui se simțea ca un copil. Camera era plină de
ciudățenii și de ornamente aduse din călătoriile lui în locuri
îndepărtate. Voluminoasă și îndelung spălată de talazuri, vertebra
unei uriașe creaturi a mării servea drept reazem pentru picioare, iar
un raft de pe perete era rezervat pentru figurine cioplite, scoici și
podoabe purtate de oameni din locuri îndepărtate. Ronica se bucura
de o intimitate stranie cu catastifele ei împrăștiate pe tăblia de piatră
lustruită a mesei și cu cana de cafea pe brațul dintre cămin al
scaunului, de care atârna și lucrul ei de mână.
Așa cum făcea adesea când se simțea nedumerită, venise acolo să
chibzuiască, încercând să-și dea seama ce ar fi sfătuit-o Ephron.
Stătea încovrigată pe divanul din partea opusă căminului, cu papucii
abandonați pe podea. Purta un halat ușor, de lână, ponosit după doi
ani de întrebuințare. Era la fel de comod ca locul în care se așezase.
Aranjase ea însăși lemnele de foc, le aprinsese și le privise arzând
până ce vâlvătaia se întețise atât cât era cu putință. Acum buștenii își
găsiseră locul și se lăsau mistuiți de propriile flăcări, iar ea se
încălzise și se simțea destinsă, dar nu ajunsese nicidecum mai
aproape de găsirea vreunui răspuns.
Tocmai trăsese concluzia că Ephron ar fi ridicat din umeri și ar fi
lăsat-o să se descurce singură, când auzi o bătaie în ușa grea, din
panouri de lemn.
– Da?
 Se așteptase să fie Rache, dar intră Keffria. Era îmbrăcată în cămașă
de noapte și își împletise părul bogat ca pentru somn, dar aducea o
tavă cu un ibric aburind și cu căni masive. Ronica simți miros de
cafea și de scorțișoară.
– Nu mai credeam c-o să vii.
Keffria preferă să nu-i răspundă direct.
– M-am gândit că, atâta vreme cât tot nu pot să dorm, e de preferat
să mă trezesc de-a binelea. Cafea?
– Adevărul e că mi-ar plăcea.
Era genul de pace la care ajunseseră ele, mama și fiica. Vorbeau
fiecare despre altceva, lăsând impresia că discută despre același
lucru, și nu-și puneau întrebări decât despre mâncare și despre tot
felul de fleacuri. Se fereau amândouă de orice ar fi putut duce la o
ceartă. Ceva mai devreme, când o invitase pe Keffria și ea nu venise,
Ronica își imaginase că ăsta e motivul. Kyle îi luase amândouă fetele,
se gândise ea, cu amărăciune: o gonise pe una și o înconjurase de
ziduri pe cealaltă. Dar aceasta din urmă era acum acolo, și Ronica se
trezi pe neașteptate hotărâtă să recâștige măcar o parte din fiica ei.
Luă cana aburindă din mâna Keffriei, spunând:
– Azi m-ai impresionat. Am fost mândră de tine.
Pe fața Keffriei se așternu un zâmbet amar.
– Oh, și eu am fost. Am izbutit, de una singură, să dejoc complotul
pus la cale, în taină, de o fetiță vicleană, de treisprezece ani.
Se așeză pe scaunul tatălui ei, își azvârli papucii și-și strânse
picioarele sub ea.
– Găunos triumf, mamă.
– Am crescut două fete, sublinie Ronica, cu blândețe. Știu cât de
dureroase pot fi uneori triumfurile.
– Nu în ceea ce mă privește, ripostă Keffria, cu voce monotonă și
adăugă, pe un ton plin de dispreț față de sine însăși: Cred că ție și
tatei nu v-a pierit somnul din pricina mea nici măcar într-o singură
noapte. Am fost un copil model, am făcut tot ce mi-ați spus fără să
mă revolt vreodată, am respectat toate regulile și am fost răsplătită
pentru aceste merite. Sau cel puțin așa am crezut.
– Tu ai fost fiica mea docilă, admise Ronica. Poate de-asta te-am
subestimat. Te-am neglijat.
Clătină din cap, apoi adăugă:
– Dar, pe vremea aia, Althea mă îngrijora atât de mult încât rareori
găseam un moment în care să mă gândesc la tot ce mergea bine...
Keffria răsuflă scurt, zgomotos.
– Și n-ai știut nici măcar jumătate din tot ce făcea! Eu, ca soră a ei...
dar, după atâția ani, nu s-a schimbat nimic. Încă ne mai îngrijorează,
pe amândouă. Când nu era decât o fetiță, încăpățânarea și
nesupunerea ei a făcut să fie mereu favorita tatei. Iar acum, când el
nu mai e, ea a plecat, izbutind prin această simplă absență să-ți fure
și ție inima.
– Keffria!
Ronica o dojenea pentru cuvintele răutăcioase. Sora ei dispăruse și
ea nu era în stare decât să fie geloasă fiindcă asta o îngrijora pe
mama lor? Totuși, o clipă mai târziu, Ronica întrebă cu voce
șovăielnică:
– Chiar ai cu adevărat impresia că nu mă gândesc deloc la tine, pur
și simplu fiindcă Althea lipsește?
– Abia dacă-mi vorbești, sublinie Keffria. Când m-am încurcat în
catastifele care cuprind tot ce mi-a lăsat tata, mi le-ai luat pur și
simplu înapoi și ai continuat să te ocupi tu de ele. Conduci casa de
parcă eu n-aș fi aici. Azi, când a apărut Cerwin la ușă, te-ai repezit să
intri în luptă și abia apoi te-ai gândit s-o trimiți pe Rache la mine.
Mamă, dacă aș dispărea la fel ca Althea, probabil singura schimbare
a mersului lucrurilor în gospodăria noastră ar fi în bine. Ești atât de
pricepută în toate privințele!
Tăcu, apoi continuă cu voce aproape sugrumată:
– Nu mă lași să fac nimic din tot ce are vreo importanță.
Se grăbi să-și ridice cana la buze și sorbi îndelung din cafeaua
aburindă. Pe urmă se uită lung spre foc, cu privirea pierdută.
Ronica rămase fără grai. Bău și ea din cafea. Apoi vorbi știind c-o
face doar ca să se scuze.
– Dar am așteptat întotdeauna să iei toate astea de pe umerii mei.
– Și ai fost întotdeauna atât de ocupată să ții hățurile încât n-ai
găsit când să mă-nveți pe mine cum s-o fac. „Ei, las-o în seama mea,
e mai simplu s-o fac chiar eu“. De câte ori mi-ai spus asta? Știi cât de
proastă și de neajutorată m-am simțit de fiecare dată?
Furia din glasul ei era foarte veche.
– Nu, răspunse încet Ronica. Asta n-am știut-o. Dar ar fi trebuit. Ar
fi trebuit într-adevăr. Îmi pare rău, Keffria. Sincer.
Keffria oftă.
– Acum chiar nu mai contează. Nu te mai gândi la asta. Clătină din
cap, de parcă ar fi căutat printre toate lucrurile pe care le putea
spune pentru a alege cuvintele ce trebuiau spuse. Mă ocup eu de
Malta, zise, cu glas scăzut.
Își ridică ochii spre mama ei, ca și cum s-ar fi așteptat să i se
împotrivească. Dar Ronica se mulțumi să se uite la ea. Keffria răsuflă
adânc.
– Poate te îndoiești că sunt în stare. Eu știu că mă-ndoiesc. Dar știu
și c-o să încerc. Și voiam să te rog... Nu. Îmi pare rău, dar trebuie să-ți
spun asta. Nu te amesteca. Indiferent câte piedici s-ar ivi și cât de
urât s-ar încurca lucrurile. Nu încerca să pui totul la punct în locul
meu fiindcă e mai simplu s-o faci tu însăți.
 Ronica era înspăimântată.
– Keffria, n-aș face așa ceva.
Fiica ei privea lung focul.
– Ba da, mamă, ai face-o. Fără să-ți dai seama, exact cum s-a
întâmplat azi. Eu am preluat ceea ce ai început tu și m-am descurcat
cum am putut. Dar, dacă ar fi fost după mine, n-aș fi chemat-o deloc
pe Malta. Le-aș fi spus lui Cerwin și Delo că nu e acasă, că e ocupată
sau că e bolnavă și i-aș fi trimis să-și vadă de drum vorbindu-le
curtenitor, fără să-i ofer Maltei prilejul să zâmbească prostește și să
flirteze.
– Ar fi fost probabil mai bine, recunoscu Ronica, cu voce joasă.
Cuvintele fiicei ei o dureau. Ea se străduise doar să găsească
repede o soluție și să ia imediat lucrurile sub control, ca să-mpiedice
un dezastru. Dar, oricât de usturătoare ar fi fost spusele Keffriei,
putea și să deslușească adevărul din ele. Strânse din buze, apoi sorbi
din cafea.
– Aș putea ști care ți-e planul? întrebă peste câteva clipe.
– Nici eu nu prea știu, mărturisi Keffria. Malta a mers deja atât de
departe, și n-are pic de respect pentru mine... s-ar putea să nu fiu în
stare de nimic în privința ei. Dar știu cum să-ncep, am câteva idei. O
să i-o iau pe Rache. Fără lecții de dans și de etichetă dacă nu face
nimic ca să le merite. Iar când le reia, va trebui să se poarte cu Rache
cu aceeași curtenie și respect de care dă dovadă Selden față de
preceptorul lui. Va merge la lecție în fiecare zi la o oră bine stabilită,
nu când se plictisește de altceva și vrea să se distreze. Iar dacă
lipsește de la o lecție, va primi o corvoadă, ca să răscumpere timpul
irosit.
Keffria își trase răsuflarea, apoi adăugă:
– Și vreau să dobândească privilegiile unei femei făcând munca
unei femei. Așa că, adăugă, trăgând din nou aer în piept și uitându-
se în ochii Ronicăi, îmi iau catastifele înapoi. N-o s-o las să crească
rămânând la fel de neștiutoare ca mine. Malta o să-și petreacă în
fiecare săptămână ceva timp calculând. Știu că o să le păteze, o să
strice pagini întregi, o să facă greșeli și o să fie nevoită să copieze
pagini întregi. Va trebui să suportăm asta, și noi, și ea. Va trebui să
noteze cifrele și să le adune. Și ea... noi, adică... va trebui să te
însoțim când te întâlnești cu misiți, cu negustori și cu administratori.
Trebuie să-nvețe cum să se ocupe de proprietăți și de rezervele de
bani.
Keffria se întrerupse din nou ca și cum s-ar fi așteptat să întâmpine
rezistență. Ronica nu spuse nimic.
– Bineînțeles că va trebui să se poarte de fiecare dată așa cum se
cuvine. Și să poarte haine potrivite pentru o fată care e pe punctul de
a deveni femeie. Nici vulgare și provocatoare, dar nici copilărești. O
să aibă nevoie de rochii noi. Și vreau să lucreze și ea la ele. Și să
învețe să gătească și să supravegheze servitorii.
Ronica dădu din cap cu gravitate la fiecare nouă deprindere pe
care voia Keffria să și-o însușească Malta. Așteptă să termine fiica ei,
apoi vorbi:
– Cred că ai făcut planuri înțelepte și că Maltei îi poate fi de mare
folos tot ce ți-ai propus s-o înveți. Dar nu cred c-o s-o facă de
bunăvoie. Nu mai e la modă să știe femeile cum se face așa ceva, și
cu atât mai puțin să facă așa ceva. Adevărul e că, acum, în Bingtown,
se consideră că astfel de îndeletniciri sunt pentru sărăntoci. Mândria
ei va avea de suferit. Mă-ndoiesc c-o să fie o elevă silitoare.
– Ai dreptate. N-o să fie, încuviință Keffria. De aceea m-am mai
gândit la ceva. Mamă, știu că n-o să fii de acord, dar cred că numai
așa o s-o pot ține în frâu. Nu trebuie să mai primească niciun bănuț
pe care să-l poată cheltui cum o taie capul, nimic mai mult decât o
să-i dau eu. Și trebuie să înștiințăm vânzătorii și negustorii că Malta
nu mai poate folosi creditul familiei. O să fie umilitor pentru ea,
dar...
Se întrerupse, ca și cum ar fi chibzuit.
– Da, reluă ea. Cred că trebuie să fac la fel și cu Selden. Presupun
că, în cazul lui, nu e prea devreme să-ncep de-acum. Poate că nici
Maltei n-ar fi trebuit să-i îngădui niciodată să capete atât de ușor tot
ce dorește.
La asta, Ronica dădu din cap, înăbușindu-și un sincer oftat de
ușurare. Pe masă avea deja o mână de note de plată cu sigiliul Maltei
pe ele, pentru dulciuri, pentru tot felul de fleacuri și pentru
parfumuri scandalos de scumpe. Nu le era ușor să-și permită
cheltuielile făcute de Malta cu nepăsare, dar ăsta era unul dintre
lucrurile despre care nu voise să discute cu Keffria. Acum se întrebă
cu sinceritate de ce.
– E fiica ta, spuse. Dar mă tem că n-o să fie ușor pentru niciuna
dintre noi. Și, adăugă ea fără tragere de inimă, trebuie să mai învețe
și altceva. Despre înțelegerea noastră cu familia Festrew.
Keffria înălță dintr-o sprânceană.
– Dar sunt măritată, sublinie ea.
Pe Ronica o cuprinse brusc mila pentru fiica ei. Își aduse aminte ce
simțise când înțelesese pentru prima oară că fetele ei ajunse femei
puteau deveni obiectul unui târg încheiat cu generații în urmă.
– Așa ești, încuviință, cu voce scăzută. Iar Althea a dispărut. Și
datoriile noastre se înmulțesc mai repede decât banii care ne intră în
casă. Keffria, trebuie să-ți amintești de condițiile acceptate când a
încheiat familia Vestrit târgul. Sânge sau aur. Odată ce își face
intrarea în societatea din Bingtown ca femeie, Malta poate fi cerută
de clanul Festrew dacă n-avem aur pentru plată. Și, adăugă, șovăind,
la jumătatea verii n-am avut toți banii. Am făgăduit că voi plăti la
mijlocul iernii totul, plus daune pentru amânare.
 Nu cuteză să-i spună fiicei ei cât de mari sunt daunele pe care le
acceptase.
– Dacă nu izbutesc, continuă, cu greutate, Caolwn Festrew își
poate invoca dreptul de a cere sânge de la noi. Pe Althea, dacă e
găsită între timp. Sau, dacă nu, pe Malta.
Ronica nu izbuti să mai găsească alte cuvinte. Privi cu înțelegere
groaza crescândă din ochii Keffriei. Urmată inevitabil de furie.
– Nu e drept. Eu n-am fost niciodată de acord cu un astfel de târg!
Cum poate fi Malta dată drept plată ca urmare a unei înțelegeri
încheiate înainte de nașterea ei? N-are sens, nu e drept!
Ronica îi oferi un răgaz de câteva clipe, ca să se liniștească. Pe
urmă rosti cuvintele bine-cunoscute de orice fiică sau fiu de
Negustor.
– E legea Negustorilor. Nu e întotdeauna drept; nu e întotdeauna
corect. Uneori e chiar de neînțeles. Dar respectă legea Negustorilor.
Ce-am avut când am venit pe Țărmurile Blestemate? Doar pe noi
înșine și valoarea cuvântului de onoare al unui bărbat. Sau al unei
femei. Am jurat să ne fim loiali unii altora, nu doar pentru o zi sau
un an, ci pe durata vieții tuturor generațiilor. Așa am putut
supraviețui acolo unde alții nu izbutiseră mai înainte. Am jurat
deopotrivă să-i fim credincioși și pământului, să-i dăm tot ce ne cere.
Cred că ăsta e un alt subiect despre care trebuie să discuți cu fiica ta.
Trebuie, și cât de curând, fiindcă știi că probabil a auzit zvonuri.
– Dar... Malta nu e decât o copilă, stărui Keffria.
De parcă, declarându-se de acord cu ea, mama ei ar fi putut cumva
să schimbe ceea ce le impunea trecutul familiei.
– Este, întări Ronica, cu prudență. Dar nu va mai fi multă vreme. Și
trebuie să fie pregătită.
 22

PLANURI ȘI PERICOLE

– A ha. N-a prea mers așa cum plănuise Căpitanul Kennit, Regele
Piraților, este?
– Taci.
În glasul lui Kennit se simțea mai degrabă oboseala decât ciuda.
Ziua fusese tulburătoare și istovitoare. Văzuseră o corabie vie,
pântecoasă, în vechiul stil al negustorilor, legănându-se greoaie ca o
scroafă. Era la o oarecare distanță de ei, înainta prin apele puțin
adânci ale Canalului Iarăși-Greșit. Se afunda mult în apă, îngreunată
de o încărcătură bogată. Ar fi fost cu putință cel puțin s-o facă să
eșueze pe uscat. Cu toate pânzele sus, Marietta se apropiase cu
iuțeală, ajunsese destul de aproape ca s-audă galionul spunându-i
năierului de la cârmă cum să schimbe cursul. Fuseseră destul de
aproape ca să vadă fețele oamenilor care manevrau corabia și ca să-i
audă strigându-și încurajări unul altuia când recunoscuseră flamura
lui cu Corb. Sorcor își azvârlise către velele lor bilele cu lanțuri,
numai ca să vadă corabia vie alunecând lin ca să se ferească în ultima
clipă. Cuprins de furie, Kennit ordonase să arunce balistele foc, iar
Sorcor se supusese fără tragere de inimă. Una dintre lovituri chiar își
nimerise ținta și o velă izbucnise, îndatoritoare, în flăcări. Însă,
aproape cu aceeași iuțeală cu care urca focul pe pânză, vela se
prăbușise peste ea însăși și căzuse ca un val pe punte, unde echipajul
se năpustise cu frenezie s-o calce în picioare și să toarne peste ea o
grămadă de apă. Și, incredibil, cu fiecare clipă care trecea, corabia vie
se îndepărta tot mai mult de ei, fără întrerupere.
Kennit urlase la echipaj ca un nebun, cerând pânze, vâsle, orice i-ar
fi putut da Mariettei un pic de viteză în plus. Dar, ca și cum zeii înșiși
i s-ar fi pus împotrivă, începuse o furtună de iarnă, una dintre
cumplitele furtuni din insule, care-și trimiteau vânturile iuți în toate
direcțiile. Ploaia prinsese să cadă în perdele cenușii, orbindu-i.
Kennit înjurase, se urcase el însuși pe catarg, încercase să nu piardă
corabia vie din vedere. Își încordase toate simțurile ca s-o
urmărească și o tot întrezărise din când în când. De fiecare dată era
mai departe de el. O văzuse virând pe lângă un promontoriu; dar,
după ce-l ocoliseră și ei, corabia vie nu mai era nicăieri. Pur și simplu
dispăruse.
Între timp se înserase, vântul nopții umfla pânzele Mariettei și
ploaia monotonă încetase. Oamenii din echipaj treceau pe lângă el în
vârful picioarelor, neștiind că furia lui clocotitoare împotriva lor
fiersese până se secătuise. Kennit stătea pe puntea dunetei, privind
dansul focului vrăjitoarei în apa din urma lor și căutând un strop de
pace interioară.
– Presupun că, după asta, îi datorezi lui Sorcor o altă corabie cu
sclavi, nu? observă prietenește talismanul.
– Mă-ntreb, dacă te-aș tăia de la încheietura mâinii mele și te-aș
arunca peste bord, ai pluti?
– Hai să vedem, sugeră micul chip, cu încântare.
Kennit oftă.
– Continui să te suport numai și numai fiindcă m-ai costat atât de
mult.
 Fața geamănă cu a lui îl privi țuguindu-și buzele.
– Mă-ntreb dacă, în zilele care vor veni, o să-i spui asta și curvei.
Kennit strânse din pleoape.
– Nu poți să taci și să mă lași în pace măcar o singură clipă?
Un pas ușor și un foșnet de material atinse puntea în spatele lui.
– Vorbeai cu mine? întrebă Etta.
– Nu.
– Mi s-a părut c-ai spus ceva... voiai să fii singur? Mă pot întoarce
în cabină, dacă așa vrei.
După o clipă de tăcere, ea adăugă cu voce mai dulce:
– Dar aș prefera să stau cu tine, dacă ți-ar plăcea.
Parfumul ei ajunse acum până la Kennit. Levănțică. Asaltat de
propria nehotărâre, întoarse capul s-o privească. Ea făcu o reverență
adâncă, părând o doamnă nobilă care-și salută seniorul.
– Oh, te rog, mormăi el, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
– Mulțumesc, răspunse ea, cu căldură.
Picioarele ei în pantofi ușori traversară puntea cu zgomot discret și
Etta apăru brusc lângă el. Nu-l atinse. Știa, chiar și acum, că nu e
bine să se poarte cu atâta familiaritate. Nici nu se rezemă cu
nepăsare de copastie, lângă el. Rămase în picioare, cu spatele drept și
cu o singură mână sprijinită de balustradă. Și cu ochii la el. După o
vreme, Kennit nu putu să mai suporte. Întoarse capul și-i întâlni
privirea.
Iar ea îi zâmbi. Radioasă. Un zâmbet luminos.
– Încântătoare, șopti o voce firavă, la încheietura mâinii lui.
Și Kennit nu putu să nu fie de acord. Etta își lăsă ochii în jos și se
uită pe lângă el, ca și cum ar fi trecut printr-o clipă de sfiiciune sau
de nedumerire. Purta iarăși un costum nou. Piratul care-o adusese la
bord ascultase prima poruncă a lui Kennit, umpluse o cadă cu apă
caldă, pentru baie, dar pe urmă se trezise în încurcătură, neștiind ce
fel de îmbrăcăminte să-i găsească. Evident că hainele grosolane, de
năier, nu erau potrivite pentru doamna căpitanului său. Nu fără să
tremure, scosese pentru ea o cămașă de noapte de-a căpitanului,
apoi îi oferise, șovăitor, mai multe bucăți de material bogat din
ultima lor captură. Kennit fusese la început nemulțumit de prea
multa generozitate, însă apoi se resemnase. Pe o corabie aflată pe
mare găseai întotdeauna ace și ață din belșug și Etta fusese ocupată
până peste cap cu cusutul. În cele din urmă, Kennit ajunsese la
concluzia că omul lui avusese de fapt o idee sclipitoare. Atâta vreme
cât lucra de zor cu acul, femeia n-avea cum să-l deranjeze. Hainele
croite de Etta pentru ea însăși nu semănau cu nimic din ce mai
văzuse el vreodată purtat de o femeie, dar erau cât se putea de
potrivite pentru viața pe o corabie.
Asta nu însemna nicidecum că se obișnuise cu ideea de a o avea
mereu la bord. Pur și simplu încă nu găsise un ascunziș bun pentru
ea. Îi convenea că e din soiul adaptabil. De când o adusese pe
corabie, nu se plânsese nici măcar o singură dată. Asta, dacă nu
punea la socoteală a doua zi, când dăduse buzna în cambuză ca o
furtună și-l ocărâse pe bucătar fiindcă tocana trimisă la masa lui
Kennit era prea sărată. De atunci, supraveghea întotdeauna
pregătirea meselor servite în cabina lor. Și, ca urmare, mâncarea
părea să se fi îmbunătățit.
Dar Etta rămânea totuși o curvă, își reaminti. În ciuda cununii ei
de păr scurt și neted, care prindea luminile de pe corabie și le
preschimba în luciu, în ciuda mătăsii verde smarald a bluzei ei cu
mâneci largi, în ciuda pantalonilor de brocart pe care-i purta, în
ciuda eșarfei aurii care-i făcea talia zveltă să pară mai subțire, era
totuși târfa lui. Cu toate că pe lobul urechii îi scânteia un rubin
minuscul și cu toate că o mantie căptușită cu blană o apăra de frigul
nopții.
– M-am gândit la corabia vie care ți-a scăpat azi, îndrăzni ea să
spună.
Își ridică ochii spre ai lui, ochi negri prea cutezători, după gustul
lui Kennit. Păru să simtă asta, fiindcă și-i lăsă din nou în jos, chiar
înainte de a se răsti el:
– Nu-mi vorbi tu mie despre asta.
– N-o s-o fac, făgădui ea, cu blândețe.
Dar își încălcă peste numai o clipă cuvântul, așa cum făceau
femeile întotdeauna.
– Iuțeala corăbiilor vii e legendară, spuse încet. Se uita la apa din
urma lor și îi vorbea nopții. Nu știu aproape nimic despre piraterie,
recunoscu apoi.
De parcă asta l-ar fi putut surprinde.
– Dar mă întreb dacă repeziciunea cu care fug n-ar putea fi cumva
întoarsă împotriva lor.
– Nu văd cum, mârâi Kennit.
Ea își linse buzele înainte de a vorbi și, doar pentru o clipă, toată
atenția lui se îndreptă spre ușoara mișcare a vârfului umed și roz al
limbii ei. Dorința îl potopi ca un val lipsit de rațiune, înfierbântându-
l. Afurisită să fie. Prezența neîntreruptă a unei femei nu era bună
pentru un bărbat. Kennit răsuflă prelung, scoțând un sunet grav.
Etta îi aruncă brusc o privire piezișă. Dacă ar fi fost sigur că i se
arcuiseră colțurile buzelor fiindcă se amuza pe seama lui, ar fi
plesnit-o. Dar ea nu-i vorbi decât despre piraterie.
– Un iepure își aduce singur moartea când se repede drept într-o
capcană, sublinie ea. Dacă un pirat știe încotro se îndreaptă o corabie
vie și are sub comanda lui mai multe vase... păi, atunci un singur vas
poate porni în urmărire, făcând corabia vie să se repeadă drept într-o
ambuscadă. Etta se întrerupse și-și lăsă din nou ochii în jos, către
apă. Mi s-a spus că e foarte greu să oprești un vas cu pânze, chiar
dacă vezi în fața ta un pericol. Și am impresia că în apele astea sunt
destule canale înguste, unde tot ce poate face o corabie ca să nu se
ciocnească de o alta e să se îndrepte spre uscat.
– Presupun că s-ar putea face, deși am impresia că totul depinde
de prea mulți „dacă“. Totul ar trebui să fie pus la punct cu mare
precizie.
– Da, cred că da, murmură ea.
Își scutură ușor capul, ca să scape de părul căzut în ochi. Scurt și
lucios, era cu desăvârșire negru, aidoma cerului nopții dintre stele.
N-avea de ce să se teamă s-o sărute; pe corabie era singurul ei bărbat.
Etta îl văzu privind-o. Făcu ochii mari și începu brusc să respire mai
repede și mai profund. Kennit își lipi brusc trupul de al ei, țintuind-o
de copastie, stăpânind-o. Îi sili gura să se deschidă către a lui, îi simți
sfârcurile mici și tari ale sânilor firavi prin mătasea subțire, încălzită
de trup. Își desprinse buzele de ale ei.
– Să nu-ți mai îngădui niciodată să-mi vorbești despre treburile
mele, îi spuse, cu asprime. Știu foarte bine cum să capăt ce-mi
doresc. N-am nevoie de sfaturile niciunei femei.
Ochii ei erau plini de noapte.
– Știi foarte bine, încuviință ea, cu voce răgușită.

Îi auzi cu mult înainte de a ajunge lângă el. Știa că e toiul nopții,

pentru că păsările serii își încetaseră de mult chemările. Umezeala
brobonită pe trupul lui îi trezea bănuiala că e o noapte cu ceață
deasă. Așa că Paragon așteptă tulburat, întrebându-se de ce veneau
doi oameni pe plajă, către el, pe întuneric și prin ceață. Nu se îndoia
că el le e ținta; pe plajă nu se mai afla nimic altceva. Când ajunseră
mai aproape, simți mirosul de ulei fierbinte dintr-un felinar aprins.
Nu părea să le fie de prea mare folos, fiindcă înjurau des în timp ce
înaintau împleticindu-se. Știa deja că unul e Mingsley.
Ajunsese să-i cunoască vocea mult prea bine.
Poate veneau să-i dea foc. Pe Mingsley îl luase în râs ultima dată
când fusese acolo. Poate avea s-arunce cu lampa în el. Sticla avea să
se spargă, iar uleiul în flăcări avea să se împrăștie peste el. Urma să
moară pe plajă, urlând neajutorat; îl aștepta o moarte lentă, prin foc.
– Nu mai avem mult, îl auzi pe Mingsley garantându-i
însoțitorului său.
– E a treia oară când îmi spui asta, se plânse o altă voce.
Accentul ei te ducea cu gândul la Chalced într-o mai mare măsură
decât îi amintea lui Mingsley de Jamaillia.
– Am căzut de două ori, cred că-mi sângerează genunchiul. Treaba
asta ar face bine să merite, Mingsley.
– Merită, merită. Așteaptă și-o să vezi.
– Pe ceața asta, n-o să văd nimic. De ce n-am venit ziua?
Oare Mingsley șovăi înainte de a răspunde?
– Orașul privește treaba asta cu ostilitate; Negustorilor Vechi nu le
surâde ideea cumpărării unei corăbii vii de către cineva care nu se
numără printre ei. Dacă ar ști că ești interesat... ei, bine... Am fost
prevenit de câteva ori, nu tocmai subtil, să mă țin departe de locul
ăsta. Când întreb de ce, mă aleg cu minciuni și scuze. Mi se spune că
numai un Negustor din Bingtown poate stăpâni o corabie vie. Dacă
întreb de ce, urmează alte minciuni. Cică încalcă tradițiile lor; asta
vor să se creadă. Însă, în realitate, e vorba de mult mai mult decât
atât. De mai mult decât bănuiam când am început negocierile. Ah!
Am ajuns! În ciuda stricăciunilor, îți dai seama că a fost magnific!
În vreme ce vorbea Mingsley, vocile se apropiaseră. O presimțire
rea se înfiripase și crescuse în Paragon, dar spuse cu voce tunătoare,
în care nu se simțea niciun tremur:
 – Magnific? Când ai venit ultima oară, parcă ziceai că sunt urât.
Se simți satisfăcut când îi auzi pe amândoi bărbații icnind.
Glasul lui Mingsley nu era prea ferm când încercă să o facă pe
viteazul.
– Ei, ar fi trebuit să ne-așteptăm la asta. La urma urmelor, o corabie
vie e... vie.
Urmă un sunet de metal frecat de metal. Paragon ghici că
felinarului i se scotea capacul, ca să dea mai multă lumină. Mirosul
de ulei încins deveni mai puternic. Paragon se foi neliniștit,
încrucișându-și brațele pe piept.
– Uite, Firth. Ce zici de el? întrebă Mingsley.
– Sunt... copleșit, murmură celălalt bărbat.
Venerația din glasul lui era sinceră. Pe urmă tuși și adăugă:
– Dar tot nu pricep ce căutăm noaptea aici. Oh, în parte știu. Ai
nevoie să te susțin cu banii mei. Dar de ce să te-ajut să plătești de trei
ori prețul unei corăbii de dimensiunea asta pentru o epavă
abandonată pe plajă, cu galion sculptat? Chiar dacă poate vorbi.
– Pentru că e din lemn-vrăjitor.
Mingsley rosti cuvintele de parcă ar fi dezvăluit un secret foarte
bine păzit.
– Ei și? Toate corăbiile vii sunt, ripostă Firth.
– Și din ce motiv? continuă Mingsley, cu voce încărcată de mister.
De ce să construiești o corabie din lemn-vrăjitor, care e atât de
îngrozitor de scump încât plata se întinde pe parcursul vieții mai
multor generații? De ce?
– Toată lumea știe, mormăi Firth. Se însuflețesc și cu ele e mai ușor
de navigat.
– Și, ia spune-mi, știind asta despre lemnul-vrăjitor, te-ai grăbi să-ți
riști averea familiei pe timpul a trei sau patru generații doar ca să fii
stăpânul unei asemenea corăbii?
– Nu. Dar Negustorii din Bingtown sunt nebuni. O știe toată
lumea.
– Atât de nebuni încât sunt toți putred de bogați, sublinie
Mingsley. De unde vine bogăția asta?
– Din monopolurile lor asupra celor mai fascinante mărfuri din
lume. Mingsley, despre negoț am fi putut discuta la han, având în
față câte-o cană de cidru fiert cu mirodenii. Mi-e frig, ceața m-a
pătruns până la os și-mi zvâcnește genunchiul de parcă m-ar fi
mușcat ceva veninos. Treci la subiect.
– Dac-ai căzut pe scoici, probabil ți-a intrat venin în sânge, sublinie
Paragon, cu voce răsunătoare. Probabil că locul o să se umfle și-o să
se umple de puroi. Mingsley ți-a făcut rost de cel puțin o săptămână
de durere.
– Taci! șuieră Mingsley.
– De ce? îl luă Paragon peste picior. Te temi să nu fii surprins aici,
vârându-ți nasul unde nu-ți fierbe oala? Vorbind despre ceea ce n-o
să ai niciodată?
– Știu de ce nu vrei să taci! declară Mingsley pe neașteptate. Nu
vrei să știe și el, nu-i așa? Nu vrei să fie dezvăluit prețiosul secret al
lemnului vrăjitor, este? Fiindcă pe urmă, pentru Negustorii din
Bingtown s-ar surpa totul. Gândește-te, Firth! Pe ce temelie s-a înălțat
de fapt întregul Bingtown? Nu pe un vechi privilegiu primit de la
Satrap. Pe mărfurile aduse de pe Fluviul Ploilor Sălbatice, pe
lucrurile cu adevărat minunate și stranii aduse chiar din Tărâmul
Ploilor Sălbatice.
– Te amestecă în ceva mai periculos decât îți poți imagina, îl
preveni Paragon pe Firth, cu glas răsunător. Unele secrete nu merită
să fie aflate. Te costă mai mult decât vrei să plătești.
 – Fluviul Ploilor Sălbatice, ale cărui ape curg reci și apoi fierbinți,
cafenii și apoi albe. De unde vine de fapt apa aia? Dac-ai auzit
aceleași legende pe care le-am auzit eu, dintr-un lac imens,
fumegător, cu apă fierbinte, din locurile unde cuibăresc păsările de
foc. Se spune că acolo pământul se cutremură tot timpul și că și
uscatul, și apa, sunt acoperite de valuri de ceață. De-acolo izvorăște
Fluviul Ploilor... și, când pământul se cutremură cu sălbăticie, apa lui
e fierbinte și albă. Apa aia albă poate mistui coca oricărei corăbii la
fel de iute cum mistuie carnea și oasele omenești. Așa că nimeni nu
poate face negoț în susul Fluviului Ploilor Sălbatice. Nu poți urca
nici pe maluri. Pe marginile fluviului sunt smârcuri înșelătoare,
atârnă lujeri din care picură ceva usturător și fierbinte, seva plantelor
de acolo îți face pe piele răni care te ard și mustesc de puroi zile de-a
rândul.
– Treci odată la subiect! îl îndemnă Firth, furios, în vreme ce
Paragon striga:
– Taci! Închide-ți gura murdară! Și pleacă de pe plaja mea! Pleacă
de lângă mine! Sau vino destul de-aproape ca să te ucid. Da! Vino
încoace, mititelule! Vino la mine!
Își întinse brațele orbește, agitându-le în toate părțile, cu palmele
deschise ca să înșface.
– Dacă n-ai o corabie vie, dezvălui Mingsley. Dacă n-ai o corabie
vie, cu coca din lemn-vrăjitor, prin care nu poate pătrunde apa albă a
fluviului. Dacă n-ai o corabie vie, care, încă din clipa când se
însuflețește, cunoaște singurul canal pe care poți naviga în susul
fluviului. Asta e adevărata obârșie a monopolului Negustorilor din
Bingtown. Trebuie să ai o corabie vie ca să intri în joc. Făcu o pauză
spectaculoasă. Iar eu îți ofer prilejul să dobândești una.
– Minte, strigă Paragon, cu disperare. Minte! E vorba de mai mult
de-atât, de mult mai mult. Și chiar dacă o să s-ajungi să mă posezi, n-
o să navighez pentru tine. O să mă răstorn și-o să vă ucid pe toți! Am
mai făcut-o, ați auzit poveștile. Și, dacă nu le-ați auzit, întrebați în
orice tavernă. Întrebați de Paragon, Proscrisul, corabia morții! Duceți-
vă, întrebați, vă vor povesti. Vă vor spune c-o să vă ucid!
– Poate fi silit, spuse Mingsley, cu o încredere calmă. Sau
îndepărtat. Coca e importantă, iar un năier priceput, care-a mai
navigat pe fluviu, poate găsi canalul. Gândește-te ce-am putea face
cu o corabie din lemn-vrăjitor. Acolo, sus, există un trib cu care fac
negoț oamenii din Bingtown. N-ar fi nevoie decât de-o singură
călătorie. Firth, le putem plăti celor de-acolo de două ori mai mult
decât Negustorii Vechi, și tot o să fim în câștig. E șansa noastră de a
intra într-un negoț care n-a fost cu putință pentru niciun străin, de
când există Bingtownul. Am luat legătura cu cine trebuie,
proprietarii nu mai așteaptă decât o ofertă potrivită. Nu-mi mai
trebuie decât banii. Și tu îi ai.
– Te minte! strigă Paragon în noapte. Te duce la moarte, o să fii ucis.
Și mai rău de-atât. Cu mult mai rău. Există lucruri mai rele decât
moartea, lepădătură chalcedeană. Dar numai Negustorii din
Bingtown știu asta. Numai un Negustor din Bingtown ți-o poate
spune.
– Cred că sunt interesat, zise Firth, încet. Dar să discutăm despre
asta într-un loc mai potrivit.
– Nu! urlă Paragon. Habar n-ai ce-ți vinde, habar n-ai ce necazuri
cumperi. N-ai idee, n-ai nici cea mai mică idee! Vocea i se frânse
brusc. N-o să merg cu voi, n-o să merg, n-o să merg. Nu vreau, și nu
mă puteți sili, nu puteți, o să vă ucid, o să vă ucid pe toți!
Își agită din nou brațele cu sălbăticie. Dacă ar fi putut atinge plaja,
ar fi aruncat cu nisip, cu pietre, cu alge, cu orice. Dar mâinile lui nu
găseau nimic. Se opri brusc și ascultă. Pașii se îndepărtau.
– ... spună cuiva?
 – Chiar n-ai de ce să-ți faci griji, îl auzi pe Mingsley răspunzând cu
încredere. L-ai auzit. E țicnit, nebun de-a binelea. Nu-l ascultă
nimeni. Nici măcar nu vine nimeni niciodată aici. Și, chiar dacă ar
avea cui să-i spună, nimeni nu i-ar da crezare. Tocmai asta e
frumusețea, prietene. Planul nostru depășește orice imaginație.
Corabia asta stă aici de ani. De ani! Și, până acum, nimeni nu s-a mai
gândit la asta, niciodată...
Vocea îi deveni tot mai firavă, apoi se pierdu, înăbușită de ceață și
acoperită de vuietul valurilor.
– Nu! urlă Paragon în noapte.
Își strânse pumnii și lovi în propriul său bordaj.
– Nu! strigă din nou.
Negare și sfidare. Și deznădejde. Nu-l ascultau. Nu-l asculta
nimeni, niciodată. Asta fusese întotdeauna nenorocirea. Nu luau în
seamă nimic din tot ce le spunea. Îl scoteau în larg și trebuia să-i
omoare pe toți. Din nou.

– Șarpe!
Glasul Altheei răsună limpede și rece ca noaptea din jur. Se ținea
de greement cu degete aproape amorțite, cu picioarele bine proptite
pe platforma observatorului. Își încordă privirea ca să urmărească
prin întuneric creatura în timp ce auzea tunetul picioarelor
echipajului jos, pe punte, și auzea strigătul ei trecând din gură în
gură. Tambuchiurile se deschideau și toată lumea se năpustea pe
punte, să facă tot ce se putea ca să țină piept acelui nou atac.
– Unde?
– La trei carturi spre tribord, domnule! Unul mare.
Toți erau mari, cugetă, cu amărăciune, străduindu-se să se țină cât
mai bine cu mâinile ei obosite. Îi era frig, era udă și istovită, iar rana
de la cap, pe cale de vindecare, continua să-i zvâcnească tot timpul.
De fierbințeală scăpase cu câteva zile în urmă, iar Reller îi tăiase și îi
scosese ațele când mâncărimea devenise de nesuportat.
Neîndemânarea și glumele lui grosolane pe seama durerii ei erau
infinit mai suportabile decât tandrețea prudentă pe care-o vedea în
ochii lui Brashen ori de câte ori se întâmpla să se afle în apropierea
lui. Fi-ar el afurisit! Afurisit de două ori, fiindcă se gândea la el când
însăși viața ei depindea de concentrarea minții numai asupra
însărcinării primite. Unde dispăruse șarpele? Cu numai câteva clipe
înainte îl văzuse și acum nu se mai zărea nicăieri.
Ca răspuns la întrebarea ei, corabia se înclină brusc spre tribord.
Picioarele îi alunecară pe sprijinul lor acoperit cu o pojghiță de
gheață și descoperi că viața îi depinde de strânsoarea degetelor
amorțite. Fără să se gândească, își înfășură brațul în jurul unei
parâme și rămase atârnată de ea. Jos, pe punte, îl auzi pe căpitan
înjurând și cerându-le vânătorilor să facă imediat ceva, să tragă în
creatura aia blestemată înainte de a-i trimite pe toți la fund! Dar,
chiar în vreme ce oamenii cu arcuri alergau către o parte a corabiei,
șarpele, care între timp se răsucise, îi izbi din cealaltă parte. Nu era o
lovitură violentă, din lateral. Îi împinsese cu putere în sus, cum dă
un rechin cu botul într-un leș care plutește la suprafața apei. Corabia
se înclină din nou și oamenii se împleticiră pe punte.
– Unde e? întrebă furios căpitanul, pe când Althea și ceilalți
observatori își încordau privirile ca să străpungă întunericul.
Vântul o mătura cu suflarea lui rece, valurile se înălțau și i se părea
că vede câte un șarpe la curbura fiecăruia dintre ele. Dispăreau,
redevenind doar spaimă și imaginație când încerca să-și fixeze
privirea asupra lor.
– A plecat! strigă unul dintre ceilalți observatori, și ea se rugă să
aibă dreptate.
 Dura deja de prea mult timp, trecuseră prea multe zile și nopți de
atacuri neașteptate, părând fără motiv, urmate de neliniștitoarele ore
ale unui răgaz amenințător. Creaturile apăreau uneori pe crestele
valurilor și șerpuiau de-a lungul corabiei, întotdeauna la o distanță
mai mare decât cea până la care ajungeau săgețile. Uneori erau câte-o
jumătate de duzină, cu pieile scânteind sub razele soarelui iernii și
reflectând sclipiri albastre, și stacojii, și aurii, și verzi. Iar alteori, ca în
noaptea aia, apărea o singură creatură monstruoasă, care-și bătea joc
de ei jucându-se, fără niciun efort, cu viețile lor. Apariția șerpilor nu
era o noutate pentru Althea. Cândva se iveau destul de rar ca să fie
considerați o simplă legendă; acum infestau anumite locuri din
Exterior și urmăreau corăbiile cu sclavi prin Canalul Interior. Când
se afla la bordul Vivaciei văzuse câțiva, dar întotdeauna de la mare
distanță, și niciodată nu fuseseră amenințători. Acea apropiere de
sălbăticia lor îi făcea să pară creaturi necunoscute.
În răstimpul dintre două răsuflări, corabia se înclină. Puternic.
Orizontul se legănă și picioarele Altheei fugiră brusc de sub ea.
Pentru o clipă, flutură agățată de vergă, ca un steag. Jos, pe puntea
oblică, năierii țipau și dădeau cu disperare din mâini, alunecând și
rostogolindu-se. Althea își încordă mușchii burții și-și azvârli un
picior în sus, ca să se prindă de o grijea. În secunda următoare era
din nou în siguranță, deși corabia continua să se încline. Șarpele era
sub ea, o sălta rotind-o către tribord.
– Ține-te bine! strigă cineva, apoi se auzi un țipăt ascuțit, întrerupt
brusc.
– L-a luat! strigă cineva, și urmă un amestec de glasuri care puneau
întrebări:
– Ai văzut? Pe cine-a luat? L-a smuls ca pe-o prună coaptă! După
asta umblă creatura!
 Corabia se îndreptă și, în haosul de voci, Althea îl auzi clar pe
Brashen înjurând. Apoi:
– Domnule! Vocea îi răsuna în noapte cu disperare. Putem trimite
niște vânători la pupă, să-l țină departe de cârmă? Dacă ne-o
smulge...
– Fă-o! se răsti căpitanul.
Se auzi ropotul unor picioare în fugă. Althea se agăță amețită de
sprijinul ei, cuprinsă de greață nu din pricina bruștelor înclinări ale
corabiei, ci din a bruscheții morții care îi vizitase. Era sigură că
șarpele o să se-ntoarcă. Avea să zgâlțâie vasul cum scutură un copil
cireșe din pom. Nu credea că bestia are destulă putere ca să
răstoarne corabia cu totul, dar nu putea fi sigură. Uscatul nu i se mai
păruse niciodată atât de departe. Uscatul, terenul solid, care nu se
putea mișca sub ea și care nu ascundea monștri nesățioși, gata să
țâșnească la suprafață în orice clipă.
Rămase la postul său, nemulțumită la culme fiindcă nu putea să
vadă ce se întâmplă pe punte, chiar sub ea. Își reaminti că nu era
nevoie să știe. Nu trebuia decât să fie cu ochi-n patru și să strige,
avertizând și, poate, salvând astfel viața unui om. Îi obosiseră ochii
de când tot scruta întunericul, iar mâinile nu-i mai erau decât niște
gheare înghețate. Vântul îi fura căldura corpului. Dar, își spuse,
umfla și pânzele și împingea corabia înainte. Aveau să iasă curând
din apele în care mișunau șerpii. Curând.
În jurul Secerătorului, noaptea era tot mai neagră. Norii ascundeau
și luna, și stelele. Singura lumină din lume era corabia însăși. Jos, pe
punte, oamenii lucrau la ceva. Althea se mișca repede și des, ca un
mic păianjen pe pânza care era greementul ud, încercând să păstreze
puțină căldură în trup în timp ce-și continua veghea inutilă. Tot ce
putea să spere era să zărească o tulburare a firavei luminiscențe de
pe suprafața mișcătoare a oceanului.
 În cele din urmă, clopotul corabiei sună și înlocuitorul ei veni s-o
elibereze. Althea se grăbi să coboare pe velatura de acum familiară
cu iuțeală și grație, în ciuda frigului și a oboselii. Sări pe punte cu
lejeritatea unei pisici și rămase câteva clipe locului, frecționându-și
mâinile țepene.
Primi imediat o porție de rom subțiat cu apă fierbinte. Ținu cana
între mâinile aproape amorțite, încercând să și le încălzească. Cartul
i se încheiase. În orice altă împrejurare, s-ar fi dus să se întindă în
hamacul ei; dar nu și în noaptea aia. Pe toată corabia, încărcătura era
legată mai strâns, ca să nu se clintească dacă-i ataca din nou șarpele.
Pe punte, vânătorii construiau ceva pentru care era nevoie de o
mulțime de carne sărată și de vreo cincizeci de stânjeni de parâmă.
Lucrau râzând și înjurând deopotrivă și spuneau că șarpelui o să-i
pară rău că a văzut vreodată corabia lor. Omul devorat fusese
vânător. Althea îl cunoștea, ba chiar și muncise alături de el pe
Insulele Sterpe, și îi venea greu să priceapă întru totul că murise. Se
întâmplase prea repede. Pentru ea, înjurăturile și amenințările
bărbaților păreau lipsite de substanță și neputincioase, criza de furie
a unui copil împotriva neînduplecării sorții. Nu credea că au șanse
de izbândă. Se întrebă ce e mai rău, să te îneci, sau să fii mâncat. Pe
urmă lăsă deoparte astfel de gânduri, ca să se-apuce temeinic de
treabă. Atacul șarpelui desprinsese de la locurile lor o grămadă de
lucruri de pe punte și domnea harababura. Totul trebuia reașezat la
loc cu mare grijă. Sub punte, oamenii dădeau la pompe. Forța
loviturii nu deteriorase corabia, dar luaseră apă. Era de lucru pentru
toată lumea.
Noaptea se scurgea încet, ca un șuvoi de catran. De la o culme a
vigilenței, decăzuseră până la o stare de neliniște încordată. Totul
odată legat cât de bine se putea, momeala odată pregătită și capcana
odată pusă la punct, toată lumea rămase în așteptare. Althea se
îndoia că, în afară de vânători, mai spera cineva să se întoarcă
șarpele, oferindu-le prilejul să se răzbune. Viețile vânătorilor se
învârteau în jurul putinței de a ucide. Devorarea unuia de-al lor de o
altă creatură care îl pândise însemna o bruscă inversare a rolurilor,
pe care n-o puteau accepta. Pentru ei era clar că, în schimb, trebuie
omorât șarpele. Era firesc, o cerea legea firii. Însă năierii trăiau știind
tot timpul că, mai curând sau mai târziu, oceanul o să-i înghită.
Pentru ei, cea mai mare victorie posibilă era să-i spună morții:
– Mâine.
Corăbierii care trudeau pe punte se străduiau doar să pună cât mai
mult ocean între ei și șarpe. Cei care n-aveau nimic de făcut dormeau
pe punte, înghesuiți între cotloane și deschizături de unde înclinarea
bruscă a corabiei nu putea să-i azvârle. Cei care nu puteau dormi se
foiau pe lângă copastie, neavând încredere în oamenii de cart, care
scrutau întunericul de pe catarge.
Althea stătea rezemată de balustradă, încordându-și ochii ca să
străpungă noaptea, când îl simți pe Brashen oprindu-se lângă ea. Nu
era nevoie să se întoarcă spre el ca să știe cine e. Poate că într-atât de
familiar îi devenise felul în care se mișca, sau poate că, fără să-și dea
seama, simțise mirosul lui în aer.
– O să scăpăm cu bine, spuse el, liniștitor, în noapte.
– Bineînțeles, răspunse ea, fără convingere.
În ciuda pericolului mai mare care-i pândea, era din cale-afară de
conștientă că se simte stânjenită în preajma lui. Ar fi dat mult ca să-și
poată aminti cu indiferență tot ce spuseseră și făcuseră în noaptea cu
pricina. Nu știa dacă de vină era berea drogată, lovitura în cap sau
cindinul, dar n-ar fi băgat mâna-n foc că ține minte totul exact așa
cum s-a întâmplat. Nu izbutea nici în ruptul capului să-și aducă
aminte ce-o apucase să-l sărute. Poate, se gândi, posomorâtă, era din
cauză că dorea să uite că totul se petrecuse cu adevărat.
 – Te simți bine? o întrebă el cu o voce înceată, care le dădea
cuvintelor mai multe semnificații.
– Foarte bine, mulțumesc. Dar tu? ripostă ea, cu o curtoazie fără
cusur.
El zâmbi. Althea nu putea să-i vadă zâmbetul, dar i-l simțea în
cuvinte.
– Și eu. Când ajungem în Candletown, toate astea ni se vor părea
un vis urât. O să bem și o să râdem amintindu-ne.
– Poate, spuse ea, pe ton neutru.
– Althea, începu el, dar, chiar atunci, corabia se clătină sub ei și
prinse să se ridice.
Ea se agăță cu disperare de balustrada de care se lipi strâns. Când
se înclină corabia, marea păru să se înalțe către ea.
– Pleacă de lângă copastie! se răsti Brashen la ea, apoi fugi către
pupă, strigând: Aruncați-o! Aruncați-o peste bord, aruncați-o s-o
înghită!
Puntea de sub picioarele ei continua să se încline către verticală.
Pretutindeni, oamenii izbucneau în țipete de furie și de groază. Și
corabia gemu, un trosnet cumplit, de lemn obișnuit să fie susținut de
apă, nu împins afară din ea. Flexibilitatea sa ajuta Secerătorul să
suporte loviturile valurilor, îndreptate acum către sine. Althea
aproape că simțea durerea scândurilor când, de la proră la pupă, se
răsuceau toate în îmbinările lor, chinuite. Catargele gemeau și velele
se legănau. Tânăra se trezi mai degrabă ghemuită pe copastie decât
agățată de ea, strângând-o cu amândouă mâinile. Se uită la puntea
înclinată. Netezită prin răzuire și curată, nu-i oferea niciun sprijin
pentru mâini, n-avea cum să se retragă de lângă margine. Sub ea, apa
păru să dea brusc în clocot când o biciui coada șarpelui care-și lua
mai mult avânt.
 Mai sus de ea, cineva urlă brusc, a furie neajutorată. Un năier nu
mai izbutise să se țină destul de strâns și acum aluneca spre ea pe
puntea înclinată. N-avea s-o izbească. Althea nu trebuia decât să
rămână unde se afla ca să fie în siguranță. Bărbatul urma să cadă pe
copastie și apoi probabil peste bord, dar ea nu era în pericol. Nu
trebuia decât să stea locului.
În schimb, se trezi desprinzându-și o mână de balustradă și
întinzând-o către omul în cădere. El se izbi de margine, iar ea îl
prinse de haină, și deodată se legănau amândoi, atașați de corabie
doar de strânsoarea mâinii ei și de un picior agățat ca un cârlig de
balustradă.
– Nu, se auzi spunând, când își simți mușchii trosnind de
încordare.
Se ținea strâns de bărbat și de corabie, și mâinile lui se încleștau de
ea atât de tare încât Althea credea c-o să-i frângă oasele în strădania
lui instinctivă de a se cățăra pe trupul ei către bord. Sub ea, apa
clocotea.
Dinspre pupă auzi mai multe glasuri unite într-un singur strigăt
de opintire și un bulgăre imens de bucăți de carne uleioasă de urs de
mare înfășurate într-un năvod zbură peste bord. Althea întrezări o
bucată de lanț urmându-l, apoi parâma începu să se desfășoare.
Carnea încă nu atinsese suprafața apei când din valuri se înălță un
bot imens, care o înghiți. Ar fi putut atinge curba solzoasă a gâtului
dihaniei avântate către momeală. Pentru o scurtă clipă, îi văzu
șirurile de dinți și ochii imenși, apoi dispăru, doar o spinare de șarpe
i se mai arcui scurt sub picioare.
Urmă un strigăt de triumf, apoi Brashen zbieră:
– Frânați parâma, frânați parâma!
Puntea recădea la fel de brusc cum se înălțase, iar parâma șerpuia
de-a lungul ei de parcă ar fi aruncat ancora. Althea și bărbatul pe
care-l salvase se treziră dintr-odată pe copastia corabiei, în loc să
atârne de ea. Amândoi se târâră cu frenezie în patru labe ca să-și
aducă tot trupul pe punte. Parâma momelii se încordă pe neașteptate
și Secerătorul se cutremură în întregime, smucit în clipa înfigerii
cârligului. Se auzi un scrâșnet de lemn sfâșiat și scoaba imensă de
care era prinsă parâma se smulse din locul său. Apoi dispăru peste
bord. Șirul de butoaie legate laolaltă care o urma căzu în ocean luând
cu sine o bucată din balustrada corabiei. Butoaiele dispărură sub apă
de parcă ar fi fost de piatră, nu de lemn. În vreme ce corabia se
îndrepta, toată lumea se grăbi către copastie. Priviră cu toții marea
întunecată, căutând o urmă a șarpelui dispărut. Stăteau aplecați,
tăcuți și neclintiți, privind și ascultând. În liniștea așternută se auzi
vocea înceată a unui vânător.
– Nu poate sta sub apă o veșnicie. Nu cu toate butoaiele alea legate
de el, cu cârligul și cu lanțul.
Althea se miră în sinea ei. Ce știau ei despre ce poate și ce nu
poate face șarpele? Dinții lui tăioși nu puteau să reteze lanțul care
lega carnea de butoaiele unite între ele cu funii? Poate șarpele avea
destulă putere ca să ducă butoaiele cu el la fund fără ca nici măcar să
le simtă povara.
Parcă răspunzând gândului ei, din cealaltă parte a corabiei se auzi
brusc un strigăt.
– Acolo! Uitați-vă, tocmai iese la suprafață! Uitați-vă la ea, se
îndepărtează! Și se scufundă iar!
– Acum îi spun „ea“, murmură Althea, pentru sine.
Începu să traverseze puntea, dar o opri strigătul secundului.
– Voi toți, gata, nu mai căscați gura. Să plecăm de-aici cât are
creatura asta afurisită altceva de făcut.
– N-o urmărim ca s-o ucidem? întrebă uluit un vânător. Nu vreți să
fim prima corabie care-aduce în port capul și pielea unui șarpe? Un
om ar putea bea un an întreg numai istorisind povestea asta!
– Vreau s-ajung viu în port, ripostă secundul, cu acreală. Să-nălțăm
câteva pânze!
– Căp’tane?! protestă vânătorul.
Căpitanul Sichel se uită lung către locul unde văzuseră ultima oară
șarpele. Ura îi încorda tot trupul și Althea ghici că tânjea să
urmărească șarpele cu aceeași tenacitate absurdă cu care urmărește
un câine un miros. Rămase nemișcată și tăcută, abia răsuflând și
repetând în gând: nu, nu, nu, nu.
Tocmai când vânătorii începură să vorbească veseli între ei despre
harpoane, bărci și echipe, căpitanul se scutură de parcă s-ar fi trezit
dintr-un vis.
– Nu, spuse încet și cu părere de rău, apoi repetă, mai ferm și cu
voce mai sonoră: Nu. Ne-am pune în pericol prostește. Avem de
vândut încărcătura unei corăbii întregi. N-o s-o riscăm. În plus, am
auzit spunându-se că simpla atingere a pieii unui șarpe înțepenește
mușchii unui om și sfârșește prin a-l ucide. Lăsați această odraslă a
infernului să plece. Cocoloșul de carne de urs de mare înțepenit în
gâtul ei cu cârligul o s-o omoare fără doar și poate. Dacă se-ntoarce,
da, sigur, ne luptăm cu ea din toate puterile. Dar până una-alta,
plecăm de-aici. Din partea mea, n-are decât să ia butoaiele alea cu ea,
în fundul mării.
Althea se aștepta să sară toată lumea să îndeplinească ordinul, dar
oamenii șovăiau, aruncând întruna priviri către peticul de apă
neagră sub care se afundase ultima oară șarpele. Vânătorii își arătară
furia și ciuda fără fereală. Unii își aruncară arcurile, care zăngăniră
pe punte, iar alții rămaseră, grăitor, cu ele încordate, îngustându-și
ochii ca să privească prin noapte către mare. Dacă se ivea șarpele,
aveau să-l împodobească imediat cu penele săgeților. Althea se urcă
pe greement rugându-se să nu mai apară creatura. La marginea
îndepărtată a lumii, soarele se înălța din adâncurile oceanului. Zărea
un licăr cenușiu în locul unde avea să se salte din ape. Oricât de
ilogic ar fi părut, era aproape convinsă că, dacă răsare soarele înainte
de întoarcerea șarpelui, vor supraviețui cu toții. Ceva din ea tânjea
instinctiv după lumină și după zorii zilei, ca să pună capăt acelui
coșmar.
Alături de corabie, șarpele se înălță brusc, ca un buștean ținut
drept de o bulboană. Se avântă în aer, scuturând din cap cu
sălbăticie, cu fălcile larg căscate în speranța că poate azvârli cârligul.
Pe când își scutura nebunește capul cu coamă, picături de scuipat
însângerat îi țâșniră din bot și zburară în toate părțile. Stropi de bale
biciuiră pânzele răpăind. Una nimeri pe obrazul Altheei, arzând-o.
Ea scoase un țipăt fără cuvinte și o șterse imediat cu mâneca.
Dinspre arsură simți răspândindu-se o amorțeală înfricoșătoare.
Strigătele altora îi dădură de veste că nu fusese lovită numai ea.
Rămase pe loc, ținându-se cât putea de bine. Oare mizeria aia avea s-
o ucidă?
Jos, pe punte, vânătorii chiuiră triumfători și se năpustiră către
acea parte a corabiei unde stătea șarpele, sprijinit în coadă și
încercând să scape de momeala cu cârlig pe care-o înghițise. Lanțul
zăngănea izbindu-i-se de dinți și butoaiele tresăltau pe valuri, în
apropiere. Săgețile șuierară și harpoanele își luară zborul. Unele
căzură prea aproape sau își ratară cu foarte mult ținta, dar câteva o
nimeriră. Șarpele recăzu în apă trâmbițându-și agonia. Era un sunet
strident, mai asemănător cu un țipăt de femeie decât cu mugetul
unui taur. Oamenii știură că se scufunda din nou fiindcă butoaiele
dispărură ca niște bule de aer.
Mai sus de Althea, un bărbat urlă cu putere, fără cuvinte și parcă
fără voie. Căzu, și trupul i se opri pe o vergă, lângă Althea. Se legănă
acolo câteva clipe, și ea îl prinse de o mânecă a cămășii. Dar corpul
era greu și mâneca din strânsoarea ei se rupse. Îl auzi pe năierul
căzut izbindu-se de punte. Și rămase uitându-se prostește la bucata
de pânză putredă dintre degetele ei. Balele șarpelui mistuiseră pânza
groasă cum roade o întreagă hoardă de molii lâna.
Se întrebă ce i-o fi făcut obrazului ei. Ceva încă și mai grav îi trecu
prin minte și strigă:
– Balele șarpelui ne distrug velele!
Alte strigăte îi adeveriră bănuiala. Un alt bărbat, cu mâinile arse și
amorțit, era ținut de tovarășii săi, care-l coborau cu stângăcie pe
punte. Capul i se legăna pe umeri și din gură și din nas i se scurgea
ceva. Althea credea că-și pierduse deja cunoștința. Priveliștea era
cumplită, dar și mai mult o îngrozeau micile rupturi apărute în vele.
Sub apăsarea vântului, pânza se găurea, apoi începea să se sfâșie.
Căpitanul le privea cu îngrijorare socotind cu ce viteză putea înainta
corabia astfel încât să reziste velele până ce le scoteau și le întindeau
pe cele de rezervă. Plănuia probabil s-ajungă cât mai departe de
apele bântuite de șerpi înainte de a se opri ca să înlocuiască pânzele.
Altheei îi plăcea planul lui.
Un strigăt dinspre pupă o făcu să-ntoarcă brusc capul. Nu vedea
clar, dar strigătele îi spuneau că șarpele reapăruse.
– Nemernicul vine drept spre noi! zbieră cineva, și căpitanul le
strigă vânătorilor s-alerge la pupă, pregătiți să tragă cu arcurile și s-
azvârle harpoane.
Ținându-se cât putea de bine, Althea se întinse și, pentru câteva
clipe, văzu limpede creatura năpustindu-se asupra lor. Era tot cu
botul larg deschis și lanțul se legăna, atârnând dintr-un colț. Izbutise
cumva să reteze parâma groasă, de cânepă, de care erau legate
butoaiele. I se vedeau săgețile și harpoanele înfipte în gâtlej. Ochii
reflectau primele raze de lumină firavă căzute asupra lor
preschimbându-le într-o furie roșie. Althea nu mai văzuse niciodată
un sentiment redat cu atâta înverșunare de înfățișarea unui animal.
Șarpele se înălța din apă, tot mai înalt și mai înalt, incredibil de înalt,
dezvăluindu-și lungimea mult prea mare pentru o creatură vie.
Izbi corabia din toate puterile. Capul îi căzu pe puntea dunetei cu
un pocnet tunător, ca o palmă uriașă pe o masă. Ca urmare, prora
corabiei se avântă în aer, fiind cât pe ce s-o azvârle pe Althea de pe
greement. Izbuti să rămână agățată, trădându-și spaima printr-un
țipăt căruia îi răspunseră, ca tot atâtea ecouri, multe altele. Auzi
zumzetul frenetic al săgeților slobozite din arcuri. Mai târziu, avea să
afle că vânătorii se năpustiseră fără teamă înfigându-și iarăși și iarăși
sulițele în creatură. Dar ar fi putut să n-o facă. Șarpele murise chiar
în clipa când se năpustise asupra lor. Zăcea pe punte fără viață, cu
ochii larg deschiși și cu ceva lăptos, care fumega când atingea lemnul
punții, prelingându-i-se din bot. Greutatea corpului său imens îi
trase încetul și încetul capul înapoi și în jos, pentru a dispărea în
apele neguroase de unde țâșnise. Luă cu el jumătate din balustrada
punții pupă. Și lăsă în urmă o adâncitură fumegândă în lemnul pe
care îl scrijelise. Cu voce răgușită, căpitanul porunci să fie spălată
bine puntea cu apă de mare.
– Ăsta n-a fost un simplu animal, spuse o voce pe care Althea o
recunoscu ca fiind a lui Brashen și în care se simțeau, deopotrivă,
venerația și spaima. A vrut să se răzbune înainte de a muri. Și
afurisitul a fost cât pe ce să izbutească.
– Să plecăm de-aici, propuse secundul.
Pe toată corabia, oamenii se repeziră ca unul la posturile lor, pe
când soarele își trimitea lent, parcă fără tragere de inimă, razele către
ei pe deasupra mării.

Veni pe puntea pupă în toiul nopții de după a patra zi a șederii lor

în portul Jamaillia. Vivacia știa că e acolo, dar ea știa întotdeauna
unde e el, indiferent în ce cotlon de la bordul ei s-ar fi aflat.
– Ce s-a întâmplat? îl întrebă.
Pe tot restul corabiei, totul era în nemișcare. Un singur năier era de
cart la pupă, lângă ancoră, și fredona un cântec vechi, de dragoste, cu
ochii la luminile împrăștiate ale orașului. La o azvârlitură de băț
distanță, se legăna, ancorată, corabia unui negustor de sclavi.
Duhoarea pe care o răspândea distrugea seninătatea peisajului,
ajutată și de murmurele joase ale nefericitei încărcături înlănțuite în
cală.
– Plec, răspunse el, încet. Am vrut să-mi iau rămas-bun.
Vivacia îi auzi și îi simți cuvintele, dar i se părură lipsite de sens.
Nu era cu putință să vrea să spună exact ceea ce rostea. Cuprinsă de
panică, se întinse spre el, bâjbâi prin mintea lui, încercând să
înțeleagă, dar băiatul se ținea, cumva, la distanță. Se separa.
– Știi că te iubesc, adăugă el. Și, ceea ce e chiar mai important, știi
că-mi ești și pe plac. Cred că am fi putut fi prieteni chiar și dacă n-am
fi fost cine suntem, chiar și dacă ai fi cu adevărat o persoană, sau un
alt corăbier...
– Te înșeli! exclamă ea, fără să ridice glasul.
Chiar și acum, când îi simțea hotărârea de a o abandona plutind în
aer, nu se putea convinge să-l trădeze. Nu era adevărat, nu se putea
întâmpla în realitate. N-avea sens să dea alarma și să-l amestece pe
Kyle. Totul trebuia să rămână doar între ei doi. Continuă să
vorbească încet.
– Da, Wintrow, am fi putut fi prieteni în orice formă, deși mă simt
rănită până în adâncul ființei mele când te aud spunând că nu sunt
cu adevărat o persoană. Dar ceea ce există între noi, între corabie și
om, n-ar putea să existe dacă ne-ar înlocui altcineva! Nu te amăgi
spunându-ți asta. Nu-ți cruța conștiința imaginându-ți că, dacă mă
părăsești, o să-ncep să stau la taclale cu Mild sau o să-i împărtășesc
lui Gantry părerile mele. Sunt oameni cumsecade, dar nu sunt
totuna cu tine. De tine am nevoie, Wintrow. Wintrow? Wintrow?
Galionul se răsucise ca să-l privească, dar el se oprise într-un loc
unde nu putea să-l vadă. Când se apropie, Vivacia observă că nu-și
purta decât lenjeria de corp. Avea o boccea foarte mică, ceva îndesat
într-o bucată de piele uleiată, bine legată în jur. Probabil era roba lui
de preot, se gândi ea, furioasă pe sine însăși.
– E adevărat, spuse el, încet. Doar asta iau cu mine, nimic mai
mult. E singurul lucru pe care mi l-am adus eu la bord, Vivacia. Nu
știu ce altceva să-ți spun. Trebuie să plec, trebuie s-o fac neapărat
acum, înainte de a nu mă mai simți în stare să te părăsesc. Înainte de
a mă schimba tata atât de mult încât să nu mă mai recunosc.
Vivacia încercă să gândească rațional, s-ajungă la el pe cale logică.
– Dar unde-o să te duci? Ce-o să faci? Mănăstirea ta e departe. N-ai
nici bani, nici prieteni, Wintrow, asta e nebunie curată. Dacă trebuie
neapărat să pleci, fă-ți un plan. Așteaptă până ajungem mai aproape
de Marrow, fă-i să creadă că nu te mai gândești să fugi, și apoi...
– Cred că, dacă n-o fac acum, n-o s-o mai fac niciodată.
În vocea lui înceată se simțea hotărârea.
– Te-aș putea opri chiar acum, îl preveni ea, cu o șoaptă răgușită.
Nu trebuie decât să dau alarma. Dacă strig o singură dată, pun toată
suflarea de la bord pe urmele tale. Știi asta?
– Știu.
Wintrow închise o clipă ochii, apoi întinse mâna spre ea. Degetele
lui mângâiară o buclă a părului ei.
– Dar nu cred c-o s-o faci. Nu cred că mi-ai face mie așa ceva.
Doar acea scurtă atingere, și el își îndreptă spatele. Își legă
bocceaua de mijloc cu un șnur lung. Pe urmă se cățără cu
neîndemânare peste copastie și coborî pe lanțul ancorei.
 – Wintrow. Nu trebuie s-o faci. În apele portului sunt șerpi, ar
putea să...
– Nu mai m-ai mințit niciodată, o dojeni el, cu glas scăzut. Nu
începe acum, ca să mă ții lângă tine.
Șocată, ea deschise gura, dar nu izbuti să scoată niciun cuvânt.
Băiatul ajunse lângă apa rece, atât de rece, și-și coborî în ea talpa
goală și pulpa.
– Sa să mă aibă în paza lui, icni, apoi se afundă cu totul.
Vivacia îl auzi respirând hârjâit în îmbrățișarea de gheață a apei. Pe
urmă dădu drumul lanțului și se îndepărtă cu mișcări stângace.
Bocceaua tresălta în urma lui. Înota ca un câine.
Wintrow, țipă ea. Wintrow, Wintrow, Wintrow. Țipete mute,
lacrimi uscate. Dar rămase liniștită, nu doar fiindcă se temea că
țipetele ei ar putea stârni șerpii. O teribilă loialitate față de el și față
de ea însăși îi pecetluia buzele. Băiatul nu putea face una ca asta. El
era un Vestrit, iar ea era corabia familiei. Nu putea s-o părăsească, nu
pentru un timp îndelungat. Avea s-ajungă la mal, să urce în orașul
întunecat. Avea să rămână acolo o oră, sau o zi, sau o săptămână,
oamenii făceau astfel de lucruri, se duceau pe țărm, dar se întorceau
întotdeauna. Avea să se întoarcă la ea din propria lui voință, avea să
înțeleagă că ea e destinul lui. Se cuprinse strâns cu brațele și își
încleștă dinții. N-avea să strige. Avea s-aștepte până când pricepea el
singur cum stau lucrurile și se întorcea de bunăvoie. Era convinsă că-
i cunoaște cu adevărat inima.

– Nu mai e mult până în zori.

Vocea lui Kennit era atât de înceată. Etta nici măcar nu putea fi
sigură c-o auzise cu adevărat. Stătea întinsă de-a lungul spatelui lui,
fără să-l atingă. Dacă vorbea în somn, ea n-avea de gând să-l
trezească. I se întâmpla rareori s-adoarmă cât o avea încă în patul lui,
îi îngăduia rareori să-mpartă cu el așternuturile și pernele și să se
bucure de căldura corpului lui suplu mai mult de o oră sau două.
El vorbi din nou, într-o șoaptă aproape de neauzit.
– Asta ți-e cunoscută? „Când sunt departe de tine, lumina zorilor
mi-atinge fața cu mâinile tale.“
– Nu, murmură Etta, șovăind. Pare o frântură dintr-o poezie, cred...
N-am avut niciodată destul timp ca să-nvăț poezii.
– Nu e nevoie să-nveți ceea ce ești deja, șopti el.
Nu încercase să-și ascundă dragostea din glas. Ettei îi stătu inima.
Nu mai cuteză nici să respire.
– Poezia se numește De la Kytris pentru ibovnica sa. E mai veche
decât Jamaillia, tocmai din zilele Imperiului Străvechi.
O altă pauză.
– M-a făcut să mă gândesc la tine încă de când te-am cunoscut. Mai
ales partea în care spune: „Cuvintele nu sunt destul de adânci ca să-
mi cuprindă dragostea. Îmi mușc limba și-mi dojenesc iubirea,
altminteri voi ajunge sclavul pasiunii.“
Din nou pauză.
– Cuvintele altui bărbat, desprinse de pe buzele altuia. Aș vrea să
fi fost ale mele.
Etta lăsă liniștea să se aștearnă în urma spuselor lui, le savură
întipărindu-și-le în amintire. În absența șoaptelor lui, îi auzi ritmul
adânc al răsuflării, în armonie cu clipocitul valurilor sparte de prora
corabiei. Era o muzică scursă prin ea odată cu zvâcnirea sângelui în
vene. Trase aer în adâncul pieptului și-și adună tot curajul.
– Cuvintele tale sunt atât de dulci, dar nu e nevoie de ele. Pentru
mine, n-a fost niciodată nevoie.
– Atunci să rămânem în tăcere. Stai lângă mine până ce ne va ridica
din pat dimineața.
 – Stau, murmură ea.
Își puse mâna pe șoldul lui, cu delicatețea cu care i s-ar fi așezat pe
piele o pană. Kennit nu se întoarse spre ea, nici măcar nu se clinti.
Dar Ettei nu-i păsa. N-avea nevoie de asta. Trăise atât de mult
mulțumindu-se cu atât de puțin, încât cuvintele rostite de el acum
aveau să-i ajungă o viață. Când închise ochii, de sub gene i se
prelinse o singură lacrimă.

În întunecimea din cabina căpitanului, un mic zâmbet arcui

trăsăturile lui de lemn.
 23

NEGUSTORII DE SCLAVI DIN JAMAILLIA

Î
n copilărie învățase un cântec despre străzile albe ale Jamailliei
strălucind în soare. Wintrow se trezi fredonându-l în vreme ce
mergea grăbit pe o alee plină de gunoaie împrăștiate. De o
parte și de alta, clădiri înalte de lemn opreau lumina soarelui și
formau un canal pentru vântul dinspre mare. În ciuda eforturilor lui,
apa sărată ajunsese la roba de preot. Materialul umed îl plesnea și se
freca de el la fiecare pas. Ziua de iarnă era neobișnuit de blândă,
chiar și pentru Jamaillia. Își spuse că nu-i e cu adevărat frig. Avea să
se simtă minunat imediat ce atât pielea cât și roba aveau să i se usuce
complet. În timpul petrecut pe corabie, tălpile i se bătătoriseră atât
de tare încât nici măcar cioburile vaselor de lut și așchiile de lemn de
pe alee nu-l supărau prea mult. De astfel de lucruri trebuia să-și
amintească, se sfătui. Era de dorit să nu se sinchisească de chiorăitul
burții sale goale, ci să fie recunoscător fiindcă frigul era suportabil.
Și pentru că era liber.
Abia când înainta cu greu prin apa puțin adâncă de lângă mal își
dăduse seama cât de oprimat se simțise în spațiul îngust de pe
corabie. Chiar înainte de a-și scutura apa de pe piele și de a-și
îmbrăca roba începuse să-i crească inima. Liber. Se afla la foarte
multe zile de mers distanță de mănăstirea lui și n-avea idee cum o s-
ajungă până acolo, dar era hotărât s-o facă. Propria lui viață îi
aparținea din nou. Îi cânta inima la gândul că acceptase provocarea.
Ar fi putut să dea greș, să fie prins de tatăl lui sau să i se întâmple
altceva rău pe drum, dar acceptase puterea oferită lui de Sa și trecuse
la fapte. Indiferent ce urma să se petreacă de atunci înainte, avea o
certitudine care să-l susțină: nu era laș.
În cele din urmă, și-o dovedise lui însuși.
Jamaillia era cu mult mai mare decât orice alt oraș în care mai
fusese vreodată. Atât de mare, încât îl intimida. De pe corabie, își
îndreptase atenția doar asupra strălucitoarelor turnuri albe,
cupolelor și a turlelor de la Curtea Satrapului de pe culme. Aburul
înălțat din Fluviul Cald era eternul fundal de mătase fluturată de
vânt al acelor minunății. Dar acum se afla în partea de jos a orașului.
Acolo, pe coastă, era tot atât de sărăcăcios și de sordid ca și Cressul,
dar cu mult mai mare. Era mai murdar și mai dărăpănat decât orice
văzuse vreodată în Bingtown. În partea dinspre docuri se aflau
depozitele și prăvăliile cu tot ce era de trebuință pe o corabie, iar
cartierul de mai sus de ele părea plin doar de lupanare, taverne,
prăvălii cu droguri și cu tot felul de leacuri și case dărăpănate, unde
puteai închiria camere, cu mâncarea cuprinsă în preț. Singurii
locuitori stabili erau cerșetorii care dormeau ghemuiți în fața ușilor
sau în cocioabe încropite din te miri ce și proptite între clădiri.
Străzile erau aproape tot atât de mizerabile ca aleile. Poate că
jgheaburile și canalele de pe margini serviseră cândva pentru
îndepărtarea apei murdare; acum se revărsau dând naștere unor
bălți de lături stătătoare, verzi și cafenii, prin care nu era bine să
calci. Era mult prea clar că tot acolo erau golite și oalele de noapte.
Într-o zi mai caldă, mirosul ar fi fost probabil mult mai puternic și ar
fi atras roiuri de muște. Așa că, își reaminti Wintrow în vreme ce
ocolea o baltă mai mare, mai avea încă un motiv ca să se simtă
recunoscător.
Abia se iviseră zorii și acea parte a orașului încă mai dormea.
Poate că oamenii din cartierul ăla n-aveau pentru ce să se trezească
devreme. Wintrow presupuse că, noaptea, străzile pe care tocmai
trecea ar fi avut de spus o altă poveste. Dar în momentul acela erau
pustii, lipsite de orice semn de viață, cu obloanele ferestrelor închise
și cu ușile zăvorâte. Își ridică privirea spre cerul care se lumina și își
grăbi pașii. Nu mai rămăsese prea mult până în clipa când lipsa lui
de pe corabie avea să fie observată. Voia s-ajungă între timp cât mai
departe de coastă. Se întrebă cu cât zel avea să-l caute tatăl lui.
Probabil cu foarte puțin, mai ales dacă trebuia să facă el însuși ceva;
nu-și mai prețuia fiul decât drept o cale de a păstra corabia
mulțumită.
Vivacia.
Până și gândul la numele ei era un pumn în inimă. Cum de putuse
s-o părăsească? Fusese nevoit, nu mai putea continua așa. Dar cum
putuse s-o părăsească? Se simțea sfâșiat, rupt în două și întors
împotriva lui însuși. Deși își savura libertatea, simțea și gustul
singurătății, al unei singurătăți depline. N-ar fi putut spune dacă e
singurătatea lui sau a ei. Dacă ar fi putut cumva să ia corabia cu el și
să fugă, ar fi făcut-o. Oricât de prostește suna, ar fi făcut-o. Trebuia să
fie liber. Și ea știa asta. Trebuia să înțeleagă că fusese nevoit să plece.
Dar o lăsase pe ea în capcană.
Își continuă drumul, sfâșiat pe dinăuntru. Vivacia nu era nici
nevasta, nici copilul, nici iubita lui. Legătura care îi unea le fusese
impusă amândurora, de împrejurări și de voința tatălui lui. Nu era
vorba de nimic mai mult. Ea avea să înțeleagă și avea să-l ierte.
În clipa când îi trecu asta prin minte, își dădu seama că voia să se
întoarcă la ea. Nu atunci și nu a doua zi, ci într-o bună zi. Avea să
vină o vreme, într-un viitor încă indecis, poate când tatăl lui avea să
cedeze și să-i i-o redea pe Althea corabiei, când el avea să se poată
întoarce fără să mai fie în pericol. El avea să fie preot, iar ea,
mulțumită alături de un alt Vestrit – fie acesta Althea, sau poate chiar
Selden sau Malta. Bucurându-se fiecare de o viață plină și nelegată
de a celuilalt, reîntâlnirea lor din proprie voință avea să fie atât de
minunată! Și ea avea să recunoască atunci că el luase o hotărâre
înțeleaptă. Și până atunci aveau să devină amândoi mai înțelepți.
Conștiința lui începu brusc să cârtească. Voia să se-ntoarcă fiindcă
numai așa putea s-o liniștească? Asta însemna, poate, că începe să se
întrebe dacă nu cumva tocmai făcuse o greșeală? Dar cum ar fi putut
greși? Se întorcea la preoție, ca să îndeplinească o făgăduială făcută
cu ani în urmă. Ce era greșit aici? Clătină din cap, năucit de sine
însuși, și își continuă drumul.
Hotărî că nu trebuia să se aventureze în partea de sus a orașului.
Tatăl lui avea să se-aștepte să se ducă acolo, să caute adăpost la
preoții lui Sa din Templul Satrapului, să le ceară ajutorul. Tatăl lui
avea să-l caute în primul rând acolo. Tânjea să se ducă la ei, fiindcă
era sigur că n-aveau să-l refuze. L-ar fi putut chiar ajuta să se-ntoarcă
la mănăstirea lui, deși asta ar fi însemnat să le ceară mult prea mult.
Dar nu voia să le ceară nimic, nu voia să le bată tatăl lui la ușă,
pretinzând să-i fie înapoiat. Fusese o vreme când templul lui Sa ar fi
putut să-i ofere adăpost chiar și unui ucigaș. Dar, în cercurile sale din
afară, Jamaillia decăzuse într-o asemenea măsură încât se îndoia
cumva că sanctitatea templului lui Sa se mai bucură de respectul de
odinioară. Era mai bine să evite să le facă preoților necazuri. Și chiar
era lipsit de sens să poposească în oraș. Avea să înceapă îndelungata
traversare a Satrapiei Jamaillia către mănăstirea care îi era cămin.
Gândul la o călătorie atât de lungă ar fi trebuit să-l descurajeze. În
schimb, se simțea entuziasmat fiindcă, după atâta timp, o începuse
în sfârșit.
Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că în capitala Jamailliei sunt
mahalale, și cu atât mai puțin că ocupă o atât de mare parte a
orașului. Ajunse într-un loc devastat de un incendiu. Socoti că
arseseră din temelii cincisprezece clădiri și văzu în jur multe altele
înnegrite de flăcări sau de fum. Nimeni nu îndepărtase molozul; iar
cenușa udă duhnea cumplit. Strada se preschimbase într-o potecă
printre dărâmături și mormane de cenușă. Era deprimat și, cu părere
de rău, începu să dea mai multă crezare poveștilor despre Satrapul
din acel moment. Dacă luxul și desfrâul lui țineau de o decadență
atât de mare cum auzise Wintrow, era de așteptat să se reverse
canalele de scurgere și să se umple străzile de gunoaie. Banii nu se
puteau cheltui decât o singură dată. Poate că birurile care ar fi trebuit
folosite pentru repararea scurgerilor și pentru plata unor paznici de
noapte fuseseră cheltuite în schimb pentru satisfacerea plăcerilor
Satrapului. Asta ar fi explicat întinderea maidanelor pe care se
răsfirau clădiri șubrede și neglijența care domnea în port. Galerele
obișnuite și cele mari, de război, care patrulau pe apele Jamailliei,
erau ancorate acolo. De cocile lor acoperite de scoici atârnau alge, iar
strălucitoarea vopsea albă care dădea de veste că apară interesele
Satrapului li se cojea de pe bordaje. Nu era de mirare că pirații
jefuiau nestânjeniți corăbiile în trecere pe canalele interioare.
Jamaillia, cel mai mare oraș din lume, inima și lumina întregii
civilizații, putrezea pe margini. Auzise toată viața legende despre el,
despre superbele sale clădiri și grădini, despre întinsele locuri de
plimbare, despre temple și despre băi. Nu doar în palatul Satrapului,
dar și în multe alte clădiri existau țevi prin care curgea apă curată și
țevi prin care se scurgeau lăturile. Clătină din cap în vreme ce ocolea
cu dezgust o altă revărsare dintr-un canal. Dacă acolo, jos, scurgerile
erau înfundate și apa băltea, cu cât mai bine ar fi putut fi în părțile de
sus ale orașului? Ei, poate că pe străzile principale lucrurile nu
stăteau totuși la fel de rău, dar el n-avea s-o afle niciodată. Nu și dacă
voia să-i deruteze pe tatăl lui și pe oricine ar fi fost trimis să-l caute.
Treptat, orașul începu să-și schimbe înfățișarea în bine. Văzu
vânzătorii treziți devreme oferind chifle cu pește afumat și brânză și,
când le simți mirosul, prinse să-i lase gura apă. Ușile începură să se
deschidă, oamenii ieșiră să dea jos obloanele vitrinelor, lăsându-și
mărfurile la vedere. Când străzile prinseră să se umple de căruțe și
de oameni care le băteau cu pasul, lui Wintrow îi crescu inima. Cu
siguranță că, într-un oraș atât de mare și în care viermuiau atâția
oameni, tatăl lui n-avea să-l găsească niciodată.

Vivacia se uita peste apă, către zidurile albe ale turnurilor din
Jamaillia. Socotind în ore, nu trecuse chiar atât de mult timp de când
plecase Wintrow. Și totuși i se părea că se scursese o viață de om de
când coborâse pe lanțul ancorei și se îndepărtase înotând. Celelalte
corăbii o împiedicaseră să-l urmărească prea mult cu privirea. Nu
putea nici măcar să fie sigură că ajunsese cu bine la mal. Cu o zi în
urmă, ar fi susținut, cu insistență, că poate simți dacă lui i se
întâmplă ceva rău. Dar, tot cu o zi în urmă, ar fi fost gata să jure că-l
cunoaște mai bine decât se cunoștea el însuși și că el n-ar fi putut
niciodată s-o părăsească pur și simplu. Ce proastă fusese!
– Trebuie să fi știut c-a plecat! De ce n-ai dat alarma? Unde s-a dus?
Lemn, își spuse ea. Nu sunt decât lemn. Lemnul n-are nevoie s-
audă, lemnul n-are nevoie să răspundă.
Lemnul n-ar fi trebuit să simtă. Privi lung orașul. Undeva, acolo,
Wintrow mergea. Scăpat de tatăl lui, scăpat de ea. Cum putuse
reteza legătura lor cu atâta ușurință? Un zâmbet amar îi arcui buzele.
Poate că așa ceva stătea în firea unui Vestrit. Althea nu plecase de
lângă ea aproape la fel?
 – Răspunde-mi! îi ceru Kyle.
Torg îi vorbi căpitanului său cu voce scăzută.
– Îmi pare atât de rău, domnule. Ar fi trebuit să-l păzesc pe băiat
mai bine. Dar cine-ar fi putut prezice așa ceva? De ce să fugă, după
tot ce-ai făcut pentru el, după tot ce voiai să-i dai? Pentru un om ca
mine, asta n-are sens. Atâta lipsă de recunoștință poate rupe inima
unui tată.
Vorbea ca și cum ar fi vrut să aducă alinare, dar Vivacia știa că
fiecare frază de-a lui Torg nu făcea altceva decât să sporească furia
lui Kyle împotriva lui Wintrow. Și împotriva ei.
– Unde-a plecat, și când? Răspunde-mi, fir-ai afurisită! urlă Kyle.
Se aplecă peste balustradă. Și cuteză să prindă în mână una dintre
buclele ei grele și să tragă de ea.
Vivacia se răsuci cu iuțeala unui șarpe. Palma ei deschisă îl plesni,
îndepărtându-l, așa cum dă un om deoparte o pisică sâcâitoare. Kyle
căzu lat pe punte. Făcu ochii mari, șocat și brusc înfricoșat. Torg o
rupse la fugă; spaima îl făcu să se împiedice și continuă să se
îndepărteze în patru labe.
– Gantry! strigă el, cu disperare. Gantry, vino aici, sus!
Alergă în căutarea primului secund.
– Blestemat să fii, Kyle Haven, spuse Vivacia, cu voce joasă,
încărcată de răutate.
Nu știa de unde îi veneau tonul și cuvintele.
– Te blestem s-ajungi în fundul apei sărate! I-ai gonit pe toți, unul
câte unul. Întâi ai luat locul căpitanului meu. Pe urmă ai gonit-o de
pe punțile mele pe fiica lui, însoțitoarea mea din zilele mele de somn.
Iar acum propriul tău fiu a fugit ca să scape de tirania ta și m-a lăsat
fără niciun prieten. Fii blestemat!
El se ridică încet. Avea toți mușchii încordați.
 – O să-ți pară rău..., începu, cu glasul tremurându-i de frică și de
furie, dar ea îl întrerupse cu un hohot de râs nebun.
– O să-mi pară rău? Cum m-ai putea face să-mi pară mai rău decât
îmi pare deja? Ce nenorocire mai mare decât îndepărtarea celor de-
un sânge cu mine poți arunca asupra mea? Te înșeli dacă-ți închipui
altceva, Kyle Haven. Iar ție nu-ți datorez nimic, absolut nimic, și de la
mine nici n-o să primești nimic.
– Domnule!
Vocea lui Gantry era joasă și tonul lui, respectuos. Se afla pe
puntea principală, la o distanță sigură și de căpitan, și de galion.
Torg șovăia în spatele lui, savurând conflictul și temându-se de el în
aceeași măsură. Gantry stătea drept, dar fața lui bronzată devenise
pământie.
– Îți sugerez, cu tot respectul, să pleci de-acolo. Nu poți rezolva
nimic, dar mă tem că poți face mult rău. În clipa asta ar trebui să-
ncercăm din toate puterile să-l căutăm pe flăcău, până n-ajunge prea
departe și nu se-ascunde prea bine. N-are bani și, din câte știm, aici
n-are nici prieteni. Acum ar trebui să fim în oraș, dând de veste că-l
căutăm. Și să oferim o recompensă. Vremurile sunt grele pentru
mulți oameni din Jamaillia. E foarte probabil să nu fie nevoie decât
de câțiva bănuți ca să-l avem înapoi, aici, înainte de apusul soarelui.
Kyle lăsă să se vadă câtă atenție dă cuvintelor lui Gantry, le cântări
îndelung. Vivacia știa că stă acolo unde se afla, la o distanță aproape
mai mică decât lungimea brațului ei, ca să-și arate curajul. Era
conștientă și că Torg îi privește cu o expresie aproape lacomă
întipărită pe chip. Savura cearta lor, și asta o scârbea. Dintr-odată, nu
se mai sinchisi. Kyle nu era Wintrow, nu era rudă de sânge cu ea. Nu
era nimic.
Kyle dădu din cap către Gantry, dar fără să-și ia ochii de la ea nici
măcar o singură clipă.
 – Ideea ta e bună. Spune-le tuturor oamenilor care merg acum să
se distreze pe țărm să dea de știre că oferim o monedă de aur dacă
băiatul ne e adus teafăr și nevătămat. Și o jumătate de monedă de
aur dacă ne e adus în orice altă stare. Și o monedă de argint dacă ni
se spune unde este și asta ne-ajută să-l aducem noi înșine înapoi.
Kyle făcu o pauză. Eu îl iau pe Torg și mergem în piețele de sclavi.
Fuga afurisitului de băiat m-a costat prima parte a zilei. Fără-ndoială
că deja au fost cumpărați cei mai buni. Dacă mergeam acolo,
devreme, în dimineața sosirii noastre, aș fi putut avea o întreagă
companie de cântăreți și lăutari. Ai idee cât valorează în Chalced
cântăreții și lăutarii din Jamaillia?
Vorbea cu atâta amărăciune încât ai fi crezut că totul se întâmplase
din vina lui Gantry. Clătină din cap cu dezgust.
– Rămâi aici și ocupă-te de modificările din cală. Trebuie să fie gata
cât mai repede cu putință, fiindcă vreau să ridic ancora imediat ce
avem la bord și marfa, și băiatul.
Gantry dădea din cap la cuvintele căpitanului, dar Vivacia îi simți
de mai multe ori ochii îndreptați asupra ei. Se răsuci cât putu de
mult, ca să-i fixeze pe cei trei bărbați cu răceală. Kyle nu se uită la ea,
dar privirea stânjenită a lui Gantry o întâlni pe a ei de două ori. Făcu
un mic gest cu mâna, adresându-i-se fără îndoială ei, numai că
Vivacia nu înțelese ce însemna. Plecară de pe puntea proră și
coborâră amândoi în cală. Ceva mai târziu, deveni conștientă de
plecarea lui Torg și Kyle. Să se ducă amândoi învârtindu-se, se gândi.
Ochii i se îndreptară din nou către orașul alb, învăluit în aburul
subțire înălțat din Fluviul Cald. Un oraș cu văluri de nor. Oare spera
că-l vor găsi pe Wintrow și-l vor târî înapoi, la bordul ei, sau spera să
scape băiatul de tatăl lui și să fie fericit? Își aminti că sperase să se
întoarcă singur, de bunăvoie. O speranță care i se părea acum
copilărească și prostească deopotrivă.
 – Corabie? Vivacia?
Gantry nu se aventurase să vină pe puntea proră. Stătea pe scara
scurtă și o striga cu voce scăzută.
– Nu trebuie să te temi să te-apropii de mine, îi spuse, îmbufnată.
Deși se număra printre oamenii lui Kyle, Gantry era un corăbier
priceput. Se simțea ciudat de rușinată fiindcă-l făcuse să se teamă de
ea.
– N-am vrut decât să te-ntreb dacă pot face ceva pentru tine. Ca
să... îți fie mai ușor.
Voia s-o calmeze.
– Nu, răspunse ea, scurt. Nu, nimic. Doar dacă nu vrei să conduci o
revoltă.
Își întinse buzele imitând un zâmbet, ca să-i dea de înțeles că nu
vorbește serios. Cel puțin, nu încă.
– Asta n-o pot face, răspunse el, cu un aer solemn. Dar, dacă ai
nevoie de ceva, să-mi dai de veste.
– Nevoie. Lemnul n-are nevoie de nimic.
Secundul se îndepărtă cu aceeași pași ușori care îl aduseseră acolo,
dar, nu după mult timp, apăru Findow, se așeză pe marginea punții
proră și începu să cânte la scripcă. Nu cântă niciuna dintre melodiile
vesele cu care ajuta echipajul să păstreze ritmul când întrebuința
cabestanul. Alese melodii liniștitoare, în care se simțea mai mult
decât o vagă tristețe. Se potriveau cu starea ei de spirit, dar, cumva,
simplul sunet al strunelor de scripcă, asemenea unui ecou al
melancoliei ei, îi ridică moralul și îi domoli durerea. Lacrimile
începură să i se rostogolească pe obraji în vreme ce se uita spre
Jamaillia. Până atunci nu mai plânsese niciodată. Își închipuise că
lacrimile în sine vor fi dureroase, dar, în schimb, păreau să micșoreze
cumplita încordare din lăuntrul ei.
 În adâncul pântecului său, simțea oameni lucrând. În bârnele ei se
răsuceau burghie, urmate de șuruburi cu ochi solide. De-a lungul ei
erau întinse și măsurate lanțuri fixate apoi de stâlpi de susținere sau
de cârlige rezistente. La bord erau încărcate provizii: mai ales apă,
biscuiți nesărați și lanțuri. Pentru sclavi. Sclavi. Rosti cuvântul, îl
simți pe limbă. Wintrow era de părere că sclavia se numără printre
cele mai mari rele din lume, dar, când încercase să-i explice ei ce
însemna, Vivacia nu găsise prea multe deosebiri între viața unui sclav
și a unui năier. După părerea ei, și unii, și alții îi aparțineau unui
stăpân și erau puși să lucreze atât de mult și să facă munci atât de
grele cum credea el de cuviință. Năierii vorbeau foarte puțin despre
viețile lor. Cum putea fi cu mult mai rea viața unui sclav? Vivacia nu
izbutise să priceapă. Poate tocmai de-aia îi fusese lui Wintrow atât de
ușor s-o părăsească. Fiindcă era proastă. Și fiindcă, la urma urmelor,
nu era o ființă omenească. Din ochi izvorâră lacrimi proaspete și
corabia purtătoare de sclavi Vivacia plânse.

Chiar înainte de a vedea corabia însăși, Sorcor susținu că, judecând

după înălțimea catargelor, transporta sclavi. I le zăreau printre
copaci în vreme ce ocolea insula.
– Are mai multe pânze ca să navigheze mai repede și s-ajungă cu
marfa „proaspătă“, remarcă el, cu sarcasm. Pe urmă îi aruncă lui
Kennit un zâmbet mulțumit. Sau poate că negustorii de sclavi învață
că au de ce să se teamă. Ei bine, n-au decât să meargă cât de repede
vor, de noi oricum nu pot scăpa cu fuga. Dacă mai înălțăm acum
niște pânze, ajungem lângă ea imediat ce trece de promontoriu.
Kennit clătină din cap.
– Acolo bancurile sunt stâncoase. Căzu pe gânduri câteva clipe.
Arborați un steag de negustor și trageți niște frânghie, ca să părem
mai încărcați. O să fim doar o corabie mică, negustorească, da?
Păstrăm distanța, ne apropiem abia după ce intră în Canalul lui
Rickert. În locul ăla e un banc de nisip de toată frumusețea. Dacă
trebuie s-o facem să eșueze pe uscat ca s-o putem lua în stăpânire, nu
vreau s-o și găurim.
– Am înțeles, căp’tane. Sorcor își drese glasul. Și continuă fără să
fie clar cui îi vorbește. Când capturăm o corabie cu sclavi, curge de
obicei mult sânge. Șerpii care se reped să înhațe cadavre nu sunt un
spectacol potrivit pentru ochii unei femei, iar după vasele astea cu
sclavi se ține întotdeauna un șarpe, dacă nu chiar doi. Poate doamna
vrea să se retragă în cabina ei până se termină.
Kennit se uită peste umăr la Etta. De la o vreme avea impresia că,
ori de câte ori vine pe punte, dă de ea exact în spatele umărului lui
stâng. Faptul era oarecum tulburător, dar ajunsese la concluzia că e
cel mai bine să nu-i dea importanță. I se părea amuzat să-l audă pe
Sorcor vorbind despre o curvă cu atâta respect, pretinzând că trebuie
cumva ferită de realitățile dure ale vieții. Însă ea nu părea nici
amuzată, nici flatată. În schimb, avea scântei în adâncul ochilor negri
și câte un strop de culoare în obraji. De data asta era îmbrăcată mai
gros, purta o cămașă de bumbac azuriu, pantaloni negri, din stofă de
lână, și o vestă scurtă, asortată. Cizmele ei negre, înalte până la
genunchi, erau atât de bine uleiate încât străluceau. Pe astea Kennit
n-avea idee de unde le luase, deși, cu câteva nopți în urmă, ea
trăncănise ceva despre un joc de noroc cu oamenii din echipaj. O
eșarfă în culori țipătoare îi acoperea părul negru, lăsând la vedere
doar câteva vârfuri lucioase care-i măturau obrajii îmbujorați de
vânt. Dacă n-ar fi cunoscut-o, ar fi luat-o drept un golan tinerel și
bătăuș. Și se uita la Sorcor destul de zbârlită ca să aibă aerul unuia.
– Cred că doamna poate hotărî singură ce e prea sângeros și prea
crud pentru gustul ei și se poate retrage atunci, ripostă sec Kennit.
 Un mic zâmbet pisicesc arcui buzele Ettei când sublinie, cu
nerușinare:
– Dacă sunt în stare să-l delectez pe căpitanul Kennit noaptea, ziua
cu siguranță nu mă mai pot speria de mare lucru.
Sorcor se înroși brusc, cu cicatricele părându-i mai albe pe pielea
împurpurată. Etta îi aruncă lui Kennit doar câteva priviri piezișe ca
să vadă dacă îl încântă cuvintele ei măgulitoare. El se strădui să nu-i
dea o asemenea impresie, dar îi făcea plăcere să-l vadă pe Sorcor pus
în încurcătură de laudele femeii la adresa bărbăției lui. Își îngădui o
ușoară încrețire a buzelor, ca acceptare a spuselor ei. Nu era nevoie
de mai mult. Ea văzu. Nările i se dilatară ușor și întoarse capul, ca o
tigroaică în lanț.
Sorcor se îndepărtă.
– Ei, băieți, să-ncepem mascarada, strigă către echipaj, și toată
lumea se grăbi să-i îndeplinească ordinele.
Steagul cu corb al lui Kennit coborî și steagul unui negustor, luat
cu multă vreme îi urmă de pe un vas capturat, se înălță în locul lui.
În afară de o mică parte, tot echipajul dispăru sub punte. Marietta
începu să înainteze alene, ca o corabie împovărată de marfă, fără
nicio armă asupra năierilor de pe punte. Când corabia cu sclavi ocoli
promontoriul, devenind pe deplin vizibilă pentru ei, Kennit își dădu
seama că o puteau ajunge din urmă cu ușurință.
O studie pe îndelete. După cum observase Sorcor, cele trei catarge
erau mai înalte decât de obicei, ca să poată susține mai multe vele.
Pânza unui cort înălțat pe punte ca adăpost temporar pentru echipaj
se umfla în vânt; fără îndoială că năierii de pe corabie nu mai
suportau duhoarea încărcăturii lor înghesuite, așa că abandonaseră
teuga în favoarea unui loc mai aerisit. După cum stătea scris pe
pupă, corabia se numea Sicerna, și se cunoștea că transportă sclavi de
mulți ani. Stratul auriu care-i poleia părțile sculptate se cojise, iar
petele de pe laturile ei vorbeau despre necurățeniile omenești
azvârlite cu nepăsare peste bord.
După cum bănuiseră, un șarpe gras, galben-verzui, se foia în apa
învolburată din urma vasului, ca o mascotă mulțumită. Dacă
grosimea creaturii putea fi o dovadă, corabia aia își aruncase deja
peste bord o parte din marfă. Kennit îi cercetă puntea mijindu-și
ochii. Acolo erau mai mulți oameni decât s-ar fi așteptat. Oare
negustorii de sclavi începuseră să-și ia la bord luptători care să-i
apere? Ideea îl făcu să se încrunte, dar, când Marietta o depăși pe
Sicerna trecând încet pe lângă ea, văzu că oamenii înghesuiți unii
într-alții pe punte erau sclavi. Zdrențele lor ponosite fâlfâiau în
bătaia vânturilor aspre ale iernii și, cu toate că unii se foiau, niciunul
nu părea să se miște liber. Căpitanul scosese probabil un întreg șir de
sclavi pe punte, să respire aer curat. Kennit se întrebă dacă asta
însemna că jos, în cală, începuse vreo molimă. N-auzise niciodată de
vreun negustor de sclavi care să se gândească în vreun fel fie și la
confortul unei singure „bucăți“ din marfa lui.
Sorcor începuse să micșoreze distanța dintre cele două corăbii și
vântul aducea din plin duhoarea de pe Sicerna. Kennit scoase din
buzunar o batistă cu parfum de levănțică și și-o apropie ușor de față,
ca stavilă în calea miasmei.
– Sorcor! Trebuie să vorbesc cu tine! strigă.
Secundul apăru lângă el aproape cât ai clipi.
– Căp’tane?
– Cred că, de data asta, o să conduc eu atacul. Vreau să rămână în
viață cel puțin trei oameni din echipaj. De preferat cei care-l
comandă. Vreau să le pun vreo două întrebări înainte de a-i azvârli
șerpilor.
– O să le spun tuturor, căp’tane. Dar mă tem că n-o să le fie ușor să
se oprească.
 – Am mare încredere în ei, cred că se pot stăpâni, ripostă Kennit,
cu o voce care nu lăsa prea multe dubii asupra urmărilor
nesupunerii.
– Am înțeles, răspunse Sorcor, și plecă să anunțe oamenii de pe
punte și pe cei înarmați de sub punte.
Etta așteptă până când secundul se îndepărtă destul de mult ca să
n-o mai poată auzi, apoi întrebă cu voce scăzută:
– De ce preferi să te pui în pericol?
– Pericol? Kennit cântări cuvântul câteva clipe, apoi adăugă: De ce
mă-ntrebi? Te temi de ceea ce ți s-ar întâmpla dac-aș fi ucis?
Contururile gurii ei își pierdură orice expresie.
– Da, răspunse, încet. Dar nu în sensul la care te gândești tu.

Când ajunseră destul de aproape ca să se poată auzi vocile,

căpitanul de pe Sicerna strigă peste apă, cu glas tunător:
– Plecați! Știu cine sunteți, indiferent ce steag ați arbora.
Kennit schimbă o privire cu Sorcor. Apoi ridică din umeri.
– Mascarada se încheie repede.
– Toată lumea pe punte! strigă Sorcor, vesel. Și ridicați frânghiile.
Punțile Mariettei răsunară de pași plini de nerăbdare. Pirații se
îngrămădiră lângă copastie, cu parâmele cu cârlige de abordaj și cu
arcurile pregătite. Kennit își făcu mâinile pâlnie la gură:
– Vă puteți preda, îi propuse celuilalt căpitan în vreme ce acum din
nou ușoara Marietta se apropia de prada ei.
Drept răspuns, celălalt lătră un ordin. Șase năieri voinici săltară
brusc o ancoră aflată pe punte. Se auziră țipete când o aruncară peste
bord. O urmă o mână de oameni încătușați de ea, tot atât de repede
ca și cum ar fi sărit, nerăbdători. Dispărură imediat, cu țipetele
bolborosindu-le înainte de a deveni tăcere. Sorcor rămase cu ochii
holbați, șocat. Până și Kennit se văzu nevoit să-și recunoască, în sinea
lui, admirația și teama față de cruzimea celuilalt căpitan.
– Au fost cinci sclavi! se auzi un strigăt de pe Sicerna. Plecați! De
următoarea ancoră sunt legați douăzeci!
– Probabil cei bolnavi, despre care nu crede că vor supraviețui
până la sfârșit, presupuse Kennit.
De pe puntea celuilalt vas se auziră voci, unele implorând, altele
încărcate de spaimă sau de furie.
– Pentru numele lui Sa, ce facem? murmură Sorcor. Bieții oameni!
– Nu plecăm, răspunse încet Kennit. Apoi strigă cu glas puternic:
Sicerna? Dacă sclavii ăia zboară peste bord, plătiți cu viețile voastre.
Celălalt căpitan își lăsă capul pe spate și izbucni într-un hohot de
râs atât de răsunător încât se auzi clar peste apă.
– De parcă altminteri o să-l lăsați în viață pe vreunul dintre noi!
Pleacă, piratule, sau ăștia douăzeci mor.
Kennit văzu zbuciumul chinuitor trădat de fața secundului său.
Ridică din umeri.
– Micșorați distanța! Aruncați cârligele de abordaj! strigă.
Oamenii săi se supuseră. Nu puteau vedea nehotărârea din ochii
lui Sorcor, dar auziră cu toții urletele celor douăzeci de oameni târâți
la fundul oceanului de a doua ancoră. Sclavii azvârliți luară cu ei o
parte din copastia corabiei.
– Kennit, gemu Sorcor, nevenindu-i să creadă ce vedea.
Pălise la față, îngrozit și șocat.
– Câte ancore de rezervă poate avea? întrebă Kennit, repezindu-se
în fruntea grupului de abordaj. Și strigă peste umăr: Tu mi-ai spus că
ai fi preferat să mori decât să rămâi sclav! Să sperăm că tot asta
preferau și ei!
 Oamenii lui aruncau deja parâmele, apropiind cele două vase, în
vreme ce arcașii trimiteau o neîntreruptă ploaie de săgeți către
apărătorii care se străduiau să desprindă cârligele și să le-azvârle
peste bord. Echipajul de pe Marietta era de cel puțin trei ori mai
numeros decât cel de pe Sicerna. Apărători aliniați pentru luptă erau
bine înarmați, dar evident neobișnuiți cu armele lor. Kennit își scoase
sabia și sări peste golul îngust dintre corăbii. Ajunse pe puntea
celeilalte și lovi cu piciorul în pântec un năier care primise o săgeată
în umăr în timp ce se lupta cu propriul său arc. Bărbatul căzu și unul
dintre pirații lui Kennit îl înjunghie în trecere. Kennit se răsuci spre
el.
– Lăsați trei oameni în viață! se răsti, furios.
Nimeni altcineva nu i se mai puse în cale, așa că, tot cu sabia
scoasă, plecă în căutarea celuilalt căpitan. Îl găsi în partea opusă a
corabiei. El, secundul și doi năieri se străduiau să lase cât mai repede
la apă barca vasului, care se legăna deasupra apei, prinsă de gruiele
sale; dar una dintre parâmele de lansare se înțepenise. Kennit clătină
din cap. Toată corabia era murdară; n-aveau de ce să se mire că li se
înțepenise parâma dacă nu erau în stare nici măcar să-și țină punțile
curate.
– Rămâneți pe loc! strigă, cu un rânjet.
– Nu te-apropia, îl preveni căpitanul Sicernei, îndreptând spre
pieptul lui o arbaletă.
Kennit își pierdu respectul pentru celălalt bărbat. Fusese cu mult
mai impresionant când trecuse la fapte fără să amenințe mai întâi. O
clipă mai târziu, gâtul unduitor al unui șarpe se înălță din apă
arcuindu-se. Căpitanul nu voia probabil să-și întrebuințeze săgeata
înainte de a-și da seama care țintă e mai primejdioasă. Când șarpele
își săltă din valuri și capul, Kennit văzu între fălcile lui trupul unui
sclav, de care atârnau două lanțuri gemene. Într-o parte, cătușa încă
mai era prinsă de o mână și de un braț. Celălalt lanț se legăna gol,
lejer. Monstrul scutură brusc mortul, apoi îl aruncă ușor în sus.
Fălcile puternice i se închiseră cu mai multă hotărâre asupra prăzii,
retezând de sub cot mâinile încă încătușate. Lanțurile căzură în apă
cu un plescăit. Șarpele își azvârli capul pe spate și înghiți restul
trupului. Apoi și-l scutură iarăși în timp ce tălpile goale dispăreau în
gâtlejul său. Unul dintre năieri scoase un țipăt de groază. Căpitanul
își îndreptă arma spre ochii imenși ai monstrului.
În clipa când n-o mai văzu îndreptată spre pieptul lui, Kennit făcu
un salt înainte. Își puse sabia deasupra uneia dintre parâmele care
legau barca de gruie.
– Aruncă arma și vino înapoi, la bord, îi ordonă celuilalt căpitan.
Sau hrănesc imediat șarpele cu tine!
Omul cu arbaleta scuipă către Kennit, apoi trase fără greș în ochiul
ca un vârtej verde al șarpelui. Săgeata dispăru, afundându-se în
creierul creaturii. Kennit ghici că nu era prima în care trăgea. În
vreme ce monstrul începu să se zvârcolească și să urle nebunește,
căpitanul își scoase cuțitul și tăie parâma chiar de deasupra
cârligului care o prindea de barcă.
– Mai bine ne-ncercăm norocul cu șerpii, nemernicule! îi strigă lui
Kennit, pe când creatura unduioasă dispărea sub valuri. Rodel, taie
și parâma ta!
Însă Rodel nu împărtășea optimismul căpitanului său în privința
șerpilor. Îngrozit, scoase un strigăt de disperare și se azvârli din
barca în balans înapoi, pe puntea corabiei. Kennit scăpă de el
lovindu-l cu ascuțișul sabiei peste pulpe, apoi își reîndreptă atenția
către barcă. Nu luă în seamă urletele omului care se zvârcolea,
încercând zadarnic să-și stăvilească șuvoiul sângelui.
Făcând un singur pas mare, Kennit sări în barca suspendată. Își
propti vârful armei în gâtul căpitanului.
 – Înapoi, îi sugeră, cu un zâmbet. Sau mori aici.
Parâma înțepenită în palan se eliberă brusc. Un capăt al bărcii
atârnate se lăsă în jos, azvârlind oamenii în mare chiar în clipa când
șarpele țâșnea din nou la suprafață. Sprinten și norocos ca o pisică,
Kennit sări din barca înclinată. Se agăță de copastia Sicernei mai întâi
cu o mână, apoi cu cealaltă. Își sălta spre punte picioarele care i se
legănau, când șarpele își scoase capul din apă și-l privi. Din ochiul
distrus i se scurgeau sânge și un alt lichid, scârbos. Își căscă larg
botul și urlă, un sunet al furiei și al disperării. Ochiul vătămat era
îndreptat către oamenii care se zvârcoleau în apă, pe când Kennit îi
atârna în fața ochiului sănătos, ca o momeală pentru pește. Piratul își
azvârli cu frenezie un picior peste balustradă, încleștându-și-l de ea.
Cu aceeași delicatețe cu care ia un animal bine dresat o bucățică
delicioasă dintre degetele stăpânului, fălcile șarpelui i se închiseră în
jurul celuilalt picior.
Îl duru, avu senzația că-i arde carnea un fier roșu, și țipă. Pe urmă
durerea se retrase brusc. I-o alungă o delicioasă amorțeală rece, așa
cum alungă apa caldă frigul din oase. O simți scurgându-i-se în trup.
Era o ușurare, o mare ușurare după durere. Își simți piciorul
destinzându-se, apoi amorțeala continuă să se scurgă prin el, tot mai
sus. Țipătul i se stinse într-un geamăt.
– NU!
Târfa strigă cuvântul cu voce ascuțită, traversând puntea în fugă.
Probabil că privise totul de pe Marietta. Nimeni nu i se puse în cale.
Pe punte nu mai rămăsese aproape nimeni dintre cei vii; pesemne că
se retrăseseră cu toții când reapăruse șarpele. O armă improvizată,
poate o secure de abordaj sau un satâr de bucătărie, fulgeră în
lumina soarelui când o flutură Etta. Zbiera, înșiruia insulte preferate
de drojdia societății și amenințări la adresa șarpelui care tocmai îl
sălta în sus pe Kennit. Un reflex îl îndemnă pe pirat să se încleșteze
de balustrada corabiei din toate puterile. Care erau pe sfârșite. Forța
mușchilor îl părăsea. Veninul pus de șarpe în rana lui îl lăsa fără
apărare. Când femeia îl cuprinse într-o îmbrățișare disperată, care
includea și balustrada, abia dacă îi simți brațele strângându-l.
– Dă-i drumul! îi porunci ea șarpelui. Dă-i drumul, rahat de câine,
vierme de mare slinos, cur de curvă! Dă-i drumul!
Șarpele slăbit trăgea de piciorul lui acoperit de cizmă, întinzându-l
în afara apei. Etta îl trăgea cu hotărâre înapoi. Femeia era mai
puternică decât ar fi crezut. Kennit mai degrabă vedea decât simțea
șarpele înfigându-și dinții mai tare. Trecând ca un cuțit fierbinte prin
unt, dinții ăia îi retezau carnea și mușchii. Își întrezări osul dezgolit,
arătând bizar, ca un fagure, acolo unde îl atinsese saliva șarpelui.
Creatura își întoarse capul ca un pește în cârlig, pregătindu-se pentru
o zvâcnire care fie l-ar fi smuls de pe balustradă, fie i-ar fi smuls
piciorul din încheietură. Suspinând, Etta își înălță arma.
– Fii blestemat! strigă. Fii blestemat, fii blestemat, fii blestemat!
Lama ei firavă căzu, dar nu așa cum se aștepta Kennit. Etta nu irosi
o lovitură izbind în botul acoperit de solzi groși ai monstrului. În
schimb, întâlni cu un trosnet sonor osul lui șubrezit. Îi reteză piciorul
chiar de lângă dinții șarpelui, tăind pentru creatură o îmbucătură
frumușică. Kennit văzu sângele picurând din ciotul lui zdrențuit în
vreme ce Etta se retrăgea grăbită, cu spatele înainte, traversând
puntea cu el strâns în brațe. Kennit abia dacă auzi strigătele uluite
ale oamenilor săi când șarpele își săltă capul încă și mai sus, pentru a
se prăbuși apoi brusc în mare, dezarticulat ca o bucată de frânghie.
Murise. Iar Etta îl hrănise cu piciorul lui.
– De ce-ai făcut asta? o întrebă, cu glas slab. Ce ți-am făcut eu
vreodată ca să merit să-mi tai piciorul?
– Oh, dragul meu, oh, dragostea mea!
 Etta se miorlăia în timp ce bezna se învârtejea în jurul lui, spre a-l
lua cu sine într-un hău.

Piața de sclavi puțea. Era cel mai groaznic miros pe care-l simțise
Wintrow vreodată. Se întrebă dacă e firesc să ți se pară mirosul unui
semen de-al tău muribund sau bolnav mai cumplit decât oricare
altul. Își dori, instinctiv, să se afle cât mai departe de locul ăla. Era o
repulsie pe care-o simțea până în măduva oaselor. În ciuda
nenorocirii pe care-o avea în fața ochilor, mila și revolta lui erau
copleșite de dezgust. Oricât de mult ar fi grăbit pasul, nu părea să se
apropie de nicio ieșire din acea parte a orașului.
Mai văzuse animale închise laolaltă în număr mare, chiar și
animale adunate pentru tăiere, dar nu puteau vorbi și nu-și
înțelegeau nenorocirea. Își așteptau soarta rumegându-și hrana și
dând din cozi ca s-alunge muștele. Animalele puteau fi ținute în
țarcuri sau în curți. Ca să nu fugă, nu era nevoie și de cătușe și de
lanțuri prinse de glezne, și nici nu-și strigau și nu-și plângeau
nefericirea și ciuda în cuvinte.
– Nu vă pot ajuta, nu vă pot ajuta.
Se auzi murmurând asta și își mușcă limba. Era adevărat, își
garantă singur. Nu putea să-i ajute. Nu putea să le rupă lanțurile, așa
cum nu puteau nici ei. Și, chiar dacă ar fi izbutit să-i scape de ele, ce-
ar fi urmat? Nu le putea șterge tatuajele de pe fețe, nu-i putea ajuta
să fugă, să scape de stăpâni. Oricât de rea ar fi fost soarta fiecăruia
dintre ei, era cel mai bine să și-o înfrunte singur, să scoată din ea cât
mai mult bine cu putință. Firește că unii aveau să-și dobândească
libertatea și să-și găsească fericirea ceva mai târziu, într-o altă parte a
vieții. Mizeria aia ajunsă la culme nu putea să dureze o veșnicie.
Parcă declarându-se de acord cu gândul lui, în față îi apăru un om
care împingea cu trudă o roabă. În ea fuseseră azvârlite trei cadavre
și, cu toate că erau numai piele și os, el le căra cu greutate. Îl urma o
femeie, plângând disperată.
– Te rog, te rog! izbucni ea, după ce trecură de Wintrow. Măcar
lasă-mă să-i iau trupul. La ce-ți folosește ție? Lasă-mă să-mi iau fiul
acasă și să-l îngrop. Te rog, te rog!
Dar bărbatul cu roaba nu-i dădea nicio atenție. Așa cum n-o băga
în seamă nimeni de pe strada plină de oameni în mișcare. Wintrow
se holbă în urma lor, gândindu-se că, poate, femeia era nebună, că
poate niciunul dintre morți nu era fiul ei și bărbatul cu roaba știa
asta. Sau, se gândi apoi, poate că toți ceilalți oameni de pe stradă
erau nebuni, vedeau o femeie cu inima frântă cerând trupul fiului ei
mort și nu se sinchiseau. Așa cum nu se sinchisea nici el. Devenise
atât de repede insensibil la orice suferință omenească? Își ridică
privirea și încercă să privească strada cu alți ochi.
Se simți copleșit. Pe mijlocul străzii, oamenii mergeau agale, braț la
braț, oprindu-se ca să arunce câte o privire într-o baracă sau alta, așa
cum ar fi făcut în orice piață. Vorbeau despre culori și mărimi,
despre vârstă și sex. Dar vitele și bunurile pe care le priveau cu
atenție erau oameni. Erau convoaie așteptând în picioare în curți,
șiruri de oameni înlănțuiți laolaltă, oferiți spre vânzare în grupuri
sau singuri, pentru munca la câmp sau în oraș. În colțul unei curți,
își făcea meseria un tatuator. Stătea pe un scaun, lângă o menghină
pentru cap căptușită cu piele și lângă un bloc imens de piatră de care
era fixat un șurub cu ochi. Pentru un preț rezonabil, spunea o voce
monotonă, pentru un preț rezonabil, putea marca orice sclav nou
cumpărat cu blazonul stăpânului. Băiatul care striga asta era priponit
de blocul de piatră. În ciuda frigului din ziua de iarnă, nu purta
decât o bucată de pânză în jurul șalelor, și tot trupul îi fusese
împodobit din belșug cu tatuaje, ca dovadă a măiestriei stăpânului
său. Pentru un preț rezonabil, pentru un preț rezonabil.
 Existau și clădiri care adăposteau sclavi, cu simbolul fiecărei
meserii pe câte-o firmă legănată de vânt. Wintrow văzu simbolul
dulgherilor și pe al zidarilor, pe al cusătoreselor, pe al cântăreților și
pe al dansatorilor. Oricui i se putea întâmpla să nu mai fie în stare să-
și plătească datoriile, așa că oricine își putea cumpăra orice soi de
sclav. Tinichigiu, croitor, oștean, năier, își spuse Wintrow. Preceptori
și doici și scribi și conțopiști. De ce să tocmești pe cineva, când puteai
să cumperi? Asta părea să fie filozofia pieței de sclavi, dar Wintrow
se întrebă cum de nu se gândeau cumpărătorii că ar fi putut ajunge ei
înșiși să fie vânduți, cum de nu-și recunoșteau vecinii? În afară de el,
nimeni nu părea tulburat de astfel de gânduri. Unii își țineau cu
delicatețe câte o batistă de dantelă în fața nasului, deranjați de miros.
Cereau fără șovăire să se ridice un sclav în picioare, sau să meargă,
sau să alerge în cerc, ca să-l poată studia mai bine. Existau și locuri
zăbrelite, unde se putea face o cercetare mai intimă a femeilor scoase
la vânzare. Pesemne că, în ochii cumpărătorilor, un eșec aducător de
sărăcie preschimba brusc un om din prieten sau vecin în marfă.
Se părea că unii nu erau ținuți în condiții tocmai rele. Erau sclavii
cei mai valoroși, mai bine-educați, mai talentați și mai îndemânatici.
Dintre aceștia, unii chiar păreau să se mândrească în tăcere cu
valoarea lor, aveau un aer orgolios și plin de sine, în ciuda tatuajelor
de pe față. Alții erau ceea ce auzise Wintrow că se numea fețe-hartă,
pentru că numeroasele lor tatuaje reprezentau o istorie a trecerii de
la un stăpân la altul. Astfel de sclavi erau, de obicei, posaci și dificili;
sclavii docili își găseau adesea case permanente. Cei cu mai mult de
cinci tatuaje erau cel mai puțin doriți. Erau vânduți ieftin și tratați cu
o indiferență brutală.
Considerată cândva un obicei chalcedean barbar, tatuarea fețelor
sclavilor devenise obișnuință în Jamaillia. Wintrow se gândea, cu
durere, că obiceiul nu fusese doar adoptat, ci și adaptat. Cei vânduți
ca dansatori și animatori aveau adesea doar tatuaje mici și palide,
ușor de mascat cu sulimanuri, astfel încât situația lor să nu strice
plăcerea spectatorilor. Și, cu toate că legea nu îngăduia să cumperi
sclavi doar ca să-i prostituezi, cele mai exotice tatuaje nu-i lăsau lui
Wintrow îndoieli în privința meseriei pe care o deprinseseră
purtătorii lor. Și era adesea mai ușor să le privești tatuajele în loc să
te uiți în ochii lor.
Tocmai trecea pe lângă un convoi oprit la un colț de stradă când un
sclav îl strigă.
– Preotule, te rog! Mângâierea lui Sa pentru muribunzi.
Băiatul se opri brusc, neștiind dacă lui îi vorbise. Sclavul se
îndepărtase de convoiul lui atât cât îi îngăduiau lanțurile. Nu părea
din soiul de oameni care caută mângâierea lui Sa; tatuajele i se
întindeau pe toată fața și îi coborau pe gât. Și nici nu părea pe
moarte. Nu avea cămașă și i se vedeau coastele, iar lanțul de la
gleznă i se frecase de carne, făcându-i răni supurânde, dar, în rest,
părea rezistent și plin de viață. Era cu mult mai înalt decât Wintrow,
un bărbat de vârstă mijlocie, cu trupul plin de cicatrice care vorbeau
de munci istovitoare. Wintrow aruncă o privire pe lângă el, către
locul unde se afla stăpânul lui, tocmindu-se cu un posibil
cumpărător. Stăpânul, un bărbat scund care vorbea învârtind în
mână o bâtă scurtă, întâlni pentru scurt timp privirea lui Wintrow și
se încruntă, nemulțumit, dar nu-și întrerupse tocmeala.
– Tu. Nu ești preot? insistă sclavul.
– Am fost instruit ca să devin, recunoscu băiatul, dar încă nu pot
pretinde pe deplin acest titlu. Dar, adăugă, cu mai multă hotărâre,
vreau să ofer toată mângâierea de care sunt în stare. Se uită la sclavii
înlănțuiți și încercă să întrebe fără să i se simtă nicio suspiciune în
glas: Cine are nevoie de așa ceva?
– Ea.
 Bărbatul se trase într-o parte. În spatele lui, o femeie stătea
ghemuită, cu un aer jalnic. Wintrow observă că alți sclavi stăteau
îngrămădiți în jurul ei, oferindu-i căldura trupurilor lor, lipite unele
de altele spre a-i încropi și un adăpost, din păcate neîndestulător.
Părea tânără, cu siguranță nu trecuse de douăzeci de ani, și pe trup
nu i se vedea nicio rană. Era singura femeie din grup. Avea brațele
încrucișate peste pântec și capul căzut în piept. Când își ridică fața
să-l privească, ochii ei albaștri erau tot atât de lipsiți de strălucire ca
pietrele de râu. Pielea era palidă, iar părul ei blond fusese tuns atât
de scurt încât părea o perie pe cap. Purta o rochie fără mâneci,
peticită și pătată. Cămașa care-i acoperea umerii ca un șal era
probabil a bărbatului care-l chemase pe Wintrow. Ca și el și aidoma
tuturor celorlalți sclavi din convoi, tânăra avea fața plină de tatuaje
suprapuse. N-avea nicio rană pe care s-o poată vedea Wintrow cu
ușurință și nu părea o femeie fragilă. Dimpotrivă, era musculoasă, cu
umeri lați. Numai durerea întipărită pe chip îi trăda boala.
– Ce te doare? o întrebă băiatul, apropiindu-se.
Undeva, într-un colț de suflet, nutrea bănuiala că sclavii din convoi
încercau să-l momească să-l atragă destul de aproape ca să-l poată
înșfăca. Poate ca ostatic? Dar niciunul nu schiță niciun gest
amenințător. De fapt, cei din apropierea femeii se întoarseră cu
spatele, într-o încercare de a-i oferi un soi de intimitate.
– Sângerez, răspunse ea, cu voce slabă. Sângerez și nu se mai
oprește, de când am pierdut copilul.
Wintrow se ghemui în fața ei. Întinse mâna, ca să-i atingă partea
din spate a brațului. N-avea fierbințeală, de fapt pielea ei era rece sub
razele soarelui de iarnă. Băiatul o prinse ușor cu două degete de o
cută a pielii și văzu cât de încet își recăpăta forma. Avea nevoie de
apă sau de niște supă. De lichide. În ea nu simțea decât nefericire și
resemnare. Nu părea o acceptare a morții.
 – Știi, sângerarea e normală după naștere, spuse el. Ca și după
pierderea unui copil. O să înceteze curând.
Ea clătină din cap.
– Nu. Mi-au dat prea mult din drogul ăla, ca să se desprindă
copilul din mine. Știi, când e grea, o femeie nu poate munci la fel de
bine. Burta o împiedică. Așa că m-au silit să-nghit tot, și am pierdut
copilul. Acum o săptămână. Și încă mai sângerez, iar sângele e de-un
roșu strălucitor.
– Nici măcar o scurgere de sânge de un roșu aprins nu înseamnă
moarte. Poți să-ți revii. Dacă e îngrijită cum trebuie, o femeie poate...
Râsul ei amar îi întrerupse cuvintele. Wintrow nu mai auzise
niciodată un râs care să semene atât de mult a țipăt.
– Vorbești despre femei. Eu sunt sclavă! Nu, o femeie nu trebuie să
moară din asta, dar eu o să mor. Tânăra trase aer în piept.
Mângâierea lui Sa. Asta e tot ce-ți cer. Te rog.
Își lăsă capul în jos, gata s-o primească.
Poate că, în clipa aceea, Wintrow înțelese în sfârșit ce însemna
sclavia. Știa că e un lucru rău, i se vorbise despre ticăloșia ei încă din
prima zi petrecută la mănăstire. Dar acum o vedea, și deslușea în
glasul tinerei femei discreta resemnare a disperării. Nu își înjura
stăpânul care-i furase viața copilului. Vorbea despre fapta lui ca
despre o forță a naturii, ca despre o furtună sau o inundație.
Cruzimea și răutatea stăpânului nu păreau s-o preocupe. Nu vorbea
decât despre rezultatul final, despre sângerarea care nu voia să se
oprească, nu spunea decât că se aștepta să-i aducă moartea. Wintrow
se uită lung la ea. Nu trebuia să moară. Bănuia că ea știe asta la fel de
bine ca el. Dacă ar fi primit o supă caldă, un pat și un adăpost,
mâncare și tot restul, plus ierburile despre care se știa că dau vigoare
părților femeiești, și-ar fi revenit fără îndoială, ar mai fi trăit mulți ani
și ar fi purtat mulți copii. Dar n-avea să fie așa. Ea o știa, așa cum o
știau și ceilalți sclavi din convoiul ei, și aproape că o știa și el. Cât
timp doar aproape o știa, era ca atunci când își pusese mâna pe punte,
așteptând cuțitul. Odată ce se întâmpla ceva în realitate, nimic nu
mai era ca înainte. Acceptând realitatea, avea să se simtă ca și cum ar
fi pierdut o parte din el însuși.
Se ridică brusc, însuflețit de o hotărâre puternică, dar vorbi cu
blândețe.
– Așteaptă aici și nu-ți pierde speranța. Mă duc la templul lui Sa, o
s-aduc ajutor. Stăpânul tău poate fi cu siguranță convins să
gândească rațional, să priceapă c-o să mori dacă nu primești îngrijiri.
Zâmbi cu tristețe. Dacă orice altceva dă greș, poate izbutesc să-l
conving că o sclavă vie valorează mai mult decât una moartă.
Bărbatul care-l chemase părea să nu-și creadă urechilor.
– La templu? Prea puțin ajutor o să primim de acolo. Un câine e un
câine și un sclav e un sclav. Acolo, niciunuia nu îi e oferită
mângâierea lui Sa. Preoții ăia cântă cântecele lui Sa, dar dansează
după flautul Satrapului. Cât despre omul care vinde munca noastră,
nici măcar nu e stăpânul nostru. Tot ce pricepe e că primește un
procent din plata noastră din fiecare zi. Din banii ăștia ne hrănește,
ne oferă adăpost și leacuri. Restul merge la stăpânul nostru.
Încercând s-o salveze pe Cala, misitul nostru își micșorează partea.
De ce ar face-o? Dacă moare nu-l costă nimic.
Sclavul se uită în jos, la fața lui Wintrow, pe care se citea că nu
înțelege și că nu-i vine să creadă.
– Am fost prost că te-am strigat, spuse bărbatul, iar vocea i se
umplu de amărăciune. M-a amăgit tinerețea din ochii tăi. Ar fi
trebuit să-mi dau seama după robă că-ți lipsește dorința de a ne
ajuta.
Își încleștă brusc mâna de umărul lui Wintrow, strângându-l cu
sălbăticie. Dă-i mângâierea lui Sa. Jur că altminteri îți rup oasele de
sub guler.
Forța cu care-l strângea îl convinse pe Wintrow că putea s-o facă.
– Nu e nevoie să m-ameninți, icni el. Știa că vorbește ca un laș. În
privința asta, sunt slujitorul lui Sa.
Bărbatul îl azvârli cu dispreț la pământ, în fața femeii.
– Atunci fă-o. Și grăbește-te.
Sclavul aruncă în jur o privire dură. Misitul și mușteriul își
continuau tocmeala. Cel de-al doilea era întors cu spatele la convoi,
însă misitul stătea cu fața spre sclavi. Zâmbi doar cu gura la o glumă
a posibilului cumpărător și râse, ha ha ha, un sunet mecanic, dar, în
tot acest timp, pumnul lui strâns și privirea aspră aruncată spre
convoi promitea pedepse severe dacă îi era întreruptă tocmeala. Cu
mâna cealaltă își lovea bâta scurtă de picior cu nerăbdare.
– Eu... asta nu se poate face în grabă, protestă Wintrow, chiar în
timp ce îngenunchea în fața femeii și încerca să-și liniștească mintea.
Ca răspuns, ea se săltă clătinându-se. Băiatul văzu pe picioarele ei
dâre de sânge, văzu că pământul de sub ea era îmbibat. Sângele i se
închegase, gros, pe lanțurile de la glezne.
– Lem? spuse ea, cu voce jalnică.
Bărbatul veni imediat lângă ea. Femeia se sprijini de el cu toată
greutatea. Răsuflarea îi ieși din piept cu un geamăt.
– Trebuie să se poată face în grabă, sublinie bărbatul, cu bruschețe.
Wintrow sări peste rugăciuni. Sări peste pregătiri, sări peste
cuvintele mângâietoare menite să-i liniștească ei mintea și spiritul. Se
ridică pur și simplu și-și puse mâinile pe ea. Își așeză degetele pe
gâtul ei, de o parte și de alta, răsfirându-le până ce ajunse fiecare la
locul potrivit.
– Nu-ți aduc moartea, o asigură. Nu fac altceva decât să te eliberez
de tot ce-ți abate atenția către lumea noastră, pentru ca sufletul tău să
se poată pregăti pentru următoarea. Încuviințezi asta?
 Ea dădu foarte încet din cap.
Wintrow îi primi încuviințarea. Respiră lent și adânc, aliniindu-se
cu ea. Se întinse către interiorul său, către înmugurirea neglijată a
propriului har preoțesc. Nu mai făcuse niciodată asta de unul singur.
Nici nu fusese pe de-a-ntregul inițiat în misterele de care depindea.
Dar îi erau cunoscute gesturile și cuvintele, și putea să ofere măcar
atât. Observă, în treacăt, că bărbatul se așezase astfel încât trupul lui
să-l împiedice pe misit să vadă ce se petrecea și că arunca mereu
priviri peste umăr. Ceilalți sclavi se îngrămădiră în jurul lor, ca să-i
ascundă de privirile trecătorilor.
– Grăbește-te, îl îndemnă din nou Lem pe Wintrow.
El își apăsă ușor degetele pe punctele alese cu precizie. Apăsarea
avea s-alunge spaima și avea să blocheze durerea în timp ce vorbea
el. Atâta timp cât apăsa, ea trebuia să-l asculte și să creadă în
cuvintele lui. Mai întâi îi dădu femeii trupul ei.
– Ale tale fie, acum, bătăile inimii tale, aerul care intră și iese din
pieptul tău. Ale tale fie, acum, vederea ochilor tăi, auzul urechilor
tale, gustul din gura ta, senzațiile cărnii întregului tău trup. Îți
înapoiez toate acestea ție, ca să te poți pregăti pentru moarte cu
mintea limpede. Îți ofer ție mângâierea lui Sa, spre a o putea oferi la
rândul tău altora.
Văzu o umbră de îndoială în ochii ei neclintiți. Și o ajută să-și
înțeleagă puterea.
– Spune-mi: Nu mi-e frig.
– Nu mi-e frig, spuse ea, ca un ecou slab.
– Spune-mi: Durerea nu mai e.
– Durerea nu mai e.
Cuvintele ei sunau la fel de firav ca un suspin, dar, în vreme ce le
rostea, trăsăturile i se destinseră. Era mai tânără decât crezuse
Wintrow. Își ridică privirea spre Lem și îi zâmbi.
 – Durerea a dispărut, spuse, fără să fie îndemnată.
Wintrow își retrase mâinile, dar rămase aproape de ea. Femeia își
sprijini capul pe pieptul lui Lem.
– Te iubesc, spuse, simplu. Ești tot ce mi-a făcut viața ușor de
îndurat. Îți mulțumesc. Răsuflă, și aerul ieși ca un suspin.
Mulțumește-le celorlalți din partea mea. Pentru căldura trupurilor
lor, pentru că au făcut mai mult ca să nu se vadă că fac eu mai puțin.
Mulțumește-le...
Cuvintele i se stinseră, și Wintrow îl văzu pe Sa înflorindu-i pe
chip. Chinurile acestei lumi se ștergeau deja din mintea ei. Zâmbi, un
zâmbet la fel de simplu ca al unui copil.
– Uite ce frumoși sunt azi norii, dragostea mea. Albul peste
cenușiu. Îi vezi?
Era chiar atât de simplu. Fiind descătușată de durerea ei, spiritul i
se întorcea către contemplarea frumuseții. Wintrow mai fusese
martor la așa ceva, dar faptul nu încetase niciodată să-l uimească.
Odată ce un om înțelegea moartea, dacă-i putea întoarce durerii
spatele, fața i se îndrepta imediat către miracol, către Sa. Era nevoie
de doi pași, Wintrow o știa foarte bine. Dacă un om nu accepta
moartea ca pe o realitate, atingerea putea fi refuzată. Unii acceptau
moartea și atingerea, dar nu puteau lăsa durerea să-i părăsească. Se
agățau de ea, ca de un ultim vestigiu al vieții. Însă Cala o lăsase să
plece cu atâta ușurință încât Wintrow știu că tânjea de mult s-o facă.
Rămase nemișcat și fără să vorbească. Nu ascultă, cuvânt cu
cuvânt, ce îi spunea ea lui Lem. Lacrimile se prelingeau pe obrajii
bărbatului, peste cicatricele unei vieți grele și peste vopselele din
tatuajele lui de sclav, impregnate în piele. Își picurau de pe bărbia
grosolan bărbierită. Nu spunea nimic, iar Wintrow se strădui înadins
să nu audă înțelesul cuvintelor Calei. Dar asculta în schimb tonul ei
și știa că vorbește despre dragoste, despre viață și despre lumină.
Sângele continua să i se prelingă încet, ca un firicel roșu, pe pulpele
goale. Îi văzu capul căzându-i pe umăr pe măsură ce își pierdea
puterile, dar zâmbetul nu-i părăsea chipul. Fusese mai aproape de
moarte decât presupusese Wintrow; îl înșelase purtarea ei plină de
curaj. Avea să se stingă curând. Băiatul se bucură fiindcă putuse să le
ofere, ei și lui Lem, acea despărțire senină.
– Hei! O bâtă îl pocni peste șale. Ce faci aici?
Misitul de sclavi nu-i lăsă timp să răspundă. În schimb, îl împinse
într-o parte, înfigându-i dureros bâta în coaste. Pentru o clipă, îl lăsă
fără aer în piept, așa că băiatul nu izbuti decât să se îndoaie, icnind
peste locul lovit. Misitul intră cutezător în mijlocul convoiului său și
mârâi la Lem și Cala.
– Pleacă de lângă ea! se răsti la Lem. Ce-ncerci să faci, vrei s-o lași
grea din nou, și asta aici, în mijlocul străzii? Abia am scăpat de
ultimul plod.
Se repezi, prostește, s-o înșface pe Cala de un umăr care nu
opunea nicio rezistență. O smuci, dar Lem o ținea bine, și chiar
scoase un strigăt de furie. Wintrow s-ar fi retras numai văzându-i
privirea, însă misitul îl plesni pe Lem peste față cu bâta lui mică, fără
efort, cu o mișcare îndelung exersată a mâinii. Pielea de pe umărul
obrazului lui Lem plesni și sângele începu să-i șiroiască.
– Dă-i drumul! îi porunci misitul, în același timp.
Oricât de voinic ar fi fost sclavul, lovitura neașteptată și durerea îl
paralizaseră pe jumătate. Misitul i-o smulse pe Cala din brațe și o
lăsă să cadă pe țărâna însângerată. Ea se prăbuși, moale, în tăcere, și
rămase în locul unde i se scursese sângele, privind fericită cerul.
Ochiul său experimentat îi spuse lui Wintrow că, de fapt, nu vedea
nimic. Se hotărâse să-și înceteze existența. Sub privirile lui, răsuflarea
femeii deveni tot mai slabă.
– Pacea lui Sa fie cu tine, izbuti el să șoptească, cu voce sugrumată.
 Misitul se întoarse spre el.
– Ai ucis-o, idiotule! Mai avea în ea cel puțin o zi de muncă!
Își repezi bâta spre Wintrow, pocnindu-l scurt și usturător peste
umăr, astfel încât să-i crape pielea și să i se învinețească, dar osul să
scape nevătămat. Din locul atins, durerea îl fulgeră în josul brațului,
amorțindu-i-l. O lovitură într-adevăr bine exersată, trase concluzia o
parte din Wintrow, în timp ce el țipa, retrăgându-se dintr-un salt. Se
împletici, dând peste unul dintre ceilalți sclavi înlănțuiți, care îl
împinse cu nepăsare. Se îngrămădeau cu toții în jurul misitului, și
mica lui bâtă rea păru deodată o armă prostească, fragilă. Wintrow
simți un nod în măruntaie; aveau să-l bată până la moarte, să-i facă
oasele zob.
Însă misitul de sclavi era un omuleț agil, care-și iubea munca și-o
făcea ca un maestru. Vioi ca un cățeluș zburdalnic, se roti lovind cu
bâta, poc, poc, poc. Fiecare lovitură nimerea în carnea câte unui sclav
și câte un om se trăgea înapoi. Bondocul era adeptul provocării
durerii și al scoaterii din luptă fără vătămare. Însă cu Lem nu dădu
dovadă de aceeași prudență. Când bărbatul înalt se mișcă, îl lovi din
nou, o izbitură scurtă, de-a curmezișul pântecului. Lem se îndoi de
mijloc, cu ochii părând gata să-i sară din orbite.
Și, în tot acest timp, prin piața de sclavi toată lumea continua să-și
vadă de drum. Convoiul agitat atrase câteva priviri cu înălțări din
sprâncene, dar la ce te puteai aștepta de la niște fețe-hartă și de la cei
care le aveau în grijă? Oamenii îi ocoleau pe departe, apoi își
continuau drumul. N-avea rost să strige ca să le ceară ajutorul și să
protesteze, spunând că el nu e sclav. Wintrow se îndoia că s-ar fi
sinchisit cineva.
În vreme ce Lem vărsa fiere, misitul desfăcu cu nepăsare lanțurile
pline de sânge de la gleznele Calei. Le scutură, desprinzându-le de
picioarele ei moarte, și-l săgetă pe Wintrow cu privirea.
 – Aș avea tot dreptul să ți le pun ție! se răsti. M-ai costat o sclavă și,
dacă nu mă înșel, plata tuturor pentru o zi. Și nu mă înșel, uite,
mușteriul meu pleacă. Nu vrea să aibă de-a face cu convoiul ăsta,
după ce-a văzut purtări atât de urâte.
Arătă cu bâta către șansa lui de câștig, care se îndepărta.
– Ei, dacă nu munciți, nici nu mâncați, frumoșii mei.
Purtarea mușcătoare a bărbatului mărunțel era de o asemenea
nepăsare încât i se părea lui Wintrow incredibilă.
– A murit o femeie, și vina e a ta, atrase el atenția misitului. Ai
otrăvit-o ca să scape de copil, dar asta a omorât-o și pe ea. Două
omucideri sunt asupra ta!
Încercă să se ridice, dar, după loviturile de mai înainte, avea încă
amorțit și tot brațul, și mijlocul. Se săltă în genunchi, ca să-ncerce să
se vadă din nou în picioare. Mărunțelul îl pocni cu nepăsare,
trântindu-l la loc.
– Ce cuvinte, ce cuvinte, de la un băiat cu fața atât de curată! Sunt
șocat, chiar sunt. Ei, flăcăule, acum o să-ți iau toți banii ca să-mi scot
paguba. Toți banii, haide, nu te lăsa rugat, nu mă face să vin să te
scutur.
– N-am niciunul, ripostă Wintrow, furios. Și nici dac-aș avea nu ți-
aș da nimic.
Bărbatul veni lângă el și îl înghionti cu bâta.
– Atunci cine e tatăl tău? Cineva trebuie să plătească.
– Sunt singur, se răsti Wintrow. Nimeni n-o să vă plătească nimic,
nici ție, nici stăpânului tău, pentru ceea ce am făcut. Am înfăptuit
lucrarea lui Sa. Am făcut ceea ce se cuvine.
Se uită pe lângă misit, la sclavii lui. Cei care o puteau face tocmai
se ridicau în picioare. Lem se târâse lângă trupul Calei. Se uita atent
în ochii ei dați peste cap, de parcă ar fi putut să vadă ceea ce vedea
ea acum.
 – Ei, ei. Ce crezi tu că se cuvine s-ar putea să nu se cuvină, sublinie
disprețuitor mărunțelul. Vorbea repede și vocea îi suna ca o răpăială
de pietre. Vezi tu, în Jamaillia sclavii n-au dreptul la mângâierea lui
Sa. Așa a hotărât Satrapul. Cine are cu adevărat suflet de om, ei bine,
nu ajunge niciodată sclav. Sa, în înțelepciunea lui, nu o îngăduie. Sau
cel puțin așa mi s-a explicat. Așadar, iată-mă aici, cu o sclavă moartă
și cu o zi fără muncă. Satrapului n-o să-i placă deloc asta. Tu nu ești
doar ucigaș de sclavi, mai ești și vagabond. Dac-ai arăta a om în stare
să muncească bine o zi întreagă, ți-aș pune imediat lanțuri și-aș avea
grijă să fii tatuat. Am câștiga timp. Dar... Un om trebuie să respecte
legea. Hei, gardianule! Mărunțelul își ridică bâta și-i făcu vesel semn
unui oștean din garda orașului care era în trecere. Am pe cineva
pentru tine. Un băiat fără familie și fără bani, și dator mie pentru c-a
vătămat sclavii Satrapului. Du-l la pușcărie, se poate? Ei, na!
Oprește-te, vino înapoi!
Ultimele exclamații se auziră după ce Wintrow se ridică brusc în
picioare și o rupse la fugă, îndepărtându-se de cei doi. Numai
strigătul lui Lem îl avertiză să se uite înapoi. Dar ar fi trebuit să se
lase în jos. Bâta care zbura învârtindu-se, azvârlită cu îndemânare, îl
nimeri în tâmplă și îl trânti pe strada murdară din piața sclavilor.
 24

NEGUSTORII DIN TĂRÂMUL PLOILOR

SĂLBATICE

– P entru că tot ce iese din comun mă tulbură, de-asta, se răsti

bunica.
– Iartă-mă, spuse mama Maltei, pe ton neutru. A fost o simplă
întrebare.
Stătea în spatele bunicii așezate la măsuța din fața oglinzii și o
ajuta să-și strângă părul. Nu lăsa impresia că-i pare rău, părea doar
obosită de neîncetata iritabilitate a Ronicăi. Pentru asta, Malta nu-i
găsea nicio vină. Ea una se săturase de amândouă, erau atât de
arțăgoase! Se părea că le interesează numai partea tristă a vieții,
numai grijile ei. În seara aceea avea loc o mare adunare a
Negustorilor Vechi și o luau pe Malta cu ele. Fata își petrecuse cea
mai mare parte a după-amiezii aranjându-și părul și probându-și
roba cea nouă. Dar iată-le pe mama și pe bunica ei, îmbrăcându-se în
ultimul minut și purtându-se de parcă totul ar fi fost o corvoadă, nu
un prilej de a ieși în lume, de a vedea oameni și de a sta de vorbă.
Pur și simplu nu putea să le-nțeleagă.
– Încă nu sunteți gata? le sâcâi ea.
 Nu voia să fie ultimele care ajungeau acolo. În seara aceea avea să
se vorbească mult despre negoț, mama ei spusese că e vorba de
discuție între negustorii din Tărâmul Ploilor Sălbatice și cei din
Bingtown. Nu înțelegea de ce o găseau mama și bunica ei atât de
îngrijorătoare. Avea să fie fără îndoială vorba de ceva din soiul stai-
liniștită-și-încearcă-să-nu-te-plictisești-prea-tare. Ea își dorea să
ajungă când încă se mai pălăvrăgea, oamenii se salutau unii pe alții
și se serveau gustări. Și poate putea s-o găsească pe Delo și să stea
lângă ea. Era o prostie c-aveau nevoie de atâta timp ca să se
pregătească. Ar fi trebuit să aibă fiecare câte-o servitoare care să-i
aranjeze părul, să-i aducă îmbrăcămintea și tot restul. În toate
familiile de Negustori existau servitoare pentru așa ceva. Dar nu,
bunica stăruise să tot spună că nu și le mai pot permite, iar mama ei
fusese de acord. Iar când ea, Malta, le contrazisese, o puseseră în fața
unui teanc imens de baghete de datornic și de chitanțe, ca să-ncerce
să priceapă cum stăteau lucrurile înscriindu-le într-unul dintre
catastife. Ea greșise socotelile și bunica ei o pusese să copieze totul
din nou. Și apoi ținuseră să stea de vorbă despre semnificațiile
cifrelor și să explice de ce spuneau cifrele alea că nu mai pot ține alți
servitori în afară de Nana și Rache. Pe Malta avea s-o bucure foarte
mult întoarcerea tatălui ei. Era sigură că mamei sale și bunicii le
scapă ceva. Pentru ea n-avea sens. Cum puteau ajunge dintr-odată
sărace? Nimic altceva nu se schimbase. Și totuși ele erau acolo, în
rochii vechi de cel puțin doi ani, aranjându-și una alteia părul și
răstindu-se una la alta în acest timp.
– Putem să plecăm curând? întrebă din nou.
Nu pricepea de ce nu voiau să-i răspundă.
– Ai impresia că e posibil? întrebă mama ei. Malta, te rog, încearcă
să faci ceva util în loc să mă-nnebunești. Du-te să vezi dac-a sosit
trăsura Negustorului Restart.
 – Oh, nu el! protestă Malta. Te rog, te rog, spune-mi că nu mergem
cu el, în trăsura aia veche și urât mirositoare a lui. Mamă, portierele
nici măcar nu stau închise și nu se deschid cum ar trebui. O să mă
simt atât de umilită dacă va trebui să mergem cu el...
– Malta, du-te să vezi dac-a venit trăsura! îi porunci scurt bunica ei.
De parcă mama ei nu i-ar fi spus deja același lucru.
Malta oftă și ieși bățoasă. Aveau s-ajungă după terminarea
mâncării și a băuturilor și să găsească pe toată lumea așezată pe
băncile consiliului. Dacă trebuia să meargă și să rămână pe tot
timpul întrunirii, ar fi vrut măcar să fie prezentă și la partea
amuzantă. Mergând pe coridor, se întrebă dacă avea să vină și Delo.
Cerwin avea s-apară. Familia lui îl trata de mulți ani ca pe un om în
toată firea. Dacă ar fi fost și Delo acolo, poate și-ar fi putut convinge
mama și bunica să-i îngăduie să stea lângă ea. Iar pe Delo ar fi
convins-o cu ușurință să se așeze lângă fratele ei. Nu-l mai văzuse pe
Cerwin din ziua în care insistase mama ei să-i arate sera. Fapt care
nu-nsemna că el nu mai e interesat.
La gândul ăsta, îi veni ideea să facă un ocol și să intre în closet.
Acolo se afla o oglindă mică. Lumina nu era bună, dar Malta zâmbi
totuși către ceea ce văzu. Își eliberase fața, împletindu-și părul negru
și prinzându-și coada în creștetul capului. Câteva șuvițe coborau
firesc ca să-i danseze pe frunte și îi mângâiau umerii obrajilor. Încă
nu-i îngăduiau să poarte decât flori drept podoabe, dar alesese
ultimii trandafiri minusculi care mai înfloreau în seră, cu toții de un
roșu aprins și cu miros puternic, dulce. Era îmbrăcată foarte simplu,
dar măcar nu cu o rochie de fetiță. Purta o robă de Negustoreasă, ca
orice altă femeie prezentă la astfel de întruniri. A ei era de un
purpuriu intens, avea aproape aceeași nuanță ca a trandafirilor din
păr. Era culoarea tradițională a familiei Vestrit. Ar fi preferat să fie
albastră, dar îi stătea bine în purpuriu. Și cel puțin era nouă, prima ei
robă de Negustoreasă. Într-un fel, era un veșmânt sufocant, rotunjit
la baza gâtului, lung până la glezne și strâns pe talie cu o cingătoare,
ca roba unui călugăr. Admiră pielea de un negru lucios a cingătorii ei
late și catarama, o inițială stilizată. O strânsese foarte tare, ca să-i
scoată în evidență curba șoldurilor și să-i stea materialul întins peste
sâni. Tatăl ei avea dreptate. Căpătase deja forme femeiești: de ce n-ar
fi avut și hainele și privilegiile unei femei? Ei bine, întoarcerea lui nu
mai era decât o chestiune de timp, apoi lucrurile aveau să se
schimbe. Negoțul lui va fi mers bine, avea să vină cu buzunarele
doldora de bani și, când avea să afle ce urât fusese tratată și cum o
înșelaseră în privința făgăduitei rochii de bal...
– Malta!
Mama ei deschise ușa dintr-o smucitură.
– Ce faci aici? Te-așteaptă toată lumea. Ia-ți mantia și grăbește-te!
– A venit trăsura? întrebă Malta, cu ochii la spatele mamei ei, în
urma căreia mergea grăbită.
– Da, răspunse Keffria, cu asprime. Iar Negustorul Restart a stat
lângă ea, așteptându-ne.
– Păi de ce n-a bătut la ușă sau n-a tras de clopot...
– A făcut-o, se răsti mama ei. Dar tu erai pierdută într-unul dintre
visele tale cu ochii deschiși, ca de obicei.
– Chiar trebuie să port mantia? O să fim în trăsură și apoi în sală,
iar mantia mea veche arată caraghios peste roba mea nouă.
– Afară e frig. Pune-ți mantia! Și, te rog, în seara asta străduiește-te
să te porți cuviincios. Ascultă cu atenție tot ce-o să se spună.
Familiile din Tărâmul Ploilor Sălbatice nu cer să vină la întrunire toți
Negustorii Vechi decât pentru o cauză bună. Nu mă-ndoiesc că tot ce
se va vorbi în seara asta o să aibă urmări asupra sorții noastre, a
tuturor. Și nu uita că oamenii din Tărâmul Ploilor Sălbatice ne sunt
rude. Nu te holba, poartă-te cât mai frumos cu putință...
 – Da, mamă.
În ziua aceea i se mai ținuse aceeași prelegere de cel puțin șase ori.
O credea surdă sau proastă? Nu i se tot spusese, de când se născuse,
că sunt rude cu familiile din Tărâmul Ploilor Sălbatice? Asta îi aduse
aminte de altceva. Când ieșiră pe ușă, trecând pe lângă o Nana cu
priviri severe, începu să vorbească:
– Am auzit că oamenii din Tărâmul Ploilor Sălbatice au ceva nou.
Nestemate de foc. Am auzit că sunt la fel de transparente ca
picăturile de ploaie, dar în fiecare dansează flăcări.
Mama ei nici măcar nu-i răspunse.
– Îți mulțumesc tare mult că ne-ai așteptat, Davad. Și fiindcă ai
făcut un ocol atât de mare pentru noi, îi spunea ea bondocului.
În timp ce-o ajuta să urce în trăsură, el o privi radios, cu fața
strălucindu-i atât de plăcere cât și de unsuroasă ce era. Malta nu-i
adresă niciun cuvânt și izbuti să sară înăuntru înainte de a-i atinge el
brațul. Nu uitase ultimul ei drum cu trăsura lui, și nici nu-l iertase.
Mama ei se așezase alături de bunica ei. Oh, nu se puteau aștepta să
stea ea lângă Negustorul Restart! Era pur și simplu prea dezgustător.
– Pot să m-așez în mijloc?
Izbuti să se strecoare între cele două femei.
– Mamă, despre nestematele de foc...
Începu să vorbească plină de speranțe, dar vorbi și Negustorul
Restart, de parcă ea nici n-ar fi fost acolo.
– V-ați instalat toate? Ei, atunci pornim. Mă tem că eu va trebui să
stau lângă portiera asta, ca s-o țin închisă. I-am spus omului meu să
aibă grijă să fie reparată trăsura, dar azi, când am poruncit să fie
scoasă, am descoperit că încă nu s-a făcut nimic. E de-ajuns ca să-ți
ieși din minți. La ce bun să ai servitori, dacă nu dau nicio atenție
când le ceri să facă o treabă? Aproape că nici nu e nevoie de mai
mult ca s-ajungi să-ți dorești s-avem sclavi aici, în Bingtown. Un sclav
știe că bunăvoința stăpânului e singura lui speranță de confort și de
bunăstare, așa că e atent la poruncile primite.
Și așa mai departe, și tot așa și iar așa, pe tot drumul până la Sala
Negustorilor. El vorbi și cele două femei îl ascultară. Nu făcură nimic
altceva decât să-l contrazică din când în când, cât mai curtenitor cu
putință, deși Malta își auzise bunica spunând de cel puțin o sută de
ori că, după părerea ei, sclavia o să distrugă Bingtownul. Sigur,
Malta nu era de acord cu ea. Era sigură că tatăl ei nu s-ar fi amestecat
în așa ceva dacă n-ar fi avut de câștigat. Însă faptul că bunica ei
spunea ceva acasă, dar nu-și susținea părerea în fața lui Restart, i se
părea lipsă de caracter. Ronica nu zise nimic mai dur decât:
– Davad, nu trebuie decât să-mi imaginez că sunt eu însămi sclavă
ca să-mi dau seama că sclavia nu e bună.
De parcă ăsta ar fi fost un argument decisiv!
Malta se plictisise cu desăvârșire de discuția lor cu mult înainte de
a se opri trăsura. Și încă nu apucase să-i vorbească mamei ei despre
nestematele de foc.
Dar cel puțin nu erau ultimii sosiți. Nu chiar. Malta avu nevoie de
toată stăpânirea de sine de care era în stare ca să aștepte până ce
deschise Restart, pe bâjbâite, închizătoarea stricată a portierei, pentru
a izbuti apoi să se strecoare afară. Ea îl urmă imediat, coborând
sprintenă înainte de a-i lua bondocul mâna în palma lui umedă și
cărnoasă. Când îl privea, simțea nevoia să plece să se spele.
– Malta! o strigă mama ei, cu voce tăioasă, când începu să se
îndepărteze. Și nici măcar nu-și coborî glasul înainte de a adăuga:
Așteaptă aici. O să intrăm cu toții.
Ea strânse din buze și răsuflă zgomotos pe nas, o singură dată. O
făcu înadins, fiindcă mama ei adora să-i vorbească în public de parcă
încă ar mai fi fost copil. Îi așteptă pe ceilalți, dar, după ce o ajunseră,
zăbovi intenționat ca să se afle în spatele lor, nu destul de departe ca
s-o strige Keffria, dar nici destul de aproape ca să se poată deduce,
fără dubiu, că e împreună cu cele două femei și cu Negustorul
Restart.
Sala Negustorilor era întunecată. Bine, nu cufundată în beznă, dar
nicidecum atât de bine luminată cum fusese la Balul Recoltei. Pe alee
erau aprinse numai două torțe, iar prin crăpăturile obloanelor se
lumina palidă din interior. Probabil fiindcă întrunirea fusese dorința
familiilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Lor nu le plăcea lumina, sau
cel puțin așa se spunea. Delo zicea că are legătură cu ochii lor, dar
Malta bănuia că, dacă erau cu toții la fel de urâți ca acela pe care-l
văzuse ea, pur și simplu nu voiau să se uite toată lumea la ei. Plini de
negi. Auzise câteva persoane descriindu-i astfel. Plini de negi și
diformi. Simți un mic fior pe șira spinării. Se întrebă cât de mulți
aveau să vină la întrunire.
În spatele trăsurii lui Davad hurui o alta, tocmai când îmboldea
vizitiul lui caii, punându-i în mișcare. Era de modă veche, cu perdele
din dantelă groasă la geamuri. Malta zăbovi, ca să vadă cine avea să
coboare. În lumina sărăcăcioasă, trebuia să-și încordeze ochii ca să
deslușească blazonul de pe portieră. Nu-i era cunoscut, nu-i
aparținea niciunui Negustor Vechi. Asta însemna că sunt din
Tărâmul Ploilor Sălbatice. Nimeni altcineva n-ar fi cutezat să vină
acolo în seara aia. Malta își continuă drumul, dar nu putu să nu se
uite peste umăr, dornică să vadă cine coboară. Din trăsură ieși o
familie, șase siluete, toate ascunse sub mantii și glugi de culori
întunecate. Dar, pe când coborau pe rând, atingerea unei mâini
înmănușate de guler sau de manșetă aprindea lumini minuscule,
pâlpâitoare, chihlimbarii, roșii sau portocalii. Maltei i se zbârli părul
pe ceafă când înțelese ce erau. Nestemate de foc. Încremeni locului.
Oh, zvonurile erau departe de o descriere fidelă. Își ținu răsuflarea și
le privi. Cu cât le vedea mai de-aproape, cu atât mai mult i se păreau
de-a dreptul magnifice.
– Malta?
Auzi avertizarea din glasul mamei ei.
– Bună seara.
O voce răgușită, de femeie, venise din adâncurile întunecate ale
glugii. Iar Malta văzu acum că deschiderea acelei glugi era acoperită
de un văl gros, de dantelă. Ce putea fi atât de hidos încât trebuia
ascuns chiar și pe întuneric? Femeia purta nestemate de foc stacojii,
care-i îngreunau marginea vălului. Malta era vag conștientă de pașii
grăbiți din spatele ei, de un foșnet ușor, de stofă. Tresări când își auzi
mama vorbind chiar lângă ea.
– Bună seara. Sunt Keffria, din familia de negustori Vestrit.
– Jani din familia Khuprus din Tărâmul Ploilor Sălbatice te salută,
răspunse femeia cu glugă.
– Îngăduie-mi să ți-o prezint pe fiica mea, Malta Haven din familia
Vestrit.
– Firește.
Vocea femeii era varianta rafinată a torsului unei pisici.
Malta își aminti cu întârziere să facă o reverență. Femeia chicoti
aprobator. Pe urmă îi vorbi Keffriei:
– Nu cred c-am mai văzut-o la vreo întrunire. Și-a făcut de curând
intrarea în societate?
– De fapt, asta e prima ei Întrunire. Încă n-a fost prezentată. Eu și
bunica ei ne-am gândit că e bine să afle care sunt îndatoririle și
responsabilitățile unei femei dintr-o familie de Negustori înainte de a
fi înfățișată drept una dintre ele.
În contrast cu a lui Jani, vocea mamei ei era curtenitoare și vioaie,
ca și cum ar fi vrut să corecteze o impresie greșită.
 – Ah. O recunosc aici pe Ronica Vestrit. Și aprob o astfel de
filozofie. Mă tem c-a devenit o raritate în Bingtownul din zilele
noastre.
Tonul ei era acum neted și bogat, ca frișca.
– Nestematele tale de foc sunt superbe, izbucni Malta. Sunt foarte
scumpe?
Își dădu seama cât de copilărească părea întrebarea chiar în timp
ce o rostea.
– Malta! o dojeni mama ei.
Dar femeia din Tărâmul Ploilor Sălbatice râse gutural.
– De fapt, stacojiile sunt cele mai des întâlnite și cel mai ușor de
trezit. Dar mie îmi plac totuși cel mai mult. Roșul e o culoare atât de
bogată. Cele verzi și albastre sunt mult mai rare și mult mai greu de
animat. Așa că, firește, pe ele le vindem cel mai scump. Nestematele
de foc sunt, desigur, monopolul familiei Khuprus.
– Desigur, răspunse mama Maltei. Sunt un adaos fascinant la
mărfurile familiei. Tot ce se vorbește despre ele e cu mult mai prejos
decât realitatea.
Aruncă o privire peste umăr, apoi adăugă:
– Oh, vai de mine! Mă tem că te-am făcut să-ntârzii. Probabil că
trebuie să mergem toate înăuntru dacă nu vrem să-nceapă fără noi.
– Oh, nu mă-ndoiesc că mă vor aștepta, spuse apăsat Jani Khuprus.
Ne-am adunat aici la cererea mea. Dar ai dreptate, e o lipsă de
curtoazie să-i lăsăm pe ceilalți să ne-aștepte. Keffria, tânără Malta. A
fost o plăcere să stau de vorbă cu voi amândouă.
– Plăcerea a fost a noastră, obiectă Keffria, apoi se trase cu respect
deoparte, ca s-o lase pe femeia cu glugă să i-o ia înainte.
Când o prinse pe Malta de braț, o strânse cam prea tare.
 – Oh, Malta, oftă Keffria pe tonul unei dojeni, apoi o conduse
hotărâtă înăuntru.
Bunica le aștepta chiar de cealaltă parte a ușilor. Avea buzele
strânse. O salută pe Jani Khuprus cu o reverență adâncă, după care
se întoarse spre Malta și spre mama ei făcând ochii mari.
Keffria așteptă câteva clipe, ca să fie sigură că femeia din Tărâmul
Ploilor Sălbatice nu le mai poate auzi.
– A ieșit de una singură înaintea ei! șuieră apoi.
– Oh, Malta! gemu Ronica.
Fata avea uneori impresia că numele ei e un soi de bâtă. Aproape
de fiecare dată când i-l rosteau, cele două femei își exprimau astfel
furia, dezgustul sau lipsa îngăduinței. Își agăță mantia de un cârlig și
ridică din umeri.
– N-am vrut decât să-i văd nestematele de foc, încercă să le explice,
dar, ca de obicei, niciuna n-o asculta.
În schimb, o grăbiră să înainteze împreună cu ele spre interiorul
sălii. Era slab luminată de sfeșnice înalte, cu multe brațe. Pe o treime
din spațiu fusese înălțat un podium. Pe podeaua pe care-o văzuse
întotdeauna liberă pentru dans erau acum multe șiruri de scaune. Și,
exact așa cum se temuse, ajunseseră prea târziu. Mesele cu gustări
erau goale și oamenii fie se așezaseră deja, fie își căutau locuri.
– Pot să stau lângă Delo? se grăbi ea să-ntrebe.
– Delo Trell nu e aici, sublinie bunica ei, cu acreală. Părinții ei au
avut destulă minte s-o lase acasă. Unde aș vrea să fii și tu.
– N-am cerut eu să vin, ripostă Malta, chiar în timp ce Keffria
exclama, dojenitoare:
– Mamă!
Câteva clipe mai târziu, Malta se trezi instalată între ele două, la
capătul unui șir lung de scaune capitonate. Davad Restart era așezat
pe ultimul scaun din rând. Chiar în fața lui stătea unui cuplu de
bătrâni, în spate erau un bărbat ciupit de vărsat și soția lui cu burta
la gură, iar de cealaltă parte a mamei ei, doi frați fălcoși. Niciunul nu
era nici măcar destul de interesant ca să fie privit. Stând foarte
dreaptă și lungindu-și gâtul, Malta izbuti să-l descopere pe Cerwin
Trell. Se afla cu șase rânduri mai în față, aproape în capătul opus. În
spatele familiei Trell se vedeau scaune libere. Era sigură că mama ei
preferase cu bună știință s-o așeze atât de departe.
– Stai liniștită și fii atentă, șuieră bunica ei.
Malta oftă și se gârbovi în scaun. În față, pe podium, Negustorul
Trentor era la jumătatea unei lungi invocări a lui Sa. Părea să fie o
listă lungă, cu toate relele întâmplate vreodată vreunei familii de
Negustori. În loc să fie furios fiindcă Sa îngăduise să se abată astfel
de nenorociri asupra lor, se umilea spunând că le venise întotdeauna
în ajutor. Dacă în locul unchiului său ar fi vorbit Krion, poate că ar fi
fost interesant. Pe scaunele rezervate pentru negustorii din Tărâmul
Ploilor Sălbatice, câteva capete cu glugă erau aplecate în față. Malta
se întrebă dacă deja moțăiau.
După invocare urmă discursul de bun-venit al Negustorului Drur.
O repetare a aceleiași litanii răsuflate. Erau cu toții rude, erau cu toții
Negustori, legăminte și legături străvechi, loialitate și unitate, același
sânge și rudenie. Malta descoperi un defect al țesăturii noii ei robe.
Era în dreptul genunchiului. Când încercă să i-o arate, mama ei păru
să se enerveze și-i făcu semn cu mâna să tacă. Când Drur se întoarse
în cele din urmă la locul lui și Jani Khuprus urcă pe podium, Malta
își îndreptă spatele și se aplecă în față.
Negustoreasa din Tărâmul Ploilor Sălbatice își scosese mantia grea
și gluga, dar trăsăturile îi rămăseseră ascunse. Purta o mantie mai
ușoară, de culoarea fildeșului, tot cu glugă, iar vălul de dantelă care
îi acoperea fața făcea de fapt parte din acel veșmânt. Nestematele de
foc erau la fel de strălucitoare și nu-și pierduseră nicidecum farmecul
sub lumina slabă din încăpere. Când vorbea, fața voalată i se întorcea
adesea către diverse colțuri ale sălii. La fiecare mișcare a capului se
mișca și vălul și nestematele pâlpâiau cu mai multă putere. Erau
cincisprezece, toate la fel de lucios de roșii ca sâmburii de rodii, dar
de mărimea migdalelor necojite. Abia aștepta să-i spună lui Delo că
le văzuse de aproape și că vorbise despre ele cu Jani Khuprus.
Matriarha își ridică brusc ambele mâini și glasul și Malta se
concentră asupra spuselor ei.
– Nu mai putem aștepta și nu mai putem spera. Niciunul dintre
noi nu-și mai poate îngădui s-o facă. Pentru că, altminteri, secretele
noastre nu vor mai fi secrete. Dacă nu ne-ar fi apărat fluviul,
mistuindu-le corăbiile și preschimbându-le în așchii când au fugit,
am fi fost nevoiți să-i ucidem noi înșine. Negustori din Bingtown!
Cum a fost cu putință să se întâmple una ca asta? Ce s-a ales de
legămintele voastre? În seara asta o ascultați pe Jani Khuprus, dar vă
asigur că vă vorbesc în numele tuturor Negustorilor din Tărâmul
Ploilor Sălbatice. Nu mai avem de-a face doar cu o simplă
amenințare!
Tăcu. În sală se lăsă o liniște îndelungată. Pe urmă se înălță un
murmur de voci. Malta își închipui că se terminase. Se aplecă spre
mama ei și șopti:
– Mă duc să caut ceva de băut.
– Stați liniștite și tăceți din gură! șuieră bunica ei către ele
amândouă.
Încordarea îi adâncise ridurile de pe frunte și din jurul gurii.
Keffria nu scoase niciun cuvânt. Malta se lăsă pe spătarul scaunului
cu un oftat.
Unul dintre frații fălcoși din dreapta lor se ridică pe neașteptate.
– Negustoreasă Khuprus! strigă. Când toate capetele se întoarseră
spre el, adăugă, simplu: Ce te-aștepți să facem?
 – Să vă țineți făgăduielile! se răsti ea. Apoi adăugă, pe un ton ceva
mai blând, de parcă propria ei replică ar fi surprins-o: Trebuie să
rămânem uniți. Trebuie să ne trimitem reprezentanții la Satrap. Din
motive evidente, aceștia nu pot fi din familii din Tărâmul Ploilor
Sălbatice. Dar vom susține mesajul alături de voi.
– Și care va fi mesajul? întrebă cineva dintr-o altă parte a sălii.
– Mie chiar mi-e sete, șopti Malta.
Mama ei se încruntă la ea.
– Trebuie să-i cerem Satrapului să respecte învoiala noastră de la
început! Trebuie să-i cerem să-i cheme înapoi pe acești așa-numiți
Negustori Noi și să ne redea toate pământurile trecute în
proprietatea lor.
– Și dacă refuză?
Întrebarea venise de la o Negustoreasă din partea din spate a sălii.
Jani Khuprus se foi, stânjenită. Lăsă întrebarea fără răspuns.
– Să-i cerem mai întâi să onoreze făgăduiala înaintașilor săi. Nu i-
am cerut-o niciodată. Ne-am plâns unul altuia și am bombănit, ne-
am opus cererilor individuale. Dar nu ne-am ridicat niciodată ca un
singur popor, spunând: „Respectă-ți făgăduiala dacă te-aștepți s-o
respectăm pe a noastră.“
– Și dacă refuză? repetă femeia, fără șovăire.
Jani Khuprus își ridică mâinile înmănușate, apoi le lăsă să-i recadă
pe lângă trup.
– Atunci n-are onoare, spuse, cu o voce care, deși înceată, ajunse în
toate colțurile sălii. Ce trebuie să facă Negustorii cu cei lipsiți de
onoare? Dacă el nu se ține de cuvânt, noi îl retragem pe-al nostru.
Nu-i mai trimitem tribut. Ne vindem mărfurile oriunde avem chef,
nu le mai trecem pe cele mai valoroase prin Jamaillia. Îi alungăm pe
Negustorii Noi, adăugă, cu voce încă și mai scăzută. Ne conducem
singuri.
 Se dezlănțui un vacarm de glasuri, unele înălțându-se ultragiate,
altele pițigăiate de frică, iar altele totuși trâmbițându-și aprobarea.
La capătul rândului, Davad Restart se ridică brusc.
– Ascultați-mă! strigă și, fiindcă nimeni nu-i dădu atenție, se cocoță
în picioare pe scaun, legănându-se greoi. ASCULTAȚI-MĂ! tună
apoi, un sunet surprinzător pentru un bărbat atât de șters.
Toți ochii se întoarseră spre el și toate murmurele încetară.
– Asta e nebunie curată! anunță el. Gândiți-vă ce-o să se-ntâmple
pe urmă. Satrapul n-o să renunțe la Bingtown cu atâta ușurință. O să
trimită corăbii pline cu soldați. O să ne ia cu de-a sila pământurile. O
să-i împroprietărească pe Negustorii Noi și o să ne trimită familiile în
sclavie. Nu! Trebuie să ne înțelegem cu Negustorii Noi. Să le dăm, nu
totul, dar destul de mult ca să fie mulțumiți. Să-i facem de-ai noștri,
așa cum am făcut cu Coloniștii de pe Cele Trei Corăbii. Nu spun că
trebuie să-i învățăm tot ce știm, sau că ar trebui să li se îngăduie să
facă negoț în Tărâmul Ploilor Sălbatice, dar...
– Dar ce spui, Restart? întrebă, cu furie, cineva din spate. Atâta
vreme cât vorbești în numele prietenilor tăi, Negustorii Noi, ce-ar fi
să ne spui cât de multe vor de la noi?
Altcineva se amestecă în vorbă:
– Dacă Satrapul ar fi fost interesat să trimită corăbii în Canalul
Interior, le-ar fi curățat de pirați cu mult timp în urmă. Am auzit că
vechile galere de patrulare putrezesc legate de docuri, fiindcă
birurile nu se mai cheltuiesc pentru oșteni și pentru reparații. Toți
banii merg la Satrap, pentru distracții. Puțin îi pasă de șerpii și de
pirații care ne distrug negoțul. Nu vrea decât să se-amuze. Satrapul
nu e o amenințare pentru noi. De ce să-l deranjăm cu cereri? Să-i
alungăm noi înșine pe Negustorii Noi. N-avem nevoie de Jamaillia!
– Și-atunci unde o să ne vindem mărfurile? Cele mai mari câștiguri
ne sunt aduse de negoțul din sud, dacă nu cumva vrem să mergem
la barbarii din nord.
– Asta e o altă problemă. Pirații! Vechea înțelegere spunea că
Satrapul o să ne apere de tâlharii de pe mare. Dacă tot facem cereri,
ar trebui să-i spunem și că...
– Avem nevoie de Jamaillia! Ce suntem noi fără Jamaillia? Jamaillia
înseamnă poezie și artă și muzică, Jamaillia e cultura noastră mamă.
Nu putem să-ntrerupem negoțul cu Jamaillia și totuși...
– Și șerpii! Blestematele alea de corăbii cu sclavi atrag șerpii, ar
trebui să cerem o lege care să le interzică trecerea prin Canalul
Interior...
– Suntem oameni de onoare. Chiar dacă Satrapul nu-și mai aduce
aminte cum să-și țină cuvântul, încă mai suntem legați de...
– ...ne vor lua casele și pământurile și ne vor face sclavi pe toți. O
să ne-ntoarcem exact acolo de unde-au plecat străbunii noștri, o să
fim exilați și nelegiuiți, fără nicio speranță de grațiere.
– Pentru început, ar trebui să ne pregătim propriile noastre corăbii
pentru patrulare. Nu doar ca să-i ținem pe Negustorii Noi departe de
gura de vărsare a Fluviului Ploilor Sălbatice, dar și ca să vânăm
șerpii și pirații. Da, și să le spunem celor din Chalced limpede și o
dată pentru totdeauna că Fluviul Ploilor Sălbatice nu e granița lor, că
stăpânirea lor se oprește la Golful Zăbava. Înaintează cu forța...
– Atunci o s-avem două războaie în același timp, o să ne luptăm și
cu Chalcedul, și cu Jamaillia! E o prostie. Nu uitați, dacă n-ar fi fost
Jamaillia și Satrapul, Chalcedul ar fi-ncercat de multă vreme să ne ia
în stăpânire. Asta riscăm dacă ne rupem de Jamaillia! Un război cu
Chalcedul!
– Război? Cine vorbește de război? Nu e nevoie decât să-i cerem
Satrapului Cosgo să respecte făgăduielile pe care ni le-a făcut
Satrapul Esclepius!
 Corul de voci furioase răbufni iarăși. Negustorii se urcaseră în
picioare pe scaune, sau strigau de oriunde s-ar fi aflat. Malta nu
înțelegea nimic. Și se îndoia că alții pot înțelege.
– Mamă, șopti ea, cu voce rugătoare, mor de sete! Și aici e
înăbușitor. Pot ieși să iau o gură de aer?
– Nu acum! se răsti mama ei.
– Malta, taci, adăugă bunica.
Nici măcar nu se uită la ea, se părea că-ncearcă să urmărească o
conversație purtată de doi bărbați aflați cu trei rânduri mai în față.
– Vă rog! striga Jani Khuprus de pe podium. Vă rog, ascultați-mă!
Vă rog.
Când murmurele se domoliră, începu să vorbească mai încet,
silind pe toată lumea să tacă dacă voia s-o audă.
– Pentru noi, ăsta e cel mai mare pericol. Ne certăm între noi.
Vorbim pe prea multe voci, așa că Satrapul n-o ia în seamă pe
niciuna. Avem nevoie de un grup puternic de oameni care să-i ducă
mesajul nostru, și trebuie să fim uniți și sinceri în ceea ce vom spune.
O singură voce puternică trebuie luată în considerare, dar atâta
vreme cât ne sfâșiem între noi ca...
– Trebuie să merg la closet, șopti Malta.
Așa. Când era vorba de asta, nu se împotriveau niciodată. Bunica
ei clătină din cap a dezaprobare, dar o lăsă să plece. Davad Restart o
asculta pe Jani Khuprus cu atâta atenție, încât aproape că nici nu
observă când se strecură Malta pe lângă el.
Fata se opri la masa cu gustări ca să-și toarne un pahar cu vin. Nu
era singura care-și părăsise scaunul. În diferite părți ale sălii se
formau grupuri care stăteau de vorbă fără să-i dea prea mare atenție
Negustoresei din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Unii se contraziceau
între ei, alții dădeau din cap, declarându-se în tăcere de acord cu
spusele femeii de pe podium. Și aproape toți erau cu mult mai
vârstnici decât Malta. Ea îl căută din priviri pe Cerwin Trell, dar
tânărul era încă așezat alături de familia lui și părea foarte interesat
de ceea ce se petrecea. Politica. În sinea ei, Malta era de părere că,
dacă nimeni n-ar fi luat-o în seamă, viața ar fi mers înainte, așa cum
mersese întotdeauna. Probabil că aveau să se contrazică tot restul
serii, stricând petrecerea. Oftă, își luă paharul și ieși din clădire în
noaptea rece de iarnă.
Între timp se întunecase de-a binelea. Torțele de pe alee se
mistuiseră și se stinseseră. Pe cer scânteiau stele reci. Le privi și se
gândi la nestematele de foc. Cele albastre și cele verzi erau cele mai
rare. Abia aștepta să-i spună asta lui Delo. Știa cum s-o i-o spună, ca
pe ceva despre care presupunea că a auzit toată lumea. Lui Delo era
cel mai bine să-i spui astfel de lucruri, fiindcă Delo era o bârfitoare
înrăită. Avea să le povestească tuturor. Nu le vorbise ea tuturor
fetelor despre rochia verde de bal a Maltei? Bineînțeles că le istorisise
și cum a dus-o Davad Restart acasă. Fusese o idioată când îi
povestise asta lui Delo, dar, fiind atât de furioasă, simțise pur și
simplu nevoia să-i spună cuiva. Dar seara asta îi oferea ocazia să
obțină ceva în schimbul acelui fapt jenant. N-avea să-i povestească
lui Delo cât de tare se plictisise, doar că stătuse afară și pălăvrăgise
despre nestematele de foc cu Jani Khuprus în persoană. Se plimbă
agale pe lângă trăsuri, sorbind din vin. O parte dintre vizitii intraseră
în trăsuri, la adăpost de frig, pe când alții stăteau ghemuiți pe locul
lor de pe capră. Câțiva se adunaseră la colțul aleii, ca să stea de vorbă
și poate și ca să bea împreună câte-o înghițitură sau două dintr-o
sticluță.
Malta ajunse aproape până în capătul șirului de trăsuri, trecând pe
lângă a lui Davad și apoi pe lângă a familiei din Tărâmul Ploilor
Sălbatice. Își lăsase jalnica mantie veche înăuntru și începea să simtă
frigul nopții. Își încrucișă brațele, aducându-și mâinile pe umeri, cu
mare grijă să nu verse vinul, și merse mai departe. Se opri să
privească blazonul de pe portieră. Era prostesc, un cocoș cu coroană.
– Khuprus, murmură, pentru sine, și îi urmări conturul atingându-
l ușor cu degetul, cu gândul să-l memoreze.
Blazonul străluci scurt în urma degetului și ea își dădu seama că e
din jidzin. Nu mai era un metal la fel de des întrebuințat ca
odinioară. O parte dintre saltimbancii mai vârstnici de pe străzi încă
își mai făceau din el chimvalele și clopoțeii pentru degete. Scânteia
ori de câte ori îl atingeai. Era un deliciu pentru ochi, dar alama suna
cu siguranță mai frumos. Oricum, mai avea ceva în plus despre care
să-i vorbească lui Delo.
– E straniu când te gândești că o atingere omenească poate trezi
deopotrivă la viață jidzinul și nestematele de foc, se aventură ea să
spună cu glas tare.
Nu, nu suna destul de bine. Avea nevoie de o frază mai
spectaculoasă.
Aproape alături de ea își făcu apariția un ochi albastru, clipind. Se
trase înapoi grăbită, apoi îi aruncă încă o privire, mult mai atentă.
Cineva stătea acolo, sprijinindu-se de trăsura familiei Khuprus. O
siluetă subțire, bine înfășurată în mantie, în stilul din Tărâmul Ploilor
Sălbatice. Avea o eșarfă în jurul gâtului și fața acoperită de un văl, ca
a unei femei. Era probabil vizitiul.
– Bună seara, spuse ea, cu îndrăzneală, ca să-și ascundă
surprinderea, și dădu să se îndepărteze.
– De fapt, vorbi el, cu voce scăzută, n-au nevoie să fie atinse de un
om. Odată ce au fost trezite, orice mișcare le aprinde. Uite!
Întinse spre ea o mână înmănușată, apoi își scutură ușor
încheietura. Pe manșetă îi apărură două nestemate mici, albastre.
Malta nu putu să nu se oprească și să nu se uite. Nu era un albastru
palid, ci un albastru ca safirul, dansând singur în întuneric.
 – Credeam că nestematele albastre și verzi sunt cele mai rare și cele
mai scumpe, zise ea.
Sorbi din paharul de vin. Părea mai politicos să spună asta în loc
să-ntrebe cum de își putea permite un vizitiu așa ceva.
– Sunt, recunoscu el, fără șovăire. Însă astea sunt foarte mici și mă
tem că nu sunt nici fără cusur. S-au fisurat în timpul redobândirii.
Ridică din umeri. Malta ghici mișcarea văzând-o pe cea de urcare
și coborâre a nestematei de la gâtul lui.
– Probabil că nu vor arde prea mult. Nu mai mult de un an sau doi.
Dar n-aș fi suportat să le văd aruncate.
– Bineînțeles că nu! exclamă ea, scandalizată.
Nestemate de foc aruncate? Șocant!
– Ai spus că ard? Adică sunt fierbinți?
El chicoti ușor.
– Oh, nu, nu în sensul obișnuit. Uite. Atinge una.
Întinse din nou brațul spre ea.
Malta își desfăcu mâinile cu care-și strângea umerii și întinse un
deget sfios. Prudentă, bătu ușor într-o nestemată. Nu, nu ardea.
Prinse curaj și o mai atinse o dată. Era netedă și rece precum sticla,
deși într-un loc simți o crestătură minusculă. O atinse și pe cealaltă,
apoi se cuprinse din nou cu brațele.
– Sunt frumoase, spuse. Și tremură. E foarte frig aici. Aș face bine
să mă-ntorc înăuntru.
– Nu, nu te... Adică... Ți-e frig?
– Puțin. Mi-am lăsat mantia înăuntru.
Se întoarse să plece.
– Uite, ia-o pe a mea.
Își îndreptase spatele și își desfăcea mantia.
 – Oh, mulțumesc, dar mă descurc. N-aș putea să te las fără mantie.
Nu trebuie decât să mă-ntorc înăuntru.
I se făcu mai frig doar la gândul că mantia de pe spatele lui plin de
negi ar fi putut atinge pielea ei. Se grăbi să se îndepărteze, dar el o
urmă.
– Uite, încearcă atunci eșarfa mea. Nu pare mare lucru, dar e
uimitor de călduroasă. Poftim. Încearc-o.
Și-o scosese, cu nestemata de foc cu tot, și, când Malta se întoarse,
i-o drapă pe braț. Era într-adevăr uluitor de călduroasă, dar nu asta o
opri să i-o arunce înapoi, ci nestemata de foc albastră care licărea
spre ea.
– Oh, spuse.
Să poarte una, fie și numai pentru câteva clipe... Era ceva atât de
minunat încât nu putea să scape prilejul. Putea face o baie după ce
ajungea acasă.
– Vrei să-l ții pe ăsta, te rog? îl întrebă, întinzându-i paharul ei cu
vin.
El îl luă, iar Malta nu pierdu timpul, își drapă imediat eșarfa în
jurul gâtului și al umerilor. Bărbatul o purtase ca pe un fular, dar era
împletită atât de lejer încât se putea întinde până ce ajungea aproape
de mărimea unui șal. Și era călduroasă, foarte călduroasă. Și-o aranjă
astfel încât nestemata albastră să i se așeze între sâni. Se uită în jos,
către ea.
– E atât de frumoasă. Seamănă cu... Nu știu cu ce seamănă.
– Unele lucruri nu seamănă decât cu ele însele. O anumită
frumusețe nu se poate compara cu nimic, spuse el, cu voce scăzută.
– Da, încuviință ea, privind în adâncurile pietrei.
– Vinul tău? îi reaminti el, o clipă mai târziu.
– Oh. Malta se încruntă. Nu mai vreau. Poți să bei restul, dacă
dorești.
 – Pot?
În tonul lui se contopeau amuzamentul și surprinderea. De parcă
o balanță dintre ei doi tocmai s-ar fi înclinat ușor în favoarea lui.
Asta o puse în încurcătură pentru câteva clipe.
– Adică, numai dacă îl vrei...
– Oh, îl vreau, o asigură el.
Vălul care-i acoperea fața era despicat. El strecură cu abilitate
paharul prin despicătură și sorbi înclinându-l cu o mișcare exersată a
mâinii. Pe urmă înălță paharul gol către lumina stelelor și se uită la el
câteva clipe. Malta îl simți privind-o înainte de a-și strecura paharul
în mânecă.
– Ca amintire, spuse.
Malta se gândi pentru prima oară că e mai vârstnic decât ea și că,
poate, conversația lor depășește hotarele bunei-cuviințe, că toate
acele schimburi făcute cu nepăsare ar fi putut avea un înțeles mai
adânc. Fetele cuminți nu pălăvrăgesc pe întuneric cu vizitii stranii.
– Aș face bine să mă-ntorc înăuntru. Probabil că mama se-ntreabă
deja unde sunt, se scuză.
– Fără îndoială, își murmură el aprobarea, și amuzamentul i se
simți din nou în glas.
Ei începu să îi inspire o oarecare teamă. Nu. Nu teamă. Prudență.
Bărbatul păru să simtă asta, căci o urmă când ea încercă să se
îndepărteze. De fapt merse alături de ea, ca și cum ar fi escortat-o.
Malta se temu în mare măsură c-o să intre împreună cu ea în sală,
dar el se opri la ușă.
– Înainte să pleci, am nevoie de ceva de la tine, zise el pe
neașteptate.
– Desigur.
Malta își ridică mâinile către eșarfă.
 – De numele tău.
Fata rămase locului, neclintită. Oare uitase că ea poartă eșarfa lui,
cu tot cu nestemata de foc? Dacă era așa, ea una n-avea de gând să-i
reamintească. Oh, nu voia s-o păstreze. Nu pentru totdeauna, doar
cât să i-o arate lui Delo.
– Malta, răspunse.
Era de-ajuns ca să descopere la cine se află eșarfa lui, după ce avea
să-și amintească de ea. Dar nu îndeajuns ca să și-o recapete prea
repede.
– Malta...
El lăsă cuvântul să se lungească, îndemnând-o să continue.
Ea se prefăcu că nu pricepe.
– Înțeleg, spuse el, peste câteva clipe. Malta. Atunci, bună seara,
Malta.
– Bună seara.
Ea îi întoarse spatele și se grăbi să treacă dincolo de ușile imense
ale sălii. Odată înăuntru, își scoase cu iuțeală eșarfa și nestemata.
Indiferent din ce-o fi fost împletită, eșarfa era la fel de fină ca
borangicul. Când o strânse grămadă în mâini, se micșoră destul de
mult ca să încapă cu totul în buzunarul cusut în interiorul mantiei
sale. O ascunse acolo. Pe urmă, cu un mic zâmbet de încântare, se
întoarse la locul ei. În sală, Negustorii continuau să țină pe rând
discursuri. Despre legăminte, compromisuri, rebeliuni, sclavie,
război, interziceri. Era sătulă de toate. Nu-și dorea decât să lase cu
toții discuția baltă și să tacă, pentru ca s-o ducă mama ei acasă, unde
putea admira nestemata de foc în camera ei, în singurătate.

Restul încâlciturii nu părea să simtă că e ceva în neregulă. Poate că

Sessurea era ușor neliniștit, dar toți ceilalți păreau mulțumiți.
Mâncarea se găsea din belșug și era ușor de căpătat, apele acelui Plin
erau calde, iar noile săruri trezeau culori incitante pe pieile noi, ivite
de sub cele lepădate. Își schimbau pieile des, fiindcă hrana era
bogată și altele creșteau cu ușurință. Poate că asta căutaseră ceilalți
dintotdeauna, cugetă Shreever, nemulțumită. Poate credeau că
renașterea e o viață trăită cu nepăsare, mâncând și năpârlind.
Ea era de altă părere.
Știa că Maulkin caută mai mult decât atât. Restul încâlciturii nu
vedea prea departe dacă nu era în stare să simtă îngrijorarea și
nefericirea lui Maulkin. Îi condusese către nord, urmărind umbra
celui care îi hrănea. Se oprise de multe ori în dreptul unor scurgeri
calde de apă fără sare, gustând și iar gustând ce le oferea acel loc
straniu. Sessurea îi șocase o dată, lungindu-și gulerul ca să le taie
calea, oprindu-i din urmărirea lor prostească. Dar, câteva clipe mai
târziu, Maulkin își închisese fălcile, uluit, și părăsise curentul cald, ca
să-și reia locul în umbra dăruitorului de hrană.
Shreever nu fusese prea îngrijorată când dăruitorul se oprise și
Maulkin se simțise mulțumit rămânând în preajma lui. Cine era ea,
ca să pună la îndoială hotărârile unuia care stăpânea amintirile
străbunilor? Dar, când dăruitorul își schimbase calea, pentru a se
întoarce spre sud, iar Maulkin îi îndemnase să-l urmeze iarăși, ea
prinsese să se îngrijoreze. Ceva nu era așa cum ar fi trebuit, o simțea.
Iar Sessurea părea să-i împărtășească neliniștea.
Întrezăreau alte încâlcituri, pe urmele altor dăruitori. Toate păreau
mulțumite și bine hrănite. În astfel de momente, Shreever se întreba
dacă nu cumva greșeala e a ei. Poate că visase ea prea mult, poate că
îi scăpaseră subînțelesurile cunoștințelor sacre. Însă apoi vedea cât
de distrat e Maulkin, chiar în timp ce se hrănește. În vreme ce toți
ceilalți mușcau și înghițeau, el se oprea brusc și plutea nemișcat, cu
fălcile larg deschise și cu branhiile umflându-i-se când cerceta câte
un miros nedumeritor. Și, adesea, când dăruitorul se oprea pentru o
vreme și ceilalți șerpi din încâlcitură se odihneau, el se înălța
aproape până la Gol și începea un dans al răsucirii, cu ochii ascunși
sub pleoape. În astfel de momente, Sessurea îl privea aproape tot atât
de atent cum îl privea ea. Iarăși și iarăși își înnoda conducătorul lor
trupul, pentru a se prelinge apoi prin nod, simțind pe întreaga
lungime a pielii tot ce îi putea spune locul. Pe urmă trâmbița ușor și
întretăiat pentru sine însuși, amestecând frânturi fără noimă printre
cunoștințele sacre. Uneori își sălta capul deasupra Plinului și în Gol,
murmurând ceva despre lumini și iar despre lumini.
Shreever nu mai putea îndura. Îl lăsă să danseze până când
oboseala prinse să-i întunece ochii falși. Atât de istovit încât se
legăna ușor, el începu să plutească spre fundul apei. Cu gulerul
moale și câtuși de puțin provocatoare, ea se apropie de coborârea lui
și intră în același ritm.
– Maulkin, trâmbiță ea, cât se putea de încet, viziunea ta nu te mai
ajută? Ne-am rătăcit?
El își săltă pleoapele ca să se holbeze la ea. Aproape alene, se
înfășură lejer în jurul ei și o trase în jos, ca să se încâlcească amândoi
în mâlul moale.
– Nu e un simplu loc, o lămuri, aproape visător. E, totodată, și un
timp. Și nu doar un timp și un loc, ci o încâlcitură. O încâlcitură ca
nicio alta adunată laolaltă din vremurile străvechi și până acum.
Aproape că simt mirosul unuia dintre Cei Care Își Amintesc.
Shreever își agită buclele trupului, încercând să citească amintirile
lui.
– Maulkin, nu ești tu Cel Care Își Amintește?
– Eu? Pleoapele lui coborau din nou peste ochi. Nu. Nu întru totul.
Eu pot aproape să-mi amintesc. Știu că există un loc, și un timp, și o
încâlcitură. Când o să le găsesc, o să le recunosc fără greș. Suntem
aproape, Shreever, foarte aproape. Trebuie să continuăm și să nu ne
îndoim. Atât de des s-a întâmplat să vină și să treacă timpul, și noi l-
am scăpat. Mă tem că, dacă ne scapă iarăși, toate amintirile din
vremurile străvechi vor păli și nu vom mai fi niciodată așa cum am
fost.
– Și ce am fost? întrebă ea, pur și simplu ca să-l audă întărind ceea
ce știa deja.
– Am fost Stăpânii, ne-am mișcat nestânjeniți prin Gol și prin Plin
deopotrivă. Și ceea ce știa unul știau toți, și aveam cu toții toate
amintirile din toate timpurile, de la începuturi. Eram puternici și
înțelepți, respectați și venerați de toate făpturile cu minte mai prejos
decât a noastră.
– Și ce s-a întâmplat? puse Shreever întrebarea rituală.
– A venit vremea să ne remodelăm. Să contopim esențele
propriilor noastre trupuri, creând prin aceasta făpturi noi, care să se
bucure de o nouă vitalitate și de o nouă forță. A venit vremea să
intrăm în străvechiul ciclu al îmbinării și divizării și să creștem iarăși.
A sosit vremea să ne reînnoim trupurile.
– Și apoi ce se va întâmpla? completă Shreever partea ei de ritual.
– Vom ajunge cu toții la timpul și la locul adunării. Toate amintirile
vor fi din nou ale tuturor și tot ce a păstrat în siguranță unul le va fi
înapoiat tuturor. Călătoria renașterii se va încheia și ne vom înălța
din nou triumfători.
– Așa va fi, întări Sessurea, aflat în încâlcitură în apropierea lor.
Așa va fi.
 25

CANDLETOWN

C
andletown era un mic port negustoresc plin de viață din
Peninsula Marrow. Althea mai fusese acolo, cu tatăl ei.
Stând pe puntea Secerătorului și rotindu-și privirea prin
port, avu deodată impresia că, dacă ar fi sărit de pe punte și
ar fi alergat pe doc, ar fi trebuit s-o găsească pe Vivacia amarată, cu
Ephron la bord, ca de obicei. El ar fi fost în salonul căpitanului, unde
i-ar fi primit pe negustorii din oraș. Ar fi avut pe masă rachiu de cea
mai bună calitate, pește afumat și brânză maturată, și ar fi negociat
cu ei prietenește, oferindu-și încărcătura în schimbul mărfurilor sau
al banilor lor. Încăperea ar fi fost curată și plăcută, iar cabina Altheei
ar fi fost ca odinioară, paradisul ei personal.
Dorul de timpurile trecute o cuprinse brusc și îl simți ca pe o
durere în piept. Se întrebă unde o fi fost corabia ei și cum o fi
călătorit, fiind întrebuințată de Kyle. În ciuda geloziei care-o asigura
că nimeni n-ar fi putut s-o cunoască pe Vivacia mai bine decât o
cunoștea ea, speră că Wintrow îi devenise un bun tovarăș. Curând,
își promise, și ei, și corabiei ei, de care era departe. Curând!
– Băiete!
 Cuvântul răsună brusc chiar în spatele ei și Althea tresări violent
înainte de a recunoaște și vocea lui Brashen și tachinarea din tonul
lui. Totuși se întoarse imediat spre el.
– Domnule?
– Căpitanul vrea să te vadă.
– Da, domnule, răspunse ea, pregătindu-se să plece imediat.
– Așteaptă. O clipă.
Altheei nu-i plăcea deloc cum se uita el în jur, ca să descopere dacă
e cineva prin preajmă sau dacă îi vede cineva. Nu-și dădea seama că,
pentru oricine, ăsta e un semnal că între ei doi se petrece ceva
nepermis? Încă și mai rău, acum se apropie de ea, ca să-i poată vorbi
mai încet.
– Iei diseară cina pe țărm?
Se bătu peste pungă și monedele dinăuntru zornăiră. De centură,
alături de ea, îi atârna o emblemă de corabie proaspăt gravată.
Althea ridică din umeri.
– Poate că da, dac-o să am liber.
Nesocotise cu bună știință invitația din întrebare.
Ochii lui Brashen se plimbară pe fața ei fără grabă.
– Arsura făcută de șarpe aproape că ți-a dispărut. O vreme m-am
temut c-o să rămâi c-o cicatrice.
Ea ridică iarăși din umeri, refuzând să întâlnească privirea lui
tandră.
– Ce contează o cicatrice în plus pentru un năier? Mă-ndoiesc că
altcineva de la bord i-a dat sau îi va da vreo atenție.
– Atunci te-ai hotărât să rămâi pe corabia asta?
– O să mai lucrez pe ea cât e în port. Dar cred că șansele mele de a
găsi o corabie care merge în Bingtown sunt mai mari aici decât în
porturile mai mici, în care o să ajungă pe urmă Secerătorul.
 Curiozitatea o făcu să continue cu o întrebare pe care știa că ar fi
fost mai bine să n-o pună:
– Dar tu?
– Încă nu știu. Brashen îi zâmbi pe neașteptate și i se destăinui: Mi-
au oferit locul primului secund. Aproape de două ori mai mulți bani
decât suma cu care-am început, și pe un bilet de corabie sună mai
bine decât secundul al doilea. S-ar putea să rămân, numai pentru
asta. Le-am spus da, dar încă n-am semnat învoiala.
O privi pe Althea cu mare atenție când adăugă:
– Pe de altă parte, dacă găsim o corabie bună care merge în
Bingtown, mi-ar plăcea și mie să mă văd din nou acasă.
Ei îi căzu inima în călcâie. Nu. Povestea lor nu putea să continue.
Se sili să zâmbească nepăsătoare și să râdă.
– Ei, ce șanse avem s-ajungem din nou pe aceeași corabie? Destul
de firave, aș zice.
Brashen continuă totuși s-o fixeze cu o privire atât de atentă!
– Depinde cât de tare ne străduim, sugeră. Trase aer în piept. Am
pus o vorbă bună pentru tine aici. Am spus c-ai făcut mai degrabă
munca unui năier adevărat decât pe-a unui mus. Secundul a fost de
acord cu mine. Probabil că de-asta te cheamă căpitanul. Vrea să-ți
facă o ofertă mai bună, ca să te păstreze la bord.
– Mulțumesc, răspunse ea, stânjenită.
Nu din recunoștință, ci fiindcă simțea cum i se aprind primele
scântei de furie. Credea că ea are nevoie de-o „vorbă bună“ din
partea lui ca să fie văzută drept un năier priceput? Merita din plin
ceea ce i se plătea unui năier obișnuit, mai ales că putea face și
munca unui jupuitor. Avea impresia că, punând o vorbă bună,
Brashen îi știrbise demnitatea și adevărata valoare. Althea n-ar fi
trebuit să adauge nimic, dar se auzi făcând-o.
– Cred că și-au dat deja seama ce pot face.
 Brashen o cunoștea mult prea bine.
– N-am spus-o în sensul ăsta, se grăbi să se scuze. Oricine își dă
seama că-ți meriți banii. Ai fost întotdeauna un năier bun, Althea. Iar
timpul petrecut pe Secerătorul te-a ajutat să devii și mai bună. Dacă ar
trebui să lucrez pe greement în furtună, te-aș alege ca să te iau cu
mine. Pe tine se poate bizui omul, și pe catarge, și pe punte.
– Mulțumesc, repetă ea, de data asta încă și mai stânjenită, fiindcă
rostea cuvântul cu sinceritate.
Brashen nu împărțea complimente ca să se afle-n treabă.
– Aș face bine să mă duc la căpitan, dacă vreau să-și păstreze
părerea asta bună despre mine, adăugă ea, dornică să se despartă de
Brashen cât mai repede.
Îi întoarse spatele, dar îl auzi strigând în urma ei.
– Sunt liber în seara asta. Mă duc la Streașina Roșie. Acolo mâncarea
și berea sunt bune și ieftine. Ne vedem pe țărm.
Se grăbi să se îndepărteze; și speră că neluând în seamă privirea
stranie aruncată către ea de Reller o putea face să dispară. Afurisit să
fie! Sperase că ar putea locui la bord, ajutând la descărcare și
încărcare până când își găsea un loc pe altă corabie. Dar, dacă
Brashen îi făcea șederea prea stânjenitoare, avea să fie nevoită să
meargă în oraș și să plătească pentru o cameră. Strângea cu putere
din buze când bătu la ușa căpitanului Sichel. Încercă să-și netezească
fața, dându-i un aer mai prezentabil când auzi răspunsul lui scurt:
– Intră!
În timpul călătoriei, nu avusese decât o dată sau de două ori
prilejul s-arunce o scurtă privire în cabinele căpitanului și
secundului. Când intră, încăperea i se păru încă și mai puțin
impresionantă decât înainte. Era adevărat că se afla pe o corabie pe
care se trudea din greu și că uleiul și carnea erau mărfuri în jurul
cărora nu puteai păstra curățenia, dar tatăl ei n-ar fi suportat
niciodată o dezordine ca aia. Căpitanul Sichel era așezat la masă, iar
secundul stătea lângă el, în picioare. Pe masă erau un seif, un catastif,
un teanc de bilete de corabie din piele și sigiliul vasului. Althea știa
că-n acea zi fuseseră plătiți mai mulți oameni. Cei care se
îmbarcaseră ca pușcăriași sau ca datornici plecaseră fiind oameni
liberi. Era adevărat că nu primiseră niciun ban pentru lungul an
petrecut la bord, doar câte o bucată din piele, gravată pentru a
dovedi că-și executaseră sentința, și o chitanță în schimbul datoriei
achitate. Althea se trezi întrebându-se în ce soi de case se întorceau
oamenii ăia, sau dacă mai aveau case. Pe urmă simți privirea
căpitanului aflat în așteptare și își veni în fire.
– M-am prezentat la ordin, domnule, spuse, cu vioiciune.
Căpitanul aruncă o privire în registrul deschis în fața lui.
– Athel. Musul corabiei. Și aici e o însemnare care zice că ai câștigat
bani în plus, ca jupuitor. Așa e, băiete?
– Da, domnule.
El știa asta, ea o știa. Așteptă să vadă ce mai avea de spus
căpitanul.
El deschise alt catastif de pe masă și-și plimbă degetul în josul
rândurilor.
– În jurnalul corabiei am o însemnare care spune că, mulțumită
iuțelii acțiunilor tale, l-ai salvat din mâinile răpitorilor pe al doilea
secund, ca și pe tine însuți. Ca să nu mai vorbesc de alți oameni, de
pe alte corăbii. Și, continuă căpitanul, dând câteva pagini către o altă
însemnare, secundul a notat aici că, în ziua când am ucis șarpele, un
năier care altminteri ar fi căzut peste bord a fost salvat datorită iuțelii
tale. Așa e, băiete?
Althea se strădui să nu zâmbească, dar nu-și putu împiedica
obrajii să se îmbujoreze de plăcere.
 – Da, domnule, izbuti să spună, apoi adăugă: N-am știut că ia
cineva în seamă astfel de lucruri.
Scaunul căpitanului scârțâi când se rezemă de spătar.
– Luăm în seamă mai multe lucruri decât bănuiesc oamenii de la
bord. Având un echipaj atât de mare, din care jumătate adunat din
pușcării, depind de secunzii mei, care stau cu ochii pe toată lumea,
ca să vadă cine-și merită banii și cine nu.
Își înclină capul și o privi pieziș.
– Ai venit la bord în Bingtown, ca mus. Ne-ar plăcea să te păstrăm,
Athel.
– Mulțumesc, domnule.
Și nicio ofertă de mărire a plății sau pentru un post mai bun? Gata
cu vorba bună pusă de Brashen.
– Atunci îți convine?
Althea trase aer în piept. Tatăl ei preferase întotdeauna să-i
răspundă oamenii săi cu sinceritate. Avea să vadă dacă și căpitanul
Sichel avea aceeași preferință.
– Nu sunt sigur, domnule. Secerătorul e o corabie foarte bună și nu
mă pot plânge de absolut nimic. Dar m-am gândit că mi-ar plăcea să
mă-ntorc în Bingtown și s-ajung acolo mai curând decât mă poate
duce Secerătorul. Ceea ce mi-ar plăcea să fac, domnule, ar fi să-mi
primesc acum banii și biletul de corabie, dar să rămân pe vas și să
lucrez aici cât mai stă în port. Iar dacă nu-mi găsesc un alt loc înainte
de a ridica Secerătorul ancora, poate că, la urma urmelor, aș putea
rămâne la bord.
Gata și cu sinceritatea. Căpitanul se înnegurase la față. Era fără
îndoială convins că-i făcuse o ofertă corectă propunându-i să rămână
mus. Nu era deloc încântat că ea se gândise să-și caute altceva.
– Da, ai desigur dreptul să-ți primești banii și biletul. Cât despre
socotelile tale cu „dacă“ și „poate“, ei bine, noi, pe corabia asta,
punem mare preț pe loialitate. E limpede că tu crezi c-o să-ți fie mai
bine în altă parte.
– Nu mai bine, nu, domnule. Secerătorul e o corabie foarte bună,
domnule, foarte bună. Eu sper doar c-o să găsească una care să mă
ducă mai curând acasă.
– Casa unui năier e corabia lui, sublinie căpitanul Sichel, cu
severitate.
– Mă gândeam la portul care mi-a fost casă, domnule, se corectă ea,
cu voce slabă.
Era limpede că nu se descurca prea grozav.
– Bine. Facem socotelile și te plătim. Și-o să-ți dau și biletul, pentru
că ți-ai făcut treaba fără să mă nemulțumești cu ceva. Dar n-o să te
las să tândălești pe puntea mea sperând că-ți găsești un loc mai bun
în altă parte. Secerătorul e programat să plece din nou peste o lună.
Dacă te-ntorci înainte să ridicăm ancora și-ți vrei locul înapoi, ei
bine, vom vedea. Știi că e ușor să ți se găsească înlocuitor.
– Da, domnule.
Althea își mușcă buza ca să nu mai spună și altceva. Cât îi socoti
căpitanul plata și banii în plus pentru jupuire și îi numără monedele,
ea îi aprecie onestitatea. Fusese grosolan și neînduplecat, dar o
plătea corect, până la ultimul bănuț de aramă. Îi întinse banii; apoi,
în vreme ce ea și-i punea în buzunare, luă unul dintre biletele de
piele și, folosindu-se de un ciocan de lemn și de o ștanță, întipări pe
el emblema corabiei. O stropi cu cerneală ca să se vadă mai bine,
apoi luă un instrument pentru scrierea pe piele.
– Numele întreg? întrebă, cu nepăsare.
Ce ciudate par locurile unde te prinde din urmă realitatea! Cumva,
Althea nu prevăzuse momentul ăla niciodată. Răsuflă adânc. Trebuia
să fie numele ei, altminteri nu i-ar fi folosit la nimic.
– Althea Vestrit, spuse, cu voce înceată.
 – Ăsta-i nume de fată, observă căpitanul, începând să graveze
literele pe bilet.
– Da, domnule, încuviință ea, încet.
– Pentru numele lui Sa, de ce-au atârnat părinții tăi de tine numele
unei fete? întrebă el, într-o doară, începând să scrie „Vestrit“.
– Presupun că le-a plăcut numele ăsta, domnule, răspunse ea.
Nu-și dezlipea ochii de la mâinile căpitanului, care caligrafia cu
atenție literele de piele. Un bilet de navă, dovada de care avea nevoie
ca să-l facă pe Kyle să se țină de cuvânt și să-i înapoieze corabia.
Mâna care scria încetini, apoi se opri. Căpitanul își ridică privirea ca
să-i întâlnească ochii. Se încruntă din ce în ce mai tare.
– Vestrit. Ăsta e numele unui Negustor, nu?
Ei i se uscă brusc gura.
– Da..., începu, dar el o întrerupse cu o fluturare a mâinii.
Pe urmă își îndreptă atenția către secund.
– Familia Vestrit are corabia aia, cum se numește? O corabie vie?
Secundul ridică din umeri, iar căpitanul Sichel se întoarse brusc
spre ea.
– Cum se numește corabia?
– Vivacia, răspunse încet Althea.
Mândria i se strecură în glas împotriva voinței ei.
– Și fata căpitanului lucra pe punte, alături de echipaj, spuse Sichel,
tărăgănând cuvintele.
O fixă cu o privire aspră. Vocea lui era acum dură și cuvintele
acuzau.
Althea își îndreptă spatele.
– Da, domnule.
El azvârli instrumentul de scris cu dezgust.
– Scoate-o de pe corabia mea! se răsti la secund.
 – Plec, domnule. Dar am nevoie de biletul ăla, spuse Althea, în
timp ce secundul se apropia de ea.
Și nu se clinti. N-avea să se facă de rușine fugind din fața
secundului tocmai atunci.
Căpitanul pufni, dezgustat.
– N-o să primești niciun bilet de la mine, cu emblema corabiei
mele. Crezi c-o să te las să faci din mine bătaia de joc a flotei de
corăbii-abator? Am avut o femeie la bord pe toată durata
anotimpului de vânătoare și n-am știu nimic? Ce-ar mai râde toți!
Pentru o astfel de minciună ar trebui să-ți iau toți banii din buzunare
înapoi. Nu-i de mirare c-am avut asemenea necazuri cu șerpii, mai
mari decât oricând. Toată lumea știe că o femeie la bordul unei
corăbii îi atrage. Suntem din cale-afară de norocoși că am scăpat cu
viață, și nu mulțumită ție. Scoate-o de-aici!
Urlă ultimele cuvinte către secund, pe fața căruia se citea că e de
aceeași părere cu căpitanul.
– Biletul meu! spuse Althea, disperată.
Se întinse spre bucata de piele, dar căpitanul o săltă de pe masă.
Ar fi trebuit să-l atace ca s-o poată lua.
– Te rog! îl imploră, în vreme ce secundul o înșfăca de braț.
– Pleacă de-aici și de pe corabia mea! mârâi el, drept răspuns.
Bucură-te că-ți las timp să-ți aduni lucrurile. Dacă nu ieși imediat, o
să am grijă s-ajungi pe doc fără ele. Cățea, curvă mincinoasă! Cu câți
oameni din echipaj te-ai culcat ca să-ți păstrezi secretul? o întrebă, în
timp ce-o trăgea secundul cu sila spre ușă.
Cu niciunul, ar fi vrut ea să spună, furioasă. Absolut cu niciunul.
Dar se culcase cu Brashen și, cu toate că asta nu era treaba nimănui
în afară de ea, ar fi făcut din negarea învinovățirii o minciună. Nu
izbuti decât să spună, cu voce sugrumată:
– Nu e corect!
 – E mai corect decât a fost să mă minți! zbieră căpitanul Sichel.
Secundul o scoase din cabină.
– Ia-ți lucrurile! mârâi la ea, pe șoptite, dar cu sălbăticie. Și, dac-
aud fie și cel mai mărunt zvon despre povestea asta în Candletown,
vin chiar eu după tine și-ți arăt cum ne purtăm cu târfele mincinoase.
O împinse atât de tare încât Althea traversă puntea împleticindu-
se. Își recăpătă echilibrul în timp ce ușa se trântea în urma ei. Se
clătină cu forța furiei și a dezamăgirii, uitându-se la tăblia de lemn
care se închisese între ea și biletul ei. Nimic nu părea real. Atâtea luni
de muncă grea, și pentru ce? Truda unui mus nu valora decât un
pumn de monede. Le-ar fi dat bucuroasă înapoi, plus tot ce mai avea,
pentru bucata de piele care era, fără îndoială, tăiată în fâșii chiar în
acea clipă. Când se răsuci încet pe călcâie, îl văzu pe Reller
holbându-se la ea. Bărbatul ridică întrebător dintr-o sprânceană.
– M-au alungat de pe corabie, spuse ea, scurt.
Era adevărat și era cea mai simplă explicație.
– De ce? întrebă el, urmând-o când o porni către teugă, să-și adune
puținele lucruri.
Althea se mulțumi să ridice din umeri și să clatine din cap.
– Nu vreau să vorbesc despre asta, răspunse, țâfnoasă, sperând c-o
spusese ca un băietan furios, nu ca o femeie gata să izbucnească în
lacrimi isterice.
Stăpânește-te, stăpânește-te, stăpânește-te, se îndemnă în sinea ei,
strecurându-se pentru ultima oară în spațiul îngust și înăbușitor
care-i fusese casă toată iarna. Nu era nevoie decât de câteva clipe ca
să-și înșface toate lucrurile și să și le îndese în sacul de năier. Și-l
aruncă pe umăr și părăsi corabia. Când puse piciorul pe doc, se uită
în jur cu ochi noi. Candletown. Un loc unde nu era deloc o fericire să
te afli neavând altceva decât un pumn de monede și un sac de
corăbier.
 Un bărbat întoarse capul și se holbă la el ca la o ciudățenie.
Brashen îi aruncă o privire, apoi se uită în altă parte. Își dădu seama
că se lasă purtat de pașii lui mari cu un zâmbet prostesc pe față. Și se
mulțumi să ridice din umeri. Avea tot dreptul la un zâmbet larg. Era
mândru de Althea. Stând acolo, pe puntea Secerătorului, arătase exact
la fel ca orice alt băietan dur. Nepăsarea cu care acceptase invitația
lui fusese perfectă, ca și poziția semeață a bonetei. Privind în urmă,
călătoria despre care crezuse el c-o s-o ucidă fusese de fapt foarte
bună pentru ea. Redobândise ceva, ceva despre care crezuse că i-a
fost smuls de Kyle când a devenit căpitanul Vivaciei. Lipsa acelui
ceva o făcuse insuportabilă în timpul ultimelor două călătorii. Îi
preschimbase obrăznicia în răutate și simțul dreptății în sete de
răzbunare. Brashen crezuse că scânteia ei pierise în ziua morții
tatălui ei. El unul nu o mai văzuse până în acea zi din Insulele
Sterpe, când jupuise Althea urși de mare. În ziua aia, în ea se
schimbase ceva. Și schimbarea începută atunci continuase cu tot mai
multă forță, Althea devenise mai puternică, mai dură. În noaptea din
Nook, când venise la el, Brashen înțelesese brusc și pe deplin că fiica
lui Ephron redevenise vechea Althea. Și își dăduse seama și cât de
mult îi simțise lipsa.
Trase în adâncul pieptului aerul uscatului și al libertății. Fusese
plătit și avea banii în buzunare, era liber ca o pasăre și se aștepta să
se bucure de o companie foarte plăcută în acea seară. Ce-ar fi putut fi
mai bun de-atât? Începu să se uite după firma Streșinii Roșii. Primul
secund zâmbise larg și îi recomandase hanul drept un loc curat,
potrivit pentru un năier chibzuit din fire, când el îi spusese că s-ar
putea să-și petreacă noaptea în oraș. Zâmbetul dăduse clar de înțeles
că secundul nu se aștepta să-și petreacă Brashen noaptea de unul
singur. La drept vorbind, nici Brashen nu se aștepta la asta. Zări
streașina roșie a hanului cu mult înainte de a-i vedea firma modestă.
Interiorul i se păru curat, dar aproape auster. Nu erau decât două
mese și patru bănci, toate lustruite ca puntea unei corăbii bine
întreținute. Podeaua era acoperită cu nisip alb, greblat. În cămin
ardea lemn plutit; flăcările dansau în mai multe culori. Nu se vedea
niciun mușteriu. Stătu o vreme în ușa deschisă, înainte de a-și face
apariția un bărbat care ieși în întâmpinarea lui șchiopătând. Își
ștergea mâinile de un șorț. Îl măsură bănuitor pe Brashen din creștet
până în tălpi.
– Bună ziua, spuse abia apoi.
– Hanul tău mi-a fost recomandat. Cât mă costă o cameră și o baie?
Bărbatul îl cercetă din nou, de parcă ar fi vrut să descopere dacă își
poate permite ceea ce cere. Era de vârstă mijlocie, plin de cicatricele
de corăbier, și avea un picior deformat urât. Probabil că de-asta nu
mai naviga.
– Trei, spuse, cu hotărâre. Apoi adăugă: Sper că nu ești din soiul
care vine beat și strică lucrurile, da? Fiindcă, dacă ești, Streașina Roșie
n-are nicio cameră pentru tine.
– Vin beat, da, dar nu stric nimic. Dorm.
– Hmf. Ei, ești sincer, și asta-i în favoarea ta. Întinse mâna după
bani și, imediat ce și-i văzu în palmă, și-i vârî în buzunar. Urcă până-
n capătul scărilor și ia camera din stânga. Dacă vrei să faci baie, în
baraca din spate e o pompă, o vatră și o cadă. Focul e acoperit, dar
nu durează mult până se-aprinde. Nu te grăbi, stai cât de mult vrei,
dar ai grijă să lași totul în ordine, așa cum îl găsești. Aici păstrăm
ordinea și curățenia. Unora nu le place asta, vor să vină ca să bea, să
mănânce, să zbiere și să se bată până târziu. Dacă asta-ți dorești, du-
te-n altă parte. Aici un om onest poate plăti pentru un pat curat și îl
primește. Plătește pentru o mâncare bine gătită și-o primește; nu
mâncăruri sofisticate, dar o masă curată și gustoasă, pregătită azi,
plus o cană curată, cu bere bună. Dar asta nu e nici cârciumă, nici
lupanar, nici un loc pentru pus prinsoare pe bani și pentru jocuri de
noroc. Nu, domnule. E un loc curat. Un loc curat.
Brashen se trezi dând cu stângăcie din cap către bătrânul guraliv.
Începea să creadă că secundul îl trimisese acolo ca să râdă puțin de
el. Dar se afla deja în han, locul era liniștit și curat și, probabil, un loc
mai potrivit ca s-o primească pe Althea decât o tavernă zgomotoasă,
ticsită de oameni.
– Atunci mă duc să fac o baie, spuse, când se opri hangiul să
răsufle. Oh, și s-ar putea să vină un tovarăș de-al meu, de pe corabie,
să ne-ntâlnim aici. O să-ntrebe de Brashen. Eu sunt ăla. Pe flăcău îl
cheamă Athel. Vrei să-i spui să m-aștepte?
– Da, o să-i spun că ești aici. Hangiul se întrerupse. Nu e vreun
bețivan, da? N-o să vină beat, să-mi scuipe pe podele și să-mi
răstoarne băncile, da?
– Athel? Nu, nicidecum, el nu. Nicidecum.
Brashen se grăbi să iasă pe ușa din spate. În mica baracă din curtea
pavată cu bolovani găsi o pompă de apă, o albie pentru baie și o
vatră, așa cum promisese hangiul. Ca și în sala cu mese din han,
înăuntru domnea o ordine desăvârșită. Cele câteva prosoape aspre
atârnate de cârlige păreau curate, deși erau ponosite, iar pe albie nu
se vedea nicio dâră lăsată de jegul altora. N-aveai nimic de pierdut
dacă te aflai într-un loc curat, se gândi Brashen. Umplu cu pompa
câteva găleți de apă și le puse la încălzit. Hainele lui pentru țărm
erau în fundul sacului. Erau curate, deși miroseau ușor a mucegai. Își
atârnă cămașa cu dungi, ciorapii și o pereche de pantaloni buni, din
stofă de lână, lângă foc, să se aerisească. Găsi o oală cu săpun moale
și se servi din ea. Se curăță de mai multe straturi de unsoare și de
sare, și poate și de unul de piele, înainte de a considera că a terminat.
Pentru prima oară după mai multe săptămâni își despleti părul, îl
spălă, apoi și-l împleti la loc. I-ar fi plăcut să mai rămână întins în
apa din albie, dar nu voia s-o lase pe Althea să-l aștepte. Așa că se
ridică, se șterse, își tunse barba, dându-i vechea ei formă, și-și
îmbrăcă hainele curate. Era un adevărat răsfăț să-ți pui haine curate,
uscate și calde pe pielea curată, uscată și caldă. Baia îl lăsase aproape
toropit de somn, dar de asta îl puteau vindeca o masă bună și o cană
cu bere rece. A doua zi avea să găsească o spălătorie, ca să-și curețe
toate hainele, în afară de cele prea mânjite de catran ca să mai existe
vreo speranță pentru ele. Simțindu-se un om nou, se întoarse în
clădirea principală ca să mănânce și ca s-o aștepte pe Althea.

Nu mai fusese niciodată singură într-un port străin. O însoțiseră

întotdeauna alți oameni din echipaj și avusese întotdeauna o corabie
pe care să se-ntoarcă după căderea nopții. După-amiaza încă nu se
apropia de sfârșit, dar ziua părea, dintr-odată, și mai rece, și mai
cenușie. Aruncă din nou o privire în jur. Lumea devenise brusc un
loc fără margini și fără formă. Nicio corabie, nicio îndatorire, nicio
legătură de familie. Nu trebuia să-și facă griji decât pentru banii din
buzunar și pentru sacul de corăbier de pe umăr. O asaltă brusc un
amestec straniu de sentimente; se simți deodată deznădăjduită și
singură, devastată de refuzul căpitanului de a-i da biletul de corabie,
și totuși bizar de puternică și de independentă. Temerară. Ăsta era
cuvântul. I se părea că, orice ar fi făcut, nu putea înrăutăți mai mult
lucrurile. Și putea să facă orice dorea, fără să dea socoteală nimănui,
fiindcă nimănui nu-i păsa. Putea să se îmbete fără rușine sau să-și
cheltuiască toți banii într-o singură noapte, într-o tavernă exotică, la o
petrecere rafinată, cu vin și muzică. Bineînțeles că exista o zi de
mâine pentru care ar fi trebuit să-și facă griji, dar toată lumea trebuie
să țină mereu cont de ziua de mâine. Indiferent în ce s-ar fi aruncat
cu capul înainte, n-avea cine să i-o interzică sau să-i spună a doua zi
să-i fie rușine.
Nu s-ar fi putut zice că planurile făcute cu grijă îi aduseseră vreun
folos în ultima vreme.
Își potrivi mai bine sacul pe umăr, apoi își înclină cu bună știință
boneta astfel încât să-i dea un aer cât mai cutezător. Se puse în
mișcare cu pași mari, studiind orașul în amănunt. Atât de aproape
de țărm, era plin de misiți, de corăbii, de vânzătorii de mărunțișuri,
de camere ieftine de închiriat pentru năieri, și toate astea printre
taverne, lupanare, săli pentru jocuri de noroc și spițerii. Era un
cartier grosolan, pentru oameni grosolani. Oameni dintre care acum
făcea parte și ea.
Alese o tavernă la întâmplare și intră. Nu se deosebea cu nimic de
tavernele din Bingtown. Podeaua era presărată cu stuf, nu foarte
proaspăt. Mesele, niște tăblii sprijinite pe capre de lemn, aveau pete
vechi, inelare, lăsate în urmă de prea multe căni. Băncile păreau să fi
avut parte de numeroase reparații. Deopotrivă de uleioase, aburul
înălțat din oale și fumul lămpilor înnegriseră pereții și tavanul. Într-
un capăt al încăperii era o vatră imensă și cei mai mulți năieri se
îngrămădeau acolo, aproape de căldură și de mirosul de tocană.
Proprietarul tavernei, un bărbat uscățiv, cu un aer lugubru, era de
față, alături de un cârd de ospătărițe, care ursuze și care gata să
chicotească din orice. În partea din spate, o scară ducea către
camerele de la etaj. Zgomotul tunător al discuțiilor o izbi cu aceeași
forță ca vântul.
Găsi un loc la o masă, nu atât de aproape de foc cum ar fi vrut, dar
acolo era totuși mai cald decât afară și decât fusese în teuga corabiei.
La masa aproape goală, Althea se sprijini cu spatele de perete. Primi
o cană cu bere surprinzător de bună și un castron cu tocană prea
puțin condimentată, dar oricum mai bună decât mâncarea de pe
corabie. Bucata de pâine care însoțea castronul era destul de gustoasă
ca s-o facă să uite de toate neajunsurile restului mâncării. Nu fusese
scoasă din cuptor de mai mult de câteva ore. Era neagră și densă,
consistentă. Savură pe îndelete mâncarea, berea și căldura, refuzând
să se gândească la orice altceva. Ar fi vrut să ia o cameră, dar
bufniturile surde, țipetele subțiri și râsetele care se auzeau de sus îi
dezvăluiră că odăile nu erau pentru dormit. Una dintre fetele din
tavernă se apropie de ea șovăind, dar Althea se prefăcu pur și simplu
că nu înțelege. Fata păru bucuroasă să se îndepărteze.
Althea se întrebă cât timp trebuia să fii curvă înainte de a te sătura
de asta. Sau de a te obișnui cu asta. Se trezi cu mâna îndreptându-i-
se spre buric și pipăind inelul prin cămașă. Curvă, așa o numise
căpitanul, și spusese că ea atrăsese șerpii către corabie. Ridicol. Dar
ei așa o văzuseră. Mușcă din pâine și își roti privirea prin încăpere,
întrebându-se cum ar fi fost să li se ofere la întâmplare unora din
bărbații de acolo, în schimbul banilor.
Hotărî că sunt o adunătură respingătoare. Marea putea face
bărbații duri, dar pe cei mai mulți îi și urâțea. Dinți lipsă, brațe sau
picioare lipsă, mâini și fețe înnegrite de prea mult gudron și ulei, dar
și de vânt și de soare; foarte puțini i se păreau atrăgători. Cei tineri,
frumoși și musculoși nu erau nici curați, nici manierați. Poate, se
gândi ea, o fi fost din pricina negoțului cu untură și carne. Zilele lor
însemnau vânătoare, ucidere, untură topită, sânge, sare și ulei. Își
spuse că năierii din echipajele negustorilor erau mai curați. Sau
poate numai cei de pe Vivacia. Tatăl ei îi îndemna să se spele des și să
nu lase puricii și păduchii să-și găsească loc pe corabie.
Gândul la Vivacia și la tatăl ei n-o mai durea la fel de tare ca la
început. Deznădejdea înlocuise durerea. Se strădui să se concentreze
asupra ideii pe care o tot ocolise. Era aproape imposibil să obțină
vreodată un bilet de corabie cu adevăratul ei nume. Numai și numai
fiindcă era femeie. Înfrângerea o copleși brusc, aproape îngrețoșând-
o. Mâncarea din pântecul ei devenise brusc o greutate dezgustătoare.
Descoperi că tremura de parcă i-ar fi fost frig. Își apasă picioarele în
podea și puse mâinile pe marginea mesei ca să se liniștească. Vreau
să mă duc acasă, se gândi, nefericită. Undeva unde să mă simt în
siguranță, să-mi fie cald și să am oameni în jurul meu. Dar nu, acasă
nu însemna nimic din toate astea; nu mai însemna. Singurul loc
unde existase ceea ce își dorea se afla în trecut, în vremurile când
tatăl ei trăia și Vivacia îi era adăpost. Se întinse către amintirile de
atunci, dar îi veni greu să le recheme. Erau prea îndepărtate, se
rupsese prea mult de ele. Prea mult timp nu izbutiseră decât s-o facă
să se simtă mai singură și mai deznădăjduită. Brashen, își aduse ea
brusc aminte. El însemna atât de aproape de casă cât putea ea ajunge
în orașul ăla murdar. Nu avea de gând să-l caute, dar îi trecu brusc
prin minte că l-ar fi putut căuta. Ar fi putut s-o facă dacă voia, dacă
voia să fie într-adevăr temerară și într-adevăr să nu se sinchisească
de ziua de mâine. L-ar fi putut găsi pe Brashen și, preț de câteva ore,
i-ar fi fost cald și s-ar fi simțit în siguranță. Gândul era ca mirosul
unei mese pline cu mâncare pentru un om flămând.
Dar n-avea s-o facă. Nu. Brashen nu era o idee bună. Dacă s-ar fi
dus să-l întâlnească, l-ar fi făcut să creadă să vrea să se culce din nou
cu el. Se gândi intenționat la asta. Simți că în ea se trezea un ușor
interes. Pufni a dezgust și se sili să se gândească din nou, cu toată
sinceritatea. Sunetele care veneau de la etaj i se părură dintr-odată și
degradante, și prostești. Nu. Nu era deloc interesată s-o facă din nou
cu nimeni, și cu atât mai puțin cu Brashen. S-o facă ar fi fost cea mai
proastă idee posibilă, fiindcă știa că, mai curând sau mai târziu, unul
dintre ei o să se întoarcă în Bingtown – dacă nu cumva aveau să se
întoarcă amândoi. Să se culce cu Brashen pe corabie nu fusese o idee
bună. Fuseseră amândoi obosiți și pe jumătate beți, și asta fără a mai
lua în seamă și cindinul. Nu se întâmplase din niciun alt motiv. Dar,
dacă se ducea la întâlnirea cu el în seara aia și se întâmpla iarăși,
Brashen ar fi putut crede că însemna ceva. Și dacă se reîntâlneau în
Bingtown... ei bine, ceea ce se întâmplase pe corabie era una, iar în
Bingtown ar fi fost cu totul altceva. Bingtown era orașul lor de
baștină. Clar. N-avea să meargă la întâlnirea cu Brashen și n-avea să
se mai culce cu el. Era cât se poate de hotărâtă.
Mai rămăsese o singură întrebare: ce să facă în restul serii și în
noaptea care urma. Își săltă cana cu bere, ca s-atragă atenția unei
ospătărițe. Când se apropie fata, Althea își puse pe față un zâmbet
șters.
– Sunt mai obosit decât credeam, spuse, fără ocolișuri. Îmi poți
recomanda un loc liniștit unde să închiriez o cameră? Unul unde pot
face și o baie?
Fata își scărpină ceafa cu vigoare.
– Poți lua o cameră aici, numai că nu e liniște. Însă e o baie publică
în josul străzii.
Văzând cum se scărpina fata, Althea își spuse că n-ar fi dormit în
paturile din taverna aia nici dacă acolo ar fi fost liniște. Spera să
scape de orice fel de insecte cu care se alesese de pe corabie, ca să-și
facă rost de altele.
– Un loc liniștit? întrebă ea din nou.
Fata ridică din umeri.
– Calul Aurit, dacă nu te deranjează să plătești gras pentru ce
primești. Acolo au și muzicanți, și o cântăreață. Și, din câte am auzit,
câte un cămin mic în camerele cele mai bune. O parte dintre camere
au și ferestre.
Ah. Calul Aurit. Cinase cu tatăl ei acolo, friptură de porc cu
mazăre. Ea îi dăduse o maimuțică de ceară, foarte caraghioasă, găsită
într-o prăvălie, iar el îi vorbise despre cumpărarea unui număr de
douăzeci de butoaie de ulei fin. Fusese o altă viață. Viața Altheei, nu
a lui Athel.
– Nu. Pare prea scump. Ceva ieftin și liniștit.
Fata se încruntă.
– Nu știu. În partea asta a orașului nu sunt prea multe locuri
liniștite. Știi, cei mai mulți năieri nu vor liniște. Se uită la Althea ca la
un om oarecum ciudat. Ar fi Streașina Roșie. Nu știu dacă acolo au
baie, dar e liniște. O liniște de mormânt, din câte se zice.
– Am mai auzit de locul ăsta, ceva mai devreme, se grăbi Althea să
spună. Altceva?
– Atât. Cum spuneam, cei mai mulți năieri nu vin în oraș să caute
liniște.
Fata o privi curioasă.
– De cât de multe locuri de-astea simți nevoia să afli? întrebă, apoi
luă moneda datorată pentru bere și se îndepărtă agale.
– Bună întrebare, recunoscu Althea.
Sorbi încet din bere. Un bărbat care mirosea puternic a vomă se
așeză greoi lângă ea. Se lăsa seara și taverna începea să se umple.
Bărbatul râgâi zgomotos și mirosul răspândit în jur o făcu să strângă
din ochi. El zâmbi când îi văzu strâmbătura și se aplecă spre ea ca și
cum ar fi vrut să-i încredințeze un secret.
– O vezi? spuse, arătându-i o femeie palidă, care ștergea o masă.
Am făcut-o cu ea de trei ori. De trei ori, și nu mi-a luat bani decât
pentru o singură dată.
Se sprijini prietenos de perete și îi zâmbi Altheei cu gura până la
urechi. Avea doi dinți de sus sparți și strâmbați.
– Ar trebui să te duci și tu cu ea, băiete. Pun prinsoare că te-ar
învăța câteva lucruri.
Îi făcu cu ochiul.
 – Nu mă-ndoiesc că ai câștiga prinsoarea, încuviință ea,
prietenoasă.
Își bău restul berii și se ridică. Își săltă sacul din nou pe umăr.
Afară începuse să plouă. Vântul mătura stropii, făgăduind
dezlănțuirea grabnică a unei ploi torențiale. Althea se hotărî în
favoarea celui mai simplu lucru. Avea să găsească o cameră potrivită
pentru ea, s-o plătească și să tragă un somn bun. A doua zi avea
destul timp să se gândească la lucruri importante. Cum ar fi fost să-și
găsească de lucru la bordul unei corăbii care s-o ducă înapoi, la
Bingtown, cât mai curând cu putință.
Bingtown. Orașul îi era casă. Dar întoarcerea însemna și
renunțarea la visul de a o recupera pe Vivacia.
Până când se înnoptă de-a binelea, intrase în șase clădiri cu camere
de închiriat. Aproape toate camerele erau deasupra unor taverne sau
cârciumi. Toate erau zgomotoase și pline de fum, iar unele își aveau
propriile curve pentru chiriași. Cea în care rămase nu se deosebea cu
nimic de celelalte, în afara faptului că înăuntru tocmai avusese loc o
încăierare. Venise garda orașului și dăduse pentru o vreme afară
mulți mușterii zgomotoși. Cei rămași păreau fie morți de oboseală,
fie beți morți. După împrăștierea celor care-i plăteau, trei muzicanți
cântau într-un colț pentru ei înșiși. Vorbeau între ei și râdeau
încetișor și se opreau din când în când în mijlocul unui cântec ca să
încerce altceva, în alt stil. Althea stătea destul de aproape ca să tragă
cu urechea la spusele lor și destul de departe ca să nu-i stânjenească.
Îi invidia. Ea avea să aibă vreodată astfel de prieteni? O încântaseră
anii în care navigase alături de tatăl ei, dar avuseseră un preț. Ephron
îi fusese aproape singurul prieten. Fiica proprietarului și a
căpitanului nu putea niciodată să devină prietenă la cataramă cu
echipajul din teugă. Iar când se afla în Bingtown, lucrurile stăteau
cam la fel. Pierduse de multă vreme legătura cu fetițele cu care se
jucase în copilărie. Se gândi că, între timp, probabil cele mai multe se
măritaseră. Probabil cu băiețașii pe care-i spionau și de care râdeau
pe înfundate. Și iat-o pe ea, în țoale de năier zdrențuite, într-o
tavernă dărăpănată dintr-un port străin. Singură. Fără să poată spera
nimic mai mult decât să se întoarcă acasă cu coada între picioare.
Și din ce în ce mai îndemnată de beție să-și plângă de milă. Era
timpul să meargă la culcare. După acea ultimă bere, avea să urce
imediat în camera pe care și-o pregătise pentru noapte.
Pe ușă intră Brashen. Mătură încăperea cu privirea și ochii i se
opriră imediat asupra ei. Pentru o clipă, Althea încremeni. Își dădea
seama după poziția lui că e furios. Și se bătuse cu cineva. Pata roșie
de sub ochiul lui stâng avea să fie neagră înainte de a se lumina de
ziuă. Dar se îndoia că din pricina acelei încăierări continua să fie
furios. Sub cămașa curată, cu dungi, umerii lui largi erau încordați,
iar în adâncul ochilor negri i se zăreau scântei mărunte. Ea una n-
avea de ce să se simtă vinovată sau să se rușineze. Nu-i făgăduise că
se întâlnește cu el, spusese doar că ar fi putut să vină. Așa că
propriul imbold de a se trage înapoi, făcându-se mică, o surprinse.
Brashen traversă încăperea cu pași mari, uitându-se după un scaun
întreg. Nu era niciunul, așa că se văzu nevoit să se așeze la capătul
băncii ei. Se aplecă spre ea ca să-i vorbească și o făcu în cuvinte
întretăiate.
– Ai fi putut să spui pur și simplu nu. Nu era nevoie să mă lași să
te-aștept și să-mi fac griji.
Ea bătu ușor cu degetele în masă. Și le privi timp de câteva
secunde, apoi se uită în ochii lui Brashen.
– Îmi pare rău, domnule, spuse, încercând să-l readucă la realitate.
Nu credeam c-o să-ți faci griji pentru unul ca mine.
Îl văzu aruncând o privire grăbită către muzicanți, care nu le
dădeau nicio atenție.
 – Înțeleg, răspunse, cu voce plată.
Dar ochii lui spuneau mult mai mult. Îl rănise. Nu asta voise ea, nu
privise nicidecum lucrurile astfel. El se ridică și se îndepărtă. Althea
speră c-o să plece, însă el îl întrerupse pe proprietarul tavernei, care
mătura vasele sparte. Își cumpără o cană de bere, se întoarse la masă
și se așeză în același loc. Nu-i lăsă ei timp să vorbească.
– Am fost îngrijorat. M-am întors pe corabie. L-am întrebat pe
secund dacă știe unde-ai plecat.
– Ah!
– Da. Ah! Ceea ce-a spus despre tine n-a fost... Cuvintele i se
stinseră și își atinse vânătaia din ce în ce mai închisă la culoare de
sub ochi. N-o să mai navighez la bordul Secerătorului, adăugă brusc
și o fulgeră cu privirea, de parcă vina ar fi fost a ei. Cum ai putut fi
atât de proastă încât să le spui numele tău adevărat?
– Secundul ți-a povestit asta? întrebă ea, în loc de răspuns.
Oricât ar fi fost de greu de crezut, nefericirea ei crescu. Dacă
secundul vorbea despre cele întâmplate, îi scădeau șansele de a-și
găsi loc pe-o altă corabie dându-se drept băiat. Disperarea o potopi
ca un val.
– Nu, căpitanul. După ce m-a condus secundul în cabina lui, unde
m-au întrebat dacă știam că ești femeie.
– Și le-ai spus că știai?
Din ce în ce mai rău. Acum aveau să fie convinși că se culcase cu
Brashen ca să-i cumpere tăcerea.
– N-am văzut la ce-ar fi folosit dacă mințeam.
Althea nu voia să afle și restul, cine pe cine lovise mai întâi și când.
Nimic din toate astea nu părea să mai conteze. Se mulțumi să clatine
din cap.
Dar Brashen n-avea de gând să se oprească aici. Luă o înghițitură
de bere, apoi întrebă:
 – De ce le-ai spus cine ești? Cum te puteai aștepta să navighezi din
nou cu un bilet pe care e scris numele tău adevărat?
Lui nu-i venea să creadă că ea poate fi atât de proastă.
– Pe Vivacia, spuse Althea, cu voce pierită. Mă așteptam să-l
folosesc ca să navighez pe Vivacia. Ca stăpână a ei și fiindu-i căpitan.
– Cum? întrebă el, bănuitor.
Și ea îi povesti. Istorisi totul și, chiar în timp ce vorbea despre
jurământul făcut cu neglijență de Kyle iar Brashen clătina din cap
ascultându-i planul prostesc, se întrebă de ce îi spune lui așa ceva.
Ce avea el atât de deosebit ca s-o facă să i se destăinuie, vorbindu-i
despre lucruri care nu-l priveau câtuși de puțin?
Brashen lăsă o scurtă tăcere să se aștearnă după încheierea poveștii
ei. Pe urmă clătină iarăși din cap.
– Kyle n-o să-și țină niciodată cuvântul dacă e vorba de-un astfel de
jurământ, făcut într-o doară. Va trebui să mergi la Consiliul
Negustorilor. Și, chiar dacă mama și nepotul tău vor depune
mărturie în favoarea ta, mă-ndoiesc că vei fi luată-n serios. Oamenii
spun multe când îi înfierbântă furia... Dacă toți cei care-au jurat ceva
la mânie ar fi obligați de Consiliul Negustorilor să-și țină
jurămintele, jumătate din Bingtown și-ar găsi moartea. Brashen
ridică din umeri. Pe de altă parte, nu mă surprinde c-ai încercat. M-
am gândit întotdeauna că, mai curând sau mai târziu, o să-ncerci să
ți-o iei pe Vivacia înapoi. Dar nu așa.
– Atunci cum? întrebă ea, iritată. Strecurându-mă la bord ca să-i tai
lui Kyle gâtul când doarme?
– Ah! Deci ți-a trecut și ție prin minte, remarcă el, sec.
Althea se trezi rânjind fără să vrea.
– Aproape imediat, recunoscu.
Pe urmă zâmbetul îi păli.
 – Trebuie s-o iau pe Vivacia înapoi! Chiar dacă acum nu sunt pe de-
a-ntregul pregătită să-i fiu căpitan. Nu, nu râde de mine. Poate că
sunt grea de cap, dar vreau să-nvăț. E a mea, așa cum nicio altă
corabie n-ar putea fi. Dar legea mi-e împotrivă și tot împotrivă îmi e
și familia mea. Cu una sau cu alta aș putea să mă lupt. Dar cu
amândouă... Vocea i se stinse și rămase o vreme nemișcată și tăcută.
Îmi petrec o grămadă de timp gândindu-mă la ea, Brashen.
– Și eu, mărturisi el.
Probabil că o spusese ca să-i arate că e alături de ea, dar Althea se
zbârli. Cum putea să zică așa ceva? Vivacia nu era corabia familiei lui.
Cum ar fi putut să simtă față de Vivacia ceea ce simțea ea? Tăcerea se
prelungi între ei. Un grup de năieri intră și se așeză la masa de
alături. Althea se uită la Brashen și nu găsi nimic de spus. Ușa se
deschise iarăși și intrară trei hamali din port. Începură să strige,
cerând bere, chiar înainte de a se așeza. Muzicanții se uitară în jur ca
treziți din somn, apoi luară de la început cântecelul obscen pe care-l
zdrăngăniseră până atunci. Încăperea avea să se reumple curând de
oameni și de zgomot.
Brashen desena cercuri pe tăblia mesei, umezită de cana lui.
– Și-acum ce-ai de gând să faci?
Ei, da. Chiar întrebarea care o chinuise pe ea toată ziua.
– Cred c-o să mă duc acasă, spuse încet. Așa cum m-ai sfătuit, cu
luni în urmă.
– De ce?
– Fiindcă e posibil să fi avut dreptate. Poate e bine să mă-ntorc și să
repar lucrurile cât de bine sunt în stare, și să-mi continui viața.
– Viața ta nu trebuie să continue neapărat acolo, zise el, cu glas
scăzut. În port sunt o mulțime de corăbii, care pleacă în multe alte
locuri. Am putea merge în nord, adăugă, cu mult prea studiată
nepăsare. Cum ți-am mai spus. În Cele Șase Ducate nu-i pasă
nimănui dacă ești bărbat sau femeie, atâta timp cât îți faci bine
meseria. Și nu sunt chiar atât de necivilizați. Nu poate fi mai rău
decât viața de la bordul Secerătorului.
Althea clătină din cap în tăcere. Vorbind despre asta se simțea mai
rău, nu mai bine. Dar rosti totuși cuvintele:
– Bingtown e portul în care se-ntoarce mereu Vivacia. Dacă n-am
parte de altceva, acolo măcar o pot vedea din când în când.
Pe buze i se așternu un zâmbet urât.
– Kyle e mai bătrân decât mine. Probabil c-o să-i supraviețuiesc și,
dacă o să mă-mpac bine cu nepotul meu, poate că el își va lua din
când în când pe mare bătrâna mătușă nebună.
Brashen păru îngrozit.
– Nu poți vorbi serios! exclamă. Nu-ți poți petrece viața așteptând
moartea cuiva!
– Sigur că nu. Am glumit.
Dar nu glumise.
– Ziua asta a fost oribilă, spuse apoi, pe neașteptate. Îi pun capăt.
Noapte bună! Mă duc sus, la culcare.
– De ce? întrebă el încet.
– Pentru că sunt obosită, prostule.
Ceea ce deveni brusc mai adevărat decât mai fusese vreodată, în
toată viața ei. Era istovită până în măduva oaselor, ba chiar mai
adânc. Și sătulă de toate.
Răbdarea din vocea lui părea pe terminate când spuse:
– Nu. Nu asta a fost întrebarea. De ce n-ai venit la întâlnirea cu
mine?
– Pentru că n-am vrut să mă culc cu tine, răspunse ea plat.
Era chiar prea obosită și ca să mai fie curtenitoare.
El izbuti să pară ofensat.
 – Nu te-am invitat decât la cină.
– Dar te-ai gândit c-o s-ajungem în pat.
El șovăi pe muchia unei minciuni, dar sinceritatea câștigă lupta.
– Da, m-am gândit la asta. Din câte ai dat de înțeles, nu ți s-a părut
c-a fost chiar atât de rău data trecută...
Althea nu voia să i se aducă aminte. Faptul că îi plăcuse ce
făcuseră era stânjenitor, și se simțea cu atât mai stânjenită fiindcă el
știa că, pe moment, îi plăcuse.
– Și tot data trecută ți-am spus că nu se poate repeta.
– Credeam c-ai vrut să spui că nu se poate repeta pe corabie.
– Am vrut să spun că nu se poate repeta nicăieri, Brashen.... Ne era
frig, eram obosiți, băuserăm, mai era și cindinul.
Althea se opri, dar nu găsi nicidecum cuvinte mai frumoase.
– Asta e tot ce-a fost.
Brațul lui se mișcă pe masă. Althea știa cât de mult își dorește s-o
atingă, să-i ia degetele în palma lui. Își duse mâinile sub masă, unde
și le încleștă una de alta.
– Ești sigură?
Brashen părea să-și pipăie durerea cu propriile cuvinte.
– Tu nu ești?
Althea se uită drept în ochii lui, sfidând tandrețea din adâncul lor.
El își îndreptă primul privirea în altă parte. Se aplecă spre ea,
sprijinindu-se într-un cot, și propuse, străduindu-se să-și însoțească
vorbele cu un zâmbet convingător.
– Aș putea să cumpăr eu cindinul, dacă faci tu cinste cu berea.
Ea îi răspunse, cu glas scăzut, tot zâmbind:
– Nu mă tentează.
El ridică dintr-un umăr.
– Și dacă aș plăti eu și berea?
 Zâmbetul începea să-i dispară de pe față.
– Brashen.
Ea clătină din cap, apoi adăugă:
– Dacă stai să te gândești bine, sublinie, cu un aer rezonabil, nici
măcar nu ne cunoaștem cu adevărat. N-avem nimic în comun, nu
suntem...
– Bine, o întrerupse el, cu brutalitate. Bine, m-ai convins. N-a fost
deloc o idee bună. Dar nu poți învinui un bărbat fiindcă încearcă. Își
bău ultimele înghițituri de bere și se ridică în picioare. Atunci plec.
Îți pot oferi un ultim sfat?
– Firește.
Se pregăti să-l asculte povățuind-o cu tandrețe să aibă grijă de ea,
sau să fie prudentă.
Însă el spuse:
– Fă o baie. Puți.
Pe urmă plecă, traversând încăperea agale și fără s-arunce nici
măcar o privire peste umăr din ușă. Dacă s-ar fi oprit în cadrul ei ca
să-i zâmbească și să-și fluture mâna, ar fi spulberat insulta. În
schimb, o lăsă să se simtă jignită. Pentru simplul fapt că îl refuzase,
se grăbise s-o insulte. Ca și cum ar fi pretins că n-o dorise niciodată,
fiindcă nu era parfumată și dichisită. Asta cu siguranță nu-l
deranjase data trecută, când, din câte își amintea ea, nici mirosul lui
nu fusese prea proaspăt. O scârbă de om. Althea își ridică mâna cu
cana.
– Bere! strigă către hangiul morocănos.

Brashen strânse din umeri sub ploaia murdară. Se îndreptă spre

Streașina Roșie având mare grijă să nu se gândească la nimic. Se opri
o singură dată, să cumpere un baton de cindin de o calitate
îndoielnică de la un vânzător amărât, murat de ploaie la un colț de
stradă. Când ajunse la ușile Streșinii Roșii, o găsi zăvorâtă pentru
noapte. Bătu cu pumnii în ele, nerezonabil de furios fiindcă fusese
lăsat pe-afară.
Mai sus de capul său, se deschise o fereastră. Proprietarul își
scoase capul.
– Cine-i acolo? întrebă.
– Eu. Brashen. Descuie ușa, să intru.
– Ai lăsat harababură în camera de baie. N-ai spălat albia. Și ți-ai
aruncat prosoapele grămadă.
El își ridică spre fereastră privirea consternată.
– Descuie ușa, să intru, repetă. Plouă!
– Nu ești ordonat! strigă proprietarul.
– Dar am plătit pentru o cameră!
În loc de răspuns, sacul lui de corăbier zbură pe fereastră. Căzu cu
un pleoscăit în noroiul de pe stradă, cu care îl împroșcă.
– Hei! strigă, dar fereastra de sus se închise cu hotărâre.
O vreme bătu cu pumnii și lovi cu picioarele în ușa zăvorâtă. Pe
urmă înjură cât îl ținea gura în dreptul ferestrei închise. Tocmai
arunca în ea pumni de noroi unsuros când apăru garda orașului.
Gardienii îl sfătuiră râzând să plece. Era clar că mai văzuseră astfel
de scene, și nu numai o singură dată.
El își aruncă sacul murdar pe umăr și se pierdu cu pași mari în
noapte, în căutarea unei taverne.
 26

DARURI

– I arna, lumina lunii e clară. Aruncă umbre negre, bine conturate.

Bolovanii de pe țărm stau în bălți de cerneală, iar coca ta se află
într-o beznă deplină. Pe urmă, datorită focului meu, se suprapun
altfel de umbre. Din soiul care țopăie și-și schimbă forma. Așa că,
atunci când te privesc, unele părți din tine sunt țepene și clare în
lumina lunii, iar lumina focului le face pe altele schimbătoare și
suave.
Glasul lui Amber era aproape hipnotic. Căldura focului ei din
lemn plutit, aprins cu mare greutate ceva mai devreme, înainte să se
întunece, îl atingea de la distanță. Căldura și frigul erau lucruri
despre care învățase de la oameni, primul plăcut și al doilea
neplăcut. Dar tot de la oameni învățase că e mai bună căldura decât
frigul. Pentru lemn, erau totuna. Totuși, într-o noapte ca aia, căldura
părea cu adevărat plăcută.
Ea stătea, după cum îi spusese lui, cu picioarele încrucișate pe o
pătură îndoită de mai multe ori și așezată pe nisipul ud. Se rezema
de coca lui. Părul ei despletit era mai fin decât cele mai catifelate
alge. Se agăța de asperitățile cocii lui din lemn-vrăjitor. Când se
mișca, șuvițele i se târau pe scânduri înainte de a se desprinde.
 – Aproape că mă faci să-mi aduc aminte cum era când vedeam. Nu
să-mi amintesc doar culori și forme, ci vremurile când văzul era o
plăcere pe care mi-o puteam oferi.
Ea nu răspunse, dar își ridică mâna și își lipi palma deschisă de
bordajul lui. Era un gest de care se folosea des și lui îi amintea cumva
de ochii care se-ntâlnesc. O privire grăitoare, schimbată fără ochi.
Paragon zâmbi.
– Ți-am adus ceva, spuse vocea ei, întrerupând tăcerea plăcută.
– Mi-ai adus ceva? se miră el, cu glas tare. Serios?
Încercă să nu-și lase entuziasmul să i se simtă în glas.
– Nu cred că mi-a mai adus cineva vreodată ceva.
Ea își îndreptă spatele.
– Cum, niciodată? Nu ți-a oferit nimeni niciun dar, niciodată?
El ridică din umeri.
– Unde aș putea ține obiectele care-mi aparțin?
– Ei... nu m-am gândit la asta. Ți-am adus ceva pe care-l poți purta.
Uite. E aici, dă-mi mâna. Știi, sunt foarte mândră de el, așa că vreau
să ți-l arăt bucată cu bucată. Mi-a luat ceva timp până le-am făcut.
Știi, a trebuit să le măresc, să le fac la scară. Uite-o pe prima. Poți să-
mi spui ce e?
Îi desfăcea degetele cu mâini atât de mici pe lângă ale lui! Îi puse
ceva în palmă. O bucată de lemn. În ea era o gaură prin care trecea
un șnur gros, împletit. Lemnul fusese netezit și lustruit, și i se
dăduse o formă aparte. Îl răsuci cu mare atenție între degete. Se
curba, dar avea o prelungire cu un capăt turtit și în formă de evantai.
– E un delfin, spuse.
Degetele lui urmăriră din nou curba spatelui și aripioarele
deschise.
– E uimitor, râse apoi.
 Pe urmă auzi încântarea din glasul ei.
– Nu e numai atât. Mergi pe șnur până la ceea ce urmează.
– Nu e numai unul?
– Sigur că nu. E un colier. Poți ghici ce este figurina următoare?
– Vreau să mi-l pun, spuse el.
Mâinile îi tremurau. Un colier, un dar care putea fi purtat, pentru
el. Nu așteptă răspunsul lui Amber, prinse colierul de șnur și îl
scutură, ca să-i găsească deschiderea. Și-l trecu peste cap cu mare
grijă. Se împiedică la un moment dat, agățându-se de cioplitura urâtă
din dreptul ochilor lui, dar îl desprinse, apoi și-l aranjă pe piept.
Degetele i se plimbară cu repeziciune peste cele cinci figurine. Erau
cinci. Cinci! Le pipăi din nou, acum pe îndelete.
– Delfin, pescăruș, stea de mare. Ăsta e... oh, un crab. Și un pește.
Un halibut. Îi simt solzii și orbita ochiului. Ochii crabului sunt în
capetele pediculelor. Steaua de mare e aspră și i se simt urmele
ventuzelor de dedesubt. Oh, Amber, ce minunăție! E frumos? Arată
bine la gâtul meu?
– Ei, ești vanitos! Paragon, asta n-aș fi ghicit-o niciodată.
Iar el n-o mai auzise niciodată vorbind cu atâta încântare.
– Da, arată superb la gâtul tău. Ca și cum acolo i-ar fi locul. Și eu
îmi făcusem griji pentru asta. E atât de limpede că te-a creat un
maestru dăltuitor încât m-am temut că lucrul mâinilor mele ar putea
părea copilăresc pe fundalul frumuseții tale. Dar, ei, nu se cuvine să-
mi laud singură munca, și totuși o voi face. Figurinele mele sunt
sculptate din diferite soiuri de lemn. Îți poți da seama? Steaua de
mare e din stejar și am găsit crabul în nodul imens al unei bucăți de
lemn de pin. Delfinul era curbura unei ramuri de salcie. Atinge-l și
urmărește-i fibrele cu degetele. Le-am făcut, pe toate, din lemn de
culori diferite și cu alt soi de fibră; nu-mi place să vopsesc lemnul, își
are culorile lui. Și cred că la gâtul tău arată cel mai bine așa, lemn
natural pe pielea care a înfruntat stihii.
Îi împărtășea toate aceste amănunte cu voce grăbită, înfocată.
Sunau aproape intim, ca și cum, din întreaga lume, nimeni altcineva
nu le-ar fi putut înțelege mai bine. Iar mâna ei trecută în grabă peste
pieptul lui era cea mai dulce măgulire.
– Pot să-ți pun o întrebare? spuse ea, pe tonul unei rugăminți.
– Bineînțeles.
Degetele lui treceau încet de la o figurină la alta, descoperind
amănunte noi ale formei și fibrei.
– Din câte-am auzit, galionul unei corăbii vii e pictat. Dar, când
corabia se însuflețește, galionul își capătă propriile culori. Așa cum s-
a întâmplat cu tine. Dar... cum? De ce? Și de ce din lemn-vrăjitor e
făcut numai galionul, nu întreaga corabie?
– Nu știu, răspunse el, stânjenit.
Amber îi punea uneori astfel de întrebări. Lui nu-i plăceau. Îi
aminteau prea intens cât de mult se deosebeau unul de altul. Și ea
părea să le pună întotdeauna tocmai în momentele când se simțeau
cei mai apropiați.
– De ce ai tu culorile pe care le ai? Cum ți-a crescut pielea, cum ți-
au apărut ochii?
– Ah! Înțeleg.
Ea rămase tăcută preț de câteva clipe, apoi spuse:
– Am crezut că, poate, e ceva care se-ntâmplă din propria ta voință.
Mie îmi pari o adevărată minune. Vorbești, gândești, te miști... Îți
poți mișca toate părțile tale? Nu doar pe cele sculptate, cum sunt
mâinile și buzele, dar și bordajul, și grinzile?
Uneori. O corabie foarte flexibilă putea să le țină piept vânturilor și
valurilor mai bine decât una cu toate părțile strâns fixate între ele.
Scândurile punții se puteau mișca puțin, împotrivindu-se apăsării
apei. Iar uneori se puteau mișca mai mult, lăsând o pătură de apă
tăcută să pătrundă, să se răspândească și să se adâncească, la fel de
rece și de neagră ca noaptea însăși. Dar asta ar fi însemnat trădare cu
sânge rece. De neiertat și de neînlăturat. Paragon se smulse din
amintirea mistuitoare și nu rosti cuvintele.
– De ce întrebi? zise în schimb, dintr-odată bănuitor.
Ce voia Amber de la el? De ce-i aducea daruri? El nu putea să-i
placă nimănui cu adevărat, știa asta. O știuse întotdeauna. Poate nu
era decât o amăgire, poate că ea intrase în cârdășie cu Restart și cu
Mingsley. Și venise să-l iscodească, să afle toate secretele lui și totul
despre lemnul-vrăjitor și să meargă apoi la ei, să le dezvăluie totul.
– N-am vrut să te supăr, spuse ea, încet.
– Nu? Atunci ce-ai vrut? mârâi el.
– Să te înțeleg.
Femeia nu-i răspunse pe același ton. În vocea ei nu se simțea
niciun pic de furie, doar blândețe.
– În felul meu, sunt tot atât de diferită de oamenii din Bingtown ca
și de tine. Aici sunt o străină și, oricât de mult voi trăi și cu oricâtă
onestitate îmi voi face negoțul, voi rămâne întotdeauna o nou-venită.
Încep să mă simt singură. Vocea ei era mângâietoare. Așa că mă
apropii de tine. Fiindcă am impresia că ești la fel de singur ca mine.
Singur. Jalnic. Ea îl credea jalnic. Și prost. Destul de prost ca să-și
imagineze că îl găsește pe placul ei, când în realitate se străduia să-i
afle toate secretele.
– Și fiindcă vrei să afli tainele lemnului-vrăjitor, o puse el la
încercare.
Tonul lui blând o amăgi. Râse încetișor.
– Aș minți dacă aș spune că nu sunt curioasă. De unde vine lemnul
care poate prinde viață? Al cărui soi de copac este, și unde crește
soiul ăsta de copaci? Sunt o raritate? Da, pesemne că sunt. Familiile
de negustori se îndatorează pe durata vieții mai multor generații ca
să intre în posesia lemnului. De ce?
Spusele ei semănau prea mult a ecou al cuvintelor lui Mingsley.
Paragon izbucni într-un râs zgomotos, ca un tunet amenințător,
trezind păsările de pe stânci și făcându-le să-și ia zborul țipând, spre
a se pierde în întuneric.
– De parcă n-ai ști! se încruntă el. De ce te-a trimis Mingsley
încoace? Crede că mă poate înfrânge? Că o să navighez de bunăvoie
pentru tine? Îi cunosc planurile. Își închipuie că, dacă devin
proprietatea lui, se poate aventura fără teamă în susul Fluviului
Ploilor Sălbatice, ca să fure dreptul de a cumpăra și de a vinde
mărfuri de acolo, drept care le aparține, prin lege, doar Negustorilor
din Bingtown și din Tărâmul Ploilor Sălbatice.
Paragon își coborî vocea, meditativ.
– Crede că, fiindcă sunt nebun, o să-mi trădez familia, continuă el.
Crede c-o să mă-ntorc împotriva celor de-un sânge cu mine pentru că
ei mă urăsc, mă blestemă și m-au abandonat.
Își smulse colierul de la gât și-l azvârli pe nisip.
– Dar sunt loial! Am fost întotdeauna loial și întotdeauna fidel,
indiferent ce-ar spune și ce-ar crede alții.
Își ridică vocea răgușită într-o profesiune de credință:
– Ascultă-mă, familie Ludluck! Ție îți sunt loial! Nu navighez decât
pentru familia mea! Numai pentru tine!
Își simți strigătul reverberând în întreaga cocă.
Gâfâi în noaptea de iarnă, cu pieptul tresăltându-i. Ascultă, dar
dinspre Amber nu mai auzi nimic. Se auzeau doar trosnetele focului,
trilurile plângărețe ale păsărilor de pe stânci, care-și regăseau
stângace culcușurile în întuneric, și neîncetatul clipocit al valurilor.
Niciun zgomot făcut de ea. Poate fugise în vreme ce striga el. Poate
plecase pe furiș, pierzându-se în noapte, rușinată și lașă. Înghiți în
sec și își frecă fruntea. Nu conta. Amber nu conta. Nimic nu conta.
Nimic. Își frecă gâtul, în locul de unde se rupsese șnurul colierului.
Ascultă valurile apropiindu-se încetul cu încetul pe măsură ce
înainta fluxul. Auzi lemnul plutit prăbușindu-se în flăcări, simți
mirosul fumului adus de vânt în acea clipă. Tresări când vorbi
Amber.
– Nu m-a trimis Mingsley.
O auzi ridicându-se brusc în picioare. Și aranjând lemnele pe foc
după ce se apropiase de vâlvătaie. Vocea ei era calmă și stăpânită.
– Ai dreptate, când am venit prima oară aici, m-a adus el. Mi-a
propus să te tai bucăți, pur și simplu de dragul lemnului-vrăjitor din
care ești făcut. Dar, de când te-am zărit prima dată, inima mea a
strigat împotriva acestui plan. Paragon, aș vrea într-adevăr să-ți câștig
încrederea. Pentru mine, ești un miracol și un mister. Curiozitatea
mea a fost întotdeauna mai puternică decât înțelepciunea. Dar mai
covârșitoare decât orice e singurătatea mea. Pentru că sunt departe
de casa și de familia mea, nu socotind doar distanța, ci și anii.
Cuvintele ei erau iuți și grele, ca o cădere de pietre. Vorbea
mișcându-se de colo colo. Îi auzea foșnetul fustelor. Auzi și sunetul
firav scos de două bucăți de lemn atinse una de alta. Figurinele, îi
trecu brusc prin gând, cu dezolare. Femeia le aduna. Voia să-și ia
darul înapoi.
– Amber? spuse el, rugător.
Vocea îi urcă în timp ce rostea numele și apoi se frânse, așa cum i
se întâmpla uneori, când îi era frică.
– Iei de-aici figurinele mele?
O tăcere îndelungată. Pe urmă, ea răspunse cu glas aproape brutal.
– Credeam că nu le mai vrei.
– Le vreau. Tare mult.
Fiindcă ea nu mai răspunse, el își adună curajul:
 – Mă urăști, nu-i așa? o întrebă.
Vocea îi era acum foarte calmă, deși rămăsese prea înaltă.
– Paragon, nu...
Glasul ei își pierduse vigoarea.
– Nu te urăsc, continuă, pe neașteptate, acum cu blândețe. Dar nici
nu te înțeleg, adăugă, întristată. Uneori aud în cuvintele tale
înțelepciunea mai multor generații. Iar alteori, fără nicio avertizare,
devii un copil răsfățat, de vreo zece ani.
Doisprezece ani. Ești aproape bărbat, fir-ai să fii, și, dacă în călătoria asta
nu-nveți să te porți ca un bărbat, n-o să fii bărbat niciodată, cățel neisprăvit
și plângăcios. Își duse mâinile la față, acoperi locul unde îi fuseseră
ochii, locul de unde i-ar fi izvorât lacrimile trădătoare. Își mișcă o
mână, și-o apăsă cu hotărâre peste gură, ca să nu-i scape niciun
suspin. N-o lăsa să se uite la mine acum. N-o lăsa să mă vadă.
Ea continua să vorbească.
– Uneori nu știu cum să mă port cu tine. Ah! Uite și crabul. Rușine
să-ți fie, le-ai azvârlit ca un copil care-și aruncă jucăriile. Acum ai
răbdare până repar șnurul.
El își luă mâna de la gură și răsuflă adânc, ca să se liniștească. Își
rosti cea mai urâtă temere.
– Le-am spart... sunt sparte?
– Nu, lucrez destul de bine ca să nu se-ntâmple așa ceva.
Amber se-ntoarse pe pătură, lângă foc. Paragon auzea zgomotele
firave pe care le făcea lucrând, auzea figurinele lovindu-se ușor una
de alta.
– Când le-am făcut, m-am gândit că vor sta în vânt și în ploaie. Am
pus pe ele o grămadă de ulei și o grămadă de ceară. Și au căzut pe
nisip. Dar nu vor rezista dacă se vor izbi de pietre, așa că, în locul
tău, eu nu le-aș mai azvârli și a doua oară.
 – N-o s-o mai fac, făgădui el, apoi întrebă cu prudență: Te-am
înfuriat, ești supărată pe mine?
– M-am înfuriat, recunoscu ea. Dar mi-a trecut, nu mai sunt
supărată.
– N-ai țipat la mine. Ai fost atât de tăcută, încât am crezut că ai
plecat.
– Am fost gata să plec. Detest strigătele. Nu-mi place să țipe cineva
la mine și nu țip la nimeni, niciodată. Dar asta nu-nseamnă că nu
mă-nfurii niciodată.
După o pauză de câteva clipe, adăugă:
– Și nici că nu mă simt niciodată rănită. „Numai durerea mi-e mai
tăcută decât mânia.“ E un citat, din versurile poetului Tinni. Sau o
parafrază, o traducere.
– Spune-mi toată poezia, o rugă Paragon, grăbindu-se să treacă la
un subiect lipsit de riscuri.
Nu mai voia să vorbească despre furie, ură și copii răsfățați. Poate
că, recitându-i poezia, Amber avea să uite că el nu-și ceruse scuze.
Nu voia să afle că el nu-și poate cere scuze.

– Nana zice că preferă să rămână cu jumătate de plată, dacă pe asta

ne-o putem permite.
Cuvintele Ronicăi erau singurele sunete din încăpere. Keffria se
instalase pe fotoliul din cealaltă parte a căminului, unde stătea tatăl
ei când era acasă. Pe brațul fotoliului erau aranjate ordonat jurubițe
din fire de mai multe culori, iar ea ținea în mână un gherghef mic,
dar nu se mai prefăcea că lucrează. Și mâinile Ronicăi erau
nemișcate.
– Și ne putem permite? întrebă Keffria.
– Numai atât. Dacă suntem dispuse să ne mulțumim cu mâncăruri
simple și, în general, cu o viață simplă. Aproape că mi-e rușine să
spun cât de recunoscătoare și de ușurată mă simt fiindcă s-a oferit.
M-aș fi simțit atât de vinovată dac-o lăsam să plece! Cele mai multe
familii vor să-și aibă copiii în grija unei femei tinere. I-ar fi fost foarte
greu să-și găsească un loc într-o altă casă.
– Știu. Iar Selden ar fi fost distrus.
Keffria își drese glasul, apoi adăugă:
– Bun. Dar Rache?
– La fel, răspunse scurt mama ei.
– Dacă stăm atât de prost cu banii, începu Keffria, șovăitoare, poate
că s-o plătim pe Rache nu e chiar atât de important...
– Eu nu văd așa lucrurile, o întrerupse brusc Ronica.
Keffria păstră tăcerea, se mulțumi doar s-o privească în ochi.
După nu mult timp, Ronica își întoarse capul.
– Îmi cer iertare. Știu că, în ultima vreme, am fost prea tăioasă cu
toată lumea.
Se sili să continue pe tonul unei discuții banale.
– Simt că e important să primească Rache ceva drept plată. E
important pentru noi toți. Nu atât de important încât s-o pun pe
Malta în pericol, dar mult mai important decât niște rochii și panglici
de păr noi.
– De fapt, sunt de părerea ta, zise încet Keffria. Dar voiam să
vorbim despre asta. Prin urmare, fiind de acord să facem aceste
cheltuieli... ne rămân totuși destui bani pentru familia Festrew?
Mama ei dădu din cap.
– Avem aurul, Keffria. L-am pus deoparte. Toată suma datorată,
plus daunele. Familiei Festrew îi putem plăti. Dar nu ne mai putem
plăti nicio altă datorie. Și sunt câțiva care vor veni în perioada asta
să-și ceară banii.
 – Ce-o să faci? întrebă Keffria. Apoi își aminti și se corectă: Ce crezi
c-ar trebui să facem?
Ronica trase aer în piept.
– Propun s-așteptăm să vedem cine apare și cât de insistent este.
Vivacia ar trebui să se-ntoarcă în port cât de curând. Poate că unii
sunt dispuși s-aștepte până la sosirea ei, iar alții ar putea cere
dobânzi în plus. Dac-o s-avem ghinion, unii vor cere să fie plătiți
imediat. Și atunci va trebui să vindem o parte din proprietățile
noastre.
– Dar crezi că asta nu trebuie s-o facem decât dacă n-avem încotro?
– Da, răspunse mama ei, cu hotărâre. Trăsurile, caii, chiar și
bijuteriile, sunt lucruri care vin și pleacă. Nu cred că ne lipsește cu
adevărat ceea ce am vândut. Oh, știu că Malta suferă fiindcă n-are
haine noi în iarna asta, dar nu cred că suferința îi e pe măsura
toanelor rele. E bine să-nvețe să fie cumpătată; până acum n-a avut
deloc ocazia să se deprindă cu așa ceva.
Keffria își mușcă limba. Fiica ei devenise un subiect dureros, pe
care prefera să-l aducă în discuție cât mai rar cu putință.
– Dar pământurile? își întrebă mama.
Mai vorbiseră și altă dată despre asta. Nici ea nu știa de fapt de ce
voia s-o facă din nou.
– Cu proprietățile e altceva. Pe măsură ce în Bingtown vin din ce în
ce mai mulți oameni, cele mai bune terenuri devin din ce în ce mai
valoroase. Dacă le vindem pe ale noastre acum, cele mai bune oferte
vor fi ale noilor sosiți. Nici nu mai e nevoie s-o spun. Dar, dacă le
vindem lor, pierdem în mare măsură bunăvoința celorlalți Negustori
Vechi. Punem mai multă putere în mâinile veneticilor. Iar mie cel
mai grăitor mi se pare faptul că am vinde ceva pe care nu-l putem
înlocui niciodată. Îți poți cumpăra oricând o trăsură nouă sau niște
cercei noi. Dar toate luncile inundabile de lângă Bingtown sunt
proprietatea cuiva. Odată ce le vindem pe ale noastre, renunțăm
pentru totdeauna la așa ceva.
– Cred că ai dreptate. Și crezi că putem rezista până se-ntoarce
Vivacia?
– Da. Am aflat că oamenii noștri s-au salutat cu Vestroy când au
trecut unii pe lângă alții prin Strâmtoarea Markham. Asta înseamnă
că ajung în Jamaillia exact când a fost prevăzut. Drumul spre sud e
mai greu decât oricând în perioada asta a anului.
Mama ei nu spunea decât ceea ce știau foarte bine amândouă. Ce
era atât de liniștitor în a-și repeta asta una alteia? Credința că, poate,
dacă vorbești destul de des despre planurile tale, soarta aude și
devine prielnică?
– Dac-o să scoată Kyle din vânzarea sclavilor un câștig atât de mare
cum credea, la întoarcerea lui vom avea destui bani ca să ne plătim
toate datoriile.
Ronica se străduia să vorbească despre sclavi cu voce neutră. Încă
nu era de acord cu un astfel de negoț. Ei bine, nici Keffria nu era. Dar
ce altceva ar fi putut face?
– Dac-o să câștige din vânzarea sclavilor atât cât credea, o s-avem
destui bani pentru plata tuturor datoriilor, repetă ea cuvintele mamei
sale. Dar numai pentru atât. Mamă, cât timp crezi c-o să mai putem
rezista, plătindu-ne la timp creditorii? Dacă scade prețul grânelor și
mai mult, n-o să mai facem față. Și ce-o să fie pe urmă?
– Pe urmă n-o să fim singurii aflați în situația asta, veni răspunsul,
cu voce sumbră.
Keffria trase aer în piept. Stăteau adesea de vorbă despre ceea ce
sperau că se va întâmpla. Acum cuteză să dea glas temerilor de
obicei nerostite.
– Crezi cu adevărat că va izbucni o revoltă împotriva Satrapului?
Un război?
 Îi venea greu chiar și numai să vorbească despre un război
împotriva Jamailliei. Se născuse în Bingtown, dar Jamaillia însemna
totuși acasă. Era pământul mamă, obârșia, mândria oamenilor din
Bingtown, capitala civilizației și a cunoașterii. Jamaillia, strălucitorul
oraș alb din sud.
Mama ei păstră multă vreme tăcerea înainte de a spune:
– Foarte multe depind de răspunsul pe care-l vor primi trimișii
noștri de la Satrap. S-a mai răspândit încă un zvon neliniștitor; se
spune că Satrapul va lua în slujba sa mercenari chalcedeni, ca escortă
pentru corăbiile negustorilor jamaillieni, și corsari, tot din Chalced,
care să-i nimicească pe pirații din Canalul Interior. Oamenii au
început deja să vocifereze, spunând că nu putem îngădui
pătrunderea unor corăbii chalcedene înarmate în porturile și în apele
noastre. Dar nu cred că se va ajunge la un război purtat pe față. Noi
nu suntem războinici, suntem negustori. Satrapul trebuie să știe că
nu-i cerem nimic altceva decât să respecte ceea ce ni s-a făgăduit.
Solii noștri îi duc hrisovul original, pe care stă scrisă învoiala noastră.
Va fi citit cu glas tare în fața lui și a Însoțitoarelor lui. Nimeni nu
poate nega ceea ce ni s-a promis. Va trebui să-i cheme înapoi pe
Negustorii Noi.
Keffria se gândi că mama ei o făcea din nou; înșira speranțele lor
cu glas tare, încercând să facă din cuvinte o nouă realitate.
– Unii cred că ne va oferi bani în schimbul privilegiilor
nerespectate, se aventură ea să spună.
– Nu-i vom primi, se grăbi mama ei să răspundă. Am fost cu
adevărat șocată când l-am auzit pe Davad Restart sugerând să
stabilim o sumă și să-ncercăm s-o obținem. Cuvântul dat nu se ia
înapoi cumpărându-l cu bani. Uneori, adăugă, cu voce mai amară,
mă tem că Davad uită cine e. Petrece atât de mult timp cu Negustorii
Noi și trece de partea lor atât de des! Noi stăm între lume și rudele
noastre din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Ar trebui să primim bani în
schimbul oamenilor din familia noastră?
– Acum mi-e greu să mă sinchisesc de soarta lor. De câte ori mă
gândesc la ei, îi simt ca pe o amenințare pentru Malta.
– O amenințare? Ronica părea aproape ofensată. Keffria, trebuie să
ținem minte că ei nu ne cer nimic altceva decât să respectăm
înțelegerea noastră, așa cum a fost făcută de la bun început. E exact
ceea ce îi cerem noi Satrapului.
– Atunci nu ți se pare că, dacă nu vom avea bani și ei vor cere în
schimb sânge, va fi ca și cum am vinde-o pe Malta ca sclavă?
Ronica răspunse după o tăcere de câteva clipe.
– Nu, nu va fi.
Apoi oftă.
– N-o să mă bucur s-o văd plecând. Dar știi, Keffria, n-am auzit
niciodată că un bărbat sau o femeie din Bingtown ar fi fost ținut
printre Negustorii din Tărâmul Ploilor Sălbatice împotriva voinței
sale. Își doresc soții și soți, nu servitori. Cine ar vrea să se cunune cu
cineva care nu-și dorește asta? Unii se duc acolo de bunăvoie. Iar
alții, care o fac ca urmare a unui contract, se pot întoarce oricând
doresc. Ți-aduci aminte de Scilla Appleby? A fost luată în Tărâmul
Ploilor Sălbatice când familia ei n-a putut plăti contractul. Dar, opt
luni mai târziu, a fost adusă înapoi, fiindcă acolo era nefericită. Iar
după alte două luni le-a trimis vorbă că a greșit și au venit din nou
după ea. Prin urmare, nu poate fi chiar atât de rău.
– Am auzit că familia ei a ocărât-o până ce a făcut-o să se rușineze
și să plece înapoi. Că atât bunicul cât și mama ei au fost de părere că,
întorcându-se aici, a încălcat făgăduiala familiei, pe care a dezonorat-
o astfel.
– Presupun că ar putea fi adevărat, admise Ronica, fără să pară
deloc convinsă.
 – Nu vreau să plece Malta acolo împotriva voinței ei, spuse Keffria,
cu toată sinceritatea. Nu vreau s-o facă nici din obligație, nici din
orgoliu. Nici măcar ca să nu ne păteze numele. Dacă s-ar ajunge la
asta, cred c-aș ajuta-o chiar eu să fugă.
Cuvintele mamei ei se făcură auzite abia după câteva minute,
părând smulse cu mare greutate.
– Sa să mă aibă în pază, cred că și eu aș face-o.
Keffria avu un șoc. Nu fiindcă Ronica recunoștea așa ceva, ci
fiindcă sentimentul trădat de glasul ei era răscolitor de profund.
– Am momente când urăsc corabia aia, continuă Ronica. Cum
poate ceva să valoreze atât de mult? Nu doar aurul făgăduit, ci chiar
și propriii urmași!
– Dacă tata ar fi continuat să facă negoț pe Fluviul Ploilor Sălbatice,
probabil că Vivacia ar fi fost plătită până acum, îi atrase Keffria
atenția.
– Foarte posibil. Dar cu ce preț?
– Așa spunea tata întotdeauna, zise Keffria, tărăgănând cuvintele.
Dar n-am înțeles niciodată de ce. N-a dat niciodată explicații și nici
măcar n-a vorbit niciodată despre asta de față cu noi, fetele. Eu una l-
am întrebat o singură dată și nu mi-a spus decât că, după părerea lui,
înseamnă să mergi pe o cale aducătoare de ghinion. Cu toate astea,
toate familiile care au corăbii vii fac negoț cu cei din Tărâmul Ploilor
Sălbatice. Și, fiind proprietarii unei corăbii vii, avem și noi dreptul să
facem. Un drept pe care totuși tata l-a refuzat. Poate, continuă ea, cu
prudență, e o hotărâre la care ar trebui să ne mai gândim. Kyle ar fi
dispus să încerce. A dat clar de înțeles când a cerut hărțile Fluviului
Ploilor. Până în ziua aia, n-a mai pomenit niciodată despre așa ceva.
Eu crezusem că poate tata i-o fi dat deja explicații. Până atunci nu m-
a mai întrebat niciodată de ce am pus noi capăt negoțului pe Fluviu.
Pur și simplu n-a mai venit niciodată vorba.
 – Și, dacă tragi sforile cu inteligență, nici n-o să mai vină vreodată,
spuse scurt Ronica. Kyle în susul Fluviului Ploilor ar însemna un
dezastru.
Ăsta era un alt subiect stânjenitor. Kyle.
Keffria oftă.
– Mi-aduc aminte că bunicul mergea cu Vivacia în susul Fluviului.
Țin minte ce daruri ne aducea. O cutie muzicală care licărea când o
puneai să cânte. Clătină din cap. Nici măcar nu știu ce s-o fi ales de
ea. Și n-am priceput niciodată de ce nu făcea tata negoț pe Fluviu.
Ronica se uită la foc, de parcă ar fi început să spună o poveste de
demult.
– Tatăl tău... detesta înțelegerea noastră cu familia Festrew. Oh,
corabia îi era dragă, n-ar fi dat-o în schimbul a nimic din tot ce există
pe lume. Dar, oricât de mult ar fi ținut la ea, pe voi, fetele lui, vă
iubea mai mult. Și, la fel ca tine, vedea în înțelegerea asta o
amenințare la adresa copiilor lui. Nu-i plăcea să fie legat de mâini și
de picioare de un târg în privința căruia el nu putea să schimbe
nimic. Ronica își coborî vocea. Într-un fel, le purta pică Festrewilor,
pentru că-l obligau să respecte o învoială atât de crudă. Poate că pe-
atunci vedeau altfel lucrurile. Poate...
Cuvintele Ronicăi tremurau, și șovăi o vreme. Apoi adăugă:
– Cred că tocmai te-am mințit. Vorbesc așa cum știu că ar trebui să
gândesc; o învoială e o învoială, și un târg e un târg. Dar învoiala aia
s-a încheiat în vremuri mai vechi și mai grele. Cu toate astea, suntem
obligați s-o respectăm.
– Dar tata o detesta, spuse Keffria, ca s-o readucă înapoi, la asta.
– Îi condamna condițiile. Sublinia adesea că nimeni nu izbutește
niciodată să scape pe deplin de o datorie față de Negustorii din
Tărâmul Ploilor Sălbatice. La datoriile vechi se adaugă mereu unele
noi, așa că lanțurile care leagă una de alta două familii între care s-a
încheiat o învoială sunt tot mai puternice pe măsură ce trece timpul.
El detesta ideea asta. Voia să vină o vreme când corabia o să fie
numai și numai a noastră, scăpată de orice datorii, ca să putem pleca
din Bingtown, dacă ne hotăram s-o facem.
Ideea în sine o zdruncină pe Keffria din temeliile vieții ei. Să plece
din Bingtown? Tatăl ei chiar se gândise să-și ducă familia departe de
Bingtown?
Mama ei continuă să vorbească.
– Și, cu toate că tatăl și bunica lui făcuseră negoț cu mărfuri din
Tărâmul Ploilor Sălbatice, el a avut întotdeauna senzația că sunt
mânjite. Așa le spunea el. Mânjite. Conțin prea multă magie. A simțit
întotdeauna că, mai curând sau mai târziu, vom plăti pentru magia
aia. Și nu credea că e... onorabil să aducă înapoi, în lumea noastră,
magia dintr-un alt loc și dintr-un alt timp, o magie care a fost,
probabil, cauza pieririi altui popor, poate a tuturor locuitorilor
Țărmurilor Blestemate. Uneori, în toiul nopții, spunea că se teme că
ne-am putea distruge pe noi înșine și ne-am putea distruge lumea,
exact așa cum au făcut Străbunii.
Ronica amuți. Rămaseră amândouă tăcute, cufundate în gânduri.
Despre astfel de lucruri se vorbea atât de rar cu glas tare! Aidoma
hărților canalelor prin care se naviga cu multă greutate, și
cunoștințele dobândite cu greu de oamenii din Bingtown și din
Tărâmul Ploilor Sălbatice erau un avantaj de cea mai mare
importanță pentru orice negustor. Secretele cunoscute și de unii, și
de ceilalți erau neprețuite și, alături de mărfurile cu care făceau
negoț, stăteau la temelia bogăției lor.
Ronica își drese glasul.
– Așa că tatăl tău a făcut ceva greu, pentru care e nevoie de mult
curaj. A pus capăt negoțului în susul Fluviului. Și a fost nevoit să
muncească de două ori mai mult și să fie plecat de-acasă pentru un
timp de trei ori mai lung ca să câștige la fel de mult ca înainte. În loc
de Tărâmul Ploilor Sălbatice, a căutat câteva locuri stranii din
canalele interioare, din sudul Jamailliei. A făcut negoț cu oamenii de-
acolo aducând mărfuri exotice și rare. Dar nu magice. A jurat că așa
o să câștigăm o avere. Și, dacă ar mai fi trăit, probabil că am fi
câștigat-o.
– Tata credea că magia ne-a adus ciuma sângelui? întrebă Keffria,
șovăitoare.
– Unde-ai auzit așa ceva?
– Eram foarte mică. S-a întâmplat imediat după moartea băieților.
Mi-aduc aminte că Davad era aici. Și tata plângea, și eu mă
ascundeam după ușă. Erați, cu toții, chiar în camera asta. Voiam să
intru și eu, dar mi-era frică. Pentru că tata nu plângea niciodată. Și l-
am auzit pe Davad Restart blestemându-i pe Negustorii din Tărâmul
Ploilor Sălbatice, spunând că ei au dezgropat boala asta când au
făcut săpături în orașul lor. Și soția și copiii lui muriseră. Și el a
spus...
– Mi-aduc aminte, o întrerupse brusc Ronica. Mi-aduc aminte ce-a
spus Davad. Iar tu erai prea mică, n-aveai cum să înțelegi că el
suferea cumplit. Cumplit.
Mama ei clătină din cap, cu o privire mohorâtă, amintindu-și.
Apoi spuse:
– În astfel de momente, oamenii spun lucruri pe care nu le gândesc
cu adevărat. Sau pe care nici măcar nu le cred. Davad avea mare
nevoie de cineva sau de ceva pe care să dea vina pentru pierderile
suferite. Pentru o vreme, i-a învinuit pe Negustorii din Tărâmul
Ploilor Sălbatice. Dar a trecut mult timp de când n-o mai face.
Keffria trase aer în piept și întrebă, șovăind:
– E adevărat că fiul lui Davad...?
– Ce-a fost asta?!
 Exclamația neașteptată a mamei ei o întrerupse. Rămaseră
amândouă țepene, nemișcate, ascultând. Ronica făcuse ochii atât de
mari încât albul lor era vizibil de jur împrejur.
– A sunat ca un gong, șopti Keffria, în liniștea așternută.
Era bizar s-audă gongul celor din Tărâmul Ploilor Sălbatice tocmai
când vorbeau despre ei. Avu impresia c-aude și pași târșâiți pe
coridor. Aruncând o privire disperată către mama ei, sări în picioare.
Când ajunse la ușă și o deschise, Ronica era chiar în spatele său. Dar
nu o întrezări decât pe Malta, la capătul coridorului. Și o strigă cu
voce tăioasă.
– Da, mamă?
Fata se întoarse de după colț. Era în cămașă de noapte și avea în
mână o cană și o farfuriuță.
– De ce ești trează la ora asta? întrebă Keffria.
În loc de răspuns, Malta îi arătă cana.
– Nu pot să dorm. Mi-am făcut un ceai de mușețel.
– Ai auzit un sunet ciudat, acum câteva clipe?
Fiica ei ridică din umeri.
– Nu tocmai. Probabil că pisica a dărâmat ceva.
– Poate că nu, murmură Ronica, îngrijorată.
Se strecură pe lângă Keffria și se îndreptă spre bucătărie. Keffria o
urmă, iar Malta, cu cana de ceai în mână, se ținu curioasă după ele.
În bucătărie era întuneric, nu se zărea decât strălucirea focului
acoperit. Încăperea era plină de mirosuri familiare, care te făceau,
cumva, să te simți în siguranță: al focului din vatră, cel de drojdie al
aluatului de pâine lăsat la dospit și aroma cinei, care încă nu se
dădea dusă. Ronica luă o lumânare din dulap; traversă încăperea
bine cunoscută către ușa care dădea afară și pe care o deschise.
Vântul iernii se strecură înăuntru, aducând fantome de ceață.
 – E cineva acolo? întrebă Keffria, în timp ce flacăra lumânării
pâlpâia, atinsă de vânt.
– Nu mai e, răspunse mama ei, cu un aer sumbru.
Ieși pe veranda înghețată. Se uită în jur, apoi se aplecă să ia ceva.
Se întoarse în bucătărie și închise ușa cu hotărâre.
– Ce e? întrebară Keffria și Malta, într-un glas.
Ronica puse lumânarea pe masă. Alături de ea, așeză o cutie mică,
de lemn. O privi câteva clipe cu atenție, apoi se întoarse spre nepoata
ei, cu ochi îngustați.
– Îi e adresată Maltei.
– Da? strigă fata, în culmea încântării. Ce e? De la cine e?
Se apropie de masă, cu fața luminată de nerăbdare. Îi plăcuseră
întotdeauna surprizele.
Bunica ei își apăsă neînduplecată mâna pe capacul cutiei când se
întinse brațul Maltei spre ea. Era limpede că i-o refuza.
– Ce să fie, răspunse Ronica, cu voce de gheață, e o cutie-cu-vis, așa
cred. Un dar tradițional, trimis de bărbații din Tărâmul Ploilor
Sălbatice femeilor pe care le curtează.
Keffria își simți inima oprindu-se în piept, dar Malta nu făcu
altceva decât să tragă de cutia bine ținută de bunica ei.
– Ce e înăuntru? o întrebă. Dă-mi-o!
– Nu, răspunse Ronica, autoritară. Vino cu noi în camera de lucru a
bunicului tău. Ai de dat niște explicații, fetițo.
Ronica luă cutia și ieși din bucătărie cu pași mari.
– Mamă, nu e drept, îmi e adresată mie! Fă-o pe bunica să mi-o
dea. Mamă? Mamă!
Keffria își dădu seama că se sprijinea de masă. Își îndreptă lent
spatele.
 – Malta! N-ai auzit ce-a spus bunica ta? E un dar trimis de un
bărbat care te curtează! Cum e cu putință?
Malta ridică încet din umeri.
– Nu știu! Nici măcar nu știu de la cine e și ce e în ea! Cum aș
putea să vă spun ceva despre cutie când bunica nici măcar nu mă
lasă să mă uit la ea?
– Vino în camera de lucru, îi ceru Keffria, cu un oftat.
Malta i-o luă grăbită înainte. Când intră Keffria în încăpere, se
contrazicea deja cu bunica ei.
– Nu pot nici măcar să mă uit la ea? E pentru mine, nu?
– Nu. Nu poți. Malta, e treabă serioasă, mult mai serioasă decât
pari să pricepi. E o cutie-cu-vis. Și poartă blazonul familiei Khuprus.
E probabil cea mai prestigioasă familie de Negustori din Tărâmul
Ploilor Sălbatice. Faptul că a fost trimisă la adunare ca să-i reprezinte
pe toți ceilalți nu e o coincidență. Nu sunt oameni pe care-ți poți
permite să-i ofensezi sau să nu-i iei în serios. Știind asta, tot mai vrei
cutia?
Bătrâna i-o întinse fetei.
– Da! răspunse Malta, indignată, și se întinse după cutie.
Bunica ei o retrase brusc.
– Malta! strigă Keffria. Nu fi proastă! E darul cuiva care îți face
curte. Trebuie înapoiat, dar cât mai curtenitor cu putință. Trebuie să
le fie limpede că ești prea tânără ca să fie luată în considerare dorința
unui bărbat, a oricărui bărbat, de a te curta. Dar trebuie s-o spunem
cu toată politețea din lume.
– Nu, nu sunt, protestă Malta. Sunt deocamdată prea tânără ca să
mă logodesc cu un bărbat, dar de ce nu l-aș lua în considerare dacă
mă curtează? Te rog, bunico, măcar lasă-mă să văd ce e înăuntru!
– E o cutie-cu-vis, se răsti Ronica. Așa că înăuntru e un vis. N-o
deschizi ca să vezi ce e în ea, o deschizi ca să ai un vis.
 – Cum poate fi un vis într-o cutie? întrebă Keffria.
– Prin magie, se răsti din nou Ronica. Magia din Tărâmul Ploilor
Sălbatice.
Malta își supse brusc răsuflarea înapoi, trădându-și incitarea.
– Îl pot avea în noaptea asta?
– Nu! răbufni Ronica. Malta, nu asculți cu atenție ce-ți spun. Nu-l
poți avea deloc. Cutia trebuie înapoiată așa cum e, cu o explicație
extrem de curtenitoare a faptului că a apărut cumva o neînțelegere.
Dacă deschizi cutia și ai visul, înseamnă că accepți să fii curtată. Că îi
dai permisiunea să te curteze.
– Ei, și ce e atât de cumplit în asta? Nu e ca și cum i-aș promite că-l
iau de bărbat!
– Dacă te lăsăm s-o deschizi, înseamnă că-l acceptăm și ca pețitor.
Ceea ce e totuna cu a spune că te considerăm deja femeie, o femeie
care poate fi cerută în căsătorie. Și asta nu e nicidecum părerea
noastră, încheie Ronica, cu voce fermă.
Malta își încrucișă brațele pe piept și se lăsă să cadă pe un fotoliu.
Își împinse bărbia în afară.
– O să fiu foarte bucuroasă când o să se-ntoarcă tata, declară
îmbufnată.
– Serios? întrebă Ronica, cu acreală.
Privindu-le pe amândouă, Keffria se simți invizibilă. Și inutilă. Să
vezi acele două voințe încleștându-se era ca și cum te-ai fi uitat
primăvara la doi tauri tineri, care se împung, mugesc unul la altul și
se provoacă. Acolo avea loc o luptă, pentru a se decide cine domină,
care dintre cele două femei stabilește regulile casei în lipsa lui Kyle.
Ba nu, înțelese ea, dintr-odată. Kyle nu era decât o piesă aruncată de
Malta în joc. Fiindcă fata descoperise deja că-și poate manipula tatăl.
Kyle nu era pe măsura nesincerității minții ei tinere; pe măsură ce
creștea, tatăl ei avea să fie din ce în ce mai puțin o problemă. Era clar
că, după părerea ei, numai bunica îi stătea în cale. Pe Keffria n-o mai
punea la socoteală, o considera prea neînsemnată.
Ei bine, și nu era? Ani buni se lăsase pur și simplu purtată de
fluxul și refluxul vieții din casa părinților ei. Când tatăl ei era plecat
pe mare, mama ei avea în grijă toate proprietățile de pe uscat ale
familiei. Keffria își ducea liniștită traiul, ca întotdeauna. Când se
întorcea Kyle, cheltuiau întotdeauna aproape tot ce câștigase el doar
ca să se distreze. Iar acum, când tatăl ei murise, Kyle și Ronica se
luptau pentru cârma casei, iar Malta și Ronica se luptau pentru
dreptul se a impune în casă regulile care le erau pe plac. Indiferent
cum s-ar fi încheiat luptele, Keffria avea să rămână invizibilă și
neluată în seamă. Malta nu se sinchisea de strădaniile ei greoaie de
a-și impune autoritatea.
Traversă brusc camera.
– Mamă, dă-mi mie darul! ceru, poruncitoare. Fiindcă fiica mea a
creat această nefericită neînțelegere, cred că e datoria mea să repar
lucrurile.
Pentru o clipă, se temu că mama ei o s-o refuze. Pe urmă,
aruncându-i Maltei o privire, Ronica îi întinse cutia de lemn. Keffria
o luă. Părea ușoară. Își dădu seama că avea un miros dulce, mai
condimentat decât santalul. Ochii Maltei urmăriră cutia așa cum se
uită un câine flămând după o bucată de carne crudă.
– O să le scriu la prima oră a dimineții. Cred că, la rugămintea
mea, Kendry o poate duce în susul fluviului.
Ronica dădea din cap.
– Dar ai grijă să-mpachetezi cutia foarte bine. Nu trebuie să afle
nimeni altcineva ce înapoiem. Refuzul unei cereri de curtare, din
orice motiv, e o treabă foarte delicată. E cel mai bine să rămână un
secret între cele două părți.
 În vreme ce Keffria încuviința dând din cap, Ronica se întoarse
spre nepoata ei.
– Malta, înțelegi pe deplin? Nu poți vorbi despre asta cu nimeni
altcineva, nici cu micile tale prietene, nici cu servitorii. E o
neînțelegere căreia trebuie să-i putem capăt repede și întru totul.
Fata bosumflată o privi fără să scoată niciun cuvânt.
– Malta! se răsti Keffria, și fiica ei tresări. Ai înțeles? Răspunde.
– Înțeleg, mormăi ea.
Îi aruncă mamei ei o privire sfidătoare, apoi se afundă mai tare în
fotoliu.
– Bun. Atunci așa rămâne. Keffria se hotărâse să încheie lupta cât
încă mai era învingătoare. Eu sunt gata să intru în pat.
– Mai așteaptă.
Ronica vorbea cu toată seriozitatea.
– Trebuie să mai știi ceva despre cutiile-cu-vis, Keffria. Nu sunt
niște obiecte banale. Fiecare e unică, îi e destinată unei anumite
persoane.
– Cum? întrebă Keffria, fără să vrea.
– Ei, bineînțeles că nu știu. Dar ceea ce știu e că, pentru a face una,
trebuie să ai un obiect personal, primit de la femeia pentru care faci
cutia.
Ronica oftă, lăsându-se pe spătarul fotoliului.
– Obiectul ăsta n-a ajuns la ușa noastră din pură întâmplare. Îi este
clar adresat Maltei. Clătină din cap, părând mâhnită. Malta trebuie
să-i fi dat ceva de-al ei unui bărbat din Tărâmul Ploilor Sălbatice.
Ceva personal, pe care el l-a considerat un dar din partea ei.
– Oh, Malta, nu! strigă Keffria, îngrozită.
– N-am făcut așa ceva, spuse Malta ridicându-se în picioare,
sfidătoare. N-am făcut-o!
 Își înălță vocea într-un țipăt.
Keffria se duse la ușă. După ce se convinse că e bine închisă, se
întoarse să-și înfrunte fiica.
– Vreau adevărul, spuse simplu, calmă. Ce s-a întâmplat și când?
Unde l-ai întâlnit pe acest tânăr? De ce crede că ai accepta să te
curteze?
Malta se uită de la una dintre cele două femei la alta.
– La adunarea Negustorilor, recunoscu, în silă. Am ieșit să iau aer.
I-am spus bună seara unui vizitiu pe lângă care-am trecut. Cred că se
rezema de trăsura familiei Khuprus. Asta e tot.
– Cum arăta? întrebă Ronica.
– Habar n-am, răspunse Malta cu cuvintele lungite de sarcasm. Era
din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Știi că poartă văluri și glugi.
– Da, știu că ei poartă, ripostă bunica ei. Dar nu și vizitiii lor. Fată
proastă, crezi că vin pe fluviu cu trăsura? Familiile din Tărâmul
Ploilor Sălbatice își țin trăsurile aici, le folosesc numai când vin în
Bingtown. Așa că-și angajează vizitii din oraș. Dacă ai vorbit cu un
bărbat cu văl, atunci ai vorbit cu un Negustor din Tărâmul Ploilor
Sălbatice. Ce i-ai spus și ce i-ai dat?
– Nimic, răbufni Malta. I-am spus „bună seara“ și mi-am văzut de
drum. El a spus același lucru. Atâta tot.
– Atunci de unde-ți știe numele? De ce ți-a făcut un vis? insistă
Ronica.
– Nu știu. Poate a ghicit după culoarea robei din ce familie fac
parte și a întrebat pe cineva.
Pe neașteptate și spre totala uimire a Keffriei, Malta izbucni în
lacrimi.
– De ce vă purtați așa cu mine? Nu-mi spuneți niciodată nimic
frumos, întotdeauna mă învinuiți și vă încruntați la mine! Mă credeți
un soi de curvă, sau de mincinoasă, sau cam așa ceva. Cineva îmi
trimite un dar și nici măcar nu mă lăsați să mă uit la el, spuneți că e
din vina mea! Nu mai știu ce vreți de la mine. Vreți să fiu o fetiță, dar
vă așteptați să știu totul și să mă simt răspunzătoare pentru toate. Nu
e drept!
Își ascunse fața în mâini și suspină.
– Oh, Malta, se auzi Keffria spunând, obosită. Se grăbi să se
apropie de fiica ei și îi puse mâinile pe umerii care se zbuciumau. Nu
te credem nici curvă, nici mincinoasă. Ne facem pur și simplu griji
pentru tine. Încerci să crești atât de repede și există atât de multe
pericole pe care nu le înțelegi.
– Îmi pare rău, suspină Malta. N-ar fi trebuit să ies din clădire în
noaptea aia. Dar înăuntru aerul era atât de înăbușitor și era
înspăimântător să-i auzi pe toți țipând unii la alții.
– Știu. Știu, era înspăimântător.
Keffria își bătu cu blândețe fiica pe umăr. Nu-i plăcea s-o vadă
plângând așa, nu-i plăcea că mama ei insistase până când izbutise s-
o zdrobească. Pe de altă parte, se simțea aproape ușurată. Malta cea
sfidătoare și înverșunată era o persoană necunoscută. Acea Malta era
o fetiță, care plângea așteptând să fie alinată. Poate că, în noaptea
aceea, reușiseră să-i străpungă carapacea. Poate că acea Malta era
cineva cu care se putea înțelege. Se aplecă să-și strângă în brațe fiica,
care îi răspunse cu o îmbrățișare scurtă și stângace.
– Malta, spuse apoi, cu tandrețe. Uite. Uită-te aici. Asta e cutia. Nu
poți nici s-o păstrezi, nici s-o deschizi; trebuie s-o înapoiem mâine
intactă. Dar te poți uita la ea.
Malta se smiorcăi și-și îndreptă spatele. Se uită la cutia din palma
mamei ei, dar nu mai întinse mâna către ea.
– Oh, spuse, după câteva clipe. Nu e decât o cutie sculptată.
Credeam că are pe ea nestemate sau alte ornamente. Își ridică și își
roti privirea. Acum pot să mă duc la culcare? întrebă, istovită.
 – Bineînțeles. Du-te. Vorbim mâine-dimineață, după ce ne
odihnim.
O Malta foarte supusă se smiorcăi, apoi dădu din cap. Keffria o
privi ieșind încet din cameră, apoi se întoarse spre mama ei cu un
oftat.
– Uneori îmi e atât de greu s-o văd crescând.
Ronica dădu din cap compătimitoare. Însă pe urmă adăugă:
– Încuie cutia aia la loc sigur peste noapte. Dimineață chem un
mesager, s-o ducă, împreună cu scrisoarea ta, în port, la Kendry.

Până la răsărit mai erau doar câteva ore când luă Malta cutia aia
mică în camera ei. O găsise exact unde știuse că trebuie să fie: mama
ei o pusese în budoarul său, în dulapul „secret“ din spatele celui cu
haine. Acolo își ascundea întotdeauna cadourile primite de ziua
numelui și cele mai scumpe uleiuri de corp. Se temuse că mama ei ar
fi putut să și-o pună sub pernă, sau poate s-o deschidă și să ia visul
pentru sine. Dar Keffria n-o făcuse.
Malta închise ușa camerei ei și se așeză pe pat cu cutia în poală. Se
agitaseră atât pentru un cadou atât de mic! Își duse cutia la nas și o
mirosi. Da, i se păruse de la bun început că are un miros dulce.
Coborî din nou din pat și se apropie de propriul ei dulap cu haine.
Într-o cutie dintr-un colț, sub mai multe păpuși vechi, avea eșarfa cu
nestemata de foc. În încăperea întunecată, părea să strălucească mai
puternic decât oricând. O vreme se mulțumi doar s-o privească, apoi
își aminti de ce o scosese. O mirosi, apoi o duse în pat, s-o compare
cu cutia. Parfumuri diferite, ambele exotice. Ambele dulci, dar
diferite. Atunci poate cutia nici nu-i fusese trimisă de bărbatul cu văl.
Blazonul era identic cu cel de pe trăsură, da, dar poate cutia fusese
doar cumpărată de la familia Khuprus. Poate era de fapt de la
Cerwin. De-a lungul anilor, își lăsase acasă la Delo o mulțime de
obiecte personale. Ar fi fost foarte ușor să ia Cerwin unul pentru
cutie și, dacă se gândea bine, era și cel mai posibil. De ce să-i fi trimis
un dar atât de scump un străin întâlnit din întâmplare? Darul era,
după toate probabilitățile, de la Cerwin, care se hotărâse s-o curteze.
Descoperi brusc și principala dovadă că logica ei e corectă. Dacă
bărbatul cu văl ar fi descoperit cine e și i-ar fi trimis un dar, nu i-ar fi
reamintit, totodată, și să-i înapoieze eșarfa și nestemata de foc?
Bineînțeles că ar fi făcut-o. Așa că darul nu era de la el. Era de la
Cerwin.
Își îndesă eșarfa și nestemata sub pernă și se încovrigă în pat,
ținând cutia în curbura trupului. Își urmări linia buzelor cu vârful
degetului arătător. Cerwin. Își plimbă degetul peste bărbie, apoi pe
linia dintre sâni. Oare ce vis alesese pentru ea? Buzele i se arcuiră
într-un zâmbet. Bănuia că știe. Inima îi fâlfâi în piept.
Închise ochii și deschise cutia. Adică încercă s-o deschidă. Deschise
ochii și o privi cu atenție. Ceea ce luase drept închizătoare nu era
închizătoare. Când descoperi în sfârșit cum se deschide, era de-a
dreptul nervoasă. Iar când o deschise, văzu că e goală. Pur și simplu
goală. Își imaginase un praf-de-vis ca o pulbere scânteietoare, o
răbufnire de muzică, sau una de parfum. Se uită lung în toate
colțurile cutiei, apoi îi pipăi interiorul, ca să fie sigură că nu-i scapă
nimic. Dar nu. Era goală. Și atunci, ce însemna asta? O glumă? Sau
darul era însăși cutia sculptată cu măiestrie și impregnată cu
parfum? Poate că nici nu era o cutie-cu-vis, poate că nu era vorba
decât de o idee de modă veche, o născocire a bunicii ei. Cutii-cu-vis.
Nu mai auzise de așa ceva niciodată. Într-o răbufnire de iritare,
înțelese totul. Bunica ei spusese asta numai ca să n-o lase mama ei să
ia cutia. Dacă nu cumva una dintre ele o deschisese între timp și
luase pentru sine ceea ce se afla înăuntru.
– Le urăsc pe amândouă, șuieră Malta, cu sălbăticie.
 Lăsă cutia să cadă pe covorul de lângă pat și se aruncă între perne.
Știa că ar fi trebuit să se ridice și să pună cutia înapoi, în dulapul
mamei ei, dar unei părți din ea nu-i păsa. Voia să știe ele că ea aflase
că-i furaseră darul. Fără niciun regret, își încrucișă brațele pe piept și
închise ochii.

Nemișcare. Pustietate. Doar o voce. O șoaptă.

Malta Vestrit, așadar ai primit darul meu. Aici ne contopim, tu și cu
mine. Făurim împreună un vis? Hai să vedem.
Fărâma de gând conștient care-i spunea că visează păli, devenind
de neatins.

Era într-un sac de pânză groasă. Îi acoperea capul și se prelungea

în jos, aproape până de genunchi. Mirosea a cartofi și a praf. Era
aproape sigură că fusese folosit la cules. Era cărată pe umărul cuiva,
cineva o ducea cu sine repede, triumfător, după ce o înhățase
împotriva voinței ei. Purtătorul avea însoțitori. Chiuiau și râdeau,
încântați de victorie, dar satisfacția bărbatului care o ducea era mult
prea mare ca să scoată astfel de sunete copilărești. Noaptea era rece
și Malta simțea ceața umezindu-i pulpele. Avea căluș în gură și
mâinile legate la spate. Ar fi vrut să se zbată, dar se temea că, dacă ar
fi făcut-o, el ar fi scăpat-o de pe umăr. N-avea idee unde se află și ce
altceva i s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fugit de cel care o răpise.
Oricât de speriată ar fi fost, umărul lui era cel mai sigur loc în care se
putea afla în acel moment. Despre el nu știa nimic mai mult decât că
ar fi luptat până la moarte ca s-o păstreze.
Ajunseră undeva. Se opriră cu toții și cel care o purta o puse în
picioare. Dar continua s-o țină strâns. Malta auzi sunetele înăbușite
ale unei discuții, cuvinte rostite cu voce joasă, într-o limbă pe care ea
n-o înțelegea. Ceilalți păreau să râdă, sugerând ceva refuzat
prietenește, dar ferm, de cel care o cărase. După un timp, auzi pași
îndepărtându-se. Simți că plecaseră ceilalți. Era singură, doar cu
bărbatul care continua s-o țină de încheieturile legate ale mâinilor. Ea
tremura.
Simți sărutul rece al unui metal pe încheieturi și se trezi cu brațele
libere. Se grăbi să-și folosească mâinile ca să scape de sac, apoi își
trase din gură călușul umed. Era încă orbită de praf și de fibrele din
pânza groasă. Și le îndepărtă cu palmele de pe față și din păr și se
întoarse să-l înfrunte pe cel care o răpise.
Erau singuri în noaptea întunecată și cețoasă. Într-un oraș, la o
răspântie. Mai mult de-atât nu putea spune. Bărbatul se uita la ea,
așteptând. Malta nu putea să-i vadă trăsăturile. O urmărea cu
privirea din adâncurile unei glugi negre, trase cât se putea de mult
în față. Noaptea avea miros dens, de nămol, și singurele lumini erau
flăcările torțelor de pe marginile străzii, ascunse în ceață. Dacă fugea,
oare el avea să se năpustească asupra ei? Ea era șoarecele dintr-un joc
de pisică? Dacă izbutea să scape, s-ar fi putut arunca într-o primejdie
și mai mare? Cu timpul, începu să i se pară că el o privește și
așteaptă să hotărască ea ce vrea să facă.
După o vreme, el o îndemnă cu un semn din cap să-l urmeze. O
porni cu pași repezi pe una dintre străzi, iar Malta plecă împreună
cu el. Bărbatul mergea cu pași iuți și siguri prin orașul ca un labirint.
La un moment dat, o luă de mână. Ea nu și-o retrase. Deasă și
umedă, ceața o orbea și devenea aproape înăbușitoare, și era atât de
întuneric încât nu putea să deslușească nimic în jur. Doar prin câte
un gol din pâclă se zăreau clădiri înalte de ambele părți ale străzii.
Însă bezna și tăcerea păreau depline. Însoțitorul ei cunoștea bine
drumul. Mâna lui mare se simțea caldă și uscată în jurul mâinii ei
înghețate.
 În cele din urmă, el ieși de pe drum și o conduse în josul unor
trepte, apoi deschise o ușă. În clipa aceea răbufniră sunetele. Muzică,
râsete și vorbărie, dar totul într-un stil și într-o limbă necunoscute ei,
așa că nu erau decât zgomote. Zgomote asurzitoare; chiar dacă și-ar
fi putut înțelege însoțitorul, nu l-ar fi putut auzi. Intraseră într-un soi
de han sau de tavernă, presupuse ea. Încăperea era plină de mese
mici, rotunde, cu câte o singură lumânare scurtă aprinsă în mijloc. El
o conduse la una goală și îi făcu semn să se așeze. Și se așeză în fața
ei. Își împinse gluga pe spate.
Pentru un lung timp din vis, stătură pur și simplu așezați acolo.
Poate că el asculta muzica, dar pentru ea sunetul era atât de uniform
și de puternic încât se simțea asurzită. La lumina lumânării, văzu în
sfârșit chipul însoțitorului ei. Era frumos, într-un stil palid. Fără
barbă și blond, cu ochii de un căprui cald. Avea o mustață mică,
delicată. Umerii erau largi, brațele musculoase. La început nu făcu
nimic mai mult decât s-o privească. După o vreme, își întinse brațul
peste masă și ea își puse mâna într-a lui. El zâmbi. Ea simți brusc că
ajunseseră la o înțelegere atât de deplină încât se bucură că nu se
puteau amesteca între ei cuvintele. Păru să treacă foarte mult timp.
El își duse mâna într-o pungă și scoase un inel cu piatră simplă.
Malta îl privi, apoi clătină din cap. Nu refuza inelul; voia doar să
spună că nu e nevoie de un simbol vizibil. Înțelegerea la care
ajunseseră era prea fără cusur ca s-o complice cu astfel de lucruri. El
puse inelul deoparte. Pe urmă se aplecă spre ea peste masă. Malta se
înclină la rândul său către el, cu inima bătându-i nebunește. El o
sărută. Numai buzele li se întâlniră. Malta nu mai sărutase niciodată
un bărbat și i se făcu toată pielea ca de găină când simți moliciunea
mustății lui deasupra gurii ei și grăbita atingere a limbii lui, care îi
îndemna buzele să se deschidă în fața buzelor lui. Timpul se opri,
planând ca un colibri în acel dulce moment al hotărârii de a și le
deschide sau nu.
Undeva, departe, amuzamentul unui bărbat, un amuzament
aprobator. Ai o fire caldă, Malta. Foarte caldă. Deși ideile tale despre
curtarea unei femei se întorc în timp, la străvechiul obicei al răpirii. Totul
pălea acum, se îndepărta de ea într-un vârtej, lăsând în urmă doar
acea senzație de gâdilare a gurii. Cred că vom dansa bine împreună, tu și
cu mine.
 27

PRIZONIERI

W
introw se afla într-un adăpost imens. Construcția avea o
latură liberă și nimic nu împiedica frigul iernii să dea
buzna înăuntru. Sub acoperișul solid, pereții erau plăci
de lemn nerindeluit fixate de un cadru din grinzi. Celula
în care îl puseseră se deschidea către o alee și făcea parte dintr-un șir
lung de alte celule identice. Laturile ei din șipci nu-i ofereau
intimitate decât cu numele. Pe jos erau împrăștiate paie pe care se
putea ghemui ca să doarmă, iar într-un colț avea o găleată murdară
în care să-și facă nevoile. Singurul lucru care-l împiedica să
părăsească locul erau lanțurile din jurul gleznelor, cu celălalt capăt
fixat de o scoabă grea de metal, adânc înfiptă într-o grindă de lemn
tare ca fierul. Își jupuise o mare parte a pielii de pe glezne ca să se
convingă că forța unui om nu poate clinti scoaba aia. Era a patra zi
pe care și-o petrecea acolo.
Dacă nu venea nimeni să-l răscumpere, peste încă o zi putea fi
vândut ca sclav.
Paznicul jovial îi explicase de două ori asta, cu mare grijă, în prima
și a doua zi a întemnițării. Venea de două ori pe zi cu un coș cu
chifle. Fiul lui încet la minte îl urma cu un hârdău de apă într-o roabă
și, cu un polonic, umplea câte o cană cu apă pentru fiecare deținut.
Când îi explicase prima oară, Wintrow îl implorase să le trimită
vorbă preoților din templul lui Sa, să le spună în ce stare se găsește.
Aveau să vină cu siguranță să-l salveze. Însă paznicul refuzase să-și
irosească timpul. Îi explicase că preoții nu se mai amestecă în
problemele cetățenești. Deținuții din închisorile Satrapului erau o
astfel de problemă, n-aveau nicio legătură cu Sa sau cu venerarea lui.
Dacă nu erau răscumpărați, prizonierii Satrapului deveneau sclavii
lui și erau vânduți în folosul vistieriei regale. Ceea ce ar fi fost un
sfârșit trist pentru o viață atât de scurtă. Băiatul n-avea o familie cu
care să ia paznicul legătura? Tonul lingușitor al bărbatului dădea clar
de înțeles că ar fi fost încântat să ducă orice mesaj, atâta timp cât avea
șanse să primească mită sau o recompensă. Cu siguranță că mama
lui își făcea deja griji pentru el, nu? N-avea frați care să-i plătească
amenda și să-l elibereze?
Wintrow își mușcase de fiecare dată limba. Își spunea că are timp
să găsească o rezolvare. Dacă îi cerea paznicului să-i dea de știre
tatălui său, s-ar fi întors în vechea lui captivitate. Nu era o soluție.
Dacă se gândea destul de mult, avea să-i vină cu siguranță o altă
idee.
Iar situația în care se găsea chiar îi oferea prilejul să se gândească.
N-avea aproape nimic altceva de făcut. Putea să stea jos, sau în
picioare, sau culcat, sau ghemuit în paie. Somnul nu-l ajuta să se
odihnească. Zgomotele din alte celule îi invadau visele, populându-
le cu dragoni și șerpi care se certau sau pledau cu voci omenești.
Când era treaz, n-avea cu cine sta de vorbă. Una dintre laturile
celulei sale era peretele din afară al adăpostului. În celulele din
dreapta și din stânga lui, deținuții veneau și plecau pe rând: un bețiv
scandalagiu, salvat de nevasta lui care plângea, o prostituată care își
înjunghiase mușteriul și care pentru asta fusese însemnată cu fierul
roșu, un hoț de cai dus la spânzurătoare. În închisorile Satrapului, n-
aveai mult de așteptat până se făcea dreptate, sau cel puțin până îți
primeai pedeapsa.
Aleea din fața celulelor era presărată cu paie. De cealaltă parte a ei
se întindea un șir de celule identice, care adăposteau sclavi. Acei
sclavi nesupuși, pe care nu-i dorea nimeni, fețe-hartă cu spatele plin
de cicatrice, veneau și plecau cu lanțuri la glezne. Din câte vedea
Wintrow, erau vânduți ieftin și puși la munci grele, fără milă. Nu
vorbeau mult, nici măcar între ei. Wintrow se gândea că nu mai
aveau mare lucru de spus. Ia din viața unui om dreptul de a hotărî ce
face cu ea, și nu-i mai rămâne nimic altceva decât să se plângă. Și
chiar se plângeau, dar cu o descurajare care dovedea că nu se mai
așteaptă la nicio schimbare. Îl duceau cu gândul la lătratul câinilor
ținuți în lanț. Fețele-hartă ursuze de dincolo de alee erau bune
pentru munca grea, pentru care nu era nevoie de niciun fel de
pregătire, de pe ogoare și din livezi, și pentru mai nimic altceva. Cel
puțin așa ajunsese să creadă, ascultând ce vorbeau. Aproape toți erau
sclavi de multă vreme și se așteptau să rămână sclavi până la moarte.
Deși sclavia în sine îl dezgusta, lui Wintrow îi venea greu să simtă fie
și un singur strop de milă pentru unii dintre ei. Nu mai erau cu mai
mult decât niște animale de povară; se plângeau de munca grea, dar
nu mai aveau puterea să lupte ca să iasă din starea în care se aflau.
După ce-i privise câteva zile, ajunsese să înțeleagă de ce o parte
dintre veneratorii lui Sa îi considerau sclavi din voința divinității. Era
cu adevărat greu să ți-i imaginezi ca oameni liberi, cu familie, copii,
casă și mijloace de trai. Nu credea că s-au născut fără suflete,
predestinați să fie sclavi. Dar nu mai văzuse niciodată oameni atât de
lipsiți de scânteia spiritului omenesc. Când îi privea, simțea o spaimă
rece târându-i-se încet prin trup. De cât timp avea să fie nevoie ca să
devină exact ca ei? Nu-i mai rămăsese decât o singură zi în care să se
gândească la ceva. În dimineața următoare avea să fie dus la tatuat.
Aveau să-i înlănțuiască gleznele și încheieturile mâinilor de scoabele
groase de acolo și să-l silească să-și pună capul în menghina
înfășurată în piele, pentru a-i tatua un semn mic, ca dovadă că e
sclavul Satrapului. Dacă Satrapul prefera să-l păstreze, avea să scape
cu acel singur tatuaj. Dar de ce l-ar fi păstrat Satrapul? N-avea niciun
talent deosebit. Urma să fie scos imediat la vânzare. Și, odată vândut,
pe față aveau să-i tatueze un nou semn, pecetea noului său stăpân.
Chibzuise preț de mai multe ore. Dacă l-ar fi strigat, paznicul ar fi
trimis un mesager în port și tatăl lui ar fi venit să-l ia. Sau ar fi trimis
pe cineva după el. Și ar fi ajuns din nou pe corabie, ar fi fost din nou
prizonier acolo. Dar cel puțin ar fi scăpat cu fața netatuată. Dacă nu
cerea ajutorul tatălui său, avea să fie tatuat, vândut și tatuat din nou.
Și, dacă nu fugea sau nu izbutea să se elibereze din sclavie muncind,
avea să rămână pentru totdeauna proprietatea cuiva, sau cel puțin
așa avea să fie considerat, după lege. În ambele cazuri, n-avea să mai
devină niciodată preot al lui Sa. Și, fiindcă era hotărât să-și urmeze
chemarea către preoție, să se întoarcă la mănăstirea lui, totul se
reducea la a-și da seama care dintre cele două situații îi oferea mai
multe șanse de scăpare.
Odată ajuns la această minunată concluzie, gândurile i se
blocaseră, i se legănau pe muchia dintre cele două hotărâri. Pur și
simplu nu știa ce s-aleagă.
Stătea într-un colț al celulei, uitându-se într-o doară la
cumpărătorii veniți să-i studieze pe sclavii nedoriți. Era flămând, îi
era frig și nu se simțea deloc în apele lui. Dar cea mai cumplită
senzație era nehotărârea. Ea îl împiedica să se facă ghem și să
adoarmă îmbufnat.
Vreme de mai multe minute, nu-l recunoscu pe Torg, care mergea
încet prin fața celulelor sclavilor. Pe urmă își simți inima tresăl tând
aproape cu bucurie. Asta îl șocă, dar numai până ce înțelese că, de
fapt, era ușurare. Torg avea să-l vadă și să-i spună lui Kyle unde e. N-
avea să fie nevoit să ia o hotărâre pe care-o bănuise întotdeauna lașă.
Hotărârea avea să-i aparțină lui Torg. Dacă nu cerea el ajutor, tatăl lui
nu-l putea batjocori pentru asta.
Gândindu-se bine la asta, ar fi putut ajunge să se cunoască pe sine
însuși într-o mai mare măsură, dar își împiedică mintea s-o facă.
Poate că nu dorea să pătrundă chiar atât de mult în adâncurile ființei
sale. În schimb, se ridică brusc. Se duse în colțul celulei și se sprijini
sfidător de un perete. Își încrucișă brațele pe piept și așteptă.
Era surprinzător de greu să stea nemișcat și tăcut și s-aștepte să fie
văzut. Torg înainta încet de-a lungul celuilalt șir de celule, studia
fiecare sclav, se tocmea cu paznicul, apoi fie dădea din cap a
aprobare, fie și-l clătina a refuz. Paznicul avea un răboj pe care trasa
semne. După o vreme, Wintrow începu să fie nedumerit. Torg părea
să cumpere foarte mulți sclavi, dar nu erau nicidecum meșteșugarii
pricepuți și oamenii educați cu care spusese Kyle că vrea să facă
negoț.
Îl urmări pe Torg înaintând țanțoș, evident impresionat de propria
lui importanță de cumpărător de carne omenească. Se fălea în fața
paznicului, de parcă a fi fost o persoană pe care merita s-o
impresioneze inspectând sclavii cu o superbă desconsiderare a
demnității și a stării lor de bine. Wintrow îl disprețuia cu atât mai
mult, cu cât îl privea mai mult. Avea în față opusul pierderii de spirit
și de vitalitate a sclavilor; un om a cărui plinătate de sine hrănea
umilința și degradarea altora.
Dar știa că și el însuși așteaptă ascunzând un sâmbure oribil al
spaimei. Dacă Torg nu se întorcea spre el și nu-l vedea? Ce-avea să
facă? Urma să se înjosească strigându-l, sau să-l lase să plece și să-
nfrunte un viitor plin de alți Torgi? Tocmai când se gândea că e gata
să strige și își mușca limba ca să nu-l trădeze, Torg se uită la el. Apoi
în altă parte, apoi din nou la el, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce
vedea. Făcu ochii mari, apoi pe față i se lăți un zâmbet. Abandonă
alegerea sclavilor, ca să se-apropie cu pași mari de Wintrow.
– Ei, ei! exclamă, cu o satisfacție imensă. Cred sincer că mi-am
câștigat o recompensă frumoasă. O recompensă de toată frumusețea.
Îl inspectă pe Wintrow din priviri pe îndelete, de sus până jos,
văzu paiele agățate de roba lui ponosită, cătușele prinse de lanțuri de
la glezne, fața albă de frig.
– Ei, ei, repetă. Libertatea ta nu pare să fi durat prea mult, băiatule
sfânt.
– Îl cunoști pe deținutul ăsta? întrebă paznicul, venind lângă Torg.
– Da, într-adevăr. Tatăl lui e... asociatul meu. Se tot întreabă unde i-
a dispărut fiul.
– Ah! Atunci e un adevărat noroc că l-ai găsit azi. Mâine și-ar fi
pierdut libertatea pentru că nu și-a plătit amenda. Ar fi fost tatuat ca
sclav al Satrapului, apoi ar fi fost vândut.
– Sclav al Satrapului. Zâmbetul reapăru pe fața lui Torg.
Sprâncenele palide îi dansau deasupra ochilor cenușii. Ei, asta-i o
idee amuzantă.
Wintrow aproape că putea să-i vadă mintea punându-și încet
ideile cap la cap.
– Ce amendă are de plătit băiatul? îl întrebă Torg pe paznic, pe
neașteptate.
Bătrânul se uită pe răbojul legat de cingătoarea sa.
– Douăsprezece firfirici de argint. Știi, a omorât un alt sclav de-al
Satrapului.
– Ce-a făcut?!
 Pentru câteva clipe, Torg păru să nu-și creadă urechilor. Pe urmă
izbucni în râs.
– Ei bine, de asta mă-ndoiesc, dar îmi imaginez că-i totuși vorba
de-o poveste de toată frumusețea. Așadar, dacă mă-ntorc azi cu
douăsprezece firfirici de argint, îi cumpăr libertatea. Și dacă n-o fac?
Puse întrebarea îngustându-și ochii și rânjind mai degrabă către
Wintrow decât către paznic. Pentru câți bani o să fie vândut mâine?
Paznicul ridică din umeri.
– Pe câți ne poate aduce. Sclavii noi sunt de obicei scoși la licitație.
Unii au prieteni sau rude care vor să-i cumpere ca să-i elibereze. Sau
dușmani nerăbdători să-i aibă ca sclavi. Oamenii pot ajunge să
liciteze cu ferocitate. Dar uneori poate fi amuzant.
Paznicul își dăduse seama de partea cui e puterea și îi făcea jocul.
– Ați putea s-așteptați, să-l cumpărați mâine. Poate ați economisi
un bănuț sau doi. Dar între timp o să fie tatuat cu pecetea Satrapului.
Tu sau tatăl lui o să-i puteți reda pe urmă libertatea, firește. Dar va
trebui să-i faceți un tatuaj al vostru și să-i dați un soi de hrisov sau
un inel, ca dovadă că e liber.
– Nu putem scăpa de tatuaj arzându-l cu fierul roșu? întrebă Torg,
cu cruzime.
Devora din priviri fața lui Wintrow, așteptând să-și trădeze cât de
cât spaima. Wintrow refuză s-o lase să-i apară pe chip. Torg nu putea
cuteza să meargă chiar atât de departe. Era același soi de batjocură și
de zeflemea cu care-i plăcea întotdeauna să se delecteze. Dacă
Wintrow ar fi dat un cât de mic semn de neliniște, Torg ar fi fost cu
atât mai încântat. Băiatul se uită pe lângă el, ca și cum nimic din tot
ce spunea nu l-ar mai fi interesat.
– Legea nu îngăduie arderea tatuajului unui sclav, explică paznicul,
cu gravitate. Despre orice om cu o cicatrice lăsată de o arsură în
stânga nasului se presupune că e un sclav fugar periculos. Dacă e
prins, e readus aici. Și îl tatuăm din nou cu pecetea Satrapului.
Torg clătină din cap cu jale, dar zâmbetul îi era rău.
– Mare păcat, să tatuezi o fețișoară dulce ca asta, eh? Bun, spuse,
întorcându-se brusc cu spatele și arătând cu o zvâcnire a capului
către sclavii la care încă nu se uitase, continuăm?
Paznicul se încruntă.
– Vrei să chem un mesager? Să-i spună tatălui băiatului unde-l
găsește?
– Nu, nu, nu te deranja. Am eu grijă să afle tatăl lui unde e. N-o să
fie deloc mulțumit de băiat. Ei, despre femeia asta ce-mi poți spune?
Are vreun talent deosebit, vreo pregătire?
Vocea lui dezmierdă ultimele cuvinte, făcând din ele o glumă
plină de cruzime la adresa unei femei bătrâne și urâte care se
înclinase în fața lor.
Wintrow rămase în celula lui tremurând. Furia care mocnea în el
amenința să răbufnească. Torg avea să-l lase acolo, în murdărie și
frig, cât mai mult cu putință. Dar avea să-i dea de știre căpitanului
său, pe care avea să-l însoțească apoi, ca să fie martor la confruntarea
dintre tată și fiu. Wintrow se gândi cât de cumplită o să fie mânia lui
Kyle. Cumplită și dublată de o umilință pe măsură. Și căpitanului
Haven nu-i plăcea să fie umilit. Avea să găsească destule căi prin care
să-i dovedească asta fiului său. Wintrow se sprijini de peretele celulei
în culmea nefericirii. Ar fi trebuit să-ndure și să aștepte. Până la a
cincisprezecea lui aniversare mai rămăsese mai puțin de un an. În
ziua aceea putea să se declare bărbat independent, să nu mai țină
cont de voința tatălui său și să plece de pe corabie, în orice port s-ar
fi aflat. Încercarea lui prostească de fugă n-avea decât să facă lunile
să se scurgă mai greu. De ce nu așteptase? Închise ochii, dornic să
doarmă. Era mult mai bine decât să se gândească la furia tatălui său.
 – Ieși afară, repetă Kennit, mârâind gros.
Etta rămase locului, în picioare, acolo unde se afla, cu un lighean
cu apă într-o mână și cu bandaje atârnând de cealaltă.
– M-am gândit c-o să te simți mai bine cu un bandaj nou, îndrăzni
ea să spună. Sângele cu care e îmbibat celălalt s-a uscat și l-a întărit...
– Ieși afară! tună el.
Ea se răsuci, cu apa clipocind și revărsându-se peste marginea
ligheanului, și ieși în fugă. Ușa cabinei i se închise în urmă cu un
zgomot surd.
Kennit se trezise la scurt timp după ivirea zorilor și de-atunci avea
mintea limpede, dar acelea erau primele cuvinte pe care i le adresa
cuiva. Își petrecuse cea mai mare parte a timpului holbându-se la un
perete, neputând să priceapă că îl părăsise norocul. Cum i se putuse
întâmpla lui una ca asta? Cum fusese cu putință să sufere așa ceva
căpitanul Kennit? Ei bine, era timpul. Era timpul să vadă ce-i făcuse
cățeaua, timpul să ia din nou comanda. Era timpul. Își înfipse
pumnii strânși adânc în așternut și se săltă în capul oaselor. Când își
târî piciorul rănit pe cearșaf, simți o durere atât de puternică încât se
temu c-o să leșine. Transpirația îl năpădi brusc, lipindu-i din nou de
spate cămașa de noapte împuțită. Era timpul. Înșfăcă păturile și le
azvârli într-o parte. Se uită în jos, la piciorul distrus de ea.
Dispăruse.
Partea de jos a cămășii de noapte îi fusese împăturită cu grijă și
fixată astfel încât să nu atingă rana. Picioarele lui erau acolo, cu
pielea tot atât de închisă la culoare și tot atât de păroase cum le știa.
Numai că unul i se oprea brusc sub genunchi, înfundat într-un
tampon de bandaje maronii. Nu era cu putință. Se întinse spre el, dar
nu putu să-l atingă. În schimb, își puse prostește mâinile pe cearșaful
gol, acolo unde ar fi trebuit să i se afle restul piciorului. De parcă
ochii l-ar fi putut înșela.
Gemu scurt, pătrunzător, apoi trase aer în piept și-și ținu
răsuflarea. Nu voia să mai scoată niciun alt sunet. Niciun sunet.
Încercă să-și aducă aminte cum se ajunsese la asta. De ce-o adusese
pe cățeaua nebună la bord și de ce începuse să atace corăbii cu
sclavi? Pe el îl interesau corăbiile negustorilor, acolo erau banii. Și
nici n-aveau pe urmele lor o turmă de șerpi, gata să-nșface picioarele
oamenilor. Vina era a lor, a lui Sorcor și a Ettei. Dacă n-ar fi fost ei, el
ar fi rămas om întreg.
Calm. Calm. Trebuia să fie calm, să se gândească bine la toate. Era
captiv acolo, în cabina aia, nu era în stare nici să meargă, nici să
lupte. Iar Etta și Sorcor erau, amândoi, împotriva lui. Trebuia să-și
dea seama dacă sunt sau nu în cârdășie. Și de ce îi făcuseră asta? De
ce? Sperau să-i ia corabia? Răsuflă din nou adânc și încercă să-și
adune gândurile.
– De ce mi-a făcut asta?
În minte i se contură un al doilea gând.
– Și de ce nu m-a omorât pur și simplu? S-a temut că o să se
întoarcă echipajul împotriva ei? Dacă e așa, poate că ea și Sorcor nu
sunt în cârdășie...
– A făcut-o ca să-ți salveze viața. În vocea firavă de la încheietura
mâinii lui suna de parcă amuletei nu i-ar fi venit să creadă ce auzise.
Cum poți să gândești așa? Chiar nu-ți amintești nimic? Un șarpe te-a
prins de picior și încerca să te desprindă de corabie și să te-arunce în
sus, ca să te poată apoi înghiți. Etta ți-a tăiat piciorul. Numai așa l-a
putut împiedica să te mănânce cu totul.
– Mi se pare greu de crezut, mârâi el către talisman.
– De ce?
– Pentru că o cunosc. De-aia!
 – Așa cum o cunosc și eu. Și de-aia răspunsul tău n-are sens,
sublinie vesel talismanul.
– Taci!
Kennit se sili să-și privească mai atent ciotul bandajat.
– Cât de rău e? își întrebă amuleta, cu voce scăzută.
– Păi, pentru început, nu-l mai ai, îl înștiință necruțător talismanul.
Tăietura făcută de Etta cu securea e partea curată a rupturii. Partea
retezată de șarpe a fost pe jumătate mestecată și pe jumătate s-a topit
cumva. Cum se topește seul; la asta m-a dus cu gândul. Cea mai
mare parte din chestia aia maronie nu e sânge, e puroi din rană.
– Taci, îi ceru Kennit, cu voce slabă.
Se uită la bandajul urât mirositor, plin de sânge închegat, și se
întrebă ce-o fi fost în el. Sub ciot îi puseseră o bucată de pânză
împăturită de mai multe ori, dar ceva de culoare ocru mânjise totuși
cearșaful lui din pânză fină de in. Dezgustător.
Micul demon rânji uitându-se în sus, către el.
– Ei, tu ai întrebat.
Kennit își umplu din nou pieptul cu aer și zbieră:
– Sorcor!
Ușa se deschise aproape imediat, dar dincolo de ea stătea Etta,
înlăcrimată și agitată. Se grăbi să intre.
– Oh, Kennit, ai dureri?
– Îl vreau pe Sorcor!
Cuvintele îi sunară până și lui aidoma pretențiilor unui copil
bosumflat.
Pe urmă, secundul vânjos umplu cadrul ușii. Spre neplăcuta
surprindere a lui Kennit, păru la fel de îngrijorat ca Etta când îl
întrebă:
– Pot să fac ceva pentru tine, căp’tane?
 Părul rebel îi stătea de parcă s-ar fi tras de el și, sub cicatrice,
pielea tăbăcită de soare și vânt a feței îi era pământie.
Kennit încercă să-și aducă aminte de ce-l chemase. Se uită în jos, la
mizeria dezgustătoare din patul său.
– Vreau să curețe cineva porcăria asta, spuse, izbutind s-o facă pe
ton poruncitor și ferm, de parcă ar fi vorbit despre puntea murdară.
Pune un om să-mi încălzească apă pentru o baie. Și dă-mi o cămașă
curată.
Se uită în sus, la Sorcor, îi întâlni privirea nedumerită și-și dădu
seama că-l trata mai degrabă ca pe un valet decât ca pe secundul său.
– Doar înțelegi că e important cum arăt când interoghez
prizonierii! Nu trebuie să mă vadă ca pe-o epavă schiloadă înfășurată
în așternuturi murdare.
– Prizonierii? întrebă prostește Sorcor.
– Prizonierii, răspunse Kennit, cu fermitate. Am poruncit să fie
lăsați în viață trei oameni, nu?
– Da, căp’tane. Dar asta a fost înainte de...
– Și n-au fost cruțați trei, ca să le pun întrebări?
– Am unul singur, recunoscu Sorcor, stânjenit. Sau ce-a mai rămas
din unul. Femeia ta a fost la el.
– Ce?
– A fost vina lui, mârâi Etta, ca o pisică amenințătoare. Ai fost rănit
numai și numai din vina lui.
Ochii ei se îngustaseră amenințător de mult.
– Bine, unul singur, zici.
Kennit se strădui să-și revină. Ce soi de creatură își adusese la
bord? Nu te gândi la asta acum. Ia comanda.
– Ai grijă să-mi fie îndeplinite poruncile. După ce-o s-arăt
prezentabil, vreau să-mi fie adus prizonierul aici. Deocamdată nu
vreau să dau ochii cu prea mulți oameni din echipaj. Cum a mers
treaba mai departe?
– Ca unsă, căp’tane. Și, de data asta, ne-am ales și cu câștiguri în
plus.
În ciuda îngrijorării întipărite pe fața lui, Sorcor zâmbi.
– Corabia pare să fi fost oarecum specială. Căra un grup de sclavi
obișnuiți, dar am găsit și un altul, un dar al Satrapului din Jamaillia
pentru un mare mahăr din Chalced. O trupă de dansatori și
muzicanți, cu toate instrumentele lor, cu toate zorzoanele și cu
ulcelele cu sulimanuri. Și bijuterii, mai multe multe butoiașe
frumoase cu podoabe strălucitoare... Pe-astea le-am pus sub patul
tău, căp’tane. Și niște haine frumoase, dantelă, statuete de argint și
sticle cu rachiu. Un mic transport de toată frumusețea. Nu cântărește
mult, dar totul e de cea mai bună calitate. Sorcor aruncă o privire
piezișă către ciotul lui Kennit. Poate că ți-ar plăcea să guști acum din
rachiul ăla.
– Puțin mai târziu. Dansatorii și muzicanții... sunt supuși? Cum
suportă întreruperea călătoriei?
De ce nu-i aruncaseră peste bord, odată cu restul echipajului?
– Sunt încântați, căp’tane. Știi, fuseseră cu toții luați în sclavie.
Trupa lor avea datorii și, când proprietarii au rămas fără bani,
Satrapul a poruncit să fie arestați și dansatorii și muzicanții. Asta
încalcă legea, dar nu cred că Satrapul trebuie să-și facă griji pentru
așa ceva. Acum sunt fericiți ca scoicile în toiul fluxului fiindcă i-au
capturat pirații. Șeful lor i-a pus deja la treabă, pregătesc cântece și
dansuri ca să spună toată povestea. O poveste în care eroul ești tu,
bineînțeles.
– Bineînțeles.
Cântece și dansuri. Kennit se simți dintr-odată inexplicabil de
istovit.
 – Suntem... ancorați. Unde? De ce?
– Golful n-are niciun nume pe care să-l știu eu, dar aici marea e
puțin adâncă. Sicerna lua apă; și asta de ceva vreme. Sclavii din
partea de jos a calei stăteau tot timpul pe jumătate într-o baltă. Mi s-a
părut cel mai bine s-o ancorăm aici, unde n-are cum să se scufunde
prea tare până îi montăm pompe în plus. Pe urmă cred că putem
ajunge până în Golful Taurului. Avem destui oameni care să dea la
pompe.
– De ce în Golful Taurului? întrebă Kennit.
Sorcor ridică din umeri.
– Acolo e o plajă bună, cu pantă lină, pe care putem trage corabia.
Clătină din cap. O să fie nevoie de ceva trudă ca s-o facem din nou o
corabie bună. Pe de altă parte, în ultimul an negustorii de sclavi au
dat de două ori iama prin Golful Taurului. Cred c-o să fim bine
primiți.
– Ei da, vezi, spuse Kennit, cu glas slab.
Și zâmbi pentru sine însuși. Sorcor avea dreptate. Secundul
învățase multe de la el. Du o corabie acolo, vorbește convingător tot
acolo, și poți câștiga de partea ta încă un orășel. Ce le-ar fi putut
spune orășenilor?
– Dacă Insulele Piraților ar avea un singur conducător... ticăloșilor
le-ar fi frică să atace... oamenii ar putea trăi...
Îl străbătu un tremur.
Etta se grăbi să vină lângă el.
– Întinde-te din nou, întinde-te. Te-ai albit la față ca un cearșaf.
Sorcor, du-te după lucrurile alea, apa de baie și tot ce mai trebuie.
Oh, și adu-mi ligheanul și bandajele pe care le-am lăsat afară, pe
punte. O să am nevoie de ele.
Kennit ascultă îngrozit cum îi dădea ea ordine secundului lui, cu o
subtilă desconsiderare a ierarhiei.
 – Mă poate bandaja Sorcor, spuse, bănuitor.
– Eu mă pricep mai bine, susținu ea, calmă.
– Sorcor..., începu din nou Kennit, dar de data asta secundul îl
întrerupse:
– De fapt, căp’tane, e chiar foarte pricepută. S-a ocupat de toți
băieții noștri după ultima luptă și a făcut treabă foarte bună. Mă duc
după apa pentru baie.
Și cu asta plecă, lăsându-l pe Kennit neajutorat, singur cu târâtura
însetată de sânge.
– Nu te mișca, îi spuse ea, de parcă el s-ar fi putut ridica să fugă. O
să-ți salt piciorul și o să pun ceva mai gros sub el, ca să nu ți se ude
tot așternutul. După ce terminăm, o să pun cearșafuri curate.
El strânse din dinți și-și îngustă ochii și izbuti să nu scoată niciun
sunet când îi ridică Etta ciotul și strecură cu îndemânare sub el mai
multe cârpe împăturite.
– Acum o să ud bandajele vechi înainte de a încerca să ți le scot.
Așa se pot îndepărta mai ușor.
– S-ar părea că știi multe despre așa ceva, zise el, scrâșnind din
dinți.
– Curvele sunt bătute des, răspunse ea, pe tonul omului cu spirit
practic. Și, dacă femeile dintr-o casă nu se îngrijesc unele pe altele,
cine altcineva ar putea s-o facă?
– Și eu pot avea încredere să-mi las rana în grija femeii care mi-a
tăiat piciorul? întrebă el, cu răceală.
Toate mișcările ei încetară. Ca o floare ofilită, se lăsă să cadă pe
podea, lângă pat. Avea fața foarte palidă. Se aplecă în față până când
ajunse cu fruntea pe marginea patului.
– Numai așa puteam să te salvez. Mi-aș fi tăiat amândouă mâinile
în locul piciorului tău dacă te-ar fi ajutat cu ceva.
 Cuvintele ei i se părură lui Kennit de o absurditate atât de
profundă încât rămase câteva clipe fără grai. Ceea ce nu i se întâmplă
și talismanului.
– Căpitanul Kennit poate fi un porc fără inimă. Dar înțeleg că ai
făcut ceea ce trebuia ca să-mi salvezi viața, ți-o garantez. Și-ți
mulțumesc pentru fapta ta.
Șocul se luptă cu furia trezită de trădarea talismanului. Își puse
imediat mâna peste el, dar simți dinții minusculi înfigându-i-se cu
sălbăticie în carnea palmei. Își smulse mâna cu un icnet de durere în
timp ce Etta își ridica fața și îl privea cu ochi plini de lacrimi.
– Înțeleg, zise ea, cu voce răgușită. Un om trebuie să joace multe
roluri. Probabil că e necesar să fie căpitanul Kennit un porc fără
inimă. Ridică din umeri și încercă să zâmbească. N-o să-i port pică
pentru asta acelui Kennit care e al meu.
I se înroșise nasul și ochii ei lăcrimoși arătau de-a dreptul jalnic.
Mai rău decât atât, părea să-l creadă în stare să-i mulțumească
pentru că-i tăiase piciorul. Kennit își înjură în gând talismanul
viclean și răutăcios, care-l pusese într-o asemenea încurcătură; ceea
ce nu-l împiedica să nutrească firava speranță că Etta într-adevăr n-
are habar de pe ce buze s-au desprins cuvintele.
– Să nu mai vorbim despre asta, se grăbi să spună. Ai grijă cât de
bine poți de jalnicul dezastru în care mi s-a preschimbat piciorul.
Apa cu care înmuia Etta bandajul ca să-l îndepărteze era tot atât de
caldă ca sângele. Kennit abia dacă o simți înainte de a începe ea
delicata îndepărtare a straturilor de in și scamă. Apoi întoarse capul
și fixă peretele cu privirea până când începu să-i tremure în fața
ochilor. Sudoarea îi acoperi tot trupul. Nici măcar nu-și dădu seama
că Sorcor se întorsese, până când nu se trezi cu el întinzându-i o
sticlă de rachiu destupată.
– Un pahar? întrebă Kennit, cu dispreț.
 Sorcor înghiți în sec.
– După cum arată piciorul, m-am gândit c-ar fi pierdere de timp.
Dacă secundul lui n-ar fi spus asta, probabil că nu s-ar fi simțit în
stare să se uite la ciot. Dar, în timp ce Sorcor scotocea cu stângăcie
prin dulap în căutarea unui pahar potrivit, Kennit întoarse încet
capul să se uite în jos, spre locul unde fusese piciorul lui sănătos,
puternic și musculos.
De fapt, bandajele murdare îi îndulciseră șocul. Să-și vadă piciorul
terminându-se într-un tampon de pânză murdară nu fusese totuna
cu a-l vedea oprindu-se într-o bucată de carne ciopârțită, cu
marginile mestecate și arse. Capătul părea pe jumătate fiert.
Mâncarea i se ridică din stomac și își simți fierea în gât, amară. O
înghiți, refuzând să se umilească vărsând sub privirile celor doi. În
fața lui, mâna lui Sorcor tremura întinzându-i paharul. Ridicol.
Omul ăla avusese de-a face cu răni mai grave decât cea la care se
uita. Kennit luă paharul și-l goli dintr-o înghițitură. Pe urmă răsuflă
întretăiat. Ei, poate că norocul lui continua să existe, într-un mod
bizar. Măcar curva știa cum să-l lecuiască.
Parcă vrând să-l lipsească și de acea slabă consolare, Etta îi șopti
lui Sorcor:
– Rana e o nenorocire. Trebuie să-l ducem la un vindecător. Și cât
mai repede.
Kennit trase aer în piept de trei ori, numărându-și răsuflările. Îi
făcu semn lui Sorcor cu paharul și, când secundul încercă să i-l
umple, el luă sticla. O înghițitură. Trei răsuflări. Încă o înghițitură.
Trei răsuflări. Nu. Era timp, era timp destul.
Se săltă din nou în capul oaselor. Se uită în jos, la acel obiect de pe
pat care îi fusese picior. Pe urmă își dezlegă șnurul de la gâtul
cămășii de noapte.
 – Unde e apa mea pentru spălat? întrebă, tăios. N-am de gând să
stau în propria mea duhoare. Etta, lasă bandajul, vreau să mă spăl
mai întâi. Caută-mi haine curate și schimbă așternutul. Vreau să fiu
spălat și îmbrăcat cum se cuvine înainte de a-mi interoga
prizonierul.
Sorcor aruncă o privire piezișă spre Etta înainte de a spune, cu
voce scăzută:
– Îmi cer iertare, căp’tane, dar un orb n-o să poată vedea cu ce ești
îmbrăcat.
Kennit îl măsură cu o privire calmă.
– Cine e prizonierul nostru?
– Căpitanul Reft de pe Sicerna. Etta ne-a cerut să-l pescuim.
– N-a fost orbit în luptă. Era nevătămat când a căzut în apă.
– Așa e, căp’tane.
Sorcor se uită la Etta și înghiți în sec. Aha. Carevasăzică, din
pricina asta o trata acum secundul pe târfa lui cu o prudență
respectuoasă. Era aproape amuzant. Pentru Sorcor era fără îndoială
una să ciopârțească el însuși un om în luptă, și cu totul alta să
tortureze o curvă un prizonier. N-avusese idee că secundul lui e
sensibil la astfel de subtilități.
– Poate că un orb nu știe cum sunt îmbrăcat, dar eu știu, sublinie
el. Îndepliniți ordinele. Acum!
Dar, chiar în timp ce vorbea, cineva bătu la ușă. Sorcor o deschise
pentru Opal, care aducea două găleți cu apă aburindă. Le așeză pe
podea. Nu îndrăzni să se uite la Kennit, și cu atât mai puțin să-i
vorbească.
– Domnule Sorcor, oamenii care fac muzică ar vrea să cânte aici, pe
punte, pentru căpitan. Au spus că eu trebuie să, ăă, „rog fierbinte să
li se dea îngăduință“. Și că, adăugă băiatul, cu fruntea încruntată în
timp ce se străduia să-și aducă aminte cuvintele străine lui, ăă, vor
să-și, ăă, „exprime extrema gratitudine“... ceva cam așa.
Kennit simți o mică mișcare la încheietura mâinii. Se uită în jos, la
talismanul ascuns în golul dintre brațele lui încrucișate. Se strâmba
cu frenezie, arătându-și încuviințarea și entuziasmul. Micul
nemernic trădător părea să creadă că el o să-i asculte sfatul. Mima
niște cuvinte.
– Căp’tane? întrebă Sorcor, respectuos.
Kennit se prefăcu că-și scarpină barba, ca să-și aducă talismanul
lângă ureche.
– Un rege trebuie să-și arate bunăvoința față de supușii săi
recunoscători. Un dar disprețuit poate înăspri orice inimă.
Kennit hotărî brusc că sfatul e bun și că nu contează de unde vine.
– Spune-le că mi-ar face o mare plăcere, răspunse, vorbindu-i
direct lui Opal. Oricât de aspră ar fi fost viața mea, nu disprețuiesc
plăcerile rafinate oferite de artă.
– Sar! scăpă musul o exclamație blasfematoare, copleșit de
admirație.
Dădu din cap, atât de mândru de căpitanul lui încât i se
împurpurară obrajii. Un șarpe îi înfulecase piciorul, dar el încă își
mai găsea timp pentru artă.
– Le spun, domnule. Viață aspră, plăceri rafinate, își vârî Opal în
cap, părăsind cabina.
Imediat după plecarea băiatului, Kennit se întoarse spre Sorcor.
– Du-te la prizonier. Dă-i apă și mâncare îndeajuns ca să-și
recapete vigoarea. Etta, baia mea, te rog.
După ce rămaseră singuri, ea îi scoase cu delicatețe cămașa de
noapte. Îl spălă cu un burete, după obiceiul chalcedenilor. El se
gândise întotdeauna că e un mod dezgustător de a face baie, o
simplă mânjire cu transpirație și murdărie în locul îndepărtării lor cu
apă, dar Etta se descurcă destul de bine ca să se simtă într-adevăr
curat. Când îi spălă părțile intime, Kennit se gândi că probabil o
femeie nu-i e utilă unui bărbat doar într-un singur fel. Spălarea și
bandajarea rănii se dovediră totuși destul de neplăcute pentru ca Etta
să fie nevoită să-i mai curețe pe urmă, încă o dată, sudoarea de pe
spate, de pe piept și de pe frunte. Muzica începu să se reverse lin, o
compoziție suavă pentru instrumente cu strune, clopoței și voci
femeiești. Era cu adevărat o plăcere.
Dând dovadă de simț practic, Etta tăie cusătura laterală a unei
perechi de pantaloni, ca să-l poată îmbrăca aproape fără durere, și o
refăcu pe piciorul lui. Îi încheie cămașa, apoi îi aranjă părul și barba
cu o îndemânare cu nimic mai prejos decât a unui valet. Susținu mai
mult de jumătate din greutatea lui când îl ajută să se mute pe un
fotoliu, ca să poată schimba ea așternutul. Nu-i trecuse niciodată
prin cap că Etta ar fi putut avea astfel de talente. Era limpede că nu-și
dăduse cu adevărat seama cât de utilă îi poate fi.
Kennit odată bine spălat și dichisit, femeia dispăru pentru scurt
timp, ca să revină cu o tavă cu mâncare. El nu știuse cât e de flămând
înainte de a simți mirosul de supă fierbinte și de pâine pufoasă.
După ce-și domoli cele mai violente junghiuri ale foamei, lăsă
lingura jos și întrebă cu voce înceată:
– Ce te-a îndemnat să-ți dai frâu liber torturându-mi prizonierii?
Femeia suspină ușor.
– Eram atât de furioasă, răspunse, clătinând din cap, ca o dojană
pentru ea însăși. M-am înfuriat atât de tare că te-au făcut să suferi!
Că am fost eu nevoită să te rănesc. Am jurat c-o să-ți găsesc o corabie
vie, chiar dacă va fi ultimul lucru din viața mea. Era clar că despre
asta voiai să-ntrebi prizonierii. Ei, și când, deși obosită moartă, am
stat lângă tine fără să pot s-adorm, m-am gândit să mă duc la ei.
– La ei?
 – Au fost trei la început. Etta ridică din umeri cu nepăsare. Cred că
am informațiile care te interesează. Am verificat și răsverificat, cu cea
mai mare atenție. Oricum, am avut grijă să las unul în viață, fiindcă
m-am gândit c-o să vrei s-auzi tu însuți o confirmare.
O femeie cu multe talente. Și inteligentă pe deasupra. Probabil
avea să fie nevoit s-o ucidă cât de curând.
– Și ce-ai aflat?
– N-aveau vești decât despre două corăbii vii. Prima e o caravelă,
Ophelia. A plecat din portul Jamaillia înaintea lor, dar încă mai avea
de vândut mărfuri din Bingtown, așa că probabil se va opri de mai
multe ori pe drumul ei către nord.
Etta ridică din umeri, apoi adăugă:
– Ar putea fi și în urma și înaintea lor. Nu putem ști sigur. A doua
pe care-au văzut-o în ultima vreme era în Jamaillia. A ajuns în port
cu o zi înainte de plecarea lor. Nu urma să rămână prea mult acolo.
Își descărca marfa și era pregătită ca să ducă în Chalced o încărcătură
de sclavi.
– Asta n-are sens, o corabie vie nu se folosește pentru așa ceva!
exclamă Kennit, dezgustat.
– Te-au mințit.
Ea ridică ușor din umeri.
– Presupun că e întotdeauna cu putință. Dar m-au mințit foarte
convingător, separat, în momente diferite. Puse cămașa lui
transpirată laolaltă cu așternuturile pătate luate de pe pat. M-au
făcut să-i cred.
– E destul de ușor să convingi o femeie. Dar ce ți-au spus, de la cap
la coadă?
Ea cuteză să-i arunce o privire rece.
– Probabil tot numai minciuni.
 – Aș vrea totuși să le-aud.
Ea oftă.
– Nu știau mare lucru. Mai ales zvonuri. Cele două corăbii s-au
aflat în același port mai puțin de o zi. Vivacia e proprietatea unei
familii de Negustori din Bingtown care se numește Haven. Corabia
se va îndrepta spre Chalced prin Canalul Interior, navigând cu toată
viteza. Speră să cumpere mai ales meșteșugari pricepuți și muncitori
îndemânatici, dar vor lua și alți sclavi, pur și simplu ca balast. Un
bărbat pe nume Torg se ocupă de toate, dar nu e el căpitanul.
Corabia s-a însuflețit de curând. E prima ei călătorie de după
însuflețire.
Kennit o privi clătinând din cap.
– Haven nu e nume de Negustor.
Etta își desfăcu batjocoritoare brațele.
– Ai avut dreptate. M-au mințit. Își luă ochii de la el și fixă un
perete cu o privire împietrită. Îmi pare rău c-am pus întrebările
făcând treabă de mântuială.
Începea să devină nesupusă. Dacă ar fi avut sub el două picioare,
s-ar fi dus lângă ea, ar fi trântit-o pe spate în pat și i-ar fi reamintit ce
e. În schimb, se vedea nevoit s-o flateze. Încercă să găsească de spus
ceva drăguț, ceva care s-o îmbuneze. Dar nesfârșita zvâcnire a
piciorului său lipsă devenise brusc o durere cumplită. Nu-și dorea
decât să se-ntindă, să doarmă din nou, să nu mai audă de toate astea.
Și trebuia să-i ceară ei ajutorul.
– Sunt neputincios. Nici măcar în pat nu pot să mă-ntorc singur,
spuse, cu amărăciune.
Cu o sinceritate rară pentru el, adăugă:
– Nu-mi place deloc să mă vezi așa.
Afară, melodia se schimbase. Vocea puternică a unui bărbat intona
versuri în același timp pline de vigoare și tandre. La auzul cuvintelor
ciudat de familiare, Kennit își lăsă capul pe-o parte.
– Ah! spuse încet, pentru sine. Acum știu ce e. De la Kytris pentru
ibovnica sa. Un cântec superb.
Încercă din nou să găsească un compliment pentru Etta. În minte
nu-i veni nimic.
– Dacă vrei, te poți duce pe punte s-o asculți, îi propuse. Știi, e o
poezie foarte veche.
Imaginea din fața lui prinse să tremure pe margini. Durerea îi
umezi ochii.
– Ai mai auzit-o vreodată? întrebă, încercând să nu-și piardă
controlul vocii.
– Of, Kennit!
Ea clătină din cap, brusc și inexplicabil pocăită. Se apropie de el cu
lacrimi în ochi.
– Îmi sună mai dulce decât orice altceva. Îmi cer iertare. Uneori
sunt o târfă fără inimă. Uite, ești alb ca un cearșaf. Lasă-mă să te-ajut
să te culci.
Și îl ajută, cu toată delicatețea de care era în stare. Îi șterse fața cu
un burete înmuiat în apă rece.
– Nu, protestă el, cu glas slab. Mi-e frig. Mi-e prea frig.
Etta îl acoperi cu blândețe, apoi se întinse lângă partea lui teafără.
Căldura trupului ei era cu adevărat plăcută, dar dantela de pe partea
din față a bluzei îi zgâria obrajii.
– Scoate-ți hainele, îi porunci. Goală ești mai caldă.
Ea râse scurt, încântată și surprinsă în același timp.
– Cât de bărbat ești! îl dojeni.
Dar se ridică, gata să i se supună.
Cineva bătu în ușă.
– Ce e? întrebă Kennit.
 Sorcor răspunse părând surprins.
– Am adus prizonierul, căp’tane.
Totul devenea prea sâcâitor.
– Nu mai contează, spuse Kennit, vlăguit. Etta i-a pus deja
întrebări. Nu mai am nevoie de el.
Hainele femeii căzură în jurul ei. Se urcă în pat cu mare grijă,
lipindu-și căldura de el. Kennit se simțea dintr-odată atât de obosit!
Pielea ei era moale și caldă, un balsam.
– Căp’tane Kennit?
Glasul lui Sorcor era insistent, plin de îngrijorare.
– Da, răspunse Kennit.
Sorcor deschise ușa dintr-o smucitură. În spatele lui, doi năieri
susțineau ceea ce mai rămăsese din căpitanul de Sicerna. Amândoi se
uitară mai întâi drept la Kennit, apoi făcură ochii mari și rămaseră cu
gurile căscate. El întoarse capul, să le urmărească privirile. Alături
de el, în pat, Etta își ținea ferm marginea păturii sub umerii goi,
lăsând să se ghicească începutul curbei line a sânilor. Muzica de pe
punte pătrunse în cabină cu mai multă putere. Kennit se uită din nou
la prizonier. Etta făcuse mai mult decât să-l orbească. Îl mutilase,
bucată cu bucată. Dezgustător. Nu voia să vadă atunci așa ceva. Dar
trebuia să salveze aparențele. Își drese glasul. Trebuia să termine
odată cu asta.
– Prizonierule, i-ai spus femeii mele adevărul?
Epava dintre cei doi pirați înălță către vocea lui o față distrusă.
– Jur că da. În repetate rânduri. De ce-aș minți?
Bărbatul începu să plângă zgomotos. Scoase un fornăit bizar prin
nările despicate.
– Te rog, bunule domn, n-o mai lăsa să vină la mine! I-am spus
adevărul. I-am spus tot ce știu.
 Totul păru dintr-odată inutil de obositor. Era limpede că fostul
căpitan de pe Sicerna o mințise pe Etta, iar acum îl mințea pe el.
Prizonierul nu-i mai era de niciun folos. Durerea din picior îi
zvâcnea în țeastă.
– Sunt... ocupat. Nu voia să recunoască nicidecum cât de tare
obosise doar făcând o baie și îmbrăcându-se. Ai grijă de el, Sorcor.
Oricum crezi că e bine.
Înțelesul cuvintelor lui era limpede și vocea prizonierului se înălță
într-un urlet de protest.
– Oh! Și închide ușa după ce ieși, continuă Kennit.
– Sar, auzi apoi șuierul unui năier, în vreme ce ușa se închidea între
el și urletele prizonierului. Își ia deja din nou femeia! Cred că nimic
nu-l poate doborî pe căpitanul nostru!
Kennit se întoarse foarte puțin către căldura trupului Ettei. Ochii i
se închiseră și căzu într-un somn adânc.
 28

NECAZURI

N
imic nu i se păru pe de-a-ntregul real până când își puseră
mâinile pe el. Cu bătrânul paznic i-ar fi fost probabil ușor
să se lupte, dar aceia erau bărbați de vârstă mijlocie,
masivi și musculoși, care-și cunoșteau bine munca.
– Dați-mi drumul! strigă Wintrow, furios. Tatăl meu vine să mă ia!
Dați-mi drumul!
Un strigăt prostesc, avea să se gândească mai târziu. De parcă i-ar
fi putut convinge să-l elibereze pur și simplu spunându-le s-o facă.
Era unul dintre lucrurile pe care trebuia să le învețe. Cuvintele ieșite
dintre buzele unui sclav nu însemnau nimic. Pentru cei care-l
înșfăcaseră, strigătele lui mânioase erau tot atât de lipsite de înțeles
ca zbieretele unui măgar.
Știau ce au de făcut cu încheieturile brațelor lui, le răsuceau astfel
încât se împleticea, furios, înaintând în direcția în care voiau ei să
meargă. Surprinderea din clipa când îl înhățaseră încă nu se risipise
când se trezi apăsat cu putere pe blocul de lucru al tatuatorului.
– Stai liniștit, îi spuse, cu asprime, unul dintre cei care-l aduseseră,
smucindu-i cu putere încheieturile încătușate și prinzându-i-le de
scoabă.
El se trase brusc înapoi, sperând să se elibereze înainte de a fi
imobilizat, dar era deja prea târziu, nu izbuti decât să-și jupoaie
pielea. Cât ai clipi, îl obligaseră să se aplece, cu încheieturile mâinilor
înlănțuite în apropierea gleznelor. Unul dintre bărbați îl împinse
ușor, făcându-l să-și treacă singur capul printr-un guler de piele,
fixat de blocul de lucru în poziție verticală. Al doilea bărbat trase
imediat de cureaua care strângea gulerul, aproape strangulându-l.
Atâta timp cât nu se zbătea, putea totuși să tragă în piept destul aer
ca să respire. În poziția în care-l încătușaseră, i-ar fi fost oricum greu
să respire adânc. Iar gulerul care îi strângea gâtul făcea până și din
scurtele lui răsuflări gâfâite un efort care cerea atenție. Îl
imobilizaseră la fel de eficient ca argații crescătorilor de vite, care
castrau viței. Dăduseră dovadă de aceeași cruzime de maestru care-
și întrebuințează forța cu o precizie remarcabilă. Era aproape sigur
că nici măcar nu transpiraseră.
– Pecetea satrapului, îi spuse unul dintre bărbați tatuatorului, care
dădu din cap și-și mută o bucată de cindin în interiorul obrazului.
– Pielea mea nu e creația mea. Nu o voi străpunge ca să port
giuvaieruri, nici n-o voi mânji, nici nu-mi voi întipări ornamente pe
chip. Pentru că sunt creația lui Sa și am fost zămislit așa cum a dorit
să fiu. Nu am dreptul să scriu pe pielea mea, pentru că nu e a mea.
Abia izbuti să respire cât era necesar ca să poată spune tot citatul
sacru în șoaptă. Dar pronunță clar toate cuvintele și se rugă să fie
auzite.
Tatuatorul își scuipă într-o parte saliva pătată de sânge. Ajunsese
atât de dependent de drog încât continua să-l mestece, deși îi umplea
gura de răni.
– Eu nu scriu pe pielea mea, exclamă, făcând o glumă proastă.
Pielea asta îi aparține Satrapului. Pot face pecetea lui și cu ochii
închiși. Dacă stai liniștit, merge mai repede și doare mai puțin.
– Tata... vine... să plătească pentru mine.
Se strădui din greu să găsească destul aer pentru rostirea acestor
cuvinte esențiale.
– Tatăl tău a întârziat prea mult. Stai liniștit.
Wintrow nu avu timp să se gândească dacă neîmpotrivirea era o
acceptare a blasfemiei care urma să se săvârșească. Primul ac își greși
ținta, nu-i nimeri obrazul, ci lateralul nasului, străpungându-i o nară.
Țipă și se smuci. Tatuatorul îl plesni imediat peste ceafă.
– Nu te mai mișca! îi porunci, cu brutalitate.
El strânse cu putere din pleoape și își încleștă fălcile.
– Pfui, nu pot să sufăr când își încrețesc așa obrajii, bombăni
tatuatorul, dezgustat.
Pe urmă se grăbi să treacă la treabă. Douăsprezece împunsături cu
acul, o ștergere rapidă a sângelui, apoi usturimea vopselei. Verde.
Altă duzină de împunsături, ștergere, usturime. Lui Wintrow i se
părea că la fiecare respirație primește tot mai puțin aer. Era amețit, se
temea că o să leșine și era furios fiindcă îi era rușine. De ce-ar fi
trebuit să se rușineze dacă leșina? Ei erau cei care-i făceau asta. Și
unde era tatăl lui, de ce întârziase? Nu știa ce-o să i se întâmple fiului
său dacă întârzie?
– Acum să-ți lași tatuajul în pace. Nu-l atinge și nu-l scărpina,
fiindc-o să te doară mai tare. O voce se auzea din depărtare, îi
acoperea vuietul din urechi. E gata, luați-l și aduceți altul.
Niște mâini traseră de cătușele și de gulerul lui, și apoi era din nou
ținut cu putere de brațe și silit să meargă în altă parte. Se împletici pe
jumătate amețit, trăgând aerul în adâncul pieptului la fiecare
răsuflare. Destinația părea să fie o altă celulă, dintr-un alt șir, aflat
într-un alt adăpost. Nu era cu putință să se fi întâmplat așa ceva, își
spuse. Nu se putea să i se fi întâmplat lui, tatăl său nu putea îngădui
să fie tatuat și vândut. Paznicii îl opriră într-un țarc făcut pentru noii
sclavi. Cei cinci oameni cu care-l împărțea aveau, cu toții, câte un
singur tatuaj verde, care supura.
Cei doi bărbați îi prinseră lanțurile de un țăruș fixat în podea și îl
lăsară acolo. Imediat ce îi eliberară brațele, își duse o mână la față. O
atinse cu delicatețe, își simți carnea maltrată umflată și supurândă.
Un lichid cu tentă roz i se prelinse încet pe obraz și începu să-i picure
din bărbie. N-avea cu ce să-l șteargă.
Se uită în jur, la ceilalți sclavi. Își dădu seama că nu mai scosese
niciun cuvânt de când îi vorbise tatuatorului.
– Ce se întâmplă acum? îi întrebă, năucit.
Un tânăr înalt și sfrijit își atinse nasul cu un deget murdar.
– Suntem vânduți, răspunse, cu sarcasm. Și rămânem sclavi până
la sfârșitul zilelor noastre. Dacă nu cumva ucidem pe cineva și
fugim.
Era ursuz și sfidător, dar Wintrow nu auzi decât cuvinte.
Cuvintele erau tot ce mai rămăsese din împotrivirea celui care le
rostise. Ceilalți păreau să nu mai aibă nici măcar atât. Stăteau în
picioare, în capul oaselor sau tolăniți și așteptau ceea ce urma să li se
mai întâmple. Wintrow recunoștea acea stare. O stare în care intrau
oamenii grav răniți. Lăsați de capul lor, stăteau pur și simplu cu ochii
în gol și uneori tremurau.
– Nu pot să cred, își auzi propria șoaptă. Nu pot să cred că Torg nu
i-a spus nimic tatei.
Apoi se întrebă de ce se așteptase vreodată să facă Torg așa ceva.
Ce era cu el, cum putuse da dovadă de atâta prostie? Își încredințase
soarta în mâinile unei brute sadice idioate. De ce nu-i trimisese vorbă
tatălui lui, de ce nu-i spusese paznicului s-o facă, încă din prima zi?
Și, dacă se gândea bine, de ce fugise de pe corabie? Acolo fusese într-
adevăr chiar atât de rău? Măcar putuse întrezări un sfârșit, nu
avusese în față decât o așteptare de doi ani a momentului în care
putea să scape oficial de tatăl său. Acum sfârșitul nu mai exista. Și n-
o mai avea pe Vivacia, rămăsese fără sprijinul ei. Gândul la ea îl
umplu de o senzație de singurătate de-a dreptul dureroasă. O
trădase pe ea și se trimisese pe el însuși în sclavie. Se culcă pe-o parte
în paiele murdare, apoi își strânse genunchii la piept, încleștându-și
degetele. I se păru că aude vuietul îndepărtat al vântului.

Vivacia se legăna, nefericită, pe apa liniștită a portului. Era o zi

frumoasă. Jamaillia, fabulosul oraș alb, scânteia în lumina soarelui.
Vântul bătea dinspre sud, îmblânzind dimineața de iarnă și
spulberând o parte din duhoarea celorlalte corăbii ale negustorilor
de sclavi, ancorate lângă ea. Primăvara nu mai era chiar atât de
departe. Cu mult mai spre sud, în locurile unde o ducea Ephron,
pomii fructiferi erau probabil deja adevărate cascade de flori albe sau
roz. Undeva, în sud, era cald și frumos. Dar ea avea să plece spre
nord, către Chalced.
Zgomotul ciocanelor și al fierăstraielor din interiorul ei încetase în
sfârșit; modificările care-o transformaseră în corabie pentru
transportul sclavilor se încheiaseră. În ziua aceea aveau să fie
încărcate ultimele provizii, iar a doua zi avea să fie adusă la bord
încărcătura ei omenească. Apoi avea să plece din Jamaillia, singură.
Wintrow o părăsise. Iar imediat ce avea să ridice ancora, cel puțin
unul dintre șerpii care leneveau în mâlul din port avea să se
descolăcească și s-o urmeze. Din clipa aceea, șerpii aveau să-i fie
însoțitori. În noaptea dinainte, când în port nu se clintea nimic
altceva, unul mic se ridicase la suprafață și se strecurase printre
corăbiile negustorilor de sclavi. Când ajunsese în dreptul ei, își
săltase capul deasupra apei și o privise cu prudență. Ceva din
privirea lui îi pusese în gât un nod de spaimă. Nu izbutise nici măcar
să-l strige pe omul de cart. Dacă Wintrow s-ar fi aflat la bord, cel
puțin i-ar fi simțit cineva spaima și ar fi venit la ea. Încercă să și-l
scoată pe Wintrow din gând. De-acum trebuia să-și poarte singură
de grijă. Pierderea lui îi sfâșia inima. Încercă să nege asta. Refuză s-o
accepte. Era o zi frumoasă. Ascultă clipocitul valurilor care i se
loveau de cocă în vreme ce se legăna, ancorată. Era atât de liniștitor...
– Corabie? Vivacia?
Își întoarse încet capul, ca să se uite peste umăr și în sus. Era
Gantry, stătea pe puntea teugei; se aplecase peste balustradă ca să-i
vorbească.
– Vivacia? Vrei să-ncetezi, te rog? Legănarea asta descurajează tot
echipajul. Și azi avem cu doi oameni mai puțin; le-am dat liber ca să
meargă pe țărm și nu s-au mai întors. Cred că din pricină că-i sperii
tu pe toți.
Îi speria. Ce aveau atât de înfricoșător izolarea, și singurătatea, și
șerpii pe care nu-i vedea nimeni altcineva?
– Vivacia? O să ți-l trimit pe Findow, să-ți cânte la scripcă. Și azi o
să-mi iau și eu câteva ore libere și-ți făgăduiesc c-o să-mi petrec
fiecare minut căutându-l pe Wintrow. Asta ți-o făgăduiesc.
Credeau că asta o s-o facă fericită? Dacă-l găseau pe Wintrow și îl
târau înapoi, la ea, dacă-l sileau s-o slujească, credeau c-o să fie
mulțumită și docilă? Kyle își imagina așa ceva. De-asta i-l adusese pe
Wintrow la bord de la bun început. Kyle nu pricepea că, uneori, ceea
ce nu se face din toată inima nu contează.
– Vivacia, insistă Gantry, cu disperare în glas, te rog, te rog, nu poți
să nu te mai legeni? Apa e azi netedă ca sticla. Toate celelalte corăbii
din port sunt neclintite. Te rog!
Îi era milă de Gantry. Era un secund bun și un corăbier foarte
priceput. N-avea nicio vină pentru nimic din tot ce se petrecea. El n-
ar fi trebuit să sufere pentru asta.
 Dar, pe de altă parte, nici ea n-ar fi trebuit să sufere.
Se strădui să-și adune puterile. Era năier bun; lui îi datora o mică
explicație.
– Mă pierd pe mine însămi, începu ea, și auzi cât de bizar îi sunau
cuvintele, așa că încercă din nou: Nu-mi e atât de greu când știu că
omul plecat se va întoarce. Dar când nu știu, mi-e dintr-odată mai
greu să continui să fiu cine sunt. Încep să mă gândesc... nu. Nu să mă
gândesc. E aproape ca un vis, dar noi, corăbiile vii, nu putem dormi.
Însă e ca un vis, și în vis sunt altcineva. Altceva. Iar șerpii mă ating și
înrăutățesc totul.
Omul păru abia acum să se îngrijoreze mai tare.
– Șerpi, repetă, cu îndoială în glas.
– Gantry, spuse ea, cu voce slabă. Gantry, aici, în port, sunt șerpi.
Se-ascund în mâlul de pe fund.
El trase aer în adâncul pieptului, apoi oftă.
– Mi-ai mai spus asta. Dar, Vivacia, nimeni altcineva n-a văzut
niciun semn al prezenței lor. De-asta mă gândesc că s-ar putea să te-
nșeli.
Tăcu, sperând să primească un răspuns.
Vivacia își luă privirea de la el.
– Dacă ar fi fost aici, Wintrow i-ar fi simțit. Ar fi știut că nu spun
prostii.
– Ei, spuse Gantry, cu glas șovăitor, mă tem că el nu e aici. Și știu că
asta te face nefericită. Poate te face și un pic mai temătoare, doar un
pic.
Tăcu. Apoi continuă pe ton mieros, ca și cum i-ar fi vorbit unui
copil agitat.
– Poate că sunt șerpi aici, jos. Dar, dacă sunt, ce putem face noi? Nu
ne atacă. Cred că amândoi am putea să nu-i luăm în seamă, ce zici?
 Ea își întoarse capul și îl privi lung, însă el se feri să-i întâlnească
privirea. Oare ce credea despre ea? Că își imaginează șerpi? Că a
înnebunit de durere fiindcă a părăsit-o Wintrow? Îi răspunse calmă:
– Nu sunt nebună, Gantry. Îmi e... greu... să fiu singură așa, ca
acum. Dar nu îmi pierd mințile. Poate chiar văd lucrurile mai
limpede decât înainte. Le văd în felul meu, nu așa cum... le vede un
Vestrit.
Străduindu-se să-i explice, nu făcuse altceva decât să-l năucească.
– Bine. Desigur. Uh!
Secundul își desprinse privirea de ea.
– Gantry, ești un om bun. Îmi placi.
Vivacia izbuti pentru o clipă să nu adauge nimic, însă apoi o făcu:
– Ar trebui să pleci pe altă corabie.
Când vorbi el, Vivacia simți în sudoarea lui că i se făcuse brusc
frică.
– Ei, ce altă corabie s-ar putea compara cu tine? se grăbi s-o întrebe.
După ce-am navigat la bordul tău, de ce aș vrea să mă îmbarc pe alt
vas?
Afecțiunea din glasul lui nu era sinceră.
– Poate fiindcă vrei să trăiești, răspunse ea, cu voce foarte înceată.
Am o presimțire foarte urâtă legată de călătoria asta. Foarte sumbră.
Mai ales fiindcă trebuie să călătoresc singură.
– Nu mai vorbi așa! spuse secundul, cu asprime, de parcă ea ar fi
fost un năier rebel, apoi adăugă cu voce mai calmă: N-o să fii
singură. Eu voi fi aici, cu tine. Mă duc să-i spun lui Findow să vină
să-ți cânte la scripcă, bine?
Vivacia ridică din umeri. Încercase. Își îndreptă privirea către
îndepărtata turlă a palatului Satrapului.
După o vreme, Gantry plecă.
 Se temuse c-o să fie recunoscută de căpitanul Tenira. Cu trei ani în
urmă, dansase cu fiul lui la Întrunirea din Iarnă. Dar, chiar dacă
descoperi vreo asemănare între năierul Athel și Althea, fiica lui
Ephron Vestrit, Negustorul din Bingtown nu se trădă cu nimic. O
privi de sus până jos cu un ochi critic, apoi clătină din cap.
– După înfățișare, pari năier bun, băiete. Dar, ți-am spus, nu mai
am nevoie de niciun alt om. Echipajul meu e complet.
Vorbea ca și cum ar fi fost pe deplin hotărât.
Althea rămase cu ochii în jos. Cu două zile în urmă, o descoperise
pe Ophelia în port. Vederea cocii argintii a bătrânei corăbii vii și a
figurii ei zâmbitoare o mișcase atât de profund încât avusese un șoc.
Pusese vreo două întrebări prin tavernele de lângă port și aflase tot
ce o interesa. Corabia vie era în drum spre casă, urma să plece spre
Bingtown peste câteva zile. Imediat ce auzise asta, se hotărâse să se
îmbarce într-un fel sau altul. Își petrecuse vremea pe docuri, cu ochii
pe corabie, în așteptarea unui prilej de a-i vorbi căpitanului între
patru ochi. Planul ei era simplu. Mai întâi avea să-ncerce să fie luată
în echipaj, ca mus. Dacă nu reușea, avea să-i spună cine e de fapt și
să-l roage s-o ducă acasă. Nu credea c-o s-o refuze. Cu toate astea,
avusese nevoie de tot curajul ei ca să-l urmărească pe Tenira până în
acea tavernă de pe chei și s-aștepte să termine de mâncat înainte de
a-i vorbi. Când își lăsase jos furculița și se rezemase de spătarul
scaunului, Althea se grăbise să-și facă apariția în fața lui. Acum își
adună încă o dată tot curajul.
– Domnule, îmi cer iertare, domnule. Aș munci și fără bani, numai
ca s-ajung în Bingtown.
Căpitanul își răsuci scaunul ca s-o privească și își încrucișă brațele
pe piept.
– De ce? întrebă, bănuitor.
 Althea se uită la podeaua tavernei dintre tălpile ei goale și își
mușcă buza. Pe urmă își ridică privirea către căpitanul corabiei vii
Ophelia.
– Am banii pe care i-am câștigat pe Secerătorul... sau, cel puțin, mai
am o parte dintre ei. Aș vrea s-ajung cu ei acasă, domnule, și să i-i
dau mamei.
Althea înghiți în sec, stânjenită, după care adăugă:
– Înainte de a-i cheltui pe toți. I-am făgăduit c-o să vin acasă cu
bani, domnule, fiindcă tata nu e deloc bine. Și mi-am dat silința,
domnule, dar, cu cât aștept mai mult o corabie care să mă ducă în
Bingtown, cu atât cheltuiesc mai mult în fiecare zi. Althea se uită din
nou în podea. Chiar dacă nu-mi plătești nimic, tot ajung acasă cu mai
mulți bani decât dacă rămân aici, așteptând o corabie pe care să fiu
plătit.
– Înțeleg.
Căpitanul Tenira se uită la farfuria din fața lui înainte de a o
împinge nepăsător într-o parte. Preț de câteva clipe împinse cu limba
în ceva din spatele dinților.
– Ei, spuse el într-un târziu. E admirabil. Dar cred că oricum ar
trebui să te hrănesc. Iar munca la bordul unei corăbii vii nu e tocmai
la fel ca pe orice alt vas. Sunt vii într-un mod fără nicio legătură cu
vântul sau cu vremea. Și Ophelia poate fi o doamnă îndărătnică.
Althea își mușcă buzele ca să nu zâmbească. Ophelia era una dintre
cele mai bătrâne corăbii vii, făcea parte chiar din prima generație.
Rumenă la față, era spurcată la gură când i-o cerea starea ei de spirit
sau, în alte momente, aristocratică și dominatoare. „Doamnă
îndărătnică“ era cea mai binevoitoare descriere a Opheliei pe care-o
auzise vreodată.
– Năierii ei trebuie să fie mai mult decât sprinteni și inteligenți, îi
explica Tenira. Trebuie să fie echilibrați. Nu trebuie să te temi de ea,
nici să fii superstițios când e vorba de ea. Dar n-o poți lăsa nici să te
terorizeze. Ai mai fost vreodată la bordul unei corăbii vii, băiete?
– Doar un pic, recunoscu Althea. Înainte de a începe să navighez,
mă duceam, în Bingtown, pe docul din nord, și uneori vorbeam cu
ele. Îmi plac, domnule. Nu mi-e frică de ele.
Căpitanul își drese glasul.
– Iar corabia unui negustor diferă foarte mult de o corabie-abator,
sublinie apoi, cu o altă voce. Noi mergem mult mai repede și ținem
mult mai mult la curățenie. Și când îți dă secundul un ordin, îl
execuți imediat. Ești în stare?
– Da, domnule, sunt. Și sunt curat, păstrez curat locul în care stau.
Althea dădea din cap ca o păpușă trasă de sfori.
– Bun, spuse căpitanul, căzând pe gânduri. Totuși n-am nevoie de
tine, știi. Mulți năieri ar face orice ca să lucreze pe o corabie vie. Aș
putea găsi oricând un om mai vârstnic și cu mai multă experiență
care să-ți ia locul.
– Știu, domnule. Sunt recunoscător, domnule.
– Ai și de ce. La bord sunt un stăpân aspru, Athel. S-ar putea să-ți
regreți hotărârea înainte de a ajunge în Bingtown.
– Îmi cer iertare, domnule, dar am auzit multe despre tine. Am
auzit că ești aspru, dar drept. Althea se uită din nou în ochii lui. Nu
mi-e frică să lucrez pentru un om drept.
În asta era miere îndeajuns. Căpitanul aproape că zâmbi.
– Atunci du-te la secundul meu. Se numește Grag Tenira. Spune-i
că te-am luat în echipaj și că vrei să cureți rugina de pe lanțul
ancorei.
– Da, domnule, răspunse ea, strâmbându-se exact cât se cuvenea.
Curățarea ruginii de pe lanțul ancorei era o muncă fără sfârșit. Dar
își aduse aminte că să faci asta pe o corabie vie era cu mult mai bine
decât să faci orice altceva pe Secerătorul.
– Mulțumesc, domnule.
– Atunci du-te, spuse căpitanul, cu bunăvoință.
Se trase mai în față pe scaun, își săltă de pe masă cana cu bere și-i
făcu semn unuia dintre băieții care serveau în tavernă, în clipa aceea
în trecere pe lângă el.
Imediat ce ajunse din nou afară, pe alee, Althea oftă prelung,
ușurată. Abia dacă mai simțea răceala vântului. Tenira n-o
recunoscuse și era prea puțin probabil s-o recunoască mai târziu. Ca
mus, n-avea prea multe șanse să dea nas în nas cu căpitanul. Odată
ce o văzuse ca Athel, probabil că avea să continue s-o vadă astfel. Se
încredea în șansele ei de a trece cu bine și de Grag Tenira. Musul
Athel nu semăna deloc cu Althea, fata cu care dansase el. Inima
începu brusc să-i tresalte de încântare când își dădu seama că
izbutise. Găsise o cale de întoarcere în Bingtown. Și avea să câștige
chiar și câțiva bănuți, dacă tot ce auzise despre căpitanul Tenira era
adevărat. Era un om corect. Dac-o vedea muncind din greu, avea s-o
răsplătească. Își dădu seama că zâmbea. Ophelia trebuia să plece a
doua zi. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să-și ia sacul de corăbier,
să se îmbarce și să găsească un loc unde să-și atârne hamacul. A
doua zi avea să se afle în drum spre casă.
Și din nou la bordul unei corăbii vii. Asta-i trezea în suflet
sentimente amestecate. Ophelia nu era Vivacia. Între ele n-avea să
existe nicio legătură. Pe de altă parte, Ophelia nu era o bucată de
lemn mort, împins dintr-un loc în altul doar de vânt și de valuri.
Avea să fie bine să se găsească din nou pe puntea unei corăbii
înzestrate cu simțire.
Se îndreptă spre hanul dărăpănat în care locuia. În seara aia avea
să se afle la bordul Opheliei, iar a doua zi pe mare. Nu mai avea când
să-l găsească pe Brashen ca să-și ia rămas-bun. N-avea idee unde e el.
Din câte știa ea, ar fi putut fi chiar și pe o corabie care părăsea portul
în acea clipă. În plus, ce rost avea? Ea pleca pe drumul ei, Brashen pe
drumul lui. Totul era simplu. Nimic n-o lega de el cu adevărat.
Absolut nimic. Nici măcar nu știa de ce se gândește la el. Cu
siguranță nu mai avea nimic să-i spună. Și revederea lor n-ar fi
însemnat decât un schimb de cuvinte stânjenitoare despre subiecte
delicate.

Camera de lucru a misitului corabiei era mică și neaerisită. Focul

vuia în cămin, înălțându-se într-o vâlvătaie prea puternică pentru un
loc atât de strâmt. Aerul părea plin de fum prin comparație cu vântul
înviorător de afară. Brashen se trase de guler, apoi își sili mâinile să-i
stea liniștite în poală.
– Eu tocmesc oameni pentru corabia Ajunul Primăverii. Asta arată
câtă încredere are căpitanul în mine. Și dovedește că îmi fac datoria
cu seriozitate. Dacă-i trimit un individ delăsător sau un bețiv, corabia
poate pierde timp, bani și vieți. Așa că aleg oamenii cu mare grijă.
Misitul, un bărbat scund și chel, se întrerupse ca să tragă dintr-o
pipă. Părea s-aștepte un răspuns, așa că Brashen se strădui să
găsească unul.
– E o mare responsabilitate, spuse, la noroc.
Misitul suflă un fum gălbui, de o acreală ce mușcă ochii și gâtul lui
Brashen, care încercă să nu lase asta să se vadă. Tot ce-și dorea era
postul secundului, despre care vorbea hârtia de pe ușă. Ajunul
Primăverii era o corabie mică, cu pescaj mic, care făcea călătorii de-a
lungul coastei, între Candletown și Bingtown. Hotăra spre ce port
pleacă ținând cont de marfa încărcată din portul în care se afla. Așa
suna explicația oferită de misit, cu delicatețe. Brashen bănui că
Ajunul Primăverii lucrează cu pirații, cumpărând și vânzând mărfuri
furate de pe alte corăbii. Nu era sigur că vrea să se-amestece în așa
ceva. De fapt, era foarte sigur că nu vrea deloc să lucreze, că nu-și
dorește niciun soi de muncă. Dar rămăsese fără bani și cindinul îi era
pe terminate. Așa că trebuia să lucreze, iar locul de pe corabia aia era
la fel de bun ca oricare altul.
Bărbatul din fața lui vorbea din nou și Brashen se strădui să-i dea
impresia că îl ascultă cu atenție.
– ... așa că l-am pierdut. E mare păcat, ne-a fost alături ani de-a
rândul. Dar, după cum sunt sigur că știi...
Aici se întrerupse, trase prelung din pipă și suflă fumul pe nas.
– ... timpul și fluxul n-așteaptă după nimeni. Nici mărfurile care nu
rezistă o veșnicie. Ajunul Primăverii trebuie să ridice ancora și avem
nevoie de un secund nou. Tu pari să cunoști apele despre care am
vorbit. Dar s-ar putea să nu-ți putem plăti atât cât crezi că meriți.
– Cât îmi puteți plăti? întrebă el, de-a dreptul.
Pe urmă zâmbi, încercând să micșoreze asprimea cuvintelor.
Durerea lui de cap reîncepuse brusc și credea că, dacă misitul îi mai
suflă încă o dată fumul în față, o să verse.
– Ei.
Bărbatul bondoc părea ușor înfuriat de întrebare.
– Asta depinde, firește. Am văzut biletul tău de pe Secerătorul, dar
nimic care să dovedească restul experienței pe care pretinzi c-o ai.
Trebuie să mă mai gândesc.
Ceea ce însemna că speră s-apară un doritor cu mai multe bilete.
– Înțeleg. Și când o să știu dacă mă vreți sau nu?
O altă întrebare formulată cu prea multă îndrăzneală. Își dădu
seama de asta îndată ce o auzi, dar se părea că nu era în stare să-și
controleze cuvintele înainte de a-i ieși dintre buze. Zâmbi din nou,
sperând că greața pe care-o simțea nu-i făcea și zâmbetul
respingător.
 – Probabil mâine, la prima oră a dimineții.
Când celălalt trase din nou din pipă, Brashen se aplecă,
prefăcându-se că-și aranjează o manșeta a pantalonului. Așteptă să
răsufle bondocul înainte de a-și îndrepta spatele. Dar mai găsi totuși
un nor de fum gălbui așteptându-l. Tuși, apoi își drese glasul.
– Adică atunci ar trebui să trec din nou pe-aici, nu?
Neliniștea i se aduna ca un nod în măruntaie. Avea de înfruntat
încă o zi fără mâncare, trebuia să mai doarmă o noapte sub cerul
liber. Și șansele de a-și găsi un loc bun pe o corabie îi scădeau cu
fiecare zi petrecută astfel. Nimeni nu-și dorea ca secund un bărbat
flămând, murdar și cu barba neîngrijită.
– Da. Desigur, răspunse misitul, cu un aer absent.
Începuse deja să-și răsfoiască hârtiile de pe masă, părând să și-l fi
scos pe Brashen din gând.
– Și vino pregătit de plecare, pentru că, dacă o să te vrem, va
trebui să te îmbarci imediat. La revedere.
Brashen se ridică încet în picioare.
– Asta-i o mizerie. N-ai de gând să-mi spui dacă mă vreți sau nu și
cu cât o să mă plătiți, dar eu trebuie să fiu gata de îmbarcare când
pocniți voi din degete. Nu se potrivește.
Ești prost! striga o parte rațională din el însuși. Taci, taci, taci! Dar
cuvintele fuseseră rostite și știa că, dacă ar fi încercat să și le ia
înapoi, ar fi părut atât prost, cât și necioplit. Încercă să încheie pe un
ton de bună cuviință ironică:
– Să ai o zi bună, domnule. Îmi pare rău că n-am putut ajunge la o
înțelegere.
Misitul păru deopotrivă ultragiat și îngrijorat.
– Așteaptă! exclamă, aproape cu furie. Așteaptă!
 Brashen se opri și se întoarse spre el, cu o sprânceană ridicată
întrebător.
– Să nu ne pripim. În ochii bondocului se citea nehotărârea. Îți
spun eu ce-am putea face. O să vorbesc azi cu omul care se ocupă de
Secerătorul. Dacă el îmi spune că, în privința ta, e totul în ordine, o să-
ți plătim cât ai primit de-acolo. Așa e corect.
– Nu. Nu e.
Alesese deja purtarea omului încăpățânat, așa că n-avea de ales,
trebuia s-o țină tot așa. Și nu voia nicidecum să vorbească misitul cu
cineva de pe Secerătorul.
– Acolo am fost al treilea om din conducere. Dac-o să semnez
înțelegerea cu Ajunul Primăverii, o să fiu al doilea: secundul. Nu
căpitanul, dar nici un năier oarecare de pe catarg. Secundul, omul
care răspunde de tot ce nu merge bine la bord. O fi fiind corabia
voastră mai mică, dar e vorba de o muncă de mai mare însemnătate.
Echipajul de pe corabia unui negustor trebuie pus la muncă mai grea
și făcut să se miște mai repede decât cel de pe un vas-abator. Și sunt
gata să pun prinsoare că Ajunul Primăverii aduce mult mai mulți bani
decât a adus vreodată Secerătorul, dacă merită s-o scoți pe mare. Dacă
navighez ca secund pe Ajunul Primăverii, vreau să fiu plătit la fel ca
ultimul vostru secund.
– Dar el avea în spate ani de experiență dobândită pe corabia
noastră! strigă misitul, cu voce pițigăiată.
– Eu am în spate ani de experiență ca secund pe Vivacia, o corabie
mult mai mare. Haide. Plătește-mă cu cât l-ai plătit pe ultimul
secund. Dac-ați câștigat bani cu el, îți garantez c-o să câștigați la fel
de mult cu mine.
Misitul se afundă în scaun.
– Dai dovadă de aroganța unui secund bun, recunoscu, oarecum în
silă. Bine. Vino pregătit de îmbarcare și-o să fii plătit ca secundul
dinaintea ta. Dar te previn că, dacă nu faci treabă bună, căpitanul o
să te debarce în primul port, oricât de mic va fi.
– O să fac mai mult decât îmi ceri, pentru că sunt onest și muncitor,
se oferi Brashen. O să mă duc pe corabie acum. Dacă pleacă mâine,
vreau să am măcar timp să m-asigur că la bord e totul depozitat cum
trebuie și că echipajul pricepe că, de-acum înainte, eu sunt secundul.
O să-i ofer căpitanului o zi întreagă în care să mă pună la încercare.
Dacă nu-i place cum mă descurc, îmi spune și gata, plec. E corect?
Alese momentul potrivit pentru o asemenea ofertă. Îl lăsă pe misit
să-și păstreze o parte din orgoliu neatinsă când își îngustă ochii,
luându-și un aer gânditor, înainte de a da din cap.
– E corect. Știi unde e amarată Ajunul Primăverii?
Brashen îi zâmbi.
– Par soiul de om dornic s-ocupe o poziție importantă la bordul
unei corăbii pe care n-a văzut-o? Știu unde se găsește, iar eu și sacul
meu de corăbier o să ne aflăm la bordul ei dac-o să te răzgândești în
privința mea. Dar nu cred c-o s-o faci.
– Ei. E-n ordine. Atunci, cu bine.
– Cu bine.
Brashen ieși din camera de lucru închizând cu hotărâre ușa în
urma lui. Odată ce se văzu în stradă, se îndepărtă grăbit, ca tot omul
care are un țel. Se simți ușurat când își găsi sacul în claia de fân din
spatele grajdului în care își petrecuse noaptea. Dacă i-ar fi fost furat,
ar fi dat de necaz. Îl deschise și se uită înăuntru în grabă, ca să fie
sigur că nu-i dispăruse nimic. N-avea cine știe ce lucruri de valoare,
dar ce era al lui era al lui. Își vârî mâna înăuntru. Rezerva lui de
cindin era acolo. Se împuținase, dar avea să-i ajungă. Oricum n-avea
de gând să-l folosească în timpul carturilor sale. Nu luase niciodată
cindin când era de cart. Era foarte posibil să-l pună deoparte și să nu
mestece niciun strop cât avea să se afle la bord. La urma urmelor, în
anii petrecuți pe Vivacia, nu se folosise deloc de cindin, nici măcar
când era liber și mergea pe țărm.
Gândul la Vivacia trezi în el o durere surdă. Avusese foarte mult de
pierdut când rămăsese fără locul de la bordul ei. Încercă să-și
imagineze cum ar fi stat lucrurile dacă Ephron Vestrit nu s-ar fi
îmbolnăvit. Încă ar mai fi navigat pe Vivacia. Și el, și Althea. Gândul
la ea îl înjunghie dureros. Nici măcar nu știa în ce loc din orașul ăla
murdar se află. Prost și încăpățânat, așa fusese el. Chiar n-avusese
niciun motiv să plece furios în noaptea aia. Althea spusese că nici
măcar nu se cunosc unul pe altul. Nu fuseseră decât niște cuvinte,
știau amândoi că adevărul e altul.
Althea îl cunoștea atât de bine încât nu mai voise să aibă deloc de-
a face cu el.
Se opri în mijlocul străzii, lăsă sacul jos și scoase cindinul rămas.
Rupse o bucățică, apoi și-o îndesă în interiorul obrazului. Era puțin,
doar atât cât îi trebuia ca să pară plin de viață până ce lua o masă
bună la bord. Era ciudat cum izbuteau două nopți petrecute cu burta
aproape goală să dea gust bun chiar și biscuiților nesărați și cărnii
sărate de vită. Cindinul îl ustură în prima clipă, dar îl împinse
imediat cu limba într-o poziție mai bună și totul se rezolvă. Răsuflă
adânc, cu aerul trecându-i pe lângă amăreala din gură, și simți că
lumea capătă contururi mai clare. Își săltă din nou sacul pe umăr și o
porni către docuri.
Avea să fie bine să știe că are din nou un loc bine definit în lume.
Iar Ajunul Primăverii făgăduia să fie o corabie interesantă. Cu Vivacia
trecuse de foarte multe ori prin Canalul Interior, dar nu se opriseră
acolo decât foarte rar. Căpitanul Vestrit își cumpăra cea mai mare
parte a mărfurilor din sudul Jamailliei. Brashen fusese în sute de
mici porturi exotice din acea parte a lumii. Iar acum avea să fie
interesant să vadă din nou Insulele Piraților. Se întrebă dacă acolo își
va aduce cineva aminte de el.

Amiaza veni și trecu, din câte putu Wintrow să-și dea seama. Sau
cel puțin așa îi spunea stomacul. Își atinse din nou fața, apoi își privi
vârfurile degetelor. Tatuajul supura și lichidul era cleios. Se întrebă
cum o fi arătat. Putea să vadă aceeași pecete verde pe fețele celorlalți
oameni din țarc, dar, cumva, nu și-o putea imagina pe fața lui. Ei
erau sclavi și, într-un fel, nu era șocant să-i vadă tatuați. Dar el nu era
sclav. Se făcuse o greșeală. Tatăl lui ar fi trebuit să vină să-l salveze.
La fel de brusc cum se sparge un balon de săpun, văzu totala lipsă de
logică a gândurilor sale. Cu o zi în urmă, fețele tuturor fuseseră la fel
de curate ca a lui. Ca și el, ceilalți abia deveniseră sclavi. Dar, cumva,
încă nu se putea gândi la sine însuși considerându-se sclav. Totul era
o greșeală imensă.
O vreme auzise tot felul de sunete, murmurul unei mulțimi, voci
înălțându-se deasupra vacarmului. Dar la ei nu veni nimeni, în afară
de un singur paznic care își făcea rondul alene.
Își drese glasul. Nimeni nu se întoarse să-l privească. El vorbi
totuși.
– De ce nu vin cumpărători? În jurul altor țarcuri erau, se plimbau
încoace și încolo, alegeau sclavi.
Băiatul murdar îi răspunse cu voce obosită.
– Pesemne c-ai stat lângă țarcuri cu fețe-hartă. Pentru ele se acceptă
aproape orice ofertă. Sclavii care stăpânesc bine o meserie sunt
cumpărați de misiți care îi închiriază. Licitează ca să-i cumpere. Și
sclavii noi...
Se întrerupse brusc și își drese la rândul său glasul. Continuă cu
voce ușor răgușită.
 – Și sclavii noi, cum suntem în țarcul ăsta cu toții, sunt vânduți tot
la licitație. Asta se numește legea milei. Uneori te cumpără rudele
sau prietenii și îți redau apoi libertatea. Mie mi se părea foarte
amuzant. Eu și prietenii mei luam parte la licitații și făceam oferte
pentru sclavii noi. Pur și simplu ca să crească prețul, și ne uitam cum
îi trec sudorile pe tații și pe frații lor. Își drese iar glasul, pe
neașteptate, și se întoarse în colțul țarcului. Nu m-am gândit
niciodată c-o s-ajung eu aici.
– Poate te vor cumpăra prietenii tăi, presupuse Wintrow, cu glas
scăzut.
– Ce-ar fi să taci înainte să-ți sparg dinții? mârâi celălalt băiat, și
Wintrow ghici că pentru el nu urmau să liciteze nici prietenii, nici
rudele, și că, judecând după privirile lor, asta n-avea să li se întâmple
nici celorlalți sclavi din jur.
Dintre aceștia făcea parte o femeie ușor trecută de vârsta mijlocie.
Fața îi arăta ca și cum de obicei ar fi zâmbit, dar în ziua aia părea să i
se fi surpat în ea însăși. Stătea pe paie, legănându-se ușor. Mai erau
și doi bărbați tineri, de vreo douăzeci și cinci de ani, în haine
grosolane, de oameni care muncesc pământul. Stăteau unul lângă
altul, tăcuți și cu ochii goi. Wintrow se întrebă dacă or fi fost frați,
sau poate prieteni. Cealaltă femeie din țarc avea o vârstă greu de
ghicit, aflată la jumătatea distanței dintre deziluzionare și înăsprire.
Se ghemuise cu mâinile încleștate în jurul genunchilor. Avea buzele
unite într-o linie dreaptă și ochii tot timpul îngustați. În jurul gurii se
vedeau răni făcute de o boală.
Ziua scurtă de iarnă aproape se încheiase când veniră după ei.
Erau niște bărbați pe care Wintrow nu-i mai văzuse. Aveau bastoane
scurte și o bucată de lanț greu. Desprinseră pe rând sclavii de
lanțurile lor și îi legară de lanțul nou, formând un convoi.
– Pe aici, spuse unul dintre bărbați.
 Celălalt nu se osteni să vorbească. Îl grăbi pe Wintrow
împingându-l dureros cu bastonul.
Pe de-o parte, băiatul se gândea cu oroare la vânzarea sa la
licitație, de parcă ar fi fost o vită, dar pe de alta se săturase de
nesiguranța din ultimele câteva zile. Măcar acum i se întâmpla ceva
bine definit, deși era ceva asupra căruia nu deținea el controlul. Își
ținea bucata de lanț în mâini și-și târâia stângaci picioarele în urma
celorlalți. Se uita tot timpul în jur, dar n-avea mare lucru de văzut.
Cele mai multe țarcuri pe lângă care treceau erau acum goale.
Zgomotele care trădau prezența unui număr foarte mare de oameni
deveniră brusc mai puternice și pătrunseră pe neașteptate într-o
curte deschisă. O înconjurau adăposturi pentru sclavi. În mijloc era o
platformă înaltă, cu trepte, care nu se deosebea prea mult de o
spânzurătoare. În fața ei stăteau o mulțime de oameni, căscând gura
la mărfuri, râzând, bând, glumind și comentând. Și cumpărând alți
oameni. Wintrow simți brusc miros de bere vărsată și o ispititoare
aromă de carne grasă, afumată. Prin mulțime umblau vânzători de
mâncare. Dincolo de platformă, Wintrow întrezări un șir de blocuri
pentru tatuaj, toate în plină activitate.
O zi de târg animată, își spuse. Fără îndoială că unii se treziseră
devreme, nerăbdători s-ajungă acolo. Nerăbdători să petreacă o zi în
oraș, întâlnindu-se cu prietenii și tocmindu-se cu negustorii. Și să
facă o plimbare până la licitație, să vadă ce sclavi erau de vânzare.
Rămaseră o vreme îngrămădiți la baza treptelor, așteptând să fie
vânduți sclavii din grupul de pe platformă. Câțiva oameni hotărâți
să cumpere își făcură loc prin mulțime, să-i vadă de aproape. Unii
strigau, punându-le paznicilor întrebări despre vârsta slavilor,
despre starea dinților, despre ce știau să facă. Paznicii repetau
întrebările pentru sclavi, de parcă n-ar fi fost în stare să le-audă și să
le priceapă singuri. Cineva întrebă câți ani are Wintrow.
 – Paisprezece, răspunse el, încet.
Cumpărătorul scoase un sunet disprețuitor.
– Eu i-aș fi dat doisprezece. Ridică-i mâneca, să-i văd brațul. Apoi,
după ce paznicul se supuse: Ei, acolo se zăresc ceva mușchi. Ce știi
să faci, băiete? Ai muncit la bucătărie? Ai avut grijă de orătănii?
Wintrow își drese glasul. Ce era el? Un sclav cu multe deprinderi
utile era tratat mai bine, sau cel puțin așa auzise. Putea să profite de
cele câteva atuuri pe care le avea în mână.
– Am fost educat ca să devin preot. Am lucrat în livezi. Pot să fac
vitralii. Știu să citesc, să scriu și să socotesc. Și am fost mus pe o
corabie, adăugă, șovăind.
– Prea plin de el, mârâi cumpărătorul. Se întoarse cu spatele,
clătinând din cap către însoțitorul său. O să fie greu de instruit. Deja
crede că știe prea multe.
În vreme ce încerca să găsească o replică potrivită la așa ceva, o
smucitură a lanțului îl aduse pe Wintrow la realitate. Ceilalți urcau
deja treptele și el îi urmă împleticindu-se. Pentru câteva clipe, nu
izbuti să se concentreze decât asupra treptelor înalte și a lanțurilor
scurte care-i legau gleznele. Pe urmă își ocupă locul în șirul de sclavi
de pe platforma luminată de torțe.
– Sclavi noi, proaspeți, deocamdată fără obiceiuri rele, pe-astea
trebuie să le-nvețe de la voi! începu crainicul să laude marfa.
Mulțimea răspunse chicotind fără entuziasm. Iată ce am aici, uitați-
vă bine și hotărâți cu cine începem licitația. Am doi muncitori
puternici, buni pentru lucrul la țară, pe câmp sau în grajd; o
bunicuță inimoasă, perfectă ca să stea cu ochii pe copilașii voștri; o
femeie ceva cam prea muncită, dar care mai are-n ea ani buni; și doi
băieți, sănătoși și sprinteni, destul de tineri ca să-nvețe orice. Ei, cine
vrea să deschidă licitația? Nu vă sfiiți, nu trebuie decât să strigați și
să spuneți care v-a atras privirile.
 Crainicul făcu un gest îmbietor, invitând la licitație marea de fețe
care se uitau cu lăcomie în sus, la marfa de pe platformă.
– Mayvern! Femeia bătrână! Trei arginți!
Wintrow o descoperi în mulțime pe tânăra femeie disperată.
Probabil o fiică, sau o prietenă mai tânără. Chiar lângă el, bătrâna de
pe platformă își duse mâinile la față, acoperindu-și-o ca și cum i-ar fi
fost rușine, sau ca și cum s-ar fi temut să spere. Wintrow simți că nu
mai lipsea mult ca să i se frângă inima. Apoi zări în mulțime ceva
care l-a făcut în schimb să-i tresalte inima în piept. Înălțimea tatălui
său și părul lui blond ieșeau în evidență ca un steag fluturat ca să-l
cheme acasă, la adăpost. Discuta ceva cu un bărbat din spatele lui.
– Tată! strigă, și îl văzu pe Kyle Haven întorcându-se spre
platformă cu aerul omului care nu-și poate crede ochilor.
Îl văzu lângă el și pe Torg, cu mâna la gură, mimând foarte
convingător uimirea. Unul dintre paznici îl pocni pe Wintrow peste
coaste cu bastonul.
– Stai liniștit. Așteaptă-ți rândul, îi porunci.
Wintrow abia dacă simți lovitura și abia dacă auzi cuvintele. Nu
avea ochi decât pentru fața tatălui său, care se uita în sus, spre el. În
acea mare de chipuri, părea mică și foarte îndepărtată. În întunericul
din ce în ce mai dens, Wintrow nu putea fi sigur de expresia acelei
fețe. O fixa cu privirea și se ruga la Sa. Nici mintea, nici buzele lui nu
conturau vreun cuvânt; era o simplă rugăciune pentru îndurare. Își
văzu tatăl întorcându-se spre Torg și sfătuindu-se în grabă. Se
întrebă dacă, într-un moment atât de târziu al zilei, tatăl lui mai avea
bani de cheltuit. Dar trebuia să aibă, fiindcă altfel ar fi luat tot ce
cumpărase și s-ar fi întors pe corabie. Încercă să zâmbească, plin de
speranță, dar nu izbuti să-și aducă aminte cum. Oare ce simțea tatăl
lui în clipa aia? Mânie, ușurare, rușine, milă? N-avea importanță,
hotărî apoi. Tatăl lui nu putea să se uite la el și să nu-l cumpere. Nu-i
așa? La urma urmelor, ce-ar fi zis mama lui?
Nimic, dacă nu i se spunea adevărul, înțelese apoi, brusc. Absolut
nimic, dacă nu știa decât că el fugise după ce ajunseseră în portul
Jamaillia.
Biciul crainicului izbi masa din fața lui.
– Vândută! strigă. Pentru zece arginți, și ești bine-venită s-o iei în
primire, frumoasă doamnă. Ei, cine vrea să-nceapă următoarea
licitație? Haideți, haideți, avem aici câțiva sclavi de calitate! Uitați-vă
la mușchii acestor lucrători ai pământului! Latifundiari, de
însămânțările de primăvară ne mai despart doar câteva luni. Nu e
prea devreme să-ncepeți pregătirile!
– Tată! Te rog! strigă Wintrow, apoi tresări de durere sub lovitura
bastonului paznicului.
Kyle Haven ridică încet o mână.
– Cinci creițari. Pentru băiat.
Oferta insultătoare stârni un hohot general de râs. Cu cinci creițari
de aramă cumpărai un castron de supă, nu un sclav. Crainicul se
trase încet înapoi, cu mâna la piept.
– Cinci creițari? întrebă, mimând disperarea. Oh, băiete, ce-ai făcut
ca să-ți nemulțumești tatăl într-o asemenea măsură? Mi s-au oferit
cinci creițari, de la cinci creițari începem. E cineva interesat de
sclavul ăsta de cinci crețari?
Din mulțime se înălță o voce.
– Care dintre băieți știe să citească, să scrie și să socotească?
Wintrow păstră tăcerea, dar un paznic se amestecă, îndatoritor:
– El e ăla. A fost instruit ca să devină preot. Spune că poate face și
vitralii.
 Acea ultimă pretenție, din partea unui băiat care părea atât de mic,
stârni îndoieli.
– Un ban de aramă întreg! oferi cineva, râzând.
– Doi!
– Stai drept, îi spuse paznicul, și își întări sfatul înghiontindu-l cu
bastonul.
– Trei, spuse tatăl lui, posomorât.
– Patru!
Asta de la un tânăr care râdea la marginea mulțimii. El și prietenii
lui se înghionteau și se foiau, uitându-se de la Wintrow la tatăl lui.
Inima băiatului se făcu cât un purice. Nu putea spune cum ar fi
reacționat tatăl lui dacă-și dădea seama că se jucau.
– Doi arginți! strigă o femeie, probabil crezând că, mărind mult
oferta, punea pune imediat capăt licitației.
Mai târziu, Wintrow avea să afle că și doi arginți erau o ofertă încă
prea scăzută pentru un sclav nou, nepromițător, dar se afla între
limitele acceptabile.
– Doi arginți! strigă entuziasmat crainicul. Dragi prieteni și vecini,
în sfârșit îl luăm pe acest tânăr în serios! Citește, scrie și socotește!
Spune că face și vitralii, dar n-am putea zice că asta e de prea mare
folos, nu? Un flăcău folositor, care-o să crească, fiindcă nu se poate
micșora; un băiat supus, ușor de instruit. Oferă cineva trei?
Oferta veni, dar nici de la tatăl lui, nici de la băieții care urcau
prețul. Ofertele ajunseră la cinci arginți înainte ca adevărații
cumpărători să clatine din cap, trecând la examinarea altor mărfuri
în așteptare. Băieții de la marginea mulțimii continuară să liciteze
până când Torg fu trimis lângă ei. Îi privi încruntându-se, dar
Wintrow îl văzu clar dându-le o mână de monede ca să renunțe la
jocul lor. Ah! Deci așa scăpai de ei și asta și urmăreau.
 Câteva clipe mai târziu, tatăl lui îl cumpără pentru șapte arginți și
cinci bani de aramă. Un paznic îl scoase din convoi și îl conduse ca
pe o vită, ținându-l de lanțul care îi unea mâinile. La baza treptelor îl
luă în primire Torg. Tatăl lui nici măcar nu venise să-l ia el însuși. În
Wintrow urcă un val de neliniște. Își întinse mâinile spre Torg ca să-i
scoată lanțurile, dar năierul se făcu că nu observă. În schimb, îl
studie pe băiat ca și cum n-ar fi fost decât un alt sclav abia cumpărat
de căpitanul lui.
– Vitralii, eh? spuse, în bătaie de joc, stârnind râsul paznicilor și al
unor gură-cască de lângă platforma pentru licitații.
Înșfăcă lanțul dintre încheieturile mâinilor lui și-l trase. Wintrow
se văzu silit să se împleticească în urma lui, cu gleznele încă legate.
– Scoate-mi lanțurile, spuse, imediat ce ieșiră din mulțime.
– Ca să-ți dau ocazia să fugi din nou? Nici nu mă gândesc,
răspunse Torg.
Rânjea.
– Nu i-ai spus tatălui meu că sunt aici, nu-i așa? Ai așteptat. Ca să
fiu însemnat ca sclav și să fie nevoit să mă cumpere.
– Nu știu despre ce vorbești, răspunse Torg, cu blândețe. Era foarte
bine dispus. În locul tău, m-aș simți recunoscător fiindcă tatăl tău s-a
întâmplat să rămână până atât de târziu la licitație, te-a văzut și te-a
cumpărat. Știi, mâine ridicăm ancora. Încărcătura e completă, n-a
mai vrut decât să mai cumpere câte ceva în ultima clipă. Și s-a ales
cu tine.
Wintrow păstră tăcerea. Se întrebă dacă era înțelept să-i
povestească tatălui său ce făcuse Torg. Ar fi sunat a văicăreală de
copilaș? I s-ar fi dat crezare? Se uita la fețele pe lângă care treceau,
căutându-și tatăl în lumina tot mai puțină a amurgului. Ce avea să
citească pe chipul lui? Furie? Ușurare? El însuși se simțea undeva,
între îngrijorare și recunoștință.
 Pe urmă chiar își văzu tatăl. Era departe de ei și nici măcar nu se
uita în direcția lor. Părea să liciteze pentru cei doi argați, care erau
vânduți împreună. Nu aruncă nici măcar o singură privire către
propriul său fiu înlănțuit.
– Tata e acolo, îi atrase atenția lui Torg. Și se opri, încăpățânat.
Vreau să vorbesc cu el înainte de a ne întoarce pe corabie.
– Mișcă-te, mormăi Torg, vesel. Nu cred că vrea să-ți vorbească.
Zâmbi mulțumit. De fapt, cred că nu mai vrea să te facă primul
secund după ce-o să-l lase pe Gantry căpitan, în locul lui. Cred că
acum se gândește la mine pentru asta.
Rosti ultimele cuvinte cu o mare satisfacție, ca și cum s-ar fi
așteptat să-l vadă pe Wintrow uluit.
Băiatul se opri.
– Vreau să vorbesc cu tata, imediat.
– Nu, răspunse Torg, simplu. Trupul lui mai masiv și mușchii lui
mai puternici înfrânseră împotrivirea lui Wintrow. Mergi sau te
târăsc, mie mi-e totuna, îl asigură.
Ochii îi rătăceau, privind pe deasupra capetelor unui grup de
oameni.
– Ah! exclamă brusc și grăbi pasul, târându-l pe băiat după el.
Se opriră în fața blocului unui tatuator. Din guler tocmai era
eliberată o sclavă năucită, pe care cumpărătorul ei nerăbdător o
smuci de lanțuri, ca să-l urmeze mai repede. Tatuatorul se uită la
Torg și dădu din cap.
– Pecetea lui Kyle Haven? întrebă, arătând prietenește către
Wintrow.
Era clar că tatuase pentru Torg o mulțime de sclavi.
– Nu și pentru ăsta, spuse al doilea secund, spre imediata și
imensa ușurare a lui Wintrow.
 Presupuse că de-acolo se putea cumpăra un soi de podoabă sau un
alt însemn care să-i dovedească eliberarea. Tatăl lui n-avea să fie
încântat de acea cheltuială în plus. Începu deja să se întrebe dacă nu
exista vreo metodă de răzuire delicată sau de albire a tatuajului
proaspăt de pe fața lui. Oricât de dureros ar fi fost, era de preferat, în
loc să poate pecetea Satrapului pe față toată viața. Era cu atât mai
bine cu cât lăsa mai repede în urma lui aventura aia urâtă. Se gândise
deja ce să spună când avea să se hotărască tatăl lui să-i vorbească.
Voia să-i făgăduiască, cu toată sinceritatea, că o să rămână la bord și
o să i se supună fără cârtire până când va împlini cincisprezece ani.
Poate că era timpul să-și accepte rolul primit din voința lui Sa. Poate
că toate cele întâmplate nu erau decât un prilej de împăcare cu tatăl
lui. La urma urmelor, preoția nu însemna un loc, ci o atitudine. Avea
să găsească un mod de a învăța pe corabie. Și descoperi că abia
aștepta s-o revadă pe Vivacia. Cu gândul la ea, un mic zâmbet prinse
să-i lumineze fața. Trebuia s-o facă, într-un fel sau altul, să-l ierte
fiindcă o părăsise, să o convingă că...
Torg îl înșfăcă de părul de pe ceafă și îi împinse capul în guler.
Tatuatorul strânse bine șnurul. Cuprins de panică, Wintrow se
împotrivi, dar nu izbuti decât să se stranguleze. Prea strâns, legaseră
gulerul prea strâns. Avea să leșine; deși se străduia să stea liniștit și
să respire, nu putea găsi nici măcar destul aer ca să spună că se
sufocă. Abia dacă auzi cuvintele lui Torg:
– Fă-i un semn ca ăsta de aici, de pe cercel. O să fie proprietatea
corabiei. Pun rămășag că se-ntâmplă pentru prima oară în istoria
Jamailliei să-și cumpere o corabie un sclav al ei.
 29

VISE ȘI REALITATE

– C utia-cu-vis a dispărut.
Malta se uită de la o față solemnă la alta. Mama și bunica ei
o priveau cu aceeași atenție. Ea făcu ochii mari, surprinsă.
– Cum se poate? Ești sigură?
Mama ei îi răspunse cu glas scăzut.
– Sunt foarte sigură.
Malta străbătu restul distanței din încăpere și se așeză la masa
pregătită pentru micul dejun. Săltă capacul farfuriei din fața ei.
– O, nu! Tot terci de ovăz? Nu se poate să fim chiar atât de sărace!
Cum e cu putință să fi dispărut cutia?
Își ridică din nou privirea ca să-ntâlnească ochii celor două femei.
– Credeam că știi tu, răspunse bunica ei, cu ochi îngustați.
– Mama a luat-o ultima. Nu mi-a dat-o mie, abia dacă m-a lăsat s-o
ating, îi reaminti Malta. N-avem fructe sau dulceață ca să mâncăm cu
chestia asta?
– Nu. N-avem. Ca să ne plătim datoriile la timp, o să ducem o
vreme o viață simplă. Ți s-a spus asta.
Malta oftă.
 – Îmi ce iertare, spuse, pocăită. Uneori uit. Sper că tata se va
întoarce cât de curând. O să mă bucur tare mult când lucrurile vor fi
din nou așa cum trebuie să fie! Se uită din nou la mama și bunica ei
și încercă să le zâmbească. Până atunci, cred că trebuie să ne simțim
recunoscătoare pentru ceea ce avem.
Își îndreptă spatele, își așternu pe față o expresie care să-i dea o
înfățișare plăcută și-și duse la gură o lingură cu terci.
– Prin urmare, n-ai idee ce s-ar fi putut întâmpla cu cutia
dispărută? insistă bunica ei.
Malta clătină din cap și înghiți terciul.
– Nu. Doar dacă... n-ați întrebat servitoarele dacă nu i-au schimbat
cumva locul când au făcut ordine? Nana sau Rache ar putea ști ceva.
– Am pus-o bine. N-am lăsat-o la vedere, unde putea fi mutată din
întâmplare. Cineva a intrat probabil în camera mea, a căutat-o și a
luat-o.
– Mai lipsește și altceva? se grăbi Malta să-ntrebe.
– Nimic.
Malta mâncă încă o lingură de terci dusă pe gânduri.
– Nu s-ar putea să fi... dispărut pur și simplu? întrebă apoi, cu un
început de zâmbet. Știu, poate că e o idee prostească. Dar se spun
atâtea povești bizare despre obiectele din Tărâmul Ploilor Sălbatice.
După o vreme, ajungi să crezi că aproape orice e cu putință.
– Nu. Nu putea să dispară, răspunse răspicat bunica ei. N-ar fi
dispărut nici dacă ar fi fost deschisă.
– De unde știi atât de multe lucruri despre cutiile-cu-vis? întrebă
Malta, curioasă.
În așteptarea răspunsului, își turnă ceai în cană și îl îndulci cu
miere.
 – O prietenă de-a mea a primit cândva una. A deschis-o și a visat
visul. Și i-a îngăduit tânărului s-o curteze. Însă el a murit înainte de a
apuca să se cunune. Cred că ea s-a măritat, peste câțiva ani, cu fratele
lui.
– Pfui! exclamă Malta. Luă o altă lingură de terci și adăugă. Nu mă
pot imagina măritându-mă cu cineva din Tărâmul Ploilor Sălbatice.
Chiar dacă se zice că sunt rudele noastre și-așa mai departe. Vă
puteți imagina că sărutați pe cineva plin de negi? Sau că luați micul
dejun împreună?
– Un bărbat înseamnă mult mai mult decât înfățișarea lui. Când o
să-nțelegi asta, o să-ncep să te tratez ca pe o femeie, răspunse bunica
ei, cu răceală. Pe urmă își întoarse privirea dezaprobatoare către fiica
sa. Ei, și-acum ce facem?
Mama Maltei clătină din cap.
– Ce-am putea face? Le explicăm, cât mai curtenitor cu putință, că
darul a dispărut cumva înainte de a izbuti să-l înapoiem. Și că totuși
nu putem accepta să fie curtată Malta, fiindcă e mult prea tânără.
– Nu le putem spune c-am pierdut darul lor! exclamă bunica ei.
– Atunci ce altceva putem face? Mințim? Spunem că păstrăm
darul, dar îl refuzăm pe tânărul îndrăgostit? Pretindem că n-am
primit nicio cutie și nu dăm nicio atenție celor întâmplate? Vocea
Keffriei devenea din ce în ce mai sarcastică la fiecare sugestie pe care-
o adăuga. N-am izbuti decât să devenim și mai ridicole. Fiindcă a
fost greșeala mea, o să scriu eu scrisoarea și o să recunosc că vina îmi
aparține. O să le scriu că am pus cutia într-un loc pe care-l credeam
sigur, dar dimineața dispăruse. O să prezint scuzele mele sincere și o
să le ofer o despăgubire. Dar o să refuz cererea de curtare și o să
subliniez, cu tot tactul, că un astfel de dar ca primă apropiere de fata
pe care-o curtezi nu e câtuși de puțin potrivit...
 – Dacă iei în considerare obiceiurile din Tărâmul Ploilor Sălbatice,
este, o contrazise Ronica. Mai ales pentru familia Khuprus. Bogăția
lor e legendară. Probabil că, pentru băiat, cutia asta n-a fost decât o
bagatelă.
– Mm… Atunci poate-ar trebui s-o mărităm pe Malta cu el,
propuse mama ei, pe tonul unei glume. În vremurile astea, o rudă
bogată ne-ar prinde cu siguranță foarte bine.
– Mamă! exclamă Malta, iritată.
Nu-i plăcea deloc când spunea mama ei astfel de lucruri.
– A fost o glumă, Malta, spuse Keffria, ridicându-se de la masă. N-
ai de ce să faci o criză de isterie. Ei, scrisoarea asta n-o să fie ușor de
compus. Aș face bine s-o încep imediat.
– Asigură-i că, dacă vom găsi cutia, le-o vom înapoia, îi sugeră
Ronica.
– Bineînțeles. Și chiar o s-o mai caut o dată prin camera mea. Dar
aș face bine să scriu scrisoarea dacă vreau să am ceva de trimis când
Kendry o să ridice ancora.
Mama Maltei ieși grăbită din cameră.
Malta adună ultima lingură de terci din castron, dar n-o făcu
destul de repede.
– Malta, spuse bunica ei, cu voce dulce, dar fermă. Trebuie să te
întreb, pentru ultima oară, dacă ai furat cutia din camera mamei tale.
Nu, gândește-te înainte de a răspunde. Gândește-te ce înseamnă asta
pentru onoarea familiei noastre și pentru reputația ta. Răspunde
acum cu sinceritate și-ți promit că n-o să mă-nfurii pentru prima ta
minciună.
Ronica rămase în așteptare, ținându-și răsuflarea și uitându-se la
Malta ca un șarpe.
Ea lăsă lingura jos.
 – N-am furat nimic, spuse, cu glas tremurător. Nu știu cum poți să
crezi așa ceva despre mine. Ce ți-am făcut, ca să merit să mă
învinuiești mereu? Of, aș vrea să fie tata aici, să vadă cum sunt
tratată în lipsa lui. Sunt sigură că nu e asta viața pe care i-o dorește
fiicei sale!
– Sigur că nu. Până acum te-ar fi scos deja la licitație, ca pe-o vacă
grasă, răspunse scurt bunica ei. Nu-ncerca să mă impresionezi cu
sentimentele tale rănite. S-ar putea să-ți prostești mama, dar nu mă
prostești pe mine. O să-ți spun totul limpede. Dacă ai luat cutia-cu-
vis și ai deschis-o, ei bine, ne-ai băgat deja în ceva destul de urât ca
să ne fie greu s-o scoatem la capăt. Dar dacă o păstrezi și continui să
minți... of, Malta. Nu poți face paradă, lăudându-te că te curtează
cineva dintr-o familie importantă de Negustori din Tărâmul Ploilor
Sălbatice. Nu e momentul potrivit pentru micile tale jocuri
copilărești. În privința banilor, suntem pe marginea prăpastiei. Până
acum ne-a salvat reputația noastră de oameni care-și respectă
cuvântul. Nu mințim, nu înșelăm, nu furăm. Ne plătim corect
datoriile. Dacă lumea își pierde încrederea în asta, dacă începe să
creadă că ne încălcăm făgăduielile, atunci familia noastră e pierdută,
Malta. Pierdută. Și, așa tânără cum ești, va trebui să ne-ajuți să
plătim pagubele.
Ea se ridică încet în picioare. Își lăsă lingura să cadă astfel încât să
lovească zgomotos farfuria.
– Tata o să se-ntoarcă în curând, cu punga plină după ce-a trudit
din greu. O să vă plătească toate datoriile și-o să ne scoată din ruina
în care ne-a adus încăpățânarea voastră. N-am fi avut nicio problemă
dacă bunicul ar fi făcut negoț pe Fluviul Ploilor Sălbatice, ca multe
alte familii care au o corabie vie. Dacă l-ai fi ascultat pe Davad și ai fi
vândut pământul din luncă, sau măcar dacă l-ai fi lăsat să-și
folosească sclavii să-l lucreze în schimbul unei părți din recoltă, n-am
fi pe marginea prăpastiei. Încăpățânarea care pune în pericol familia
noastră nu e a mea, ci a ta.
Asprimea de pe chipul bunicii ei se preschimbă în șoc. Furia îi albi
buzele strânse.
– Asculți pe la uși, dulcea mea nepoțică? Tragi cu urechea când îi
vorbește un muribund soției sale? Credeam multe lucruri despre
tine, Malta, și bune, și rele. Dar n-am bănuit niciodată că ești o mică
băgăcioasă, în stare să stea cu urechea la gaura cheii.
Malta clătină din cap cu răceală. Își puse dulceață în glas.
– Mi s-a spus că, pentru a fi acceptată ca femeie în familia asta,
trebuie să știu care ne sunt proprietățile, cheltuielile și câștigurile și
să nu pierd din vedere nici pericolele, nici prilejurile favorabile.
Numai că mi se pare că mai degrabă preferi să renunți la orice astfel
de prilej de dragul de a-i ascunde tatălui meu niște lucruri. Nu-l vezi
cu adevărat ca pe un membru al familiei, nu-i așa? O, e foarte bun ca
să-i facă mamei copii și s-o țină mulțumită. Dar nu vrei nimic mai
mult de la el. Ca să nu-ți amenințe cumva planul. Vrei să păstrezi tu
puterea și să controlezi totul, chiar dacă asta poate ruina familia.
Malta nu știuse cât de adâncă îi e furia înainte de a și-o auzi
revărsându-se, înveninată.
Vocea bunicii ei tremura când îi răspunse:
– Dacă tatăl tău nu știe niște lucruri despre obiceiurile noastre, e
fiindcă nu și-a făcut niciodată timp să le învețe. Dacă ar fi făcut-o, nu
m-aș teme eu acum atât de mult de puterea pe care-o deține deja.
Ronica se opri ca să răsufle adânc.
– Mi-ai dovedit, aici și acum, că ai o putere de înțelegere pe care n-
o bănuiam. Dacă ne-ai fi arătat mai demult până unde merge, poate
că eu și mama ta te-am fi tratat într-o mai mare măsură ca pe un om
în toată firea, nu ca pe un copil. Deocamdată, încearcă să pricepi ce-o
să-ți spun. Când a murit Ephron... bunicul tău, aș fi putut să-mi
păstrez o mult mai mare parte a controlului asupra averii noastre.
Dorința lui a fost să-i rămână corabia Altheei. Nu Keffriei și lui Kyle.
Eu l-am convins că tatăl tău ar fi un căpitan mai bun. Crezi că aș fi
făcut-o dacă voiam să păstrez controlul pentru mine? Dacă n-aș fi
vrut să fie tatăl tău un adevărat membru al acestei familii? Am avut
încredere în firea lui echilibrată și în înțelepciunea lui. Numai că nu
s-a mulțumit doar să moștenească. A schimbat prea multe și prea
repede, fără să priceapă de fapt ce anume schimbă, sau că o astfel de
schimbare poate fi în rău. Nu ne-a întrebat niciodată pe niciuna
dintre noi nimic despre asta. Dintr-odată, n-a mai contat decât voința
lui și ceea ce crede el că e bine. Eu nu-i ascund nimic, Malta. Din tot
ce nu știe și-a construit o fortăreață pe care-o apără cu ghearele și cu
dinții.
Malta o asculta aproape împotriva voinței sale. Bunica ei era prea
deșteaptă pentru ea. Știa că-n spusele ei se ascund minciuni, știa că
bătrâna răstălmăcește adevărul despre chipeșul, ingeniosul și
cutezătorul ei tată. Dar nu era și destul de deșteaptă ca să descopere
când o înșelai. Așa că se sili să-și pună pe buze un zâmbet.
– Atunci n-o să te superi dacă-i spun eu ceea ce știu, pentru a
spulbera o parte din neștiința lui, care te necăjește atât de mult. N-o
să mi-o iei în nume de rău dacă o să explic că n-a existat niciodată
vreo hartă a Fluviului Ploilor Sălbatice. Corabia însuflețită e propria
ei călăuză. Trebuie cu siguranță să-l ajut să afle ce nu știe.
Privea cu atenție fața bunicii sale, dornică să vadă cum
reacționează în clipa când află că ea, Malta, îi cunoaște secretul. Dar
chipul bătrânei nu trădă nimic. Clătină din cap.
– Ameninți, copilă, și nici măcar nu știi că te-ameninți pe tine
însăți. Negoțul în Tărâmul Ploilor Sălbatice își are prețul și pericolele
sale. Negustorii de acolo sunt rudele noastre și n-am de gând să-i
vorbesc de rău. Și voi respecta înțelegerile încheiate cu ei. Dar eu și
Ephron am hotărât cu mult timp în urmă că nu mai facem negoț cu
ei, că nu ne mai angajăm cu nimic. Pentru că am vrut să poată copiii
și nepoții noștri, da, aici e vorba chiar și despre tine, să-și ia propriile
hotărâri. Așa că am dus o viață mai grea decât ar fi fost nevoie și
datoriile noastre n-au fost plătite chiar atât de repede cum ar fi putut
fi. Ne-am sacrificat fără păreri de rău.
Vocea bunicii ei începu să tremure puternic.
– Ne-am sacrificat pentru tine, care nu știi decât să stupești,
pisicuțo. Iar acum te privesc și mă-ntreb de ce. Prin vene-ți curge apă
sărată din Chalced, nu sânge din Bingtown.
Bătrâna îi întoarse spatele și ieși ca o furtună. În retragerea ei nu
era nici demnitate, nici putere. Iar Malta știa ce înseamnă asta. Își
înfrânsese bunica, o silise, o dată pentru totdeauna, să lase ochii în
jos. De-acum înainte, Malta avea să fie tratată cu respect. Câștigase,
dovedise că voința ei e mai puternică decât a Ronicăi. Și nu se
sinchisea, nu-i păsa cu adevărat, de ultimul lucru pe care i-l spusese
bătrâna. Era oricum o minciună, tot ce spusese despre sacrificiul
făcut pentru ea. Totul era numai minciună.
O minciună. Da, mai era și asta. N-avusese de gând să-și mintă
bunica în privința cutiei. N-ar fi făcut-o dacă bătrâna n-ar fi fost atât
de sigură și că furase, și că mințise. Dacă Ronica Vestrit s-ar fi uitat la
ea și s-ar fi întrebat dacă nu e cumva nevinovată, Malta i-ar fi
povestit ce se întâmplase în realitate. Dar ce rost avea să-i spui cuiva
adevărul dacă oricum te credea pus pe rele și adevărul i-ar fi dovedit
că are dreptate? Era totuna dacă mințea de două ori, fiind
mincinoasă și hoață, așa cum o credea bunica ei; ba chiar mai mult
decât atât, așa cum spera bunica ei că este. Da, era adevărat, Ronica
voia să fie ea neascultătoare și nemernică, pentru că astfel își justifica
purtarea oribilă față de tatăl ei. Totul era din vina bunicii. Dacă te
porți urât cu alții, asta se-ntoarce împotriva ta.
 – Malta?
Vocea era foarte dulce, foarte blândă. O mână i se așeză cu
gingășie pe umăr.
– Te simți bine, draga mea?
Malta se răsuci, înșfăcându-și castronul cu terci, pe care-l trânti pe
podea, la picioarele lui Rache.
– Detest terciul! Să nu-mi mai dai așa ceva! Puțin îmi pasă ce
altceva gătești pentru mine, dar nu-mi mai pune-n față terci. Și nu
mă atinge! N-ai dreptul ăsta. Acum fă curat aici și lasă-mă-n pace!
O împinse pe sclava șocată din calea ei și se repezi afară din
încăpere. Sclavii. Erau atât de proști. În toate privințele.

– Paragon, trebuie să vorbim despre ceva anume.

Amber își petrecuse după-amiaza alături de el. Adusese un felinar
și îi explorase interiorul. Străbătuse încet cala, cabina căpitanului,
camera hărților și orice altă încăpere din coca lui. În tot acest timp îi
pusese multe întrebări, și el putuse răspunde la unele, iar la altele
nu, adică nu putuse sau nu voise. Amber găsise lucrurile lăsate de
Brashen și le rearanjase cu îndrăzneală, ca să se potrivească pentru
ea.
– Într-o noapte o să vin aici și-o să dorm cu tine, ce zici? propusese
ea. O să rămânem treji și-o să ne spunem povești până în zori.
Fusese din cale-afară de interesată de fiecare vechitură bizară pe
care-o găsise. O pungă cu zaruri rămăsese îndesată într-o crăpătură,
probabil ascunsă de un năier care nu voia să se afle că le folosește
când e de cart. Pe un perete era zgâriat un mesaj: „Trei zile, Sa să ne-
ajute pe toți.“ Ea voise să afle cine îl scrisese acolo, și de ce. Iar petele
de sânge o făcuseră foarte curioasă. Mersese de la una la alta și
descoperise șaptesprezece, cu forme vagi, pe punte și în mai multe
locuri din cală. Alte șase îi scăpaseră, dar el nu-i spusese asta și nu-și
reamintise pentru ea nici ziua în care fusese vărsat sângele, nici
numele celor care căzuseră. Iar în cabina căpitanului, Amber găsise
locașul încuiat în care ar fi trebuit să se afle jurnalele lui de bord, care
nu mai erau acolo. Încuietoarea fusese spartă și până și ușa de lemn
fusese crăpată și smulsă. Jurnalele alea care ar fi trebuit să fie
memoria lui dispăruseră, furate. Amber se agățase de asta ca un
pescăruș de un leș. De aceea nu putea Paragon să răspundă la
întrebările ei? Avea nevoie de acele jurnale ca să-și aducă aminte?
Da? Bine, și-atunci cum de ținea minte vizitele ei sau pe ale lui
Mingsley? Nu exista niciun jurnal în care să fi fost scrise.
El ridicase din umeri.
– Peste mai bine de zece ani, când n-o să te mai interesez și n-o să
mai vii să mă vezi, probabil c-o să te uit și pe tine. Gândește-te că-mi
pui probabil întrebări despre lucruri petrecute cu mult timp înainte
de nașterea ta. De ce nu-mi povestești despre copilăria ta? Cât de
bine ții minte ce ți s-a întâmplat când ai fost bebeluș?
– Nu foarte bine, spuse Amber, apoi schimbă subiectul pe
neașteptate. Știi ce-am făcut ieri? M-am dus la Davad Restart cu o
ofertă pentru cumpărarea ta.
Vestea îl zgudui pe Paragon, amuțindu-l în prima clipă. Apoi
răspunse cu răceală:
– Davad Restart nu mă poate vinde. Nu sunt proprietatea lui. Iar o
corabie vie nu poate fi vândută și cumpărată decât pentru a trece de
la o rudă de la alta, și numai în împrejurări cumplite.
De data asta, rămase Amber pentru scurt timp fără cuvinte.
– Cumva, credeam că știi ce se-ntâmplă. Ei, dar dacă nu știi, trebuie
să afli, fiindcă te privește. Paragon, printre Negustorii Noi se zvonește
de luni bune că ești de vânzare. Davad e misitul. La început, familia
ta a spus că nu trebuie să mai fii folosit drept corabie fiindcă nu vrea
să fie răspunzătoare pentru moartea nimănui...
 Vocea lui Amber se stinse când adăugă:
– Paragon, cât de sincer pot să-ți vorbesc? Uneori ești atât de
profund și de înțelept! Iar alteori...
– Așa că te-ai oferit să mă cumperi tu? De ce? Ce-o să faci din
trupul meu? Mărgele? Mobilă?
Aproape că nu se mai putea controla, cuvintele lui tăioase
musteau de sarcasm. Cum îndrăznea?!
– Nu, răspunse ea, oftând adânc, apoi murmură aproape numai
pentru sine: M-am temut de asta.
Trase aer în adâncul pieptului.
– Te-aș păstra așa cum ești și acolo unde ești. Asta am spus în
oferta mea.
– Înlănțuit aici? Eșuat pe plajă pe vecie? Ca să mă umple pescărușii
de găinațul lor și să sape crabii pe sub mine? Eșuat aici până când tot
ce nu e lemn-vrăjitor o să putrezească și-o să se sfărâme și-o să mă
prăbușesc rupt în bucăți care urlă?
– Paragon! Amber îi strigă numele din toate puterile, cu ceva între
durere și furie. Încetează! Încetează imediat! Nu se poate să nu știi că
n-aș lăsa niciodată să se întâmple așa ceva. Trebuie să m-asculți, să
mă lași să spun tot ce am de spus. Pentru că probabil o să am nevoie
de sprijinul tău. Dacă te pierzi în învinuiri nebunești și bănuieli de
același soi, nu pot face nimic pentru tine. Și, mai mult decât orice
altceva, îmi doresc să te-ajut.
Rosti ultimele cuvinte cu voce mai joasă și mai dulce. Apoi răsuflă
din nou adânc:
– Așadar, mă poți asculta? Mă lași măcar să mă explic?
– Explică, încuviință el, cu răceală.
Minciuni și scuze. Înșelăciune și trădare. Avea s-o asculte. Avea s-o
asculte și să-și adune toate armele posibile ca să se apere de ei toți.
 – Of, Paragon, începu ea, cu voce răgușită.
Își puse palma deschisă pe coca lui. Paragon încercă să nu-i ia în
seamă atingerea, să nu dea atenție sentimentului profund care vibra
în ea.
– Familia Ludluck, familia ta, trece prin vremuri grele. Foarte grele.
E la fel pentru multe alte familii de Negustori Vechi. Din mai multe
pricini: munca sclavilor, războaiele din nord... dar asta n-are
importanță pentru noi. Ceea ce contează e că familia ta are acum
nevoie de bani, iar Negustorii Noi știu asta și-ncearcă să te cumpere.
N-am de ce să vorbesc de rău familia Ludluck. A refuzat multe
oferte. Dar, când, în cele din urmă, li s-au oferit foarte mulți bani, au
spus că nu te pot vinde nimănui care vrea să te folosească drept
corabie.
Paragon aproape că o putea simți clătinând din cap.
– Pentru Negustorii Noi, asta n-a însemnat nimic altceva decât că
familia ta vrea mai mulți bani, mult mai mulți bani, înainte de a te
vinde drept corabie cu care se poate naviga. Amber răsuflă adânc și
se strădui să continue cu voce mai calmă. Cam pe-atunci am început
s-aud zvonindu-se că singurele corăbii care pot naviga în susul
Fluviului Ploilor Sălbatice întorcându-se înapoi intacte sunt corăbiile
vii. E vorba de ceva legat de lemnul vostru vrăjitor, zice-se că prin el
nu pot pătrunde distrugătoarele șuvoaie albe care curg uneori
laolaltă cu apele fluviului. Asta are sens, dacă ne gândim de cât de
multă vreme stai tu aici fără să fi putrezit, și mă face să înțeleg de ce
se îndatorează familiile pe durata mai multor generații ca să intre în
posesia unei corăbii ca tine. Numai așa se poate face negoț pe Fluviul
Ploilor. Iar acum, după ce s-a răspândit zvonul, au crescut ofertele.
Negustorii Noi care te vor făgăduiesc că, dacă te vei răsturna cu ei cu
tot, nu vor da vina pe nimeni și licitează unul împotriva altuia.
Amber se întrerupse.
 – Paragon, mă asculți? întrebă, cu voce înceată.
– Te ascult, răspunse el, cu ochii orbi îndreptați către ocean. Și
adăugă, având grijă să-și păstreze fața golită de orice expresie:
Continuă.
– O fac. Pentru că trebuie să știi toate astea, nu fiindcă-mi face
plăcere să ți le spun. Deocamdată, familia Ludluck continuă să
refuze toate ofertele. Mă gândesc că, poate, se tem de ceea ce ar crede
despre ei ceilalți Negustori Vechi dacă te-ar vinde, deschizându-le
astfel nou veniților calea către negoțul pe Fluviul Ploilor Sălbatice.
Sau, poate, deși te neglijează, încă mai sunt atașați de tine, ca de o
rudă. Așa că le-am făcut și eu o ofertă. N-am oferit atât de mulți bani
ca alții, fiindcă nu sunt atât de bogată. Dar am adăugat promisiunea
că vei rămâne intact și nu vei naviga. Fiindcă eu cred că familia ta
încă mai ține la tine. Că, într-un mod bizar, te ține aici ca să fii în
siguranță.
– Ah, da. Înlănțuirea rudelor mai ciudate și închiderea lor într-un
pod sau într-o pivniță, sau în alt loc ferit de priviri, e modul în care
tratează de mult Bingtownul nebunia și diformitatea.
Paragon râse cu amărăciune.
– Gândește-te, de exemplu, la Negustorii din Tărâmul Ploilor
Sălbatice.
– La cine?
– Chiar așa. La cine? Nimeni n-aude de ei, nimeni nu știe că există,
nimeni nu ia în considerare vechile legăminte dintre noi și ei. Și cu
atât mai puțin tu și cu mine. Te rog, continuă. După ce mă cumperi,
mă lași intact și nu navighezi cu mine, ce altceva mai ai de gând?
– Of, Paragon!
Amber părea acum pe de-a-ntregul nefericită.
– Dacă ar fi după mine – dacă aș putea să visez ca un copil și să
cred că visele mele se vor îndeplini –, atunci aș spune că aș aduce
aici meșteșugari care să te îndrepte și să construiască un suport care
să te țină drept. Și aș veni să locuiesc la bordul tău. Iar pe stâncile de
deasupra ta aș face o grădină plină de miresme și de culori, de păsări
și de fluturi, cu lujeri târâtori care s-atârne până pe plajă, cu florile
lor cu miros suav. În jurul tău aș ciopli piatra și aș face bazine pe care
le-ar umple fluxul și pe care le-aș popula cu stele de mare, cu
anemone și cu crabi din ăia mici, stacojii. Vocea i se umplea de tot
mai multă pasiune pe măsură ce își descria visul. Aș trăi și aș lucra la
bordul tău, și seara aș cina pe punte și ne-am petrece timpul
împreună. Dacă aș cuteza să visez la încă și mai mult, atunci aș visa
că, într-o bună zi, o să fac rost de lemn-vrăjitor și o să-l lucrez
judecând bine totul, ca să-ți refac ochii și să-ți redau vederea.
Dimineața ne-am uita cum răsare soarele deasupra mării, iar seara l-
am privi apunând dincolo de grădina de pe stânci. Și i-aș spune
lumii: „N-ai decât să faci ce vrei, eu am terminat cu tine. Distruge-te
sau prosperă, mie îmi e totuna, atâta timp cât pe noi doi ne lași în
pace.“ Și am fi fericiți, noi amândoi.
O vreme, Paragon nu găsi nimic de spus. Fantezia ei copilărească îl
prinsese și i se înfășurase în jur și, dintr-odată, el nu mai era o
corabie, ci un băiețel căruia îi plăcea să alerge intrând și ieșind dintr-
un astfel de loc, cu buzunarele pline de pietre strălucitoare și de
scoici stranii, de pene de pescăruș și...
– Nu ești rudă cu mine și nici nu poți fi vreodată.
Lăsă cuvintele să cadă peste vis ca o gheată grea peste un fluture.
– Știu, răspunse ea, încet. Am spus că nu e decât un vis. E ceea ce
tânjesc să fac, dar adevărul e că nu știu cât de mult pot rămâne în
Bingtown sau cu tine. Dar, Paragon, e singura mea speranță de a te
salva. Dacă mă duc eu însămi la familia Ludluck și le spun că tu crezi
că așa ai fi mulțumit, poate că suma mai mică oferită de mine, de
dragul legăturii...
 Vocea ei pieri într-o șoaptă când Paragon își încrucișă brațele peste
cicatricea în formă de stea de pe pieptul lui lat.
– De ce pericol vrei să mă salvezi? întrebă, disprețuitor. Frumoasă
poveste pentru copii ai inventat, Amber! Mărturisesc că imaginea e
încântătoare. Dar eu sunt o corabie. Am fost creat ca să navighez.
Crezi că eu am hotărât să zac aici, pe plajă, stând degeaba și aproape
nebun fiindcă stau tot timpul degeaba? Nu. Dacă familia mea vrea să
mă vândă în sclavie, măcar să fie una familiară. Nu simt nevoia să
devin casa ta de jucărie.
Mai ales fiindcă tocmai recunoscuse că, în cele din urmă, îl va
părăsi, că e prietenă cu el numai fiindcă altceva o reține în Bingtown.
Mai curând sau mai târziu, avea să-l lase din nou singur, exact așa
cum făcuseră toți ceilalți. Mai curând sau mai târziu, toți oamenii îl
abandonau.
– Mai bine du-te la Davad Restart și retrage-ți oferta, o sfătui, după
ce tăcerea se prelungise prea mult.
– Nu.
– Dacă mă cumperi și mă ții aici, o să te urăsc pe vecie și-o să-ți
aduc mai mult ghinion decât îți poți imagina.
– Eu nu cred în noroc, Paragon, răspunse ea, calmă. Cred în destin,
și cred că al meu e mai cumplit și cu fațete mai sfâșietoare decât ți-ai
putea imagina vreodată. Și știu că tu ești una dintre ele. Așa că, de
dragul copilului care-o face pe grozavul și care amenință din osatura
de lemn a unei corăbii, o să te cumpăr și-o să te țin în siguranță. În
măsura în care mi-o îngăduie destinul.
În vocea ei nu era niciun strop de teamă. Numai o tandrețe stranie
în clipa când se întinse ca să-și pună palma deschisă pe bordajul lui.

– Bandajează-l, și-atât, îi spuse el, cu bruschețe. O să se vindece.

Etta clătină din cap. Apoi îi răspunse cu voce foarte blândă.
 – Kennit, nu se vindecă.
Femeia își puse cu delicatețe mâna deasupra rănii lui, apoi adăugă:
– Ai pielea fierbinte și sensibilă. Te văd tresărind la fiecare
atingere. Tot ce se prelinge din rană nu e un semn de vindecare, ci
de...
– Taci! îi porunci el. Sunt un bărbat puternic, nu una dintre curvele
smiorcăite pe care le-ai îngrijit tu. O să mă vindec și totul o să fie
bine din nou. Bandajează-mă, sau n-o face, puțin îmi pasă. Mă pot
bandaja singur, sau mă poate bandaja Sorcor. N-am timp să stau aici
și să te-ascult urându-mi să am ghinion.
O durere ascuțită, pătrunzătoare ca durerea de dinți, îi urcă brusc
în susul piciorului. Icni înainte de a se putea controla, apoi își
încleștă mâinile de marginile patului ca să nu țipe.
– Kennit, știi ce trebuie făcut.
Vocea ei implora.
Ca să poată vorbi, el se văzu nevoit să aștepte până ce izbuti mai
întâi să respire.
– Ceea ce trebuie făcut e să hrănesc cu tine un șarpe ca să pot găsi
din nou în viața mea un strop de liniște. Pleacă, ieși de-aici, și
trimite-mi-l pe Sorcor! Trebuie să facem planuri, n-am timp pentru
grijile tale prostești.
Ea adună într-un coș bandajele murdare și ieși fără să mai scoată
niciun cuvânt. Bun. Kennit se întinse după cârja solidă rezemată de
patul lui. I-o făcuse Sorcor. O detesta și, dacă puntea se înclina câtuși
de puțin, nu-i era, practic, de niciun folos. Dar, într-o zi ca aceea,
când erau ancorați pe-o mare liniștită, îl ajuta s-ajungă de la pat până
la masa cu hărți. Se îndreptă într-acolo țopăind, în salturi scurte, cu
ciotul rănit săgetat la fiecare dintre ele de o durere arzătoare.
Transpira din belșug când ajunse lângă masă. Sprijinindu-și
greutatea de marginea ei, se aplecă peste hărți.
 Se auzi o bătaie în ușă.
– Sorcor? Intră.
Secundul își strecură capul prin ușa întredeschisă. Avea ochii plini
de neliniște. Dar, când își văzu căpitanul stând în picioare, lângă
masa cu hărți, prinse să radieze ca un copil care primește dulciuri.
Intră în cabină. Kennit observă că avea o altă vestă nouă, cu mai
multe broderii decât celelalte.
– Înseamnă că vindecătorul ăla te-a ajutat cu ceva, spuse în loc de
salut, apropiindu-se de masă. M-am gândit că-i posibil. Ceilalți doi
nu mi-au făcut cine știe ce impresie. Când vrei să se-ocupe cineva de
tine, cauți un om bătrân, unul care a văzut ceva la viața lui și...
– Taci, Sorcor, îl întrerupse Kennit, cu un zâmbet. Nu mi-a fost de
mai mult folos decât ceilalți doi. Se pare că-n Golful Taurului e
obiceiul să abați atenția victimei de la rana pe care nu ești în stare să
i-o vindeci făcându-i una nouă. L-am întrebat de ce crede că-mi
poate vindeca o nouă tăietură a piciorului dacă nu mi-o poate trata
pe asta, pe care-o am deja. N-a avut răspuns. Kennit ridică ostentativ
din umeri. M-am săturat de vindecătorii ăștia de pe coclauri.
Probabil c-o să mă vindec la fel de repede și fără lipitorile și licorile
lor.
Zâmbetul pieri de pe fața lui Sorcor în vreme ce înainta încet.
– Probabil, încuviință, prostește.
– Ultimul a spus-o cu gura lui, zise Kennit.
– Numai fiindcă l-ai amenințat până a fost de acord cu tine, se
amestecă Etta, cu amărăciune.
Femeia stătea în cadrul ușii.
– Sorcor, nu ceda în fața lui. Spune-i că trebuie să-i lase să-i taie
piciorul mai de sus, de deasupra mizeriei. Pe tine o să te-asculte, te
respectă.
– Etta. Ieși afară!
 – N-am unde să mă duc.
– Du-te la cumpărături în oraș. Sorcor, dă-i niște bani.
– N-am nevoie de bani. Toată lumea din Golful Taurului știe că
sunt femeia ta, ajunge să mă uit la un obiect ca să mi-l îndese în brațe
și să mă roage să-l iau. Dar nu-mi doresc cu adevărat nimic, de
nicăieri, vreau doar să văd că-ncepi să te vindeci.
Kennit oftă apăsat.
– Sorcor, închide te rog ușa. Cu femeia de cealaltă parte a ei.
– Nu, îți făgăduiesc, te rog, Kennit, o să tac. Lasă-mă să rămân.
Vorbește tu cu el atunci, Sorcor, convinge-l, pe tine o să te-asculte...
Continuă așa, ca un câine care chelălăie, cât timp o împinse Sorcor
cu delicatețe afară, pentru a încuia ușa în urma ei. Kennit n-ar fi fost
atât de blând dacă ar fi putut să scape de ea de unul singur. Și tocmai
asta era problema. Etta îl considera acum slab și încerca să-și impună
ea voința în orice privință. Încă de când îi torturase prizonierii, în
Kennit încolțise bănuiala că ei îi face plăcere să ciopârțească oameni
neajutorați. Se întrebă dacă n-ar fi putut aranja cumva s-o lase în
Golful Taurului.
– Cum merge treaba în oraș? îl întrebă pe Sorcor, surâzând, de
parcă secundul abia ar fi sosit.
Sorcor se mulțumi să se holbeze la el câteva clipe. Pe urmă păru să
se hotărască să-l binedispună.
– Mai bine nici că s-ar putea. Decât dacă vii pe țărm să vorbești
chiar tu cu negustorii. M-au implorat cu toții să te-aduc la ei, ca
oaspete. Ți-am mai spus deja asta. Când au văzut corabia cu steagul
corbului intrând în port, toată lumea din oraș s-a grăbit să ne
întâmpine. Băiețeii ți-au strigat numele pe docuri. „Căpitanul
Kennit! Căpitanul Kennit!“ I-am auzit spunându-și unul altuia că,
dacă-i vorba de piraterie, ești mai bun decât Igrot cel Cumplit.
Kennit tresări, apoi se strâmbă cu acreală.
 – L-am cunoscut pe Igrot, când eram foarte tânăr. Are o reputație
pe care n-o merită.
– Totuși, e ceva când te compară lumea cu un om care-a ars
douăzeci de orașe și...
– Am vorbit destul despre faima mea, îl întrerupse Kennit. Cum
stau lucrurile cu câștigurile noastre?
– Ne-au dat provizii din belșug, iar Sicerna a fost deja scoasă pe
uscat, pentru reparații. Piratul voinic clătină din cap. Coca e putredă
în foarte mare parte. Sunt surprins că Satrapul și-a trimis darurile
într-o covată putredă ca asta.
– Mă îndoiesc că i-a inspectat coca, spuse sec Kennit. Și au primit
bine oamenii aduși de noi?
– Cu brațele deschise. Ultimul raid al negustorilor de sclavi i-a
lăsat fără cel mai bun fierar din oraș. Noi le-am adus doi. Și toată
lumea vorbește despre muzicanți. Au jucat deja de trei ori Eliberarea
de pe Sicerna – au găsit un băiat chipeș, potrivit pentru rolul tău, au
făcut din hârtie și mătase și cercuri de butoaie un vierme imens care
se înalță și...
Vocea lui Sorcor se stinse brusc.
– E un spectacol cu adevărat bun, căp’tane. Cred că-n oraș n-a mai
rămas nimeni care să nu-l fi văzut.
– Ei, mă bucur că pierderea piciorului meu distrează atât de multă
lume.
– Nu despre asta-i vorba, căp’tane, se grăbi Sorcor să-l contrazică,
dar Kennit îi făcu semn să tacă.
– Corabia mea vie, spuse apoi.
– Oh, Sar, gemu secundul.
– N-avem o înțelegere? întrebă Kennit. Cred că tocmai am capturat
corabia unui negustor de sclavi și am eliberat sclavii. Din câte-mi
amintesc, acum e rândul meu să urmăresc o corabie vie.
 Sorcor se scărpină în barbă.
– Înțelegerea n-a fost chiar așa, căp’tane. Am hotărât că, dacă
vedem o corabie cu sclavi, o urmărim. Iar pe urmă mergem după
următoarea corabie vie întâlnită. Dar tu zici să vânăm o corabie vie,
sau să stăm la pândă, în așteptarea uneia.
– Toate astea sunt unul și același lucru, îi nesocoti Kennit
împotrivirea.
– Nu, căp’tane, te rog să mă ierți, dar nu e așa. Am stat și m-am
gândit, căp’tane. Poate ar trebui să renunțăm o vreme și la una, și la
alta. Să ne-ntoarcem la piraterie, așa cum o făceam înainte. Să atacăm
corăbii negustorești burdușite cu marfă. Să ne facem rost de bani și
să ne distrăm. Să ne ținem o vreme la distanță de sclavi și de șerpi.
Degetele groase ale secundului pipăiau nasturii auriți ai vestei sale
în timp ce vorbea.
– Mi-ai arătat că viața poate fi altfel decât credeam eu. Pentru noi
doi. Tu ți-ai găsit o femeie minunată. Schimbă lucrurile în bine pe-
aici. Abia acum înțeleg ce te-ai străduit să-mi bagi în cap. Dacă ne-
ntoarcem în Divvytown cu o pradă bogată, ei bine, după cum spunea
sincure Faldin despre a fi respectabil și a te stabili într-un loc și...
– Când o s-avem sub tălpi o corabie vie, o să-ți poți alege fecioare
după bunul tău plac, Sorcor, îi făgădui Kennit. Câte una pe
săptămână, dacă asta te-ncântă. Dar, mai întâi, îmi vreau corabia vie.
Acum! Dacă presupun că tot ce-am aflat de la oamenii de pe Sicerna e
adevărat, e foarte posibil să mai fie la sud de noi măcar una din
două. Vino să ne uităm pe hărți împreună. Am impresia că norocul
ne-a adus într-o poziție minunată. Aici, la sud de noi, avem canalul
Odgon. Un loc afurisit în orice clipă, dar mai ales când începe fluxul
sau refluxul. O corabie care merge spre nord trebuie să treacă prin el.
Înțelegi?
– Înțeleg, recunoscu Sorcor, fără tragere de inimă.
 Kennit nu-i luă în seamă nehotărârea.
– Ei, și în Canalul Odgon avem Insula Strâmbă. Cel mai bun loc de
trecere e prin partea ei de est. Există câteva locuri unde adâncimea e
prea mică, dar bancurile de nisip nu sunt schimbătoare. În vestul ei,
lucrurile stau cu totul altfel. Curentul e puternic, mai ales când se
schimbă fluxul. În apropierea insulei se formează mereu bancuri de
nisip noi și sunt spulberate cele vechi. Iar spre vest avem Stâncile
Afurisite, numite așa pe bună dreptate.
Kennit făcu o pauză, apoi adăugă:
– Le ții minte?
Sorcor se încruntă.
– N-o să le uit niciodată. Ne-ai dus acolo singura dată când s-a
întâmplat să ne urmărească o galeră de-a Satrapului. Curentul ne-a
prins și ne-a azvârlit spre ele de parcă eram o săgeată. Mi-au trebuit
trei zile ca să fiu în stare să cred c-am scăpat cu viață.
– Întocmai, întări Kennit. Un loc prin care înaintezi mult mai
repede decât prin estul insulei.
– Și? întrebă Sorcor, cu prudență.
– Și? Ancorăm acolo. O să vedem intrarea în canalul Odgon, un
peisaj superb. Și, odată ce intră în canal corabia vie, ocolim insula
prin vest. Când apare corabia vie, noi suntem acolo, o așteptăm
ancorați în mijlocul canalului. Curentul are o forță respectabilă și în
estul insulei. N-o să aibă de ales, va trebui să se îndrepte spre uscat și
să se oprească în bancul ăsta. Kennit își luă ochii de la hartă ca să-
ntâlnească privirea serioasă a lui Sorcor cu un zâmbet larg. Și pe
urmă e a noastră. Cu foarte puține stricăciuni, sau chiar fără.
– Dacă nu cumva intră pur și simplu în noi, îi atrase Sorcor atenția,
posomorât.
– Oh, n-o s-o facă, îl asigură Kennit. Dar, chiar dac-o face, o
abordăm și-o capturăm oricum.
 – Și-o pierdem pe Marietta?
Sorcor era îngrozit.
– Și câștigăm o corabie vie!
– Nu e o idee bună. O sută de lucruri pot merge rău, se împotrivi
Sorcor. Ne-am putea face zob izbindu-ne de Stâncile Afurisite. Pe
apele-alea n-am de gând să mai navighez de bunăvoie a doua oară.
Sau dacă pescajul ei e mai mic decât al nostru, s-ar putea să riscăm
toate astea doar ca să se strecoare repede pe lângă noi, cât suntem
încă ancorați. Sau...
Vorbea serios. Chiar vorbea serios, n-avea de gând să-i accepte
ideea. Cum îndrăznea? Fără el, Sorcor n-ar fi însemnat nimic.
Absolut nimic. Cu o clipă mai înainte, fusese gata să jure că-i
datorează căpitanului său totul, iar acum voia să-l facă să rateze
prilejul de a captura o corabie vie.
Lui Kennit îi veni brusc ideea să schimbe tactica.
Ridică o mână ca să pună stavilă revărsării de vorbe a secundului.
– Sorcor, ții cât de cât la mine? întrebă, cu o dezarmantă lipsă de
ocolișuri.
Asta îl făcu pe secund să amuțească, așa cum se așteptase Kennit.
De fapt, aproape că roși. Deschise gura și bâigui:
– Păi, căp’tane, navigăm de ceva timp împreună. Și nu-mi aduc
aminte de nimeni care să mă fi tratat mai corect sau să fi fost mai...
Kennit clătină din cap și-și feri privirea, ca și cum ar fi fost mișcat.
– Nimeni altcineva n-o să m-ajute în privința asta, Sorcor. Nu pot
avea încredere în nimeni așa cum am în tine. Visez la o corabie vie
încă de când eram un băiețel. Am crezut întotdeauna că, într-o bună
zi, o să mă plimb pe puntea uneia, care-o să fie a mea. Și... Clătină
iarăși din cap și își lăsă vocea să se îngroașe. Uneori, un om se teme
că și-ar putea găsi sfârșitul mai devreme decât ar fi crezut. Piciorul
ăsta... dacă tot ce mi se spune e adevărat...
 Se uită din nou la Sorcor, întâlnindu-i ochii negri cu ochii lui
albaștri măriți.
– Ar putea fi ultima mea șansă, spuse, cu simplitate.
– Oh, căp’tane, nu vorbi așa!
Ochii înconjurați de cicatrice ai secundului se umplură de lacrimi.
Kennit își mușcă buza cu putere ca să-și oprească zâmbetul. Se
aplecă mai tare către hărți, vrând să-și ascundă fața. O greșeală, căci
cârja îi alunecă. Se prinse de marginea mesei, dar vârful putrezit al
ciotului atinse totuși podeaua. Durerea cumplită îi smulse un țipăt și
ar fi căzut dacă nu l-ar fi prins Sorcor.
– Liniște-te! Te țin. Liniștește-te!
– Sorcor, spuse el, cu voce vlăguită, prinzându-se din nou cu
putere de marginea mesei și sprijinindu-se cu toată greutatea pe
brațe ca să nu se prăbușească. Poți face asta pentru mine?
Își ridică fruntea. Simți că tremură. Fiindcă se încorda, ca să stea
pe un singur picior. Nu era obișnuit cu așa ceva, atâta tot. Nu credea
cu adevărat că rana o să-l omoare. Avea să se vindece, se vindeca
întotdeauna, oricât de gravă ar fi fost rănit. Dar nu putea face nimic
ca să împiedice strâmbătura de durere care-i schimonosea fața, sau
ca s-oprească transpirația să-i curgă în voie pe obraji. Folosește-le.
– Îmi poți da o ultimă șansă de izbândă?
– Da, pot, căp’tane.
Loialitatea prostească și durerea care-i frângea inima își disputau
locul din privirea lui Sorcor.
– O să-ți capturez corabia vie, spuse secundul. Te vei plimba pe
punțile ei. Ai încredere în mine.
În ciuda durerii, Kennit simți un hohot de râs formându-i-se în
gât. Îl preschimbă în tuse. Să aibă încredere în el!
– Am de ales? se întrebă, cu amărăciune.
 Cumva, cuvintele îi scăpară, rostite cu glas tare. Se uită imediat la
Sorcor, care îl privea îngrijorat. Se sili să-și pună un zâmbet grețos de
dulce pe buze și căldură în voce. Clătină din cap.
– În toți acești ani, Sorcor, în cine altcineva am avut vreodată
încredere? N-am de ales, trebuie să mai împovărez încă o dată
prietenia noastră.
Întinse mâna după cârjă. Se prinse de ea, dar își dădu seama că n-
are destulă forță ca s-o țină ferm. Vindecarea ciotului îi storcea toată
vigoarea din trup. Clipi cu pleoape grele.
– Trebuie să-ți cer ajutorul și ca s-ajung în pat. Mă părăsesc
puterile.
– Căp’tane, spuse secundul.
În cuvânt se simțea dragostea slugarnică a unui câine. Kennit lăsă
ideea asta deoparte, ca s-o ia în considerare când avea să se simtă
mai bine. Cumva, cerându-i ajutorul, îl făcuse pe Sorcor mai
dependent de aprobarea lui decât oricând. Se gândi că-și alesese bine
secundul. Dacă ar fi fost el în locul lui Sorcor, i-ar fi trecut instinctiv
prin minte că are cea mai bună ocazie să pună mâna pe întreaga
putere. Spre norocul lui, Sorcor era mai încet la minte decât el.
Aplecându-se cu stângăcie, secundul îl săltă pur și simplu în brațe
ca să-l ducă înapoi, în pat. Mișcarea bruscă stârni durerea lui Kennit
cu o nouă forță. Se încleștă de umerii lui Sorcor și mintea îi alunecă
într-un vârtej. Pentru o clipă, îl copleși o amintire veche a tatălui său:
favoriți negri, răsuflare cu miros de rachiu și duhoare de năier, rotire
și râsete într-un dans de bețiv, cu puștiul Kennit în brațe. Un moment
în același timp înspăimântător și încântător. Sorcor îl așeză pe pat cu
delicatețe.
– O trimit pe Etta înăuntru, da?
Kennit dădu din cap fără vlagă. Se întinse către amintirea tatălui
său, dar himera dansa și își bătea joc de el din copilăria lui neclară.
În schimb, de sus îi zâmbi o altă față, sardonică și elegantă.
– Un derbedeu care promite. Pesemne că se poate face din el ceva
folositor.
Își împinse capul în pernă, alungându-și amintirea din gând. Ușa
se închise în urma secundului.
– Nu-i meriți pe oamenii ăștia, spuse încet o voce firavă. Motivul
pentru care te iubesc ei mă depășește. Ți-aș spune c-o să-ți savurez
căderea în ziua când vor afla adevărul, dacă în aceeași zi nu li s-ar
frânge și inimile. Prin ce noroc chior meriți loialitatea unor astfel de
oameni?
Își ridică obosit încheietura. Chipul mic, legat atât de strâns
deasupra locului unde i se simțea pulsul, se uita la el cu asprime. La
vederea acelei expresii indignate, Kennit râse scurt.
– Prin norocul meu. O merit prin norocul din numele meu și prin
norocul din sângele meu. Râse din nou, de data asta de el însuși.
Loialitatea unei curve și a unui tâlhar. O adevărată avere!
– Piciorul tău putrezește, spuse fața măruntă, brusc răutăcioasă.
Putrezește până la os. O să pută, o să se prelingă în stropi de puroi
și-o să-ți mistuie viața din carne. Pentru că n-ai destul curaj ca să-ți
tai partea mizerabilă, lepădându-te de ea.
Talismanul rânji cu dispreț.
– Îmi înțelegi parabola, Kennit?
– Taci, răspunse el, cu greutate.
Începuse din nou să transpire. Transpira în cămașa lui curată, pe
patul lui cu așternutul abia schimbat. Transpira ca un bețiv bătrân și
împuțit.
– Dacă eu sunt rău, ce să zicem despre tine? Ești bucățică ruptă din
mine.
– Bucata asta de lemn a avut cândva o inimă mare, declară
talismanul. Ai pus pe mine fața ta și din gură-mi iese glasul tău. Sunt
legat de tine. Dar lemnul își amintește. Eu nu sunt tu, Kennit. Și jur
că nici nu voi deveni un al doilea tu.
– Nu ți-a... cerut-o... nimeni.
Răsufla din ce în ce mai lent. Închise ochii și se afundă în somn.
 30

SFIDARE ȘI ALIERE

P
rimul sclav muri la începutul după-amiezii. Încărcarea dura
mult și se făcea cu greutate. Vântul din est învolbura urât apa
iar tot mai numeroșii nori adunați la orizont prevesteau
pentru dimineața următoare o nouă furtună de iarnă. Bărcile
aduceau în locul unde era ancorată Vivacia convoaiele de sclavi, care
erau apoi siliți să urce pe scara de frânghie atârnată de copastie. O
parte dintre sclavi erau într-o stare foarte proastă; altora le era frică
să se cațere pe scara aia, sau pur și simplu se mișcau cu
neîndemânare când, stând în barca legănată de valuri, se străduiau
să se prindă de scara atârnată de corabia care se legăna la rândul ei.
Dar acel prim sclav care își găsi sfârșitul muri pentru că se hotărî să
moară. Era la jumătatea scării și se cățăra cu stângăcie, fiindcă avea
picioarele încă legate unul de altul. Izbucni brusc într-un râs
zgomotos.
– Cred c-o s-aleg drumul scurt în locul celui lung! strigă.
Pe urmă păși alături de scară și îi dădu drumul din mâini. Se
prăbuși în mare ca o săgeată, tras drept în jos de greutatea lanțului
de la glezne. Nu s-ar mai fi putut salva nici dacă s-ar fi răzgândit.
 În apele întunecate, cu mult sub ea, un ghem de șerpi se descolăci
brusc. Îi simți lovindu-se unii pe alții ca niște bice în lupta lor pentru
o bucată de carne. Sarea din sângele omenesc condimentă pentru o
scurtă clipă apa care i se lovea de cocă. Spaima ei era cu atât mai
profundă fiindcă oamenii de pe punți nu bănuiau nimic.
– Sub noi sunt șerpi! le strigă, dar nimeni n-o luă în seamă, așa
cum nu luau în seamă nici vocile imploratoare ale sclavilor.
Pe urmă, un Torg furios ceru să fie legați sclavii cu o frânghie unii
de alții. Asta le îngreună și mai mult urcarea pe corabie, dar el păru
să simtă o plăcere a răzbunării reamintindu-le că orice om care sărea
avea să fie răspunzător de soarta întregului său convoi. Nimeni nu
mai încercă s-o facă și Torg se felicită pentru viclenia de care dăduse
dovadă.
În calele ei era încă și mai rău. Sclavii radiau nenorocire, sfârșind
prin a o umple din interior de miasma nefericirii lor. Erau
îngrămădiți ca peștii într-un butoi și în același timp legați unul de
altul, astfel încât aproape că nu puteau face nicio mișcare fără
ajutorul celor de alături. Calele i se umplură cu bezna spaimei
sclavilor; o udară din bășica udului lor și o plânseră cu lacrimile
ochilor lor până când se simți îmbibată cu mizerie omenească.
În magazia cu parâme și lanțuri, vibrând în armonie cu ea și
adăugând întregii suferințe nota sa aparte, zăcea Wintrow. Wintrow,
cel care o abandonase, era din nou la bordul ei. Stătea întins pe
punte, în întuneric, cu gleznele și încheieturile mâinilor încă
împovărate de lanțuri, cu fața ciuruită și vopsită cu propria ei
imagine. Nu plângea și nu gemea, și nici nu dormea. Pur și simplu
privea bezna și simțea. Știa tot ce știa și ea despre sclavi și despre
nefericirea lor.
Aidoma bătăilor unei inimi pe care ea n-o avea, Wintrow intra în
ritmul disperării sclavilor. Descoperea întreaga gamă a deznădejdii
lor, începând cu a neghiobului care nu putea înțelege schimbarea din
viața lui și terminând cu a sculptorului în pragul bătrâneții, ale cărui
lucrări din tinerețe încă mai împodobeau apartamentele Satrapului.
În cele mai de jos și mai întunecoase părți din cală, cu foarte puțin
deasupra santinei, erau cei mai lipsiți de valoare, așa numiții fețe-
hartă, cu prea puțin mai mult decât un soi de balast uman. Cei care
supraviețuiau aveau să fie vânduți în Chalced pentru o cât de mică
sumă de bani. În partea mai sigură și mai uscată a calei, unde se
țineau în alte dăți baloturile de mătase sau butoaiele cu vin, se
îngrămădeau meșteșugarii foarte iscusiți. Lor li se oferea confortul
unui strat de paie și câte o bucată de lanț care le îngăduia să se ridice
în picioare dacă o făceau pe rând. Din aceștia, Kyle nu găsise atât de
mulți cât ar fi dorit. Grosul încărcăturii lui din cala principală era
alcătuit din muncitori de duzină și din vânzători, din zilieri ajunși la
ananghie, din fierari, viticultori și dantelărese; se înglodaseră în
datorii din pricina vreunei boli, a dependenței de vreo deprindere
nefastă sau de unor hotărâri greșite și, neavând bani, plăteau acum
cu propria lor carne.
În teugă se aflau oamenii chinuiți de un alt soi de suferință. O
parte din echipaj privise de la bun început cu neîncredere planurile
căpitanului. Alții nu se gândiseră deloc la ele și luaseră parte la
instalarea lanțurilor și a țărușilor cu inel ca și cum ar fi fost doar un
alt soi de plase care să țină mărfurile pe locurile lor. Însă în ultimele
două zile totul devenise real. Sclavii veniseră la bord, bărbați și femei
și copii de vârste încă fragede. Toți erau tatuați. Unii păreau obișnuiți
să-și poarte lanțurile, pe când alții încă se mai holbau la ele și se
smuceau, sperând să scape de ele. Niciunul nu mai călătorise
vreodată în cala unei corăbii; sclavii părăseau Jamaillia ca să fie duși
în Chalced; niciunul nu se mai întorcea vreodată. Toți oamenii din
echipaj învățau, unii dureros, să nu privească ochii și fețele și să n-
asculte glasurile care implorau, blestemau sau doar zbierau. Erau
încărcătura corabiei. Mărfuri. Oi behăitoare, îngrămădite în țarcuri
până ce le umpleau. Fiecare ajungea să se împace cu asta în felul său,
născocea alte moduri de a privi oamenii tatuați, se gândea la ei în
alte cuvinte. Comfrey renunțase la râsete și tachinări încă din ziua
când începuse încărcarea. Străduindu-se să găsească undeva alinare
sau plăceri simple, Mild făcea glume fără niciun haz, ca un soi de
nisip peste rănile unei conștiințe chinuite. Gantry își păstra calmul și
își vedea de treabă, dar știa că, după încheierea acelei călătorii, n-
avea să mai navigheze niciodată pe o corabie cu sclavi. Numai Torg
părea să găsească motive de mulțumire și avea un aer satisfăcut. În
adâncurile micului său suflet murdar, își trăia cea mai îndrăgită
fantezie din tinerețe. Mergea printre șirurile încărcăturii înlănțuite,
savurând captivitatea altora, care îl făcea să se simtă în sfârșit liber. Îi
alesese deja pe cei care aveau nevoie de atențiile lui, cei care aveau să
se bucure de un supliment de „disciplinare“, oferit de el însuși. Torg,
se gândi Vivacia, era un soi de stârv răsturnat și arăta acum, la
lumina zilei, viermii care îl devorau.
Ea și Wintrow erau, fiecare, ecoul nefericirii celuilalt. Iar în miezul
disperării era profunda convingere că toate astea nu i s-ar fi putut
întâmpla niciodată dacă familia ei i-ar fi fost loială. Dacă i-ar fi fost
căpitan cineva din sângele ei, acel căpitan ar fi trebuit să-i
împărtășească sentimentele. Știa că Ephron Vestrit n-ar fi făcut-o
niciodată să treacă prin așa ceva. Althea n-ar fi fost în stare de una ca
asta. Însă Kyle Haven nu-i dădea atenție. Dacă avea vreo remușcare,
nu i-o dezvăluise nimănui. Singurul sentiment pornit dinspre tatăl
său și recunoscut de Wintrow era o mistuitoare furie rece, vecină cu
ura împotriva a ceea ce era carne din carnea lui și sânge din sângele
lui. Vivacia bănuia că, în ochii lui Kyle, ei doi erau o belea cu două
fețe: corabia care nu ținea cont de dorințele lui din pricina unui băiat
care nu voia să fie ceea ce îi poruncea tatăl său să fie. Și se temea că e
hotărât să-l distrugă pe unul dintre ei. Chiar pe amândoi, dacă putea.
Ea își păstrase tăcerea. Kyle nu i-l adusese pe Wintrow cu o noapte
înainte, când îl târâse la bord. Îl aruncase în vechea lui închisoare și
venise el să se laude că și-a capturat fiul. Cu voce înadins destul de
puternică pentru a fi auzită de toți cei care lucrau pe punte, îi
povestise cum își găsise fiul ajuns sclav și cum îl cumpărase pentru
ea. Odată ce aveau să ridice ancora, avea să dea ordin să-i fie adus
băiatul, căruia putea să-i dea ea orice poruncă ar fi dorit – pentru că,
pe blestemații ochi ai lui Sa, tatăl lui o terminase cu el.
Monologul se lungise pe măsură ce ea se încăpățânase să tacă,
privind spre orizont. Vocea lui Kyle se tot înălțase până când
ajunsese să scuipe pur și simplu cuvintele, împroșcând cu salivă. O
pală de vânt adusese până la ea mirosul de rachiu al răsuflării lui.
Kyle Haven avea așadar un nou viciu, venea beat la bord. Vivacia se
hotărâse să nu-i răspundă. Kyle îi vedea pe ea și pe Wintrow ca
simple părți ale unui mecanism, ca pe doi scripeți ai unui palan, care,
odată montați într-un anumit fel, trebuiau să lucreze neapărat într-
un anumit fel. Dacă ar fi fost o scripcă și un arcuș, se gândi ea, i-ar fi
izbit mereu unul de altul, cerându-le să cânte.
– Ți l-am adus pe-afurisitul ăla de băiat neisprăvit! strigase Kyle, în
încheierea discursului său bombastic. Asta ai vrut, asta primești! E
însemnat ca să se știe că-ți aparține, că e al tău pentru câte zile va
avea mizerabila lui viață inutilă!
Se răsuci pe călcâie și se îndepărtă cu pași mari, apoi se-ntoarse
brusc să mârâie către spatele ei:
– Ai face bine să te mulțumești cu el. Fiindcă e ultima dată când
încerc să-ți fac pe plac.
Abia în clipa aia îi auzise ea în sfârșit gelozia din glas. Cândva o
jinduise, era o corabie frumoasă, scumpă, cel mai rar soi de corabie.
Un bărbat aflat în posesia unei astfel de corăbii intra în frăția de elită
a căpitanilor corăbiilor vii, putea face negoț cu mărfurile exotice din
Tărâmul Ploilor Sălbatice și era invidiat de toți căpitanii de pe altfel
de corăbii. Îi cunoscuse valoarea, o dorise și o curtase. Când o
scosese din joc pe Althea, crezuse că nu mai are rivali. Dar, în final,
atențiile lui nu fuseseră de-ajuns pentru Vivacia. Îi întorsese spatele
ca să-și îndrepte atenția către un sfrijit de băiat neisprăvit, care nu-i
înțelegea valoarea. Kyle era ca un iubit disprețuit, al cărui vis se făcea
țăndări. Țăndări în care nu mai rămăsese decât cea mai amară
drojdie a urii.
Ei bine, și ea îl ura, își spusese, cu răceală.
Mai greu era să dea nume sentimentului nutrit acum de ea pentru
Wintrow. Poate că nu se deosebea prea mult de ceea ce simțea Kyle
pentru ea, se gândise.
A doua zi dimineață, Mild veni să se sprijine de copastie, în
preajma ei, în timp ce își îndesa pe furiș o bucată de cindin sub buză.
Vivacia se încruntă. Nu-i plăcea când mesteca drogul, nu-i plăcea
cum încețoșa asta tot ce simțea ea dinspre tânărul năier. Pe de altă
parte, putea să înțeleagă de ce avea Mild nevoie de drog în acea zi.
Așteptă până când ascunse el în manșeta mânecii suflecate ce-i mai
rămăsese din baton, apoi vorbi cu glas scăzut.
– Mild, spune-i căpitanului că vreau să-mi fie adus Wintrow.
Imediat.
– Oh, Sar!
Băiatul rosti blasfemia cu glas la fel de scăzut, apoi spuse:
– Corabie, de ce vrei să mă pui să fac tocmai așa ceva? Nu-i pot
spune doar că vrei să-i vorbești?
– Nu. Pentru că nu asta vreau. Prefer să nu schimb niciun cuvânt
cu el. Vreau doar să-mi fie adus Wintrow. Imediat!
 – Vai, te rog! o imploră tânărul năier. E deja nervos fiindcă niște
fețe-hartă par să se simtă rău. Torg spune că se prefac; ei spun că,
dacă nu-s mutați într-un loc mai bun, vor muri cu toții.
– Mild.
Tonul Vivaciei spunea totul.
– Da, doamnă.
Ea nu avu mult de așteptat. Kyle traversă puntea principală
valvârtej și sări pe puntea teugei.
– Acum ce mai vrei? întrebă.
Ea se gândi să nu-i dea atenție, dar se hotărî totuși să-i răspundă:
– Îl vreau pe Wintrow. După cum cred că ți s-a spus.
– Mai târziu. După ce ridicăm ancora și javra mică nu mai poate
sări iar în apă.
– Acum!
Kyle plecă fără să mai scoată niciun cuvânt.
Vivacia încă nu știa sigur ce simte pentru Wintrow. Se bucura că
băiatul e din nou la bordul ei. Dar nu putea să nu se gândească la
egoismul strâns legat de acea bucurie. Și trebuia să țină cont că se
umilea primindu-l înapoi cu brațele deschise, deși el o respinsese cu
dispreț și o abandonase. Se întrebă unde îi e mândria. Încă din clipa
când apăruse la bord, murdar, istovit și bolnav de disperare, ea își
reînnoise legătura cu Wintrow. Se agățase de el și de tot ce făcea din
el un Vestrit, găsind în asta un mod de a fi sigură de propria ei
identitate. Se simțise aproape imediat mai bine, într-o mult mai mare
măsură ea însăși. Era sigură că dinspre el primește o certitudine, o
afirmare a ei înseși. Până atunci nu mai fusese niciodată conștientă
de asta. Știuse că e legată de el, dar se gândise la asta ca la acea
„dragoste“ atât de prețuită de oameni. Acum nu mai era sigură. Se
întrebă, neliniștită, dacă nu cumva era ceva rău în felul în care se
agăța de el, cunoscându-se prin el pe sine. Poate că el văzuse mereu
asta în legătura lor și de aceea încercase să scape fugind de la bord.
Era o sfâșiere stranie când simțeai, în același timp, nevoia de
prezența cuiva și furia stârnită de existența acestei nevoi. Vivacia nu
voia să fie o ființă care depinde de o alta pentru a-și recunoaște
identitatea. Voia să stea de vorbă cu Wintrow, să-l întrebe dacă vede
în ea un parazit și dacă a fugit din pricina asta. Se temea c-o să-i
spună că ăsta e adevărul, că ea nu-i dă lui nimic, doar îi ia. Dar,
oricât de mare i-ar fi fost teama, avea să-l întrebe totuși. Avea ea cu
adevărat o viață și un suflet al ei, sau era doar o umbră a oamenilor
din familia Vestrit?
Îi mai dădu lui Haven câteva minute. Dar nimeni nu fusese trimis
la ușa lui Wintrow.
Era intolerabil.
Ceva mai devreme, observase că încărcătura nu e așezată uniform.
Echipajul nu era obișnuit să depoziteze oameni. Dezechilibrarea nu
era gravă, dar ar fi putut deveni. Vivacia oftă, apoi își mișcă foarte
puțin propria greutate. Începu să se încline spre tribord. Doar un pic.
Însă, în anumite privințe, Kyle era un căpitan bun, iar Gantry un
secund și mai bun.
Aveau să observe înclinarea. Și aveau să rearanjeze încărcătura
înainte de plecare. Iar ea avea să se încline atunci spre babord. Și
poate avea să forțeze puțin și ancora. Privi împietrită țărmul. Sub
cerul tot mai sumbru, turlele albe din Jamaillia nu mai străluceau,
erau de un alb mort, ca scoicile goale. Galionul se legănă odată cu
corabia, dând mai multă forță mișcării. Și așteptă.

Stăteau împreună în bucătăria întunecoasă. Cândva îndrăgise

încăperea aia, medită Keffria. Când era foarte mică, adora să vină
acolo împreună cu mama ei. Pe atunci, Ronica Vestrit dădea adesea
petreceri la care-și invita prietenii foarte apropiați și îi făcea o
deosebită plăcere să pregătească ea însăși mâncărurile cu care urma
să-și servească oaspeții. Tot pe atunci, bucătăria fusese un loc plin de
viață, fiindcă băieții se jucau, sub masa mare de lemn, cu cuburile
lor, în vreme ce ea stătea pe un taburet și își privea mama tocând
mărunt ierburile picante care urmau să dea savoare micilor rulouri
de carne. Keffria o ajuta să curețe ouăle tari, bine fierte, sau să scoată
din cojile lor maronii migdalele ușor aburite.
Ciuma Sângelui pusese capăt acelor zile. Keffria se gândea uneori
că, înainte de moartea fraților ei, în casa lor totul fusese vesel, lipsit
de griji, simplu. Cu siguranță, după asta se terminase cu micile
petreceri vesele. Nu-și aducea aminte să mai fi pregătit vreodată
mama ei tot felul de delicii, ca atunci, și nici să-și mai fi petrecut atât
de mult timp în bucătărie. Acum, când își împuținaseră servitorii,
Keffria venea uneori s-ajute la gătit dacă era nevoie. Dar Ronica n-o
făcea.
Nu o făcuse până în seara aia. Veniseră amândouă în bucătărie
încă de când începuseră umbrele să se lungească. Într-o jalnică
parodie a zilelor de demult, gătiseră împreună, tocând și curățind de
coji, fierbând la foc mic și amestecând, și discutând în tot acest timp
despre alegerea vinurilor și a ceaiurilor și întrebându-se cât de tare
trebuia făcută cafeaua și ce față de masă să aștearnă. Vorbiseră foarte
puțin despre motivul care ar fi putut îndemna familia Festrew să le
trimită vorbă că o să vină cineva în seara aia. Deși datoria trebuia
plătită abia peste câteva zile, aurul aștepta într-un seif, lângă ușă.
Între ele rămăsese nerostită neliniștitoarea certitudine că scrisoarea
Keffriei nu primise răspuns. Familia Khuprus nu era familia Festrew;
probabil că între vizită și scrisoare nu exista nicio legătură. Probabil.
Keffria știa, încă de când devenise femeie, că Negustorii din
Tărâmul Ploilor Sălbatice veneau de două ori pe an să-și primească
plata pentru corabia vie. Mai știa și că plata se mărea după
însuflețirea corabiei. Așa era obiceiul. Mărimea plății reflecta
convingerea că, odată însuflețită, corabia va fi întrebuințată pentru
negoțul pe Fluviul Ploilor, de unde se puteau aduce mărfuri extrem
de exotice și de aducătoare de câștig. După însuflețirea corăbiilor,
aproape toți proprietarii lor se îmbogățeau cu mare iuțeală. Dar,
firește, familia Vestrit nu se îmbogățise. Uneori, Keffria își îngăduia
să se întrebe dacă hotărârea tatălui ei în privința obiectelor magice
fusese înțeleaptă. Uneori, ca în seara aia.
Mâncarea odată pregătită și masa odată pusă, cele două femei se
așezară în tăcere lângă vatră. Keffria făcu ceai și îl turnă în căni,
pentru ea și pentru mama ei.
– Cred totuși că ar fi trebuit s-o invităm pe Malta să ni se alăture,
cuteză să spună. Ar trebui să-nvețe...
– Fata asta a-nvățat mult mai multe decât bănuim noi, o întrerupse
mama ei, obosită. Nu, Keffria. Fă-mi pe plac în privința asta. Să
ascultăm împreună ce dorește familia Festrew și să hotărâm tot
împreună ce avem de făcut. Mă tem că hotărârea noastră din seara
asta ar putea stabili drumul pe care-l va urma familia Vestrit.
Își privi fiica în ochi, apoi spuse:
– Nu vorbesc așa ca să te fac să suferi, pur și simplu nu știu cu ce
cuvinte s-o spun cu blândețe. Mă tem și că noi două suntem ultimele
Vestrit. Malta e Haven până în măduva oaselor. Kyle Haven nu e un
om rău, nu spun asta. Spun doar că, în seara asta, aici se va pune la
cale ceva pentru care contează doar hotărârile Negustorilor din
Bingtown. Iar cei din familia Haven nu sunt Negustori din Bingtown.
– Facem cum spui tu, încuviință Keffria, cu voce istovită.
O să vină vremea, continuă ea în gând, fără răutate, când o să fii
moartă și eu n-o să mă mai aflu la mijloc. Poate c-o să las pur și simplu
totul în seama lui Kyle și-o să-mi petrec timpul îngrijindu-mi grădina. N-o
să mă gândesc la nimic altceva, o să mă-ntreb doar dacă trebuie sau nu
tăiați trandafirii, sau dacă e sau nu timpul să despic bulbii irișilor. O să mă
odihnesc în sfârșit. Cât despre Kyle, nu se îndoia că el o s-o lase în
pace. Acum, ori de câte ori se gândea la bărbatul ei, era ca și cum ar
fi sunat dintr-un clopoțel spart. Ținea minte cât de minunat sunase
cândva numele lui în inima ei, dar nu mai putea nici să-l audă astfel,
nici să-i redea vechiul farmec. La urma urmelor, se gândi ea, cu
adâncă mâhnire, dragostea se bizuia numai pe obiecte. Dragostea
pentru familie, dragostea din căsnicia ei, ba chiar și dragostea fiicei ei
pentru ea. Totul pornea de la obiecte și de la puterea de a le controla.
Dacă le cedai altora puterea, te iubeau. Bizar. De când descoperise
asta, nu-i mai păsa dac-o iubește sau nu cineva.
Sorbea din ceai, uitându-se cum arde focul. Din când în când,
adăuga câte un lemn. Încă mai găsea plăceri în lucrurile simple:
căldura focului, o ceașcă de ceai bun. Avea de gând să savureze ceea
ce îi mai rămăsese.
Auzi sunetul unui gong, de undeva, de departe, din câmp. Mama
ei se ridică în grabă, ca să mai verifice totul pentru o ultimă oară.
Lumina din încăpere fusese împuținată de mult, dar ea le adăugă
acum lumânărilor abajururi cu goluri în formă de frunze, pentru a le
împrăștia strălucirea într-o și mai mare măsură.
– Fă ceai proaspăt, spuse, cu voce înceată. Lui Caolwn îi place
ceaiul.
Pe urmă Ronica făcu ceva mai degrabă straniu. Se duse la ușa
dinspre interior a bucătăriei și o deschise brusc. Se grăbi să iasă și
aruncă o privire în lungul coridorului, ca și cum s-ar fi așteptat să
surprindă pe cineva acolo.
– Selden a ieșit din nou din pat? o întrebă Keffria, după ce reveni în
încăpere. Băiatul ăsta e o mică bufniță.
– Nu, nu era nimeni, răspunse mama ei, cu gândul în altă parte.
 Pe urmă închise bine ușa și se întoarse la masă.
– Ții minte ritualul de bun venit? o întrebă pe Keffria, pe
neașteptate.
– Bineînțeles. N-ai motive de îngrijorare. N-o să te fac de râs.
– Tu nu m-ai făcut de râs niciodată, răspunse mama ei, absentă.
Keffria n-ar fi putut spune de ce îi tresăltă inima atât de straniu la
auzul acelor cuvinte.
Pe urmă se auzi o bătaie în ușă și Ronica se duse să deschidă.
Keffria o urmă și i se așeză alături. Dincolo de ușă stăteau două
siluete înfășurate în mantii cu glugă. Una purta pe vălul de pe față o
împrăștiere de nestemate de foc roșii. Efectul era nelumesc și superb
deopotrivă. Jani Khuprus. Spaima se înălță din măruntaiele Keffriei,
umplându-i trupul. Cutia-cu-vis. Pentru o clipă, groaza o ameți.
Așteptă, disperată, să vorbească mama ei, s-o salveze cumva. Ronica
stătea neclintită și tăcută, șocată. Nu rosti urarea de bun venit.
Keffria trase aer în piept și se rugă să facă totul cum se cuvenea.
– Vă urez bun venit în casa noastră. Intrați, și fie casa și a voastră.
Se traseră amândouă înapoi, ca să poată intra femeile din Tărâmul
Ploilor Sălbatice. Keffria își adună tot curajul când începură să-și
scoată mănușile, glugile și vălurile. Ochii violeți ai uneia dintre ele
erau aproape ascunși sub excrescențele mișcătoare ale pleoapelor ei.
Keffriei îi venea greu să-i întâlnească privirea cu un zâmbet de gazdă
ospitalieră, dar o făcu. Însă Jani Khuprus, femeia cu nestematele de
foc, avea o față surprinzător de netedă pentru o Negustoreasă din
Tărâmul Ploilor Sălbatice. Aproape că ar fi putut umbla pe străzile
din Bingtown la lumina zilei fără să se holbeze nimeni la ea. Semnele
care-i trădau identitatea erau aproape de neobservat. Buzele și
pleoapele aveau un contur ușor grăunțos. Albul ochilor îi strălucea
albăstrui în camera întunecoasă, ca și părul, dinții și unghiile. Nu se
putea spune că nu e atrăgătoare, dar farmecul său te înfiora. Mama
ei continua să tacă, așa că tot Keffria continuă ritualul, ca prin vis:
– V-am pregătit o gustare, după lunga voastră călătorie. Vreți să vă
așezați la masa noastră?
– Cu multă recunoștință, răspunseră ele, aproape într-un glas.
Femeile se salutară una pe alta cu reverențe. Keffria se văzu apoi
din nou nevoită să vorbească pentru a spulbera tăcerea în care se
afundase mama ei.
– Eu, Keffria Vestrit, din familia Vestrit de Negustori din Bingtown,
te primesc cu brațele deschise la masa și în casa mea. Îmi aduc
aminte de toate vechile făgăduieli pe care ni le-am făcut unii altora,
Bingtownul către Tărâmul Ploilor Sălbatice, ca și de înțelegerea
noastră separată legată de corabia vie Vivacia, creată de ambele
noastre familii.
– Eu, Caolwn Festrew, din familia Festrew de Negustori din
Tărâmul Ploilor Sălbatice, îți accept ospitalitatea și mă așez la masa și
în casa ta. Îmi aduc aminte de toate vechile făgăduieli pe care ni le-
am făcut unii altora, Tărâmul Ploilor Sălbatice către Bingtown, ca și
de înțelegerea noastră separată legată de corabia vie Vivacia, creată
de ambele noastre familii.
Caolwn tăcu, apoi arătă pe neașteptate către femeia de lângă ea.
– Mi-aduc la masa voastră și în casa voastră un oaspete care va fi
apoi oaspete vostru. O poți cuprinde în urarea voastră de bun venit
și pe Jani Khuprus, ruda voastră?
O privea fix pe Keffria. Ea trebuia să răspundă.
– Nu știu care e răspunsul ceremonios pentru o astfel de cerere,
recunoscu ea, cu sinceritate. Așa că o să spun, simplu, că orice
oaspete al lui Caolwn, prietena noastră de o atât de îndelungată
vreme, e mai mult decât bine-venit în casa noastră. Dați-mi o clipă în
care să mai pun pe masă încă o farfurie și încă un tacâm.
 Speră cu disperare că un personaj atât de august ca șefa clanului
Khuprus n-o să ia drept ofensă purtarea ei neceremonioasă.
Jani surâse și se uită la Caolwn, ca și cum i-ar fi cerut permisiunea
să vorbească. Caolwn îi răspunse cu un mic zâmbet.
– Eu una sunt la fel de bucuroasă să lăsăm deoparte ceremonia.
Dați-mi voie să spun că această vizită neașteptată a fost mai degrabă
ideea mea decât a lui Caolwn. Eu am rugat-o s-o aranjeze și să-mi
îngăduie s-o însoțesc, ca să mă poată prezenta vouă, în casa voastră.
Dacă prin asta v-am făcut greutăți, vă prezint acum scuzele mele.
– Nu, nici vorbă de greutăți, răspunse Keffria, cu voce scăzută. Vă
rog, haideți să ne simțim în largul nostru împreună, așa cum se cade
între vecine, prietene și rude.
Nu vorbise doar pentru cele două femei din Tărâmul Ploilor
Sălbatice, ci și pentru mama ei. Își trecu mâna peste a Ronicăi ca din
întâmplare, implorând-o astfel fără cuvinte să iasă din muțenia în
care-o aruncase șocul.
Caolwn o măsură pe Ronica Vestrit cu o privire stranie.
– Ești tăcută în seara asta, vechea mea prietenă. Te stânjenește cu
ceva prezența oaspetelui pe care l-am adus?
– Nu, cum ar fi cu putință să mă stânjenească? răspunse Ronica, cu
glas slab, apoi adăugă, cu voce mai puternică: Dar în seara asta las
totul în mâinile fiicei mele. A intrat în stăpânirea moștenirii sale. E
mult mai potrivit să vă întâmpine ea, nu eu, și să vorbească ea în
numele familiei Vestrit.
– Și o face cu multă elocință, spuse Jani Khuprus, cu sinceră
căldură în glas. Le zâmbi tuturor. Oh, mă tem că n-am făcut ceea ce
ar fi trebuit. Am crezut că e mai bine să încep venind aici, dar poate
ar fi fost de preferat să trimit o scrisoare.
– E cât se poate de bine așa, te asigur, răspunse Keffria, punând
încă un pahar la locul potrivit și aducând la masă încă un scaun. Să
ne așezăm și să ne bucurăm împreună de mâncare, de ceai și de vin.
Sau de cafea, dacă o preferă cineva.
Simți brusc dorința bizară de a o cunoaște mai bine pe Jani
Khuprus înainte de a afla motivul vizitei. Încet. Încet. Dacă misterul
trebuia dezvăluit, ea voia să-l afle treptat, ca să fie sigură că-l înțelege
pe deplin.
– Ați pregătit o masă minunată, observă Jani Khuprus, așezându-
se.
Keffriei nu-i scăpă nici că ea se așeză prima, nici respectul pe care
i-l arăta Caolwn. Și se simți brusc bucuroasă fiindcă măslinele erau
de cea mai bună calitate, fiindcă mama ei insistase să fie pasta de
migdale proaspătă, pregătită chiar în seara aceea, și să pună pe masă
numai ce ieșise cel mai bine din tot ce pregătiseră. Era o masă
încântătoare, bogată în mâncăruri rafinate, așa cum nu mai văzuse
Keffria de câteva luni. Oricât de puțini bani ar fi avut, Ronica nu
îngăduise să fie afectat ospățul acela, și Keffria se bucura.
Pentru o vreme, vorbiră despre tot felul de fleacuri. Ronica își
recăpătă și siguranța de sine, și farmecul. Conduse conversația către
subiecte fără probleme. Complimentele la adresa mâncării, a vinului
și a cafelei, ca și alte generalități, însoțiră masa. Dar Keffria observă
că, ori de câte ori conducea discuția, ceea ce se întâmpla des, Jani
spunea povestioare și anecdote care ilustrau bogăția și puterea
familiei sale. Nu le spunea lăudându-se; nu urmărea nici să
umilească familia Vestrit, nici să desconsidere masa lor. De fiecare
dată, compara favorabil mâncarea sau compania cu ocazii sau
persoane mai importante. Keffria trase concluzia că Jani se
străduiește cu bună știință să ofere informații despre familia ei. Soțul
ei era încă în viață și îi trăiau trei fii și două fiice, adică, pentru o
familie din Tărâmul Ploilor Sălbatice, a ei era imensă. Noua bogăție
adusă de descoperirea nestematelor de foc le îngăduia să
călătorească și să se distreze, să-și aducă în casă obiecte de artă și să
dobândească tot mai multe dintre cunoștințele oferite de cărturari.
Oare faptul că-ți puteai trata familia și prietenii așa cum meritau nu
era adevăratul mare beneficiu al bogăției? Dacă voiau să călătorească
în susul fluviului, ar fi fost mai mult decât bine-venite în casa ei.
Totul părea dansul unei păsări care își curtează perechea, medită
Keffria. Inima i se strânse din nou în piept. Jani Khuprus se uită pe
neașteptate la ea, de parcă ar fi scos vreun sunet care să atragă
privirile. Fără niciun avertisment, spuse, cu un zâmbet orbitor:
– Am primit mesajul tău ieri, draga mea. Dar îți mărturisesc că nu
l-am înțeles. Știi, a fost unul dintre motivele pentru care am rugat-o
pe Caolwn să aranjeze vizita asta.
– Mi-am imaginat, răspunse Keffria, cu voce slabă.
Se uită la mama ei. Ronica îi întâlni privirea și dădu ușor din cap.
Keffria trase putere din calmul regăsit al mamei sale.
– Adevărul este că m-am trezit în cea mai jenantă poziție cu
putință. M-am gândit că e cel mai bine să-ți scriu și să-ți povestesc cu
sinceritate totul. Te asigur că, dacă va fi găsită, cutia-cu-vis va fi
înapoiată cu cea mai mare iuțeală.
Nu formulase răspunsul cu cea mai mare eleganță posibilă. Keffria
își mușcă buza de sus. Jani își lăsă capul pe-o parte.
– Asta este desigur partea care m-a nedumerit. Mi-am chemat fiul
și i-am pus întrebări. Ceva atât de impulsiv și pasional nu putea fi
decât isprava fiului meu mai mic. Reyn s-a bâlbâit puțin și a roșit o
grămadă, fiindcă, mai înainte de asta, nu s-a arătat interesat să
curteze pe nimeni. Dar a recunoscut că a trimis cutia. Și că a dăruit
eșarfa și nestemata de foc.
Clătină din cap cu dragoste maternă.
– L-am dojenit pentru fapta lui, dar mă tem că nu s-a căit câtuși de
puțin. E foarte îndrăgostit de Malta voastră. Bineînțeles că nu mi-a
povestit visul lor comun. Ar fi fost cât se poate de, ăă, lipsit de
delicatețe din partea unui gentilom. Dar mi-a spus că e sigur că
Malta acceptă cu plăcere s-o curteze.
Jani le zâmbi din nou tuturor.
– De aceea presupun că a fost găsită cutia și că tânăra Malta s-a
bucurat de visul ei.
– Așa ar trebui să presupunem toate, sunt sigură, spuse pe
neașteptate Ronica, înainte de a avea Keffria timp să vorbească.
Cele două femei Vestrit schimbară o privire al cărei înțeles nu-i
putea fi ascuns nimănui.
– Oh, cerule! făcu Jani, vorbind apoi pe tonul unei scuze: Înțeleg că
voi două nu împărtășiți entuziasmul cu care acceptă tânăra Malta
curtea fiului meu.
Keffriei i se uscase gura. Sorbi din vin, dar asta nu păru s-o ajute.
În schimb, tuși, apoi se înecă. Tocmai își recăpăta răsuflarea când
Ronica începu să vorbească în locul ei.
– Mă tem că Malta noastră e o mică obrăznicătură. Face tot felul de
farse și de șmecherii.
Ronica vorbea pe un ton ușuratic, dar privirea ei era
compătimitoare.
– Nu, Jani, nu intenția fiului tău de a o curta ne displace. E vorba
de Malta și de purtarea ei copilărească. Când va fi destul de mare ca
să poată avea pețitori, pe el îl vom primi cu siguranță cu brațele
deschise. Și, dacă va intra în grațiile ei, ne vom simți onorate de o
asemenea alianță. Dar, deși poate arăta ca o tânără femeie, Malta are
încă vârsta unui copil și, mă tem, și plăcerea unui copil de a se
preface și de a se ține de prostii. Abia a împlinit treisprezece ani. Încă
n-a fost prezentată. Probabil că fiul tău a văzut-o în robă de
Negustoreasă, la Întrunirea pe care ai cerut-o. Sunt sigură că, dacă ar
fi văzut-o așa cum e îmbrăcată de obicei, în rochițe de fetiță, și-ar fi
dat seama de... eroarea lui.
Se lăsă tăcerea. Jani se uită de la o femeie la cealaltă.
– Înțeleg, spuse, în cele din urmă. Acum părea să nu se mai simtă
în largul ei. Atunci de-aceea nu se află tânăra aici în seara asta.
Ronica îi zâmbi.
– S-a culcat de mult, aidoma celor mai mulți copii de vârsta ei.
Sorbi din paharul ei cu vin.
– Mă aflu pe o poziție stânjenitoare, spuse Jani, tărăgănând
cuvintele.
– A noastră e mult mai jenantă, ripostă Keffria, cu voce mieroasă.
Vreau să fiu întru totul sinceră. Am fost amândouă șocate, chiar
acum, când ai pomenit de o eșarfă și de o nestemată de foc. Te asigur
că n-am știut nimic de un astfel de dar. Și dacă acea cutie-cu-vis a
fost deschisă... adică nu mă-ndoiesc că a fost, fiindcă fiul tău a avut
visul împreună cu Malta... ei bine, aici ea e vinovată.
Keffria oftă din greu.
– Trebuie să-ți prezint umilele mele scuze pentru proasta ei
creștere.
Deși se străduia să se controleze, își simți gâtul îngustându-se.
– Sunt uluită.
Își auzi glasul începând să tremure.
– N-o credeam în stare să mintă astfel.
– Fiul meu va fi cu siguranță pus în încurcătură, spuse încet Jani
Khuprus. Mă tem că e prea naiv. Are aproape douăzeci de ani, dar
nu și-a mai manifestat niciodată dorința de a curta pe cineva. Iar
acum mă tem că s-a pripit. Oh, cerule!
Femeia clătină din cap, apoi adăugă:
– Asta schimbă multe lucruri.
 Îi aruncă lui Caolwn o privire pe care cealaltă femeie o întâmpină
cu un zâmbet stânjenit.
Pe urmă Caolwn le oferi explicații, cu voce scăzută:
– Familia Festrew i-a cedat familiei Khuprus contractul pentru
corabia vie Vivacia. Ei dețin toate drepturile și tot lor li se va plăti
datoria.
Keffria simți că amețește și amuți. Nu mai avea nevoie de cuvintele
adăugate de Jani:
– Fiul meu a negociat asta cu familia Festrew. Eu am venit în seara
asta aici ca să vorbesc în numele lui. Dar e clar că acum ceea ce
voiam să spun nu mai are sens.
Mai multe explicații ar fi fost de prisos. Datoria avea să fie anulată,
ca dar de nuntă. Un dar de-a dreptul extravagant, un gest tipic
pentru Negustorii din Tărâmul Ploilor Sălbatice, dar la o scară pe
care Keffria nu și-o imaginase până atunci. Datoria pentru o corabie
vie anulată în schimbul acceptării unei singure cereri în căsătorie?
Era absurd.
– Ce vis trebuie să fi fost, murmură mama ei, scurt.
Era un comentariu deplasat, o aluzie aproape grosolană. Keffria
avea să se întrebe întotdeauna dacă mama ei intuise reacția. Toate
femeile izbucniră brusc în râs, cu gândul la slăbiciunile bărbaților, și
stânjeneala se risipi.
Jani Khuprus își trase răsuflarea.
– Am impresia, spuse, cu menajamente, că problema noastră nu e
atât de gravă încât timpul să n-o poată rezolva. Prin urmare, fiul meu
trebuie s-aștepte. Asta n-o să-i facă niciun rău. Zâmbi cu îngăduință
maternă, uitându-se de la Ronica la Keffria. O să discut cu el cât se
poate de serios. O să-i spun că nu poate începe s-o curteze pe Malta
înainte de a fi prezentată ca femeie. Se întrerupse ca să facă în gând o
socoteală. Dacă asta va fi la primăvară, atunci nunta se poate face în
vară.
– Nunta? Malta n-o să aibă atunci decât paisprezece ani! strigă
Keffria, nevenindu-i să creadă ce auzise.
– O să fie tânără, încuviință Caolwn. Și adaptabilă. Pentru o femeie
din Bingtown care se mărită cu cineva din Tărâmul Ploilor Sălbatice,
ăsta e un avantaj.
Îi zâmbi Keffriei, și protuberanțele cărnoase de pe fața ei se
legănară hidos când adăugă:
– Eu aveam cincisprezece.
Keffria răsuflă adânc; nu știa dacă vrea să țipe la ele sau să le dea
afară. Mâna mamei ei i se așeză pe braț și o strânse. Izbuti să-și țină
gura închisă.
– Pentru noi e mult prea devreme ca să vorbim de căsătorie, spuse
Ronica, fără ocolișuri. V-am spus că Maltei îi plac farsele copilărești.
Mă tem că asta ar putea fi una dintre ele, că intenția fiului tău de a o
curta nu a fost privită de Malta cu toată seriozitatea pe care o merită.
Ronica își mută încet privirea de la Caolwn la Jani. Nu e nevoie să ne
grăbim.
– Vorbești ca o Negustoreasă din Bingtown, răspunse Jani. Voi
trăiți mult și aduceți pe lume mulți copii. Noi nu ne bucurăm de
luxul timpului. Fiul meu are aproape douăzeci de ani. A descoperit
în sfârșit o femeie pe care-o dorește, și tu ne spui că trebuie s-
aștepte? Mai mult de un an? Se lăsă pe spătarul scaunului. Asta nu e
o rezolvare, adăugă, cu voce scăzută.
– N-o să-mi silesc copila să se mărite, zise Keffria.
Jani zâmbi având aerul că știe foarte bine ce spune.
– Fiul meu nu crede că aici se pune problema să silim pe cineva. Iar
eu am încredere în fiul meu. Se uită de la o femeie la cealaltă.
Haideți, suntem între noi, femeile. Dacă ar fi atât de copilăroasă cum
spuneți, cutia-cu-vis i-ar fi dezvăluit asta.
Fiindcă nimeni nu spuse nimic, Jani continuă cu voce periculos de
blândă:
– Oferta e generoasă. Nu puteți spera la mai mult, de la nimeni.
– Oferta e mai mult decât generoasă, e uluitoare, se grăbi Ronica să
răspundă. Dar suntem toate femei. Și știm că inima unei femei nu
poate fi cumpărată. Tot ce cerem e să așteptăm până ce mai crește
Malta puțin, ca să fim sigure că știe ce vrea.
– Dacă a deschis cutia-cu-vis și a visat un vis împărtășit, putem
spune că știe ce vrea. Mai ales fiindcă s-ar părea că a făcut-o
înfruntându-și atât mama cât și bunica.
Vocea lui Jani Khuprus începea să-și piardă curtoazia de catifea.
– Fapta unui copil încăpățânat nu trebuie luată drept hotărârea
unei femei. Îți spun că trebuie să așteptăm.
Vocea Ronicăi era fermă.
Jani Khuprus se ridică în picioare.
– Sânge sau aur, datoria trebuie plătită, invocă ea contractul. Plata
trebuie făcută peste foarte puțin timp, Ronica Vestrit. Și tu deja ai
amânat o parte a ei. Înțelegerea spune că putem alege cum să fie
făcută plata.
Ronica se ridică la rândul ei, ca s-o privească pe Jani de la aceeași
înălțime.
– Acolo, în caseta de lângă ușă. Acolo e aurul vostru. Vi-l dau de
bunăvoie, ca plată a datoriei. Clătină din cap cu o mișcare amplă,
lentă. Niciodată, absolut niciodată, n-o să vă dau un copil sau un
nepot de-al meu împotriva voinței sale. Asta e tot ce-ți spun, Jani
Khuprus. Și e o rușine pentru noi amândouă c-a trebuit s-o spun cu
glas tare.
– Vrei să zici că n-o să onorezi înțelegerea? întrebă Jani.
 – Vă rog! spuse Caolwn, iar vocea ei devenise brusc stridentă. Vă
rog, continuă pe un ton mai blând când toți ochii se întoarseră spre
ea. Să nu uităm cine suntem. Și să nu uităm că avem timp. Nu e nici
atât de scurt cum cred unele dintre noi, nici atât de generos cum ar
dori altele, dar îl avem. Și trebuie să ne gândim la doi tineri, la
inimile lor.
Ochii ei înguști, violeți se uitară de la un chip la altul, căutând
dorința de bună înțelegere.
– Vă propun un compromis, adăugă, cu glas scăzut. Unul care
poate cruța pe toată lumea de multă suferință. Jani Khuprus trebuie
să accepte aurul tău. De data asta. Pentru că o obligă, cu siguranță,
ceea ce am hotărât noi două, eu și Ronica, de comun acord, chiar în
această bucătărie, și pentru că pe Ronica însăși înțelegerea noastră o
obligă să plătească. În privința asta suntem de acord, da?
Keffria își ținu răsuflarea, dar nu se mișcă, pentru că nimeni nu
părea să se uite la ea. Jani Khuprus dădu prima din cap, țeapănă.
Ronica făcu același gest mai degrabă aplecându-și fruntea, înfrântă.
Caolwn oftă ușurată.
– Iată ce propun. Ronica, vorbesc ca o femeie care-l cunoaște pe
Reyn Khuprus de când s-a născut. E cel mai onorabil și mai demn de
încredere tânăr de vârsta lui. Nu trebuie să vă temeți că va profita de
Malta, fie ea fată sau femeie. Și de aceea cred că poate fi lăsat să
înceapă s-o curteze. Fără să fie lăsați singuri, întotdeauna sub
supraveghere. Și cu condiția să nu-i mai facă alte daruri care ar putea
suci capul unei fete din pricina lăcomiei, nu a dragostei. Pur și
simplu îngăduiți-i lui Reyn să vină cu regularitate în vizită. Dacă ea e
într-adevăr doar o copilă, el o să-și dea repede seama, și o să se
rușineze mai mult decât ne putem noi imagina fiindcă a făcut o astfel
de greșeală. Însă, dacă e cu adevărat femeie, dați-i o șansă, dați-i lui
prima șansă de a încerca să-i cucerească inima. Cer prea mult? Să i se
îngăduie să fie primul ei pețitor?
Ronica îndreptă starea lucrurilor dintre sine însăși și fiica sa când
se uită la ea, așteptându-i hotărârea. Keffria își trecu limba peste
buze.
– Cred că pot fi de acord. Dacă sunt bine supravegheați. Și dacă nu
mai apar daruri scumpe, care să sucească fetei capul.
Oftă.
– Adevărul e că Malta a deschis ușa asta. Poate că trebuie să fie
prima ei lecție, ca femeie. Dragostea niciunui bărbat nu trebuie luată
în glumă.
Toate celelalte femei dădură aprobator din cap.
 31

CORĂBII ȘI ȘERPI

E
ra un tatuaj grosolan, făcut la repezeală și numai cu cerneală
albastră. Dar era totuși imaginea ei, ca însemn pe fața
băiatului. Se holbă la el îngrozită.
– Asta cade asupra mea, spuse. Dacă n-aș fi fost eu, nu ți s-
ar fi întâmplat așa ceva.
– E adevărat, încuviință el, obosit. Dar nu înseamnă că e vina ta.
Îi întoarse spatele și se așeză greoi pe punte. Oare intuia cum o
răniseră cuvintele lui? Încercă să-i împărtășească sentimentele, dar
băiatul care vibrase de durere cu o noapte înainte era acum liniștit la
culme. Își lăsă capul pe spate și trase cu sete în piept vântul care
mătura punțile. Apoi își goli plămânii cu un oftat.
Bărbatul de la cârmă încercă s-o facă să înainteze pe canalul
principal. Ea se împotrivi cu o răutate aproape apatică, legănându-se
în timp ce omul încerca s-o stăpânească. Asta era pentru Kyle Haven,
care credea că-i poate înfrânge voința.
– Nu știu ce să-ți spun, îi mărturisi Wintrow, cu voce scăzută. Când
mă gândesc la tine, mă rușinez, pentru că te-am trădat fugind. Însă
când mă gândesc la mine, sunt dezamăgit, fiindcă aproape că
izbutisem să-mi recapăt viața. Nu vreau nici să te abandonez, dar
nici să fiu captiv aici.
Clătină din cap, apoi și-l sprijini din nou de copastie. Era îmbrăcat
în zdrențe și murdar, iar Torg îl lăsase acolo fără să-i scoată lanțurile
de la mâini și de la glezne. Vorbea cu Vivacia peste umăr, uitându-se
în sus, la pânzele ei.
– Uneori am impresia că în mine sunt doi oameni care vor două
vieți diferite. Sau că, mai degrabă, unit cu tine, sunt un alt om decât
atunci când suntem despărțiți. Când suntem împreună, pierd... ceva.
Nu știu cum să-i spun. Priceperea mea de a fi eu însumi.
Vivacia se simți străbătută de împunsăturile spaimei. Cuvintele lui
Wintrow semănau prea mult cu ceea ce avusese ea de gând să-i
spună lui. Părăsise Jamaillia în dimineața zilei dinainte, dar Torg i-l
adusese pe Wintrow abia atunci. Vivacia văzuse pentru prima oară
ce-i făcuseră. Schimbarea cea mai zguduitoare era imaginea ei
grosolană, conturată pe obrazul lui cu cerneală colorată. Acum nimic
nu-l mai făcea să pară năier, și cu atât mai puțin fiul căpitanului.
Arăta ca oricare alt sclav. Dar, în ciuda a tot ce i se întâmplase, părea
foarte calm.
– Nu mi-a mai rămas loc pentru sentimente, spuse băiatul, ca
răspuns la gândul ei. Prin tine, sunt toți sclavii în același timp. Când
îmi îngădui să simt asta, am impresia că o să înnebunesc. Așa că mă
retrag și-ncerc să nu mai simt absolut nimic.
– Sunt sentimente prea puternice, încuviință Vivacia, cu glas
scăzut. Suferința lor e prea mare. Mă copleșește, până nu mă mai pot
rupe de ea.
Tăcu, apoi continuă șovăind:
– A fost mai rău doar cu ei la bord, fără tine. Numai fiindcă n-ai
fost aici m-am simțit de parcă aș fi plutit în voia valurilor. Cred că
ești ancora care m-ajută să rămân cine sunt. Cred că de-asta are o
corabie vie nevoie de cineva din familie la bordul ei.
Wintrow nu răspunse, dar, văzând că stă nemișcat, Vivacia speră c-
o ascultă.
– Iau de la tine, recunoscu ea. Iau și nu-ți dau nimic.
El se foi ușor. Răspunse cu voce bizar de plată:
– Mi-ai dat putere, și nu numai o singură dată.
– Dar asta numai ca să te pot păstra lângă mine, răspunse ea, cu
prudență. Te întăresc ca să te păstrez. Ca să pot ști în continuare, fără
dubiu, cine sunt.
Vivacia își adună curajul:
– Wintrow, ce-am fost eu, înainte de a fi corabie vie?
El se strădui să-și miște cătușele și își frecă distrat gleznele
înlănțuite. Nu păru să înțeleagă importanța întrebării.
– Un copac, aș presupune. De fapt, mai mulți copaci, dacă lemnul-
vrăjitor crește la fel ca alte soiuri de lemn. De ce întrebi?
– Cât ai lipsit, aproape că am putut să-mi amintesc... altceva. Ca
vântul care-mi suflă în față, dar mai puternic. Mă mișcam atât de
repede, și asta din propria mea voință. Aproape că mi-am putut
aminti că am fost... cineva... care nu era nicidecum un Vestrit. Cineva
fără nicio legătură cu tot ce-mi amintesc din viața asta. A fost de-a
dreptul înspăimântător. Dar...
Tăcu, șovăind la hotarul unui gând de care ar fi preferat să nu fie
conștientă.
– Cred că mi-a plăcut, recunoscu, după o tăcere îndelungată.
Atunci. Acum... cred că am avut ceea ce oamenii ar numi coșmaruri...
dacă o corabie vie ar putea să doarmă. Dar eu nu dorm, așa că nu m-
am putut trezi, rupându-mă complet de ele. Șerpii din port,
Wintrow.
 Vivacia vorbea acum repede, cu voce joasă, încercând să-l facă să
înțeleagă totul în același timp.
– Nimeni altcineva nu i-a văzut în port. Acum recunosc toți că mă
urmărește unul alb. Dar erau și alții, mulți, pe fundul mâlos al
portului. Am încercat să-i spun lui Gantry că sunt acolo, însă el m-a
îndemnat să nu le dau atenție. Dar n-am putut, pentru că, cumva, ei
făureau visele care... Wintrow?
El dormea, cu pielea încălzită de razele soarelui. Pentru asta nu-l
putea condamna nimeni, după toate suferințele prin care trecuse.
Vivacia se simțea totuși rănită. Avea nevoie să vorbească despre
toate astea cu cineva, fiindcă altminteri credea c-o să înnebunească.
Dar nimeni nu voia cu adevărat s-o asculte. Chiar și cu Wintrow
întors la bord, se simțea izolată. Bănuia că băiatul se ține cumva
departe de ea. Și iarăși nu putea nici să-l învinuiască, nici să se
împiedice pe ea însăși să sufere din pricina asta. Era cuprinsă și de o
furie pe care n-o putea concentra. Familia Vestrit făcuse din ea ceea
ce era, crease, în ea, toate aceste necesități. Dar, încă din momentul
însuflețirii, nu se bucurase nici măcar într-o singură zi de prezența
cuiva care să-i stea alături din toată inima. Kyle se aștepta să
navigheze sprintenă, cu pântecul plin de nefericire și fără niciun
însoțitor. Nu era drept.
Tropotul de pași grăbiți pe punte o smulse din gânduri.
– Wintrow, îl vesti ea, cu insistență în glas, tatăl tău vine încoace.

– Ești departe de canal. Nu ești în stare să menții un curs? se răsti

Kyle la Comfrey.
Năierul se uită la el pe sub pleoape.
– Nu, domnule, răspunse, cu voce egală, ca și cum n-ar fi dat
dovadă de impertinență. De câte ori încerc să-l corectez, corabia se
trage în cealaltă parte.
 – Nu da vina pe corabie! Mi s-a acrit de toți oamenii din echipajul
ăsta care-și ascund așa nepriceperea.
– Nu dau vina pe nimeni, domnule, răspunse Comfrey.
Uitându-se drept înainte, roti din nou timona, încercând să
corecteze cursul. Vivacia răspunse cu încetineală, de parcă ar fi târât
după ea o ancoră. Ca o replică la gândul său, văzu un șarpe agitând
apa în urma corabiei. Creatura aia oribilă părea să se uite drept la el.
Kyle simți că furia care ardea încet în lăuntrul lui devine vâlvătaie.
Era prea mult. Era cu mult prea mult. El unul nu era o fire slabă;
putea să-nfrunte toate loviturile sorții. Vremea potrivnică,
încărcăturile cu probleme sau chiar și simplul ghinion nu-i
spulberau calmul. Dar asta era altceva. Era împotrivirea directă a
celor cărora se străduia să le facă bine. Și n-ar fi putut spune cât o
mai poate suporta.
Sa știa că el și-a dat toată silința cu băiatul. Ce i-ar fi putut cere fiul
lui mai mult de-atât? Îi oferise toată corabia aia afurisită, dacă se
dovedea destul de bărbat ca s-o ia în stăpânire. Dar nu. Băiatul fugise
și ajunsese să fie tatuat ca sclav în Jamaillia.
Așa că renunțase la fiul lui. I-l adusese corabiei înapoi, ca să-l
pună pe de-a-ntregul la dispoziția ei. Nu insistase ea, spunând
mereu că de asta are nevoie? Nu ordonase el să fie băiatul dus pe
puntea proră în dimineața aia, imediat ce se îndepărtaseră destul de
mult de port? Corabia ar fi trebuit să fie mulțumită. Dar nu. Ea se
legăna încoace și încolo prin apă, înclinându-se când pe-o parte,
când pe alta și îndepărtându-se mereu de cel mai bun canal de
navigare. Îl făcea de râs cu mersul ei șleampăt, exact așa cum îl
făcuse de râs și propriul lui fiu.
Ar fi putut fi atât de simplu! Mergi în Jamaillia, încarcă-ți corabia
cu sclavi, du-i în Chalced, vinde-i astfel încât să ieși în câștig. Condu
echipajul cum se cuvine și îngrijește-te de corabie. În mod normal,
Vivacia ar fi trebuit să navigheze splendid! Iar Wintrow ar fi trebuit
să fie un fiu puternic, care să-i urmeze, un fiu care să viseze cu
mândrie că, într-o bună zi, va sta la cârma corabiei sale vii. În
schimb, la paisprezece ani, Wintrow avea deja două tatuaje de sclav
pe față. Iar cel mai mare era urmarea furiei lui Kyle și a reacției lui
impulsive la o sugestie glumeață a lui Torg. Kyle își dorea până la Sa
și înapoi să fi fost în ziua aia însoțit de Gantry, nu de Torg. Gantry ar
fi încercat să-l convingă să renunțe. Prin contrast, Torg trecuse
imediat la fapte, spre marele regret nerostit al lui Kyle. Dacă ar fi
trebuit s-o facă iarăși...
O mișcare dinspre tribord îi atrase privirea. Era din nou afurisitul
ăla de șarpe, aluneca prin apă uitându-se la el. Era alb, mai urât
decât burta unei broaște râioase, și se ținea întruna după ei. Nu
părea cine știe ce amenințare; îi aruncase câteva priviri și i se păruse
bătrân și gras. Dar echipajului nu-i plăcea, așa cum nu-i plăcea nici
corabiei. Uitându-se încă o dată în jos, la creatură, Kyle își dădu
seama în cât de mare măsură nu-i plăcea lui însuși. Șarpele se holbă
la el și îi întâlni privirea, părând să nu fie un animal. Părea un om
care încearcă să-i citească gândurile.
Plecă de lângă cârmă ca să se îndepărteze de șarpe și se îndreptă
spre provă cu pași mari, agitat. Șirul lui de gânduri neliniștitoare îl
urmă.
Afurisita de corabie puțea, puțea mult mai tare decât spusese Torg
că o să pută. Puțea mai urât decât o latrină, puțea mai degrabă ca o
morgă. Deja aruncaseră peste bord trei morți, dintre care o femeie ce
părea să-și fi pus singură capăt zilelor. O găsiseră întinsă, rășchirată
atât cât o lăsau lanțurile. Își rupsese din tivul rochiei fâșii pe care și
le îndesase în gură până când se sufocase. Cum își putea face cineva,
cu mâna lui, ceva atât de prostesc? Mulți năieri fuseseră șocați, dar
niciunul nu-i spusese în față nimic despre asta.
 Se uită din nou spre tribord. Afurisitul de șarpe avea grijă să
rămână în dreptul lui, uitându-se tot timpul la el. Kyle întoarse capul
în altă parte.
Cumva, asta îi aduse aminte de tatuajul de pe fața băiatului.
Fiindcă nu putea să scape de el, așa cum nu putea scăpa de șarpe. N-
ar fi trebuit să i-l facă. Îi părea rău, dar nu mai putea schimba nimic
și știa că, pentru asta, n-o să fie iertat niciodată, așa că n-avea sens să-
și ceară iertare. Nici băiatului, nici mamei băiatului. Aveau să-l
urască amândoi pentru asta până la sfârșitul zilelor lui. Nu conta că,
de fapt, nu-i făcuse niciun rău lui Wintrow; nu era totuna cu a-l orbi
sau cu a-i tăia o mână. Nu era decât un semn. O grămadă de năieri
aveau câte un tatuaj cu corabia lor sau cu galionul corabiei. Nu pe
față, dar era același lucru. Oricum, la vederea tatuajului, Keffria avea
să-și iasă din fire. Ori de câte ori se uita la Wintrow, Kyle nu putea
să-și imagineze decât fața îngrozită a soției sale. Nici măcar nu mai
putea aștepta cu nerăbdare să se-ntoarcă acasă. Indiferent câți bani
avea s-aducă, familia n-avea să vadă decât tatuajul de pe fața
băiatului.
Alături de corabie, șarpele scoase capul din apă și-i aruncă o
privire grăitoare.
Kyle descoperi că pașii lui furioși îl purtaseră pe toată lungimea
corabiei, până pe puntea proră. Fiul său stătea ghemuit acolo. Ăla era
moștenitorul lui. Ăla era băiatul care, în viziunile lui, avea să treacă
într-o bună zi la cârmă. Mare, mare păcat că Malta se născuse fată.
Ar fi fost un moștenitor mult mai bun decât Wintrow.
O răbufnire bruscă de furie îl străbătu, îl zdruncină și îi limpezi
gândurile. Totul era din vina lui Wintrow. Acum își dădea seama. Îl
adusese la bord ca să țină corabia fericită și s-o facă să navigheze
corect, iar el nu izbutise decât s-o facă răutăcioasă și ursuză. Ei, păi
dacă nu voia Vivacia să navigheze bine cu băiatul la bord, atunci el
nu mai avea de ce să-l suporte pe plângăcios. Mai făcu doi pași, îl
prinse pe Wintrow de gulerul cămășii și îl ridică în picioare.
– Ar trebui să-l hrănesc cu tine pe blestematul ăla de șarpe! îi strigă
băiatului surprins, care se legăna în strânsoarea lui.
Wintrow își ridică ochii uluiți spre tatăl lui și-i întâlni privirea. Nu
scoase niciun cuvânt, doar își încleștă hotărât fălcile, în tăcere.
Kyle își trase brațul înapoi și, fiindcă Wintrow nu se chirci de frică,
îl pocni cu dosul mâinii cu toată forța de care era în stare; își simți
degetele usturându-l când loviră zgomotos fața tatuată a băiatului.
Wintrow zbură înapoi, cu picioarele încâlcite în lanțurile care-i
zornăiau, și se prăbuși izbindu-se cu putere de punte. Rămase întins
unde căzuse, sfidându-și perfect tatăl cu lipsa lui de împotrivire.
– Fir-ai afurisit, fir-ai afurisit! urlă Kyle, repezindu-se la băiat.
Avea de gând să-l arunce peste copastie și să-l lase să se scufunde.
Nu era doar soluția perfectă, era singurul lucru bărbătesc pe care-l
mai putea face. Nimeni n-avea să-l învinuiască. Băiatul era o pacoste
și, pe deasupra, o piază rea. Trebuia să scape de smiorcăitul băiat-
preot înainte de a-l face de râs și mai mult.
Alături de corabie, un cap alb ca moartea se înălță brusc din apă,
cu fălcile deschizându-i-se în așteptare. Botul stacojiu era șocant și
avea ochi roșii care sticleau plini de speranță. Era mare, mult mai
mare decât crezuse Kyle când doar îl întrezărise. Se ținea după
Vivacia cu ușurință, chiar și atunci când își sălta din apă o atât de
mare parte ca în clipa aceea. Își aștepta masa.

Încâlcitura își urmărise dăruitorul de hrană într-un loc recunoscut

acum de Shreever drept unul dintre cele de odihnă, când Maulkin se
arcui brusc într-o buclă strânsă, schimbându-și direcția. Se avântă
prin Plin de parcă ar fi urmărit o pradă, însă Shreever nu vedea
nimic demn de urmărit.
 – Urmați-ne, le trâmbiță ea celorlalți și se avântă după Maulkin.
Sessurea nu era cu prea mult în spatele ei. Peste câteva clipe,
deveni conștientă că restul încâlciturii nu-i dăduse ascultare.
Rămăseseră cu dăruitorul, gândindu-se numai la burțile lor și la
plăcerile creșterii și năpârlirii, și din nou ale creșterii. Își scoase
trădarea lor din minte și-și înzeci strădaniile de a-l ajunge pe
Maulkin.
Izbuti numai fiindcă el se opri brusc. Tot ce ținea de poziția lui
sugera fascinația. Avea fălcile larg deschise, branhiile zvâcninc
umflate și privea cu ochi holbați.
– Ce e asta? întrebă ea, și apoi simți o foarte firavă aromă a apei.
Nu izbuti să-și dea seama ce era ceea ce gusta, dar senzația era de
bun venit și de împlinire a unei făgăduieli. Îl văzu pe Sessurea
alăturându-li-se și apoi făcând ochii mari când prinse și el gustul.
– Ce e asta? întrebă el, ca un ecou al întrebării ei de mai înainte.
– E Cea Care Își Amintește, răspunse Maulkin cu o venerație
pioasă. Veniți. Trebuie s-o căutăm.
Nu păru să observe că, din toată încâlcitura lui, nu i se alăturaseră
decât doi urmăritori. Nu se gândea decât la mirosul care plutea în
apă, amenințând să se împrăștie înainte de a izbuti el să-i găsească
izvorul. Se avântă din nou, cu o forță și cu o iuțeală pe care Shreever
și Sessurea nu erau în stare să le egaleze. Se țineau după el cu
disperare, încercând să nu scape din vedere auriul ochilor lui falși,
care străfulgera prin întuneric. Pe măsură ce înaintau, mireasma
devenea tot mai puternică, aproape copleșindu-le simțurile.
Când izbutiră să-l ajungă iarăși din urmă pe Maulkin, el plutea la
o distanță respectuoasă de o dăruitoare de hrană care strălucea,
argintie, prin Plinul întunecos. Mirosul ei atârna greu în apă,
săturându-i cu dulceața lui. Din el făceau parte și speranța, și
bucuria, dar cea mai densă era făgăduiala amintirilor, ale unor
amintiri pe care să le împărtășească toți, și a cunoștințelor și a
înțelepciunii care puteau fi cerute. Și totuși Maulkin stătea la distanță
și nu cerea.
– Ceva nu e cum ar trebui, trâmbiță el încet.
Ochii lui erau adânci și gânditori. Un licăr de culoare îi străbătu în
goană întreaga lungime, apoi pieri.
– E nefiresc. Cea Care Își Amintește ne seamănă. Așa spun
cunoștințele sacre. Eu nu văd decât o dăruitoare de hrană cu pântec
argintiu. Și totuși, toate simțurile îmi spun că Ea e aproape. Nu
înțeleg.
Cu o venerație neclară, o urmăriră pe dăruitoarea argintie
mișcându-se în fața lor fără vlagă. Avea un singur însoțitor, un șarpe
alb, masiv, care o urma îndeaproape. Plutea în partea de sus a
Plinului, înălțându-și capul în Gol.
– Îi vorbește, își dezvălui Maulkin un gând, cu voce blândă. Îi
descrie cererea lui.
– Cere amintiri, completă Sessurea.
Coama lui se înălțase și fremăta unduindu-se și trădându-i
așteptările plin de speranță.
– Nu! făcu Maulkin care deveni brusc neîncrezător și aproape
furios. Cere hrană! Nu-i cere decât să-i dea hrana, hrana care nu-i
place ei.
Coada lui biciui locul atât de brusc și cu atâta sălbăticie, încât îl
îngroșă cu stropi de noroi.
– Nu e firesc! trâmbiță. Asta e ispitire și înșelătorie. Mireasma ei e a
Celei Care Își Amintește, și totuși nu e una dintre noi. Iar acela îi
vorbește ei și totuși nu ei, pentru că ea nu-i răspunde, dar a fost
făgăduit, făgăduit pe vecie, că ea o să-i răspundă întotdeauna celui
care îi cere. E nefiresc!
 În adâncul furiei lui era o imensă durere. Coama i se înălțase largă,
împrăștiind otrăvuri într-un nor înăbușitor. Shreever își undui capul,
ferindu-și-l de ele.
– Maulkin, spuse ea încet, implorând. Maulkin, ce trebuie să
facem?
– Nu știu, răspunse el, cu amărăciune. În cunoștințele sacre nu se
spune nimic despre asta și nu e nimic nici în amintirile mele
zdrențuite. Nu știu. O s-o urmăresc, pur și simplu încercând s-o
înțeleg. Trâmbiță gros. Dacă vreți să vă-ntoarceți la restul încâlciturii,
n-o să vi-o iau în nume de rău. Poate că v-am condus pe o cale
greșită. Poate că amintirile mele au fost amăgiri pricinuite de
propriile mele otrăvuri.
Dezamăgirea îi pleoști brusc coama. Nici măcar nu se uită să vadă
dacă e urmat de ceilalți doi când o porni pe urmele dăruitoarei
argintii și ale însoțitorului ei alb.

– Dă-i drumul, Kyle!

Vivacia își strigase cuvintele cu glas strident, dar în ele nu era o
poruncă, doar teamă. Se aplecă mult și brusc ca să lovească șarpele
alb.
– Pleacă, împuțiciune! Pleacă de lângă mine! N-o să-l ai, pe el n-o
să-l ai niciodată!
Mișcarea ei legănă întreaga corabie. Își dezechilibră coca, se înclină
brusc și destul de puternic. Întinse după șarpe, brațele ei masive de
lemn biciuiau zadarnic aerul, clătinând corabia cu sălbăticie.
– Pleacă, pleacă! țipă ea la șarpe, și apoi: Wintrow! Kyle!
Kyle continua să-și târască fiul către copastie și către șarpele în
așteptare, așa că ea își azvârli capul spre spate și urlă:
– Gantry! Pentru numele lui Sa, vino aici, sus! GANTRY!
 Pe întreaga corabie, alte voci se înălțară într-un vacarm. Năierii
strigau unii la alții, vrând să știe ce se petrecea, în timp ce, în cale,
sclavii scoteau țipete dezarticulate îngroziți de gândul că un
incendiu, un naufragiu sau o furtună s-ar fi putut abate asupră-le
când erau înlănțuiți în întuneric, sub linia de plutire. Pe corabie,
groaza și nefericirea deveniră brusc palpabile, ca o miasmă groasă, o
duhoare de necurățenii omenești și de sudoare, care lăsă un gust de
aramă în gura lui Kyle și o peliculă unsuroasă de disperare pe pielea
lui.
– Încetează! Încetează! se auzi strigând, cu voce răgușită, dar nu
știa cui îi dă ordinul.
Îl prinse pe Wintrow de pieptul robei sale zdrențuite. Îl zgâlțâi pe
băiatul care nu i se împotrivea, dar nu era el cel cu care se lupta.
Gantry apăru deodată pe punte, desculț și fără cămașă, cu
nedumerirea omului trezit brusc din somn pe fața palidă.
– Ce e? întrebă, apoi țipă la vederea capului șarpelui ridicat la
înălțimea punții.
Mai aproape de panică decât îl mai văzuse Kyle vreodată, înșfăcă o
piatră de lustruit de pe punte. O prinse cu amândouă mâinile, o duse
către spate și o azvârli apoi spre șarpe cu o asemenea forță încât Kyle
îi auzi pocnetul mușchilor. Șarpele se feri alene, legănându-și lin
gâtul, apoi se lăsă încet sub suprafața apei. Se mai vedea doar ca o
neuniformitate a obișnuitei înfățișări a valurilor.
Ca și cum s-ar fi trezit dintr-un coșmar, Kyle descoperi brusc că nu
mai poate înțelege ce face și de ce o face. Se uită la băiatul pe care-l
ținea strâns, fără să mai știe ce avusese de gând. Puterea îl părăsi
dintr-odată. Îl lăsă pe Wintrow să cadă pe punte, la picioarele lui.
Cu pieptul tresăltându-i, Gantry se întoarse spre căpitanul său.
– Ce se-ntâmplă? îl întrebă. Ce-a stârnit nebunia asta?
 Vivacia scotea acum țipete scurte, gâfâind, ca răspuns la țipetele
incoerente ale sclavilor din cală. Wintrow continua să zacă acolo
unde îl aruncase Kyle. Gantry făcu doi pași către băiat, se uită în jos,
la el, și apoi în sus, la Kyle, parcă nevenindu-i să creadă că se putuse
întâmpla așa ceva.
– Tu ai făcut asta? întrebă. De ce? L-ai lovit atât de tare încât a
leșinat.
Kyle se mulțumi să se holbeze la el, negăsindu-și cuvintele. Gantry
clătină din cap, apoi se uită în sus, la cer, parcă implorând ajutor de
sus.
– Potolește-te! se răsti la galion. O să am grijă de băiat. Dar tu
domolește-te, neliniștești pe toată lumea. Mild! Mild! Vreau cutia
mea cu leacuri. Și spune-i lui Torg că vreau și cheile lanțurilor ăstora
idioate. Calm. Calm, doamna mea, o să îndreptăm imediat lucrurile,
atât cât se poate. Șarpele a plecat, iar eu am grijă de băiat.
– Evans! strigă apoi, către un năier care căsca gura. Du-te sub
punte și trezește oamenii din cartul meu. Trimite-i printre sclavi, să-i
liniștească, să le spună că n-au de ce să se teamă.
– L-am atins, o auzi Kyle pe Vivacia spunându-i lui Gantry, cu
răsuflarea tăiată. L-am lovit și, când l-am lovit, m-a recunoscut.
Numai că nu eram eu.
– Totul o să fie bine, răspunse secundul, încăpățânându-se să o
liniștească.
Corabia se legănă din nou când se aplecă Vivacia să-și spele
mâinile în mare. Încă mai scotea sunete scurte, care-i trădau spaima.
Kyle se sili să se uite în jos, la fiul lui. Băiatul era leșinat. Kyle își
masă încheieturile umflate ale degetelor mâinii drepte și știu dintr-
odată cât de tare își lovise fiul. Cel puțin cu destulă forță ca să-i
scoată dinții, și poate și ca să-i spargă fața. Fir-ar să fie. Voise să i-l
arunce șarpelui, ca să-l hrănească. Cu propriul său fiu. Știa că îl
lovise pe Wintrow, își amintea că o făcuse. Dar nu-și amintea de ce.
Ce îl stârnise?
– N-are nimic, îi spuse secundului, cu asprime. Se preface, mai
mult ca sigur.
– Mai mult ca sigur, încuviință Gantry, sarcastic.
Trase aer în piept, ca și cum s-ar fi pregătit să mai adauge ceva, dar
păru să se răzgândească brusc. O clipă mai târziu, vorbi cu voce
scăzută:
– Domnule, ar trebui să facem un soi de armă. O suliță sau un
harpon. Ceva. Pentru monstrul ăla.
– Probabil n-am izbuti decât să-l înfuriem, spuse Kyle, stânjenit.
Șerpii urmăresc întotdeauna corăbiile cu sclavi. Dar n-am auzit să le
fi atacat vreodată. Ăsta se va mulțumi cu sclavii morți.
Gantry îl privi ca și cum s-ar fi temut că nu l-a auzit bine.
– Și dacă n-o s-avem niciunul? întrebă, rostind răspicat cuvintele.
Dac-o să fim atât de inteligenți și pricepuți cum spuneai și n-o să
omorâm jumătate din ei pe drum? Dacă șarpelui i se face foame? Și
dacă Vivaciei nu-i place șarpele? N-ar trebui să-ncercăm să scăpăm
de șarpe pentru binele ei?
Ceva cam târziu, privirea i se îndreptă spre năierii care se adunau
să tragă cu urechea la discuția lor.
– Întoarceți-vă la treabă! se răsti, cu asprime. Dacă e vreunul care
n-are ce face, să-mi spună. Îi găsesc eu ceva. În vreme ce oamenii se
împrăștiau, își reîndreptă atenția către Wintrow. Cred că e doar
năucit de lovitură, murmură. Mild! strigă iarăși, chiar în clipa când
tânărul năier apăru cu cheile în mână și cutia sub braț.
Wintrow se mișcă, și Gantry îl ajută să se salte în capul oaselor.
Băiatul rămase așa, sprijinindu-se pe mâinile proptite pe punte, în
spatele său, la distanță una de alta, și se uită năuc la Gantry, care îi
scotea lanțurile de la picioare.
 – Asta-i o prostie, șuieră furios secundul.
Se uită urât la rănile sângerânde de la gleznele băiatului, apoi
ordonă, peste umăr, cu voce răstită:
– Mild, adu-i o găleată cu apă de mare!
Pe urmă își îndreptă din nou atenția către băiatul din fața lui:
– Wintrow, spală-ți astea bine cu apă de mare și bandajează-le.
Nimic nu vindecă mai bine o tăietură. Rămâne o cicatrice curată,
rezistentă. Știu ce spun, am avut destule. Și, adăugă, încrețindu-și
nasul, profită de ocazie ca să te speli. Ăia înlănțuiți jos au o scuză ca
să pută. Tu n-o ai.
Gantry își ridică privirea spre Kyle, care era încă lângă ei, în
picioare. Întâlni ochii căpitanului său și îndrăzni să clatine din cap a
dezaprobare. Pe urmă se ridică și își alese un loc de unde se putea
uita în jos, la Vivacia. Ea își întinsese gâtul ca să privească peste umăr,
să vadă ce se petrecea. Făcuse ochii mari și își ținea mâinile încleștate
peste piept.
– Ei, spuse Gantry, cu voce egală, m-am săturat. Spune-mi, ce vrei
ca să te porți frumos?
Înfruntată fără menajamente, Vivacia aproape că se trase înapoi.
Dar nu răspunse.
– Ei? întrebă Gantry, cu indignarea simțindu-i-se clar în glas. Ai
pus la grea încercare răbdarea tuturor oamenilor de la bord. Pentru
numele lui Sa, ce vrei ca să fii fericită? Muzică? Companie? Ce?
– Vreau...
Vivacia tăcu, părând să-și fi uitat ideea.
– L-am atins, Gantry, l-am atins. Și mă cunoștea, a spus că nici nu
sunt Vivacia, nici nu fac parte din familia Vestrit. A spus că le aparțin
lor.
Acum se bâlbâie, se gândi Kyle, dezgustat. Se bâlbâie ca o idioată.
 Gantry i se adresă cu asprime.
– Vivacia, șerpii nu vorbesc. N-a spus nimic, doar te-a
înspăimântat. Ne-a tulburat pe toți, dar gata, s-a terminat. Nimeni n-
a pățit nimic. Dar tu, cu purtarea ta, puteai să ne faci rău tuturor și...
Ea nu părea să-l asculte. Se încruntă, încrețindu-și fruntea de
lemn, apoi păru să-și aducă aminte de prima lui întrebare.
– Vreau să mă-ntorc la ceea ce a fost înainte.
Părea o rugăminte disperată.
– Înainte de ce? întrebă Gantry, ajuns la capătul răbdării.
Kyle știa că secundul fusese înfrânt. N-avea rost să-ntrebi corabia
ce vrea, fiindcă îți cerea întotdeauna ceea ce nu puteai să-i dai. Era
răsfățată, atâta tot, o femeie răsfățată, cu o părere greșită despre
propria importanță, pe care și-o exagera. Încercând să-i faci pe plac,
alegeai o cale greșită. Cu cât se străduia Gantry mai mult s-o
mulțumească, cu atât mai mult îi teroriza ea pe toți. Stătea în firea
femeilor. De ce nu-i dăduseră galionului chipul unui bărbat? Un
bărbat ar fi înțeles ce e rațional și ce nu.
– Înainte de Kyle, răspunse ea, răspicat. Se răsuci ca să-l fulgere pe
el cu privirea. Îl vreau pe Ephron Vestrit înapoi, la cârmă. Și pe
Althea la bord. Și pe Brashen. Își ridică mâinile ca să-și acopere fața
și și-o întoarse de la ei. Vreau să știu din nou, sigur, cine sunt.
Vocea îi tremura ca a unui copil.
– Asta nu ți-o pot da. Nimeni nu ți-o poate da. Gantry clătină din
cap. Haide, corabie. Facem tot ce ne stă în puteri. Wintrow nu mai e
în lanțuri. Nu-l pot sili să fie fericit. Nu pot sili sclavii să fie fericiți.
Fac doar tot ceea ce pot.
Secundul era aproape gata s-o implore.
Vivacia clătină lent din cap.
– Nu pot continua așa, spuse ea, și în glasul ei înăbușit erau
lacrimi. Simt totul, știi. Simt totul.
 – Fleacuri, mârâi Kyle.
Se săturase. Își stăpânea dezgustul stârnit de propria lui furie
scăpată din frâu. Da, își ieșise din fire. Ei bine, Sa știa că, în ultima
vreme, nervii lui fuseseră puși la grea încercare. Sosise timpul să știe
toată lumea că el unul nu mai suportă nicio aiureală. Veni lângă
copastie, alături de secund.
– Gantry, n-o încuraja să se tânguie. N-o încuraja să fie copilăroasă.
Se uită în jos, la Vivacia, și îi întâlni ochii. Corabie. O să navighezi.
Asta-i tot. O s-o faci de bunăvoie sau ca plută din piei de vită
umflate, dar o să mergem cu tine pe mare. Nu-mi pasă nici cât negru
sub unghie ce te face pe tine fericită sau nu. Avem o treabă de făcut
și o s-o facem. Dacă nu-ți place să ai cala plină cu sclavi, atunci
navighează mai repede, afurisito. Cu cât ajungem mai repede la
Chalced, cu atât mai repede scapi de ei. Cât despre Wintrow, pe el
nimic nu-l face fericit. Nu vrea să se poarte ca un fiu al meu, nu vrea
să fie musul corabiei. A avut grijă s-ajungă sclav. Așa că asta e acum.
Îți poartă imaginea pe față. E-al tău, ca să faci cu el ce dorești; poți să-
l păstrezi cât ai chef. Dacă te nemulțumește, din partea mea poți să-l
arunci peste bord.
Kyle tăcu. I se tăiase răsuflarea și toată lumea se holba la el. Nu-i
plăcea privirea lui Gantry. Se uita la el ca la un nebun. Dincolo de
privirea aia era o neliniște profundă. Lui Kyle nu-i plăcea.
– Gantry, preia cartul! se răsti Kyle, apoi se uită în sus. Ridică tot ce
e pânză, fie ea și cât o batistă, și ai grijă să se miște toată lumea cu
sprinteneală! Fă hârdăul ăsta să înainteze! Dacă trage-un pescăruș un
vânt lângă noi, vreau să prindem vântul ăla în pânze.
Plecă spre cabina lui cu pași mari. La sfatul unor căpitani care
cărau de multă vreme sclavi pe corăbiile lor, cumpărase din Jamaillia
tămâie. Avea s-o ardă, ca să scape o vreme de duhoarea sclavilor.
Avea să scape de toată lumea pentru o vreme.
 Pe Vivacia, totul redeveni aproape calm. Pe o corabie cu sclavi,
liniștea nu era niciodată deplină. De undeva, din cală, se auzeau
mereu strigăte. Oamenii cereau apă, cereau aer, vocile se înălțau,
imploratoare, uneori cerând pur și simplu lumina zilei. Era uimitor
cât de mult rău își puteau face unul altuia doi oameni înlănțuiți prea
aproape unul de altul. În locul strâmt și împuțit, rațiile sărăcăcioase
de pâine și apă îi făceau să se bată între ei ca șobolanii într-un butoi
cu apă de ploaie.
Nu se deosebește prea mult de ceea ce se-ntâmplă cu Vivacia și cu mine,
medită Wintrow. În felul lor, erau aidoma sclavilor înlănțuiți obraz
lângă obraz. Nu se puteau separa unul de altul, nici măcar în
gânduri și în vise. Nicio prietenie nu putea supraviețui înghesuită cu
de-a sila într-o închisoare atât de strâmtă. Mai ales când vinovăția era
un al treilea, captiv între cei doi prieteni. Wintrow o abandonase pe
Vivacia, o lăsase în voia sorții. Apoi, când îl revăzuse, cu fața tatuată,
primele ei cuvinte șoptite fuseseră:
– Asta cade asupra mea. Dacă n-aș fi fost eu, nu ți s-ar fi întâmplat
așa ceva.
– E adevărat, nu putuse el să nu încuviințeze. Dar nu înseamnă că
e vina ta.
Își dăduse seama, după privirea ei șocată, că o rănise. Dar fusese
prea obosit și prea copleșit de propria lui soartă pentru a încerca să
îndulcească lucrurile cu alte cuvinte, poate tot de niciun folos.
Asta se petrecuse cu ore în urmă, înainte de a-l ataca tatăl lui.
După plecarea lui Gantry, Vivacia nu mai scosese niciun sunet.
Wintrow se ghemuise în unghiul din vârful prorei, întrebându-se ce-
i posedase tatăl. Se întrebă dacă avea să fie din nou atacat pe
neașteptate. Era prea descurajat ca să vorbească. N-avea idee ce ținea
limba Vivaciei în frâu, dar tăcerea ei era aproape o ușurare.
 Când vorbi în sfârșit, ea rosti cuvinte banale:
– Ce-o să ne facem?
Inutilitatea întrebării ei îl izbi dureros. Reîmpături cârpa udă ca să
găsească o parte mai rece, apoi și-o apăsă pe fața umflată. Răspunsul
amar i se desprinse de pe buze brusc, fără să-l fi gândit dinainte:
– Facem? De ce mă-ntrebi pe mine? Eu nu mai pot hotărî ce să fac.
Ar trebui mai degrabă să-i spui sclavului tău ce poruncești.
– Eu n-am sclavi, răspunse ea, cu o demnitate rece. Tonul ei dădu
din ce în ce mai mult de înțeles că se simte insultată. Dacă vrei să-i
faci plăcere tatălui tău numindu-te sclav, spune că-i aparții lui, nu
mie.
Atât de multă vreme înfrânata lui furie își găsi în sfârșit o țintă.
– Mai bine spune că tata a vrut să-ți facă plăcere ție, fără să-i pese
ce-mi face mie pentru asta. Dacă n-ar fi fost natura ta nefirească, nu
m-ar fi obligat niciodată să vin la bordul tău.
– Natura mea nefirească? Și asta de unde-a apărut? Nu din dorința
mea. Sunt ceea ce a făcut familia ta din mine. Acum câteva clipe
vorbeai de hotărâri, spuneai că tu nu mai poți lua niciuna. Eu n-am
putut lua niciodată vreuna. Sunt sclavă într-o mult mai mare măsură
decât te poate face un semn de pe obraz.
Wintrow pufni, nevenindu-i să creadă că ea putuse spune așa
ceva. Furia lui spori, ajungând pe potriva furiei ei.
– Tu ești sclavă? Arată-mi tatuajul de pe fața ta, arată-mi cătușele
de la încheieturile tale. Ție îți e ușor să fluturi astfel de cuvinte.
Vivacia, nu e rol pe care-mi place să-l joc. E vorba de un semn pe
care-o să-l port pe față toată viața mea.
Wintrow sili cuvintele amare să i se desprindă de buze:
– Sunt sclav.
– Chiar ești? spuse Vivacia cu asprime. Înainte ziceai că ești preot și
că nimeni nu poate schimba asta. Dar, desigur, spuneai așa înainte de
a fugi. După ce te-au târât înapoi, mi-ai arătat altceva. Credeam că ai
mai mult curaj, Wintrow Vestrit. Că ești mult mai hotărât să faci tu
din tine ceea ce vrei.
Insulta din cuvintele ei îl copleși. Își îndreptă spatele, ca să se
poată uita la ea peste umăr.
– Ce știi tu despre curaj, corabie? Ce poți ști tu despre orice ține cu
adevărat de firea omenească? Ce poate fi mai înjositor decât să ia
altcineva toate hotărârile în locul tău, să-ți spună că ești un „obiect“
care îi „aparține“? Să nu mai ai nimic de spus despre locurile unde
urmează să mergi, despre ceea ce urmează să faci? Cum îți mai poți
păstra demnitatea, credința, încrederea în ziua de mâine? Tu îmi
vorbești mie despre curaj...
– De unde pot eu ști ce e curajul? De unde pot eu ști astfel de
lucruri?
Privirea pe care i-o aruncă Vivacia băiatului era cumplită, aproape
de neîndurat.
– Când am știut eu vreodată altceva decât să fiu un „obiect“, o
posesiune?
Ochii ei ardeau.
– Cum îndrăznești să-mi arunci mie așa ceva în față?
Wintrow rămase cu gura căscată. Șocul îl năuci pentru câteva
clipe, apoi încercă să-și revină.
– Nu e același lucru! Pentru mine e cu mult mai greu. Eu m-am
născut om și...
– Taci! Cuvintele ei se năpustiră asupra lui ca tot atâtea lovituri de
bici. Eu nu mi-am pus niciodată pecetea pe fața ta, dar familia ta și-a
pus pecetea pe sufletul meu vreme de trei generații. Da, pe suflet!
„Obiectul“ ăsta cutează să pretindă că are suflet!
Vivacia îl măsură cu privirea de sus până jos, pregătindu-se să
continue. Pe urmă își ținu brusc răsuflarea; peste față îi trecu o
expresie atât de stranie încât, pentru o clipă, lui Wintrow i se păru că
îl privește o străină.
– Ne certăm, remarcă ea, cu un soi de uimire. Nu suntem de acord.
Vivacia dădu din cap, părând aproape încântată și spuse:
– Dacă pot să te contrazic, înseamnă că eu nu sunt tu.
– Bineînțeles că nu.
Auzind-o spunând ceva atât de evident, Wintrow se simți pentru o
clipă năucit. Pe urmă redeveni furios.
– Eu nu sunt tu și tu nu ești eu, spuse băiatul. Suntem două ființe
separate, fiecare cu dorințele și cu nevoile sale. Dacă nu ți-ai dat
seama de asta până acum, e timpul s-o faci. Trebuie să-ncepi să fii tu
însăți, Vivacia, să-ți descoperi propriile ambiții, năzuințe și gânduri.
Te-ai gândit vreodată ce îți dorești pentru tine însăți, în afară de a mă
poseda?
Cu o bruschețe care îl șocă, Vivacia se separă de el pe neașteptate.
Își luă ochii de la el, dar era vorba de mult mai mult decât atât.
Wintrow icni de parcă l-ar fi potopit un val de apă rece și îl străbătu
un fior, urmat de o senzație de amețeală. Dacă n-ar fi fost deja așezat
pe punte, probabil că ar fi căzut. Se cuprinse cu brațele, fiindcă
vântul care-i atingea pielea i se păru deodată mai rece.
– Până acum nu mi-am dat seama cât de tare mă străduiam să mă
despart de tine, recunoscu, uluit.
– Serios? răspunse ea, aproape cu blândețe.
Furia care o stăpânise cu câteva minute mai înainte dispăruse. Sau
nu? Wintrow se ridică în picioare ca să se uite peste copastie și se
trezi încercând să ghicească sentimentele ei după poziția în care își
ținea umerii. Ea nu se uită la el, dar îi vorbi cu o hotărâre ce părea de
nezdruncinat:
– Ne e mai bine separați.
 – Dar, se bâlbâi Wintrow, căutându-și următoarele cuvinte.
Credeam că o corabie vie trebuie să aibă un tovarăș, unul din familia
ei.
– Când ai fugit, nu păreai să te sinchisești de asta. Nu e ceva
pentru care să-ți faci griji acum.
– N-am vrut să-ți rănesc sentimentele, îndrăzni el să spună.
Furia îi dispăruse brusc. Sau poate că simțise furia ei?
– Vivacia, sunt aici, indiferent dacă o vreau sau nu. Și, atâta vreme
cât mă aflu oricum aici, nu văd de ce nu...
– Pentru că întotdeauna ai încercat să rămâi despărțit de mine.
Tocmai ai recunoscut, adineauri. Și, poate, fiindcă pentru mine a
sosit timpul să-mi dau seama cine sunt fără tine.
– Nu înțeleg.
– Nu înțelegi fiindcă puțin mai devreme, când am încercat să-ți
spun ceva important, nu m-ai ascultat.
Nu vorbea ca și cum s-ar fi simțit rănită. În schimb, vocea ei era de
un calm studiat, care îi aminti brusc lui Wintrow de Berandol,
mentorul lui, în momentele când încerca să-i atragă atenția asupra
unei lecții evidente.
– Cred că n-am ascultat, recunoscu el cu umilință. O s-ascult acum,
dacă mai vrei să-mi spui.
– Acum e prea târziu, răspunse ea, tăioasă, dar se corectă imediat.
Acum nu vreau să-ți vorbesc despre asta. Poate că vreau să găsesc
răspunsul de una singură. Poate e timpul să-mi ofer singură
răspunsuri, îl loc să le aștept mereu de la un Vestrit.
Era rândul băiatului să se simtă abandonat, lăsat pe dinafară.
– Dar... eu ce-o să fac?
Vivacia se întoarse să-l privească, aproape cu bunătate în ochii ei
verzi.
 – Un sclav pune întrebarea asta și așteaptă să i se răspundă. Un
preot știe el însuși răspunsul. Galionul aproape că-i zâmbi. Sau ai
uitat cine ești fără mine?
Pusese întrebarea fără să aștepte vreun răspuns. Îi întoarse
băiatului spatele. Cu capul sus, își îndreptă privirea către orizont. Se
desprinsese de el.
După o vreme, Wintrow se ridică în picioare cu greutate. Găsi
găleata adusă mai devreme de Mild și o coborî către apă. După ce se
umplu, frânghia zvâcni în strânsoarea lui. Era grea când o trase sus.
Luă cârpa de care se folosise mai înainte. Vivacia nu-l urmări cu
privirea când o părăsi, îndreptându-se cu găleata și cu cârpa către
calele pline cu sclavi.

Nu știu dacă pot face asta, se gândi ea, cu disperare, nu știu cum să fiu
eu însămi fără ajutorul nimănui. Dacă înnebunesc?
Se uită la insulele și la stâncile care mărgineau canalul larg întins
în fața ei, către orizont. Își trimise simțurile în afară, gustând
deopotrivă vântul și marea. Descoperi imediat prezența șerpilor. Nu
era doar cel alb, care se împingea urmărind-o prin apa învolburată
de trecerea ei, ca un câine dus de laț, se mai țineau după ea și alții, în
depărtare. Îi scoase hotărâtă din gândurile ei. Își dori să fi putut face
același lucru cu nefericirea sclavilor din ea și cu nedumeririle
echipajului. Însă oamenii erau prea aproape, se atingeau de lemnul
ei vrăjitor în prea multe locuri. În ciuda voinței ei, era conștientă de
mișcările lui Wintrow, care trecea de la un sclav la altul, ștergând fețe
și mâini cu cârpa lui udă și rece și împărțind astfel puțina alinare pe
care-o putea oferi. Atât preot cât și Vestrit, se gândi ea. Se simțea
ciudat de mândră de băiat, de parcă ar fi fost, cumva, fiul ei. Dar nu
era. Pe măsură ce se înmulțeau minutele separării lor, își dădea din
ce în ce mai bine seama de asta. Oamenii și sentimentele lor o
umpleau, dar nu erau ea. Încercă să-i accepte, să-i izoleze de ea pe
toți și să se găsească apoi pe sine, ca ființă separată de ei. Dar fie că
nu era cu putință, fie că ea, singură, nu însemna mare lucru.
După o vreme, își înălță capul și strânse din fălci. Dacă nu sunt
decât o corabie, măcar să fiu o corabie demnă. Descoperi curentul din
canal și se strecură în el. Cu mișcări mărunte, pe care aproape că nu
le simțea nici ea însăși, își alinie perfect bordajul, sporindu-și
zveltețea. Gantry era la cârmă și Vivacia simți încântarea care-l
cuprinse brusc, fiindcă ea se așeza atât de bine sub vânt. În el putea
să aibă încredere. Închise ochii, lăsând aerul să-i dea năvală peste
față, și încercă să îngăduie sosirea viselor.

– L-ai mințit pe căpitanul meu.

Ophelia avea voce joasă, de curtezană, dulce ca mierea neagră.
– Băiete, adăugă ea, cu întârziere.
Se uită pieziș la Althea.
Ca multe alte galioane din epoca ei, fusese așezată pe ciocul
corabiei, nu sub bompres. Privirea pe care i-o aruncă Altheei peste
amplul său umăr gol o avertiza să termine cu minciunile.
Althea nu cuteză să-i răspundă. Stătea cu picioarele încrucișate pe
mica platformă construită special ca să poată vorbi Ophelia mult mai
ușor cu oamenii. Clătină cu putere imensa cutie cu zaruri pe care-o
ținea în mâini. Ca și zarurile din interior, era mult mai mare decât
ceea ce se întrebuința de obicei. Și îi aparținea Opheliei. Imediat ce
descoperise că la bord se află un năier „în plus“, corabia ceruse ca
acesta să-și petreacă o parte din fiecare cart amuzând-o. Îi plăceau
tare mult jocurile de noroc, dar, după cum bănuia Althea, adevăratul
motiv era îndelungatul timp pentru bârfă pe care i-l ofereau. Mai
bănuia și că Ophelia obișnuiește să trișeze, dar se hotărâse să-i treacă
asta cu vederea. Ophelia avea baghete de datornic pentru toți oamenii
din echipaj. Pe o parte dintre ele, crestăturile se adunaseră de-a
lungul mai multor ani. Erau deja într-un număr impresionant și pe
bagheta Altheei. Tânăra femeie deschise cutia, se uită înăuntru și se
încruntă.
– Trei pescăruși și doi pești, anunță, apoi înclină cutia, ca s-o poată
vedea galionul. Ai câștigat din nou.
– Chiar așa, încuviință Ophelia, uitându-se la Althea cu un zâmbet
strâmb. Ce zici, de data asta mărim miza?
– Deja îți datorez mai mult decât am, sublinie Althea.
– Întocmai. Prin urmare, dacă nu te plătim mai mult, n-am nicio
șansă să-mi primesc banii. Ce-ar fi să punem ca miză micul tău
secret?
– De ce să pierdem timpul? Cred că-l știi deja.
Althea se rugă să nu fie vorba decât de faptul că, femeie fiind, se
dăduse drept băiat. Dacă asta era tot ce știa și ce putea dezvălui
Ophelia, atunci se afla oarecum în siguranță. Fără a fi ceva
nemaiauzit, violența la bordul unei corăbii vii rămânea o raritate.
Dacă se petrecea, oamenii radiau sentimente mult prea neliniștitoare
pentru corăbiile vii. Dintre ele, cele mai multe disprețuiau violența,
deși se povestea că Hățiș are o doză de răutate și că o dată chiar
ceruse să fie biciuit un năier nepriceput, care vărsase vopsea pe
puntea lui. Însă Ophelia, în ciuda aerului ei de precupeață, era o
doamnă, și încă una cu suflet bun. Althea se îndoia că, la bordul unei
asemenea corăbii, ar fi putut fi violată, deși atențiile unui năier care
se străduia să fie galant puteau fi la fel de înverșunate și de
provocatoare de vânătăi. Brashen era un exemplu, se gândi ea,
pentru ca apoi să-și dorească să n-o fi făcut. În ultima vreme, îi tot
venea în minte când nu se controla. Probabil că ar fi trebuit să-l caute
în Candletown, ca să-și ia rămas-bun. Asta era tot ce-i lipsea, o
încheiere definitivă a întregii povești. Mai presus de orice, n-ar fi
trebuit nicidecum să-l lase pe el să aibă ultimul cuvânt.
– Ei, ai dreptate, știu cel puțin o parte.
Ophelia izbucni într-un hohot de râs răgușit. Avea buzele vopsite
într-un roșu aprins, așa cum ceruse chiar ea. Când râdea, dinții ei
erau foarte albi. Își coborî și pleoapele, și vocea când adăugă, cu mai
multă dulceață:
– Și, deocamdată, sunt singura care știe. Fără-ndoială că ți-ar
plăcea să rămână lucrurile astfel.
– Și nu mă-ndoiesc că așa vor rămâne, răspunse Althea, mieroasă,
clătinând cu zgomot cutia cu zaruri. Pentru că o doamnă de o
noblețe ca a ta n-ar putea face ceva atât de meschin ca dezvăluirea
secretelor altora.
– Nu? făcu Ophelia, zâmbind în colțul buzelor. Nu crezi că sunt
datoare să-i spun căpitanului meu că unul dintre oamenii lui nu e
ceea ce crede el că e?
– Mmm…
Călătoria spre casă ar fi putut deveni foarte neplăcută dacă Tenira
se hotăra s-o închidă undeva.
– Atunci, ce propui?
– Trei aruncări. Pentru fiecare dintre ele pe care-o câștig, am
dreptul să-ți pun câte o întrebare, la care făgăduiești că-mi răspunzi
sincer.
– Și dacă o să câștig eu?
– Îți păstrez secretul.
Althea clătină din cap.
– Miza ta nu e la fel de mare ca a mea.
– Îmi poți pune o întrebare.
– Tot nu e de-ajuns.
 – Bine, atunci ce vrei?
Althea căzu pe gânduri.
În ciuda iernii, ziua era aproape călduroasă, datorită mlaștinilor
fierbinți de pe coasta dinspre vest. Treceau pe lângă o înșiruire de
mlaștini, insule ierboase și de bancuri de nisip care-și schimbau
forma și locul de la un anotimp la altul. Amestecul apei fierbinți cu
cea sărată a mării era groaznic pentru corăbiile obișnuite; în el
prosperau viermii de mare și alți paraziți. Dar cocii din lemn-vrăjitor
a Opheliei nu-i puteau face niciun rău. Câte o adiere întâmplătoare cu
iz de sulf era singurul preț al navigării lor prin acele locuri. Vântul
agita șuvițele de păr scăpate din coada Altheei și îi încălzea
încheieturile îndurerate de munca grea. Cu toate că era considerată
om „în plus“, Tenira îi găsea destul de mult de lucru ca să fie mereu
ocupată. Dar el era un om corect, iar Ophelia, o corabie superbă, cu
un temperament încântător. Althea își dădu brusc seama cât de
mulțumită se simțise în ultima săptămână.
– Știu ce vreau, spuse, încet. Dar nici măcar nu sunt sigură că-mi
poți da.
– Gândești foarte zgomotos. Ți-a mai spus cineva vreodată asta?
Cred că-mi placi tot atât de mult cât îți plac eu ție. Afecțiunea dădea
căldură vocii Opfeliei. Vrei să-l rog pe Tenira să te păstreze la bord,
nu-i așa?
– E mai mult decât atât. Vreau să știe cine sunt și totuși să mă lase
să lucrez pentru el.
– Aoleu, se plânse Ophelia, ironică. Asta zic și eu miză mare. Și
firește că nu-ți pot făgădui decât c-o să-ncerc. Îi făcu Altheei cu
ochiul. Scutură cutia, fetițo!
Ophelia câștigă prima rundă cu ușurință.
– Ei, pune întrebarea, spuse încet Althea.
 – Nu încă. Înainte de a începe, vreau să știu câte întrebări pot să
pun.
Câștigă următoarele două runde la fel de repede cum o câștigase
pe prima. Althea încă nu izbutea să vadă cum trișează; mâinile mari
ale galionului acopereau pe de-a-ntregul cutia cu zaruri.
– Ei, spuse Ophelia, întinzându-i Altheei cutia, ca să verifice ultima
aruncare câștigătoare. Trei întrebări. Să mă gândesc. Chibzui o clipă.
– Care e adevăratul tău nume, numele întreg?
Althea oftă.
– Althea Vestrit.
Vorbea foarte încet; corabia o putea auzi oricum, și ea știa asta.
– Nu-u-u! exclamă Ophelia, cu o încântare scandaloasă. Ești o
Vestrit! O fată dintr-o familie de Negustori Vechi fuge pe mare,
lăsându-și în urmă propria corabie vie. Cum ai putut, răutate ce ești,
fată fără inimă?! Ai idee prin ce-ai pus-o pe Vivacia să treacă? E o
făptură atât de tânără, abia însuflețită, și tu ai lăsat-o aproape
singură pe lume! Ai fost crudă, ticăloasă... spune-mi de ce, repede,
repede, altfel mor de curiozitate!
– N-a fost hotărârea mea.
Althea trase aer în piept.
– Am fost silită să plec de pe corabia familiei, spuse, cu glas scăzut,
și își aminti brusc totul, cât o duruse moartea tatălui ei, cât de
ofensatoare fusese dezmoștenirea, cât îl ura pe Kyle.
Fără să se gândească, își lipi palma de mâna întinsă către ea de
Ophelia, în semn de compătimire. Ca și cum s-ar fi deschis un
stăvilar, simți o scurgere bruscă a sentimentelor și gândurilor ei. Nu-
și dăduse seama cât de mult își dorise tot timpul măcar să-i poată
împărtăși cuiva totul. Cuvintele se revărsară din ea. Ophelia o ascultă
spunând povestea nedreptăților care i se făcuseră și pe chip i se citi
mai întâi agitația și apoi compătimirea.
 – Oh, draga mea, draga mea. Ce tragedie! Dar de ce n-ai venit la
noi? De ce i-ai lăsat să vă despartă?
– La cine trebuia să vin? întrebă Althea, năucită.
– Păi, la noi, la corăbiile vii. Când ai dispărut și Haven a luat-o pe
Vivacia în stăpânire, numai despre asta am vorbit între noi în portul
Bingtown. Și nu puține dintre noi s-au neliniștit. Am presupus
întotdeauna că tu vei fi la cârma Vivaciei după ce se va încheia timpul
tatălui tău. Și ea, sărmana, era atât de supărată. Abia dacă puteai să
scoți un cuvânt de la ea. Când a venit la bord băiatul ăla, ăă,
Wintrow, ne-am simțit atât de ușurate, ne-am bucurat pentru ea. Dar
nici atunci n-a fost cu adevărat mulțumită. Și dacă Wintrow a fost
adus la bord împotriva voinței lui, atunci, ei, asta explică multe! Dar
tot nu pricep de ce n-ai venit la noi.
– Nu mi-a trecut niciodată prin cap, recunoscu Althea. Părea o
problemă de familie. Totuși, nu înțeleg. Ce-ar fi putut face celelalte
corăbii vii?
– Ai un strop de încredere în influența noastră, draga mea. Am fi
putut face multe, dar, ca o ultimă amenințare, am fi refuzat să
navigăm. Toate. Până când Vivacia i-ar fi fost dată unui membru al
familiei dornic să-i fie alături.
Althea era șocată. Abia după câteva clipe izbuti să vorbească.
– Ați fi făcut asta pentru noi?
– Althea, scumpo, ar fi fost pentru noi toate. Poate că nu ești prea
tânără ca să-ți amintești, dar cândva a existat o corabie vie pe nume
Paragon. Și cu el s-au purtat la fel de urât și, ca urmare, a înnebunit.
Ophelia închise ochii și clătină din cap.
– La vremea aia, noi n-am făcut nimic. Și, fiindcă n-am fost în stare
să-l ajutăm, a suferit o vătămare de nelecuit. Nicio corabie vie nu
trece prin Bingtown fără să-l vadă, tras afară din apă și înlănțuit,
abandonat în voia nebuniei lui... Corăbiile stau de vorbă, Althea. Oh,
vorbim mai mult ca năierii, și cine altcineva mai vorbește mai mult
decât ei? Pactul a fost făcut cu mult timp în urmă. Dacă am fi știut,
am fi vorbit în favoarea ta. Și, dacă vorbind nu am fi obținut nimic,
atunci, da, am fi refuzat să navigăm. Nu există atât de multe corăbii
vii încât să ne îngăduim s-o neglijăm pe una dintre noi.
– N-am avut idee, spuse încet Althea.
– Da, bine, poate că am vorbit prea liber. Înțelegi că, dacă un astfel
de pact le-ar fi cunoscut tuturor, ar putea fi... înțeles greșit. Nu
suntem rebele din fire, și n-am începe niciodată o astfel de rebeliune
fără să fie necesară. Dar n-am mai sta indiferente, uitându-ne cum e
din nou tratată cu răutate una de-a noastră.
Ophelia nu mai tărăgăna cuvintele, ca o patroană de lupanar.
Althea o auzea acum foarte clar vorbind exact ca o matriarhă din
Bingtown.
– E prea târziu ca să vă cer ajutorul?
– Ei, ne aflăm la mare distanță de casă. Va fi nevoie de timp. Ai
încredere în mine, dacă vom întâlni alte corăbii vii, o să le povestesc
totul. Nu încerca să le vorbești tu. Nu putem face nimic până n-
ajunge Vivacia însăși din nou în Bingtown. Atunci, eu – sau una
dintre noi, dar chiar sper să fiu eu aceea – o să-i ceară să-și spună și
ea povestea. Dacă se simte la fel de nedreptățită ca tine, și nu mă
îndoiesc de asta, pentru că te pot citi aproape la fel de ușor ca și când
mi-ai fi rudă, vom trece la fapte. În portul Bingtown e întotdeauna o
corabie vie, sau chiar două. Vom vorbi și cu familiile noastre, și cu
celelalte corăbii care vor sosi, iar ele ni se vor alătura, le vor cere
familiilor lor să-i vorbească familiei Vestrit. Ideea, vezi tu, e să facem
presiuni asupra familiilor noastre pentru ca ele, la rândul lor, să facă
presiuni asupra familiei tale. Însă, în cel mai rău caz, vom merge
până la refuzul de a naviga. Ca să fiu sinceră, sperăm să nu fie
niciodată nevoie de așa ceva. Dar o vom face dacă va fi nevoie.
 Althea păstră tăcerea vreme îndelungată.
– La ce te gândești? o întrebă Ophelia, într-un târziu.
– Mă gândesc că am irosit cea mai mare parte a anului fiind
departe de corabia mea. Am învățat o mulțime de lucruri și sunt
sigură că am devenit un năier mult mai bun. Dar am pierdut
minunatul farmec al primelor luni din viața ei și n-o s-o pot recăpăta
niciodată. Ai dreptate, Ophelia. Crudă și ticăloasă. Sau poate doar
proastă și lașă. Nu știu cum de-am putut s-o las să-l înfrunte singură
pe Kyle.
– Cu toții facem greșeli, draga mea, o asigură corabia, cu blândețe.
Aș vrea să fie toate la fel de ușor de îndreptat ca asta. Firește că te
vom aduce din nou la bordul corabiei tale. Firește că o vom face.
– Nu știu cum să-ți mulțumesc.
Era ca și cum ar fi putut din nou să respire adânc, sau ca și cum ar
fi putut din nou să-și îndrepte spatele după ce purtase vreme
îndelungată o povară grea. Nu știuse niciodată că e cu putință să
aibă corăbiile vii astfel de sentimente unele pentru altele. Nu simțise
decât legătura ei cu Vivacia. Nu-i trecuse niciodată prin minte că, cu
timpul, corabia ei s-ar fi putut împrieteni cu alte corăbii ca ea. Că ea
și Vivacia mai aveau și alți aliați în afară de ele două.
Ophelia râse gutural, ca o codoașă.
– Ei bine, încă trebuie să-mi mai răspunzi la o întrebare.
Althea clătină din cap și zâmbi.
– Mi-ai pus deja mai mult de trei.
– Nu cred! declară Ophelia, trufașă. Mi-aduc aminte doar că te-am
întrebat care ți-e numele. Mi-ai povestit restul de bunăvoie. Tu ai
vrut să-mi dezvălui totul, fetițo.
– Bine, poate că da. Nu, stai. Mi-aduc foarte bine aminte că m-ai
întrebat de ce n-am venit la corăbiile vii, să le cer ajutorul.
 – Asta n-a fost întrebare, doar o continuare a conversației. Dar,
chiar dacă îți dau dreptate, tot îmi mai ești datoare cu un răspuns.
Althea se simțea înclinată către generozitate.
– Atunci întreabă-mă.
Ophelia zâmbi și în ochi i se aprinse o scânteie poznașă. Își mușcă
pentru o clipă vârful limbii. Pe urmă se grăbi să întrebe:
– Cine e bărbatul cu ochi negri care-ți dă vise atât de...
stimulatoare?
 32

FURTUNA

– Să încercăm asta, propuse Wintrow.

Împinse cătușa în sus, pe gamba ei descărnată, atât cât se putea.
Luă o fâșie de cârpă și i-o înfășură, fără s-o strângă prea tare, în jurul
gleznei jupuite. Pe urmă lăsă cătușa să alunece înapoi, peste partea
de sus a bandajului.
– E mai bine?
Ea nu-i răspunse. Dar, în clipa când mâna lui se îndepărtă,
reîncepu să-și frece glezna de cătușă.
– Nu, nu, zise el, cu voce scăzută.
Îi atinse glezna și fata se opri. Dar nu scoase niciun cuvânt și nu se
uită la el. N-o făcea niciodată. După încă nu cu mult mai mult de o
zi, avea să rămână oloagă pentru totdeauna. Wintrow n-avea nici
ierburi, mici uleiuri, nu avea cu adevărat leacuri, nu avea bandaje
adevărate. N-avea decât apă de mare și cârpe. Iar fata își tăia, încetul
cu încetul, propriile tendoane. Nu părea în stare să se împiedice să se
frece de cătușă.
– Las-o baltă, îl sfătui, din întuneric, o voce acră. E nebună. Nu știe
ce face și oricum o să moară înainte de a ajunge în Chalced. Dacă o
speli și-o bandajezi, doar o să se chinuie mai mult. Las-o să se ducă, e
singura cale de ieșire de-aici.
Wintrow își săltă lumânarea și încercă să străpungă întunecimea
cu privirea. Nu izbuti să-și dea seama cine vorbise. În acea parte a
calei, nici măcar nu puteai sta în picioare cu spatele drept. Sclavii
înlănțuiți acolo aveau încă și mai puțină libertate de mișcare. Dar,
datorită legănării Vivaciei, care-și croia drum pe marea agitată, erau
totuși în continuă mișcare, carnea li se freca de lemn. Își fereau ochii
de lumina palidă a lumânării, orbiți de parcă s-ar fi uitat la soare.
Wintrow se strecură mai departe, pe lângă șirul de oameni,
încercând să ocolească grosul mizeriei. Cei mai mulți sclavi tăceau,
fără să-i dea atenție când trecea pe lângă ei; își adunau toate puterile
doar ca să reziste. Wintrow văzu un bărbat pe jumătate săltat în
capul oaselor în lanțuri, clipind în timp ce încerca să-i întâlnească
privirea.
– Te pot ajuta? îl întrebă, încet.
– Ai cheia chestiilor ăstora? îi răspunse, sarcastic, un bărbat din
lateralul lui, în vreme ce altul îl întreba:
– Cum de poți să te miști liber?
– E ca să vă pot ține în viață, ocoli el răspunsul.
Era laș. Se temea că, dacă ar fi știut că e fiul căpitanului, l-ar fi ucis.
– Am o găleată cu apă de mare și cârpe, dacă vrei să te speli.
– Dă-mi mie cârpa, îi porunci, ursuz, primul bărbat.
Wintrow o înmuie în apă și i-o întinse. Se așteptă să-l vadă
ștergându-și fața și mâinile. Atât de mulți sclavi păreau să se simtă
alinați de acel ritual atât de simplu al curățirii. În schimb, omul se
răsuci atât cât putea ca să pună cârpa pe umărul gol al unui bărbat
inert de lângă el.
– Poftim, momeală-de-șobolani, spuse, aproape în glumă.
 Și îi șterse cu delicatețe o gâlmă umflată, de carne vie. Cel pe care-l
ștergea nu se mișcă.
– Momeală-de-șobolani a fost mușcat zdravăn acum câteva nopți.
Am prins șobolanul și l-am împărțit. Omul se uită pentru o scurtă
clipă în ochii lui Wintrow. Crezi că l-ai putea scoate de aici? întrebă,
cu voce mai blândă. Dacă e să-și sfârșească zilele în lanțuri, măcar să
moară la lumină și la aer, pe punte.
– E noapte, se auzi Wintrow spunând.
Cuvinte prostești.
– Da? se miră celălalt. Totuși. Aerul proaspăt.
– O să-ntreb, răspunse Wintrow, stânjenit și fără să fie sigur că o s-
o facă.
Echipajul îl lăsa singur. Nu mânca împreună cu ceilalți, dormea
departe de ei. Unii dintre cei care-l știau din prima parte a călătoriei
îl urmăreau uneori cu priviri în care se amestecau mila și dezgustul
pentru ceea ce devenise. Cei tocmiți din Jamaillia îl tratau ca pe orice
sclav. Dacă se apropia de ei, se plângeau că pute și-l loveau cu
piciorul sau îl îmbrânceau. Nu. Viața era cu atât mai simplă cu cât
atrăgea mai puțin atenția echipajului. Ajunsese să se gândească la
punte și la velatură numindu-le „afară“. Acolo, „înăuntru“, era noua
lui lume. Era un loc al mirosurilor puternice, al lanțurilor de care se
lipise murdăria și a oamenilor captivi în ele. Ieșirile pe punte, ca să-și
umple găleata, erau călătorii într-o lume străină. Acolo oamenii se
mișcau liberi, strigau și uneori râdeau, iar vântul, ploaia și soarele le
atingeau fețele și brațele goale. Înainte, astfel de lucruri nu i se
păruseră niciodată atât de minunate. Ar fi putut să rămână pe punte.
Ar fi putut să se reîntoarcă treptat în munca de rutină a echipajului,
redevenind musul corabiei. Dar n-o făcea. După ce fusese sub punte,
nu mai putea nici să uite, nici să nu ia în seamă ceea ce se afla acolo.
Așa că se trezea în fiecare zi la apusul soarelui, își umplea găleata și
își lua cârpele spălate, apoi cobora în calele cu sclavi. Le oferea
puțina alinare a spălării cu apă de mare. Apa dulce ar fi fost mult
mai bună, dar era prea puțină și prea prețioasă. Apa de mare era mai
bună decât nimic. Le spăla rănile la care nu puteau ajunge. Nu putea
trece în fiecare zi pe la fiecare sclav. Erau prea mulți. Dar făcea ce
putea, iar în timpul zilei, când se încovriga ca să doarmă, dormea
adânc.
Atinse piciorul bărbatului fără vlagă. Pielea era fierbinte. N-avea s-
o mai ducă mult.
– Vrei să uzi asta din nou, te rog?
Tonul și accentul omului aveau ceva ciudat de familiar. Wintrow se
gândi la asta când înmuie cârpa în puțina apă rămasă în găleată. Nu
mai putea pretinde că apa și cârpa sunt curate. Doar ude. Bărbatul o
luă și șterse fruntea și fața vecinului său. Pe urmă o împături din nou
și-și șterse și el fața și mâinile.
– Multe mulțumiri ție, spuse, înapoind cârpa.
Cu un fior urcându-i pe șira spinării, Wintrow își dădu seama.
– Vii de pe Marrow, nu-i așa? De lângă Mănăstirea Kelpiton?
Pe fața omului se așternu un zâmbet straniu, ca și cum cuvintele
băiatului l-ar fi încălzit și l-ar fi îndurerat în același timp.
– Da, răspunse, încet. Da, de acolo. Se corectă cu voce și mai
înceată. Acolo am fost. Înainte de a fi trimis în Jamaillia.
– Eu am fost acolo, la Kelpiton! șopti Wintrow, dar își simți
cuvintele ca pe un plânset. Am trăit în mănăstire, trebuia să devin
preot. Am lucrat uneori în livezi.
Udă cârpa și i-o întinse din nou bărbatului.
– Ah, livezile!
Vocea sclavului se pierdu în depărtare în timp ce ștergea cu
delicatețe mâinile omului de alături.
 – Primăvara, când se deschideau mugurii pomilor, erau ca niște
fântâni de flori, spuse bărbatul. Albe și roz, cu o mireasmă ca o
binecuvântare. Auzeai albinele, dar zumzăiau pomii înșiși. Pe urmă,
peste vreo săptămână, când se scuturau florile, umpleau pământul
de roz și alb... Iar pomii căpătau voal verde când apăreau primele
frunze.
Șoapta bărbatului se opri cu un geamăt neașteptat:
– Sa să mă apare. Ești un demon venit să mă chinuie sau un spirit-
mesager?
– Nici, nici, răspunse Wintrow. I se făcu brusc rușine. Nu sunt
decât un băiat cu o găleată cu apă și cu o cârpă.
– Nu un preot al lui Sa?
– Nu mai sunt.
– Drumul către preoție poate șerpui, dar, odată intrat pe el, nimeni
nu-l mai părăsește.
Vocea sclavului căpătase cadența cu care li se citea învățăceilor, și
Wintrow știu că aude o frază dintr-o scriptură.
– Dar eu am fost luat de la preoție.
– Nimeni nu poate fi luat, nimeni nu o părăsește. Toate viețile duc
către Sa. Toți oamenii sunt chemați la preoție.
Câteva clipe mai târziu, Wintrow își dădu seama că stă pe deplin
nemișcat în întuneric, doar respirând. Lumânarea se stinsese și el nu
observase. Mintea lui urmărea cuvintele sclavului, întrebându-se și
minunându-se. Toți oamenii sunt chemați la preoție. Chiar și Torg,
chiar și Kyle Haven? Nu toate chemările erau luate în seamă, nu toate
ușile se deschideau.
Nu era nevoie să-i spună celuilalt că revenise la realitate. Sclavul
simțise.
– Du-te, preot al lui Sa, îi spuse încet, în întuneric. Oferă puțina
alinare pe care-o poți aduce, pledează în favoarea noastră, imploră
un strop de grijă pentru mai binele nostru. Și, când ți se va oferi
prilejul să faci mai mult, Sa să-ți dea curaj. Știu c-o va face.
Wintrow simți cârpa apăsată înapoi, în mâna lui.
– Și tu ești preot, nu-i așa? întrebă, încet.
– Sunt preot. Unul care n-a vrut s-accepte un crez măsluit. Niciun
om nu se naște ca să fie sclav. Cred că Sa nu va îngădui niciodată așa
ceva.
Bărbatul își drese glasul și întrebă, cu voce scăzută:
– Crezi asta?
– Firește.
Bărbatul continuă, pe tonul unui uneltitor:
– Ne aduc mâncare și apă o singură dată pe zi. Pe urmă, în afară de
tine, nimeni nu se mai apropie de noi. Dacă aș avea ceva de metal, aș
putea să scap de lanțurile astea. Nu trebuie să fie o unealtă; i s-ar
putea observa lipsa. E bună orice bucată de metal pe care-o poți lua
când nu te vede nimeni.
– Dar... chiar dacă ai scăpa de lanțuri, ce-ai putea face? Un singur
om împotriva unui număr atât de mare de alți oameni?
– Dacă izbutesc să tai lanțul lung, mulți alții se vor putea mișca.
– Dar ce a-ți face? întrebă Wintrow, cu un soi de groază.
– Nu știu. Mă încred în Sa. El mi te-a trimis, nu?
Păru s-audă șovăirea băiatului.
– Nu te gândi la asta. Nu face planuri. Nu-ți face griji. Sa o să-ți
pună prilejul în cale, o să-l vezi și o să treci la fapte.
Bărbatul tăcu preț de câteva clipe, apoi spuse:
– Nu te rog decât să implori să fie lăsat Kelo, cel de aici, să moară
pe punte. Dacă îndrăznești.
– Îndrăznesc, se auzi Wintrow răspunzând.
 În ciuda întunericului și a duhorii din jur, simți că în el se
reaprinde o mică lumină. Avea să îndrăznească. Avea să întrebe. Ce
i-ar fi putut face pentru că întreba? Nimic mai rău decât îi făcuseră
deja. Curajul lui, se gândi, uluit. Își regăsise curajul. În întuneric, își
căută găleata și cârpa pe bâjbâite.
– Trebuie să plec. Dar o să mă-ntorc cu siguranță.
– Ei, ai vrut să mă vezi?
– Ceva nu e așa cum ar trebui să fie. Nu e deloc așa cum ar trebui.
– Ce? întrebă Gantry, obosit. Sunt din nou șerpii? Am încercat,
Vivacia. Sa știe că m-am străduit să-i alung. Dar aruncatul cu pietre în
ei dimineața nu m-ajută cu nimic dacă după-amiaza azvârl morți în
apă. Nu-i pot face să plece. Trebuie pur și simplu să nu-i iei în seamă.
– Îmi vorbesc în șoaptă, mărturisi ea, stânjenită.
– Șerpii vorbesc cu tine?
– Nu. Nu toți. Doar cel alb. Vivacia își întoarse către secund privirea
chinuită. Fără cuvinte, fără sunete. Îmi șoptește, mă îndeamnă la...
lucruri de nerostit.
Gantry simți o nevoie cumplită să izbucnească în râs. Lucruri de
nerostit spuse fără cuvinte. Izbuti să se înfrâneze. Nu era amuzant,
nu cu adevărat. Câteodată i se părea că, în toată viața lui, nimic nu
fusese cu adevărat amuzant.
– Nu pot face nimic ca să te scap de ei, repetă. Am încercat și am
tot încercat.
– Știu. Știu. Trebuie să-i înfrunt eu însămi. Pot. O s-o fac. Dar în
noaptea asta nu e vorba de șerpi. E altceva.
– Ce? întrebă el, cu răbdare.
Era nebună. El unul aproape că nu se mai îndoia de asta. Nebună,
iar el o ajutase să înnebunească. Uneori se gândea că ar fi trebuit să
nu-i dea atenție când vorbea, așa cum nu le dădea atenție sclavilor
care-i implorau pur și simplu mila. Iar alteori își spunea că e dator
să-i asculte vorbele fără sens și spaimele neîntemeiate. Căci ceea ce
ajunsese el să numească nebunie era, de fapt, neputința Vivaciei de a
ignora nefericirea închisă în calele sale. El fixase lanțurile, el adusese
sclavii, înlănțuise cu mâinile lui bărbați și femei în întunericul de sub
punțile pe care mergea. Simțea duhoarea captivității lor și le auzea
strigătele. Poate că el era cu adevărat nebun, fiindcă purta o cheie
agățată de centură și nu făcea nimic.
– Nu știu ce e. Dar e ceva, e ceva primejdios.
Vorbea ca un copil chinuit de fierbințeală, care umple bezna cu
creaturi înspăimântătoare. În cuvintele ei era o rugăminte nerostită.
Fă să dispară.
– E pur și simplu furtuna care se-apropie. O simțim cu toții. Dar o
să fie bine, ești o corabie minunată. Un pic de vreme rea n-o să te
supere cu nimic, o încurajă el.
– Nu. Furtuna o aștept cu brațele deschise, să spele o parte din
duhoare. Nu de furtună mă tem.
– Nu știu ce să fac pentru tine, zise Gantry șovăind, apoi puse
întrebarea obișnuită: Vrei să-l găsesc pe Wintrow și să ți-l trimit?
– Nu. Nu, lasă-l acolo unde e.
Părea cu gândul în altă parte când vorbea despre el, ca și cum ar fi
fost un subiect dureros, pe care dorea să-l ocolească.
– Bine. Dacă îți vine în gând un anumit lucru pe care l-aș putea
face, să-mi dai de știre.
Îi întoarse spatele, gata să se îndepărteze.
– Gantry! se grăbi ea să-l strige. Gantry, așteaptă!
– Da, ce e?
– Ți-am spus să pleci pe o altă corabie. Ți-aduci aminte, nu-i așa?
– Mi-aduc aminte, o asigură el, fără chef. Mi-aduc aminte.
 Când se întoarse din nou, pregătindu-se să plece, în față îi apăru
brusc o siluetă neclară. Se trase înapoi cu o tresărire, înăbușindu-și
un țipăt. O secundă mai târziu, îl recunoscu pe Wintrow. Noaptea îl
făcuse să pară lipsit de substanță în zdrențele lui murdare, aproape
ca o stafie. Băiatul era numai piele și os, cu fața palidă ca a oricărui
alt sclav; singura pată de culoare rămăsese tatuajul răsfirat pe obraz.
Mirosul din calele cu sclavi se ținea de el, așa că Gantry se retrase cu
un pas fără să se gândească. Nu-i plăcea să-l vadă pe Wintrow în
niciun moment al zilei, și cu atât mai puțin singur, în întuneric.
Băiatul însuși devenise un soi de învinuire la adresa lui, o reamintire
vie a tot ceea ce hotărâse să ignore.
– Ce vrei? întrebă, ursuz, dar își auzi glasul ca pe un soi de plânset.
– Un sclav e pe moarte, îi răspunse băiatul, simplu. Aș vrea să-l
aduc afară, pe punte.
– Ce rost are, dacă moare oricum?
Gantry puse întrebarea cu asprime, ca să nu sune cumva a
disperare.
– Ce rost are să n-o facem? ripostă Wintrow. Odată ce e mort, tot
trebuie adus sus, ca să scăpăm de leșul lui. De ce să nu-l aducem
acum, ca măcar să-l lăsăm să moară într-un loc cu aer rece și curat?
– Curat? Ți-ai pierdut nasul? Pe corabia asta nimic nu mai miroase
a curățenie.
– Poate nu-ți mai miroase ție. Dar lui i-ar fi mai ușor să respire aici,
sus.
– Nu pot să târăsc pur și simplu un sclav până aici și să-l arunc pe
punte. N-am pe nimeni care să-l păzească.
– Îl păzesc eu, se oferi Wintrow, cu voce plată. Nu e o amenințare
pentru nimeni. Are fierbințeală atât de mare încât n-o să facă nimic
altceva decât să zacă până moare.
 – Fierbințeală? întrebă Gantry, cu voce deodată ascuțită. Atunci e
una dintre fețele-hartă?
– Nu. E în cala de la proră.
– De unde s-a ales cu fierbințeala? Până acum n-au mai avut decât
fețele-hartă.
Vorbea cu furie, de parcă vina ar fi fost a lui Wintrow.
– L-a mușcat un șobolan. Omul înlănțuit lângă el crede că din
pricina asta a început.
Wintrow șovăi, apoi spuse:
– Poate chiar ar trebui să-l luăm de lângă ceilalți, pentru orice
eventualitate.
Gantry pufni.
– Te joci cu spaimele mele, ca să mă convingi să-ți fac pe plac.
Wintrow îl țintui cu o privire hotărâtă.
– Poți să-mi spui măcar un singur motiv întemeiat care ne
împiedică să-l aducem pe nefericitul ăla să moară pe punte?
– N-am oameni care să-l mute în clipa asta. Marea e agitată, se
apropie furtuna. Vreau să fie toți oamenii din cartul meu pe punte,
dacă am cumva nevoie de ei. Ne apropiem de un canal primejdios și,
când te prinde furtuna acolo, nu trebuie să te ia pe nepregătite.
– Dă-mi mie cheia. Îl aduc eu pe punte.
– Nu poți căra de unul singur un om în toată firea din cala de la
proră.
– Iau un alt sclav să m-ajute.
– Wintrow..., începu Gantry, ajuns la capătul răbdării.
– Te rog, se amestecă Vivacia, cu voce suavă. Te rog. Adu omul aici,
sus.
Gantry n-ar fi putut spune de ce nu voia să cedeze. Ar fi putut da
dovadă de un strop de milă, dar prefera să se înfrâneze. De ce?
Pentru că, dacă un mic gest caritabil față de un muribund era ceea ce
se cuvenea să facă, atunci... Își alungă imediat gândul. Era secund pe
corabia aia, știa ce i se cere, și anume s-o conducă așa cum crede de
cuviință căpitanul. Nu era treaba lui să decidă că totul e greșit. Chiar
dacă își accepta ideea, chiar dacă spunea, în gura mare, „asta e o
greșeală“, cum putea un singur om să-ndrepte lucrurile?
– Ai spus să-ți dau de știre dacă poți face ceva pentru mine, îi
reaminti corabia.
Gantry își înălță privirea spre cerul nopții, acoperit de nori care se
îndeseau. Dacă Vivacia se hotăra să se încăpățâneze, s-ar fi putut
vedea nevoiți să muncească de două ori mai mult pe toată durata
furtunii. Nu voia s-o înfurie tocmai atunci.
– Dacă se măresc, valurile vor mătura puntea, îi preveni el pe
amândoi.
– Nu cred că pentru el are vreo importanță, răspunse Wintrow.
– Sar! exclamă Gantry, cu foc. Băiete, nu-ți pot da nici cheile mele,
nici voie s-aduci un sclav sănătos pe punte! Haide! Dacă de asta e
nevoie ca să fie corabia fericită, o s-o fac eu însumi. Să ne mișcăm cât
mai repede și să terminăm odată.
Secundul își înălță glasul într-un strigăt.
– Comfrey! Supraveghează ce se-ntâmplă aici; eu mă duc sub
punte. Strigă dacă ai nevoie de mine!
– Am înțeles, domnule!
– Arată-mi drumul, îi spuse Gantry lui Wintrow, țâfnos. Dacă are
cineva fierbințeală în cala de la proră, cred că e cel mai bine să văd cu
ochii mei cum stau lucrurile.

Wintrow mergea în fața lui Gantry în tăcere. Odată ce-și făcuse

cunoscută cererea, nu mai găsea nimic de spus. Era dureros de
conștient de diferența care exista acum între ei. Gantry, mâna
dreaptă a căpitanului și sfătuitorul lui de încredere, era cât se putea
de departe de Wintrow, sclav și fiu în dizgrație. În timp ce-și croia
drum prin cala ticsită de sclavi de la proră, avea impresia că e
călăuza unui străin prin coșmarul lui personal.
Gantry îi dăduse lui felinarul. Răspândea o lumină mult mai
puternică decât lumânările cu care ajunsese să se obișnuiască. Lărgea
cercul suferințelor, dezvăluia mai clar proporțiile murdăriei și
degradării. Wintrow avea grijă să nu respire adânc. Era o deprindere
pe care-o căpătase. Îl auzea pe Gantry tușind din când în când în
spatele lui, și o dată chiar avu impresia că icnise, îngrețoșat. Nu se
uită înapoi. Fiind primul secund, Gantry nu se aventurase în ultima
vreme prea departe în interiorul calei. Le putea ordona altora s-o
facă. Wintrow se îndoia că tatăl lui coborâse vreodată sub punte de
când plecaseră din Jamaillia.
Când se apropiară de muribund, se văzură nevoiți să se aplece.
Sclavii erau atât de înghesuiți încât abia izbuteai să nu calci pe ei. La
vederea felinarului lui Gantry vorbeau între ei pe șoptite și se foiau
neliniștiți în lumină.
– Aici e, anunță Wintrow, fără să fi fost nevoie. El e Gantry,
secundul, îi spuse preotului de lângă muribund. Îmi îngăduie să-l
duc pe prietenul tău pe punte.
Preotul sclav își îndreptă spatele, clipind în lumină.
– Mila lui Sa fie asupră-ți, salută el, cu voce scăzută. Eu sunt
Sa'Adar.
Gantry nu reacționă nici la cuvintele băiatului, nici la pretenția
sclavului că ar fi fost preot. Wintrow se gândi că pare oarecum
stânjenit fiindcă îi fusese prezentat unui sclav. Secundul se ghemui și
atinse ușor pielea fierbinte a bolnavului.
– Are fierbințeală, spuse, de parcă s-ar fi îndoit cineva. Să-l
scoatem afară până nu răspândește boala.
 Gantry se aplecă spre una dintre scoabele masive înfipte în lemnul
Vivaciei. Sarea din aerul mării și umezeala datorată transpirației
sclavilor nu-i făcuseră niciun bine lacătului care fixa lanțul de scoaba
aia. Secundul se luptă cu el o vreme înainte de a izbuti să răsucească
stângaci cheia. Trase de lacăt până se deschise. Lanțul eliberat căzu
pe puntea sordidă.
– Desprinde-l de ceilalți, îi ordonă cu bruschețe lui Wintrow. Pe
urmă fixează lanțul la loc și hai să-l ducem pe punte. Cât mai repede.
Nu-mi place cum taie Vivacia valurile astea.
Wintrow ghici imediat că secundul nu voia s-atingă lanțul acoperit
de o crustă mizerabilă care trecea prin inelul cătușelor de la gleznele
fiecărui sclav. Pe Wintrow nu-l mai deranjau nici necurățeniile
omenești, nici sângele închegat. Se târî pe lângă șirul de sclavi, cu
felinarul în mână și cu lanțul zăngănind când îl trecu prin fiecare
inel, până ce ajunse la muribund. Îl eliberă.
– Doar o clipă, înainte de a-l lua, imploră preotul sclav. Se aplecă și
atinse fruntea prietenului său. Sa să te binecuvânteze, unealtă a lui.
Pacea fie cu tine!
Iute ca un șarpe, Sa'Adar smulse apoi felinarul și îl azvârli. Avea
forța unei sălbăticiuni și țintea fără greș. Wintrow văzu clar ochii lui
Gantry mărindu-se de groază chiar în clipa când obiectul de metal îl
pocni drept în frunte. Izbitura sparse partea de sticlă și Gantry se
prăbuși cu un geamăt. Felinarul căzu lângă el, legănându-se așa cum
se legăna acum corabia. Uleiul se prelingea, lăsând în urmă o dâră
încovoiată. Flacăra nu ieșise în afară.
– Ia felinarul! se răsti sclavul la Wintrow, smulgând lanțul din
strânsoarea lui slabă. Repede, repede, până nu luăm foc!
Wintrow nu se îndoia că nimic nu poate fi mai urgent decât
împiedicarea unui incendiu. Dar, în timp ce alerga spre felinar, își
dădea seama că sclavii se mișcă pretutindeni în jurul său. Auzi
zăngănitul metalului în vreme ce, în spatele lui, lanțul era tras printr-
un inel după altul. Înșfăcă felinarul, îl îndreptă și îl ridică,
îndepărtându-l de uleiul scurs. Țipă când își tăie piciorul în sticla
spartă, dar strigătul de durere i se preschimbă într-unul de groază
când îl văzu pe unul dintre sclavii eliberați încleștându-și calm
mâinile în jurul gâtului lui Gantry, care zăcea inconștient.
– Nu! strigă, dar, în aceeași clipă, sclavul izbi țeasta secundului de
scoaba prin care trecuse lanțul comun.
Ceva din felul în care tresăltă capul lui Gantry îi spuse lui
Wintrow că e deja prea târziu. Secundul murise, iar sclavii se
desprindeau de lanțul care-i legase unii de alții cu repeziciunea cu
care-l puteau trece prin inelele cătușelor.
– Bună treabă, băiete, îl felicită unul dintre ei pe Wintrow în timp
ce se uita în jos, la trupul fără viață al secundului.
Îl văzu pe același sclav luând cheia de la centura lui Gantry. Totul
se petrecea atât de repede, iar el făcea parte din ceea ce se întâmpla,
dar n-ar fi putut spune care îi e rolul. Și nu-și dorea niciun rol în
moartea lui Gantry.
– Nu era un om rău! se trezi strigând pe neașteptate. N-ar fi trebuit
să-l omorâți!
– Tăcere! spuse tăios Sa'Adar. O să atragi atenția celorlalți înainte
de a fi noi gata.
Bărbatul aruncă o privire înapoi, către Gantry și adăugă cu glas
scăzut:
– Nu poți spune că era un om bun; dacă ar fi fost, n-ar fi acceptat ce
se petrecea pe corabia asta. Și uneori trebuie să fii crud ca să înlături
cruzimi mai mari.
Asta nu se număra printre învățăturile lui Sa pe care le auzise
vreodată băiatul. Sa'Adar se uită din nou la el.
 – Gândește-te, îl îndemnă. Ai fi fixat la loc lanțul care ne ținea aici?
Tu, care ai un tatuaj pe față?
Nu așteptă răspunsul. Fără să poată scăpa pe deplin de
sentimentul de vinovăție, Wintrow se simți ușurat, pentru că nu știa
ce să răspundă. Dacă fixând lanțul la loc l-ar fi putut salva pe Gantry,
ar fi făcut-o? Dacă, fixând lanțul la loc, i-ar fi condamnat pe toți acei
oameni la o viață în sclavie, ar fi făcut-o? Întrebările n-aveau răspuns.
Se uită îndelung în jos, la fața lui Gantry. Bănuia că nici secundul n-
ar fi știut ce să răspundă la astfel de întrebări.
Preotul se mișca iute prin cală, descuind lacătele altor lanțuri
comune. Murmurul sclavilor eliberați părea să fie o parte a
zgomotului furtunii care se dezlănțuia în afara cocii.
– Uită-te în buzunarele nemernicului, poate are și cheile cătușelor,
sugeră cineva, într-o șoaptă aspră, dar Wintrow nu se clinti.
Nu putea să se miște. Încremenit și apatic, urmări cu privirea doi
sclavi care jefuiau mortul. Gantry n-avea cheile cătușelor, dar cuțitul
de la centura lui și alte obiecte mărunte intrară repede în buzunarele
altora. Un sclav scuipă pe cadavru în trecere. Iar Wintrow continuă
să stea nemișcat, cu felinarul în mână, holbându-se.
Preotul le vorbea încet celor din jurul său.
– Ne aflăm la mare distanță de libertate, dar ne-o putem dobândi,
dacă suntem înțelepți. Acum nu faceți zgomot. Stați liniștiți. Trebuie
să eliberăm cât mai mulți de-ai noștri cu putință înainte de a-și da
cineva de pe punte seama ce se petrece. Suntem mai mulți decât ei,
dar lanțurile și trupurile noastre nu ne ajută. Pe de altă parte, furtuna
ar putea să ne favorizeze. O să-i țină ocupați până când va fi prea
târziu pentru ei.
Preotul se uită la Wintrow. Zâmbetul lui era dur.
– Haide, băiete, vino cu felinarul. Trebuie să înfăptuim lucrarea lui
Sa.
 Sclavilor li se adresă cu glas scăzut.
– Acum trebuie să vă lăsăm aici, în întuneric, până îi eliberăm pe
ceilalți. Aveți răbdare! Fiți curajoși! Rugați-vă! Și nu uitați că, dacă vă
puneți în mișcare prea repede, ne osândiți pe toți, și toată strădania
acestui băiat curajos se va dovedi zadarnică.
Se uită din nou la Wintrow:
– Călăuzește-ne. Cală după cală, vom elibera pe toată lumea, apoi
vom lua echipajul prin surprindere. E singura noastră șansă.
Amorțit, Wintrow o porni în fruntea tuturor. Deasupra lui, auzi
răpăitul primilor stropi ai unei ploi puternice, prăvălite asupra
punților Vivaciei. Dinăuntrul și din afara cocii ei, furtuna îndelung
pregătită copleșea corabia.

– Puțin îmi pasă cum e vremea. Vreau corabia!

– Am înțeles, căp’tane.
Sorcor trase aer în piept ca și cum ar mai fi vrut s-adauge ceva, dar
se răzgândi.
– Să mergem după ea, continuă Kennit.
Stătea în partea de mijloc a covertei și privea apa ținându-se cu
amândouă mâinile de copastie, de parcă ar fi fost la primul lui drum
pe mare. În fața lor, coca argintie a corabiei vii scânteia tăind valurile
din ce în ce mai înalte și părând să-i facă semn în noapte. Continuă
să vorbească fără să-și ia ochii de la ea.
– Am o presimțire, simt că e a noastră, că o putem captura.
Prora Mariettei mușcă adânc dintr-un val. Apa spulberată se înălță
brusc, udându-i zdravăn pe toți. Pentru trupul lui prea încins rafala
de apă rece păru aproape o plăcere, dar chiar și numai atât era de-
ajuns ca să-l dezechilibreze. Izbuti să se țină bine și să rămână
locului, cu piciorul sub el. Corabia se prăbuși de pe creasta valului și
Kennit reuși cu greu să nu cadă. Cârja îi scăpă și izbi puntea, iar
următorul val pătruns prin găurile de scurgere o mătură de lângă el.
Kennit se strădui din toate puterile să-și țină piciorul sub el,
agățându-se strâns de copastie.
– Fir-ar să fie, Sorcor, strânge pânzele! strigă, ca să-și ascundă
rușinea.
Se îndoia că secundul îl auzise. Plecase deja de lângă el și își striga
ordinele către pirații de pe punte în drumul său de întoarcere la
cârmă.
– Lasă-mă să te duc în cabina ta, spuse curva, nelipsită din spatele
umărului său.
Tocmai voise să-i ceară el asta. Acum, firește, nu mai putea.
Trebuia s-aștepte până când avea să creadă ea c-a fost ideea lui sau
până când găsea un motiv bun ca să se-ntoarcă acolo. Fir-ar ea
afurisită! Piciorul lui teafăr începea să obosească, iar celălalt se
legăna ca o greutate fierbinte, dureroasă.
– Adu-mi cârja! îi porunci.
Îi făcu plăcere s-o privească vânând-o pe puntea măturată de
valuri. În același timp, observă că se deprinsese să meargă ca un
năier. Mișcările ei n-aveau nimic stângaci. Dacă ar fi fost bărbat, ar fi
spus că are stofă de corăbier.
Ploaia începu brusc, așa cum se întâmpla de obicei pe apele alea,
lovindu-i cu o primă rafală. Își revărsă torentele asupra corabiei, pe
când direcția vântului părea să se schimbe fără încetare. Îl auzi pe
Sorcor strigându-și ordinele către oamenii de pe punte. Ceea ce
păruse o simplă întețire a vântului căpăta acum putere,
preschimbându-se în cu totul altceva. În canalul Odgon exista
întotdeauna un curent, iar fluxul și refluxul îngreunau adesea
navigarea, dar acum furtuna și curentul conspirau ca să-i poarte cu o
iuțeală nebună. Corabia vie zbura în fața lor. Kennit o privea,
așteptându-se s-o vadă împuținându-și pânzele. Sorcor își pusese
oamenii să le strângă. Furtuna și curentul îi purtau destul de repede
și fără să-i împingă vânturile înșelătoare. La mică distanță în fața lor
se afla Insula Strâmbă. Pe canalul din estul ei se naviga mai ușor.
Corabia vie avea probabil să-l prefere. Ei trebuiau să meargă prin
vest. Să se folosească deopotrivă de furtună și de curent ca s-o ia
înaintea corabiei vii și să-i taie calea. Avea să fie greu și nu-și puteau
îngădui să facă nicio greșeală. Ei bine, el nu credea că mai are mult
de trăit. Putea să moară și pe puntea lui dacă n-o putea face pe a unei
corăbii vii.
Sorcor trecuse el însuși la cârmă. Kennit își dădea seama după
felul în care părea Marietta să savureze fiecare val provocator. Își miji
ochii ca să privească printre stropii de ploaie, în căutarea prăzii lor.
Prin golurile dintre trei valuri nu izbuti s-o vadă. Apoi o zări iar, în
aceeași clipă în care îi auzi țipătul îndepărtat.
Nu făcea bine față furtunii, pânzele nestrânse o împingeau cu
stângăcie către fiecare val. Kennit o privi cu groază alunecând de pe
unul, dispărând și reapărând o clipă mai târziu, legănându-se. Ochii
lui încordați deslușiră oameni alergând pe punțile ei slab luminate, o
grămadă de oameni, dar niciunul nu părea să facă nimic ca s-o
salveze. Piratul gemu, disperat. S-ajungă atât de aproape de
capturarea unei corăbii vii, numai ca s-o vadă scufundându-se chiar
sub ochii lui, din pricina nepriceperii echipajului – dezamăgirea era
prea amară ca s-o poată suporta.
– Sorcor! strigă el, prin vacarmul furtunii.
Nu putea s-aștepte până când izbuteau să-i taie calea. După cum
naviga în clipa aia, avea s-o sfârșească zdrobindu-se de stânci.
– Sorcor! Prinde-o din urmă și pregătește un grup de abordaj din
năieri foarte buni.
Ploaia și vântul îi smulgeau cuvintele din gură. Încercă să se
îndrepte spre pupă ținându-se de copastie și țopăind pe piciorul
sănătos. La fiecare săritură avea impresia că-și afundă ciotul în apă
fierbinte. Începu brusc și să tremure de frig. Valurile erau din ce în ce
mai înalte. La spargerea fiecăruia, vedea apa năpustindu-se către el
și nu putea face nimic mai mult decât să se prindă mai strâns de
balustradă. În cele din urmă, un val îi mătură piciorul obosit de sub
trup. Preț de o nesfârșită clipă, rămase agățat, ținându-se cu
disperare în timp ce apa trecea peste el și prin găurile de scurgere. Pe
urmă Etta îl prinse și îl susținu fără menajamente, fără să dea atenție
piciorului lui rănit. Îi puse un braț în jurul umerilor ei și îl săltă, cu
brațul ei strâns în jurul pieptului lui.
– Lasă-mă să te duc înăuntru! îl imploră.
– Nu! Ajută-mă s-ajung la cârmă. O s-o țin eu; vreau să conducă
Sorcor grupul de abordaj.
– Nu poți aborda o corabie pe vremea asta!
– Tu du-mă la pupă!
– Kennit, nici măcar n-ar trebui să fii pe punte în noaptea asta. Simt
cum îți crește fierbințeala. Te rog!
Pe el îl cuprinse brusc furia.
– Nu mă mai consideri bărbat? Corabia mea vie e acolo, o putem
captura din clipă-n clipă, și tu vrei să zac în cabină, ca un olog? Fir-ai
afurisită, femeie! Ajută-mă s-ajung la cârmă, sau nu-mi mai sta în
cale!
Etta îl ajută și urmă un drum de coșmar de-a lungul punții
înclinate de mânia furtunii. Îl târî în susul scării scurte ca pe un sac
cu cartofi. În forța ei era furie și, când piciorul lui se lovi de o treaptă
și durerea îl aduse în pragul leșinului, ea nici măcar nu încercă să se
scuze. Odată ce ajunseră sus, îl trase de un braț ca pe un cearșaf,
până când și-l atârnă de umeri. Cu greutatea lui în spate, se îndreptă
și îl târî până la cârmă. Un Sorcor căruia nu-i venea să creadă ce
vedea își scutură apa din ochi și se holbă la căpitanul lui.
 – Iau eu cârma. Corabia noastră vie are necazuri. Pregătește un
grup de abordaj, jumătate năieri și jumătate luptători. Trebuie s-o
luăm în stăpânire repede, până nu înaintează prea mult în canalul
Odgon.
Departe, în fața lor, văzură din nou corabia, când o săltară valurile.
Acum naviga ca o epavă, la bunul plac al vântului și al valurilor. O
rafală de vânt le aduse țipătul ei disperat când se afundă într-un șanț
de apă.
Se îndrepta către vestul Insulei Strâmbe.
Sorcor clătină din cap. Se văzu nevoit să strige ca să se facă auzit
prin furtună.
– Așa cum navighează acum, n-o putem ajunge din urmă. Și, chiar
dacă ne-am putea lipsi de o parte din echipaj, n-am izbuti s-o
abordăm în toiul furtunii. Renunță la ea, căp’tane! Vor mai fi și altele.
Las-o în voia sorții!
– Eu sunt soarta ei! își strigă Kennit răspunsul.
În el creștea o furie imensă. Lumea întreagă, toți și toate, i se
puneau împotriva îndeplinirii dorinței sale.
– Țin eu cârma! Cunosc canalul ăla. Am mai dus corabia prin el. Tu
pui echipajul să ridice doar câteva pânze, ca s-o putem prinde.
Ajută-mă s-o ajung și s-o fac să eșueze pe bancurile de nisip. Și, dacă
atunci n-o să mai fie nimic de făcut, o să renunț.
O auziră din nou țipând, un urlet prelung, de disperare, tulburător
prin stranietatea lui. Sunetul rămase îndelung în aer.
– Oh, cerule! exclamă pe neașteptate Etta, cu un tremur care îi
dispăru încet. S-o salveze cineva!
Se uită de la un bărbat la celălalt. Ploaia îi lipise părul de cap. Apa
i se prelingea pe obraz ca niște șiraguri de lacrimi.
– Am destulă forță ca să țin timona, spuse. Dacă stă Kennit în
spatele meu și-mi călăuzește mâinile, pot să păstrez cursul Mariettei.
 – De acord, răspunse Sorcor, atât de repede încât Kennit înțelese
imediat că, de fapt se împotrivise doar pentru că nu-l credea în stare
să țină timona sprijinindu-se pe un singur picior.
Recunoscu, în silă, că secundul avea probabil dreptate.
– Întocmai, spuse, ca și cum la asta s-ar fi gândit de la bun început.
Sorcor le făcu loc. Preluarea cârmei se dovedi o treabă destul de
complicată, dar, într-un târziu, Etta ajunse s-o țină cu ambele mâini.
Kennit stătea în spatele ei. Avea o mână pe cârmă ca s-o ajute, iar
cu celălalt braț se agăța strâns de ea, ca să nu-și piardă echilibrul.
Simțea încordarea femeii, dar era conștient și de exaltarea pe care și-
o stăpânea. Pentru o clipă, avu senzația că, încleștându-se de Etta,
îmbrățișează întreaga corabie.
– Spune-mi ce să fac! strigă ea peste umăr.
– Ține-o doar nemișcată. Îți spun când e nevoie să faci altceva.
Ochii lui urmăreau argintia corabie vie care fugea în fața vântului.

O ținea strâns lipită de el și greutatea lui sprijinită de spatele ei nu

era o povară, ci un adăpost împotriva vântului și a ploii. Brațul lui
drept o înconjura, cu mâna încleștată de umărul ei stâng. Ettei îi era
totuși frică. Ce-i venise să spună că poate face asta? Ținea spițele
timonei strâns, atât de strâns încât o dureau încheieturile degetelor.
Își înțepeni brațele, ca să se opună oricărei mișcări neașteptate a
corabiei. În jurul ei, totul era numai întuneric, rafale de ploaie, vânt
biciuitor și valuri. Drept în față zări brusc străfulgerări de apă alb-
argintie, acolo unde se izbeau talazurile de stânci în care se
încrustaseră scoici. N-ar fi putut să spună ce face; ar fi putut duce
corabia drept către o stâncă și nu și-ar fi dat seama decât după ce se
izbeau de ea. Ar fi putut să-i ucidă pe toți, pe toți oamenii de la bord.
Pe urmă îl auzi pe Kennit vorbindu-i încet la ureche. În ciuda
furtunii, nu striga. Vocea lui scăzută era doar cu puțin mai mult
decât o șoaptă.
– E ușor, crede-mă. Ridică-ți ochii, uită-te drept înainte. Acum
simte corabia prin timonă. Încearcă. Destinde-ți degetele. Dacă
strângi lemnul atât de tare, n-o să poți reacționa niciodată. Bun.
Acum o poți simți. Îți vorbește, nu-i așa? A cui e această nouă
atingere ușoară? se întreabă. Așa că ține-o pe cursul ei, liniștește-o.
Așa, iar acum, acum dă-i puțină libertate, un strop, nu prea mult, și
ține-o din nou pe curs, așa.
Îi vorbea cu glasul unui îndrăgostit, firav, cu răsuflarea tăiată, cald
pentru că o încuraja. Nu se simțise niciodată mai aproape de el decât
în acele clipe, împărtășindu-i dragostea pentru corabia pe care-o
călăuzeau prin furtună. Niciodată nu se simțise mai puternică decât
se simțea ținând în mâini spițele de lemn ale timonei și îndreptând
prora Mariettei către valuri. De sus îl auzea pe Sorcor strigându-și
oamenii. Reîntindeau câteva pânze, respectând un tipar pe care ea
nu-l înțelesese niciodată, dar pe care se simți brusc hotărâtă să-l
priceapă. Pentru că putea să-l priceapă, era în stare. Asta îi spuneau
brațul lui Kennit din jurul ei, greutatea lui sprijinită de spatele ei,
șoaptele lui la urechea ei. Își îngustă ochii, ferindu-i de rafalele de
ploaie. Frigul și umezeala se încadrară brusc în același întreg, fără să
fie ceva plăcut, ci doar ceva de care nu trebuia nici să se teamă, nici
să se ferească. Ca și vântul, erau o parte a noii ei vieți. O viață care o
purta tot atât de iute cum purta curentul corabia, modelând-o în
fiecare zi pentru a face din ea o alta. O nouă Etta, pe care o putea
respecta.
– De ce nu poate fi întotdeauna așa? îl întrebă pe Kennit la un
moment dat.
El se prefăcu surprins și o întrebă, cu voce mai puternică:
– Ce? Preferi furtuna care ne împinge spre Stâncile Afurisite în
locul unei navigări ușoare, pe ape liniștite?
 Ea râse zgomotos, îmbrățișată de el, și de furtună, și de acea viață
nouă în care o făcuse să se-avânte.
– Kennit, tu ești furtuna, îi răspunse. Și adăugă pentru ea însăși, cu
voce mult mai scăzută: Și mă prefer așa cum sunt când alerg în fața
vânturilor tale.
 33

ZIUA RĂFUIELII

W
introw știa că unele religii vorbesc despre locuri
stăpânite de demoni care pot să tortureze oamenii la
nesfârșit. Corabia, prinsă între apăsarea vântului și a
ploii, populată de creaturi cu două picioare care zbierau
și se băteau între ele, părea un astfel de infern. În scripturile lui Sa nu
exista credința într-un asemenea tărâm. Wintrow credea că oamenii
sunt creatorii propriilor chinuiri, nu binevoitorul Părinte al Tuturor,
care doar le privește cu amărăciune. În noaptea aia și pe corabia aia,
ajunsese să înțeleagă pe deplin adevărul învățăturilor lui Sa. Pentru
că acolo erau ei, cu toții oameni, cu toții făpturi ale lui Sa. Însă nici
ploaia care biciuia punțile, nici vântul izbitor care le mătura nu
vărsau sânge și nu smulgeau vieți din trupuri. Nu. Numai oamenii
de pe corabie făceau asta, și nu și-o făceau decât unii altora. Nu era
lucrarea lui Sa. Sa n-avea nicio legătură cu tot acel infern.
Din clipa în care aruncase Sa'Adar cu felinarul în Gantry, totul
scăpase din mâinile lui Wintrow. Nu începuse el măcelul; masacrul
ăla nu era fapta lui. Nici măcar nu-și aducea aminte să fi luat el vreo
hotărâre, își amintea doar că-l urmase pe Sa'Adar și-l ajutase să
descătușeze sclavii. Fusese corect s-o facă. Mai corect decât să-și
prevină tatăl și tovarășii din echipaj? Nu pune întrebarea asta, nu-i
îngădui să existe. Nu murise nimeni din vina lui. Nu din vina lui.
Cum ar fi putut un băiat să stăvilească un torent de ură odată ce-și
rupsese zăgazurile? El nu era decât o frunză prinsă în vârtejul
furtunii.
Se întrebă dacă și Gantry simțise același lucru.
El și Sa'Adar erau în cea mai de jos cală a Vivaciei, eliberând fețele-
hartă, când auziseră țipete de sus. În graba lor de a se arunca în
încăierare, sclavii trecuseră peste el, în adevăratul sens al cuvântului.
Sa'Adar era în fruntea tuturor, cu felinarul. Wintrow fusese lăsat în
urmă, într-o beznă deplină, înspăimântat și năucit. Acum își căuta
drumul pe bâjbâite prin împuțiciunea din cale, cățărându-se peste
trupurile sclavilor fie prea slăbiți, fie prea speriați ca să se alăture
revoltei. Alții se foiau zăpăciți, strigându-se unii pe alții și
întrebându-se ce se întâmpla. Se împinse printre ei, orientându-se pe
pipăite, dar nu izbuti să dea de scara de tambuchi, ca s-ajungă la
bocaport. Cunoștea perfect fiecare palmă de loc de pe corabie, își
spuse. Dar Vivacia se preschimbase brusc într-un labirint întunecat al
morții, al duhorii și al oamenilor îngroziți. De pe puntea de deasupra
lui se auzeau pași în fugă și țipete și de furie, și de frică.
Pe urmă izbucni alt strigăt, unul care răsună în cală, având ca
ecouri țipetele îngrozite ale sclavilor care mișunau.
– Vivacia, icni băiatul, pentru sine. Vivacia! strigă apoi din toate
puterile, rugându-se să-l poată auzi, să știe că vine la ea.
Mâinile lui bâjbâitoare întâlniră în sfârșit scara și o urcă în goană.
Imediat ce ieși pe punte, sub rafalele de ploaie, se împiedică de
primul leș al unui om din echipaj. Mild era captiv în tambuchiul pe
jumătate deschis. Pe întuneric, Wintrow nu izbuti să-și dea seama
decât că e mort, nu și cum a fost omorât. Îngenunche lângă el, auzind
zgomotele luptei purtate altundeva, pe corabie, dar nefiind în stare
să priceapă pe deplin decât moartea tânărului năier. Pieptul îi era
cald încă. Ploaia și stropii de apă de mare aduși de vânt îi răciseră
deja mâinile și fața, dar restul trupului își pierdea căldura mai încet.
Alții, sclavi și oameni din echipaj, mureau chiar în clipa aceea. Iar
Vivacia trăia totul, își aminti el, brusc. Simțea totul, și era singură.
Wintrow sări în picioare și alergă spre ea înainte de a pricepe ce
face. Pe covertă, câțiva oameni din echipaj dormiseră în corturi
rudimentare. Vântul și ploaia erau de preferat în locul duhorii
cumplite de sub punte. Corturile se prăbușiseră, iar furtuna le sfâșia,
așa cum se sfâșiau oamenii unii pe alții. Cătușele și lanțurile
deveniseră pe neașteptate arme. Wintrow se strecură printre
luptătorii înnebuniți de sânge, strigând:
– Nu! Nu! Trebuie să-ncetați, corabia n-o să suporte! Trebuie să-
ncetați!
Nimeni nu-i dădu atenție. Pe punte erau oameni căzuți, unii
zvârcolindu-se și alții nemișcați. Băiatul sărea peste ei. Nu-i putea
ajuta cu nimic. Nu-i stătea în puteri decât s-ajute corabia, care acum
îi striga numele în noapte. Se împiedică de ceva care ar fi putut fi un
mort și căzu. Se grăbi să se ridice, se smulse din mâinile unui bărbat
care se încleștase de el și continuă să înainteze, bâjbâind prin ploaie
și prin întuneric până ce mâinile lui găsiră scara către puntea proră.
– Vivacia! strigă, cu voce jalnic de subțire în toiul furtunii.
Dar ea îl auzi totuși.
– Wintrow! Wintrow! țipă, înnebunită, strigându-și numele cum își
strigă un copil chinuit de coșmaruri mama.
El urcă scara cu greutate, numai ca să fie azvârlit înapoi când
corabia se repezi nebunește către un val. Pentru o clipă, nu izbuti
decât să se prindă de una dintre treptele scării, străduindu-se să
respire. În următorul gol dintre valuri, ajunse din nou sus și se
repezi prostește înainte. Mâinile i se încleștară de balustrada de la
proră. Pe Vivacia n-o putea simți, o vedea doar ca pe o umbră în fața
lui. O strigă:
– Vivacia!
În prima clipă, ea nu răspunse. Wintrow se prinse mai strâns de
copastie și se întinse spre ea cu toată puterea minții. La două mâini
calde care se încleștează într-o noapte rece, conștiența ei se uni,
recunoscătoare, cu a lui. Pe urmă groaza și șocul ei i se revărsară în
minte.
– L-au ucis pe Comfrey! Nu e nimeni la cârmă!
Galionul și băiatul se afundară în apa rece a mării. Puntea din
lemn vrăjitor alunecă sub degetele lui crispate. În întuneric, Vivacia îi
împărtășea tot ce știa și toată disperarea ei, chiar în timp ce Wintrow
se străduia să-și păstreze viața. Simți moartea răspândită pe tot
cuprinsul ei și știu că lipsa controlului, simțită de ea, ca și vânturile
furtunii, o azvârleau către talazuri. Echipajul îi fusese luat de la
îndatoririle lui. Câțiva oameni se baricadaseră în dunetă și luptau,
apărându-și viețile. Alții mureau încet pe puntea pe care munciseră.
Când se stingeau vieți, era ca și cum Vivacia ar fi pierdut bucăți din
ea însăși. Wintrow nu mai simțise niciodată cât de întinsă e apa și cât
de mic e vasul care-l ține în viață. Când talazurile furtunii se
prelinseră de pe punte, el izbuti să se ridice în picioare.
– Du-te la timonă! îi strigă ea prin vânt. Controlează cârma!
Glasul îi deveni dintr-odată tunător:
– Spune-le să nu se mai ucidă unii pe alții, sau vor muri cu toții. Cu
toții, jur!
Wintrow se întoarse către covertă și, după ce trase în piept cât de
mult aer putea, le strigă celor încleștați acolo în luptă:
– Ați auzit-o! O să ne ucidă pe toți dacă nu încetați imediat lupta!
Încetați lupta! Ocupați-vă de pânze, cei care știți cum s-o faceți, sau
niciunul dintre noi n-apucă dimineața! Și faceți-mi loc s-ajung la
cârmă!
Pătrunseră din nou într-un val. Zidul de apă îl izbi din spate și se
trezi deodată zburând liber, desprins de punte, de greement, de
orice, încleștându-și mâinile ca să simtă doar împotrivirea fără
consistență a apei. Ar fi putut fi deja dincolo de copastie, fără s-o știe.
Deschise gura să țipe, dar înghiți în schimb apă sărată. În clipa
următoare, apa îl izbi de copastia de la babord. Chiar alături de el,
un sclav nu avu parte de același noroc. Se izbi de copastie, se legănă
pe marginea ei și căzu în valuri.
Apa dispăru prin găurile de scurgere. Pe punte, oamenii se
zvârcoleau ca peștii pe uscat, sufocându-se și scuipând apă. Imediat
ce putu s-o facă, Wintrow se ridică în picioare și își croi drum spre
pupă. Ca o gâză agitându-se prostește într-o băltoacă, numai fiindcă
tot ce e viu se străduiește întotdeauna să rămână în viață, se gândi.
Cei mai mulți dintre oamenii rămași pe punte nu erau năieri, îți
dădeai clar seama când vedeai cum aleargă către copastie și către
parâme, ca să se-ncleșteze de ele cu disperare. Al doilea val care
mătură puntea îi șocă în aceeași măsură. Probabil că găsiseră o cheie
pentru cătușe, pentru că unii scăpaseră cu desăvârșire de lanțuri, pe
când alți continuau să și le poarte, părând tot atât de deprinși cu ele
cum erau cu cămășile. Mai multe fețe se uitau cu teamă din
tambuchiurile deschise, strigându-și întrebările și sfaturile către
grupurile de pe punte. La trecerea fiecărui val uriaș, cei de jos se
retrăgeau ca să nu fie udați, dar nu părea să le pese cât de multă apă
pătrunde sub punte. La fiecare înclinare a corabiei, apa purta morții
încoace și încolo. Wintrow se uita uluit la sclavii în viață. Oare
luptaseră pentru libertatea lor numai ca să poată muri înecați?
Auzi vocea lui Sa'Adar, înălțată pe neașteptate:
 – Iată-l, iată-l pe flăcăul nostru. Băiete, Wintrow, vino încoace! Unii
s-au baricadat aici, înăuntru. Știi cum i-am putea afuma ca pe
șobolani ca să-i scoatem afară?
Conducea o bandă de fețe-hartă triumfătoare, adunate în fața ușii
dunetei, dincolo de care se aflau cabinele căpitanului și secunzilor. În
ciuda furtunii și legănării corabiei azvârlite de valuri în toate părțile,
erau încă hotărâți să continue să ucidă.
– Furtuna o să ne ducă pe toți la fund dacă n-ajung la timonă! le
strigă. Își scoase vocea din adâncul gâtului și încercă s-o facă să sune
poruncitor, ca a unui bărbat. Încetați cu omorurile, sau o să ne vină
marea de hac tuturor! Lăsați echipajul să iasă și să manevreze
corabia cât de bine poate, vă implor! Luăm apă la fiecare val!
Se prinse de lateralul scării dunetei când îi lovi un alt talaz. Văzu
cu groază apa scurgându-se prin tambuchiurile deschise, ca berea
care umple o cană.
– Închideți tambuchiurile alea cât mai bine! le strigă. Și puneți
oameni la pompe, sau toți bolnavii și toți cei care se-ascund jos or să
se-nece chiar înaintea noastră! Se uită în sus. Trebuie să strângem
pânzele alea, să nu mai aibă vântul în ce să ne împingă!
– Eu nu mă urc acolo, declară un sclav, cu glas puternic. N-am
scăpat de lanțuri doar ca să mor altcumva!
– Atunci o să mori când ne scufundăm! îi strigă Wintrow.
Vocea i se frânse, devenind stridentă, ca a unui copil. Câțiva sclavi
încercau fără tragere de inimă să închidă tambuchiurile, dar niciunul
nu voia să dea drumul obiectului de care se agățase ca să poată duce
treaba la bun sfârșit folosindu-și ambele mâini.
– Stânci! țipă Vivacia. Stânci! Wintrow, cârma, cârma!
– Lăsați echipajul să iasă! Făgăduiți-le că le cruțați viața dacă
salvează viețile voastre! îi strigă lui Sa'Adar.
Pe urmă se cățără grăbit pe scară.
 Comfrey murise într-adevăr la timonă, lovit din spate. Cel care-l
omorâse îl lăsase așa cum căzuse, pe jumătate captiv între spițe.
Numai mulțumită greutății trupului său căzut nu zvâcnea cârma
într-o parte și-n alta la fiecare val.
– Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, bolborosi băiatul, cerându-și
iertare, în timp ce trăgea trupul deșirat, eliberându-l din ultimul său
loc de cart.
Se apropie de timonă și o prinse în mâini, oprindu-i rotirea
întâmplătoare cu o smucitură. Respiră mai adânc ca niciodată.
– SPUNE-MI CE SĂ FAC! strigă, rugându-se să-i ajungă vocea, prin
furtună, până în celălalt capăt al corabiei.
– CÂRMA BABORD!
Strigătul Vivaciei ajunse până la el. Vocea ei nu era doar purtată de
vânt, ci părea să vibreze în el prin mâini. Își dădu seama că spițele
timonei erau din lemn-vrăjitor. Le strânse mai tare. Fără să știe dacă
astfel păcătuia sau nu, nu se întinse către Sa, ci către unicitatea
corabiei. Se pierdu în ea, abandonându-și frica.
– Păstrează-ți calmul, îi șopti, și simți saltul ei aproape frenetic
către el desăvârșindu-le legătura.
Prin asta îi trimise spaima ei, dar și curajul. Îi împărtăși tot ce știa
ea despre furtună și despre curent. Trupul ei din lemn-vrăjitor
deveni sinele lui mai mare.
Timona fusese construită pentru a fi manevrată de un bărbat în
toată firea, cu mușchi puternici. Uitase cum era cârmită corabia.
Fusese el însuși timonier de vreo două ori, dar pe vreme bună,
niciodată pe timpul unei astfel de furtuni și niciodată fără să aibă
alături un om care să-l instruiască și care să pună mâna pe spițe când
forța lui nu era de-ajuns. Se folosi de toată greutatea trupului său
firav ca s-o învârtească. Simți fiecare cart câștigat ca pe o mică
izbândă, dar se întrebă dacă Vivacia putea reacționa la timp la
mișcările cârmei. I se păru că loviră următorul val mai de-a dreptul,
tăindu-l în loc să fie împinși de el. Își îngustă ochii ca să vadă prin
rafalele de ploaie, dar nu zări decât întunericul. Ar fi putut fi în
mijlocul Mării Sălbatice, doar cu apă în jurul lor. Se gândi brusc că e
de-a dreptul ridicol să poarte doar el și corabia lupta pentru salvarea
tuturor oamenilor de la bord. Toți ceilalți erau prea hotărâți să se
ucidă unii pe alții.
– Trebuie să m-ajuți, spuse încet, rostind cuvinte pe care știa că ea
le poate simți oricum. Trebuie să-ți fii propriul observator, să nu
scapi din ochi nici valurile, nici stâncile.
Auzi oameni strigând unii la alții pe covertă. O parte dintre voci
sunau înăbușit; Wintrow ghici că sclavii negociau cu echipajul captiv.
Judecând după furia glasurilor, se îndoia că se vor pune de acord la
timp ca să salveze corabia. Nu te mai gândi la asta, se sfătui.
– Suntem doar noi doi, tu și cu mine, doamna mea, spuse, încet.
Numai tu și cu mine. Să încercăm să rămânem în viață.
Strânse timona cu putere în mâini.
Nu știu dacă o simte răspunzându-i sau dacă hotărârea lui îi dă o
nouă putere. Se ridică în picioare, orbit de apă și de beznă, și le sfidă
pe amândouă. Nu o mai auzi pe Vivacia strigându-l, dar avu senzația
că surprinde o neliniște a ei. Velele lucrau împotriva lui, dar în
privința asta nu putea face nimic. Începu brusc să cadă un alt fel de
ploaie, tot atât de stăruitoare, dar mai ușoară. Dar, tocmai când
furtuna se mai domoli și prima tentă cenușie a zorilor mânji cerul,
timona păru să devină mai țeapănă și mai grea în mâinile lui.
– Ne-a prins curentul!
Țipătul Vivaciei ajunse până la el.
– În fața noastră sunt stânci! Cunosc canalul ăsta de multă vreme!
N-ar fi trebuit s-o luăm pe-aici. Nu pot să le ocolesc singură!
 Auzi zăngănitul unui lanț și apoi căderea unui trup greu pe punte.
Aruncă o privire și văzu un grup de bărbați apropiindu-se. În
mijlocul lor erau câțiva cu cătușe și lanțuri, împinși de ceilalți. Când
ajunseră lângă Wintrow, cineva îl îmbrânci mai tare pe cel din față.
Omul căzu în genunchi pe puntea udă. Vocea lui Sa'Adar se auzi ca
un tunet.
– Spune că poate sta la cârmă și c-o poate face bine, dacă îi cruțăm
viața. Cu voce mai scăzută adăugă: Spune că fără el nu putem trece
de stâncile alea. Că numai el cunoaște canalul.
Când bărbatul se strădui să se ridice în picioare, Wintrow îl
recunoscu pe Torg. Nu-i putea desluși prea bine trăsăturile în
întuneric. Avea spatele cămășii sfâșiat. Zdrențele ei palide fluturau în
vânt.
– Tu, zise Torg. Râsul lui gros spunea că nu-i vine să creadă. Tu ne-
ai făcut asta? Nu cred. Ești trădător, dar n-ai destul curaj. Stai acolo și
ții timona ca și cum corabia ar fi a ta, dar nu cred că ai luat-o tu. În
ciuda lanțurilor și a mârâiturilor fețelor-hartă din jurul lui, scuipă
într-o parte. N-ai avut snagă s-o iei nici când ți s-a oferit pe-o tavă de
argint. Cuvintele încărcate de furie se revărsară din el, ca un șuvoi
după ruperea zăgazurilor. Oh, da, știu ce ți-a propus tatăl tău. Am
auzit ce-a spus în ziua aia. Voia să te facă secund când o să-mplinești
cincisprezece ani. Nu conta că-n ultimii șapte eu am muncit pentru el
ca un câine. Cui îi pasă de bătrânul Torg? L-ar fi făcut căpitan pe
Gantry și secund pe băiatul cu obraji roz. Ca s-ajung la ordinele tale!
Râse.
– Ei, Gantry e mort, așa ni s-a spus. Și nici tatălui tău nu-i e cu mult
mai bine. Își încrucișă brațele la piept. Vezi insula aia de la tribord? E
Insula Strâmbă. Ar fi trebuit să duci corabia prin cealaltă parte a ei.
În față sunt stânci și curentul e puternic. Așa că, dacă vrei un om la
cârma hârdăului ăstuia, poate-ar trebui să vorbești frumos cu Torg.
Poate-ar fi bine să-i oferi ceva mai mult decât viața lui ca să vă scoată
fundurile jalnice din oala asta cu tocană. Pe față i se așternu un
zâmbet de scârnăvie când se convinse brusc că aveau nevoie de el, că
putea întoarce totul în favoarea lui. Poate-ai face bine să vorbești
frumos și repede, fiindcă stâncile sunt chiar aici, în fața noastră.
Oamenii din spatele lui, năierii adăugați în Jamaillia echipajului,
aruncară priviri speriate în întunericul spre care se îndreptau.
– Ce-ar trebui să facem? îl întrebă Sa'Adar pe Wintrow. Putem avea
încredere în el?
Situația era cumplită și, în același timp, de tot râsul. Îl întrebau pe
el. Puneau în mâinile lui supraviețuirea corabiei și a tuturor
oamenilor de la bord. Își ridică privirea spre cerul care începea să se
lumineze. Sus erau doi sclavi, se chinuiau zadarnic să strângă
pânzele. Sa să se-ndure de ei toți! Își încleștă mai tare mâinile de
timonă și se uită la fața plină de îngâmfare a lui Torg. Oare era în
stare s-o izbească pe Vivacia de stânci de dragul răzbunării? Putea
merge cineva atât de departe încât să se răzbune cu prețul propriei
vieți? Simți o mâncărime pe obrazul tatuat.
– Nu, spuse, în cele din urmă. N-am încredere în el. Și l-aș omorî
înainte de a-i da cârma corabiei mele.
O față-hartă ridică din umeri cu asprime.
– Cine nu e de folos moare.
– Așteaptă! strigă Wintrow, dar era prea târziu.
Cu o mișcare la fel de lină ca a unui hamal care ridică baloturi,
sclavul cu fața-hartă îl săltă pe marinarul voinic deasupra capului și
îl aruncă apoi dincolo de balustrada pupei cu atâta forță încât căzu el
însuși în genunchi. Torg dispăruse, atât de repede și de simplu. Nici
măcar n-avusese timp să țipe. Fusese de-ajuns să spună că n-are
încredere în el, și Torg murise. Ceilalți năieri căzuseră în genunchi,
țipând și implorându-l să-i cruțe.
 Wintrow se umplu de dezgust. Nu oamenii care implorau îl
dezgustaseră.
– Scoateți-le lanțurile și trimiteți-i sus, se răsti la Sa'Adar. Strângeți
pânzele cât de bine puteți și strigați la mine dacă vedeți stânci.
Ordinul era prostesc și zadarnic. Trei oameni nu puteau manevra
o corabie de mărimea Vivaciei. În timp ce descuia Sa'Adar cătușele
celor doi, Wintrow se auzi întrebându-i:
– Unde e tatăl meu? Trăiește?
Amândoi îl priviră nedumeriți. Niciunul nu știa, înțelese el. Kyle le
interzise probabil oamenilor să vorbească despre el.
– Unde e căpitanul Haven? întrebă.
– Sub punte, cu capul spart și coastele rupte, răspunse unul dintre
năieri.
Wintrow chibzui și decise în favoarea corabiei. Arătă spre Sa'Adar.
– Am nevoie de căpitanul corabiei aici. Și-l vreau adus cu blândețe.
Dacă leșină nu ne e de niciun folos.
Și cine nu e de folos moare, își spuse, în timp ce Sa'Adar trimitea
oameni să-l aducă pe căpitan. Amenințarea unui supraveghetor de
sclavi devenise crezul după care trăiau sclavii. Ca să salveze
echipajul, trebuia să le arate sclavilor eliberați că e de folos.
– Scoateți-le lanțurile ăstora doi. Și trimiteți sus, la pânze, orice
năier care se poate mișca.
O față-hartă ridică din umeri.
– Acum nu mai sunt decât ăștia doi.
Numai doi oameni rămași în viață. Și tatăl lui. Sa să-l ierte. Se uită
la omul care-l aruncase pe Torg în valuri.
– Tu. Ai azvârlit un năier peste bord, unul de care ne-am fi putut
folosi. Acum i-ai locul. Du-te sus, la postul observatorului. Strigă de-
acolo, ca să-mi spui ce vezi.
 Se uită la ceilalți oameni din jurul lui. Se înfurie brusc fiindcă
stăteau degeaba.
– Voi, ceilalți, asigurați-vă că tambuchiurile sunt bine închise. Și
treceți la pompe! Simt că apa a îngreunat prea tare corabia. Numai Sa
știe cât de multă am luat. Cu voce mai înceată, dar la fel de dură,
adăugă: Curățați puntea de leșuri! Luați și corturile alea prăbușite,
puneți-le undeva în ordine.
Primul om se uită de la Wintrow la mica platformă din vârful
catargului principal.
– Acolo sus? Nu mă pot urca acolo.
Curentul părea acum să fie viu, apa alerga din ce în ce mai iute
prin canalul îngust, ca printr-o moară. Wintrow se lupta cu timona.
– Mișcă-te dacă vrei să trăiești! se răsti. N-avem timp pentru frica
ta. Corabia e singurul lucru care contează acum. Salveaz-o dacă vrei
să te salvezi!
– Asta e singura dată când ai vorbit ca un fiu al meu.
Sângele întunecase marginea feței lui Kyle Haven. Se mișca
ținându-și corpul răsucit, încercând să nu-și clatine coastele rupte,
libere să se miște în el. Era mai palid decât cerul cenușiu de deasupra
mării. Se uită la fiul său care ținea timona, la mișcările greoaie și la
cicatricele fețelor-hartă grăbite să-i îndeplinească poruncile, la toate
stricăciunile rămase în urma revoltei, și clătină din cap cu
încetineală.
– De asta aveai nevoie ca să-ți găsești bărbăția?
– Nu s-a pierdut niciodată, răspunse Wintrow, cu voce plată. Pur și
simplu n-ai putut s-o recunoști, fiindcă eu nu sunt tu. Nu sunt mare,
puternic și aspru, sunt eu.
– Nu te-ai străduit niciodată să scoți ceva mai bun din tine. Nu te-ai
sinchisit niciodată de ceea ce ți-aș fi putut da.
Kyle clătină iarăși din cap:
 – Tu și corabia asta. Copii răsfățați.
Wintrow strânse timona cu putere.
– N-avem timp pentru asta, Vivacia nu se poate cârmui singură. Mă
ajută, dar am nevoie și de ochii tăi. Am nevoie de cunoștințele tale.
Băiatul nu izbuti să-și alunge amărăciunea din glas. Sfătuiește-mă,
tată!
– E într-adevăr tatăl tău? întrebă Sa'Adar, consternat. Și-a făcut
sclav propriul fiu?
Niciunul dintre cei doi nu-i răspunse. Se uitau amândoi drept
înainte, în furtună. După o vreme, preotul se retrase către pupă,
lăsându-i aproape singuri.
– Ce-ai de gând să faci cu ea? întrebă tatăl lui, pe neașteptate. Chiar
dacă ieși cu bine din canalul ăsta, n-ai destui oameni ca să navighezi
cu Vivacia. Apele astea sunt înșelătoare chiar și pentru un echipaj cu
experiență. Pufni. O s-o pierzi înainte de a o fi avut cu adevărat.
– Nu pot face nimic mai mult decât tot ce pot, răspunse încet
Wintrow. N-am ales eu s-ajung în situația asta. Dar cred că Sa o să
vegheze asupra noastră.
– Sa! Kyle clătină din cap cu dezgust, apoi adăugă: Ține corabia pe
mijlocul canalului. Nu, cu două carturi mai spre babord. Așa. Ține
bine cârma. Unde e Torg? Ar trebui să-l trimiți sus, să spună ce vede.
Wintrow stătu pe gânduri o clipă, punând cap la cap sfatul tatălui
său și ceea ce simțea prin Vivacia. Pe urmă făcu corecția.
– Torg e mort, răspunse, după o scurtă tăcere. A fost aruncat peste
bord. Fiindcă un sclav a considerat că nu e de niciun folos.
Arătă cu bărbia către un bărbat care atârna, încremenit, la
jumătatea înălțimii catargului.
– El ar trebui s-ajungă la postul observatorului.
După cuvintele lui urmă o tăcere încărcată de spaimă. Tatăl lui o
spulberă cu voce încordată, joasă.
 – Toate astea..., spuse, vorbind doar pentru urechile fiului său.
Toate astea doar ca să poți lua corabia acum, în loc să mai aștepți
câțiva ani?
Pentru Wintrow, întrebarea măsura distanța dintre ei doi. Îi
despărțea o prăpastie imensă, de netrecut.
– Nimic din cele petrecute n-are legătură cu așa ceva.
O afirmație prostească. Dar toate cuvintele pe care le-ar fi putut
rosti într-o viață n-ar fi izbutit să-i facă tatăl să-l înțeleagă. Singurul
lucru pe care-l puteau avea vreodată în comun era corabia.
– Hai s-o trecem de stânci, propuse. Să vorbim numai despre asta.
E singurul lucru în privința căruia putem fi de acord.
După foarte mult timp, tatăl lui veni lângă el. Își puse ușor mâna
pe timonă, chiar lângă a lui. Se uită în sus, către vârfurile catargelor,
și-l văzu pe unul dintre oamenii săi.
– Calt! Lasă aia și du-te la postul observatorului!
Privirea tatălui său se îndreptă încet înainte.
– Pornim, îl preveni pe Wintrow, cu voce blândă, când corabia
prinse pe neașteptate viteză.

– M-ați vândut, spuse Malta, cu voce vlăguită. M-ați vândut unui

monstru, ca să plătiți o corabie. Ca să fiu târâtă într-o tabără din
mijloc de mlaștină, să mă umplu de negi și să fac copii, în timp ce vă
îmbogățiți voi făcând tot mai mult negoț cu familia Khuprus. Să nu
credeți că nu știu cum merg lucrurile. De obicei, când o femeie îi e
dată unui soț din Tărâmul Ploilor Sălbatice, familia ei din Bingtown
se umple de bani.
O treziseră devreme și o chemaseră în bucătărie pentru așa ceva.
Micul dejun încă nici nu era gata.
– Malta, nu e deloc așa cum spui, o contrazise mama ei, pe tonul
„hai să fim rezonabili“.
 Măcar bunica ei nu-și ascundea sentimentele. Umplu ceainicul,
apoi îl puse pe sobă. Se aplecă și ațâță ea însăși focul.
– De fapt, te-ai vândut singură, ripostă, cu voce amăgitor de
plăcută. Pentru o eșarfă, o nestemată de foc și o cutie-cu-vis. Și să nu
spui că nu ești destul de deșteaptă ca să fi știut ce faci. Știi despre
toate mult mai mult decât lași să se vadă.
Malta rămase tăcută preț de câteva clipe. Apoi:
– Am lucrurile astea în camera mea. Le pot înapoia, se oferi,
țâfnoasă.
Nestemata de foc. Detesta să se despartă de nestemata de foc. Dar
era mai bine decât să-i fie promisă unui broscoi râios din Tărâmul
Ploilor Sălbatice. Se gândi la visul în care îl sărutase și se cutremură.
În realitate, în spatele vălului, buzele lui erau probabil pline de negi.
Acum îi venea să verse numai gândindu-se la sărutul ăla. Nu era
corect să-i trimită un vis în care părea atât de chipeș când în realitate
era un broscoi râios.
– E ceva cam târziu pentru asta, răspunse mama ei, cu asprime.
Dacă ai fi fost sinceră în privința cutiei-cu-vis, lucrurile s-ar fi putut
aranja. Nu, de fapt nu. Primiseși deja o eșarfă și o nestemată, ca să nu
mai spun și de paharul pe care i l-ai dat după ce ai băut din el.
Tăcu câteva clipe, apoi continuă cu voce mai blândă:
– Malta, n-o să te silească nimeni să te măriți. Nu am acceptat decât
să-i îngăduim tânărului să te viziteze. N-o să fii niciodată singură cu
el. Bunica ta, sau eu, sau Rache, sau Nana, vom fi întotdeauna de
față. N-ai de ce să te temi de el.
Își drese glasul și adăugă, pe un ton inconfundabil mai rece:
– Pe de altă parte, nu permit nicio lipsă de curtoazie. N-o să
întârzii niciodată și n-o să fii niciodată nepoliticoasă. O să-l tratezi ca
pe orice alt oaspete demn de respect intrat în casa noastră. Și asta
înseamnă să nu te trezești vorbind de negi, mlaștini sau făcut copii.
 Malta se ridică de la masă și-și tăie o felie din pâinea făcută cu o zi
înainte.
– Bine. N-o să vorbesc deloc, le propuse.
De fapt, despre ce ar fi putut vorbi? Și cum ar fi putut s-o oblige
să-i vorbească sau să fie drăguță cu el. N-avea de gând să pretindă
că-l place. Iar el avea să-și dea curând seama că-l găsește dezgustător
și avea să plece. Se întrebă dacă o să mai poată păstra eșarfa și
nestemata după ce-o s-anunțe el că n-o mai vrea de nevastă. Ei,
probabil că nu era momentul potrivit ca să vorbească despre asta.
Însă ar fi putut înapoia oricând cutia-cu-vis. După ce o deschisese
căpătase o culoare urâtă, lipsită de strălucire, întocmai ca a cenușii
din vatră. Încă mai mirosea frumos, dar ăsta nu era un motiv
suficient ca s-o păstreze.
– Malta, ăștia nu sunt oameni pe care-i putem ofensa, îi atrase
mama ei atenția.
În ultima vreme, arăta obosită, sfârșită. I se înmulțiseră ridurile și
își îngrijea părul chiar mai puțin decât înainte. Fața ei avea să fie, cât
de curând, la fel de acră ca a bunicii. Iar bunica tocmai se încrunta.
– Aici nu e vorba de oameni pe care ne permitem sau nu să-i
ofensăm. De un pețitor nedorit se poate scăpa în multe feluri. Dar
grosolănia nu e unul dintre ele. Nu pentru familia noastră.
– Când o să se-ntoarcă tata? întrebă Malta, ca din senin. Mai avem
pe undeva piersici conservate?
– Nu-l așteptăm mai devreme de sfârșitul primăverii, răspunse
mama ei, obosită. De ce?
– Nu cred că el m-ar pune să fac așa ceva. Să pretind că-mi place
un om pe care nici măcar nu vreau să-l cunosc... Nu mai e nimic bun
de mâncare în casa asta?
– Ia niște unt. Și nu ți-a cerut nimeni să pretinzi că-ți place! răbufni
bunica ei. Nu ești prostituată, nu te-a plătit ca să-i zâmbești când se
uită la tine cu lăcomie. Spuneam doar că trebuie să-l tratezi
curtenitor. Și sunt sigură că el se va purta ca un gentilom desăvârșit.
Am cuvântul lui Caolwn în privința asta, și pe ea o cunosc de foarte
mult timp.
Cu voce mai joasă, adăugă:
– Sunt sigură c-o să-și dea repede seama că nu ești potrivită pentru
el și-o să-și înceteze atențiile.
Ronica încheiase pe un ton insultător. Ca și cum Malta n-ar fi fost
demnă de pețitorul ei.
– O să-ncerc, încuviință, în silă.
Aruncă pâinea uscată pe masă, în fața ei. Măcar era ceva despre
care îi putea povesti lui Delo. Prietena ei se lăuda întotdeauna, cu
subtilitate, vorbind despre bărbații tineri care veneau în casa lor.
Erau, cu toții, prietenii lui Cerwin, Malta știa asta. Dar Delo le
cunoștea numele și toți glumeau cu ea, tachinând-o, și-i aduceau
uneori dulciuri și bijuterii ieftine. Odată, când i se dăduse voie să
meargă în piața de mirodenii cu Delo, fiind însoțite de Rache, se
întâlniseră cu unul dintre prietenii lui Cerwin. O recunoscuse pe
Delo și, când o salutase cu o plecăciune adâncă, mantia lui fluturase
în vânt. Le invitase la un ceai cu mirodenii, însă Rache spusese că
trebuie să se întoarcă repede acasă. Malta se simțise atunci ca o fetiță.
Avea să fie plăcut să-i povestească lui Delo, fie și numai o singură
dată, că un tânăr venise în vizită special ca s-o vadă. Nu era nevoie
să-i spună și că e probabil plin de negi. Poate izbutea să-l facă să pară
misterios și periculos... Zâmbi în sinea ei și se uită în gol, visătoare,
exersând privirea cu care avea să-i povestească lui Delo despre
tânărul care o curtează. Keffria trânti un vas cu miere pe masă, în
fața ei.
– Mulțumesc, spuse Malta, absentă, servindu-se din el.
Poate Cerwin avea să fie gelos.
 – O să mă lași să trăiesc? întrebă încet Kyle, când zorii prinseră să
coloreze cerul.
Încercase să-și păstreze vocea plată, dar în cuvinte i se strecurase o
asprime în care se amesteca spaima. Wintrow putu s-audă și
oboseala. Lunga noapte aproape că se sfârșise, dar, ca să poată trece
prin canal, fusese nevoie de ei amândoi la cârmă, de tot ce putuse să
vadă Calt și tot ce le strigase Vivacia. Nu putea să nu admire dârzenia
tatălui său. Rezistase. Încă mai stătea înclinat, protejându-și partea
stângă a coastelor, dar îl ajutase să salveze corabia. Iar acum își
întreba fiul dacă îi cruță viața. Cât de amar trebuie să fi fost!
– O să fac tot ce-mi stă în puteri ca să supraviețuiești. Asta ți-o
făgăduiesc.
Se uită de la tatăl lui la Sa'Adar, care continua să se sprijine de
balustrada pupei. Se întrebă cât de mult o să conteze cuvântul lui în
toate hotărârile care vor mai fi luate.
– Nu mă crezi. Dar moartea ta m-ar îndurera. Așa cum m-au
îndurerat toate morțile de pe corabia asta.
Kyle Haven se uita drept înainte.
– Încă un cart spre babord, se mulțumi să spună.
În jurul lor, apa se lărgi brusc și se liniști. Insula Strâmbă se
pierdea în urmă, iar canalul Odgon li se deschidea înainte.
Fiul său corectă cursul. Pe greement, oamenii încercau să-și dea
seama ce și cum trebuia făcut și țipau unii la alții, neizbutind să se
pună de acord. Kyle avea dreptate. Nu puteau naviga cu doar doi
oameni experimentați buni de muncă. Strânse mai tare timona.
Trebuia să existe o cale.
– Ajută-mă, corabie, șopti, abia auzit. Ajută-mă să-mi dau seama ce
trebuie să fac.
 Primi un răspuns slab. Nu-l făgăduia că vor izbândi, vorbea doar
despre încrederea lor unul în altul.
– E o altă corabie în spatele nostru, observă Sa'Adar cu glas tare. Se
apropie cu iuțeală.
Se uită cu atenție prin încăpățânata ploaie cenușie.
– Are stindardul Corbului! exclamă, iar încântarea din glasul lui
era clară. Sa a vegheat cu adevărat asupra noastră!
Își smulse cămașa zdrențuită și începu s-o fluture către cealaltă
corabie.

– La cârma ei e un băiat! strigă Sorcor în jos, către el. Furtuna se

domolise, până și ploaia părea să înceteze, dar își înălță totuși glasul
ca să se facă auzit. Iar pe punți e un dezastru. Cred c-au avut o
revoltă.
– Cu atât mai bine... pentru noi, strigă Kennit, ca răspuns.
Fusese nevoie de atâta efort! Era istovit. Răsuflă prelung.
– Pregătește un grup de abordaj! O iau imediat ce intră în canalul
principal.
– Băiatul pare să se descurce foarte bine la timonă, chiar și cu
pânzele înălțate greșit. O clipă!
În vocea lui Sorcor se simțea clar neîncrederea.
– Căp’tane, ne cheamă. Un om pare să ne facă semn să ne
apropiem.
– Atunci să-l îndatorăm. Fiți gata de abordare! Nu. O clipă. Răsuflă
din nou adânc și încercă să-și îndrepte spatele. Îi conduc eu. Gankis!
Treci la timonă. Etta, unde e cârja mea?
Era adevărat. Corabia era a lui, aștepta să fie luată, norocul îi
rămăsese alături. Crezuse în el, nu se dăduse bătut, și iat-o, era acolo,
superba lui corabie vie. Când ajunseră alături de ea, se gândi că
niciodată nu văzuse ceva mai frumos. De pe duneta Mariettei, putea
să se uite în jos, la ea. Pe un morman de pânze căzute erau leșuri și
velele îi erau suflecate ca fustele unei codoașe, dar coca argintie îi
strălucea și contururile ei ferme erau ca o muzică.
Se clătină și Etta îl prinse. Gankis trecuse la timonă. Bătrânul năier
îi aruncă o privire stranie, în care mila și spaima se amestecau în
părți egale.
– Nu știu unde e cârja ta. Uite, lasă-mă să te duc eu până la
balustradă.
Etta îl trase după ea, gâfâind de efort. El se mișcă în salturi,
clătinându-se, până ce ajunse să se țină de copastie cu ambele mâini.
– Iubirea mea, îi spuse ea, foarte încet, cred că ar trebui să mergi
sub punte și să te odihnești o vreme. Lasă-l pe Sorcor să pună
stăpânire pe corabia vie pentru tine.
– Nu! se împotrivi el, cu sălbăticie.
Era atât de greu să se sprijine pe un singur picior și ea îi irosea
puterile cu certuri prostești.
– Nu! E a mea și voi fi printre primii care pun piciorul pe punțile
ei. A venit la mine mulțumită norocului meu.
– Te rog, stărui Etta, cu vocea frângându-i-se la sfârșitul
cuvântului. Iubitul meu. Dragostea mea. Dacă te-ai putea vedea
acum...
– Sar! Sorcor li se alăturase și înjurătura îi ieși printre buze odată
cu aerul din piept. Oh, Kennit, oh, căp’tane...
– Eu conduc grupul de abordaj, spuse căpitanul.
Secundul n-avea să-l contrazică. Și poate că asta avea s-o
amuțească pe femeie.
– Da, căp’tane, încuviință Sorcor, cu voce foarte slabă.
 – Nu se poate să vorbești serios! îi strigă Etta. Uită-te la el! E istovit,
n-ar fi trebuit să-l las nicidecum să stea pe punte dacă aș fi știut ce
preț...
– Lasă-l să meargă.
Sorcor vorbea foarte încet. Îi adusese cârja, dar o puse jos, pe
punte.
– Îți aduc un scaun suspendat, căp’tane. Și-o să am grijă s-ajungi cu
bine pe puntea corabiei tale vii.
– Dar..., începu Etta, însă Sorcor o întrerupse.
– I-am făgăduit, îi spuse, cu asprime. Uită-te la el, femeie. Lasă-mă
să-mi țin cuvântul dat căpitanului meu.
Apoi adăugă, cu voce mult mai scăzută:
– Cred că acum nu prea mai avem ce altceva să facem pentru el.
– Dar..., repetă ea.
Se uită la Kennit și, când îi întâlni el ochii, în ai ei ceva păru să
încremenească. Etta părea să nici nu mai respire, se uita la el și atât.
Pe urmă se uită la secund pe lângă el.
– Atunci merg cu el, anunță, cu glas scăzut.
– Mergem amândoi, răspunse Sorcor.
 34

RESTABILIRI

Secundul o trezi pe Althea trăgând-o cu prudență de mânecă.

– Hei, spuse Grag Tenira, cu voce joasă. Căpitanul vrea să te vadă.
E de cart la ancoră. Îl găsești pe punte. Dă-te jos din hamac.
Grag îi întoarse spatele și plecă fără să se uite dacă ea îi dă sau nu
ascultare.
După nici măcar o secundă, picioarele ei goale atinseră puntea.
Jur-împrejur, teuga era întunecată și tăcută. Restul echipajului era
liber în noaptea aia. Toată lumea coborâse pe țărm, să chefuiască.
Mai dornică de singurătate decât de bere, ea spusese că n-are niciun
ban și rămăsese la bord, să trândăvească și să doarmă.
Ophelia se afla în portul unui oraș insular numit Rinstin 23. Era una
dintre puținele așezări întemeiate fără încălcarea legii pe insulele din
Canalul Interior. Construită în apropierea unei mine de cositor și
având izvoare bogate de apă dulce, era casa unor mineri care
prosperau și începuse să devină un oraș în care înflorea negoțul.
Locuitorii își puteau îngădui să cumpere câteva dintre mărfurile
aduse de Tenira din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Căpitanul scosese un
câștig frumos vânzând butoaie cu carne sărată aduse din Jamaillia și
părăsea portul cu vase de cositor pe care avea să le vândă în
Bingtown. Era un negustor priceput. După scurtul timp petrecut pe
corabia lui, Althea ajunsese deja să-l admire.
Odată ce ieși pe punte și se uită în jur după căpitanul Tenira,
stranietatea situației o izbi brusc. Căpitanul făcea de cart la ancoră în
port? Și își trimisese secundul s-o cheme? În minte i se contură o
bănuială cumplită. Ophelia îi dezvăluise secretul. Când îl văzu pe
căpitan fumându-și pipa lângă galion, bănuiala deveni certitudine.
Năierul tânăr cocoțat pe copastie în apropiere era probabil Grag, care
urma să fie martor la demascarea ei. Își simți inima făcându-se cât un
purice.
Se opri o clipă în umbră, să-și netezească părul prins în coadă și să
se frece la ochi, alungându-și somnul. Trase de hainele ei ponosite,
aranjându-și-le cât de bine putea. Oricât de groaznică fusese
alungarea ei de pe Secerătorul, de data asta totul avea să fie încă mai
urât. Oamenii ăia îi cunoșteau familia și, odată ajunși acasă, aveau să
spună povestea ei. Prin urmare... Capul sus. Fără lacrimi și fără furie,
își făgădui. Demnitate și mândrie. Și-ar fi dorit să i se liniștească
stomacul. Și-ar fi dorit să fi știut mai din timp.
Pe măsură ce înainta, auzea vocea Opheliei tot mai clară în aerul
nopții, aproape ca și cum corabia ar fi vrut să-și trimită cuvintele
către urechile ei.
– Iar tu, Tomie Tenira, te transformi într-un țopârlan bătrân și
supărăcios, fără pic de simț al aventurii.
– Ophelia, o dojeni căpitanul ei.
– Și fără pic de simț al umorului, îi dezvălui Ophelia lui Grag.
Felinarul de pe punte lăsa fața năierului în umbră și el nu dădu
niciun răspuns în cuvinte. Althea își simți buzele strâmbându-se într-
un zâmbet ironic. Se întrebă dacă Grag Tenira se gândea în clipa aia
la fata cu care dansase.
 Își șterse zâmbetul de pe chip. Îl salută pe căpitan calmă, cu o
expresie indiferentă.
– M-am prezentat la ordin, domnule.
– Într-adevăr, răspunse căpitanul, cu asprime. Își scoase din gură
pipa scurtă. Știi despre ce e vorba, nu-i așa?
Ea încercă să nu se crispeze.
– Mă tem că da, domnule.
Tenira se sprijini de copastie, oftând din greu.
– Am discutat despre asta, Grag și cu mine. A avut și Ophelia un
cuvânt de spus. Și, ca de obicei, nu numai un cuvânt. Am făcut un
plan pentru binele tău, tânără domniță. Adună-ți toate lucrurile.
Grag o să-ți dea niște bani și-o să te conducă la țărm. Pe strada Scoica
e o casă cu camere de închiriat. Un loc curat. Va avea grijă s-ajungi
acolo în siguranță.
– Da, domnule, încuviință Althea, deznădăjduită.
Măcar nu țipa furios la ea. Păstrându-și demnitatea, îi îngăduia să
și-o păstreze pe-a ei. Pentru asta se simțea recunoscătoare. Dar
trădarea Opheliei o durea totuși. Se uită pe lângă căpitan, către
galionul care o privea cu o oarecare jenă peste un umăr rotund.
– Te-am rugat să nu mă trădezi, o dojeni Althea, cu blândețe. Și îi
țintui fața cu o privire cercetătoare. Nu-mi vine să cred că mi-ai făcut
una ca asta.
– Oh, ești nedreaptă, draga mea! Atât de nedreaptă! protestă
Ophelia, cu sinceritate. Te-am prevenit că nu te poți aștepta să-i
ascund căpitanului meu un asemenea secret. Iar eu ți-am spus c-o să
găsesc o cale ca să poți rămâne, dacă vrei, la bord sub adevăratul tău
nume. Și cum aș fi putut face asta fără să-i spun care e numele tău
adevărat? Tomie, văd că asta te distrează. Rușine să-ți fie! Biata fată
crede că ai de gând s-o abandonezi aici.
 – Ideea a fost a Opheliei, nu a mea, sublinie căpitanul, fără tragere
de inimă. Te-a îndrăgit cu adevărat. Trase din pipă, în timp de Althea
aștepta cu sufletul la gură. Grag o să-ți dea destui bani pentru toate.
Pentru o baie, pentru haine potrivite și așa mai departe. Mâine după-
amiază o să revii la bord ca Althea Vestrit. Și o să te ducem acasă.
– Și mai e ceva, se amestecă Ophelia, entuziasmată. Ah, oh, asta e
partea cea mai frumoasă, draga mea, și nu-ți poți imagina cât de
greu mi-a fost să-l conving pe Tomie! Cu Grag a fost ușor, cu el e
întotdeauna ușor, nu-i așa, mielușelul meu?
Corabia nu așteptă să-și murmure tânărul încuviințarea.
– O să fii secundul nostru cât va dura drumul spre casă, o înștiință
pe Althea, cu încântare. Pentru că, la o zi sau două după plecarea
noastră din Rinstin, pe sărmanul Grag o să-l apuce o durere de dinți
atât de groaznică, încât o să-l doboare la pat. Iar Tomie o să te roage
să-i ții locul, fiindcă știe că ai navigat împreună cu tatăl tău.
Grag se aplecă în față, dornic să studieze chipul Altheei în vreme
ce auzea toate astea. Văzând ce șocată era, izbucni în râs. Ochii lui
albaștri se îndreptară spre Ophelia, și cei doi își împărtășiră
încântarea.
– Vorbești serios? întrebă Althea, nevenindu-i să creadă. O, cum aș
putea să-ți mulțumesc?
Căpitanul Tenira își scoase pipa din gură.
– O să-mi poți mulțumi făcându-ți foarte bine treaba, ca să nu zică
nimeni că-s smintit fiindcă ți-am cerut una ca asta. Și să ții numai
pentru tine, pentru totdeauna, povestea îmbarcării tale pe corabia
mea dându-te drept băiat, fără să miros eu nimic. Se întoarse brusc
spre galion. Și m-aștept să-ți ții și tu cuvântul în privința asta,
băgăcioasă bătrână. Nu scapi nicio vorbă față de nimeni, fie om, fie
corabie vie.
– Vai, Tomie, cum te poți îndoi de mine? întrebă Ophelia.
 Își dădu ochii peste cap și-și duse mâna la inimă de parcă ar fi fost
adânc îndurerată. Apoi își lăsă capul pe-o parte și îi făcu ostentativ
cu ochiul Altheei.
Grag chicoti și căpitanul se răsuci brusc spre el.
– Nu te mai hlizi, băiețică. Și tu o s-ajungi de râsul lumii dacă se
află povestea asta.
– Nu mă hlizesc, domnule, minți Grag, vesel. Aștept cu nerăbdare
să-ncep să-mi petrec timpul citind și trândăvind, pe drumul de-aici
până în Bingtown.
Ochii i se îndreptară spre Althea, ca să savureze gluma împreună.
Privirea îi zăbovi pe fața ei și ea știu că încerca s-o vadă, în spatele
deghizării în băiat murdar, pe fata pe care-o cunoscuse. Își lăsă ochii
în jos, stânjenită, în vreme ce căpitanul îi vorbea fiului său.
– Nu mă-ndoiesc. Ei, să fii pregătit să-ți revii repede dac-o să
hotărăsc că am totuși nevoie de tine pe punte.
Căpitanul Tenira se întoarse apoi spre Althea și adăugă, aproape
scuzându-se:
– N-o spun fiindcă mă tem că voi ajunge la asta. Am auzit că te poți
lua la întrecere cu cei mai buni năieri. Ei, crezi c-o să ai vreo
problemă când, ăă, când vei renunța la hainele băiețești ca să-ți reiei
înfățișarea femeiască?
Althea clătină din cap, gânditoare.
– Pot închiria camera ca năier și pot face acolo o baie. Iar mâine-
dimineață o să umblu prin oraș, după „daruri“ pentru sora mea. Pe
urmă o să mă-ntorc în cameră, o să-mi schimb hainele, o să-mi
aranjez părul și o s-o șterg repede, prin spate. Sper că neobservată.
– Bun. Să sperăm că totul va merge exact atât de simplu.
– Sincer, nu știu cum să-ți mulțumesc, domnule. Cum să vă
mulțumesc tuturor.
Althea o cuprinse și pe Ophelia în privirea ei caldă.
 – Aș vrea să-ți mai cer un lucru, zise căpitanul Tenira, cu o
oarecare greutate.
La auzul tonului lui, ceva din Althea își adună toate puterile.
– Ce anume? întrebă.
– Ophelia ne-a povestit ce s-a întâmplat cu corabia ta. Dacă pot
îndrăzni, te sfătuiesc să nu faci din asta nimic mai mult decât o
problemă de familie. O, eu unul o să garantez pentru tine, dac-o să-
mi dovedești că meriți. O să-ți dau un bilet de corabie cu însemnul
secundului, dac-o să te descurci bine. Dacă va fi nevoie, o să-ți stau
alături în fața Consiliului Negustorilor și o să-ți țin partea. Dar aș
prefera să nu fie cazul. Problemele legate de negoțul familiei Vestrit
ar trebui să fie rezolvate în spatele ușilor închise ale casei Vestrit. L-
am cunoscut pe tatăl tău, nu foarte bine, dar destul de bine ca să știu
că asta ar fi preferat.
– Dacă va fi cu putință, așa voi face, domnule, răspunse Althea, cu
gravitate. Și eu aș prefera asta. Dar o să fac orice e necesar ca să-mi
recapăt corabia.
– Știam c-așa o să zică, se bucură Grag.
El și Ophelia schimbară priviri triumfătoare.
– Am cunoscut-o pe străbunica ta, zise Ophelia. Îi semeni foarte
bine ca înfățișare. Și ca fire. Ea ar fi vrut să-i stăpânești tu corabia.
Mi-aduc aminte ziua în care-a adus-o pentru prima oară pe Vivacia în
portul Bingtown. În jurnalul meu de bord există o însemnare din
ziua aia, poate mă voi sinchisi vreodată s-o caut. Oricum, vântul era
înviorător și...
– Nu acum, își dojeni căpitanul Tenira corabia. Și se uită la Althea.
Am motivele mele ca să-ți cer să păstrezi problemele familiei în
familie. Motive egoiste. Nu vreau să se creadă că țin partea unui
negustor împotriva altuia.
Căpitanul văzu privirea nedumerită a Altheei și clătină din cap.
 – Ești plecată din Bingtown de ceva vreme. Acolo se încing
lucrurile. Nu e timp pentru neînțelegerile dintre Negustori.
– Știu. Avem destule probleme cu Negustorii Noi, încuviință
Althea, cu voce scăzută.
– Măcar de-ar fi numai atât, zise Tenira, cu aprindere. Mă tem că va
fi mai rău. Am auzit asta chiar din Jamaillia, în capitală. Știi ce-a mai
făcut băiatul ăla prost care ne e Satrap? A tocmit mercenari
chalcedeni drept corsari care să patruleze prin Canalul Interior. Se
spune că le-a dat dreptul să se oprească în Bingtown, să-și ia apă și
provizii. Fără plată. Susține că Bingtownul ar trebui să-i ajute să
stârpească pirații. Când am plecat din Jamaillia, corabia cu
mesagerul lui era deja pe drum de două zile. Cu hrisoave care-i
împuternicește pe colectorii lui de biruri să verifice dacă mercenarii
sunt bine tratați. „Să adune contribuții pentru proviziile necesare
lor“, așa sună frumoasele cuvinte în care și-a îmbrăcat porunca.
– Noi n-am primit niciodată corăbii chalcedene înarmate în
Bingtown. Doar vase care fac negoț, sublinie Althea, cu voce joasă.
– Pricepi repede, fetițo. Părerea mea e că nu le vom primi nici
acum. Va fi interesant de văzut cu cine se vor alia Negustorii Noi. Mă
tem că pe Satrap și pe câinii lui chalcedeni îi vor sprijini mai mulți
decât...
– Tomie, îl întrerupse Ophelia. Lasă politica pe mai târziu. O s-o
poți plictisi până la lacrimi cu astfel de discuții, la toate mesele, până
când ajungem în Bingtown. Dar mai întâi Athel trebuie să redevină
Althea.
Ochii ei se îndreptară spre tânăra femeie:
– Du-te să-ți aduni lucrurile, fetițo. Grag o să meargă cu tine pe
țărm și-o să te conducă, în siguranță, până la ușa casei cu camere de
închiriat. Gura i se lăți într-un zâmbet sugestiv și, brusc, îi făcu
secundului cu ochiul.
 – Și să te porți cuviincios, Grag, pentru că altminteri Althea o să-mi
povestească tot. Acum du-te cu ea, dar ai grijă să te oprești la ușa ei.
Althea se trezi roșind mai tare decât Grag la auzul glumelor
corabiei. Tânărul părea obișnuit cu ele.
– Mulțumesc, domnule, izbuti să-i spună căpitanului Tenira. Sunt
cu adevărat recunoscătoare pentru asta.
Pe urmă se grăbi s-ajungă într-un loc unde întunericul îi putea
ascunde fața.
Când reveni pe punte, Grag o aștepta lângă tambuchi. Althea își
săltă pe umăr sacul de corăbier și se simți ușurată fiindcă el avea
destul bun-simț ca să nu se ofere să i-l care. Îl urmă în josul schelei și
apoi prin oraș. Mergeau în ritmul lui vioi. Ea descoperi că nu găsește
nimic de spus și el păru la fel de rezervat. Noaptea era blândă și
lumina revărsată prin ferestrele tavernelor pline de năieri pe lângă
care treceau nu lăsa strada să se cufunde în beznă. Grag se opri la
ușa casei cu camere de închiriat.
– Ei, am ajuns, spuse el, cu stângăcie.
Șovăi, de parcă ar fi vrut să mai spună ceva.
Althea se hotărî să-l ajute să se simtă în largul lui.
– Pot să fac cinste cu o bere? propuse, arătând către o tavernă de
vizavi.
El se uită într-acolo, apoi din nou la ea, cu ochii lui albaștri larg
căscați.
– Nu cred că m-aș simți bine, îi spuse, cu sinceritate. În plus, tata
m-ar jupui de viu dacă aș duce o doamnă într-un asemenea loc.
O clipă mai târziu, adăugă:
– Dar îți mulțumesc.
Și nu se clinti din loc.
Althea își lăsă capul în jos ca să-și ascundă zâmbetul.
 – Ei, atunci, noapte bună.
– Da. El își târșâi picioarele, apoi trase în sus de betelia
pantalonilor.
– Ăă, mâine trebuie să te aduc înapoi, pe corabie, după ce dăm nas
în nas în oraș. „Ca din întâmplare“, cum zice Ophelia. Se uită în jos, la
picioarele lui. N-aș vrea să te caut prin tot Rinstinul. Ne întâlnim
undeva?
Privirea i se îndreptă din nou spre fața ei.
– E o idee bună, răspunse ea, încet. Unde propui?
Grag se uită într-o parte.
– E un loc aici, în josul străzii. Arătă cu degetul în întuneric. Se
cheamă La Eldoy. Acolo fac o supă bună, groasă, și pâine proaspătă.
Foarte gustoasă. Ne-am putea întâlni acolo. Fac cinste cu cina, și mi-
ai putea povesti aventurile tale. De când ai plecat din Bingtown. O
privi din nou în față și izbuti să zâmbească. Sau de când am dansat
ultima dată împreună.
Așadar ținea minte asta. Îi zâmbi la rândul ei.
Avea o față plăcută, deschisă și sinceră. Althea se gândi la tot ce
văzuse la el, și mai ales la el, la tatăl lui și la Ophelia, împreună.
Afecțiunea lor și destinderea cu care discutaseră îi trezi brusc dorul
de lucruri simple, ca glumele și clipele petrecute alături de prieteni.
Când o văzu surâzându-i, zâmbetul lui se lărgi, înainte de a-și feri
privirea.
– Ne întâlnim acolo mâine după-amiază, încuviință ea, cu ușurință.
– Bun. Bine, rămâne stabilit. Atunci, noapte bună!
Îi întoarse spatele aproape în grabă. Își săltă din nou pantalonii,
apoi își împinse boneta spre ceafă. Ea zâmbi în timp ce-l privea
îndepărtându-se. Era ceva vesel în mersul lui legănat, de corăbier. Își
aduse aminte că era un dansator bun.
 – Știi ceva? întrebă Tarlock, cu voce de bețiv. Te cunosc. Sunt sigur
că te cunosc.
– Nu mă surprinde. Sunt secund pe corabia ta, răspunse Brashen,
dezgustat.
Se răsuci în scaun, ca să nu mai stea cu fața către el. Tarlock nu-i
înțelese gestul.
– Nu. Nu, adică vreau să spun că da, e adevărat. E adevărat, acum
ești secund pe Ajunul Primăverii. Dar te știu de mai înainte.
Se așeză cu mare grijă lângă Brashen, cu berea din cană
clipocindu-i și revărsându-se puțin peste margine.
Brashen nu se întoarse spre el. În schimb, își săltă propria cană și
bău, ca și cum n-ar fi observat că Tarlock i se așezase alături. Înainte
de a fi zărit de bătrânul bețiv cu păr sur, își dorise să stea singur la
masa din tavernă. Voia să fie singur. Era primul port în care se
opriseră după plecarea din Candletown, și Brashen avea nevoie de
timp să se gândească.
Munca lui era, în mare măsură, întocmai așa cum se așteptase să
fie. Rutina zilnică de pe vasul cu pescaj mic nu-i punea prea mult
priceperea la încercare. Cei mai mulți oameni din echipaj erau pe
corabie de ceva vreme și știau destul de bine ce au de făcut. De
câteva ori, mai ales în primele zile de după îmbarcare, fusese nevoit
să-și impună ordinele folosindu-și pumnii, dar se așteptase la asta.
Oamenii erau înclinați să provoace un secund nou, indiferent dacă
abia venise la bord sau se ridicase din rândurile lor. Pur și simplu așa
erau năierii. Nu asta era problema.
De deranjat, îl deranjau însărcinările lui de pe uscat. La început,
corabia navigase spre nord, urmărind coasta incredibil de zdrențuită
a Jamailliei. Acum mergea din insulă în insulă, pe lângă teritoriul
cunoscut drept al piraților, în care se aventura din când în când.
Orășelul în care se aflau era o așezare tipică. Adică nu cu mult mai
mult decât un debarcader și o mână de depozite într-o mlaștină
murdară. Două taverne adăposteau câteva târfe obosite. Pe coasta
dealului din spatele tavernelor erau împrăștiate niște cocioabe.
Brashen nu putea să-și dea seama de ce exista orașul.
Își petrecuse întreaga după-amiază cu o sabie la șold și cu o bâtă în
mână. Stătuse de pază în spatele căpitanului său așezat la o masă
dintr-unul dintre depozite, cu o ladă cu monede între picioare. Trei
dintre cei mai dubioși lupi de mare pe care-i văzuse vreodată
Brashen aduseseră mostre din mărfurile lor și negociaseră prețul.
Diversitatea și starea în care se aflau spunea de unde provin. Brashen
simțise un val de dezgust față de sine însuși când căpitanul se
întorsese spre el ca să-i ceară părerea despre un manuscris cu pete de
sânge, dar plin de ilustrații.
– Cât crezi că face? întrebase căpitanul Finny.
Brashen își alungase o amintire care nu-și găsea locul.
– Nu destul de mult ca să mori pentru el, răspunse, sec.
Finny râsese și spusese un preț. Brashen dăduse din cap, iar pirații
care-și vindeau marfa se sfătuiseră în grabă, apoi acceptaseră. El
unul se simțise mânjit de vânzarea aia. Bănuise de la bun început că
Ajunul Primăverii vinde astfel de mărfuri. Dar nu se imaginase pe
sine însuși inspectând obiecte pătate de sângele unui mort.
– Îți spun eu ce facem, propuse Tarlock, cu viclenie. Eu doar spun
un nume. Tu ți-l aduci aminte, îmi faci cu ochiul și eu nu mai adaug
nimic despre numele ăla. Absolut nimic.
Brashen îi vorbi cu blândețe peste umăr.
– Ce-ar fi să taci chiar acum din gură și să nu mă mai sâcâi, iar eu
să nu-ți învinețesc amândoi ochii?
– Ei, așa se vorbește cu un vechi tovarăș de pe altă corabie? se
tângui Tarlock.
 Era prea beat ca să se simtă bine. Prea beat ca să priceapă o
amenințare. Dar nu destul de beat ca să cadă sub masă. Dar pe asta
poate că Brashen izbutea s-o rezolve. Schimbă tactica, se întoarse
spre el. Se sili să zâmbească.
– Știi, ai dreptate. Nu-mi aduc aminte dac-am mai călătorit
împreună, dar ce schimbă asta? Fiindcă suntem acum de pe aceeași
corabie, hai să bem ceva amândoi. Băiete! Adu-ne niște rom, băutura
aia bună, neagră, nu bere de-asta subțiată cu pișat de care ne-ai mai
adus.
Purtarea lui Tarlock se îmbunătăți considerabil și fața lui căpătă
strălucire.
– Ei, da. Așa mai merge, remarcă, aprobator.
Își săltă cana și dădu peste cap berea, ca să fie pregătit pentru rom.
Se șterse la gură cu dosul palmei și îi zâmbi lui Brashen, arătându-și
toți dinții rămași.
– Am crezut că te recunosc când ai urcat prima oară la bord. Dar a
trecut mult timp. Ia să vedem, cât să fi fost? Zece ani? Acum zece ani,
la bordul Speranței?
Al Disperării. Brashen sorbi din cană și lăsă impresia că se
gândește.
– Eu, adică? Acum zece ani? Te înșeli, omule, acum zece ani nu
eram decât un băietan. Doar un băietan.
– Chiar așa. Asta erai. De-asta am fost nesigur la-nceput. Atunci n-
aveai niciun fir de păr pe bărbie.
– Nu, n-aveam, încuviință Brashen, prietenos.
Băiatul care servea veni cu sticla și cu două pahare. Brashen
strânse din dinți și plăti. Îi zâmbi lui Tarlock și împinse paharul mic
într-o parte. Romul gâlgâi vesel când îl turnă în cana din care-și
băuse năierul berea. Tarlock radia. Brashen turnă puțin și în paharul
lui, apoi îl ridică.
 – Pentru prietenii de pe corabie, de-acum și de odinioară!
Băură amândoi. Tarlock luă o înghițitură zdravănă, icni, apoi se
lăsă pe spătarul scaunului cu un oftat. Își scărpină nasul și barba. Pe
urmă îndreptă spre Brashen un singur deget gros.
– Copilul Vântului, spuse, și zâmbi, arătându-și golurile dintre
dinți. Am dreptate, nu?
– În ce privință?
Îl privi pe celălalt cu ochi îngustați, sorbind alene din romul său.
Tarlock îi urmă exemplul și luă din nou o înghițitură zdravănă.
– Ei, haide, zise peste o clipă, respirând șuierat. Erai pe Copilul
Vântului când am luat-o noi. Un puștan subțire și iute ca un bici,
țipând și zgâriind când te-am tras de pe greement. N-aveai nici
măcar un cuțit ca să te aperi, dar te-ai luptat pân-ai căzut pe punte.
– Copilul Vântului. Nu pot zice că-mi aduc aminte, Tarlock. Vocea
lui Brashen avertiza. Doar nu vrei să spui c-ai fost pirat, nu-i așa?
Celălalt era fie prea prost, fie prea beat ca să nege. În schimb,
izbucni în râs, împroșcând cu romul din gură băutura din propria
cană, apoi se destinse iarăși, ștergându-și buzele cu încheietura
mâinii.
– Hei! N-am fost cu toții? Uită-te-n jur, omule! Crezi că e pe-aici
cineva care n-a făcut-o măcar un pic pe piratul? Nicidecum!
Se aplecă peste masă, având dintr-odată aerul că spune un secret.
– Imediat ce-ai simțit un cuțit în coaste, tu n-ai stat pe gânduri, ai
semnat că vii la noi. Se lăsă din nou pe spătar. Dar, din câte-mi
amintesc, acolo ai scris alt nume, nu Brashen Trell din Bingtown.
Căzu pe gânduri, frecându-și nasul înroșit.
– Încerc să-mi amintesc, zise, cu limba împleticindu-i-se. Se sprijini
cu toată greutatea de masă și-și lăsă capul pe un braț. Nu-mi aduc
aminte cum ai zis că te cheamă. Da’ țin minte cum te strigam noi. Își
ridică din nou degetul gros, de data asta doar săltându-l ușor de pe
masă, și-l clătină către Brashen. Nevăstuică. Pen’ că erai atât de slab
și de iute.
Ochii lui Tarlock se închiseră. Trase încet, în adâncul pieptului, aer
care ieși apoi ca un sforăit.
Brashen se ridică în tăcere. Probabil că marfa era deja încărcată. N-
ar fi fost prea greu să grăbească plecarea. Poate că, după ce se trezea,
Tarlock avea să descopere că ridicaseră ancora fără el la bord. N-ar fi
fost primul năier care se îmbăta și rămânea pe uscat. Își coborî
privirea către bărbatul care sforăia. Anii nu fuseseră blânzi cu el
după capturarea Copilului Vântului. Brashen nu l-ar fi recunoscut
niciodată dacă el ar fi păstrat tăcerea. Luă sticla cu rom, apoi, dintr-
un imbold generos, îi puse dopul și o așeză în încheietura cotului
piratului adormit. Dacă se trezea prea curând, poate avea să mai
întârzie bând încă o cană sau două. Iar dacă se trezea prea târziu,
poate că romul avea să-l consoleze. N-avea absolut nimic împotriva
lui, numai că Tarlock își aducea aminte de un Brashen dintr-un timp
pe care el însuși prefera să-l uite.
Nevăstuică, își spuse, ieșind din tavernă în ceața rece de la
începutul serii. Nu mai sunt Nevăstuică. De parcă ar fi vrut să se
convingă astfel, scoase din buzunar un baton de cindin și mușcă o
bucățică dintr-un capăt. Când și-o atinse de interiorul obrazului,
puternica ei amăreală aproape că-i umblu ochii de lacrimi. Era
probabil de cea mai bună calitate pe care-o găsise vreodată și făcea
parte din darul primit, ca dovadă de bunăvoință, de la pirații cu care
se tocmiseră ceva mai devreme. Cindin gratis.
Nu, nu mai era Nevăstuică, medită, cu un zâmbet strâmb,
îndreptându-se spre doc și spre Ajunul Primăverii. Bietul Nevăstuică
nu avusese niciodată parte de un asemenea cindin.
 35

PIRAȚI ȘI PRIZONIERI

– S unt pirați, idiotule! se răsti Kyle la Sa’Adar. Adună-ți oamenii

ca să respingă atacul. Încă mai avem o șansă să scăpăm. Cu
Wintrow la cârmă, Vivacia o să...
– Da, sunt pirați, încuviință Sa'Adar, triumfător. Și au pe catarg
steagul Corbului. Sunt pirații pe care toți sclavii din Jamaillia se
roagă să-i întâlnească. Capturează corăbiile și eliberează sclavii. Și
aruncă toți oamenii din echipaj peste bord, ca hrană pentru șerpii lor
împuțiți. Ultimele cuvinte sunară ca un mârâit gros, nicidecum
potrivit cu zâmbetul vesel de pe fața lui. Sa a vegheat într-adevăr
asupra noastră, adăugă, apoi se îndepărtă de ei cu pași mari,
îndreptându-se către mijlocul covertei, unde sclavii adunați arătau cu
degetul către steagul Corbului și strigau încântați unii la alții.
Vestea se răspândi pe corabie ca focul. Marietta odată ajunsă
alături de ei, pirații aruncară cârligele de abordaj. Wintrow simți
teama Vivaciei când ghearele ascuțite i se târâră pe punți ca să i se
prindă apoi de copastie.
– Nu-ți pierde calmul, doamna mea, îi șopti iarăși.
 Neliniștea lui se contopi cu a ei. N-aveau niciun echipaj care să li
se împotrivească piraților, chiar dacă ar mai fi suportat o nouă luptă
și mai mult sânge. Simțea oboseala atârnând de el ca o haină grea și
rece. Ținu cârma chiar și în timp ce celălalt vas se apropia, trăgându-
se tot mai aproape de ei. Ca o revărsare de furnici dintr-un mușuroi
răvășit, năieri în haine țipătoare roiră peste copastie. Cineva din
mijlocul covertei striga porunci atât pentru sclavi cât și pentru pirați.
Cu o iuțeală și într-o ordine aproape magice, oamenii începură să se
scurgă în susul catargelor. Auzi lanțul ancorei coborând. Toate velele
erau terțarolate repede și corect. Sclavii recunoșteau autoritatea vocii
care dădea ordine și se îngrămădeau, ferindu-se din calea echipajului
de pirați. Wintrow stătea neclintit și, spera el, de neremarcat printre
ceilalți sclavi. Îl cuprindea un sentiment aproape de ușurare. Pirații
luau corabia în stăpânire, dar măcar se mișcau cu pricepere. Vivacia
se afla în mâinile unor năieri adevărați.
Ușurarea îi dispăru repede fiindcă, o clipă mai târziu, peste bord
începură să zboare trupuri. Șarpele alb, pe care Wintrow îl crezuse
rămas cu mult în urma lor pe timpul furtunii, sparse brusc suprafața
apei și căscă larg botul, așteptând nerăbdător leșurile. Mai mulți alții,
mult mai viu colorați și aflați la o oarecare distanță, își săltară
capetele ca să se uite la corabie prudenți și curioși în același timp.
Unul își înălță brusc o coamă imensă în jurul gâtului și, odată cu
mișcarea unduitoare a capului, scoase un urlet provocator.
La vederea lor, Vivacia scoase un țipăt fără cuvinte.
– Nu! Luați-i de-aici! strigă apoi. Nu și Gantry, nu! adăugă. Nu-l
azvârliți creaturilor scârboase! Wintrow! Oprește-i! Oprește-i!
Nu-i răspunse decât un cumplit hohot de râs.
Wintrow aruncă o privire spre tatăl lui. Ochii lui Kyle păreau
morți.
– Trebuie să mă duc la ea, se scuză băiatul. Rămâi aici.
 Tatăl lui pufni.
– N-are rost să te deranjezi. Ai pierdut-o deja. L-ai ascultat pe
preotul ăla și ai lăsat pirații să urce la bord. Ai stat aici și i-ai lăsat s-o
ia în stăpânire. Așa cum azi-noapte n-ai făcut nimic ca să ne previi
când s-au revoltat sclavii împotriva noastră. Clătină din cap. Azi-
noapte, pentru o vreme, am crezut că te-am judecat greșit. Dar am
avut dreptate tot timpul.
– Așa cum am stat deoparte și n-am făcut nimic și când mi-ai
transformat corabia în unealta unui negustor de sclavi, sublinie
Wintrow, cu amărăciune. Își măsură tatăl cu privirea, fără grabă, de
sus până jos. Mă tem că și eu am avut dreptate, adăugă.
Plecă de lângă cârmă și se îndepărtă fără să se uite înapoi. Corabia,
își spuse. O fac pentru corabie. Nu-și lăsa tatăl acolo, singur și rănit,
pentru că îl ura. Nu-l părăsea nutrind, nici măcar în parte, speranța
c-o să-l omoare cineva. O făcea numai pentru că Vivacia avea nevoie
de el. Se îndreptă spre puntea proră. Când ajunse în centrul covertei,
încercă să se strecoare neobservat printre sclavii adunați acolo.
La lumina zilei, sclavii eliberați erau o priveliște chiar mai
înspăimântătoare decât în întunecimea din cală. Roasă de lanțuri și
de mișcarea punții pe care stătuseră, pielea lor zdrențuită părea
râioasă și era palidă. Lipsurile îi lăsaseră pe mulți numai piele și os.
Câțiva aveau haine mai bune, smulse de pe morți sau din lucrurile
echipajului. Fețele-hărți păreau să fi luat în stăpânire hainele tatălui
său și să se simtă mult mai în largul lor decât alții. Mulți clipeau des,
aruncând priviri năuce, ca animalele ținute multă vreme în cuști
întunecate și eliberate brusc. Dăduseră iama prin proviziile corabiei.
Butoaiele fuseseră târâte pe punte și deschise. Unii aveau pumnii
plini de pesmeții corăbierului, ca și cum ar fi vrut să se asigure că au
oricând mâncare la-ndemână. Scăpați de lanțuri, lăsau impresia că
nu-și mai amintesc nici cum să se miște liberi, nici cum să treacă la
fapte din propria lor voință. Mulți încă își mai târșâiau picioarele și
se priveau unii pe alții și schimbau priviri de recunoaștere tâmpe, ca
ale vitelor. Li se furase calitatea de oameni. Aveau nevoie de timp ca
să și-o redobândească.
Wintrow se strădui să meargă ca și cum ar fi fost cu adevărat unul
dintre ei, furișându-se de la un grup la altul. Sa'Adar și șleahta lui de
fețe-hărți stăteau în mijlocul covertei, după cum se părea urându-le
bun-venit piraților. Preotul vorbea cu trei dintre ei. Cele câteva
cuvinte auzite de Wintrow păreau un discurs de întâmpinare și de
mulțumiri, plin de înflorituri. Niciunul dintre cei trei nu părea prea
impresionat. Bărbatului mai înalt părea să-i facă greață. Lui Wintrow
îi provoca aceeași senzație.
Dar nu pentru ei își făcea griji. Vivacia îl îngrijora. Rugămințile ei
inutile se stinseseră, devenind sunete mărunte, nearticulate. Băiatul
văzu două fețe-hărți în partea adăpostită de vânt a corabiei.
Azvârleau peste bord, rând pe rând, leșuri din stiva de oameni din
echipaj și de sclavi măcelăriți în luptă. Aveau fețe nepăsătoare și
singurele lor comentarii erau despre lăcomia șarpelui alb care
înfuleca morții. Wintrow îl întrezări pe Mild zburând peste copastie
și avea să-și amintească până la sfârșitul zilelor imaginea picioarelor
goale ale prietenului său legănându-se în pantalonii zdrențuiți în
vreme ce șarpele îi prindea trupul în botul dornic să-l înghită.
– Sa să ne ierte, se rugă, într-o șoaptă abia auzită.
Se trase deoparte, ascunzându-se de ochii tuturor, și-și puse
mâinile pe scara către puntea proră. Începuse să urce când îl auzi pe
Sa'Adar poruncindu-i unei fețe-hartă.
– Adu-l aici pe căpitanul Haven.
Wintrow se opri pentru o clipă, apoi continuă să se cațere și alergă
către proră.
– Vivacia, sunt aici, sunt aici!
 Vorbea cu voce joasă.
– Wintrow! suspină ea.
Se răsuci și întinse o mână în sus. Băiatul se aplecă și i-o atinse.
Vivacia își înălță spre el fața răscolită de șoc și de spaimă.
– Au murit atât de mulți, șopti ea. Au murit atât de mulți azi-
noapte! Ce-o să se-aleagă de noi acum?
– Nu știu, răspunse el, cu sinceritate. Dar îți făgăduiesc că n-o să te
mai părăsesc din nou din propria mea voință. Și-o să fac tot ce pot ca
să-mpiedic alte omoruri. Dar e nevoie să m-ajuți. Trebuie să m-ajuți.
– Cum? Nu m-ascultă nimeni. Pentru ei eu nu însemn nimic.
– Pentru mine însemni totul. Fii puternică, fii curajoasă.
În centrul covertei oamenii începură brusc să se-agite și se stârni
un murmur care crescu brusc până la un muget animalic. Wintrow
n-avea nevoie să se uite ca să știe ce se petrecea.
– L-au dus pe tata acolo, jos. Trebuie să-l ținem în viață.
– De ce?
Brusca asprime din glasul ei îi îngheță lui Wintrow sângele în
vine.
– Pentru că i-am promis c-o să-ncerc. M-a ajutat să scap cu bine
azi-noapte, a stat lângă mine. Te-a ajutat și pe tine. În ciuda a tot ce e
între noi, m-a ajutat să nu te las să te zdrobești de stânci.
Wintrow trase aer în piept.
– Și fiindcă știu ce mi s-ar întâmpla dacă aș sta cu mâinile în sân și
i-aș lăsa să-mi omoare tatăl. Știu în ce m-ar preschimba asta, și nu
mi-o doresc.
– Nu putem face nimic, răspunse ea, cu amărăciune. Nu l-am putut
salva pe Comfrey. Nu l-am putut salva pe Mild. Nu l-am putut salva
nici măcar pe Findow, de dragul cântecelor lui la scripcă. Din toate
suferințele lor, sclavii ăștia n-au învățat decât să disprețuiască
suferința. Durerea e moneda cu care fac acum negoț. Nimic altceva
nu pătrunde în mințile lor, nimic altceva nu-i mulțumește.
În glasul Vivaciei se strecura pe nesimțite isteria.
– Și cu asta mă umplu pe mine. Cu durerea lor, cu setea lor de a
provoca durere și...
– Vivacia, spuse Wintrow, cu blândețe, dar cu mai multă hotărâre.
Corabie! Ascultă-mă! M-ai trimis sub punte ca să-mi reamintesc cine
sunt. Știu că asta ai făcut. Și ai avut dreptate. Ai avut dreptate s-o
faci. Acum reamintește-ți tu cine ești și cine a navigat cu tine. Adună-
ți tot curajul. O s-avem nevoie de el.
Parcă răspunzând cuvintelor lui, de jos se auzi vocea lui Sa'Adar,
înălțată într-o poruncă.
– Wintrow! Vino aici! Tatăl tău vrea să vorbești în favoarea lui.
O răsuflare. Două. Trei. Pentru a se găsi pe sine în centrul tuturor
lucrurilor și pentru a-l găsi pe Sa în centrul său. Pentru a-și reaminti
că Sa e totul și totul e Sa.
– Să nu-ți imaginezi că te poți ascunde! tună glasul lui Sa'Adar. Ieși
de-acolo. Îți poruncește căpitanul Kennit!
Wintrow își îndepărtă părul din ochi și se ridică în picioare, stând
cât de drept putea.
– Nimeni nu-mi poruncește mie pe puntea corabiei mele!
Își strigă cuvintele uitându-se în jos, către ei, și așteptă să vadă ce o
să se-ntâmple.
– Corabia ta? Tu, care-ai fost făcut sclav chiar de mâna tatălui tău,
pretinzi că e a ta corabia lui?
Vorbise tot Sa'Adar, nu unul dintre pirați. Wintrow prinse curaj.
Nu vorbi uitându-se la Sa'Adar, ci la pirații care se întorseseră să-l
privească.
 – Eu îi aparțin acestei corăbii și ea îmi aparține mie. Prin dreptul
sângelui. Și dacă aveți impresia că adevărul spuselor mele poate fi
pus la îndoială, întrebați-l pe tatăl meu cât de bine i-a izbutit lui asta.
Trase aer în adâncul pieptului și tot de-acolo se strădui să-și scoată
vocea. Corabia vie Vivacia e a mea.
– Puneți mâna pe el și aduce-ți-l încoace, le porunci Sa'Adar,
dezgustat, fețelor-hartă.
– Atingeți-vă de el și muriți cu toții!
Glasul Vivaciei nu mai era al unui copil speriat, ci al unei mame
furioase. Deși ancorată și prinsă cu cârlige de abordaj, izbuti să-și
legene punțile.
– Nu puneți asta la îndoială! tună, pe neașteptate. M-ați îmbibat cu
necurățeniile voastre și nu m-am plâns. Mi-ați mânjit punțile cu
sânge, cu sânge și cu omucideri pe care trebuie să le port mereu cu
mine, și nu mi-am revărsat mânia asupra voastră. Dar faceți-i un cât
de mic rău lui Wintrow și răzbunarea mea va fi fără sfârșit. Fără
niciun alt sfârșit în afară de morțile voastre!
Legănarea se înteți, deveni o mișcare puternică, pe care Marietta n-
o putea imita. Parâma ancorei scârțâi jalnic. Mai neliniștitor pentru
Wintrow, șerpii din depărtare apărură la suprafață, trâmbițând de
parcă ar fi pus o întrebare. Capetele lor urâte se legănau înainte și
înapoi, cu boturile larg căscate, de parcă ar fi așteptat mâncare. Cel
mai mic se avântă brusc și cuteză să atace șarpele alb, care țipă și-și
înfipse în celălalt nenumărații dinți. De pe puntea Vivaciei se înălțară
strigăte de spaimă când sclavii se retraseră de lângă copastie și de pe
puntea proră, îngrămădindu-se unii într-alții. Din tonul întrebător al
strigătelor, Wintrow deduse că prea puțini știau ce e o corabie vie.
O femeie se desprinse brusc din grupul piraților, traversă puntea
în fugă și se cățără pe puntea teugei. Wintrow nu mai văzuse
niciodată pe cineva ca ea. Era înaltă și zveltă, cu părul tuns scurt.
Materialul bogat al fustelor ei și cămașa largă erau ude leoarcă și se
lipeau de ea, de parcă ar fi stat toată noaptea de veghe pe punte, dar
nu părea mai murdară decât ar fi părut o tigroaică udă. Sări pe
punte, în fața lui, cu un zgomot surd.
– Coboară, îi spuse, și nu tonul vocii, ci mai degrabă privirea ei
făcu din acel singur cuvânt o poruncă. Coboară acum la el. Nu-l lăsa
s-aștepte.
Băiatul nu-i răspunse. Dar îi vorbi în schimb corabiei.
– Nu te teme.
– Ei sunt cei care trebuie să se teamă, răspunse Vivacia.
El se simți satisfăcut când văzu că femeia se albise la față de
uimire. Era una să știi că o corabie vie vorbește și alta să stai atât de
aproape de ea încât să-i vezi scânteierile de furie din ochi. Vivacia îi
aruncă femeii de pe puntea ei o privire aspră, încruntându-se. Își
scutură brusc capul, azvârlindu-și pe spate buclele sculptate căzute
pe ochi. Era un gest femeiesc, sfidarea femeii care îi aparține unui
bărbat adresată unei rivale. Femeia pirat își îndepărtă de pe frunte
șuvițele negre ale părului scurt și-i răspunse galionului cu o privire
pe măsură. Băiatul avu un șoc de o clipă descoperind că, deși nu
semănau deloc la înfățișare, cele două puteau fi atât de
înspăimântător de asemănătoare.
Wintrow nu mai stătu pe gânduri. Sări cu ușurință de pe puntea
proră pe covertă. O traversă cu capul sus ca să-nfrunte pirații. Lui
Sa'Adar nu-i aruncă nici măcar o singură privire. Pe măsură ce
ajungea să-l cunoască mai bine, credea din ce în ce mai puțin că e
preot.
Șeful piraților era un bărbat masiv, foarte musculos. Ochii negri îi
scânteiau deasupra cicatricei unei arsuri de pe obraz. Era așadar el
însuși un fost sclav. Își purta părul rebel strâns la spate, într-o coadă
ascunsă sub o basma strălucitoare, aurie. Ca și femeia, avea hainele
bogate ude, lipite de trup. Un bărbat care muncea pe puntea lui, se
gândi Wintrow și, fără voia sa, asta îi inspiră respect.
Îi întâlni privirea.
– Sunt Wintrow Vestrit, din familia de Negustori din Bingtown
Vestrit. Vă aflați pe puntea corabiei vii Vivacia, tot din familia Vestrit.
Însă îi răspunse bărbatul înalt și palid de lângă cel cu cicatrice.
– Sunt căpitanul Kennit. I te-ai adresat primului meu secund,
Sorcor, pe care-l prețuiesc foarte mult. Iar corabia care a fost a ta îmi
aparține acum mie.
Wintrow îl cercetă cu privirea, atât de șocat încât rămase fără
cuvinte. Oricât i s-ar fi obișnuit mirosul cu duhoarea trupurilor
omenești, simțea că bărbatul din fața lui duhnește a boală. Se uită în
jos, către locul unde se sfârșea piciorul lui Kennit, văzu și cârja pe
care se sprijinea, și umflătura piciorului care întindea materialul
pantalonilor cum își umflă carnea unui cârnat învelișul. Când îi
întâlni ochii spălăciți, văzu că erau măriți și aveau strălucirea dată de
fierbințeală. Îi răspunse muribundului cu blândețe.
– Corabia asta nu poate fi a ta niciodată. E o corabie vie. Nu-i poate
aparține decât cuiva din familia Vestrit.
Kennit arătă spre Kyle cu un gest scurt al mâinii.
– Totuși omul ăsta pretinde că e proprietarul ei.
Tatăl lui Wintrow încă mai izbutea să stea în picioare, și chiar să
stea aproape drept. Nu-și îngăduia să-și arate nici spaima, nici
durerea trupului. Aștepta să i se hotărască soarta. Nu-i vorbi deloc
fiului său.
Wintrow își alese cu grijă cuvintele.
– E „proprietarul“ ei, da, așa cum poți fi proprietarul unui obiect.
Dar Vivacia e a mea. Nu pot pretinde că sunt proprietarul ei, așa cum
nici un tată nu poate pretinde că e proprietarul fiului său.
Căpitanul Kennit îl măsură cu o privire disprețuitoare.
 – Ești un cățeluș cam prea tinerel ca să poți pretinde că ai vreun
copil. Iar judecând după semnul de pe fața ta, aș zice că tu ești
proprietatea corabiei. Deduc că tatăl tău s-a însurat cu fiica unei
familii de negustori, iar prin venele tale curge sângele acelei familii.
– Da, prin sânge sunt un Vestrit, răspunse Wintrow, cu voce egală.
– Aha! Micul gest care arăta spre Kyle se repetă. Atunci n-avem
nevoie de tatăl tău. Numai de tine. Kennit se întoarse spre Sa'Adar.
Pe ăla îl poți avea, așa cum ai cerut. Și pe ceilalți doi.
Se auzi un clipocit și un șarpe trâmbiță. Wintrow se uită spre
tribord la timp ca să vadă două fețe-hartă care-l înclinau pe celălalt
năier jamaillian peste copastie. Omul căzu cu un țipăt curmat brusc
de mușcătura șarpelui alb.
– Așteptați! strigă Wintrow, dar nimeni nu-l luă în seamă.
Vivacia țipă îngrozită, fără cuvinte, și mâinile ei întinse biciuiră
aerul fără să poată ajunge la vreun șarpe. Fețele-hartă tocmai îl
înșfăcau pe Kyle. Wintrow nu sări la ei, ci la Sa'Adar. Îl prinse de
pieptul cămășii.
– Ai făgăduit că vor trăi. Ai făgăduit că vor trăi dacă scot corabia
teafără din furtună!
Sa'Adar ridică din umeri și-și coborî privirea spre el zâmbind.
– Asta nu e vrerea mea, băiete, ci a căpitanului Kennit. El nu e
obligat să respecte cuvântul meu.
– Faci din cuvântul tău o împletitură atât de șubredă încât mă
îndoiesc că poate cineva să-l respecte! strigă Wintrow, cu furie.
Se răsuci către oamenii care îi țineau tatăl.
– Dați-i drumul!
Fără să-l ia în seamă, cei doi îi târâră către copastie tatăl care se
zbătea. Wintrow n-avea nicio șansă să-i înfrângă dacă-i ataca. Se
întoarse spre căpitanul Kennit, vorbind cu mare repeziciune:
 – Eliberează-l! Ai văzut că Vivaciei nu-i plac șerpii. Dacă îi hrănești
cu unul de-ai ei, o să se-nfurie foarte tare.
– Nu mă-ndoiesc, răspunse căpitanul piraților, alene. Numai că el
nu e cu adevărat unul de-al ei. O să treacă peste asta.
– Eu n-o să trec, ripostă furios Wintrow. Și-o să descoperi curând
că, dacă-l tai pe unul dintre noi, sângerăm amândoi.
Tatăl lui se împotrivea, dar fără cuvinte și fără prea multă forță.
Lângă corabie, șarpele alb trâmbiță nerăbdător. Wintrow știa că n-are
destulă putere ca să învingă doi bărbați și cu atât mai puțin ca să
triumfe asupra tuturor celor care s-ar fi adunat la comanda lui
Kennit.
Dar cu Kennit însuși era o altă poveste. Iute ca un șarpe, băiatul îl
înșfăcă pe căpitanul piraților de pieptul cămășii. Îl smuci către sine,
astfel încât cârja îi căzu și el însuși îi rămase singurul sprijin; fără
Wintrow, Kennit ar fi căzut la rândul său. Mișcarea bruscă îi smulse
bărbatului un strigăt gros, de durere. Secundul se repezi spre el cu
un mârâit.
– Înapoi! îl avertiză Wintrow. Și oprește-i pe oamenii ăia. Sau îl
pocnesc peste picior și-i împrăștii carnea putredă pe toată puntea.
– Așteptați! Eliberați-l!
Comanda nu veni de la Sorcor, ci de la femeie. Cei doi bărbați se
opriră, nesiguri, uitându-se de la ea la Sa'Adar. Wintrow nu-și pierdu
timpul vorbindu-le. În strânsoarea lui, Kennit era în pragul leșinului.
Băiatul îl zgâlțâi din nou și îi mârâi în față.
– Arzi de prea multă fierbințeală și duhnești a putreziciune. Tu, cel
care stai acum aici cu un singur picior teafăr, ne poți ucide și pe tatăl
meu, și pe mine. Dar, dac-o faci, n-o să stăpânești corabia mea mai
mult de câteva zile înainte de a ne urma în fundul oceanului. Și vor
pieri și toți cei rămași în urma ta pe punțile Vivaciei. O să aibă ea grijă
de asta. Așa că-ți propun să-ncheiem un târg.
 Căpitanul Kennit își ridică încet mâinile ca să și le încleșteze de
încheieturile băiatului. Wintrow nu se sinchisi. În clipa aceea stătea
în puterea lui să-i provoace piratului o durere incredibilă, poate
îndeajuns de puternică pentru ca șocul ei să-l ucidă. Liniile adâncite
de pe fața chinuită a bărbatului spuneau că și el știe asta. Pe frunte îi
străluceau broboane de sudoare. Preț de câteva clipe
neîndestulătoare, ciudata podoabă pe care-o purta la încheietura
unei mâini atrase privirile lui Wintrow. Era o față minusculă,
semănând perfect cu a piratului, care se uita la băiat zâmbindu-i
larg, încântată. Îl neliniști. Se uită din nou la Kennit, îi întâlni ochii și
se uită îndelung în adâncul lor rece. Îi întoarseră privirea, părând să-
i pătrundă până în adâncul sufletului. El refuză să se lase intimidat.
– Ei? Ce zici? întrebă, zgâlțâindu-l de data asta cât mai ușor cu
putință. Facem târgul?
Gura piratului abia dacă se mișcă, scoțând cea mai firavă șoaptă
imaginabilă.
– Un derbedeu care promite. Pesemne că se poate face din el ceva
folositor.
– Ce? întrebă furios Wintrow.
Batjocura piratului stârni în el o furie sălbatică.
Pe fața lui Kennit se așternu o expresie stranie. Se uită în jos, la
Wintrow, cu un soi de fascinație. Preț de o secundă, păru să-l
recunoască, iar băiatul avu la rândul său nefireasca senzație că mai
fusese acolo, mai făcuse exact același lucru și mai rostise exact
aceleași cuvinte. În privirea lui Kennit era ceva fascinant, ceva care
cerea să fie remarcat. Tăcerea dintre ei păru să-i lege unul de altul.
Wintrow simți o înțepătură bruscă în coaste.
– Ia-l pe Kennit cu delicatețe, Sorcor, spuse femeia cu cuțitul.
Băiete, ți-ai ratat șansa la o moarte rapidă. Ca singură urmare a
faptei tale, tu și tatăl tău o să muriți împreună, fiecare rugându-se să
fie primul care ne părăsește.
– Nu. Nu, Etta, dă-te deoparte.
Piratul își stăpânea bine durerea, continua să pronunțe cuvintele
ca un om cu carte. Dar se întrerupse ca să tragă aer în piept înainte
de a izbuti să continue.
– Ce târg propui, băiete? Ce ți-a mai rămas de oferit? Corabia ta,
dată de bunăvoie? Kennit clătină din cap cu încetineală. O am deja,
într-un fel sau altul. Așa că mă simt intrigat. Ce anume crezi că ai de
oferit la schimb?
– O viață pentru altă viață, își făcu Wintrow oferta, fără grabă.
Vorbea știind că înfăptuirea propunerii sale îi depășește probabil
puterile. Am învățat să vindec, pentru că i-am fost cândva promis lui
Sa, ca preot. Se uită în jos, la piciorul piratului. Ai nevoie de
priceperea mea. O să te țin în viață. Dacă-l lași pe tatăl meu să
trăiască.
– Nu mă-ndoiesc c-o să vrei să-mi mai tai o bucată din picior ca să
câștigi prinsoarea asta.
Cuvintele lui Kennit musteau de dispreț.
Băiatul se uită în sus, cercetând ochii bărbatului în căutarea
încuviințării.
– Știi deja că trebuie să se facă, sublinie el. Pur și simplu ai așteptat
să fie durerea putrezirii destul de mare ca să pară durerea retezării o
ușurare.
Aruncă din nou o privire către ciot.
– Aproape c-ai așteptat prea mult. Dar sunt totuși gata să-nchei
târgul. Viața ta în schimbul vieții tatălui meu.
Kennit se clătină în strânsoarea lui și Wintrow se trezi sprijinindu-
l. În jurul lor, toată lumea înlemnise într-un tablou al privirii atente și
al așteptării. Fețele-hartă îi țineau tatăl lipit de copastie, ca să vadă
șarpele care aștepta și el, nerăbdător.
– E un rămășag jalnic, spuse Kennit, cu glas slab. Măresc miza. Și
viața ta.
Piratul zâmbi slab, apoi adăugă:
– Așa că, dac-o să câștig murind, o să pierdem împreună.
– Ai o idee stranie despre câștig, ripostă băiatul.
– Atunci adaugă în rămășagul vostru și echipajul, se amestecă
Vivacia, pe neașteptate. Pentru că, dacă mă lipsiți de viața lui
Wintrow, o să vă văd pe toți într-un mormânt de apă. Și, continuă ea
după o scurtă întrerupere, ăsta e singurul târg pe care-l închei eu cu
oricare dintre voi.
– Miza e mare, remarcă Wintrow, cu voce scăzută. Dar eu accept
oricum, dacă accepți tu.
– Poziția nu-mi îngăduie să pecetluiesc înțelegerea cu o strângere
de mână, sublinie Kennit.
Tonul îi era la fel de calm și de fermecător ca întotdeauna, dar
Wintrow vedea că își pierde puterile chiar și doar vorbind. Un
zâmbet firav îi arcui buzele.
– Nu-ncerci să mă faci să-ți dau și corabia înapoi în schimbul vieții
mele?
De data asta clătină Wintrow încet din cap. Zâmbetul lui era la fel
de firav ca al lui Kennit.
– Corabia nu mi-o poți lua. Și nici eu nu ți-o pot da. Cred că asta
trebuie s-o descoperi singur. Însă cuvântul tău e de-ajuns ca să m-
oblige să respect rămășagul nostru. Plus cuvântul secundului tău și
al femeii, adăugă. Se uită la Etta pe lângă Kennit. Iar dacă sclavii de
la bordul acestei corăbii îi fac vreun rău tatălui meu, anulez totul.
– Pe corabia asta nu e niciun sclav, declară Sa'Adar, pompos.
 Wintrow nu-l luă în seamă. Așteptă până când dădu femeia încet
din cap.
– Dacă ai cuvântul căpitanului meu, ai și cuvântul meu, adăugă
Sorcor, țâfnos.
– Perfect, spuse Wintrow. Întoarse capul și vorbi uitându-se drept
la Sa'Adar. Eliberați drumul până la salonul tatălui meu. Vreau să
stea căpitanul piraților în patul lui de-acolo. Și lăsați-l pe tata să
meargă să se odihnească în cabina lui Gantry. O să mă ocup mai
târziu de coastele lui.
Sa'Adar îl privi o clipă cu ochi îngustați. Wintrow n-avea de unde
ști ce-i trece prin minte. Știa doar că din partea preotului nu se putea
aștepta să respecte cuvântul nimănui, nici măcar pe al său. Nu
trebuia să fie scăpat din ochi nicio clipă.
Sclavii se foiră și mulțimea lor se despică, deschizând un canal
către teugă. Unii se mișcau în silă, alții cu indiferență. Câțiva îl
priveau părând să-și aducă aminte de un băiat cu o găleată și cu o
cârpă umedă, răcoroasă. Wintrow își văzu tatăl condus către cabina
lui Gantry. Kyle nu întoarse nici măcar o singură dată capul ca să-și
privească fiul și nu scoase niciun cuvânt.
Wintrow se hotărî să-și pună la încercare puterea, să vadă cât de
departe merge. Se uită la fețele-hărți de lângă Sa'Adar.
– Puntea încă mai arată ca un abator, remarcă el, cu voce calmă.
Vreau să luați de-acolo velele și parâmele și să fie frecată până
dispare toată mizeria. Pe urmă începeți curățenia sub punte.
Oamenii liberi n-au nicio scuză pentru traiul în împuțiciune.
Fețele-hărți se uitară de la el la Sa'Adar și apoi din nou la el.
Sorcor îi ajută să se hotărască.
– Îi puteți da ascultare băiatului când vă spune asta, sau îmi puteți
da ascultare mie. Important e s-o faceți, și cât mai repede.
 Își luă privirea de la ei, îndreptându-și-o spre echipajul său. Fețele-
hartă se îndepărtară încet de Sa'Adar, să treacă la îndeplinirea
poruncilor primite. Preotul rămase în același loc. Sorcor împărțea
ordine:
– ...și Cory la timonă, Brig conduce pe punte. Vreau să ridicați
ancora și să porniți imediat ce vedeți că se pune Marietta în mișcare.
Ne-ntoarcem cu toții în Golful Taurului. Mișcați-vă cu vigoare,
arătați-le cum muncește un năier.
Se uită din nou la fețele-hartă care se împrăștiau alene, oprindu-se
cu privirea și asupra preotului care stătea cu brațele încrucișate.
– Cu vigoare! E de lucru pentru toată lumea. Nu-l faceți pe Brig să
vă găsească el câte-o treabă.
Doi pași îl aduseră alături de Wintrow, care acum mai degrabă îl
susținea decât îl amenința pe Kennit. Secundul masiv își cuprinse
căpitanul cu brațele cu gingășia cu care ridici un prunc adormit. La
Wintrow se uită cu un zâmbet care dezvăluia mai mulți dinți decât
rânjetul unui buldog.
– Ai supraviețuit după ce ți-ai pus mâinile pe căpitan. Altă dată n-
o să se mai întâmple.
– Nu. Sunt convins că n-o să mai fie nevoie, răspunse Wintrow, dar
privirea rece cu care-i țintuiau spatele ochii negri ai femeii îi îngheță
măruntaiele.
– Te conduc în cabina ta, căp’tane, se oferi Sorcor.
– Numai după ce mă prezint corabiei, se opuse Kennit.
Și chiar încercă să-și netezească pieptul cămășii.
Wintrow zâmbi.
– O să fiu încântat să-ți fac cunoștință cu Vivacia.
Încetineala meticuloasă cu care traversă Kennit puntea îi înfipse lui
Wintrow un cuțit în inimă. Omul ăla se păstra întreg din pură voință
și dintr-un simț al sinelui. Dacă oricare dintre ele îl părăsea, avea să
moară. Atâta timp cât era hotărât să trăiască, încercarea lui Wintrow
de a-l vindeca se bucura de ajutorul unui aliat puternic. Însă dacă
renunța, toată priceperea din lume nu putea ține piept infecției care i
se răspândea în trup.
Scara către puntea proră era cel mai mare obstacol. Sorcor se
strădui din răsputeri să nu știrbească demnitatea lui Kennit când îl
ajută s-o urce, în timp ce Etta, care ajunsese în vârful scării înaintea
lor, se întoarse ca să se uite cu asprime în jos, la sclavii care căscau
gura.
– N-aveți nimic mai bun de făcut decât să vă holbați? îi întrebă,
apoi îi vorbi lui Brig: În cală sunt cu siguranță sclavi bolnavi. Ăștia ar
putea fi puși să-i scoată la aer.
O clipă mai târziu, Kennit ajunse sus. Ea încercă să-l ia de braț, dar
el îi făcu semn să se îndepărteze. Când se văzu și Wintrow pe puntea
teugei, Kennit se folosise deja de cârjă ca să înainteze dureros spre
proră.
Vivacia se răsuci ca să se uite peste umăr. Îl cercetă cu privirea de
sus până jos înainte de a spune cu voce calmă, rezervată:
– Căpitane Kennit.
– Doamna mea Vivacia.
El se înclină, nu atât de mult cât ar fi putut s-o facă un bărbat
sănătos, dar fără să se mulțumească doar cu o mișcare a capului.
După ce-și îndreptă spatele, o cercetă la rândul său. Vivacia îl urmări
neliniștită, pentru că nările bărbatului se lărgiră, iar în zâmbetul care
îi arcui buzele i se citeau atât aprobarea, cât și lăcomia. Sincera lui
apreciere o tulbură pe Vivacia. Cu un aer aproape feciorelnic, se trase
înapoi și-și ridică brațele, pentru a-și încrucișa încheieturile mâinilor
peste sâni. Zâmbetul lui Kennit se lăți. Vivacia făcu ochii foarte mari,
dar nu păru dornică să-și stăvilească propriul zâmbet furișat pe față.
Ea rupse tăcerea.
 – Nu știu ce vrei de la mine. De ce-ai încercat să mă câștigi astfel?
Kennit veni cu un pas mai aproape.
– Ah, doamna mea de lemn și vânt, frumoasa mea iute ca gândul!
Ceea ce vreau nici n-ar putea fi mai limpede. Vreau să te fac a mea.
Așa că prima mea întrebare trebuie să fie: Ce dorești de la mine? Ce-
ar trebui să fac ca să te cuceresc?
– Eu nu... Nimeni, niciodată, n-a mai... Evident tulburată, se
întoarse spre băiat. Wintrow e al meu și eu sunt a lui. Am descoperit
amândoi că nimic nu poate schimba asta. Cu siguranță nu te poți
strecura între noi.
– Oare? Așa spune fata care vorbește cu drag de fratele ei înainte
de a-i fura iubitul ei inima.
Wintrow descoperi că îi pierise graiul. Poate că singura altă
persoană uluită de acel schimb de cuvinte era femeia venită la bord
împreună cu Kennit. Avea ochii îngustați, ca ai unei pisici când se
uită la un câine ostil. E geloasă, se gândi Wintrow. O fac geloasă vorbele
dulci pe care i le spune el corabiei. Așa cum nedumerirea și încântarea
Vivaciei mă fac gelos pe mine, recunoscu apoi.
Fibrele fine ale obrajilor ei se îmbujoraseră, aveau o tentă roz.
Răsuflarea care-i înălța sânii goi din spatele brațelor deveni mai
grăbită.
– Sunt o corabie, nu o femeie, îi atrase ea atenția lui Kennit. Nu poți
fi iubitul meu.
– Nu pot? N-o să te port eu pe mări pe care niciun alt bărbat n-ar
cuteza să le străbată, n-o să vedem împreună ținuturi care-au intrat
în legendă? N-o să ne-aventurăm împreună sub ceruri ale căror stele
încă n-au fost numite? Nu o să țesem noi doi, tu și cu mine, din
aventurile noastre o poveste care va ului o lume întreagă, făcând-o să
ne venereze? Ah, Vivacia, îți spun sincer că te voi cuceri. Ți-o spun
fără teamă.
 Ea se uită de la Kennit la Wintrow. Tulburarea ei era încântătoare,
ca și dulceața plăcerii cu care asculta cuvintele lui.
– Orice ai spune, pentru mine n-o să iei niciodată locul lui
Wintrow, izbuti ea să răspundă. El îmi e rudă.
– Bineînțeles! încuviință piratul, cu căldură. Nici nu mi-o doresc.
Dacă el te face să te simți în siguranță, o să-l păstrăm la bord pe
vecie. Îi zâmbi din nou Vivaciei, un zâmbet deopotrivă răutăcios și
înțelept. Eu nu vreau să te fac să te simți în siguranță, doamna mea.
Își încrucișă brațele pe piept și, în ciuda cârjei și a piciorului scurtat,
izbuti s-arate chipeș și cutezător. Nu vreau să fiu frățiorul tău.
Probabil că durerea din picior îl săgetă în timp ce o curta, pentru
că se clătină brusc și zâmbetul îi dispăru într-o strâmbătură chinuită.
Capul i se înclină cu un icnet și, o clipă mai târziu, Sorcor era lângă
el.
– Ești rănit! Trebuie să te duci să te-odihnești! exclamă Vivacia,
înainte de a avea timp altcineva să spună ceva.
– Mă tem că da, încuviință el cu atâta umilință, încât Wintrow știu
brusc că era mai mult decât încântat de reacția corabiei.
Se întrebă chiar dacă nu cumva o provocase înadins.
– Așa că trebuie să te părăsesc acum. Dar te pot vizita din nou, nu-i
așa? Imediat ce mă voi simți în stare?
– Da. Te rog.
Mâinile ei căzură de pe piept. Întinse una spre Kennit, ca și cum l-
ar fi invitat să-și pună palma într-a ei.
Piratul izbuti să mai facă încă o plecăciune adâncă, dar nu schiță
niciun gest ca s-o atingă.
– Pe mai târziu, spuse, deja cu afecțiune în glas.
Își întoarse capul ca să adauge, cu voce mai răgușită:
– Sorcor, o să am din nou nevoie de ajutorul tău.
 În timp ce piratul vânjos își lăsa căpitanul să se sprijine de el cu
toată greutatea și-l ajuta s-o pornească spre pupă, Wintrow surprinse
privirea pe care i-o aruncă femeia corabiei. Nu era deloc prietenoasă.
– Sorcor!
Se întoarseră cu toții către Vivacia la auzul vocii ei poruncitoare.
– Condu-l cu mare grijă. Iar pe urmă aș vrea să-mprumut câțiva
arcași de-ai tăi. Mi-ar plăcea măcar să descurajeze șerpii, dacă nu-i
pot alunga.
– Căp’tane? întrebă secundul, cu îndoială în glas.
Kennit se sprijini mai bine de el. Avea fața udă de sudoare, dar
izbuti să zâmbească.
– Dă-i doamnei ceea ce dorește. O corabie vie sub picioarele mele.
Curteaz-o pentru mine, omule, până când o s-o pot fermeca eu
însumi.
Cu un suspin ca de moarte, se prăbuși brusc în brațele secundului.
În vreme ce Sorcor își ridica și își purta căpitanul către cabina care
fusese a lui Kyle, Wintrow se întrebă ce putea să-nsemne zâmbetul
straniu de pe chipul lui Kennit. Femeia mergea în urma celor doi,
fără să-și ia ochii de la fața căpitanului.
Băiatul făcu stânga împrejur și se îndreptă încet către proră, către
locul unde stătuse Kennit. Observă că nimeni nu încercă să-l
oprească. La bordul corabiei se putea mișca la fel de liber ca
întotdeauna.
– Vivacia, spuse el, încet.
Ea se uita lung în urma lui Kennit. Se smulse din starea ei de
nedumerire ca să se uite la Wintrow. Avea ochii mari de uimire. Și
scânteiau.
Își ridică o mână către Wintrow, iar el se aplecă și palmele li se
atinseră. Nu aveau nevoie de cuvinte, dar băiatul le rosti totuși.
– Fii prudentă!
 – E un om periculos, încuviință ea. Kennit.
Glasul ei dezmierdă numele.

Deschise ochii într-o cabină frumos mobilată. Fibra lambriurilor de

pe pereți fusese aleasă cu mare grijă ca să se asorteze. Lămpile fixate
de pereți erau din alamă care avea să strălucească odată lustruită din
nou cum se cuvine. Hărți rulate împodobeau raftul ce le era destinat
ca niște găini grase instalate în cuiburi. Erau o comoară de
informații, întreaga bogăție adunată în hărțile unei familii de
negustori din Bingtown. Mai erau și alte obiecte de un mare
rafinament. Lavoarul, cu un bol și cu un urcior de porțelan asortate.
Tablourile înrămate prinse temeinic de pereți. Obloanele meticulos
sculptate ale ferestrelor de sticlă groasă. O cabină cu adevărat
elegantă, mobilată cu gust. Era adevărat că fusese jefuită de curând și
lucrurile căpitanului erau împrăștiate peste tot, dar Etta umbla de
colo colo în tăcere, punând totul la locul potrivit. În aer plutea un
miros de tămâie ieftină, fără să poată acoperi duhoarea unei corăbii
cu sclavi. Însă îi era clar că Vivacia nu fusese folosită pentru așa ceva
multă vreme; era posibil să fie curățată destul de bine ca să dispară
orice miros urât. Putea să redevină un vas strălucitor de curat, pe
care să domnească ordinea. Iar cabina aia era a unui căpitan
adevărat.
Se uită în jos, la sine însuși. Fusese dezbrăcat și avea picioarele
învelite cu un cearșaf.
– Unde e micul nostru căpitan? o întrebă pe Etta.
Ea se răsuci la auzul vocii lui, apoi se grăbi să vină lângă pat.
– S-a dus să se ocupe de coastele și de capul tatălui său. A spus că
nu durează mult și a vrut să se facă ordine în cabină înainte de a
încerca să te lecuiască. Etta îl privi și clătină din cap. Nu pricep cum
de poți avea încredere în el. Probabil știe că, atâta timp cât trăiești,
corabia nu mai poate fi a lui. Nu pricep nici de ce îi îngădui unui
simplu băiat ceva la care celor trei vindecători pricepuți din Golful
Taurului nu le-ai permis nici măcar să se gândească.
– Pentru că el face parte din norocul meu, răspunse încet Kennit.
Din același noroc care m-a ajutat să pun mâna pe corabia asta cu
atâta ușurință. Trebuie să înțelegi că e corabia pe care mi-a fost menit
s-o stăpânesc. Băiatul e o parte esențială din asta.
Aproape că-și dorea s-o facă să înțeleagă. Dar nimeni nu trebuia să
știe ce cuvinte rostise talismanul când pătrunsese privirea băiatului
atât de adânc în ochii lui. Nimeni nu trebuia să știe ce legătură luase
ființă între ei în acea clipă, o legătură care îl înspăimânta și îl intriga
în egală măsură. Reîncepu să vorbească doar ca să n-o lase pe ea să
pună mai multe întrebări.
– Ei, suntem din nou pe drum?
– Sorcor ne duce înapoi, în Golful Taurului. L-a pus pe Cory la
cârmă și pe Brig șef pe punte. O urmăm pe Marietta.
– Înțeleg. Kennit zâmbi pentru sine. Și ce părere ai despre corabia
mea vie?
Etta răspunse cu un zâmbet dulce-amărui.
– E frumoasă. Și sunt deja geloasă pe ea. Își încrucișă brațele pe
piept și îl privi pieziș. Nu cred c-o să ne putem înțelege cu ușurință.
E o creatură prea stranie, nici femeie, nici lemn, nici corabie. Nu-mi
plac cuvintele dulci pe care le presari în strat atât de gros în fața ei și
nu-mi place nici băiatul ăsta, Wintrow.
– Și, ca întotdeauna, puțin îmi pasă ce-ți place ție și ce nu, spuse
Kennit, nervos. Ce-i pot da corabiei ca s-o cuceresc, în afară de
cuvinte? Nu e femeie așa cum ești tu.
Și, fiindcă târfa rămase tot îmbufnată, adăugă, cu brutalitate:
– Iar dacă nu m-ar durea piciorul atât de tare, te-aș trânti imediat
pe spate și ți-aș reaminti ce ești pentru mine.
 Ochii ei se preschimbară brusc din gheață neagră în foc întunecat.
– Mi-ar plăcea dacă ai putea, răspunse cu blândețe, dezgustându-l
cu căldura zâmbetului pe care i-l oferea fiindcă o ocărâse.

Kyle Haven zăcea în patul fără așternut al lui Gantry, cu fața la

perete. Tot ce nu luaseră sclavii care jefuiseră cabina era împrăștiat pe
podea. Adică nu mare lucru. Wintrow păși peste un lanț sculptat din
lemn, cu o singură verigă lipsă. Orice altceva avusese Gantry –
cizmele lui, hainele, uneltele pentru sculptură – fusese luat sau făcut
bucăți, fie de sclavi în prima lor raită pentru jaf, fie de pirații care
erau un grup de prădători mult mai organizat.
– Sunt eu, Wintrow, tată, spuse, închizând ușa în urma lui.
Nu mai avea închizătoare; în timpul revoltei, cineva o deschisese
cu o lovitură de picior în loc să-ncerce pur și simplu mânerul. Dar
rămase totuși închisă și niciuna dintre cele două fețe-hărți puse de
Sa'Adar să păzească ușa nu încercă s-o deschidă din nou.
Bărbatul din pat nu se clinti.
Wintrow lăsă jos, lângă rămășițele crăpate ale mesei de lucru a lui
Gantry, ligheanul cu apă și zdrențele pe care le adunase, și se
apropie de bărbatul din pat. Se grăbi să-și pună degetele pe locul de
pe gât unde se simțea pulsul și-și simți tatăl recăpătându-și
cunoștința la atingerea lui. Kyle se cutremură și se îndepărtă de el
scoțând un sunet nearticulat, apoi se săltă iute în capul oaselor.
– E în ordine, spuse Wintrow, pe un ton liniștitor. Nu sunt decât eu.
Tatăl lui își arătă dinții într-un zâmbet batjocoritor.
– Nu ești decât tu, încuviință. Dar aș pune prinsoare că nu e în
ordine.
Arăta groaznic, mai rău decât sclavii care încercaseră să-l dea
drept hrană șarpelui. Bătrân, își zise Wintrow. Pare dintr-odată bătrân.
Barba îi mijise pe obraji și sângele din rana de la cap o mânjea.
Wintrow venise cu gândul să-i spele rănile și să i le bandajeze. Acum
ideea de a-l atinge îi trezea o repulsie stranie. Nu îl speria sângele și
nu era prea mândru pentru o astfel de îndeletnicire. Timpul petrecut
în cală, îngrijind sclavii, îi tocise orice sentiment legat de așa ceva.
Nu se simțea îmboldit să-l atingă fiindcă era tatăl lui. Atingerea ar fi
confirmat rudenia lor.
Băiatul nu încercă să nege ceea ce simțea. Își dorea din tot sufletul
să nu fi avut nicio legătură cu bărbatul din pat.
– Am adus apă pentru spălat, îi spuse. Nu e multă. În clipa asta,
rezervele de apă dulce sunt foarte puține. Ți-e foame? Să-ncerc să-ți
aduc niște biscuiți nesărați? Doar atât a mai rămas de mâncare.
– Mi-e bine, zise tatăl lui, cu voce plată, fără să-i răspundă la
întrebare. Nu te osteni din pricina mea. Acum ai prieteni mult mai
importanți, lor trebuie să le satisfaci poftele.
Wintrow nu ținu cont de cuvintele alese de tatăl său.
– Kennit doarme. Ca să am șanse să-l vindec, trebuie să se
întărească odihnindu-se cât mai mult cu putință.
– Așadar chiar o faci. Îl lecuiești pe omul care-ți ia corabia.
– Da, ca să te țin pe tine în viață.
– Vorbe goale, pufni tatăl lui. Ai fi făcut-o oricum, chiar dacă ar fi
hrănit șarpele cu mine. Asta faci tu. Te umilești în fața celui care are
puterea.
Wintrow încercă să se gândească la asta cu imparțialitate.
– Probabil ai dreptate. Dar nu fiindcă puterea e în mâinile lui. Asta
n-are nicio legătură cu ceea ce este el. E vorba de viață, tată. Sa e
viață. Atâta vreme cât există viața, există întotdeauna și posibilitatea
unei îmbunătățiri. Prin urmare, ca preot al lui Sa, am datoria să
salvez orice viață. Până și pe a lui.
Tatăl lui râse cu acreală.
– Adică până și pe a mea.
 Wintrow dădu din cap o singură dată.
Kyle își întoarse spre el partea rănită a capului.
– Atunci ai putea să treci la treabă, preotule. Dacă numai de-atât
ești bun.
Băiatul nu mușcă momeala.
– Să-ți văd mai întâi coastele.
– Cum dorești.
Tatăl lui își scoase zdrențele cămășii cu mișcări țepene. Avea
partea stângă a pieptului neagră-vineție. Wintrow strânse din ochi,
crispându-se, la vederea urmei clare a unei cizme întipărite pe piele.
Kyle fusese evident lovit după ce căzuse deja. Zdrențele și apa erau
tot ce putea să întrebuințeze băiatul; cufărul cu leacuri al corabiei
dispăruse cu desăvârșire. Se încăpățână să bandajeze măcar coastele,
oferindu-le o oarecare susținere. Kyle Haven icni când îl atinse, dar
nu se trase înapoi. Și vorbi abia după ce legă Wintrow ultimul nod.
– Mă urăști, nu-i așa, băiete?
– Nu știu.
Wintrow înmuie o cârpă în apă și începu să-i șteargă fața de sânge
tamponând-o ușor.
– Eu știu, spuse tatăl lui, câteva clipe mai târziu. Se vede pe fața ta.
Izbutești cu greu să rămâi în aceeași încăpere cu mine și îți vine cu
atât mai greu să m-atingi.
– Ai încercat să mă omori, se auzi Wintrow răspunzând, cu glas
calm.
– Da. Așa e. Am făcut-o.
Kyle râse cu nedumerire, și râsul se dovedi destul de dureros ca să-
i smulgă un icnet.
– Să fiu afurisit dacă știu de ce. Dar atunci mi s-a părut cu
siguranță o idee bună.
 Wintrow simți că n-o să primească mai multe explicații. Poate că
nici nu le voia. Se săturase să tot încerce să-și înțeleagă tatăl. Nu voia
să-l urască. Nu voia să simtă nimic pentru el. Se trezi dorindu-și să
nu fi existat în viața lui.
– De ce-a trebuit să fie așa? se întrebă cu voce tare.
– Tu ai ales, susținu Kyle Haven. N-ar fi trebuit să fie așa. Dacă ai
fi-ncercat să mergi pe calea mea... dacă ai fi făcut pur și simplu ce ți
s-a spus, fără să pui întrebări, ne-ar fi fost bine tuturor. N-ai fi putut
să ai măcar o singură dată încredere în altcineva, să crezi că știe ce e
bine pentru tine?
Wintrow își roti privirea prin încăpere ca și cum și-ar fi plimbat-o
prin întreaga corabie.
– Cred că nimic din toate astea n-a fost bun pentru nimeni, spuse,
cu glas scăzut.
– Numai pentru că tu ai încurcat lucrurile! Tu și corabia. Dacă ați fi
fost amândoi mână-n mână cu mine, acum ne-am fi aflat la jumătatea
drumului către Chalced. Iar Gantry, și Mild, și... ar fi fost cu toții încă
în viață. Pe tine trebuie să te învinuiești pentru asta, nu pe mine. A
fost alegerea ta.
Wintrow se strădui să se gândească la un răspuns, dar nu găsi
niciunul. Începu să bandajeze rana de la cap a tatălui său cât de bine
putea.

Lucrau bine pe punțile ei, pirații ăia în haine strălucitoare. De pe

vremea când era Ephron căpitan nu mai avusese parte de un echipaj
care să răspundă atât de bine la nevoile ei. Descoperi că accepta rând
pe rând, cu un soi de ușurare, priceperea cu care îi manevrau velele
și se cățărau pe greement. Ascultând poruncile lui Brig, foști sclavi se
mișcau într-o procesiune ordonată, cărând găleți de apă sub punte ca
să-i spele calele. Alții pompau afară mizeria din santine iar alții
frecau punțile cu pietre poroase. Dar, oricât de mult s-ar fi înverșunat
să șteargă petele de sânge, lemnul ei n-avea să lase niciodată sângele
să-l părăsească. Știa asta, dar păstra tăcerea. Cu timpul, oamenii
aveau să-și dea seama că strădaniile lor sunt nefolositoare și aveau să
renunțe. Mâncarea împrăștiată fusese adunată și pusă din nou la
păstrare. Unii trudeau ca să scoată lanțurile și cătușele care-i
împodobiseră calele ca niște ghirlande. Încetul cu încetul, o redau pe
ea ei însăși. Începând din clipa însuflețirii, acum se afla în starea cea
mai apropiată de mulțumire.
Mulțumire. Dar mai simțea și altceva, ceva neliniștitor. Ceva mult
mai fascinant decât mulțumirea.
Își trimise mintea într-o mai mare parte a spațiului pe care putea
să-l cunoască. În cabina secundului, Kyle Haven stătea pe marginea
patului în timp ce fiul său îi spăla în tăcere sângele prelins din rana
adâncă de pe țeastă. Avea coastele deja bandajate. Liniștea din
încăpere trecea dincolo de simpla absență a zgomotelor, ca și cum cei
doi n-ar fi avut un limbaj comun. Liniștea durea. Vivacia se retrase
din prejma ei.
În salonul căpitanului, piratul căzuse într-un somn agitat. Ea nu
era atât de profund conștientă de el, pe cât era de Wintrow. Dar îi
simțea căldura fierbințelii și ritmul întretăiat al răsuflării. Se apropie
de el ca un fluture de noapte atras de flacăra lumânării. Kennit.
Încercă sunetul numelui său pe limbă. Un bărbat hain. Și primejdios.
Un încântător bărbat hain și primejdios. Nu-i plăcea femeia lui. Dar
el însuși... Spusese că vrea s-o cucerească. Nu putea, firește. Nu făcea
parte din familia ei. Dar descoperi că-i făcea o mare plăcere să-și
imagineze încercările lui. Doamna mea de lemn și vânt, așa îi spusese.
Frumoasa mea iute ca gândul. Ce lucruri prostești, când i le spunea un
bărbat unei corăbii! Își îndepărtă părul de pe față netezindu-l și
răsuflă adânc.
 Poate că Wintrow avea dreptate. Poate sosise timpul să descopere
ce-și dorește pentru ea însăși.
 36

CEA CARE ÎȘI AMINTEȘTE

– M -am înșelat. Nu e Cea Care Își Amintește. Plecăm.

– Dar... nu înțeleg, insistă Shreever.
Avea o despicătură mare pe umăr, acolo unde o atacase șarpele alb
cu dinții. Cu dinții, de parcă ar fi fost rechin, nu șarpe. Un lichid
verde, gros, îi închidea deja rana, dar o ustura puternic în vreme ce
se grăbea, străduindu-se să nu rămână în urma lui Maulkin. Sessurea
se ținea după ei, la fel de uluit ca ea.
– Nici eu nu-nțeleg.
Coama lui Maulkin plutea în urma lui, împinsă către spate de
iuțeala cu care înainta. În spatele lor, șarpele alb trâmbița prostește,
îndopându-se fără încetare. Firav ca amintirile vechi, mirosul de
sânge plutea în apă.
– Țin minte mirosul ei. Îi recunosc fără greș parfumul. Dar...
creatura asta... nu e Cea Care Își Amintește.
Sessurea biciui brusc apa cu coada ca s-ajungă alături de ei.
– Șarpele alb? întrebă, pe neașteptate, cu spaimă în glas. Ce e cu el,
ce-a pățit?
 – Nimic, răspunse Maulkin, cu glas de o blândețe cumplită. Mă
tem că n-a pățit nimic, numai că schimbarea prin care trecem toți a
început pentru el înainte de a începe pentru noi. Mă tem că, în
curând, vom fi cu toții exact ca el.
– Nu înțeleg, spuse din nou Shreever.
Dar în ea urca o spaimă rece, senzația că ar fi putut înțelege dacă
ar fi vrut.
– A uitat. Asta e tot.
Vocea lui Maulkin nu trăda niciun sentiment.
– A uitat... Ce a uitat? întrebă Sessurea.
– Totul, răspunse Maulkin. Coama i se ploști brusc și culorile lui își
pierdură strălucirea. Totul, în afară de mâncare, năpârlire și creștere.
Așa cum mă tem că vom uita cu toții, dacă nu ni se arată cât de
curând Cea Care Își Amintește.
Se întoarse brusc, cuprinzându-i pe amândoi în îmbrățișarea sa
încolăcitoare. Ei nu se împotriviră, ci se simțiră alinați. Atingerea lui
le limpezi amintirile și cunoștințele. Se lăsară laolaltă în mâlul rece,
se afundară în el încă încolăciți.
– Încâlcitura mea, spuse el, cu drag, și, cu o împunsătură
dureroasă, Shreever știu că spusese un adevăr.
Ei trei erau tot ce mai rămăsese din încâlcitura lui Maulkin.
Se liniștiră în îmbrățișarea conducătorului lor. Curând, deasupra
nămolului nu le mai rămaseră decât capetele. Se destinseră, cu
branhiile mișcându-li-se la unison. Fără grabă, liniștitor, Maulkin le
dezvălui toate cunoștințele.
– După prima naștere, noi am fost Stăpâni. Am crescut, am învățat,
am experimentat. Și ne-am împărtășit unii altora tot ce am învățat, și
înțelepciunea noastră a crescut tot mai mult. Dar trupurile nu sunt
făcute să dureze o veșnicie. Așa că a venit timpul împreunării, și
esențele s-au schimbat, s-au amestecat și au fost depuse. Ne-am
întins la pământ trupurile vechi știind că vom primi unele noi, ca
ființe noi. Și le-am primit. Ne-am ivit, noi și mici. Ne-am hrănit, am
năpârlit și am crescut. Dar nu ne-am amintit cu toții. Doar unii dintre
noi. Unii au păstrat pentru noi amintirile tuturor. Iar la timpul
potrivit, cei care își aminteau ne-au chemat cu parfumul lor. Ne-au
condus înapoi, ne-au dat amintirile noastre. Și am apărut din nou ca
stăpâni, ca să cutreierăm și Plinul, și Golul, adunând încă și mai
multă înțelepciune și experiență, pentru a le contopi apoi din nou la
vremea împreunării.
Își întrerupse povestea familiară.
– Acum nu-mi amintesc de câte ori s-a întâmplat asta, mărturisi.
Am supraviețuit, Ciclu după Ciclu. Însă acest ultim răstimp de
năpârlire și creștere... n-a fost cel mai lung dintre toate? Nu uită din
ce în ce mai mulți dintre noi că suntem meniți să fim stăpâni? Mă
tem că suntem în declin, încâlcitura mea. Oare, cu mult timp în
urmă, nu-mi aminteam eu mult mai multe decât îmi amintesc acum?
Voi nu aveați mai multe amintiri?
Întrebarea lui atinse un punct sensibil din inima lui Shreever. Își
încâlci gulerul cu al lui, în ciuda otrăvurilor, ca să poată simți
usturimea amintirilor și a existențelor lui. Gândurile lui ajunseră la
ea mai clare.
– Cândva, îmi aminteam mult mai multe, recunoscu. Uneori, cred
că acum nu-mi mai amintesc clar decât că tu ești cel pe care trebuie
să-l urmez. Cel cu amintiri adevărate.
El trâmbiță cuvinte care sunară profund și suav:
– Asta s-ar putea s-o uit până și eu, dacă nu vine cât mai curând la
noi Cea Care Își Amintește, o preveni. Așadar, mai presus de orice,
țineți minte că trebuie s-o căutăm pe ea, fără-ncetare.
 Note

1 - Tânăr care învață marinăria pe o navă (n. red.).

2 - Serviciu de patru ore, executat permanent, pe schimburi, pe
bordul unei nave, de membrii echipajului (n. red.).
3 - Compartiment etanș la prora unei nave, destinat să limiteze
invadarea apei și în care se păstrează lanțul ancorei, vopsele,
odgoane etc. (n. red.).
4 - Bordură de lemn sau de metal montată la partea superioară a
parapetului sau a balustradei bordajelor unei nave (n. red.).
5 - Deschizătură în puntea unei nave, prevăzută cu un capac sau cu o
construcție asemănătoare cu o gheretă, care o protejează de
intemperii și care permite accesul în încăperile de sub punte (n.
red.).
6 - Vele trapezoidale, pe axa longitudinală a navei (n. tr.).
7 - Măduva sau Esența (n. tr.).
8 - Sorți (n. tr.).
9 - Piața Pumnalelor (n. tr.).
10 - Ansamblu format din catargele, velele și parâmele unei nave sau
ale unei ambarcații cu pânze (n. red.).
11 - Orașul Împărțelii (n. tr.).
12 - Strâmb/Pieziș (n. tr.).
13 - Bară (de lemn sau de metal) așezată perpendicular pe catargul
unei corăbii, folosită la susținerea unor vele (n. red.).
14 - Marginea unei vele (n. red.).
15 - Porțiune dintr-o pânză de navă care se strânge prin înfășurare,
pentru a reduce suprafața pânzei expusă vântului când acesta
depășește o anumită forță (n. red.).
16 - Vas mare de fier cu două toarte și cu capac, în care se transportă
mâncarea caldă (n. red.).
17 - Magazie de provizii pe o navă, amplasată, de obicei, sub punte
(n. red.)
18 - [Orașul] Lumânarea (n. tr.).
19 - Mecanism constituit dintr-un sistem de scripeți, folosit la
ridicarea greutăților (n. red.).
20 - Creson (n. tr.).
21 - Cotlonul, ungherul, văgăuna (n. tr.).
22 - Sub vânt/Adăpost de vânt (n. tr.).
23 - Spălarea cositorului (n. tr.).