Nu murim când murim, ci murim când nu mai

iubim

Liniştea te învață drumul către tine însuţi

Am mers în pădure și am strâns un copac în
brațe scoțând din desagă tăcerea mea…. I-am
dăruit plânsul neplâns și râsul nerâs. Cuvântul
nerostit și gândul scormonit. L-am privit, l-am
mângâiat, l-am rugat să mă cuprindă în brațe și
să…tacă în tăcerea mea. Să nu mai promită
nimic niciodată, ci doar să fie, să privească
spre cer și când e pregătit să dăruiască umbra
sa. Am atins cu tălpile rădăcinile sale căutând
adâncul… Și am privit spre cer. M-am văzut în
el și am știut că pot să contemplu. Călăuzire,
ţel, inspiraţie. Va fi bine!
Nimic nu se pierde. În spatele fiecărui rând
şopteşte o lacrimă, un zâmbet, un dor, o
speranţă… Strecor o scrisoare în inimă.
Fiecare floare are umbra sa, raza sa, voința sa.
Scriu o odă clepsidrei. Aud fără să se audă. Pe
sticla ferestrei, pe fața tăcută, acolo stau priviri
neșterse ce renunţă fără să regrete. Conștiința
socială are propriile îndoieli. Orice rană este
doar o experiență. Ce gândești despre celălalt
îi influențează comportamentul. Admirând,
având grijă de amintiri, privesc viața ca pe o
expoziție de tablouri cu scene din viață.
Vindecarea este o chestiune de viziune, nu de
tehnică. Îmi place întrebarea pe care, tăcut, o
mănânc. Hrănesc inima albastră şi aştept. Nu
știu nimic despre râul acela. Gura ta se
roagă… Miroase sufletul a…ani.
Există o Cale. Nu murim când murim, ci
murim când nu mai iubim. Mă cuibăresc lângă
Doamne ca lângă un Tată și primesc Iubirea.
Împărăția lui Dumnezeu este în inimile pline
de iubire. Intrați, dar nu trântiți ușa în nas.
Prezența ta să aducă fericire!
Ieromonah Hrisostom Filipescu