Un moment

Mădălina Ioana Dăscăleanu

E o dimineață ușoară, mi-am luat o rochiță cu flori și o geantă în care mi-am pus doar cardul și rujul.
Ieșind din casă, văd fețe cunoscute. Unii oameni mă salută, îmi zâmbesc, alții trec pe lângă mine,
nepăsători. Mă gândesc “fiecare are povestea și graba lui”, îmi văd de drum. Fac un pas, doi, trei, mă
opresc. Inspir adânc, e un aer cald, eliberator, o rază de lumină mi se așează pe față, îmi sărută obrajii
albi. Învăț iar să fac fiecare pas, plini de curaj, cu avânt… cu frică, totodată. Nu știu ce să simt. Nu înțeleg
ce e schimbat, de ce mă încearcă toate stările acestea. Clipesc și mă trezesc în parc, pe bancă. Nu îmi
dau seama cum am ajuns acolo. Mă frec la ochi, să mă dezmeticesc, dar e totul real. O frunză verde
alunecă ușor în adierea vântului, se așează lângă mine, pe bancă. Curând va apune soarele. Îmi dau
pantofii jos, îmi legăn picioarele deasupra ierbii, cu fiecare fir de iarbă care îmi gadilă tălpile simt un
sărut al naturii și zâmbesc… Mă uit în sus, coroanele pomilor se unesc în îmbrățișări și țintesc către cer.
O buburuză mi se așează pe mâna și clipesc din nou. E deja seară, mă îndrept spre casă.

Îmi torn un pahar de vin, mă așez pe canapea, cu fața spre orașul luminat și mă întreb cum a trecut ziua,
de ce simt că ceva nu e la locul lui, de ce mă simt așa debusolată? Pentru o clipă, văd în fața ochilor un
calendar cu zilele tăiate cu o cariocă roșie, mă văd pe mine în pat, mi se citește dezgustul și plictiseala pe
față, mă văd dând din picior, nerăbdătoare, mă aud gândind “când va fi totul gata?”. Îmi amintesc cum,
într-un timp de mult apus, pe când ușile libertății erau ferecate, pe când doar telefonul sau laptopul îmi
deschideau calea către lume, pe când mă simțeam a nimănui, încuiată în mine și în casă, clipitul era
singura evadare din real. Am învățat să clipesc atât de lung încât să nu simt zilele apăsătoare,
singuratice, clipeam lung și sacadat când gândurile mă invadau, doar așa îmi creșteam aripile minții și mă
lăsăm să zbor peste greutatea insuportabilă a izolării. M-am izolat de glasuri, de sunete, de culorii vii și
mi s-a interzis să respir liber, să ating, să… trăiesc. Am învățat să calc lent și să nu clipesc în singurele
momente în care apucam să simt lumina soarelui pe piele, să ciulesc urechile și să înmagazinez în minte
fiecare imagine cu pomii înfloriți și oameni pe care o fotografiam cu ochii.

Am învățat să învăț. Am învățat că eu nu sunt nici mintea mea și nici corpul meu. Ele, împreună, sunt o
mășină cu ajutorul căreia eu călătoresc prin viață, însă eu sunt sufletul. Eu văd, eu aud, eu simt. Astăzi
sufletul meu e natură. Învăț iarăși să mă bucur de blocurile înalte, cartierele lungi, interminabile, mă
bucur de mulțimi, nu mă mai enervez când mă împinge cineva în stația de autobus, iubesc să mă uit în
ochii oamenilor care trec pe lângă mine, îmbrățișez ființe, fie ele oameni sau animale, când mi se oferă
flori îmi inund plămânii cu mirosul lor. Totul e schimbat acum. Văd oameni cu aripi crescute, văd oameni
cu ochii mari, plini de speranță, văd oameni cu suflete frânte și care totuși, acum, în al doisprezecelea
ceas, privesc în sus și mulțumesc. Nu mai suntem maratoniști cu toții, acum ne găsim timp să întrebăm
părinții dacă sunt bine, acum nu mai alergăm după putere și faimă. Cea mai de preț comoară pentru noi
este timpul, sunt culorile, sunt zambetele, e iubirea care plutește în aer și ne face inimile să vibreze de
emoție pură. Soarele strălucește altfel, aerul e mai curat, noi suntem mai noi că niciodată. Ne-am
descoperit, ne-am învățat slăbiciunile, ne-am forțat să fim bine, chiar și atunci când urlam pe interior și
nu ne-am lăsat zidurile să fie dărâmate de frici, nu ne-am lăsat mințile manipulate de nimeni, am dat
umanității încă o șansă. Suntem însetați de viață, cu toții.
Gândiți-vă, ani de zile ați stat pe aceeași bancă din părculeț, cu gașca de amici, cu sufletul pereche,
poate cu proprii copii. Ați observat vreodată mai clar ca acum cum stă scrijelit de ani de zile
“Bia+Sebi=LOVE” că însemn al iubirii arzânde? Ați observat florile mov din fereastra casei de la capătul
străzii? Ați fost atenți la cum se mișcă norii pe cer, la faptul că vara ies aburi din asfaltul încins, la cum se
umezesc ochii unei persoane fericite? Ați avut vreodată atâta răbdare, atâta dorință arzătoare de a
cunoaște, a atinge și a respira?

Răul rămâne în amintirea noastră ca un moment, abia simțit, trecut deja. Prezentul îl simțim și îl tragem
de coadă să mai rămână. Avem clipa de față și un infinit de posibilități acum. Putem zbura. Suntem
liberi, suntem iubire, dăm iubire și suntem fericiți, în sfârșit.