Viaţa este o fereastră către suflet ….

Tac de multă vreme. Poate de prea multă! Sufletul meu a pus întrebări sufletului tău,
fără să aştepte răspuns….Uneori, un singur cuvânt agaţă în împletitura lui de litere o întreagă
poveste,….o poveste cu „A fost odată”, cum încep toate poveştile...
Zile în şir am privit plânsul cerului, cu lacrimi reci, înecând rănile pământului. Gândul
m-a dus îndărăt, departe în timp, la momentul în care am intrat prima dată într-un centru de
plasament……. Anii au trecut de atunci , dar lacrimile, zâmbetele, clipele petrecute împreună
au rămas COMORI ale sufletului meu….Poate că ne-am mai pierdut uneori între soare şi ploi,
între nori cenuşii, între cuvinte şi tăceri, dar am fost şi am crescut ca trandafirii ce nu mai au
răbdare în boboci şi ne-am trezit suflet în sufletul clipei trecute şi a celei ce va veni...
Viaţa ne-a învăţat că a iubi înseamnă a dărui mereu până simţi că te stingi, dar nu te
mistuieşti, ci trăieşti! Aşa cum natura reuşeşte să rezume într-o singură sămânţă un arbore
întreg, cu rădăcină, tulpină, ramuri, frunze, flori... cu puterea lui de a creşte şi de a rodi mai
departe, iubirea dăruieşte lucruri ce ţin de taină şi miracol. Am descoperit prin vreme că
suferinţele sunt stalactite îngheţate ce stau atârnate de peştera sufletului, iar când se topesc se
preling în lacrimi... Iubirea e cea care le strânge în căuşul palmelor transformându-le în cuvinte
neinventate care aşteaptă o primă rostire...
Se spune că ceea ce contează cu adevărat este credinţa, speranţa şi iubirea. Dacă uneori
mai uităm credinţa, dacă mai pierdem speranţa, sper din tot sufletul să ne mai rămână pentru
totdeauna iubirea, pentru că iubirea este cea care ne ajută să ne curăţăm de nefericire şi astfel
nu mai stăm în calea nimănui, încetăm să mai fim o piedică nu numai pentru noi înşine, ci şi
pentru toţi ceilalţi. Iubind, devenim liberi să-i ajutăm şi să-i bucurăm pe alţii.
De ce-ţi vorbesc despre iubire? Pentru că într-o lume a dezordinii, a dezastrelor şi a
corupţiei, iubirea rămâne singurul lucru în care mă pot încrede, Şi nu pentru că vreau să mă
ascund de realitate, ci pentru că aşa pot păstra simţul realităţii atunci când totul se desface în
jurul meu în ură, minciună, intrigă, nefericire şi tăcere... Uneori, şi durerea-mi e tăcere...Şi
apoi, oare prin natura profesiei noastre, nu e nevoie, mai mult ca orice, de iubire? Munca
noastră, fără dăruire şi spirit de sacrificiu, fără iubire faţă de copii, e doar ruină a sufletului...

Cred că mai mult decât oricând am reuşit anul acesta să scriem o poveste de
familie.........Am descoperit că trăind în LUMI PARALELE FIECARE DINTRE NOI (beneficiari
şi voluntari) SUNTEM STELE.
Ei, îngerii……ne ajută să păşim pe drumul cel bun ……
Adela Moldovan