Biomateriale

Curs 11
An III -Bioinginerie
 Cuprins

• Tehnologia de prelucrare a biomaterialelor

- Electrofilarea - electropulverizarea
- Metode de finisare
- Materiale biomimetice
Electrofilare (Electrospinning)
– procesul de filare (profilare) a fibrelor cu ajutorul
forțelor electrostatice;
Nanofibrele – fibre cu diametrul sub
500 nm;
Electrofilarea - aplicatii:
-aplicații biomedicale: eliberarea de
medicamente, în ingineria tisulară,
pansament pentru răni;
-imobilizarea enzimelor la filtrare;
-conversie și stocare a energiei;
-catalizatori și purtători de enzime;
-îmbrăcăminte de protecție;
-senzori și materiale
semiconductoare etc.
 Micro și nanofibre obținute prin
electrofilare

-procesul poate fi modificat în diferite

moduri pentru combinarea materialelor cu
diferite structuri morfologice;
-este o extensie directă a tehnicii de
electropulverizare - electrospray
(electrospinning - fibre, electrospray –
picături), ambele procese se bazează pe
aceleași mecanisme fizice și electrice;

- este aplicabil unei game largi de materiale, cum ar fi polimerii sintetici și naturali,
metale, precum și ceramica și sistemele compozite;
- poate fi utilizat și pentru a produce alte nanostructuri funcționale, cum ar fi
nanotuburile.
 Tehnica de obținere a fibrelor prin
electrofilare
Electrofilarea este un proces ce
utilizează un câmp electric de înaltă
tensiune pentru a produce jeturi
încărcate electric din soluție de
polimer sau topitură, care la uscare
prin evaporarea solventului produc
nanofibre;
Fibrele încărcate sunt direcționate
către un colector opus, cu
impamantare, care poate fi o
suprafață plană sau un tambur
rotativ, pentru a colecta fibrele.
Un colector cu rotatie rapida
conduce la alinierea nanofirelor;
Un colector stationar are ca rezultat
fibre orientate aleator.
 Aparatura

Aparatul utilizat pentru electrospinning este simplu în

construcție și constă in:
 sursa de inaltă tensiune (5 până la 50 kV);
 sursa electrică cu polaritate pozitivă sau negativă;
 pompă de seringă cu capilare sau tuburi pentru a
transporta soluție de la seringă sau pipetă la spinneret;
 un colector dirijor cum ar fi aluminiu, cu
împământare. Colectororul poate fi sub formă de placă
plată, tambur rotativ.
 Aparatura
Moduri de aplicare - electrofilare:
orizontal vertical
 Caracteristicile nanofibrelor obtinute prin
electrospinning sunt determinate de parametrii:

Parametrii soluției: Parametrii de prelucrare:

 Concentratia;  Tensiunea aplicata;
 Greutatea moleculara;  Rata de alimentare/debitul;
 Vascozitatea;  Distanta dintre varf si
 Tensiunea de suprafata; colector;
 Conductivitatea/densitatea  Colectoare
sarcinii de suprafata;
 Volatilitatea.
Parametrii de mediu
Temperatura
Vapori solvent
 4.Finisarea
1) modificarea aspectului suprafetelor solide.
2) modificarea compozitiei suprafetei solidelor se realizeaza prin
cateva metode distincte:

(b.1.) metoda modificarii directe bazata pe suprafete solide

functionalizate cu component reactiv

(b.2.) metoda modificarii indirecte, cu preactivare, caracterizata

prin aceea ca, intr-o prima faza are loc activarea suprafetei
solidului prin diverse tehnici (tratamente cu reactivi, tratamente
in plasma, iradiere etc.), urmata de interactiunea suprafetei
activate cu reactivul de baza.

(b.3.) metoda modificarii suplimentare, caracterizata prin aceea

ca, intr-o prima faza, are loc “depunerea"unui strat, care ulterior
este folosit pentru legarea suplimentara a altui component
reactiv
 MODIFICAREA SUPRAFEŢELOR POLIMERE

Aceste tratamente se realizează pentru:

- obţinerea unor grupări funcţionale speciale la
suprafaţă, capabile sa interacţioneze cu alte grupări
funcţionale;
- creşterea energiei suprafeţei;
- creşterea hidrofobicităţii sau a hidrofilicităţii;
- îmbunătăţirea inerţiei chimice;
- introducerea unei suprafeţe reticulate;
- îndepărtarea straturilor slab legate sau a
contaminanţilor;
- modificarea morfologiei suprafeţelor prin creşterea
sau descreşterea cristalinităţii sau a rugozităţii;
- creşterea conductivităţii electrice a suprafeţei.
Grefarea suprafeţelor
Principalele metode de grefare sunt:

Grefarea iradiantă
Radiatie ionizanta: ē, γ
Rad.neionizanta: UV+ P

Grefare cu preiradiere
0 O•
UV,ē, γ M

Aer TºC

Grefare chimică
HOO OO• O
M
O3 TºC

Descărcări in plasmă sau corona

HOO OO• O
Aer sau O2 M

Plasma sau corona TºC

unde: M- monomer
P- sensibilizator foto sau fotoinitiator
 Fotogrefarea suprafeţei
Avantajul fotogrefării constă in aceea ca modificarea se
produce in mod special in regiunile suprafeţei. Fotogrefarea
s-a extins pentru a îmbunătăţi proprietăţile polimerilor, cum
ar fi: adeziunea, antistaticitatea, rezistenţa la uzura,
biocompatibilitatea.

Energiile fotonului
Cele mai utilizate surse de fotoni sunt radiaţiile X şi lumina
UV. Energia unui foton, E, este:
E=h
h- constanta lui Planck, 6.6239*10-27erg/s
Frecventa  este dată de lungimea de unda: =c/
c-viteza luminii, 2.9979*1010cm/s.
 Procesul fotochimic
In procesul fotochimic, absorbţia unui foton de către o
molecula organica determina creşterea conţinutului
energetic de la starea iniţială la starea excitată. Energia de
excitaţie poate fi disipată prin unul din următoarele
procese:

A+ hA* --------A+ h (emisie)

--------A+TC (dezintegrarea radiaţiei)
-------- BB*+A (transfer de energie)
-------- produse (reacţie chimică)
 Mecanismul fotogrefării suprafeţei
Fotogrefarea are loc în prezenţa unor iniţiatori. Benzofenona
şi derivaţii ei sunt sunt cei mai obişnuiţi iniţiatori fotosensibili:
OCH3

C C C

O OCH3
benzofenona
Mecanismul decurge conform etapelor: 2,2- dimetoxi-2- fenilacetofenona

1. Iniţiere
1
BP h BP* 3
BP*

PH+ 3BP* 3BPH*+P

MH + 3BP*  3BPH* + M (MH este monomer)
P + MPM

2. Propagare
PM + nHM  P(MH)n M (grefare)
M + nMH  (MH)n M (formarea homopolimerului)

3. Întrerupere
P(MH)n M + R  P(MH)nR (copolimer grefat)
(MH)n M + R  (MH)nMR (homopolimer)
R –radical.
Procesul de fotogrefare poate fi divizat în următorii paşi:
•- moleculele de monomer şi de iniţiator se adsorb pe suprafaţă filmului
polimeric;
•- moleculele difuzează în regiunile amorfe ale substratului polimeric;
•- după iradiere UV, moleculele de iniţiator excitate extrag un atom de
hidrogen din catena polimerică pentru a produce macroradicali;
•- moleculele de monomer sunt grefate prin legarea la macroradicali
pentru a forma catena copolimerului grefat, rezultând un film polimeric
continuu.
 FACTORI IMPORTANŢI ÎN FOTOGREFAREA
SUPRAFEŢEI
Efectul substratului polimeric
Efectul solventului
Solventul trebuie sa fie nesolvent pentru polimerul de bază, asupra
căruia se efectuează modificarea chimică
Este avantajos -catena grefată să fie solubilă în solvent, pentru a
facilita propagarea ei înafara suprafeţei.
Solventul trebuie să fie inert la starea triplu excitată a
fotoiniţiatorului. Fenomenul este foarte important în cazul în
care polimerul de bază nu este foarte susceptibil la atacul
radicalic.
Unii solventi pot de asemenea funcţiona ca iniţiatori. De
exemplu, acetona:
O O O
h
CH3 C CH3 CH3 +  C CH3
CH3 C CH3

RH

OH

H3C C CH3
+ R

 Efectul substratului polimeric
Structura substratului polimeric afectează viteza de
grefare.
Vitezele de grefare diferite atribuite diferenţelor de
cristalinitate ale polimerilor. Grefarea are loc în regiunile
amorfe deoarece cristalinitatea ridicată nu permite
penetrarea soluţiei de reacţie în polimerul de bază.
Stabilitatea filmului grefat este puternic afectata de
mobilitatea catenelor polimerice, care este determinată de
natura substratului polimeric şi de condiţiile de mediu.
Efectul oxigenului
Este necesara indepartarea oxigenului pentru a evita reactia
acestuia cu starea electronica excitata a initiatorului, care
poate inhiba polimerizarea grefata.
3BP + 3O  BP + 1O
2 2

Grefarea suprafetei cu radiatii ionizante

Radiatiile ionizante (electroni de inalta energie, raze X, raze γ)
pot înlocui electroni din atomi sau molecule, producând ioni.
Diferenţa dintre aceste tipuri de radiaţii şi radiaţiile UV, IR
constă în aceea că asupra materialului iradiat se eliberează o
mare cantitate de energie.

Radiaţiile ionizante sunt:

- radiatii ionizante directe ( particule , ,e, protoni)
- radiatii ionizante indirecte ( raze X,).
 Efecte chimice în polimeri
Polimerii iradiaţi cu radiaţii ionizante pot suferi câteva tipuri de
modificări chimice, cum ar fi reticularea şi degradarea precum şi
grefarea şi polimerizarea în prezenţa unui monomer:
Reticulare

Degradare +
+

Polimerizare
n

sunt expuşi la un fascicol de electroni sau la

În momentul în care Grefare
radiaţii γ,+ în funcţie de structura lor chimică unii polimeri sunt
degradaţi, în timp ce alţii sunt reticulaţi.
Deşi procesele au loc şi simultan, reticularea s-a găsit a fi
predominantă în polimeri cu structura:
H
(poli(etilena), poli(propilena), poli(stiren),
CH2 C
cauciucul natural, poli(amide)).
R

Polimerii care se degradează prin scindarea catenei au în general

structura:
R1
(poli(izobutilena), poli(metilmetacrilat), poli(clorura de
CH2 C
viniliden), poli(tetrafluoretilena), celuloza).
R2
 FOTOLITOGRAFIEREA
Acest procedeu permite crearea pe suprafata materialului a unor
puncte de legare pentru celule.
 MODIFICĂRI ÎN PLASMĂ A SUPRAFEŢELOR
Starea de plasmă poate fi definită ca un amestec de specii
încărcate electronic opus, în număr egal astfel încât sarcina
electrică netă să fie egală cu zero. Ionii şi radicalii sunt
specii excitate şi se formează ca urmare a proceselor de
coliziune a particulelor încărcate şi cele neutre. Particulele
încărcate, ca răspuns la un câmp electric sau
electromagnetic, vor căpăta energie cinetică:

Et=mv2=3/2kT

m-masa moleculei
v-viteza moleculei
k-constanta Boltzmann
T-temperatura absolută
Plasmele utilizate în modificarea sau polimerizarea
suprafeţelor sunt iniţiate şi susţinute de câmpuri electrice.
Procesele care pot avea loc în plasmă:

- ionizare Penning – când un atom metastabil intră în

coliziune cu unul neutru poate determina ionizarea acestuia,
dacă energia de ionizare a speciei neutre este mai mică
decât energia de excitaţie a atomului excitat:
A* + B → A + B* +e
- excitaţie Penning
A* + B → A + B
-ionizare de către ē:
A* + e → A+ +2e
 Efectul diferiţilor parametrii asupra
reacţiilor la suprafaţă
a) Substratul polimeric
Structura moleculară a suprafeţei polimerului poate juca un
rol important în chimia plasmei. Studiile de oxidare în plasmă
(plasmă cu oxigen) a polietilenei, polipropilenei şi polistirenului
indică faptul că viteza de oxidare este puternic influenţată de
structura polimerului. Astfel, gradul cel mai mic de oxidare se
obţine pentru poli(etilenă), urmată de poli(propilenă) şi
poli(stiren).

Diferenţa între gradele de oxidare ale acestor polimeri este

datorată, vitezei diferite de formare a diferitelor grupări
funcţionale de tipul: C-C; C=O; O-C=O şi CO3 este diferită.
Când un electron se ciocneşte cu o moleculă apar fenomenele:
- disocierea moleculei – se obţin radicali reactivi
O2 + e → O· + O· + e
- ionizare disociativă – se obţin simultan ioni şi radicali:
CF4 + e → CF3+ + F· + e
Când ioni şi specii neutre se ciocnesc se pot produce:
-transfer rezonant simetric
A + A* → A* + A
- transfer de sarcină asimetric
A + B+ → A+ +B
Există, de asemenea, procese în plasmă în urma cărora se pierd
ioni şi radicali. Unul din cele mai importante este recombinarea:
A+ + e → A + hυ (recombinare electron-ion)
A+ + B- → A + B (recombinare ion-ion)
Un alt proces important este recombinarea pe suprafeţe, în care electronii sunt
capturaţi la suprafaţă, conferind sarcină negativă suprafeţei. Suprafaţa încărcată
negativ este neutralizată prin interacţiune cu ioni pozitivi. Energia eliberată la
recombinarea suprafeţei este absorbită de suprafaţă, ca energie termică, conducând la
creşterea temperaturii suprafeţei.
 Reacţii între plasmă şi Parametrii care afectează
modificarea suprafeţei în plasmă.
suprafeţele
polimerice Frecventa de excitatie
• Reacţii la suprafaţă. Puterea de Viteza de
excitatie miscare a
• Polimerizarea N , f(E), N,  gazului
e
Natura Parametrii Factori geometrici
plasmei descarcarilor in gaz plasmei
(reactor)
• Corodare

Factori Natura suprafetei

Ne-densitatea elecronică Interactiuni
geometrici plasma-
f(E)- funcţia de distribuţie a energiei electronice
suprafata
N- densitatea gazului
τ- durata de reţinere a moleculelor în spaţiul Temperatura Potentialul
plasmei. suprafetei suprafetei
b) Temperatura substratului

Temperatura suprafeţei polimerului constituie un factor

important care afectează modificarea compoziţiei chimice în
urma tratamentului în plasmă.

De exemplu, în cazul unei suprafeţe de poli(tetrafluoretilenă)

modificată în plasmă s-a arătat că reacţia de detaşare a
ionilor de fluor şi oxidarea suprafeţei creşte la temperaturi ale
suprafeţei ridicate.
c) Efectul mediului

Când un polimer este expus la plasmă conţinând oxigen,

suprafaţa se modifică la o stare energetică înaltă (creşte
tensiunea suprafeţei) ca urmare a formării de grupări polare.
Cauze: scăderea energiei suprafeţei când suprafaţa tratată
este menţinută în mediu de joasă energie (aer, vacuum)
este determinată de rotaţia grupărilor polare sau migrarea
fragmentelor cu masă moleculară mică la suprafaţă şi
reducerea energiei interfaciale.

De exemplu, atunci când o suprafaţă de joasă energie formată prin tratarea unui
polimer în plasmă conţinând fluoruri este introdusă într-un mediu de energie
înaltă (cum ar fi apa), grupele apolare vor determina scăderea energiei
interfaciale prin mişcări de la suprafaţă în masă.
 Avantajele proceselor de modificare a
suprafeţelor în plasmă

-Modificarea se poate produce în straturile de la suprafaţă fără a

modifica proprietăţile în masă ale polimerului.
-Speciile excitate din plasma gazoasă pot modifica suprafeţele
tuturor polimerilor, indiferent de structura şi reactivitatea lor
chimică.
-Prin alegerea gazului utilizat, este posibil să controlăm tipul de
modificare chimică a suprafeţei polimerului.
-Utilizarea plasmei gazoase poate elimina problemele legate de
tehnicile chimice umede: solvent rezidual pe suprafaţă,
umectarea substratului.
-Modificarea se realizează uniform pe suprafaţă.
 Dezavantajele procedeelor în plasmă
-Tratamentele în plasmă trebuie să aibă loc în vacuum. Aceasta
determină creşterea costului operaţiei.
-Parametrii procesului sunt puternic dependenţi de sistem;
parametrii optimi utilizaţi pentru un sistem, adesea nu pot fi
adaptaţi altui sistem.
-Transpunerea experimentului de laborator la un reactor de
producţie mare este un proces dificil.
-Procesele în plasmă sunt foarte complexe; este dificil de explicat
interacţiunile dintre plasmă şi suprafaţă deoarece se impune
un control strict al parametrilor plasmei: volum, frecvenţă,
compoziţia gazului, presiunea gazului, temperatura probei,
geometria reactorului.
-Este dificil de controlat cu precizie cantitatea de grupe
funcţionale formate pe suprafaţă.
 TEHNICA DE MICROCONTACT (CU MICROMODELE)
Unul dintre procedeele de obtinere pe suprafata unui
biomaterial, in special pe materiale cu structură compactă
apelează la tehnica cu microcontact

Procedeul presupune
parcurgerea etapelor:
- acoperirea suprafeţei
matriţei (după crearea
acesteia) cu un
material hidrofob;
- depunerea substanţei
hidrofobe pe substrat
prin aplicarea unei
greutăţi pe matriţă;
- depunerea unui
polimer (sau material
hidrofil- P3 )in golurile
rămase.
 STRUCTURI TIP FAGURE OBŢINUTE PRIN TEHNICI CU SOLVENŢI
Una dintre tehnicile utilizate pentru realizarea unor microtexturi la suprafaţa
biomaterialului se bazează pe autoorganizarea polimerilor. Un substrat cu
structură dirijată se poate obţine prin depunerea soluţiilor organice diluate de
compuşi amfifilici pe substraturi solide. In funcţie de condiţiile de obţinere ale
filmului pot rezulta texturi: tip fagure; linii ordonate; puncte ordonate.
Micile goluri dintre picăturile de
apă, care conţin agregate
polimerice vor constitui pereţii
structurii fagure, după ce
solventul organic şi apa se
îndepărtează prin evaporare. In
funcţie de natura polimerului,
concentraţia soluţiei şi
umiditatea atmosferică se pot
obţine dimensiuni diferite ale
celulei fagurelui. Aceste
dimensiuni vor afecta nemijlocit
procesul de adeziune celulară.
Deoarece celulele se ataşează
pe pereţii structurii, diametrul
“golului” este un factor
important care controlează aria
totală disponibilă.
 Materiale biomimetice
Termenul de biomimetică este originar din
limba greacă, de la cuvintele bios – viață și
mimesis – a imita, și descrie tehnologiile care
utilizează sau mimează natura pentru a îmbunătăți
viața umană.
Biomimetica admite că nu există un model mai bun
decât natura pentru a dezvolta ceva nou și a produs
rezultate excelente din punct de vedere al funcționării
materialelor în organismul uman.
 Materiale biomimetice

Biomimetismul biomaterialelor poate fi dezvoltat la

niveluri diferite:
•a compoziției,
•structurii,
•morfologiei și proprietăților de suprafață,
•a proprietăților fizico-chimice,

care determină imprimarea unor caracteristici ce

asigură interacțiunea adecvată cu țesuturile biologice.
Un biomaterial biomimetic poate fi orice
material/suport care imită una sau mai multe
caracteristici ale sistemului natural.

Analogii de ECM sau suporturile trebuie să prezinte

un set specific de cerințe. Pe parcursul ultimelor două
decenii, numeroase cercetări au fost orientate spre
fabricarea de suporturi biomimetice aplicabile în
regenerarea sau substituția țesuturilor.
 În general, tehnologii pentru obținerea de suporturi au în
vedere:
(1) suporturi poroase:
(2) tehnologii de prototipare rapidă;
(3) fibre țesute sau nețesute.
În prima categorie intră o diversitate de materiale solide, a
căror porozitate se obține prin tehnici de reticulare, utilizare
de produse de descompunere, tehnici de formare a porozității
prin congelare-sublimare, spumare etc.
În a doua categorie intra tehnici care utilizează surse
de energie, necesare pentru a fixa biomateriale.
Sinterizarea laser selectivă, stereolitografierea și
imprimarea 3D (bioimprimarea) sunt exemple ale
acestei categorii de tehnici de fabricație.
În a treia categorie, fibre țesute și nețesute sunt
legate între ele utilizând diferite tehnici, cum ar
fi unirea fibrelor sau electrofilarea polimerilor (care
utilizează forțe electrostatice pentru a întinde uniaxial
un jet vâscoelastic dintr-o soluție de polimer, pentru a
genera continuu fibre nanometrice și fibre
micrometrice) sub formă de structuri nețesute;
ulterior, aceste fibrele sunt amestecate, acoperite sau
reticulate pentru aplicații de regenerare tisulară.
Suporturi poroase, biodegradabile și bioresorbabile
sunt realizate folosind tehnici avansate, cum ar fi
imprimarea 3-D, sinterizarea particulelor, separarea
fazelor, evaporarea solventului, uscarea prin liofilizare
sau electrofilarea.

Tehnici moderne de realizare a suporturilor biomimetice

 Pentru realizarea structurilor tisulare 3D cu un model
predefinit, s-au utilizat atât cerneluri care conduc doar la
suporturi, dar și sisteme funcționale cu proprietați biologice,
“bio-cerneluri” compatibile cu țesuturile umane, cernelurile
conținând ca ingrediente principale componentele țesuturilor
vii.
O biocerneală conține matrice extracelulară și celulele
vii care interacționează cu celulele din țesuturi. Tehnologia
imprimării 3D este folosită pentru a crea ţesuturi complete
pentru transplanturi, personalizate în funcţie de nevoile
fiecărui pacient sau care să fie folosite ex vivo, spre exemplu
pentru teste pentru dezvoltarea unor medicamente care să fie
sigure şi eficiente.
 Rezumat
• Tehnologia de prelucrare a biomaterialelor
- Etape de obtinere a dispozitivelor (formulare, amestecare,
profilare, formare, finisare, asamblare, consolidare)
- Electrofilarea – nanofibre
- Modificarea suprafetelor polimerice
- Chimic
- Fotochimic
- Plasma
- Tehnica de microcontact
- Tehnica cu solventi