MANEA (VIOIU) CAMELIA TINUTA

Liceul Teoretic “Brâncoveanu Vodă” Urlaţi, judeţul Prahova

Profesor de biologie

Adaptările păsărilor pentru zbor

Păsările, aproximativ 9 600 de specii, sunt vertebrate amniote endoterme cu membrele
anterioare transformate în aripi, corp acoperit cu pene, rezultate prin transformarea solzilor, picioare
acoperite de solzi şi staţiune bipedă.
Adaptările păsărilor pentru zbor se reflectă cel mai mult în învelişul corpului, în schelet şi
alcătuirea sistemului respirator şi respiraţie.
Capul de obicei sferic, este prevăzut cu cioc variat ca formă, nări, deschise la baza ciocului, ochi
plasaţi în general lateral sau frontal şi orificii auditive externe.
Trunchiul fuziform, este comprimat dorso-ventral, iar coada, alcătuită numai din pene, poate fi
bifurcată, cuneiformă, truncată.
Configuraţia aripilor se modifică în funcţie de performanţele zborului. Membrele posterioare
susţin corpul în staţiunea bipedă. Numărul degetelor, orientarea lor, prezenţa membranei
interdigitale variază de la un grup la altul, fiind influenţat de modul de deplasare şi de procurare a
hranei.
Invelişul corpului
Penele protejează corpul împotriva temeperaturilor scăzute, umezelii, loviturilor, au un rol
imporant în mecanica zborului, reduc greutatea specifică a corpului, constituind o importantă
adaptare la zbor.
O pană este formată dintr-un ax diferenţiat în două regiuni: calamus, prin care pana se înfige în
tegument şi rahis pe care sunt dispuse, de o parte şi de alta, lame cornoase, numite barbe. Barbele
poartă barbule distale şi proximale. Barbulele distale sunt prevăzute cu barbicele cu croşet care se
agaţă de barbulele proximale netede ale barbei următoare. Barbicele cu croşet menţin coeziunea
penei.
Adaptările scheletului
Scheletul este o reflectare a adaptării la zbor. Oasele sunt pneumatice, conţin cavităţi cu aer.
Trecerea la staţiunea bipedă a determinat schimbarea poziţiei marelui foramen, care s-a deplasat pe
partea ventrală şi modificarea unghiului format de craniu cu coloana vertebrală.
Oasele fuzionează în complexe osoase încât limita dintre piese nu mai este vizibilă, fosele temporale
fuzionează cu orbita, bolta palatină prezintă ferestre mari, maxilarele alungite, lipsite de dinţi, sunt
acoperite de un înveliş cornos, care formează ciocul.
Coloana vertebrală este diferenţiată în cinci regiuni: regiunea cervicală începe cu atlas şi axis,
vertebre care asigură o bună mobilitate a capului. Următoarele vertebre sunt heterocelice şi prin
forma de şa a suprafeţei anterioare de articulaţie a corpului vertebral, contribuie la creşterea
mobilităţii gâtului şi capului. În regiunea dorsală o parte a vertebrelor tind să fuzioneze. La vertebrele
dorsale se articulează coaste prevăzute cu apofize uncinee pe segmentul vertebral. Vertebrele
lombare sacrale şi primele vertebre codale fuzionează într-un complex denumit sinsacrum la care se
sudează centura pelviană. O parte a vertebrelor codale se articulează mobil, iarultimele fuzionează
într-o piesă denumită pigostil care susţine penele cozii.
Sternul bine dezvoltat, poartă o carenă proeminentă la păsările bune zburătoare. Centura scapulară
este alcătuită din: scapulă, în formă de lamă de coasă, coracoid şi claviculă care se uneşte pe linia
mediană cu piesa simetrică, formând iadeşul (furcula). Membrul anterior transformat în aripă s-a
modificat în legătură cu adaptarea la zbor: radiusul este puternic, ulna mai groasă decât radiusul
susţine remigele secundare, carpienele sunt în număr redus, se păstrează doar metacarpienele II, III şi
IV. În structura membrului posterior apare un segment suplimentar, tarsometatarsul care provine din
sudarea tarsienelor rîndului distal cu partea proximală a metatarsului (apărut prin fuziunea
metatarsienelor II, III, IV.)Ating o dezvoltare deosebită muşchii alari, inseraţi pe aripi şi pe
carena sternului, muşchii coapselor şi gambei.
Adaptările sistemului respirator
Aerul trece prin segmentele căilor respiratorii: nări, fose nazale,coane, cavitate bucală, laringe,
lipsit de corzi vocale, consolidate de cartilajele aritenoide şi cricoid, trahee, prevăzută cu inele
cartilaginoase, bronhii extrapulmonare. La locul de bifurcaţie al traheii este situat sirinxul, organul
fonator, format din membrane care vibrează la trecerea aerului. Plămânii mici, tubulari puţin elastici
sunt situaţi dorsal şi lipţi de coaste şi vertebrele toracice. Ei sunt separaţi de restul organelor prin
diafragma ornitică.
Plămânii sunt în legătură cu 9 saci aerieni, prelungiri ale bronhiilor intra-pulmonare, ramificaţi
printre organe şi în legătură cu oasele pneumatice.
Sacii cervicali trimit prelungiri printre vertebrele regiunii cervicale, sacii toracici anteriori , sacii
toracici posteriori, sacii abdominali, cei mai voluminoşi trimit diverticule printre organele abdominale
şi pătrund în oasele centurii pelviene, sinsacrum şi femur. Sacul interclavicular, situat medio-ventral
înconjoară traheea şi sirinxul, trimiţând prelungiri în oasele centurii scapulare şi în humerus .În zbor
cuşca toracică rămâne imobilizată pentru a oferi sprijin muşchilor zborului, intrarea şi ieşirea aerului
din plămâni datorându-se dilatării şi comprimării sacilor aerieni, la ridicarea şi coborîrea aripilor.
Aerul trece de două ori prin plămâni la o singură mişcare respiratorie, asigurând o bună oxigenare a
sângelui. În repaus mişcarea aerului prin plămâni se produce prin modificări de volum ale cutiei
toracice.