Drept public – Drept privat

Împărţirea în cele două mari subdiviziuni ale dreptului, şi anume dreptul

public (jus publicum) şi dreptul privat (jus privatum), provine din perioada dreptului
roman, menţinându-se până în prezent.

Dreptul public – cuprinde normele juridice care privesc statul, organizarea

şi funcţionarea sa, raporturile dintre autorităţi, dintre stat şi particulari, precum şi
raporturile dintre state.

Dreptul privat – cuprinde normele juridice ce determină raporturile dinte

particulari, fie între persoane fizice, fie între persoane fizice şi persoane juridice, fie
între persoane juridice, dar fără ca aceste persoane să se manifeste ca deţinătoare
ale puterii.
Deosebiri: (prof. Paul Negulescu).
1. Normele de drept public sunt mai instabile, datorită caracterului lor
politic, pe când cele de drept privat sunt mai clare şi mai stabile.
2. Normele de drept public presupun un drept de manifestare mai
limitat.(ex: dreptul de a apăra ţara sau dreptul la vot spre deosebire de normele
private care dau posibilitatea de a fi exercitate de orice persoană, indiferent de
naţionalitate, religie sau sex, chiar dacă persoana respectivă nu este cetăţean al
statului respectiv.
3. Dreptul public are la dispoziţie forţa de constrângere a statului în cazul încălcării
normelor sale de drept, spre deosebire de dreptul privat.
4. În dreptul public toate normele juridice sunt obligatorii, pe când în dreptul
privat sunt supletive.
5. Publicitatea este de esenţa dreptului public, pe când secretul este de esenţa
dreptului privat (ex: nepublicarea actului administrativ normativ).

După organizarea şi funcţionarea statelor potrivit cerinţelor principiului

separaţiei puterilor în stat, au apărut şi normele de drept administrativ.

Locul dreptului administrativ în dreptul public. Definiţie. Noţiune

Dreptul administrativ – ramură a sistemului unitar de drept român, mai

precis a dreptului public.
Definiţie: este o ramură a sistemului de drept care are ca obiect norme
juridice ce asigură organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, inclusiv a
serviciilor publice administrative, pe baza şi în executarea legii.
 Izvoarele dreptului administrativ
Modurile de stabilire a normelor juridice se numesc izvoare.
În literatura juridică actuală se distinge clasificarea în izvoare scrise şi izvoare
nescrise.

Izvoare scrise:
1. Constituţia şi alte legi constituţionale. Constituţia este sursa directă sau
indirectă a tuturor actelor juridice emise de administraţia publică (ex: atribuţiile
Preşedintelui, activitatea administraţiei publice centrale-Guvern, prefectul, etc.).
2. Legile organice – definite de art.73 din Constituţie, pot privi administraţia
publică, organizarea şi funcţionarea Guvernului, CSAT, funcţionarii publici,
contenciosul administrativ.
3. Legile ordinare – în măsura în care aceste legi cuprind norme ce reglementează
raporturi juridice administrative, ele constituie izvoare ale dreptului administrativ.
4. Decretele prezidenţiale – sunt acte administrative, putând avea caracter
normativ sau individual. Izvor de drept administrativ este doar decretul
prezidenţial cu caracter normativ (ex: decretul de instituire a stării de asediu sau
urgenţă).
5. Ordonanţele – emise în baza legii de abilitare sau cele de urgenţă ale
Guvernului precum şi Hotărârile de Guvern, ordinele normative, şi instrucţiunile
miniştrilor.
6. Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, cum ar fi
hotărâri, dispoziţii ale Primarilor şi preşedinţilor Consiliilor Judeţene, ordinele
normative ale Prefectului.
7. Actele unor instituţii publice centrale.
8. Convenţiile şi tratatele internaţionale.

Izvoare nescrise
1. Cutuma. Exemplul garantării gratuităţii învăţământului în România pe cale
Constituţională, modificată practic prin instituirea taxelor universitare, lipsită fiind
practic de efecte norma constituţională.
2. Doctrina – este cunoscută ca un conglomerat, un ansamblu de opinii şi
concepţii, ce nu poate constitui un izvor formal al dreptului.
3. Jurisprudenţa – este constituită din hotărârile pe care instanţele
judecătoreşti de toate gradele le-au dat în speţele ce le-au avut de judecat,
spre a rezolva conflictele de orice natură cu care au fot sesizate.
În unele opinii, s-a apreciat că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept
întrucât instanţele de judecată aplică, deci interpretează legea, nu o creează.
În alte opinii, jurisprudenţa este obligatorie atunci când s-a fixat, şi prin
aceasta acţiunea ei este directă şi imediată.
4. Principiile generale ale dreptului şi în special ale dreptului administrativ.
ex: principiul permanenţei activităţii administrative şi a continuităţii serviciulu
public, principiul potrivit căruia statul nu poate invoca propria culpă pentru a
motiva neaplicarea unei decizii.
Dacă un anumit principiu este formulat ca o normă cuprinsă într-un
anumit act juridic, izvor al dreptului administrativ este actul în care este
cuprins principiul însuşi. Dacă acesta se desprinde prin generalizare, din
prevederile mai multor acte normative, ele capătă valoarea unor izvoare
distincte de actele normative respective. (ex: revocabilitatea actelor
administrative).
 Puterea de reglementare
Puterea de reglementare – este puterea de a statua, acordată prin voinţa
generală autorităţilor, altele decât parlamentul, fie naţionale, fie locale.
Autorităţile naţionale sau centrale de specialitate – pot reglementa (crea
norme administrative juridice) în baza fundamentelor juridice oferite de
Constituţie.
Autorităţile locale – pot reglementa în baza fundamentelor juridice
oferite de OUG 57/2019 privind Codul administrativ.
Din cauza generalităţii lor, normele de drept cuprinse în legi sunt uneori
prea rigide. Actul administrativ normativ vine în completarea legii, acolo unde
anumite raporturi sociale nu au ajuns să fie reglementate de lege.
Actul administrativ normativ creează reguli noi, care nu intră în sfera de
interes a legii, cu tot caracterul ei de maximă generalitate.
Teoria mandatului legislativ, invocă dreptul puterii executive de a face
regulamente în baza unui mandat (delegaţii) dat de către puterea legiuitoare.
Teoria competenţei proprii, consideră că executivul este un organ
autonom şi creator, acesta putând acţiona jure proprio.
Raporturile de drept administrativ
Raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale supuse reglementării
normelor de drept administrativ care intervin în legătură şi pentru realizarea
funcţiei executive a statului.
Acestea se nasc, se modifică şi se sting în condiţiile prevăzute de normele
dreptului administrativ, iar izvorul acestuia se leagă de regulă de un act
administrativ individual sau de un fapt juridic material.
Raportul de drept administrativ: subiect, obiect, conţinut.
Subiectele – cel puţin unul dintre acestea trebuie să fie o autoritate a
administraţiei publice, un serviciu public ori un funcţionar public; celălalt subiect
poate fi o autoritate a administraţiei publice, un funcţionar sau un privat.
Obiectul – este o anumită acţiune sau conduită asupra căreia sunt
îndreptate drepturile şi obligaţiile părţilor.
Conţinutul - raporturilor de drept administrativ îl formează drepturile şi
obligaţiilor subiectelor acestui raport.