CAP.1.

BĂNCILE ȘI ACTIVITATEA BANCARĂ

1.1. Particularităţi ale evoluţiei sistemelor bancare

Pentru a analiza starea actuală a sistemelor bancare contemporane trebuie să facem un

scurt popas şi să zăbovim puţin asupra genezei băncilor. În acest context, în secolul al XIX-lea
au fost înfiinţate primele case bancare care, spre deosebire de alte instituţii bancare, nu se
ocupau cu operaţiuni vaste de atragere a economiilor, ci prestau servicii de consiliere,
intermediere şi de mandat. De aceea, forţa financiară a acestor case nu consta atât în capitalul
pe care îl putea mobiliza la un moment dat, ci, în special, în averea personală şi prestigiul
fondatorilor. În acelaşi timp, în peisajul economico-financiar şi-au făcut apariţia băncile
comerciale, ale căror operaţiuni principale erau colectarea depozitelor şi participarea la
capitalul firmelor. Acestea s-au constituit şi au funcţionat ca societăţi pe acţiuni şi s-au
răspândit pe întreg mapamondul. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut în ţările
europene puternice bănci comerciale, dintre care unele îşi desfăşoară activitatea şi în prezent,
cum ar fi: în Anglia - Middle Bank şi Lloyd's Bank; în Franţa - Credit Mobilier şi Credit
Foncier; în Germania - Dresdner Bank, Deutsche Bank, Darmstädter Bank ş.a. Deoarece
băncile comerciale, din acea perioadă, erau accesibile numai persoanelor înstărite, a apărut
necesitatea de a se înfiinţa instituţii bancare „populare”, accesibile şi celorlalte categorii
sociale. Astfel, s-au constituit trei tipuri de societăţi cu profil bancar: casele de economii,
cooperativele de credit şi casele de economii pentru construcţii.
Urmând parcursul firesc al istoriei, constatăm că în secolul al XX-lea băncile au continuat
să se dezvolte, influenţând puternic viaţa economică şi politică a lumii contemporane. Cu toate
acestea, sistemul bancar a cunoscut şi perioade de recesiune, cea mai gravă fiind cea din timpul
crizei economice din anii 1929-1933, când, de exemplu, în S.U.A. au dat faliment 8.812 bănci.
În multe state, evoluţia băncilor, a sistemului bancar în general, a constituit premisa
fundamentală a dezvoltării lor economice, băncile acţionând ca „adevărate locomotive” care
au atras după ele economia.
Fiecare ţară dispune de un sistem bancar naţional constituit, de regulă, pe trei paliere :
 banca centrală (naţională), cu rol de emisiune, de control al stabilităţii preţurilor, de
menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale, de reglementare şi autorizare a celorlalte
bănci din sistem etc.;
 băncile comerciale, care îndeplinesc funcţia sistemului bancar de intermediere
financiară;
 băncile şi instituţiile de credit specializate care sunt acele instituţii bancare care, prin
statutul lor sau prin lege, au atribuţii funcţionale principale în anumite sfere ale creditului pe
termen mijlociu sau lung, în anumite ramuri ale economiei naţionale sau efectuează operaţiuni
numai de un anumit gen.
În sens larg, totalitatea sistemelor bancare naţionale formează sistemul bancar
internaţional, componenta de bază a sistemului financiar internaţional, prin intermediul şi cu
ajutorul căruia circulă fluxurile interne şi internaţionale de capitaluri între actorii pieţelor
bancare şi financiare.
Deşi în structura sa există un număr foarte mare de bănci, doar circa 200 de bănci au o
participare internaţională semnificativă. Activităţile sistemului bancar internaţional se
concentrează, în special, la nivelul pieţelor financiare şi de credit internaţional.
Băncile care compun structura sistemului bancar internaţional se grupează după mai
multe criterii, cea mai importantă delimitare făcându-se între:

1
  băncile centrale, instituţii bancare din fiecare ţară cu rol de supraveghere şi
organizare a relaţiilor monetar financiare ale statului, atât pe plan intern, cât şi în raporturile cu
străinătatea;
 băncile comerciale - instituţii bancare care îşi desfăşoară activităţile comerciale atât
pe plan intern, cât şi extern.
La rândul lor, după specificul activităţilor desfăşurate, distingem mai multe tipuri de
bănci comerciale, astfel:
 bănci de depozit, care au ca funcţie principală transformarea resurselor pe termen scurt
(depozitele persoanelor fizice şi firmelor) în credite pe termen scurt, mediu şi lung; acest tip de
bănci îl întâlnim în ţări precum: S.U.A., Franţa, Japonia, Marea Britanie, Olanda;
 bănci comerciale (commercial banks), care au activat, de la început, pe pieţele de
eurodevize, în scopul identificării unor modalităţi de atenuare a constrângerilor legate de
expansiunea lor geografică;
 bănci regionale, care şi-au făcut apariţia în marile centre financiare (New York,
Frankfurt, Tokyo, Londra), şi care şi-au dezvoltat ulterior, în străinătate, reţele dense de
sucursale şi filiale;
 bănci de clearing (clearing banks), care au deţinut o poziţie activă pe pieţele
eurodevizelor şi care, de asemenea, şi-au creat o vastă reţea internaţională;
 bănci universale, cu originea în Germania, Austria, Elveţia, investesc şi intermediază
mari capitaluri şi fonduri în cadrul pieţelor financiare interne şi internaţionale;
 casele de economii şi instituţiile specializate, specializate în atragerea economiilor
populaţiei şi fructificarea lor, sunt mai dezvoltate în Germania, Italia, Belgia, Franţa, Japonia,
Olanda; deşi centralele regionale ale caselor de economii rivalizează cu marile bănci,
angajamentul lor internaţional este încă mic comparativ cu cel al băncilor mari.
Amplificarea interdependenţelor economice dintre ţări, care a cunoscut o adevărată
explozie în secolul XX, a generat necesitatea adoptării unor reglementări, la nivel internaţional,
a raporturilor de plăţi, împrumuturi şi alte angajamente existente între diverse ţări, ca urmare a
schimburilor comerciale, de capitaluri şi finanţare a diferitelor proiecte menite să contribuie la
dezvoltarea economică generală.
Necesitatea adoptării unor reglementări internaţionale în domeniul monetar-bancar a fost
impusă şi de rezolvarea contradicţiei dintre caracterul internaţional al schimbărilor economice
şi caracterul naţional al mijloacelor de plată. Primele încercări de reglementare în domeniul
relaţiilor monetare internaţionale s-au limitat la o anumită zonă geografică şi au apărut sub
forma uniunilor monetare sau blocurilor monetare încă din prima jumătate a secolului trecut.
După 1990, datorită mutaţiilor ample intervenite pe pieţele financiare şi bancare
internaţionale (determinate de accelerarea proceselor de dezintermediere financiară, de
concentrare şi universalizare a băncilor), această structurare a băncilor devine tot mai relativă.
Ieşirea din criză a sistemelor bancare s-a realizat între 1990-1996, în special prin infuzii
publice de capital şi prin scăderea drastică a dobânzilor pe termen scurt pentru mai mulţi ani.
În 1996, marile bănci americane mai puternice ca niciodată, au mai mulţi bani decât au nevoie
pentru finanţarea întreprinderilor şi încep să utilizeze aceşti bani pentru a fuziona între ele.
Concurenţa acerbă, instaurată la nivelul activităţii bancare internaţionale după ieşirea din
criză, a generat o accentuare a procesului de concentrare bancară prin fuziuni şi achiziţii şi
crearea unor conglomerate financiare, a unor grupuri financiare cu activităţi multiple care
domină, în prezent, peisajul bancar internaţional. Consecinţele principale ale acestor procese
au fost reducerea numărului de bănci şi creşterea dimensiunilor acestora.
Pe de altă parte, unificarea europeană trebuie să treacă peste existenţa sistemelor bancare
şi financiare naţionale. Cu cât crearea euro a permis emergenţa unei vaste pieţe internaţionale
de emisiuni de obligaţiuni în euro, cu atât integrarea bancară este lentă şi dificilă, mai ales în
activităţi de detaliu. Comisia Europeană şi-a propus ca obiectiv crearea unei pieţe europene

2
unice de servicii bancare şi financiare. Reglementarea bancară prudenţială şi armonizată pe o
bază centralizată şi distorsiunile locale de concurenţă sunt în curs de eliminare, una după alta,
graţie acţiunii Directoratului General pentru Concurenţă din Comisia Europeană împotriva
protecţionismului statelor şi aşezămintelor. Politica bancară este disociată de politica monetară
cu scopul de a nu expune Banca Centrală Europeană la obligaţia eventuală de a-şi exercita
funcţia de instituţie care dă cu împrumut. Supravegherea bancară pune în evidenţă bănci
centrale şi autorităţi de control naţionale. Controlul prudenţial este în fiecare ţară a UE
aproximativ de 90% de origine comunitară. În UE, paşaportul unic, recunoaşterea mutuală şi
controlul sucursalelor din străinătate de către ţara de origine ar trebui să favorizeze dezvoltarea
unor mari bănci paneuropene prin fuziuni transfrontaliere. De fapt, băncile preferă să cumpere
filiale în străinătate şi nu au în vedere în mod necesar să le transforme ulterior în sucursale.
Politica de control asupra schimbului monetar, menţinută, în majoritatea ţărilor
dezvoltate a determinat o separare a activităţilor bancare interne de cele internaţionale
desfăşurate, în cea mai mare parte, în cadrul pieţelor de eurodevize. Totodată, trebuie să se facă
distincţie între bănci multinaţionale şi bănci internaţionale.
Băncile multinaţionale sunt băncile care şi-au implantat sucursale şi filiale în mai multe
ţări, activitatea transnaţională depăşind o pătrime din totalul activităţii desfăşurate. Acestea se
deosebesc de băncile internaţionale care efectuează operaţiuni pentru clienţii din diferite ţări
sau în diferite valute, de la sediul din ţara de reşedinţă.
La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ţările în faţa unui paradox:
pe de o parte, băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate şi să ofere o gamă
crescândă de servicii pentru o concurenţă globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai
flexibile, pentru a supravieţui pe o piaţă aflată în continuă schimbare, în acest sens, sistemele
bancare din ţările dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere - adică o mai mare
parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în loc de credite bancare. Atât
entităţile financiare, cât şi cele nefinanciare, ca şi depunătorii şi investitorii au avut roluri-cheie
şi au beneficiat de pe urma acestei transformări.
Pieţele financiare naţionale au devenit din ce în mai mult o parte integrantă a sistemului
financiar global. Centrele financiare oferă acum plasamente şi servicii pentru investitorii din
toate ţările, iar solicitanţii de împrumuturi au acces la capitalul de pe pieţele internaţionale.
Companiile multinaţionale pot accesa o multitudine de pieţe interne şi internaţionale de capital
pentru a-şi finanţa diverse activităţi sau fuziuni şi achiziţii, în timp ce intermediarii financiari
pot strânge fonduri şi gestiona riscurile cu mai mare uşurinţă prin accesarea acumulărilor de
capital din marile centre financiare internaţionale. Ca urmare, se constată tendinţa băncilor de
a-şi extinde activitatea dincolo de aria lor tradiţională de activitate care consta în depozite şi
acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe ţări şi-au modificat legislaţia pentru a permite
băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiţii, gestionarea activelor şi chiar
asigurări, permiţându-le astfel să-şi diversifice sursele de venit şi să-şi reducă riscurile.
Conform opiniei specialiștilor BRI, în ciuda trendului general, modelele de afaceri
adoptate de bănci diferă de la un sistem bancar la altul. În primul rând, unele sisteme bancare
adoptă modelul multinaţional în timp ce altele se află mai aproape de modelul internaţional. În
al doilea rând, sistemele bancare diferă în funcţie gradul de centralizare.
O bancă centralizată atrage fonduri către sucursalele mari şi le redistribuie apoi în cadrul
grupului; o bancă descentralizată permite filialelor sale să atragă fonduri în mod autonom
pentru a-şi finanţa activitatea în fiecare locaţie. Bănci multinaţionale pot sta la fiecare capăt al
acestui spectru de frecvenţe. În schimb, băncile internaţionale, prin natura lor tind să fie mai
centralizate.
Băncile spaniole sunt descentralizate în sensul că sucursalele lor din străinătate atrag
fonduri în mod autonom în fiecare ţară gazdă. Pe de altă parte, băncile elveţiene sunt mai
centralizate, folosind sediile lor centrale pentru redistribuirea fondurilor la nivelul grupului. La

3
nivelul băncilor americane şi canadiene se constată o şi mai mare centralizare. Distribuţia
globală a finanţării, de asemenea, evidenţiază gradul de centralizare în rândul băncilor care
sunt mai aproape de modelul internaţional. Cuantumul datoriilor deţinute face distincţia între
băncile japoneze, dependente de finanţarea oferită de ţara de origine, și băncile germane sau
franceze, cu o gamă largă de obligaţii.
În timp, tendinţa de migrare de la modelul bancar internaţional la cel multinaţional este
mult mai evidentă în unele sisteme bancare decât în altele. Mai multe sisteme bancare au
crescut gradul de intermediere locală în străinătate, inclusiv băncile spaniole, franceze şi
britanice. Băncile belgiene înregistrează de asemenea un trend ascendent de la un nivel scăzut
de multinaţionalizare. Pentru cele mai multe sisteme bancare, tendinţa de a extinde activitatea
de creditare locală este mai pronunţată în ţările emergente. Prin urmare, tendinţa generală spre
modelul de sistem bancar multinaţional reflectă efectele creşterii portofoliilor de acţiuni de pe
pieţele emergente şi o creştere mai rapidă în rândul băncilor descentralizate multinaţionale, mai
degrabă decât o evoluţie universală în modelele de afaceri. În contextul crizei, această tendinţă
de a restrânge activitatea de creditare externă a fost impulsionată.

1.2. Băncile centrale

În prezent, practic toate ţările din lume au o bancă centrală. Ele exercită aceleaşi mari
funcţii. Dar există între aceste instituţii diferenţe importante care rezultă din istoria monetară
şi politică. În particular, gradul lor de autonomie este variabil. Două modele de bancă centrală
se opun: banca centrală sub tutelă – plasată sub autoritatea directă a statului – şi banca centrală
independentă – care nu primeşte nicio instrucţiune de la guvern. Începând cu anii 1980, se
observă o mişcare în favoarea celui de-al doilea model.
Economistului francez Leon Aucher i se atribuie invenţia expresiei de „bancă centrală”.
În economiile moderne, banca centrală este, în general, definită prin funcţiile sale. Pentru
Denise Flouzat, „banca centrală se defineşte ca fiind instituţia care se situează în centrul
sistemelor de plăţi pentru a garanta reglementarea şi controlul masei monetare. Este instituţia
considerată ca fiind aptă să păstreze încrederea în moneda naţională”. Pentru Michel Albert, „o
bancă centrală este autoritatea publică însărcinată: (a) să controleze finanţarea economiei
asigurând emisiunea biletelor de bancă şi să acorde credite băncilor comerciale în cadrul
politicii monetare; (b) să supravegheze şi să gestioneze sistemele de plăţi, în particular,
compensarea cecurilor şi viramentelor interbancare; (c) şi, în anumite ţări, să supravegheze
soliditatea sistemului bancar şi financiar” . Aceste două definiţii pun accentul pe o trilogie a
funcţiilor unei bănci centrale – definirea şi implementarea politicii monetare; supravegherea şi
gestiunea sistemelor de plată; reglementarea şi supravegherea sistemului bancar. Mai precis, o
bancă centrală joacă rolul unui împrumutător de ultimă instanţă, asigură prin lichidităţi
refinanţarea băncilor comerciale, supraveghează şi reglementează activitatea bancară,
facilitează funcţionarea sistemului de plaţi şi controlează masa monetară şi rata dobânzii pentru
a atinge obiectivele macroeconomice referitoare la creşterea economică, inflaţie, şomaj, rata
cursului de schimb şi balanţa de plăţi. Prin consecinţă, este un actor major al sistemului
financiar. Această definiţie a băncii centrale, deoarece ea este funcţională, nu este nici precisă
şi nici imuabilă. De-a lungul istoriei, funcţiile băncilor centrale au evoluat în strânsă relaţie cu
transformările sistemelor financiare.
Băncile centrale, după ce au obţinut monopolul emisiunii biletelor de bancă, au fost
însărcinate cu un anumit număr de funcţii de autoritate monetară faţă de băncile de rang
secundar. Aceste funcţii au fost preluate progresiv, pe măsură ce s-au implicat în afacerile
statului şi în special în politica economică. Din această cauză, marea majoritate a băncilor
centrale au fost naţionalizate (devenind bănci cu capital de stat), o excepţie fiind cea a celor 12
bănci de rezervă din Statele Unite ale Americii.

4
 În prezent, aproape peste tot în lume se aplică principiul unicităţii băncii centrale: există
o singură Bancă a Angliei, o singură Bancă a Franţei, o singură Bancă a Italiei, o singură Bancă
a Germaniei, Belgiei, României, etc. Cazul Statelor Unite ale Americii, unde există
douăsprezece aşa zise "Bănci de Rezervă" nu constituie, de fapt, decât o excepţie aparentă,
deoarece acestea sunt subordonate unui singur organ central – Sistemul Federal de Rezerve –
care se comportă ca o instituţie unică.
În ceea ce priveşte denumirea băncii centrale, aceasta diferă de la o ţară la alta, putând
exista astfel: bănci care includ în denumirea lor numai numele ţării respective (Banca Angliei,
Banca Franţei, Banca Italiei, etc); bănci care poartă denumirea de Bancă Naţională (în special
ţările Europei Centrale şi de Est: Banca Naţională a Poloniei, Banca Naţională a Ungariei,
Banca Naţională a României, etc); bănci care poartă denumirea de Bănci de Rezervă (Federal
Rezerves – în Statele Unite). De asemenea, persoana care conduce această instituţie poartă
denumiri diferite: de preşedinte (Germania, Olanda, etc) sau de guvernator (Anglia, Belgia,
România etc).
Existe două modele opuse de bancă centrală: 1) banca centrală sub tutelă – statutul
anterior anului 1993 al băncii Franţei putând fi un bun exemplu ; 2) banca centrală
independentă, Banca Centrală a Germaniei (Bundesbank) fiind arhetipul. Al doilea model a
triumfat în anii 1990 şi, Bundesbank a servit ca model la elaborarea statutului BCE.
Modelul băncii centrale sub tutelă. Banca Franţei a fost creată în ianuarie 1800 la
iniţiativa lui Bonaparte, pe atunci prim-consul. Este a treia bancă centrală creată în Europa.
Capitalul său (30 de milioane de franci) era deţinut de sectorul privat. Conducerea sa era
asigurată de un Consiliu General Compus din cincisprezece regenţi aleşi din ansamblul general
al celor două sute cei mai importanţi acţionari (faimoasele „două sute de familii”). Gestiunea
sa era supravegheată de trei cenzori. Ea avea ca misiune principală emisiunea biletelor plătite
la vedere şi la purtător. Privilegiul emisiunii de bancnote era limitat în timp – trebuind să fie
discutat la fiecare cincisprezece ani – şi în spaţiu, deoarece Banca Franţei nu este singura care
emitea bancnote – dacă un monopol al emisiuni îi este conferit pentru Paris începând cu anul
1803, de-abia în anul 1848 va obţine dreptul de emisiune pentru întreaga Franţă.
Statutul din 1973 indică clar tutela statului asupra Băncii Franţei. Articolul 1 îi atribuie
o funcţie vagă: Banca Franţei primeşte din partea statului misiunea generală de a supraveghea
moneda şi creditul. Ea este plasată sub autoritatea guvernului. Guvernatorul este numit de
Consiliul Miniştrilor pentru o perioadă nedeterminată, fiind la dispoziţia preşedintelui
Republicii, care îl poate revoca în orice moment. Consiliul General – care nu are decât un rol
de gestiune internă a Băncii – este format din guvernator, doi sub-guvernatori şi din 10
consilieri numiţi de ministrul economiei. Banca gestionează rezervele valutare, dar în linia
impusă de guvern. Ea determină rata dobânzii în cadrul politicii monetare definite de către stat.
În 1993, conform cu Tratatul de la Maastricht – care obligă ţările membre ale viitoarei Uniuni
Monetare la desprinderea băncii centrale de influenţa guvernului – Franţa abandonează
modelul băncii centrale sub tutelă şi adoptă modelul „german”.
Modelul băncii centrale independente. Bundesbank a servit ca model la elaborarea
statutului Băncii Centrale Europene. De menţionat este faptul că independenţa unei bănci
centrale nu se decretează. Independenţa şi credibilitatea unei bănci centrale nu pot fi
reglementate numai prin statut, ci se construiesc în timp şi sunt determinate de existenţa unui
mediu favorabil.
Independenţa unei bănci centrale este garantată atunci când următoarele trei condiţii sunt
îndeplinite:
 independenţa operaţională: este libertatea de care dispune banca centrală pentru
elaborarea şi implementarea politicii monetare;
 independenţa guvernatorilor: aceasta este evaluată examinând dacă guvernatorul şi
consilierii băncii sunt numiţi de către executiv sau acesta nu are decât un drept de propunere,

5
dacă există posibilitatea de revocare (cu sau fără obligaţie de justificare), dacă reînnoirea
mandatelor este posibilă sau nu, dacă reprezentaţii guvernului pot dispune de dreptul de vot în
cadrul organelor de decizie;
 independenţa financiară: ea este asigurată dacă statul nu are posibilitatea de a-şi
finanţa cheltuielile prin credite acordate de banca centrală.
Bundesbank a fost creată în 1957. Este o bancă centrală federală: în fiecare Land,
Budensbank dispune de un organ de reprezentare care poartă numele de Bancă Centrală a
Landului (Landeszentralbank sau LZB). Consiliul său (Zentralbankrat) – compus din
preşedinte, vice-preşedinte, membrii consiliului de administraţie şi preşedinţii LZB – este
instanţa de decizie supremă. Aceasta determină politica monetară fixând rata dobânzii.
Independenţa Bundesbank faţă de puterea politică este dublă:
 independenţa operaţională. Misiunea sa este „de a garanta valoarea monedei”
(articolul 3 din Legea din 1957) şi nu este obligată să susţină politica economică a guvernului
în măsura în care aceasta este în contradicţie cu prima misiune: „În cadrul relaţiilor cu guvernul,
banca centrală este suverană. Ea nu este responsabilă decât faţă de ea-însăşi. Este vorba despre
o instituţie care nu trebuie să ofere explicaţii nimănui, nici Parlamentului şi nici Guvernului .”
 independenţa organică. Modul de desemnare a membrilor Consiliului asigura
independenţa. Este adevărat că sunt numiţi de preşedintele federal, la propunerea guvernului,
dar numai cu avizul Consiliului. Pe de altă parte, ei beneficiază de un mandat prelungit şi
irevocabil. În fine, ei nu sunt responsabili în faţa Parlamentului.

1.3. Sistemul European al Băncilor Centrale

Eurosistemul desemnează dispozitivul ce permite Sistemului European al Băncilor

Centrale (SEBC) să-şi îndeplinească sarcinile în zona euro. El este format din BCE şi băncile
centrale naţionale din zona euro.
Banca Centrală Europeană (BCE) are sediul la Frankfurt pe Main. Este singura instituţie
federală a Uniunii Europene. Tratatul ce a instituit Comunitatea Europeană (tratatul de la
Maastricht) este fundamentul juridic al BCE şi al SEBC. Astfel, SEBC este compus din BCE
şi din băncile centrale naţionale (BCN) ale celor douăzeci şi opt de state membre ale Uniunii
Europene.
Misiunile fundamentale ale Eurosistemului sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare în zona euro;
 conduita operaţiunilor de schimb, deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale
ale ţărilor din zona euro;
 promovarea unui sistem de plăţi eficient;
Odată cu naşterea euro şi dispariţia monedelor naţionale, băncile centrale din ţările
membre ale zonei euro nu mai pot defini şi implementa propria politică monetară.
În prezent, guvernatorii acestor bănci participă la elaborarea politicii monetare din zona
euro (care este centralizată). În schimb, executarea deciziilor este descentralizată, operaţiunile
de politică monetară fiind implementate prin canalul băncilor naţionale.
Eurosistemului i s-a atribuit o independenţă comparabilă cu cea a Bundesbank. Această
decizie se explică prin performanţele realizate de banca germană în ceea ce priveşte stabilitatea
preţurilor. Această independenţă este însoţită de un anumit număr de constrângeri ce vizează
asigurarea responsabilităţii şi transparenţei Eurosistemului.
Obiectivul fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea
stabilităţii preţurilor în zona euro, condiţie necesară a creşterii durabile şi sănătoase a
economiei ţărilor comunitare.
Atribuţiile fundamentale ale Băncii Centrale Europene, ce reies din îndeplinirea acestui
obiectiv şi conforme cu Tratatul de la Maastricht, sunt:

6
  defineşte şi implementează politica monetară a Uniunii Europene;
 coordonează operţiunile de schimb valutar;
 deţine şi gestionează rezervele valutare oficiale ale statelor membre ale Uniunii
Monetare;
 asigură buna funcţionare a sistemelor de plăţi (transfer).
Banca Centrală Europeană este singura entitate abilitată să emită bancnote denominate
în euro, în timp ce băncile centrale naţionale sunt împuternicite să bată moneda metalică în
euro, în limitele aprobate de Banca Centrală Europeană. De asemenea, Banca Centrală
Europeană îndeplineşte funcţii consultative în privinţa aspectelor care intră în sfera sa de
competenţă. Cu prioritate, Banca Centrală Europeană este consultată în ceea ce priveşte
problemele monetare, mijloacele de plată, băncile centrale naţionale, organizarea statisticii,
sistemele de plăţi şi de decontări de interes naţional, stabilitatea instituţiilor de credit şi a
pieţelor financiare. Banca Centrală Europeană este consultată cu predilecţie asupra legislaţiei
comunitare privitoare la controlul bancar şi stabilitatea sistemului financiar şi la rândul său
poate solicita avizul instituţiilor comunitare şi autorităţilor naţionale asupra consecinţelor
măsurilor pe care le dispune în domeniul său de competenţă.
Banca Centrală Europeană reprezintă Sistemul European al Băncilor Centrale în
domeniul cooperării internaţionale şi colectează cu sprijinul băncilor centrale naţionale
informaţii statistice de la autorităţile naţionale competente sau direct de la agenţii economici
din ţările Uniunii Europene.
Eurosistemul şi Sistemul European al Băncilor Centrale sunt conduse de organele de
decizie ale Băncii Centrale Europene şi anume de Consiliul Guvernatorilor şi Consiliul
Director. Fără să prejudicieze rolul acestora, Consiliul General reprezintă un al treilea organ de
decizie al Băncii Centrale Europene care cuprinde reprezentanţi ai tuturor ţărilor membre ale
Uniunii Europene, şi care va exista atâta timp cât anumite state membre ale Uniunii Europene
nu vor adopta euro ca monedă comună.
Dacă toate marile bănci centrale sunt în prezent independente, autonomia lor este mai
mult sau mai puţin puternică. Există, de asemenea, între ele mari diferenţe în ceea ce priveşte
responsabilitatea şi transparenţa. În consecinţă, există mai multe modele de bancă centrală.
Sistemul Federal de Rezerve din Statele Unite. Sistemul Federal de Rezerve din Statele
Unite (legea Rezervelor Federale din 29 decembrie 1913) este conceput de o aşa manieră încât
să menţină instituţia sub supravegherea guvernului; misiunea noii structuri este să confere ţării
o monedă suplă, să favorizeze scontarea efectelor de comerţ şi să amelioreze supravegherea
sistemului bancar. Pe de altă parte, pentru a evita orice concentrare de puteri, sistemul este
descentralizat pe trei nivele:
1) băncile comerciale membre;
2) cele douăsprezece bănci federale de rezervă: New York, Boston, Philadelphia,
Richmond, Cleveland, Chicago, Atlanta, Saint-Louis, Dallas, Minneapolis, Kansas City, San
Francisco. Într-o uniune monetară, există riscul de a se forma grupuri de presiune în scopul
susţinerii unei politici care să favorizeze interesele locale în detrimentul intereselor altor state.
Soluţia americană pentru a rezolva această problemă este originală. Ea constă în organizarea
Rezervelor Federale în douăsprezece districte – fiecărui district îi corespunde o bancă centrală
– care prezintă un aspect curios: decuparea districtelor este inegală. În cadrul aceluiaşi district
sunt reunite părţi din state diferite. Mai exact, fiecare stat este delimitat în două părţi, astfel
încât districtul nu corespunde frontierelor statului. Această delimitare face mai dificilă
constituirea grupurilor de interese locale. Într-adevăr pentru ca un grup de interes să se
constituie este necesar sprijinul a mai multor state. Această soluţie nu poate fi transpusă şi în
Uniunea Europeană, deoarece aceasta nu are o organizare federală. Delimitarea districtelor –
ce ar reuni regiuni având interese economice diferite – ar constitui un exerciţiu foarte complicat
şi ar crea implicaţii politice greu de surmontat.

7
 3) Comitetul Federal de Rezerve (Federal Rezerve Board). Băncile private nu au putere
de influenţă asupra băncilor federale de rezervă, chiar dacă ele deţin în integralitate capitalul
acestora. Pe de altă parte, băncile private participă la desemnarea celor nouă membri ai
Consiliului de Administraţie – locuri împărţite între bancheri, industriaşi, comercianţi,
agricultori şi reprezentanţi publici pentru a se asigura un echilibru. Până în anii 1930, băncile
federale de rezervă au avut puteri reale, în special cea prin care puteau fixa rata de scont pentru
băncile private. Criza financiară din 1929, care a provocat falimentul a 40% dintre instituţiile
de financiare, arată limitele marelui compromis al lui Wilson: concilierea intereselor statului,
apărate de Comitetul Federal de Rezerve cu interesele financiare ale acţionarilor băncilor
federale de rezervă. În 1935, Legea Bancară conferă Consiliului Guvernatorilor, noul nume al
Comitetului Rezervei Federale, putere de control asupra băncilor federale şi creează Comitetul
de politică monetară (Federal Open Market Committee - FOMC). Cei şapte membri ai
Consiliului Guvernatorilor – cu sediul la Washington – sunt numiţi de către preşedinte, cu
aprobarea Senatului, pentru un mandat de paisprezece ani. În fruntea sa se află un preşedinte
al cărui mandat, reînnoibil, este de patru ani. Consiliul Guvernatorilor fixează nivelul ratei de
scont practicată de băncile federale de rezervă şi nivelul rezervelor obligatorii pentru bănci. El
orientează deciziile comitetului de politică monetară (FOMC), în cadrul căruia deţine
majoritatea voturilor. Acesta este compus din cei şapte membri ai Consiliului Guvernatorilor,
din preşedintele Rezervei Federale din New York şi din patru preşedinţi ai altor bănci de
rezervă federale. Prin tradiţie, preşedintele FOMC este preşedintele Consiliului Guvernatorilor.
FOMC se reuneşte de opt ori pe an. El fixează principalele orientări în ceea ce priveşte politica
monetară, în special în ceea ce priveşte operaţiunile de open market. El fixează rata fondurilor
federale, pe baza unui sondaj economic, denumit cartea galbenă a stării economiei, realizat de
către FED.
FED beneficiază de independenţă sporită faţă de puterea executivă. Independenţa
conducătorilor săi: niciun membru al guvernului nu participă la reuniunile Consiliului, anumiţi
membri ai FOMC nu sunt numiţi de puterea politică. Independenţa financiară: singura agenţie
guvernamentală care nu primeşte subvenţii de la stat; ea se finanţează prin intermediul
dobânzilor la împrumuturile pe care le acordă prin intermediul operaţiunilor de pe piaţa
monetară, precum şi prin intermediul comisioanelor pentru serviciile pe care le furnizează
băncilor de depozit. Independenţa operaţională: după al doilea război mondial, FED a ieşit de
sub influenţa Casei Albe.

1.4. Activitatea bancară din România

Primele evocări de activitate cu caracter bancar, în sensul modern al termenului, apar în

Ţările Române încă din perioada feudalismului, fiind desfăşurate de zarafi şi cămătari. Zarafii
aveau ca principală ocupaţie, într-o primă etapă, schimbul de monede, asemănător schimbului
valutar în numerar astăzi. Această activitate era necesară din cauza multitudinii de însemne
monetare provenite din diverse ţări, pe teritoriul ţării noastre. În preajma înfiinţării primului
sistem monetar naţional, în anul 1867, se estimează că circulau peste 80 de tipuri de însemne
monetare pe teritoriul Ţărilor Române, din aur, argint şi aramă, cum ar fi: napoleonul francez,
lira sterlină, lira otomană, ducatul austriac (monede din aur), icosarul, rubla, sfanţicul, creiţarul,
talerul (monede din argint), paralele, piaştrii, copeicile (monede din aramă)1.
Prima bancă a fost Banca Naţională a Moldovei, înfiinţată în 1857. Un moment important
în evoluţia activităţii bancare în Ţările Române l-a avut înfiinţarea în anul 1864 a Casei de
Depuneri şi Consemnaţiuni, prima instituţie românească de credit (actuala Casă de Economii
şi Consemnaţiuni). Aceasta îşi atrăgea resursele din depunerile de consemnaţiuni private,

1
Kiriţescu C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 136

8
precum şi din resurse publice (taxe şi disponibilităţi ale instituţiilor publice, administraţiilor
locale, etc).
După acest moment au fost înfiinţate şi alte instituţii bancare cu capital preponderent
autohton: Banca României (1865); Creditul Funciar Rural şi Urban (1873-1875); Banca
Marmorosch-Blank (1874); iar în Transilvania, Banca Albina (1872); Banca Furnica (1883)
etc.
Anul 1867 aduce înfiinţarea sistemului naţional monetar, instituind bimetalismul şi
punând ordine în circulaţia monetară din Principatele Unite. Acest lucru a contribuit la
dezvoltarea instituţiilor de credit şi a relaţiilor capitaliste.
Prin legea din 17 aprilie 1880 lua fiinţă Banca Naţională a României (B.N.R.), bancă
de „scompt şi circulaţiune”, înfiinţată după modelul Băncii Naţionale a Belgiei şi respectând
principiile şcolii bancare, ca rezultat al dorinţei unanime a tuturor participanţilor la viaţa
economică a ţării. Banca avea capital atât particular (2/3), cât şi de stat (1/3). Principalele
operaţiuni pe care le putea derula BNR, conform statutului erau: scontul, avansurile pe scrisuri
funciare, efecte publice şi alte valori, emisiunea de bancnote.
Înfiinţarea BNR a dus la creşterea rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri
ale economiei, prin reţeaua sa de sedii din ţară putând mobiliza disponibilităţile băneşti şi
acorda credite mai lesne. De asemenea, prin introducerea bancnotelor se creau premisele unei
circulaţii băneşti elastice, moderne şi mai ieftine.
În perioada cuprinsă între momentul înfiinţării BNR şi izbucnirea Primului Război
Mondial, în ţările române existau 195 de instituţii bancare private. Primele 9 bănci româneşti
din sistem erau următoarele2:
bănci cu capital românesc: Banca Agricolă (1894), Banca Comerţului din Craiova
(1899), Banca de Scont a României (1898), Banca Românească (1911);
bănci cu capital străin: Banca Generală Română (1897), Banca de Credit Român
(1904), Banca Comercială Română (1906), The Bank of România Limited (1904);
bănci cu capital mixt: Marmorosch-Blank & Co.
Pe lângă aceste instituţii bancare mari funcţionau şi o serie de bănci de talie mijlocie, cu
capital românesc, a căror activitate era orientată către agricultori, comercianţi şi micii
industriaşi.
În perioada primului război mondial, băncile româneşti şi-au sporit capitalul social,
contribuind la finanţarea nevoilor ţării aflate în război, în timp ce băncile cu capital străin au
avut o atitudine de aşteptare şi mare prudenţă, nemodificându-şi capitalul social.
Perioada următoare a fost caracterizată de avânt economic şi cristalizare a relaţiilor
capitaliste, apogeul fiind atins în perioada interbelică, după constituirea statului naţional
unitar. Paralel cu dezvoltarea economică, sistemul bancar românesc s-a extins şi întărit,
numărul băncilor crescând de la 215 în anul 1918 la 1.122 în anul 1928, cu un capital total de
10 miliarde lei, la care se adăugau şi cele 4.743 de bănci populare3.
Criza economică mondială din anii 1928-1933 a afectat puternic şi sistemul bancar
românesc, o parte însemnată dintre băncile mici şi mijlocii dând faliment sau fuzionând cu
altele mai puternice; în consecinţă, la sfârşitul anului 1941 numărul băncilor în România era de
2724.
În perioada 1934-1941, existau 5 bănci comerciale mari: Banca Românească, Banca de
Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană şi Română, Societatea
Bancară Română, care alcătuiau „marea finanţă" a ţării. Acestea, în anul 1941 deţineau 52%
din totalul activelor bilanţiere bancare, iar primele trei dintre băncile mari (Banca Românească,

2
Slăvescu V., Marea finanţă din România în vreme de război, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1920, p.
205
3
Rotaru C., Sistemul bancar românesc şi integrarea europeană, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 123
4
Idem, p. 141

9
Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) deţineau peste 70% din totalul resurselor
financiare ale „marii finanţe” a ţării. Potrivit „Tabloului nominal al băncilor din România,
aflate în evidenţa Consiliului Superior Bancar" din data de 9 august 1941, existau 410 bănci
comerciale, cu un capital social de 5,9 miliarde lei, din care 273 erau bănci cu capital românesc.
În perioada celui de-al doilea război mondial, băncile româneşti au contribuit la
susţinerea economiei şi a nevoilor de război ale ţării. În această perioadă sunt înfiinţate o serie
de instituţii financiare, unele cu sprijinul financiar al statului.
Sistemul bancar românesc în perioada economiei de comandă. Procesul de
transformare a sistemului bancar românesc după tipicurile economiei centralizat-planificate a
prevăzut trei etape principale5:
etatizarea Băncii Naţionale a României la 28 decembrie 1946, devenind Banca
Republicii Populare Române - bancă de stat;
a doua etapă a fost legată de actul naţionalizării principalelor mijloace de producţie
din iunie 1948. Prin acest act a trecut în proprietatea statului cea mai puternică bancă de
creditare pe termen lung a industriei – Societatea Naţională de Credit Industrial;
cel de-al treilea moment important îl reprezintă măsura luată prin Decretul nr. 197
din 13 august 1948, prin care băncile societăţi pe acţiuni devin proprietate de stat.
După 1989, s-au creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două nivele,
asemănător celor din economiile dezvoltate, odată cu trecerea către economia de piaţă.
După anul 1990 sistemul bancar din România a fost structurat pe trei paliere:
- Banca Naţională a României – banca centrală a statului român;
- băncile comerciale;
- băncile şi instituţiile de credit specializate.
În prezent, în România activează 37 de instituții de credit, dintre care opt sunt sucursale
ale băncilor străine. Instituţiile financiare bancare și nebancare, se pot constitui şi funcţiona, cu
respectarea legislaţiei bancare, în una din următoarele categorii:
I. Instituţii de credit:
a) Instituţii de credit persoane juridice române:
- bănci;
- bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
- bănci de credit ipotecar;
- organizaţii cooperatiste de credit;
b) Sucursalele instituţiilor de credit persoane juridice străine:
- sucursale ale instituţiilor de credit din state terţe
- sucursale ale instituţiilor de credit din alte state membre
II. Instituţii de plată;
III. Instituţii emitente de monedă electronică;
IV. Instituţii financiare nebancare.
Actualul sistem bancar românesc este rezultatul restructurării băncilor existente la
începutul anului 1990, al apariţiei băncilor private cu capital românesc şi/sau străin, al
privatizării majorităţii băncilor cu capital de stat, al falimentului şi ieşirii din sistem a mai
multor instituţii de credit. Totodată, ca urmare a tendinţelor ce se manifestă pe plan
internaţional, este şi rezultatul înfiinţării de filiale sau sucursale ale instituţiilor de credit străine,
al fuziunilor şi preluărilor de către instituţii de credit străine a băncilor româneşti şi nu în
ultimul rând, al extinderii reţelelor de unităţi teritoriale (sucursale, agenţii, reprezentanţe şi
puncte de lucru) într-un mediu concurenţial tot mai puternic.

1.4.1. Banca Națională a României

5
Turliuc V., Basno C., Circulaţie bănească şi de credit, Editura universităţii Al.I. Cuza Iaşi, 1981, p. 94

10
 Principala sarcină, menţionată expres în legea de înfiinţare şi în statutul de funcţionare,
constă în sprijinirea politicii economice a guvernului, îndeosebi prin controlul şi dirijarea
circulaţiei băneşti, a stabilităţii preţurilor, a gradului de utilizare a forţei de muncă şi a
echilibrului balanţei de plăţi externe, în condiţiile unei creşteri economice corespunzătoare.
Principalele funcţii ale băncilor centrale sunt:
 emisiunea monedei de credit, respectiv a bancnotelor, cu respectarea normelor
prevăzute prin sistemul bănesc;
 concentrarea resurselor mobilizate de băncile comerciale şi acordarea de credite
acestor bănci, pe baza primirii la rescont a cambiilor;
 influenţarea directă şi indirectă a volumului creditului şi costului creditului; acordarea
de împrumuturi statului, păstrarea şi administrarea tezaurului de stat, a rezervelor bugetare şi a
stocului naţional de mijloace de plată externe.
Simpla enumerare a acestor funcţii relevă că banca centrală acţionează ca o bancă a
băncilor, în sensul că, clientela sa principală este formată din băncile comerciale şi celelalte
instituţii de credit.
Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, cu atribuţii specifice
unei bănci centrale într-o ţară cu economie de piaţă. Prin actuala lege a statutului B.N.R. (Legea
nr. 312/2004) obiectivul fundamental al B.N.R. a fost definit în mod explicit ca fiind
“asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”. Pentru atingerea acestui obiectiv, B.N.R.
elaborează şi aplică politica monetară şi politica de curs de schimb, utilizând proceduri şi
instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit,
precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii. Pe lângă statuarea unicităţii obiectivului
fundamental, actuala lege întăreşte independenţa funcţională a băncii centrale prin stipularea
faptului că sprijinirea de către B.N.R. a politicii economice generale a statului se face fără
prejudicierea obiectivului său fundamental şi totodată, consolidează independenţa
instituţională a băncii centrale prin menţionarea independenţei sale faţă de autorităţile publice
sau faţă de orice altă instituţie sau autoritate în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.
Substanţa funcţionalităţii B.N.R. este cel mai bine reliefată de cele patru prerogative
importante pe care le are:
- de emisiune monetară;
- de bancă a băncilor;
- de gestionar al rezervelor internaţionale ale statului;
- de bancă a statului.
1. Funcţia de emisiune a băncii centrale
B.N.R. este unica instituţie autorizată să emită şi să pună în circulaţie însemne monetare,
sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României pentru
plata tuturor obligaţiilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie,
care exclude rezerva de numerar, se evidenţiază ca element de pasiv în contabilitatea B.N.R.,
aceasta fiind rezultatul punerii şi retragerii în/din circulaţie a însemnelor monetare prin
intermediul celor patru sucursale ale băncii centrale care mai efectuează operaţiuni cu numerar
(Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timiş).
În anii 2005-2006 s-a desfăşurat cu succes acţiunea de denominare a monedei naţionale,
vechile însemne monetare fiind înlocuite cu altele noi, prin tăierea a patru zerouri din “coada
leului”. O acţiune similară va avea loc, cel mai probabil, când România va îndeplini criteriile
de convergenţă nominală şi reală pentru a adopta euro, renunţând astfel la moneda proprie.
2. Funcţia de bancă a băncilor
Banca centrală se diferenţiază faţă de celelalte instituţii de credit prin aceea că nu
efectuează în mod direct opraţiuni pentru publicul larg (entităţi economice nebancare,

11
organizaţii non-profit, populaţie), clienţii săi fiind băncile comerciale, băncile şi instituţiile de
credit specializate, precum şi Trezoreria Statului.
B.N.R. îşi exercită efectiv rolul de bancă faţă de celelalte instituţii de credit prin:
- competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunderea pentru
supravegherea prudenţială a acestora;
- deschiderea şi operarea conturilor curente şi de depozit ale instituţiilor de credit;
- creditele de refinanţare pe care le poate acorda instituţiilor de credit, dar şi prin
depozitele (rezervele) constituite de instituţiile de credit în conturile deschise la banca centrală;
- reglementarea, autorizarea şi supravegherea sistemelor de plăţi (inclusiv
reglementarea instrumentelor de plată), precum şi prin monitorizarea sistemelor de plăţi şi a
instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii şi eficienţei acestora.
În primii ani ai perioadei de tranziţie de după 1990, B.N.R. şi-a îndeplinit rolul de
“împrumutător de ultimă instanţă” în economie, prin creditele de refinanţare acordate
instituţiilor de credit care înregistrau deficite de lichidităţi. După anul 1997, instituţiile de credit
nu au mai avut nevoie să apeleze cu regularitate la credite de refinanţare ale băncii centrale,
volumul acestora reducâdu-se semnificativ. În aceste condiţii, pentru promovarea unei politici
monetare eficiente banca centrală a pus accentul pe operaţiunile de piaţă monetară
(vânzări/cumpărări de titluri de stat, atragere de depozite la termen de la instituţiile de credit şi
emiterea de certificate de depozit), aceasta devenind debitor net faţă de instituţiile de credit în
cadrul sistemului bancar.
3. Funcţia de gestionar al rezervelor internaţionale
Urmărirea menţinerii rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe
ale României este atribuţia exclusivă a B.N.R.. În acest scop, banca centrală, respectând
regulile generale privind lichiditatea şi riscul specific activelor externe, stabileşte şi menţine
rezervele internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor
exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe sub formă de bancnote, monede şi disponibil în conturi la bănci sau la
alte instituţii financiare în străinătate;
- orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a
efectua cumpărări de la F.M.I. în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de drepturi
speciale de tragere;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de
persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de apreciere a
riscurilor, exprimate şi plătibile în valută;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne
străine sau de instituţii financire interguvernamentale, exprimate şi plătibile în valută.
Rezervele internaţionale sunt folosite pentru plata obligaţiilor externe asumate de statul
român şi constituie totodată, suportul intervenţiei băncii centrale pe piaţa valutară interbancară
pentru a influenţa în sensul dorit evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu
principalele valute utilizate pe plan internaţional.
4. Funcţia de bancă a statului
Atribuirea calităţii de bancă a statului pentru B.N.R. are la bază următoarele motivaţii
principale:
- forma de proprietate;
- statutul de “casier general” al Trezoreriei Statului;
- poziţia de creditor al statului în raporturile de credit cu Guvernul României;
- rolul de autoritate monetară, valutară, de credit şi de plăţi a statului.
Capitalul social al B.N.R. este deţinut de stat, considerându-se că acest regim al
proprietăţii este cel mai adecvat pentru o autentică autonomie instituţională şi funcţională.

12
Pentru efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi pe contul statului, banca centrală ţine în
evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis pe numele Ministerului
Finanţelor Publice. În acest cont sunt evidenţiate încasările statului şi prin intermediul său sunt
efectuate plăţile la care se angajează statul, în limita disponibilităţilor existente în acest cont.
În baza convenţiilor încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice şi în conformitate cu propriile
reglementări, B.N.R. poate acţiona ca agent pe contul statului, în ceea ce priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi altor instrumente negociabile de
îndatorare ale statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitate şi transfer al titlurilor de
stat;
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statului;
e) efectuarea de plăţi prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv a celor aferente
serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.
În ceea ce priveşte calitatea sa de creditor al statului, modificările aduse legii statutului
B.N.R. în 2004, în cadrul procesului de armonizare a legislaţiei bancare din România cu cea
din Uniunea Europeană, interzic băncii centrale să împrumute direct statul, atât prin operaţiuni
de creditare, cât şi prin achiziţionarea de pe piaţa primară a creanţelor asupra statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat. Calea obişnuită prin care banca centrală
poate deveni creditorul statului este cumpărarea de titluri de îndatorare ale statului de pe piaţa
secundară, în scopul exercitării atribuţiilor sale de autoritate monetară pentru îndeplinirea
obiectivului fundamental: asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare,
sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda
naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.
Conducerea Băncii Naţionale a României este asigurată de un Consiliu de administraţie,
compus din nouă membri, iar conducerea executivă se exercită de către guvernator, prim-
viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori.
Membrii Consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani,
cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de administraţie,
completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă pe întreaga durată a mandatului.
Revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de administraţie se face de către
Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea
atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.
Capitalul actual al Băncii Naţionale a României este de 300 miliarde lei şi aparţine în
întregime statului.
Legea nr.312/2004 prevede la art.1 alin.(2) că Banca Naţională a României este o
instituţie publică independentă, iar la art.3 alin.(1) că Banca Naţională a României şi membrii
organelor sale de conducere, în îndeplinirea atribuţiilor, nu vor solicita sau primi instrucţiuni
de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.
Conceptul de independenţă a băncilor centrale include patru tipuri de independenţă:
funcţională, instituţională, personală şi financiară, descrise în Rapoartele de convergenţă al
Băncii Centrale Europene. Analiza aspectelor legate de independență are un rol important în
evaluarea nivelului de convergenţă dintre legislaţia naţională a statelor membre care nu au
adoptat moneda euro, pe de o parte, şi Tratate şi Statutul SEBC și al BCE, pe de o altă parte.
Independenţa funcțională. Independenţa băncilor centrale nu este un scop în sine, ci
reprezintă un instrument esenţial pentru atingerea unui obiectiv clar definit - menţinerea
stabilităţii preţurilor. Acest tip de independenţă este asigurat prin dotarea băncilor centrale cu
mijloacele şi instrumentele necesare pentru îndeplinirea acestui obiectiv în mod independent

13
de orice altă autoritate. Cerinţa privind independenţa băncilor centrale, prevăzută în Tratat,
reflectă opinia generală conform căreia obiectivul fundamental de menţinere a stabilităţii
preţurilor este realizat în mod optim de o instituţie pe deplin independentă, al cărei mandat este
clar definit.
Independenţa instituţională. Principiul independenţei instituţionale este enunţat în mod
expres la articolul 130 din Tratat şi la articolul 7 din Statutul SEBC și BCE. Aceste două
articole interzic băncilor centrale şi membrilor organelor de decizie ale acestora să solicite sau
să accepte instrucţiuni de la instituţiile sau organismele UE, de la guvernele statelor membre
sau de la orice alt organism. În plus, acestea interzic instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agenţiilor UE, precum şi guvernelor statelor membre orice încercare de influenţare a acelor
membri ai organelor de decizie ale băncilor centrale ale căror decizii pot influenţa îndeplinirea
de către băncile centrale naționale a misiunilor legate de SEBC. Legislația națională ar trebui
să reflecte ambele interdicţii şi să nu limiteze domeniul de aplicare a acestora.
Independenţa personală. În temeiul articolului 14.2 din Statutul SEBC, statutele băncilor
centrale naționale trebuie să specifice o durată minimă de cinci ani pentru mandatul
guvernatorilor. De asemenea, prevederile acestui articol oferă protecţie împotriva demiterii
arbitrare a guvernatorilor, precizând faptul că guvernatorii pot fi eliberaţi din funcţie doar în
cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării îndatoririlor ce le revin sau în
cazul în care se fac vinovaţi de abateri grave, şi menţionează posibilitatea de a introduce o
acţiune la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Independenţa financiară. Independența financiară este capacitatea unei instituții de a
dispune în mod autonom de resursele sale. Independenţa generală a unei bănci centrale ar fi
periclitată în situaţia în care o bancă centrală nu ar fi în măsură să dispună, în mod autonom,
de resurse financiare suficiente pentru îndeplinirea mandatului (respectiv, îndeplinirea
misiunilor legate de SEBC încredinţate acesteia prin Tratat şi Statut). Principiul independenţei
financiare implică şi faptul că o bancă centrală trebuie să dispună de mijloace suficiente nu
numai pentru exercitarea misiunilor legate de SEBC, ci şi pentru îndeplinirea propriilor atribuţii
la nivel naţional (de exemplu, finanţarea administrării şi a operaţiunilor proprii).

1.4.2. Băncile comerciale

Băncile comerciale sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare cu titlu profesional

activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public (persoane fizice,
persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică, ce nu au capacitatea şi experienţa
necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a sumelor depuse) şi de acordare de credite
în cont propriu. În calitatea lor de societăţi comerciale care urmăresc obţinerea profitului pentru
acţionari, băncile comerciale se constituie şi încep să funcţioneze pe baza capitalului social
subscris de acţionari şi vărsat integral sub formă bănească.
În România activitatea băncilor comerciale este reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, act normativ
care se aplică băncilor, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale
acestora şi băncilor din alte state membre ale U.E., respectiv din state terţe, în ceea ce priveşte
activitatea acestora desfăşurată în România. După ce România a devenit stat membru al U.E.,
instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă dintr-un alt stat
membru pot desfăşura la noi în ţară activităţi bancare prin înfiinţarea de sucursale sau prin
furnizarea de servicii în mod direct.
Legea care reglementează activitatea bancară, după armonizarea deplină a acesteia cu
directivele U.E. în domeniu, permite băncilor, în limita autorizaţiei acordate de B.N.R., să
desfăşoare următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi alte fonduri rambursabile;

14
 b) contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
operaţiuni de factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de
călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
- valută;
- contracte futures şi options financiare;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel
de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte
aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor
servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării, cu
respectarea obligaţiei de păstrare a secretului profesional bancar;
n) închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului
financiar.
Operaţiunile de leasing financiar se pot desfăşura în mod direct de către bănci începând
cu data aderării României la U.E.; până la această dată, aceste operaţiuni au putut fi efectuate
numai prin societăţi de leasing financiar, constituite ca filiale ale băncilor. Băncile pot
desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de B.N.R., cum ar fi: operaţiuni
ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul grupului din care face parte banca;
prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate,
reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral şi în formă bănească la momentul
subscrierii, aporturile în natură nefiind permise. Nivelul minim al capitalului iniţial este stabilit
de B.N.R. prin reglementări, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 mil. euro.
Fondurile proprii ale unei bănci, ce cuprind în principal capitalul social subscris şi vărsat,
primele legate de capital, rezervele legale, statutare şi alte rezerve, rezultatul reportat pozitiv al
exerciţiilor financiare anterioare, precum şi profitul net al ultimului exerciţiu financiar, nu
trebuie să scadă sub nivelul minim al capitalului iniţial. În scopul asigurării stabilităţii şi
siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau îndeplinirii obligaţiilor asumate, fiecare bancă trebuie
să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanenţă cel puţin la nivelul
cerinţelor de capital pentru acoperirea tuturor riscurilor la care se expun: riscul de credit,
riscurile de piaţă (riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă),
riscului operaţional şi riscul reputaţional.

15
 În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii
întregului sistem bancar, B.N.R. urmăreşte respectarea unor cerinţe de natură prudenţială,
impune măsuri şi aplică sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii
bancare (riscul de credit, riscurile de piaţă, riscul operaţional, riscul reputaţional).
Tendinţe în evoluţia sistemului bancar din România. Sistemul bancar românesc a
înregistrat după anul 2000 o dezvoltare durabilă, cu creşteri semnificative ale numărului de
clienţi şi a volumului de activitate, atât în domeniul corporate, dar mai ales în activitatea de
retail. Pentru creşterea activităţii de retail băncile şi-au extins reţeaua de unităţi teritoriale într-
un ritm accelerat, proces ce se află în plină expansiune. Totodată, băncile şi-au îmbunătăţit
gama de produse şi servicii pe care le oferă persoanelor fizice şi întreprinderilor mici şi mijlocii,
atât ca rezultat al inovării specifice în acest domeniu de activitate, cât şi ca efect al creşterii
concurenţei din sectorul bancar, ce a condus şi la scăderea treptată a marjelor dintre dobânzile
active şi cele pasive.
O particularitate a sistemului bancar românesc este concentrarea sediilor centrale ale
băncilor în Bucureşti. În celelalte oraşe din ţară mai există sedii centrale ale băncilor doar în
Arad, Cluj-Napoca, Sibiu şi Tg. Mureş. Dezvoltarea tot mai accentuată a reţelelor de sedii
secundare ale băncilor (sucursale, agenţii, reprezentanţe şi puncte de lucru) şi creşterea an de
an a volumului de operaţiuni efectuate pentru clientelă au făcut necesare infrastructuri IT
puternice şi implementarea de soluţii software care acoperă operaţiunile bancare de bază,
activităţile de investment banking, relaţia cu clienţii, sistemele de plăţi, trezoreria lichidităţii,
gestionarea riscurilor, gestiunea activelor şi pasivelor, problemele financiare şi raportările
prudenţiale către B.N.R..
O provocare pentru sistemul bancar românesc a constituit-o trecerea în anul 2005 la
sistemul electronic de plăţi, cu cele trei componente: ReGIS – pentru plăţile de mare valoare
sau urgente, SENT – sistemul de compensare automată, şi SaFir – sistemul de înregistrare şi
decontare a operaţiunilor cu titluri de stat. Soluţiile adoptate la nivelul fiecărei bănci din sistem
şi pe ansamblul sistemului bancar permit efectuarea plăţilor în timp real, atât între sediile
aceleiaşi bănci (transferuri intrabancare), cât şi între bănci diferite (transferuri interbancare),
cu excepţia plăţilor iniţiate cu cecuri, cambii şi bilete la ordin, a căror decontare prin sistemul
electronic de plăţi va necesita un anumit decalaj de timp între momentul iniţierii şi cel al
finalizării plăţii. De reţinut că în sistemul electronic de plăţi sunt procesate şi plăţile Trezoreiei
Statului în relaţia acesteia cu instituţiile de credit, precum şi transferurile interbancare ale
băncilor şi instituţiilor de credit specializate (EXIMBANK, C.E.C., băncile pentru economisire
şi creditare în domeniul locativ, Casa centrală CREDITCOOP). O particularitate prezintă Casa
centrală CREDITCOOP care decontează prin sistemul de plăţi atât plăţile interbancare proprii,
cât şi pe cele ale cooperativelor de credit afiliate.
Similar tendinței observate la nivel european în ultimii ani, sectorul financiar nebancar
din România și-a continuat expansiunea, în principal pe canalul fondurilor de pensii private și
al instituțiilor financiare nebancare. Riscurile sistemice care se pot manifesta la nivelul
sectorului se mențin la un nivel relativ scăzut. Sectorul financiar nebancar este orientat cu
preponderență către economia națională, atât în termeni de plasamente, cât și în ceea ce privește
profilul investitorilor.
Impactul rezultatelor votului privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană a avut
efecte temporare asupra principalelor segmente ale pieței financiare din România, în timp ce
temerile privind creșterea economică globală și divergența politicilor monetare au continuat să
influențeze comportamentul investitorilor.
Procesul de consolidare a pieței bancare a continuat prin noi achiziții bancare, finalizarea
unor fuziuni fiind în derulare. În prezent, în România activează 37 de instituții de credit, dintre
care opt sunt sucursale ale băncilor străine.

16
 1.4.3. Instituţiile de credit specializate

În scopul asigurării şi menţinerii stabilităţii financiare, prin Ordonanţa Guvernului nr.

28/2006 (aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 266/2006) au fost reglementate
condiţiile minime de acces la activitatea de creditare a altor instituţii financiare decât instituţiile
de credit. Prin acest act normativ au fost definite instituţiile financiare nebancare ca fiind
persoane juridice constituite cu scopul de a desfăşura, cu titlu profesional, activităţi de creditare
ale căror surse de finanţare provin din resurse proprii sau împrumutate de la instituţii de credit,
de la alte instituţii financiare sau, după caz, din alt surse prevăzute de reglementările legale în
vigoare.
Instituţiile financiare nebancare pot desfăşura următoarele activităţi de creditare:
a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare,
credite imobiliare, microcredite, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring,
scontare, forfetare;
b) leasing financiar;
c) emitere de garanţii şi asumare de angajamente, inclusiv garantarea creditului;
d) acordare de credite cu primire de bunuri spre păstrare, respectiv amanetare prin case
de amanet;
e) acordare de credite către membrii unor asociaţii fără scop patrimonial, organizate pe
baza liberului consimţământ al salariaţiilor/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin
împrumuturi financiare a membrilor lor, respectiv case de ajutor reciproc.
f) acordare de credite de către persoane juridice fără scop patrimonial din fonduri publice
sau puse la dispoziţie în baza unor acorduri interguvernamentale.
Având în vedere definiţia dată şi activităţile permise de lege, putem trage concluzia că în
categoria instituţiile financiare nebancare sunt cuprinse: societăţile de credit de consum,
societăţile de microfinanţare, societăţile de credit ipotecar, societăţile de factoring, societăţile
de leasing financiar, fondurile de garantare, casele de amanet, casele de ajutor reciproc şi
persoanele juridice fără scop patrimonial care acordă credite din fonduri publice ori puse la
dispoziţie în baza unor acorduri interguvernamentale.
Dacă facem o comparaţie între obiectul de activitate al instituţiilor financiare nebancare
şi cel al instituţiilor de credit, observăm că activităţile de acordare de credite, leasing financiar,
emitere de garanţii şi asumare de angajamente intră şi în obiectul de activitate al instituţiilor de
credit. În schimb, activităţile prevăzute la lit. d) sunt specifice caselor de amanet, cele de la
lit.e) caselor de ajutor reciproc, iar cele de la lit. f) entităţilor constituite în baza actelor
normative cu privire la asociaţii şi fundaţii. Ceea ce diferenţiază în mod evident aceste instituţii
financiare implicate în activitatea de creditare de instituţiile de credit propriu-zise, rezultă din
interdicţiile impuse de această lege specială instituţiilor financiare nebancare, acestora
nefiindu-le permis:
- să desfăşoare activităţi de atragere de depozite ori de alte fonduri rambursabile de la
public;
- să emită obligaţiuni, cu excepţia ofertelor publice adresate investitorilor calificaţi, în
înţelesul legii privind piaţa de capital;
- să includă în obiectul principal de activitate o activitate care nu este prevăzută în mod
explicit de lege.
Neavând dreptul să deschidă conturi curente pentru clienţi şi să atragă depozite de la
public, instituţiile financiare nebancare nu pot emite creanţe asupra lor însele şi, pe cale de
consecinţă, nu creează monedă, îndeplinind doar funcţia de redistribuire a monedei de la o
entitate economică la alta. Operaţiunile de încasări şi plăţi aferente activităţii de creditare se
derulează prin conturi deschise de instituţiile financiare nebancare la instituţii de credit

17
persoane juridice române şi la sucursale din România ale instituţiilor de credit străine, precum
şi prin casieriile proprii.
Cu excepţia caselor de amanet, a caselor de ajutor reciproc şi a persoanelor juridice fără
scop patrimonial, instituţiile financiare nebancare se constituie ca societăţi comerciale pe
acţiuni. Capitalul social al acestora trebuie să fie vărsat integral în formă bănească la momentul
subscrierii. Conform prevederilor legii, nivelul minim al capitalului social este stabilit în mod
diferenţiat în funcţie de activităţile înscrise în obiectul de activitate al instituţiei financiare
nebancare, fără a putea fi mai mic decât echivalentul în lei al sumei de 200.000 euro.

1.5. Reglementarea şi supravegherea bancară şi rolul acestora în asigurarea

stabilităţii sistemului financiar –bancar

Dardac și Moinescu (2007) consideră că, în timp ce reglementarea bancară se defineşte

prin ansamblul de legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se
referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor bancare şi la verificarea
modului cum sunt respectate şi aplicate reglementările bancare.
În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de reglementare şi
supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă de dereglementare a sistemului
bancar, activitatea bancară continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice
cele mai normate. În funcţie de motivele care stau la baza aplicării lor, se pot deosebi trei clase
de reglementări bancare: reglementarea economică, reglementarea prudenţială și
reglementarea monetară.
Prima clasă este reglementarea economică ce are drept scop să se obţină asigurarea că
băncile mobilizează resurse şi acordă credite în condiţii de eficienţă economică.
Cea de-a doua clasă de reglementări este cea preventivă sau prudenţială. Reglementarea
prudenţială are menirea să garanteze alocarea eficientă a resurselor, să minimizeze riscurile pe
care şi le asumă băncile şi să asigure stabilitatea şi sănătatea financiară a fiecărei bănci şi a
sistemului bancar în ansamblu.
A treia clasă este reglementarea monetară al cărei scop este menţinerea stabilităţii valorii
externe şi interne a monedei naţionale, prin controlul exercitat asupra lichidităţii totale a
sistemului bancar.
În timp ce analiza macroprudenţială se regăseşte, într-un fel sau altul, printre activităţile
oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în special pe piaţa de capital, este foarte rar
inclusă în mandatul acesteia. În opoziţie, agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal
protecţia consumatorilor. În alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o reprezintă
rezultatele supravegherii microprudenţiale, pe care băncile centrale le consideră strict legate de
sistem, iar agenţiile de supraveghere le consideră angrenate protecţiei deponenţilor şi
investitorilor.
Pe de altă parte, ne raliem opiniei lui Dardac și Moinescu (2007) care apreciază că
supravegherea bancară se referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a
instituţiilor bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate reglementările
bancare. În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de reglementare şi
supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă de dereglementare a sistemului
bancar, activitatea bancară continuă să rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice
cele mai normate.
Funcţiile supravegherii bancare determină o serie de sarcini care pot fi grupate astfel:
 activităţi de protecţie a investitorilor, care se bazează pe asigurarea unui sistem
bancar competitiv şi pe contractarea riscului moral indus de existenţa sistemului de asigurare
a depozitelor prin crearea regulilor de bună practică şi pe distribuirea informaţiei;

18
  supravegherea la nivel micro, care se axează în primul rând pe protejarea
deponenţilor;
 analiza macroprudenţială, care grupează activităţile ce au scop monitorizarea
expunerii la riscul sistemic şi identificarea potenţialelor „ameninţări” la nivel macroeconomic
ca urmare a dezvoltării pieţelor financiare.
În timp ce analiza macroprudenţială se regăseşte, într-un fel sau altul, printre activităţile
oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în special pe piaţa de capital, este foarte rar
inclusă în mandatul acesteia. În opoziţie, agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal
protecţia consumatorilor. În alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o reprezintă
rezultatele supravegherii microprudenţiale, pe care băncile centrale le consideră strict legate de
sistem, iar agenţiile de supraveghere le consideră angrenate protecţiei deponenţilor şi
investitorilor.
Criza financiară globală a scos în evidență atât limitările disciplinei de reglementare cât
şi cele ale pieţei. Ea evidenţiază importanţa combinării aplicării unei reglementări puternice,
trainice şi anticipative cu o mai bună utilizare a disciplinei pieţii. A scos de asemenea în
evidenţă importanţa elementelor fundamentale, şi anume, cadrele juridice şi instituţionale
solide şi transparente pentru promovarea stabilităţii financiare. În multe ţări în curs de
dezvoltare, concluzia este că dezvoltarea capacităţii de supraveghere trebuie să fie o prioritate
de vârf.
După instalarea crizei, s-a discutat mult despre utilizarea acesteia pentru a face să treacă
reformele dorite. La nivel global, G-20 a decretat Comitetul de Stabilitate Financiară (FSB),
după transformarea lui în 2009, pentru a promova dezvoltarea şi implementarea coordonată a
politicilor eficiente de reglementare, supraveghere şi ale altui sector financiar. Ca parte a
acestei agende a reformei de reglementare, comitetul Basel a pregătit noi cerinţe de capital şi
lichiditate pentru bănci conform celui de-al treilea cadru de reglementare Basel III. La nivel
naţional, multe economii au decretat sau iau în considerare noi legi şi regulamente ca răspuns
la lecţiile învăţate din timpul crizei.
Lecţiile pot fi învăţate prin analizarea reglementării şi supravegherii în economiile care
se aflau la epicentrul crizei financiare globale şi cele care nu se aflau pe această poziție. Noul
sondaj global realizat de Banca Mondială sugerează că ţările neaflate în criză – cele care nu au
fost afectate de criza bancară din 2007 - 2009 – au avut cerințe mai stringente de capital,
niveluri de capital mai ridicate şi cadre de reglementare mai complexe. Ele au avut proceduri
de audit mai stricte, limite cu privire la expunerea părţii terţe şi standarde de clasificare a
activelor; şi organele lor de supraveghere au solicitat acţionarilor să sprijine băncile aflate în
pericol cu capital nou. Ţările neaflate în criză erau de asemenea caracterizate printr-o calitate
mai bună a informaţiilor financiare şi stimulente mai mari pentru utilizarea acelor informaţii.
Considerăm că această criză financiară globală a declanşat de asemenea o dezbatere politică
sănătoasă asupra abordărilor de reglementare şi supraveghere. Această dezbatere continuă
printre organisme de reglementare, autorități monetare şi academicieni a condus la propuneri
multiple de reforme, evidenţiind diversitatea de păreri. Este probabil ca acest lucru să
influenţeze procesul reformelor de reglementare şi să îmbunătăţească viitoarele rezultate.

19
 CAP 2. OFERTA DE PRODUSE ȘI SERVICII BANCARE

Produsul este componenta principală a mixului de marketing. Dacă produsul nu

întruneşte calităţile cerute de piaţă, organizaţia nu va avea succes pe termen lung. În instituţiile
financiar-bancare, noţiunile de produs şi serviciu au devenit inter-dependente, fiind utilizate
pentru a descrie ceea ce este oferit consumatorului.
Instituţiile financiare trebuie să asigure anumite aspecte legate de tangibilitatea
serviciilor oferite, astfel încât ele să poate fi efectiv vândute. Ele trebuie să utilizeze elementele
marketingului care să le permită promovarea acestor servicii. Ca rezultat, oricărui serviciu
trebuie să i se ataşeze caracteristici tangibile care pot fi utilizate în marketing.
De pildă, ceea ce oferă băncile consumatorilor sunt serviciile: cardul VISA GOLD este
produsul tangibil care este accesibil clientului, iar serviciul reprezintă totalitatea beneficiilor
asociate unui astfel de card (limite de credit mai mari, statutul de client preferenţial, posibile
beneficii de utilizare, transferuri de fonduri etc.).

2.1. Definirea ofertei financiar-bancare

Băncile îşi au originea în trecutul îndepărtat. Există dovezi ce atestă practicarea, încă din
timpurile antichităţii, a unor activităţi care pot constitui primii paşi în domeniul bancar.
Astfel, templele din Babilon şi Egiptul antic erau şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor.
Există mărturii scrise privind activitatea de depuneri şi împrumuturi efectuate de temple.
Detalii referitoare la depozite, rambursarea creditelor, la dobânda percepută există în Codul lui
Hammurabi, rege al Babilonului în sec. XVIII-lea î.e.n.
În secolul al VI-lea î.e.n., oraşele-stat ale Greciei au început să emită monede proprii,
astfel apărând necesitatea schimbării unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele
schimburi valutare.
Izvoarele istoriei dovedesc că activitatea bancară în Imperiul Roman se desfăşura atât
prin bănci de stat, cât şi private. Oficial, băncile nu aveau voie să perceapă dobânzi, dar aveau
permisiunea să încaseze comisioane pentru serviciile acordate.
În timp, activitatea bancară a continuat să se dezvolte atât prin diversificarea şi
îmbunătăţirea serviciilor oferite, cât şi prin acoperirea nevoilor de fonduri ale unor noi domenii
de activitate.
Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României datează din
anul 167 e.n., 28 martie. Este vorba despre un document ce reprezintă un contract privind
înfiinţarea unei bănci. Ea putea acorda împrumuturi în numerar şi percepea dobândă. Desigur
există o enormă diferenţă între operaţiunile limitate efectuate de bancheri la începuturile
activităţii bancare şi gama complexă de servicii care poate fi oferită de o bancă modernă.
O bancă este o instituţie căreia i se acordă permisiunea de a efectua tranzacţii cu bani.
Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din ţara noastră, „Societăţile
bancare sunt persoane juridice al căror principal obiect de activitate îl constituie atragerea de
fonduri de la persoanele fizice şi juridice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile,
plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite” (Legea nr. 33/1991).
Oferta unei bănci către clienţii săi derivă din cele trei funcţii principale ale unei bănci:
 să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şi juridice;
 să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte conturi;
 să acorde împrumuturi clienţilor care solicită credite, folosind depozite atrase.
 Băncile fac parte din sectorul terţiar, fiind considerate prestatori de servicii bancare. Ele
se plasează pe o poziţie de intermediari între posesorii de disponibilităţi băneşti şi solicitanţii
acestora. Oferta bancară reprezintă totalitatea serviciilor pe care banca le pune la dispoziţia
clienţilor săi. Deşi activitatea bancară este încadrată în sfera serviciilor, în practică „produsul
bancar” este o realitate incontestabilă.
Unii specialiti structurează oferta bancară în funcţie de modul de solicitare a acesteia în:
 Produse bancare – oferite de bancă clientelei sale şi în cadrul lor includem:
- acordarea de credite;
- plasamente de obligaţiuni emise de stat sau societăţi particulare pentru procurarea de
fonduri;
- atragerea de economii în depozite pe diferite termene;
- consultanţă;
- gestionarea portofoliului de hârtii de valoare;
- schimb valutar;
- închirierea de seifuri, etc.
 Servicii bancare – solicitate de clienţi, cum ar fi:
- evidenţa operaţiunilor în conturi curente;
- operaţiunile de casă;
- operaţiunile privind instrumentele de plată şi de credit;
- emiterea de scrisori de garanţie bancară, etc.
Alţi specialişti grupează oferta bancară în:
 credite şi depozite;
 servicii.
Creditele şi depozite sunt produse care pun în joc capitaluri, aceste capitaluri fiind cauza
însăşi a operaţiunilor care le dă naştere. Banca efectuează aceste operaţiuni atât ca intermediar
financiar, cât şi în nume propriu şi situaţia sa patrimonială este imediat afectată prin oferirea
acestor produse. Astfel, o facilitate de casă, un bon de casă sau un depozit la termen sunt
produse care aparţin acestei categorii. Pentru produsele bancare se percep sau se bonifică
dobânzi.
Serviciile sunt produse născute din operaţiunile pe care banca le efectuează în contul
clienţilor săi. Situaţia patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată imediat prim
oferirea acestor servicii. Executarea unui ordin de virament, remiterea unui cec spre încasare,
introducerea unui titlu la bursă sunt servicii ale căror costuri afectează costurile de prelucrare
şi nu costurile capitalurilor (costul unui virament este independent de suma viramentului).
Pentru serviciile bancare se percep comisioane.
Este evidentă interdependenţa dintre serviciile şi produsele bancare, unele fiind aproape
simbolice: astfel, contul de depozit pe trei luni pentru persoane fizice este un produs bancar,
dar deschiderea contului şi administrarea lui sunt servicii bancare; creditul pe termen scurt pe
obiect pentru societăţi private este un produs bancar în timp ce expertizarea bunurilor aduse în
garanţia acestui credit constituie un serviciu bancar.
Din punctul de vedere al marketingului oferta bancară este alcătuită dintr-un serviciu
global care cuprinde o serie de servicii unitare însoţite, uneori, şi de un suport tangibil (carnetul
de cecuri, cartea de credit, cardul, etc.).
Mai mult, prestarea serviciilor bancare este însoţită şi de o serie de factori materiali,
tangibili, cum ar fi ambianţa şi elementele materiale care asigură cadrul în care se realizează
contactul prestatorului cu clientul, cum sunt: clădirile, mobilierul, decorul, caracterul
funcţional al condiţiilor organizatorice, etc. Elementele specifice ale personalului de servire
cuprind: aspectul fizic, vestimentaţia, comportamentul verbal şi nonverbal, cadourile oferite de
firmă, etc.
 De asemenea, un loc prioritar în cadrul ofertei bancare îl ocupă şi comunicaţiile
referitoare la produs. Acestea cuprind ansamblul informaţiilor transmise de bancă clienţilor
potenţiali cu scopul de a facilita prezentarea produsului şi a întări argumentaţia emotivă sau
raţională ce stă la baza deciziei de cumpărare1.
Cunoaşterea unui produs de către public este legată de imaginea sa. Imaginea unui produs
este sinteza reprezentărilor mentale de natură cognitivă, afectivă, socială şi personală a
produsului în rândul cumpărătorilor2.
Oricât de diferită ar fi această imagine, pentru bancă este vital să fie una favorabilă. Este
important să se cunoască ce imagine percep diferitele segmente de clienţi, căci imaginea are o
caracteristică importantă, şi anume aceea de a influenţa alte segmente. Ea produce un aşa numit
efect de „halo”. Una din componentele sale poate fi percepută foarte puternic, în bine sau în
rău.
Referitor la imagine, trebuie menţionat faptul că ea evoluează în timp, se transformă. Din
acest motiv, o bancă trebuie să-şi analizeze periodic imaginea în rândul clienţilor. Mai mult, în
epoca actuală, a înaltei tehnologii, când datorită progreselor în domeniul informaticii şi
telecomunicaţiilor, lumea devine din ce în ce mai mică şi concurenţa din ce în ce mai mare,
băncile tind să ofere o cât mai largă paletă de servicii şi produse, clienţii nemaiputând diferenţia
clar oferta unei bănci de a celeilalte. În aceste condiţii, imaginea devine un puternic element
concurenţial.

2.2. Particularităţile ofertei financiar-bancare

Oferta bancară, înaintea apariţiei pe piaţă este pasivă. Ea apare, deci, ca o ofertă
potenţială. În momentul întâlnirii cu cererea, elementele potenţiale sunt activate corespunzător
şi, în urma unor procese specifice, se transformă într-o ofertă reală. Această transformare este
strâns legată şi de munca prestatorului, motiv pentru care numeroşi specialişti consideră
personalul ca parte componentă a ofertei de servicii în general3.
Băncile oferă servicii bazate pe echipamente şi servicii bazate pe personalul de servire.
În principiu, oferta bancară are un caracter omogen, prestaţiile sale fiind constituite dintr-o
serie de servicii, în special cele de bază, care se află în relaţii de interdependenţă. În general
băncile oferă acelaşi pachet de servicii.
Irepetabilitatea serviciilor imprimă ofertei bancare un grad ridicat de unicitate. Din acest
motiv, între oferta potenţială şi oferta reală există un anumit grad de diferenţiere sesizat adesea
de client4.
Deşi oferite global, serviciile bancare sunt consumate individual. Esenţială rămâne
gruparea ofertei prin luarea în considerare a celor trei categorii de servicii: de bază,
complementare şi suplimentare. Ele alcătuiesc oferta oricărei întreprinderi prestatoare de
servicii.
Oferta bancară este propusă direct clientelei; nici un intermediar nu se intercalează
circuitului de distribuţie. Reteaua de unităţi (sucursale, filiale, agenţii) este administrată de
către bancă şi acest fapt determină o concordanţă totală – pentru client – intre imaginea băncii
şi imaginea unităţii bancare unde are contul.
Produsele şi serviciile bancare au o viaţă mai lungă, „îmbătrânirea lor este mai lentă”.
Există anumite produse la fel de vechi ca banca însăşi.
Oferta bancară nu este protejată şi fiecare produs nou poate fi copiat imediat de alte bănci.
Băncile care aduc cu regularitate înnoiri serviciilor proprii obţin o serie de avantaje competitive

1
Florescu, C. (coordinator), Marketing, Marketer, Grup Academic de Marketing şi Management, Bucureşti, 1992
2
Idem
3
Olteanu, V., Cetină, I., Marketingul serviciilor, Marketer şi Editura Expert, 1994
4
Kotler, Ph., Management Marketing, Editura Teora, 1997
temporare, iar renumele câştigat de pe urma inovaţiilor contribuie la atragerea acelor
consumatori interesaţi în achiziţionarea serviciilor de cea mai bună calitate.
Produsele şi serviciile bancare pot face obiectul unei diferenţieri. Oferta poate cuprinde
elemente inovatoare care să o particularizeze între ofertele concurenţei. Banca îşi poate
diferenţia oferta prin:
 distribuţie, în sensul îmbunătăţirii suportului fizic al serviciului prestat, prin furnizarea
acestuia la domiciliul clientului;
 intermediul personalului;
 diferenţierea propriei imagini, în special cu ajutorul simbolurilor şi al mărcii.
Diferenţierea cea mai pronunţată se obţine printr-o calitate înaltă a serviciilor.
Consumatorii nu despart calitatea serviciului de cinstea, corectitudinea, încrederea pe care
banca le-o inspiră.
Calitatea serviciilor exprimă masura în care acestea satisfac cerinţele consumatorilor. În
literatura de specialitate s-au identificat următoarele caracteristici prin care poate fi definită
calitatea serviciilor5:
- prestarea cât mai corectă a serviciului prin onorarea promisiunilor şi executarea lui în
cele mai bune condiţii;
- responsabilitate maximă din partea prestatorilor; receptivitate;
- competenţă asigurată prin cunoştinţe de specialitate şi personal calificat;
- accesibilitatea serviciului, exprimată prin uşurinţa contactării firmei, orarul de
funcţionare, timpul de aşteptare pentru prestarea serviciului;
- amabilitatea personalului, politeţe, respect, consideraţie;
- comunicaţiile prin care se asigură informarea consumatorului prin folosirea unui limbaj
adecvat, adaptat diferiţilor clienţi;
- credibilitatea asigurată, de regulă, de numele şi reputaţia companiei;
- siguranţa, care presupune lipsa oricărui pericol, risc, îndoieli în privinţa prestării
serviciului;
- înţelegerea nevoilor specifice consumatorului;
- elementele tangibile, care trebuie să fie cât mai atractive.
Oferta bancară este condiţionată de un cadru juridic şi de anumite reglementări. Acestea
sunt stabilite cu scopul de a asigura concurenţa în sectorul bancar şi pentru a limita poziţiile de
monopol. Băncile nu trebuie să se angajeze într-o concurenţă neloială.
Un alt set de limitări au în vedere asigurarea eficienţei activităţii de supraveghere
realizată de Banca Naţională.
Banca există pentru clienţii săi. Ca instituţie şi activitate, ea a apărut pe o anumită treaptă
de dezvoltare a societăţii, datorită nevoii oamenilor de a efectua diverse tranzacţii.
Evoluţia societăţii omeneşti în toate domeniile şi, mai ales, în economie a impus
adaptarea ofertei bancare la noile cerinţe, lucru ce a necesitat atât modernizarea şi dezvoltarea
serviciilor oferite de bănci clienţilor, dar şi apropierea de aceştia. O apropiere fizică realizată
prin dezvoltarea unei reţele de unităţi proprii în teritoriu sau prin homebanking, dar şi o
apropiere în sensul adoptării opticii de marketing.
Pentru băncile din România, marketingul era o noutate la începutul anilor ´90. Dar prin
evoluţia sistemului bancar românesc din ultimile două decenii putem afirma cu certitudine că
el a devenit o necesitate.
Băncile care doresc să aibă succes trebuie să se apropie de clienţi pentru ca într-un timp
cât mai redus să le satisfacă necesităţile. Aceste necesităţi se schimbă odată cu componentele
mediului economic, cultural, tehnologic, social, politic, de aceea vor exista multe oportunităţi

5
Berry, L., Prasuraman, A., Zeithaml, V.A., Ten Lessons for Inproving Service Quality, Marketing Service
Institute Report, 1993
pentru băncile care identifică aceste schimbări de a obţine profituri prin satisfacerea cerinţelor
clienţilor, prin adoptarea opticii de marketing.

2.3. Caracteristicile serviciilor financiar-bancare

Marketingul serviciilor financiare se diferenţiază prin relaţia unică existentă între client
şi bancă. În majoritatea serviciilor, obligaţiile sunt unilaterale. În serviciile financiare, atât
clientul, cât şi banca îşi iau obligaţii mutuale legate de folosirea de către clienţi a serviciilor
băncii. Abordarea marketingului serviciilor financiare trebuie să fie diferită de cea a
marketingului bunurilor materiale.
Caracteristicile care diferenţiază serviciile de produse şi care trebuie să fie luate în
considerare sunt: intangibilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea, variabilitatea. Acestor
caracteristici comune serviciilor li se mai adaugă două, specifice sectorului financiar:
responsabilitatea confidenţialităţii şi fluxul informaţional în dublu sens.
Intangibilitatea. Deoarece serviciile sunt intangibile, poate fi dificil pentru un client să
înţeleagă sau să evalueze valoarea lor înainte de cumpărare. Valoarea lor poate fi evaluată
numai după cumpărare, atunci când clientul foloseşte serviciul şi îi sesizează beneficiile. În
scopul achiziţionării serviciilor, clientul are nevoie de încredere şi siguranţă în cel care asigură
serviciul sau în persoana care furnizează consultanţă financiară. Băncile, de exemplu, pot
acţiona în mai multe feluri pentru a spori siguranţa şi încrederea în serviciile oferite. Ele pot
prezenta beneficiile serviciilor în loc să enumere caracteristicile; în cadrul campaniilor de
promovare se pot prezenta sediile sucursalelor sau aparatele ATM, în vederea ilustrării reţelelor
de distribuţie.
Inseparabilitatea. Serviciile nu pot fi create şi stocate în vederea unui viitor consum; ele
sunt produse şi consumate pe loc. Când un client doreşte să obţină unul dintre servicii, el trebuie
să viziteze banca. Personalul băncii, cu atribuţii în segmentul de activitate vizat, trebuie să fie
prezent pentru asigurarea formalităţilor necesare, iar clientul trebuie să fie disponibil pentru
preluarea informaţiilor solicitate şi pentru a semna documentaţia.
Perisabilitatea. Cum serviciile sunt produse şi vândute în acelaşi timp, ele nu pot fi
depozitate pentru viitor. De aceea, este important să existe un canal simplu de distribuţie, astfel
încât serviciul să fie produs la cerere. Serviciile pot fi retrase dacă nu sunt cereri sau pot fi
subiectul cererii sezoniere. Băncile trebuie să cunoască specificul activităţii în care sunt
implicaţi clienţii lor. Totuşi, principala problemă pe care perisabilitatea o poate crea unei bănci
este livrarea la cerere. Dacă cererea pentru un serviciu este constantă, banca îşi poate planifica
personalul pentru ca acesta să fie disponibil pentru prestarea serviciului. Când cererea pentru
servicii este disproporţională pot apărea probleme. Băncile pot dezvolta servicii
complementare, de asistenţă în momentele de vârf, sau pot angaja personal cu jumătate de
normă pentru perioadele aglomerate.
Variabilitatea. Serviciile sunt variabile. Calitatea serviciilor depinde de cine le asigură,
când, unde şi de timpul necesar pentru asigurarea serviciului. Multe persoane sunt conştiente
de faptul că serviciul poate fi diferit de la o bancă la alta şi chiar de la o agenţie la alta; ele ar
putea ţine cont de opiniile celorlalţi înainte de alegerea serviciului. Calitatea serviciului poate
depinde de: cunoştinţele persoanei care asigură serviciul, aptitudinile ei, motivaţia şi
personalitatea acesteia, împrejurările în care este asigurat serviciul, percepţia şi caracterul
clientului care primeşte serviciul.
Instituţiile din industria serviciilor financiar-bancare pot asigura un control de calitate
prin:
 selectarea unui personal bun şi asigurarea instruirii acestuia;
 monitorizarea satisfacţiei clienţilor prin supravegherea comportamentului acestuia;
  asigurarea unor metode de distribuţie care să prezinte un nivel consistent şi acceptabil
al serviciului.
Responsabilitatea confidenţialităţii. Se referă la responsabilitatea unui bancher care
trebuie să asigure protecţia şi administrarea fondurilor clienţilor într-o manieră mulţumitoare
şi să asigure o consultanţă financiară adecvată. Băncile au o mare responsabilitate faţă de
clienţii lor. În schimb, şi clientul acordă încredere organizaţiei şi personalului băncii. Asumarea
responsabilităţilor va crea pentru public imaginea unei bănci de încredere, solide din punct de
vedere financiar. Asigurând serviciile potrivite, într-un mod profesional, banca va insufla
siguranţă şi încredere clientului. De asemenea, este posibil ca această încredere să-l determine
pe client să rămână fidel băncii şi să o folosească pentru proiectele lui financiare. Dacă clientul
a consumat timp pentru alegerea unei bănci, este puţin posibil să mai consume timp pentru
căutarea unei alternative, dacă are siguranţă şi încredere în propria lui bancă.
Fluxul informaţional în dublu sens face ca serviciile financiare să implice tranzacţii, în
dublu sens, între bancă şi client. Clienţii vor vizita sucursalele, vor primi extrasele de cont sau
vor folosi ATM-urile pentru obţinerea numerarului. Operarea acestor tranzacţii asigură bancilor
posibilitatea obţinerii informaţiilor la zi despre o persoană sau operaţiunile firmei. Aceste
informaţii pot fi folosite pentru menţinerea şi dezvoltarea relaţiei cu clientul şi pot conduce la
posibilităţi mai mari de vânzare pentru acea bancă.

2.4. Tipologia serviciilor financiar-bancare

În general, băncile oferă două tipuri de servicii clienţilor lor: tranzacţii singulare şi
servicii cu caracter de continuitate.
Tranzacţiile singulare se constituie în situaţia când clientul vine la bancă, cumpără
serviciul, ulterior neavând alt contract. Aceste servicii singulare trebuie să fie vândute
clientului ori de câte ori acesta are nevoie.
Serviciile cu caracter de continuitate apar în cazul în care clientul are o relaţie de durată
cu banca (de exemplu, un client care deschide un depozit la termen).
Departamentul de marketing trebuie să adopte o strategie care să-l încurajeze pe client ca
să apeleze în mod natural şi la tranzacţii singulare, în baza relaţiei pe care o are cu banca.
Acesta ar trebui să ajute la mărirea volumului tranzacţiei cu cheltuieli cât mai reduse şi efort
mic. Pentru o bancă toţi clienţii sunt importanţi şi orice client trebuie să aibă un sentiment de
satisfacţie care ar putea să-l conducă la folosirea mai multor servicii şi astfel să devină client
fidel pe termen lung.

2.4.1. Produse şi servicii bancare oferite clienţilor-persoane juridice

Băncile fac parte din sectorul terţiar, fiind considerate prestatori de servicii bancare. Ele
se plasează pe o poziţie de intermediar între posesorii de disponibilităţi băneşti şi solicitanţii
acestora.
Oferta bancară reprezintă totalitatea serviciilor pe care banca le pune la dispoziţia
clienţilor săi. Deşi activitatea bancară este încadrată în sfera serviciilor, în practică „produsul
bancar” este o realitate incontestabilă.
Unii specialişti structurează oferta bancară, în funcţie de modul de solicitare a acesteia,
în:
Produse bancare – oferite de bancă clientelei sale şi în cadrul lor includem:
acordarea de credite;
plasamente de obligaţiuni emise de stat sau societăţi particulare pentru procurarea de
fonduri;
atragerea de economii în depozite pe diferite termene;
 consultanţă;
gestionarea portofoliului de hârtii de valoare;
schimb valutar;
închirierea de seifuri, etc.
Servicii bancare – solicitate de clienţi, cum ar fi:
evidenţa operaţiunilor în conturi curente;
operaţiunile de casă;
operaţiunile privind instrumentele de plată şi de credit;
emiterea de scrisori de garanţie bancară, etc.
Alţi specialişti grupează oferta bancară în:
credite şi depozite;
servicii.
Creditele şi depozitele sunt produse care pun în joc capitaluri, aceste capitaluri fiind
cauza însăşi a operaţiunilor care le dau naştere. Banca efectuează aceste operaţiuni atât ca
intermediar financiar, cât şi în nume propriu şi situaţia sa patrimonială este imediat afectată
prin oferirea acestor produse. Astfel, o facilitate de casă, un bon de casă sau un depozit la
termen sunt produse care aparţin acestei categorii. Pentru produsele bancare se percep sau se
bonifică dobânzi.
Serviciile sunt produse născute din operaţiunile pe care banca le efectuează în contul
clienţilor săi. Situaţia patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată imediat prin
oferirea acestor servicii. Executarea unui ordin de virament, remiterea unui cec spre încasare,
introducerea unui titlu la bursă sunt servicii ale căror costuri afectează costurile de prelucrare
şi nu costurile capitalurilor (costul unui virament este independent de suma viramentului).
Pentru serviciile bancare se percep comisioane.
Este evidentă interdependenţa dintre serviciile şi produsele bancare, unele fiind aproape
simbolice: astfel, contul de depozit pe trei luni pentru persoane fizice este un produs bancar,
dar deschiderea contului şi administrarea lui sunt servicii bancare; creditul pe termen scurt pe
obiecte pentru societăţi private este un produs bancar în timp ce expertizarea bunurilor aduse
în garanţia acestui credit constituie un serviciu bancar.
Chiar dacă există o similitudine dată de caracterul relativ standardizat impus de legislaţie
şi de sistemele informatice, pe piaţă băncile se luptă să apară ca fiind diferite de concurenţă,
încercând să-şi creeze prin diferenţiere o personalitate proprie.
Trebuie să avem în vedere că serviciile bancare se adresează:
societăţilor comerciale, dar diferenţiat întreprinderilor mici şi mijlocii, marilor
corporaţii, societăţilor transnaţionale, societăţilor de comerţ;
altor bănci: sunt bănci ale băncilor (en gros), sunt bănci care oferă servicii de
colaborare cu bănci similare, operaţii de mandat în numele altor bănci. În România, de
exemplu, Banca de Credit Pater emite cecuri de călătorie sau cărţi de credit American Express,
Banca Transilvania emite cecuri Thomas Cook;
societăţilor financiare, în cadrul acestora fiind societăţile de brokeraj (în România, în
jur de 20-30 de bănci deservesc societăţi de valori mobiliare), societăţilor de asigurare (multe
bănci au propriile lor societăţi de asigurări şi impun clienţilor să-şi asigure la acestea creditele
sau bunurile date în gaj), societăţilor de leasing, companiilor de credite de consum, etc;
statului, precum: colectarea taxelor, creditarea bugetului sub forma titlurilor de stat,
finanţarea proiectelor de infrastructură, etc.
Produsele şi serviciile bancare se modifică şi se adaptează permanent în vederea
satisfacerii necesităţilor de consum şi a condiţiilor de mediu în continuă schimbare. Noile
produse introduse trebuie să asigure maximizarea satisfacerii nevoilor clienţilor, dar şi a
profitabilităţii băncii.
 Produsele existente care continuă să satisfacă o necesitate de bază a consumatorului, dar
au devenit uzate moral, se cer îmbunătăţite sau modernizate. Dacă însă resursele băncii nu
permit a se realiza satisfacerea unei nevoi nou identificată pe piată, îndeosebi în condiţiile în
care acest lucru este urmărit şi de concurenţă, la această idee este mai bine să se renunţe. Este
cu mult mai important a se identifica cererile mai presante ale consumatorilor, pe care banca
are capacitatea de a le satisface, realizându-se astfel un echilibru între satisfacţia clientului şi
profitabilitatea băncii.
Dintre alternativele strategice privind dimensiunea şi structura gamei sortimentale o
bancă poate opta, spre exemplu, pentru:
creşterea numărului serviciilor de plăţi;
operaţiuni de creditare ale societăţilor comerciale;
operaţiuni cu „travelers cheques”;
acceptarea cărţilor de credit-debit;
emiterea de cărţi de plată interne şi internaţionale;
gestionarea titlurilor de valoare prin înfiinţarea unei societăţi de intermediere de valori
mobiliare care să asigure participarea băncii pe piaţa primară şi secundară a capitalului;
schimb valutar, inclusiv swap sau hedging valutar;
leasing prin societăţi afiliate;
scontarea titlurilor de comerţ exterior (cambii) sau a biletelor la ordin;
operaţiuni de arbitraj valutar în numele clienţilor;
gestionarea de portofoliu şi risc în numele clienţilor;
credite ipotecare;
credite imobiliare;
Prin aceste categorii se urmăreşte nuanţarea modalităţilor de satisfacere a cerinţelor
cărora li se adresează serviciile, conducând, deci, la lărgirea pieţei sau la pătrunderea pe noi
pieţe de servicii financiare.
Plecând de la studiul gamei de servicii se poate realiza o repoziţionare a gamei serviciilor
în funcţie de două aspecte: concurenţa existentă pe piaţă şi satisfacerea cerinţelor utilizatorilor
de servicii.
În ceea ce priveşte gama de servicii se va urmări combinarea produselor şi serviciilor
bancare înalt profitabile cu cele puţin profitabile (cross selling - vânzări încrucişate - însemnând
vânzarea unui produs împreună cu altul).
Se va urmări perfecţionarea produselor proprii şi creşterea calităţii serviciilor prin
reducerea punctelor slabe şi prin accentuarea atuurilor acestora în contracararea concurenţei.
Se va urmări diversificarea şi creşterea ponderii operaţiilor efectuate în valută.
Se va urmări cercetarea posibilităţilor de creştere intensivă a activităţii bancare prin
atragerea de noi utilizatori şi îmbunătăţirea relaţiilor preferenţiale cu utilizatorii actuali.
Un aspect important trebuie să-l ocupe cercetarea ciclului de viaţă al produsului.
De aceea, în continuare vom prezenta unele consideraţii teoretice asupra acestei
problematici.
Etapele ciclului de viaţă şi caracteristicile fiecărui produs, fără să ne referim strict la
produsul bancar, sunt:
1) Crearea produsului – când un produs este creat nu generează decât costuri.
2) Lansarea produsului – când un produs este lansat, are loc o creştere lentă a vânzărilor
şi, de regulă, marjele de profit sunt foarte mici deoarece orice profit obţinut va fi folosit pentru
acoperirea costurilor de creare; cheltuielile de publicitate sunt foarte mari în această fază.
3) Creşterea – în această etapă vânzările produsului se vor accelera cu cu cât oamenii
vor fi mai conştienţi de produs, ceea ce va duce la creşterea profitului; concurenţii se pot arăta
foarte interesaţi de produs şi deci atât cota de piaţă cât şi profiturile se pot reduce;
 4) Maturitatea – este caracterizată printr-o creştere mai lentă a ratei vânzărilor ca rezultat
al intrării concurenţei pe piaţă şi a creşterii cheltuielilor de publicitate, rezultând o scădere a
profitului. În încercarea de a reduce rata declinului unui produs, o bancă ar putea să „relanseze”
produsul, de exemplu prin modificarea caracteristicilor produsului.
5) Declinul – când vânzările încep să scadă, produsul a intrat în faza de declin, fiindcă în
mod obişnuit preţurile au fost reduse, profiturile încep să scadă în timp ce cheltuielile au rămas
aceleaşi; când se întâmplă acest lucru, banca trebuie să ia hotărâri importante – să retragă
complet produsul sau să-l menţină în speranţa că, odată cu retragerea concurenţilor, vânzările
vor creşte din nou (unor bănci nu le place să retragă produse din gama pe care o au deoarece
cred că i-ar deranja pe clienţii care încă mai doresc produsul respectiv sau fiindcă ar putea să
perturbe operaţiunile băncii).
Pentru a interveni operativ în momentele cheie ale ciclului de viaţă al produsului,
informatizarea activităţii operaţionale a băncii trebuie să beneficieze de cele mai moderne
sisteme operaţionale IT. Practic, în zilele noastre, nu se mai poate vorbi de bănci
neinformatizate. Discuţia care se poartă este în jurul eficienţei sistemelor utilizate şi a
versatilităţii acestora.
Un sistem informaţional bancar modern va permite băncii să deţină informaţii eficiente
şi în timp util, necesare pentru a-şi evalua activităţile şi a le utiliza astfel încât să-i asigure un
succes viitor. Ea conduce la creşterea operativităţii prestării serviciilor prin analiza creditelor
pe calculator, pentru calcularea dobânzilor, a comisioanelor, la distribuţia eficientă a serviciilor
prin cuplarea la circuitele electronice. De asemenea, furnizează ansamblul de date numit pe
scurt MIS, „Management Information System”, care sintetizează activitatea zilnică sau lunară
a tuturor componentelor funcţionale, astfel încât conducerea băncii să poată interveni cu decizii
în timp cât mai util.
Revenind la produsul bancar, dacă ar fi să analizăm structura produselor şi serviciilor
bancare oferite de o bancă românească pentru clienţii persoane juridice la inceputul secolului
al XXI-lea, am putea distinge următoarele categorii fără a epuiza toate posibilităţile:
Structura produselor şi serviciilor bancare oferite de operatorii bancari din România
pentru clienţii persoane juridice, la începutul secolului al XXI-lea, include următoarele
categorii fără a epuiza toate posibilităţile6:
Conturi curente şi produse conexe
Cărţi de plată:
 de debit;
 de credit;
Activitatea bancară de la domiciliu
 prin telefon;
 prin terminal;
 prin INTERNET.
Plăţi prin:
 cash;
 cecuri;
 ordine de plată sau trate bancare;
 debitare directă.
Credite:
 credite pe termen scurt
 în lei, pentru: activitatea curentă de exploatare; stocuri, cheltuieli şi alte active
constituite temporar; stocuri şi cheltuieli sezoniere; producţia de export şi exportul de produse;

6
Odobescu, E. – Marketing bancar modern, Editura Sigma, Bucureşti, 2007, pag. 49
produse cu ciclu lung de fabricaţie; cecuri remise spre încasare; scont; facilităţi de cont, credite
pe mărfuri vândute cu plata în rate;.
 în valută, pentru: importul de bunuri şi servicii; linii de credite tip revolving pentru
importul de materii prime şi materiale; importul de bunuri şi servicii, pe bază de finanţare
externă; documente remise spre încasare.
 credite pe termen mediu şi lung
 în lei, pentru: dezvoltare în completarea surselor proprii, peste un an; activităţi de
leasing; cumpărare de acţiuni; activităţi de forfetare;.
 în valută, pentru: modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie existente;
retehnologizarea proceselor de producţie; achiziţionarea din import de maşini, utilaje, tehnică
de calcul, etc.; efectuarea oricăror altor cheltuieli legate strict de realizarea şi darea în
exploatare a investiţiilor.
Servicii de afaceri (trade finance):
 metode de plăţi directe prin swift, acreditive, incasso documentar, garanţii;
 leasing;
 închiriere cu drept de achiziţie la sfârşitul leasingului;
 factoring;
 discount al facturilor (forfeit);
 administrarea disponibilităţilor din conturile curente;
 obligaţiuni;
 garanţii;
 servicii de custodie a titlurilor de valoare;
 evidenţa operaţiunilor efectuate prin cărţile de credit ale angajaţilor unei firme.
Serviciile de economisire şi investiţii
 asigurare;
 protejare a investitorilor;
 fonduri financiare;
 portofoliu de acţiuni ale statului şi ale firmelor;
 administrarea investiţiilor (asset management);
 certificate de depozit.
Servicii de executor sau administrator (testamentar)
Servicii fiscale:
 de întocmire a declaraţiilor de venituri şi profit;
 de consultanţă.
Operaţiuni valutare
 plăţi în numerar şi încasări;
 schimb valutar;
 acceptarea şi vânzarea cecurilor de călătorie;
 incasso documentar;
 ordine comerciale de plată;
 avalizarea cambiei;
 trate bancare şi bilete la ordin în valută;
 expedierea cecurilor comerclale.
Servicii bancare corporaţionale:
 investiţii de capital şi credite de investiţie;
 credite pentru capital circulant;
 emisiune sau subscriere de acţiuni şi obligaţiuni;
 finanţarea operaţiunilor de comerţ;
  trade finance (acreditive, garanţii);
 leasing;
 schimb valutar, acoperiri de risc valutar prin swap, hedging;
 aranjamente financiare structurate;
 credite sindicalizate.

2.4.2. Produse şi servicii bancare oferite clienţilor - persoane fizice

Produsele şi serviciile bancare se adresează persoanelor fizice, dar diferenţiat tinerilor,

elevilor, studenţilor, muncitorilor, angajaţilor corporaţiilor, profesorilor, funcţionarilor de stat,
pensionarilor, etc;
Structura produselor şi serviciilor bancare oferite de băncile din România
persoanelor fizice permite distingerea următoarelor categorii, fără a epuiza toate posibilităţile:
Conturi curente şi produse conexe
Cărţi de plată:
 de debit;
 de numerar (ATM cards);
 de credit propriu-zise.
Transferuri electronice de fonduri prin sisteme de plată rapide tip Western Union sau
MoneyGram
Activitatea bancară de la domiciliu:
 prin telefon;
 prin terminal;
 prin internet;
Plăţi prin:
 cash;
 cecuri;
 ordine de plată;
 debitare directă;
Servicii de împrumut persoane private:
 ipoteci pentru cumpărarea locuinţelor;
 împrumuturi personale;
 împrumuturi pentru amenajarea locuinţei;
 împrumuturi pentru nevoi personale;
 împrumuturi pentru studii, sănătate, vacanţe.
Serviciile de economisire şi investiţii:
 asigurare;
 protejare a investitorilor;
 pensii;
 fonduri financiare;
 portofoliu de acţiuni ale statului şi ale firmelor;
 administrarea investiţiilor (asset management);
 certificate de depozit;
 conturi bancare de economii precum:
 conturi de depozit nominale;
 conturi de economii regulate;
 conturi de investiţii;
 conturi de venituri lunare;
  conturile micilor economii;
 conturile adolescenţilor.
Servicii de custodie şi executor sau administrator (testamentar)
Servicii fiscale:
 de întocmire a declaraţiilor de venituri şi profit;
 de consultanţă.
Casete de valori
Servicii valutare şi de călătorie:
 cecuri de călătorie;
 schimb valutar;
 eurocecuri;
 cărţi de credit;
 servicii pentru expatriaţi;
 asigurări;
 conturi bancare în străinătate;
 credite overdraft.

Pentru diversificarea atât a gamei de produse precum şi a preţurilor, băncile utilizează

următoarelor strategii7:
comercializarea produselor actuale pe pieţele actuale, concretizată în lărgirea gamei
actuale a produselor şi adaptarea acestora la aşteptările clientelei, prin utilizarea unor canale
diferite de distribuţie;
comercializarea produselor actuale pe pieţele noi, care necesită resurse pentru
abordarea unor noi segmente de piaţă, precum şi pentru realizarea unor alianţe cu alte instituţii,
în vederea unei mai bune prezentări de produse pe piaţa internă şi internaţională;
comercializarea unor produse noi , pe piaţa actuală, strategie prin care băncile sunt
preocupate de lărgirea gamei de produse şi servicii actuale prin realizarea unor acorduri între
bănci şi societăţile de asigurări, în vedera utilizării canalelor de distribuire specifice;
crearea de produse noi, în scopul comercializării pe pieţe noi reprezintă o strategie
care antrenează riscuri sporite, datorită probabilităţilor de depăşire a resurselor financiare ale
băncii.
Teoretic, factorii care determină o dezvoltare continuă a produsului bancar sunt
următorii:
 ciclul de viaţă al produsului. Banca ar trebui să aibă produse în diferite faze din ciclul
lor de viaţă fiindcă dacă majoritatea produselor lor vor fi în faza de declin, profiturile s-ar
reduce şi astfel nu s-ar genera venituri pentru finanţarea cercetării noilor produse;
 acţionarii. Dacă banca nu introduce noi produse şi profiturile scad, acţionarii s-ar
putea să nu mai investească în bancă;
 pierderea cotei de piaţă. Când banca îşi pierde cota de piaţă şi profitul este afectat ar
trebui reintroduse noi servicii pentru a recâştiga cota de piaţă;
 cererea şi oportunităţile pe piaţă. Pot apărea noi posibilităţi pe piaţă şi deci banca ar
putea dori să dezvolte noi servicii pentru a satisface aceste noi nevoi şi cerinţe ale clienţilor
potenţiali de a le oferi suficiente satisfacţii pentru a le schimba obiceiurile.
Practic, aceşti factori vor determina în România dezvoltarea industriei bancare în mod
organic, pe măsură ce toate elementele necesare cererii şi ofertei lor vor putea fi regăsite în
sistem.

7
N. Dardac, op. cit., pag 275
 CAP 3. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI DE
PRODUSE ȘI SERVICII BANCARE

3.1. Comportamentul consumatorului persoană fizică

În procesul de evaluare a serviciilor, cumpărătorul ia în consideraţie următoarele

elemente care:
 descriu anumite caracteristici ale serviciilor, ce pot fi determinate înaintea procesului
de cumpărare. În cazul serviciilor financiare aceste atribute se referă la aspecte tangibile care
pot oferi informaţii în legătură cu serviciul respectiv (reţeaua băncii, tehnologie);
 sunt evaluate în timpul sau după prestarea serviciului (ex. modul de funcţionare al
bancomatelor, relaţiile cu personalul băncii);
 se bazează pe încredere şi care nu pot fi evaluate nici după cumpărarea serviciului.
În cazul produselor financiare complexe (fonduri de pensii, fonduri de investiţii) este
dificil de evaluat prestaţia instituţiei financiare, chiar şi după cumpărarea serviciului.
Elaborarea unui model al comportamentului consumatorului de servicii financiare trebuie
să ia în calcul următoarele aspecte:
 serviciile financiare nu presupun o singură tranzacţie de vânzare-cumpărare (precum
în cazul bunurilor materiale), ci o serie de relaţii pe termen lung;
 interacţiunea dintre cumpărător şi investiţia financiară are o influenţă hotărâtoare
asupra cumpărătorului;
 există diferenţe în informaţiile utilizate înaintea deciziei de cumpărare, în timpul
cumpărării şi după cumpărare;
 informaţiile din surse interne (endogene) sau cele dobândite de consumator pe
parcursul experimentării serviciului au o mare importanţă;
 evaluarea postcumpărare este decisivă pentru că îi permite cumpărătorului să decidă
continuarea sau întreruperea relaţiei cu instituţia respectivă;
În achiziţionarea produselor bancare s-au identificat câteva cerinţe de bază:
 accesibilitatea la plata în numerar;
 siguranţa valorii depuse;
 transferul banilor;
 consultanţă financiară.
Atât clienţii persoane juridice, cât şi clienţii persoane fizice sunt la fel de importanţi. Mai
multe conturi bancare sunt deschise de persoane juridice având un singur asociat, al cărui
comportament la cumpărarea serviciilor financiar-bancare, în majoritatea cazurilor, va fi
acelaşi ca al unui client persoană fizică.
Este important ca orice funcţionar bancar să înţeleagă necesităţile şi cerinţele atât pentru
clienţii existenţi, cât şi pentru cei potenţiali.
Ca parte a procesului de identificare a cerinţelor clienţilor, este necesară utilizarea
modelelor probabile de comportament de cumpărare şi de luare a deciziilor de cumpărare.
Analiza comportamentului clientului este o componentă cheie a cercetării de marketing.
Înţelegerea acestui comportament ajută, de pildă, o bancă să anticipeze relaţia probabilă a unui
client şi poate influenţa structura şi planificarea serviciilor oferite de bancă.
Pentru a influenţa comportamentul consumatorului trebuie cunoscute elementele care îl
determină, comportamentul său de cumpărare fiind, în principal, influenţat de: factorii culturali,
factorii sociali, factorii personali, factorii economici, factorii psihologici.
Factorii culturali. Sunt asociaţi credinţelor de bază, eticii, moralei, limbajului,
tendinţelor artistice, fidelităţii, valorilor personale şi tradiţiilor. În general, ei sunt acumulaţi de

1
indivizi în copilărie, de la părinţi şi din mediul în care s-a format persoana. Din punctul de
vedere al băncii, toţi aceşti factori pot inflluenţa atitudinea persoanelor de a economisi, a cheltui
sau a împrumuta.
Aproape toate societăţile au forme distincte ale sistemului de clasificare a indivizilor:
intelectuali, artişti, muncitori, etc. Aceste diferenţe de clase arată, de asemenea, preferinţe şi
atitudini distincte faţă de serviciile asigurate de bancă. Acolo unde există grupuri importante
de persoane cu pregătire şi cultură similare, ele sunt clasificate adesea de specialiştii în
marketing (şi sociologi) ca ”subculturi”. Membrii acestor subculturi nu se regăsesc doar într-
o anumită zonă geografică. De exemplu, în Marea Britanie sunt englezi, scoţieni, galezi,
irlandezi, ca şi un număr important de imigranţi din alte părţi ale lumii. În Bucureşti există
persoane şi din celelalte zone geografice din România, care mai păstrează influenţe culturale
regionale, diferite de cele din capitală.
Factorii sociali. Influenţele culturale pot fi afectate, de asemenea, de numeroase grupuri
sociale care au impact direct şi indirect asupra convingerilor de bază şi valorilor, fiind
interpretate şi aplicate în diferite circumstanţe. Aceste grupuri de influenţă sunt denumite
grupuri de referinţă deoarece cumpărătorii apelează la ele pentru o opinie sau pentru
împărtăşirea experienţei. Puternica influenţă a factorilor sociali va varia pe parcursul vieţii unei
persoane, indivizii înşişi dorind să devină membri ai grupului de referinţă. Grupurile de
apartenenţă pot consta în familie, prieteni, colegi, comunităţi religioase sau grupuri
profesionale.
Specialiştii cu experienţă în marketing vor încerca întotdeauna să identifice grupurile de
referinţă relevante pentru o anumită piaţă cu evoluţie fluctuantă şi vor încerca să afle părerea
liderilor acestor grupuri. Grupul cu influenţa cea mai mare este familia şi, prin tradiţie, aceasta
poate avea o puternică influenţă aupra comportamentului clientului. Influenţa familiei porneşte
de la părinţi şi, acolo unde părinţii locuiesc cu copii adulţi, această influenţă rămâne puternică.
Familia. Într-o dimensiune mai restrânsă, familia exercită o influenţă determinantă şi
foarte directă asupra individului. Acţiunea sa este deseori conjugată cu cea a grupului social
care poate fi convergent sau, dimpotrivă, rival. Pentru viaţa studenţilor, rolul familial este, în
mod deosebit, sensibil.. Cercetările au arătat că, pentru deschiderea primului cont în bancă al
unui student, influenţa parentală este cu atât mai puternică cu cât studentul este mai tânăr şi cu
cât el este mai aproape de domiciliul familial; probabilitatea ca el să aleagă banca părinţilor săi
este mai mare. În schimb, influenţa parentală nu intervine decât în a doua poziţie pentru
alegerea agenţiei.
Interrelaţiile familiale trebuie luate în consideraţie pentru a captura clientela tinerilor,
acţionând asupra influenţei exercitată de părinţii lor. Dar, în egală măsură, trebuie luată în
consideraţie acţiunea individului asupra apropiaţilor săi într-o perspectivă dinamică.De-a
lungul timpului, copilul suportă influenţa parentală, apoi eventual pe cea a soţului (soţiei),
înainte de a-şi exersa influenţa de adult asupra propriilor copii şi, chiar, asupra părinţilor
deveniţi bătrâni.
Toţi aceşti factori de mediu, determinanţi ai comportamentului bancar, trebuie să fie
integraţi demersului de marketing al băncii.
Etapa următoare (a familiei) este cea în care o persoană se căsătoreşte şi are, la rândul
său, copii; rolul indivizilor în familia unită este foarte important pentru marketing. Rolul
familiei variază foarte mult în lume şi trebuie determinate caracteristicile ei particulare. De
exemplu, în România, populaţia rurală poate avea atitudini foarte diferite de cea care locuieşte
în zonele urbane, la fel cea de la câmpie faţă de cea de la munte.
Este important de amintit că, în România, o gamă largă de facilităţi şi instrumente bancare
au fost create după 1990 pentru clientul particular. Mulţi dintre oamenii care formează
grupurile de referinţă pot să nu aibă cunoştinţe speciale sau experienţă în privinţa acestor
produse noi, dar îşi vor exprima opinia când vor fi întrebaţi. Astfel de opinii pot fi dăunătoare

2
pentru cei din domeniul marketingului deoarece, deşi pot fi nerelevante, ele sunt evaluate de
cumpărător.
Prin înţelegerea influenţei potenţiale a grupurilor de referinţă, specialiştii în marketing
pot face paşi în reducerea sau neutralizarea impactului negativ. Proiectarea imaginii băncii ca
organizaţie demnă de încredere, plină de grijă profesională, poate avea acelaşi efect ca şi
amplificarea beneficiilor unui anumit serviciu.
Factorii personali. Aceşti factori, care pot influenţa procesul de cumpărare, sunt: vârsta,
ocupaţia, etapa din ciclul de viaţă şi schimbările în stilul de viaţă.
Pe moment, o persoană poate utiliza facilităţile unei bănci dacă stilul său de viaţă îi
dictează acest lucru. Totuşi, într-o economie care se schimbă rapid, stilul de viaţă, percepţiile,
nevoile şi dorinţele se vor schimba de asemenea, şi clienţii persoane-fizice vor avea nevoie şi
vor dori din ce în ce mai mult să apeleze la facilităţi bancare.
Oamenii au diferite nevoi de-a lungul vieţii; tipul facilităţilor bancare pe care le solicită
poate varia de-a lungul diferitelor stagii ale vieţii lor.
Factorii economici. Aceşti factori, care influenţează deciziile unei persoane, sunt:
veniturile disponibile (venitul disponibil după satisfacerea nevoilor de bază), economiile şi
mijloacele fixe, datoriile, puterea de împrumut şi atitudinea în ceea ce priveşte cheltuirea şi
economisirea. Toate acestea sunt relevante în ceea ce priveşte industria bancară. După cum am
menţionat anterior, ele permit specialiştilor în marketing să promoveze produsele şi serviciile
lor într-un mod mai eficient.
Ocupaţia persoanelor are, de asemenea, o mare influenţă asupra stilului de viaţă şi
modelelor de cumpărare. Întrebarea imediată pe care şi-o pun cercetătorii pieţei este: au fonduri
disponibile sau au nevoie de facilităţi de creditare? În această direcţie s-au făcut cercetări
amănunţite. S-a constatat că există o mare diferenţă între clase accentuată, în funcţie de venit,
în ceea ce priveşte comportamentul faţă de serviciile financiar-bancare:
 oamenii cu nivel mai scăzut de venituri îşi fac planificarea pe termen mai scurt şi vor
solicita lichidităţi mai mari şi economii cu risc redus;
 oamenii cu venituri mai mari tind să facă economii şi investiţii pe termen lung şi să
folosească mai mult facilităţile de creditare .
Această informaţie este valoroasă pentru cei din departamentul de marketing, deoarece
le permite să segmenteze şi să definească în mod realist grupurile în funcţie de obiectivele
fixate în privinţa produselor sau serviciilor.
O bună cunoaştere a clientului bancar presupune deţinerea a două tipuri de informări:
 una temporală, este aferentă „ciclului de viaţă bancară”, este legată de deschiderea
primului său cont până la finanţarea investiţiilor sale imobiliare, apoi până la plasamentele din
faza sa de maturitate;
 alta geografică, permite situarea fiecărui client în cadrul său de viaţă şi de consum.
Cunoaşterea caracteristicilor temporale ale fiecărui client s-a dezvoltat prin studiul
datelor demografice şi comportamentale care sunt util completate de aportul analizei
componentei geografice, mai ales pentru alegerea implantării reţelelor de agenţii si automate
bancare. Exemplul de cartografie a comportamentelor bancare arată această juxtapunere pentru
segmentul tinerilor clienţi bancari.
Variabilele demografice cele mai importante în domeniul bancar par să fie vârsta, venitul
disponibil şi timpul disponibil. Totalul venitului disponibil, legat şi de timpul disponibil,
permite determinarea ţintelor cele mai dispuse de venitul cel mai ridicat si de cel mai puţin
timp este cel între 34-35 ani, segment cu adevărat interesat de gestionarea portofelului.
Vârsta este o caracteristică importantă în ochii responsabililor de marketing în măsura în
care această variabilă, uşor măsurabilă, prezintă deseori o relaţie puternică şi semnificativă cu
comportamentele cumpărării.

3
 Clientela de tineri, pe care băncile doresc să o atragă, apoi s-o fidelizeze, a făcut obiectul
acţiunilor de marketing specifice de la vârste din ce în ce mai precoce (timpurii). Clientela de
tineri are comportamente uşor identificabile:
 bancarizarea: din tinerii între 15 şi 19 ani, doi din trei sunt bancarizaţi şi din totalitatea
celor bancarizaţi de la 15 la 24 de ani, două treimi sunt „tineri urbani, studenţi sau activi”;
 fidelitatea faţă de bancă: 70% din tineri rămân fideli băncii lor timp de mai bine de 10
ani şi numai 32% sunt multibancarizaţi;
 contact cu banca: comportamentul pe mai multe canale al tinerilor poate părea
surprinzător căci ei nu utilizează internetul în relaţiile lor bancare mai mult decât media (10%),
deşi acest coeficient tinde să crească odată cu vârsta şi veniturile lor, pentru plasamentele
bursiere mai ales. Ghişeul automat este canalul lor preferat (75% din tineri îl utilizează), iar
vizita la agenţie rămâne foarte limitată (numai 20% merg acolo).
Mai recent, demografia a atras atenţia asupra pieţei de seniori, din ce în ce mai numeroşi,
ceea ce conduce la o segmentare a celor de peste 50 de ani în trei grupe:
 persoane între 50 şi 59 de ani, cu mari venituri disponibile, mari consumatori şi
dispunând de timp liber, dar în cantitate moderată;
 cei relativ recent pensionaţi (între 60 şi 74 de ani) cu venit disponibil maximal (cu toate
datoriile achitate) şi dispunând de mai mult timp liber;
 pensionarii (de peste 75 de ani), cu putere de cumpărare şi apetit de consum mai scăzute,
atât economic cât şi psihologic, şi dispunând de mult timp liber.
Firmele trebuie să înţeleagă că noii seniori proveniţi din generaţia anilor '50 au o
psihologie şi nevoi diferite de cei din generaţiile precedente. La un mare număr dintre ei se
observă un refuz al îmbătrânirii care duce la o preocupare sporită pentru vârsta lor subiectivă
decât pentru vârsta obiectivă, căci ei au tendinţa de a se identifica cu persoane mai tinere cu
10-15 ani.
Ciclul de viaţă al consumatorului bancar se găseşte exploatat în toate segmentele de
vârstă şi interesul pare să cadă mai mult pe segmentele extreme. În afară de vârstă, alte criterii
sociodemografice sunt frecvent folosite în segmentările bancare.
În Statele Unite, un alt tip de segmentare, pe criteriul de sex, a apărut în 1975 cu lansarea
First Women’s Bank.
Un studiu recent asupra economiilor în Franţa confirmă că, în ultimul timp,
comportamentele financiare sunt sexuate pentru 73% din femei şi 70% din bărbaţi. Dincolo de
stereotipurile care le determină pe femei să vadă bărbaţii ca fiind „jucătorii” (81%) şi
„nepăsători” (52%), şi pe bărbaţi să le vadă pe însoţitoarele lor ca fiind „cheltuitoare” (58%) şi
„prevăzătoare” (58%), principala diferenţă rezidă în modul de a înţelege viitorul, banii şi
economisirile. Femeile se situează, în realitate, într-un dublu orizont: mai întâi, gestionarea
constrângerilor cotidianului, dar şi înfruntarea viitorului în faţa căruia ele sunt mai fragile decât
bărbaţii:
 temeri legate de pensionare: 50% pentru femei, faţă de 40% pentru bărbaţi;
 temeri de a depinde de copii lor: 40% pentru femei, faţă de 29% pentru bărbaţi;
 riscuri în caz de separare sau divorţ: 30% pentru femei, faţă de 19% pentru bărbaţi.
Această sensibilitate faţă de riscurile pe termen mediu şi lung le determină pe femei, mai
mult decât pe bărbaţi, să-şi păstreze resursele şi să-şi asigure plasamentele.
Factorii psihologici. Din punctul de vedere al marketingului, necesităţile psihologice ale
unei persoane sunt influenţate de doi factori majori:
 motivaţia. Aceasta este considerată o stare interioară care mobilizează un organism în
vederea unui anumit scop1;

1
Balaure, V. ş.a. ,op. cit., pag. nr.5

4
  percepţia. Reacţia unei persoane este foarte mult influenţată de percepţia ei privind o
situaţie sau un produs. Oamenii pot avea percepţii diferite referitoare la acelaşi lucru. Percepţia
este, în mod esenţial, formată dintr-o combinaţie a părerilor personale, a informaţiei cunoscute
şi o judecată a valorilor. Adeseori, o percepţie nu va fi în concordanţă absolută cu realitatea.
Percepţia este relativă la factori de natură personală, contextuală, culturală şi are un anumit
grad de fluiditate.
Deosebit de important pentru cei care se ocupă de marketing este faptul că percepţia
implică o judecată a valorilor relative pentru cel care le percepe. Este important de apreciat că
valoarea unui articol percepută de către o anumită persoană nu este întotdeauna legată de cost
sau întrebuinţare. Un exemplu de percepţie este cardul de credit de tip gold, perceput ca fiind
de valoare mai mare întrucât majoritatea oamenilor consideră aurul mai valoros decât metalele
obişnuite.
Înţelegerea percepţiei clienţilor poate fi utilă pentru cei ce se ocupă de marketingul
serviciilor financiar-bancare, întrucât o activitate de marketing eficientă poate schimba
percepţia sau poate mări valoarea percepută punând-o de acord cu motivaţia, ducând la
creşterea cererii pentru un anumit produs de către un grup considerat.
Atitudinile faţă de bani
Pentru a aprofunda psihologia relaţiilor cu banii, TNS Sofres a făcut, în anul 1989, studii
care au arătat diversitatea de atitudini în sânul unei societăţi în plină transformare. Societatea
tradiţională era fondată pe o conservare a valorilor, a obiceiurilor, a ritualurilor şi a gusturilor.
Sub influenţa exploziei mediatice şi a accelerării schimburilor, noua societate înlătură barierele
culturale. În această transformare, banul, altădată considerat ca un element nociv şi distrugător
de valoare, începe să joace un rol de mijloc de comparaţie şi de evaluare nu numai al mărfurilor,
dar şi al ideilor, al cunoştinţelor şi al valorilor.
În cursul acestei schimbări, substituirea mentalităţilor nu se face fără întârziere. De aceea
coexistă, actualmente, atitudini moştenite din trecut şi tendinţe noi. Pentru a reprezenta acest
mozaic de percepţii ale banilor, două mari dimensiuni pot fi utilizate pentru a întocmi o schemă
simplificată: distamţa psihologică şi distanţa morală a individului faţă de bani.
Dimensiunea psihologică
În această primă direcţie sunt analizate componentele fiinţei şi averii care sunt asociate
banilor. Bunurile (averile) permit reclasarea socială a individului, care diferenţiază sau nu, ceea
ce el posedă de ceea ce el este. Distanţa dintre eu-fiinţă şi bani-avere poate lua mai multe valori
cuprinse între două extreme: de o parte banii unificatori, pământeşti, care corespund unei lipse
de distanţare şi, pe de altă parte, banii instrumentali care înseamnă o distanţă maximală între
fiinţă şi avere.
Dimensiunea morală
În această a doua dimensiune este reperată plăcerea sau culpabilitatea pe care o poate
genera un câştig. După această axă, valorile extreme vor fi: cea a banilor-obligaţie (datorie),
legată de banii meritaţi prin virtuţi personale (muncă) şi cheltuiţi numai prin raportare la un
arbitraj moral, şi cea a banilor-plăcere care corespund banilor câştigaţi datorită aptitudinilor de
a-i surclasa pe alţii, a învinge prin curaj şi inteligenţă, şi cheltuiţi în funcţie de o ierarhizare a
plăcerilor (imediate sau amânate) şi care nu se supune decât puţin consideraţiilor etice.
Profilele tip
Fiecare client bancar poate fi repoziţionat pe schema acestor două axe. Astfel apar şapte
portrete tip:
 blocaţii - banii îi neliniştesc, ei reacţionând printr-o conduită de evitare, disimulare,
secret şi neîncredere;
 pasivii - nu le place să se gândească la bani, fiindu-le frică să nu le facă rău şi adoptă o
atitudine ambivalentă faţă de sfaturi şi informaţie;

5
  irealiştii - ei au un raport aproape unificator cu banii, pentru ei banii fiind, înainte de
toate, o sursă de satisfacţii ale cărei constrângeri sunt cu greu admise, contractarea de datorii
depăşind frecvent capacitatea lor de finanţare;
 meritoşii - pentru ei banii sunt mai ales un lucru ce trebuie meritat, conservat şi
transmis, plăcerile banilor justificându-se prin nevoi raţionale;
 constructorii - ei sunt bine informaţi şi au o strategie şi un obiectiv definit, rigiditatea
lor fiind legată de o atitudine defensivă pentru a scăpa de îndoiala şi de neliniştea pe care le-o
declanşează orice decizie referitoare la bani;
 gestionarii - banii sunt pentru ei un mod de a dobândi bunuri utile sau dorite, care le
aduc plăcere sau putere socială, banii fiind şi o miză; ei resimt puţine tabu-uri sau inhibiţii;
 jucătorii - pentru ei banii sunt un vector de plăceri individuale, ei iubind sfidarea,
riscurile şi, după norocul lor, ei sunt jucători activi sau jucători frustraţi.
Aceste portrete sunt în mod divers reprezentate în societatea actuală şi importanţa lor
relativă este afectată, în timp, de evoluţia societăţii şi de valorile sale dominante, ca şi, pentru
fiecare individ, de vârsta sa, în relaţie cu veniturile sale, structura sa patrimonială şi stabilitatea
sa socială.
Percepţia banilor o afectează pe cea a băncii care rămâne încă o instituţie aparte.
Atitudinea faţă de contractarea de datorii
Atitudinea particularilor faţă de contractarea de datorii face obiectul a numeroase studii
vizând detectarea, în variabilele individuale, a predispoziţiilor de a deveni un „non-debitor”
(bun platnic), un „debitor mediu” (întârziindu-şi plăţile) sau un „debitor grav” (pentru care
urmăririle sunt necesare). Un studiu al pieţei britanice a arătat factorii cei mai pertinenţi pentru
prevederea comportamentelor debitorilor şi, deci, reclasarea lor în aceste trei categorii:
 factori economici şi demografici. Gradul de gravitate creşte pentru femeile care
lucrează parţial, acasă sau şomere, cu venituri reduse, chiriaşe şi având mai mulţi copii;
 impactul social. Nivelul de gravitate al contractării de datorii creşte dacă acei
consumatori consideră că prietenii şi apropiaţii lor înţeleg că ei sunt plini de datorii;
 socializare economică. Debitorii declară că situaţia financiară a părinţilor lor era mai
bună decât a lor;
 comparaţia socială. Debitorii recunosc faptul că ei au bani mai puţini decât prietenii,
apropiaţii sau colegii lor de muncă şi sunt preocupaţi de aceasta;
 stilul de viaţă. Debitorii recunosc faptul că deseori ei lipsesc de la întâlniri;
 administrarea banilor. Debitorii au mai puţin frecvent conturi de economii, recunosc
faptul că nu sunt buni gestionari ai averilor lor, utilizează puţin automatele bancare şi cărţile
de credit, preferând plăţi mai eşalonate;
 comportamentul de consum. Preţul echipării automobilului este scăzut, dar ei cumpă
cu regularitate cadouri pentru copii;
 orizontul lor temporal. Ei nu vor să economisească în vederea unei cumpărări
importante şi nu vor să aştepte şi să amâne consumul lor.
Principalele grupe
În anul 1991, cele 16 sociostiluri detectate conform opiniilor, motivaţiilor, atitudinilor şi
comportamentelor pot fi grupate în şase familii sau stiluri de viaţă: „materialiştii”, „rigoriştii”,
„coconii”, „noii importanţi”, „contractorii” şi „performerii”.
„Materialiştii” (aproximativ 22% din populaţie), cel puţin de vârstă medie, puţin
diplomaţi, puţin cultivaţi, aparţin claselor medii sau modeste. Condiţiile lor de viaţă sunt
îngreunate de evoluţia lumii moderne: şomaj sau dispariţia unor meserii. Ei adoptă o atitudine
de furnică faţă de bani. Relativ pasivi, ei aşteaptă de la banca lor o întreţinere afectivă şi
psihologică. Această ţintă este clientul băncilor Crédit Agricole, Crédit Mutuel sau Caisses
d’Épargne din Franţa, instituţii cărora ei le cer ajutor şi asistenţă financiară. Dar slaba
solvabilitate sau rentabilitate a acestui grup îi poate determina pe interlocutorii lor bancari să

6
caute să-i înlăture. Problema care apare atunci este de a defini care instuţii vor dori să asigure
„dreptul la cont pentru toţi” şi să primească această ţintă puţin atractivă.
„Rigoriştii” (aproximativ 16%) proveniţi din categoriile sociale înstărite, tradiţionaliste
şi conservatoare, sunt ataşaţi familiei, religiei, naturii şi patrimoniului. Acest grup este
constituit din patroni, fermieri, practicanţi ai profesiilor liberale, cadre superioare şi înalţi
funcţionari care adoptă o atitudine financiară centrată pe patrimoniu, pentru constituirea şi
protecţia sa. Mari consumatori de asigurări, ei se implică în viaţa regiunii lor şi aşteaptă de la
o bancă sfaturi, o relaţie personală şi o garanţie a secretului bancar.
Aceste două familii, „materialiştii” şi „rigoriştii”, reprezintă esenţialul portofoliului
clientelei tradiţionale al marilor instituţii financiare care cunosc aşteptările lor şi modalităţile
de a le satisface. Celelalte patru grupe, mai evolutive şi mai tinere, sunt, în schimb, mai puţin
bine percepute.
„Coconii” (aproximativ 28% din populaţie), de la 25 la 40 de ani, sunt cupluri sau familii
tinere, cu un nivel de trai mediu sau modest. Ei muncesc mult având ca obiectiv proprietatea,
apoi echiparea casei individuale, dotată cu o mică grădină, în provincie, la periferia unui mare
oraş. Principala lor aşteptare este legată de nevoia de credit, mai ales imobiliar. Bugetul lor
limitat îi face vulnerabili şi greu de fidelizat pentru bănci.
„Noii importanţi” sau „conservatorii modernişti” (aproximativ 12% din populaţie)
constitue o ţintă deosebit de interesantă prin averile lor financiare importante. Aceşti patroni,
cadre superioare şi practicanţi ai profesiilor liberale, foarte diplomaţi (au mai multe diplome)
şi calificaţi, sunt de vârstă medie sau tineri şi hiperactivi. Aceştia sunt liderii de opinie.
Importanţa acestora ţine de disponibilităţile lor personale, dar şi de implicarea lor în finanţarea
firmelor pe care le conduc şi mai ales de reţeaua relaţiilor pe care le creează şi asupra cărora ei
îşi exercită influenţa. Nesatisfăcuţi de ofertele instituţiilor financiare, ei doresc o regrupare a
competenţelor (asigurări, împrumuturi, gestionarea conturilor, carduri) pentru a câştiga timp
cu un interlocutor unic, care exercită toate serviciile. Ei vor o bancă puternică şi modernă şi
ştiu să fie, mai întâi, nişte clienţi exigenţi, apoi, când încrederea lor este câştigată, foarte fideli.
Talentele pe care le caută nu se găsesc decât în băncile de afaceri, dar o mare firmă poate să-i
atragă cu condiţia de a le oferi un interlocutor de nivelul lor. Atragerea acestui segment, în
termeni de rentabilitate mai ales, merită conceperea unei oferte de servicii de calitate, ceea ce
el este gata să plătească.
„Contractorii” (aproximativ 12% din populaţie), moştenitorii decalajelor din anii '90,
sunt mai temperaţi şi mai bine integraţi în societate decât non-conformiştii. În vârstă de până
la 35 de ani, ei sunt studenţi, profesori, cadre sau lucrători sociali. Intelectuali, cultivaţi,
preocupaţi de ecologia planetară şi de problemele lumii a treia, ei constituie şi o ţintă interesantă
pentru bănci în măsura în care ei au venituri importante. Mentalitatea lor de „vulpoi” îi face
foarte exigenţi în comportamentul lor financiar. Ei sunt în relaţii cu multiplii operatori
financiari, puţin ataşaţi celor din jur şi puţin fideli. Această clientelă de jucători mereu în
căutarea de plasamente aventuroase şi de transparenţa ofertelor este greu de captat: vânzarea
la distaţă îi atrage mai mult decât ghişeele.
O altă nouă mentalitate apare în anii '90, cea a „performerilor” (aproximativ 10% din
populaţie), grup eterogen constituit din ex-„egocentrişti”, „copii ai crizei”. Sunt în parte tineri,
mai degrabă modeşti, trăind în marile oraşe sau la periferia lor. Oricare ar fi nivelul lor socio-
cultural, foarte disparat, ambiţia lor este de a câştiga bani, indiciu de statut social, şi de a-i
cheltui. Ei sunt puţin atraşi de economisire şi mai mult consumatori de credit „revolving”
(credit pe termen mediu). Atunci când îşi ating obiectivul, şi odată cu vârsta, ei se apropie de
„rigoriştii” grijulii cu patrimoniul lor.
Segmentarea şi diferenţierea după stilurile de viaţă are o dublă importanţă.
Pe de o parte, pune în lumină necesitatea de a concepe mai bine segmentarea clientelei
adoptând o ofertă diferenţiată, cu produse specifice. Foarte frecvent încă, gamele de produse

7
bancare nu au fost adaptate noilor nevoi decât prin multiplicarea şi acumularea produselor,
făcând astfel orice ofertă specifică puţin vizibilă.
De cealaltă parte, această diferenţiere trebuie să fie însoţită de o modificare a reţelelor şi
a personalului de vânzare. Agenţia de lângă domociliu (sau locul de muncă), dotată cu lucrători
(la ghişeu) „din anii ´60”, era bine adaptată cererii „clientului mediu” al acelei epoci. Explozia
mentalităţilor consumatorilor impune o redefinire a talentelor interlocutorilor şi localizarea lor.
Acestui client mediu îi sunt substituite o diversitate de comportamente bancare posibile.
Diferenţierea atitudinilor este deseori studiată în relaţie cu un obiectiv definit: de exemplu,
legat de adoptarea de noi tehnologii.
Segmentarea în funcţie de atitudinea în faţa noilor tehnologii.
„Exigenţii refractari” (aproximativ 34% din populaţie) sunt subechipaţi, subinformaţi,
subactivi, solicitanţi de consultanţă, subutilizatori de noi tehnologii. Ei sunt, în general, în
vârstă şi au venituri modeste.
„Concilianţii tradiţionali” (aproximativ 25% din populaţie) sunt subechipaţi, practică o
gestiune activ orientată spre economii şi sunt, mai degrabă, subutilizatori ai noilor tehnologii.
Ei sunt multibancarizaţi, clienţi ai poştei si înglobează o mare proporţie de pensionari şi femei.
„Avangardiştii supraactivi” (aproximativ 22% din populaţie) sunt supraechipaţi,
suprainformaţi şi suprautilizatori de tehnologii noi. Ei practică o administrare şi o consultanţă
supraactivă. Aceştia sunt clienţi, în majoritate, multibancarizaţi, oameni tineri cu potenţial
financiar ridicat.
„Contemporanii critici” (aproximativ 10% din populaţie) sunt bine informaţi şi
suprainformaţi şi suprautilizatori de tehnologii noi. Ei practică o gestiune activă a conturilor
lor ca şi o utilizare de cecuri importantă. Aceştia aparţin categoriei cu potenţial financiar
mediu.
„Sociabilizaţii echipaţi” (aproximativ 9% din populaţie) sunt bine echipaţi şi
suprainformaţi. Ei practică o gestiune foarte activă a conturilor lor, dar cu o cerere mică de
consultanţă şi informaţii, sunt subutilizatori de tehnologii noi şi suprautilizatori ai curierului.
Ei sunt formaţi dintr-un public mai degrabă feminin şi în vârstă de 45 - 54 de ani.
Concluzie
Ţintele clientelă sunt de acum înainte definite într-o manieră mai fină, pentru a ghida
toate adaptările ofertei, necesare pentru a atrage şi conserva o clientelă supusă tentaţiilor şi
multibancarizării. Dar, segmentarea clientelei este un instrument de marketing de utilizat cu
prudenţă, fiindcă, uneori, comportamentele clienţilor sunt puţin raţionale. Astfel, bănci care au
afişat o apropiere nonselectivă, cum ar fi Crédit Comercial de France sau Barclays, sunt alese
de către clienţi, în majoritate particulari, cu potenţial financiar ridicat, care percep banca lor un
„club privat”. Această percepţie, de fapt, respinge clienţii cei mai tradiţionali şi mai puţin
interesanţi, care nu doresc să se adreseze acestor bănci de teamă de a nu fi excluşi într-o zi.
Este necesar, deci, ca ţinta vizată şi poziţionarea ofertei, prin intermediul tuturor demersurilor
de marketing, să fie clar definită şi coerentă.
Decizia de cumpărare
Există un proces de cumpărare distinct, identificabil, pe care cumpărătorii îl urmează fie
conştient, fie inconştient. Ei vor trece prin cinci stadii diferite:
a) Identificarea problemei. Cumpărătorul identifică o nevoie. Clientul identifică o
problemă sau o necesitate nesatisfăcută. Cei ce se ocupă de marketingul produselor şi
serviciilor financiar-bancare trebuie să identifice circumstanţele care declanşează acea nevoie.
Colectarea informaţiilor de la clienţii existenţi le permite acestora să analizeze, apoi să
proiecteze strategiile pentru iniţializarea interesului clientului.
b) Căutarea informaţiei. Cumpărătorul adună informaţii. Cercetarea desfăşurată
depinde de informaţia pe care o persoană o are deja, de facilitatea de a obţine mai mult şi de
nevoia pentru produsul vizat.

8
 Specialiştii în marketing sunt interesaţi de sursele de informaţie pe care le au
cumpărătorii şi de influenţa pe care acestea o vor avea supra deciziilor lor.
Este probabil ca un consumator să culeagă informaţiile din:
 surse personale-prieteni, rude, asociaţi de afaceri;
 surse comerciale-sucursale bancare, materiale promoţionale;
 surse politice-reclame, materiale promoţionale;
 surse experimentale.
Specialiştii în marketing trebuie să evalueze aceste surse în funcţie de importanţa lor şi
să le folosească în pregătirea programelor de promovare eficiente pentru piaţa-ţintă.
c) Evaluarea alternativelor. Cumpărătorul evaluează informaţiile culese. Un
cumpărator va parcurge următoarele etape în evaluarea serviciilor:
 va identifica atributele serviciului ~ din procesul de culegere a informaţiei;
 va ataşa propria lui percepţie privind importanţa fiecărui atribut ~ motivaţia şi
percepţia
 îşi va forma propria opinie ~ din informaţiile obţinute şi promovare;
 va evalua satisfacţia pe care o oferă serviciul ~ informaţia despre produs şi
promovarea sa ;
 va evalua posibilitatea cumpărării ~ înţelegerea valorilor percepute.
d) Decizia de cumpărare. Cumpărătorul a ajuns în stadiul luării unei decizii finale.
Înainte de luarea unei decizii finale, consumatorul poate lua în considerare calităţile serviciilor
concurenţei. Preţul nu este întotdeauna cel mai important factor. Un client va căuta să obţină
valoare şi satisfacţie, iar preţul va fi ultimul de luat în considerare, când toate celelalte nevoi
au fost îndeplinite.
e) Evaluarea după cumpărare. Cumpărătorul are posibilitatea evaluării gradului de
satisfacere obţinută în urma utilizării serviciului cumpărat. Ultimul stadiu al acestui proces va
fi evaluarea făcută de clienţi după achiziţionarea produselor sau serviciilor. Ei vor manifesta
un anumit grad de satisfacţie sau de insatisfacţie bazat pe propriile lor aşteptări şi pe
performanţele produsului. Evaluarea va influenţa viitoarele achiziţii.

3.2. Comportamentul consumatorului persoană juridică

3.2.1. Necesităţile consumatorului comercial

Organizaţiile pot folosi serviciile şi produsele unei bănci pentru:

 împrumuturi;
 obţinerea unui venit sub formă de dobândă;
 transfer de bani;
 gestionarea riscului pentru propriile lor afaceri;
 obţinerea de informaţii financiare;
 consultanţă sau expertiză în domeniul financiar-bancar.
Băncile trebuie să ţină cont, atunci când îşi vând serviciile şi produsele clienţilor-
persoane juridice, de următoarele aspecte fundamentale:
 necesităţile consumatorului comercial sunt de obicei mult mai complexe decât cele
ale unei persoane fizice şi de aceea sunt mult mai dificil de satisfăcut. Serviciile pe care le
solicită clienţii persoane-juridice sunt mai complexe: unii clienţi vor servicii bancare
internaţionale, cererile de investiţii sunt diferite de acelea ale unui individ, iar managementul
riscului va fi decisiv pentru agentul economic;
 anumiţi clienţi necesită un tratament special. Clienţii comerciali vor cere probabil
informaţii şi servicii de la o bancă mult mai frecvent decât persoanele particulare. Multe dintre

9
serviciile disponibile acestui sector nu se adresează pieţei private. Acest aspect are mai multe
implicaţii pentru cei ce lucrează în marketing şi asupra felului în care se promovează serviciile
în acest sector;
 relaţiile de succes cu clientul-persoană juridică pot fi dificil de construit şi costisitor
de întreţinut. În domeniul serviciilor, multe dintre organizaţiile mari cer servicii individualizate
pentru satisfacerea propriilor necesităţi financiar-bancare, activităţile promoţionale se
desfăşoară de obicei pe baze mult mai selective şi solicită personal specializat pentru vânzări;
canalele de distribuţie sunt, în general, diferite;
 clientul comercial solicită băncii să aibă cunoştinţe generale despre activitatea
sectorului în care activează şi cunoştinţe particulare despre propria sa firmă. Din punctul de
vedere al personalului de marketing, cu cât are mai multe informaţii despre organizarea şi
activitatea clientului, cu atât este mai uşor pentru el să evalueze necesităţile şi să organizeze
strategia băncii în privinţa acestui sector.
Specialiştii în marketing trebuie să înţeleagă factorii care vor influenţa atitudinea
clientului-persoană juridică în ceea ce priveşte o anumită organizaţie financiar-bancară. Există
o varietate de factori care pot determina atitudinile persoanelor şi ale organizaţiilor referitoare
la serviciile financiar-bancare, precum: mărimea firmei, domeniul în care îşi desfăşoară
activitatea, stilul de conducere, poziţia financiară şi comercială a firmei, statutul firmei, vârsta
persoanelor din echipa de conducere şi profesionalismul lor, dorinţele firmei, natura firmei şi
amploarea ei geografică, climatul economic din acel moment.
Trei dintre aceşti factori au o mai mare influenţă asupra dimensiunii şi complexităţii
cerinţelor lor pentru serviciile financiar-bancare, respectiv:
 mărimea firmei. Mărimea firmei va avea impact asupra comportamentului de
cumpărare al acesteia. Din punct de vedere al marketingului serviciilor financiare, înţelegerea
comportamentului organizaţiilor de diferite mărimi va ajuta la segmentarea pieţei.
 sectorul economic. Sectorul economic, căruia îi aparţine agentul economic, este
important în marketing întrucât sectoare diferite pot reacţiona şi se pot comporta în moduri
diferite.
 stilul de conducere. Stilul de conducere din cadrul firmei va fi factorul major în
direcţia în care se desfăşoară afacerea.

3.2.2. Sectorul de piaţă comercial

Majoritatea clienţilor bancari din România activează în sectorul comercial. În cadrul

acestui sector există segmente diferite. Firmele pot fi segmentate nu numai după domeniul în
care îşi desfăşoară activitatea, ci şi după mărimea organizaţiilor. Este important ca o bancă să
recunoască diferitele categorii de clienţi raportate la mărimea cifrei de afaceri.
În majoritatea ţărilor, organizaţiile economice pot fi împărţite după cifra de afaceri în:
mici, mijlocii şi mari.
În România, întreprinderile se clasifică în funcţie de mărimea totală a tranzacţiilor şi
numărul de angajaţi din sectorul de activitate, după cum urmează:
 microîntreprinderi - au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau
deţin active totale de până la 2 milioane euro, echivalent în lei;
 întreprinderi mici - au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală
netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro, echivalent în lei;
 întreprinderi mijlocii - au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu
depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro;
 întreprinderi mari, cu 250 până la 999 de angajaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală
netă de peste 50 milioane euro;

10
  întreprinderi foarte mari, cu peste 1000 de angajaţi angajaţi şi realizează o cifră de
afaceri anuală netă de peste 100 milioane euro.
Piaţa microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici. Această piaţă va cere servicii
mai simple. Nu va fi nevoie de servicii complicate pe care le solicită întreprinderile mai mari,
dar este nevoie de servicii care să satisfacă necesităţile lor particulare. O dată pus la punct un
serviciu financiar-bancar pentru această grupă va fi rareori nevoie de servicii speciale pentru a
se potrivi firmelor individuale. Promovarea serviciilor în acest sector al pieţei poate fi
direcţionată prin canale diverse de mediatizare (presă, radio, tv).
Persoanele care activează în sectorul întreprinderilor mici vor căuta să aibă o relaţie cu
banca apropiată, pentru susţinerea demersurilor lor. Ele trebuie asigurate că banca percepe
necesităţile şi cerinţele lor şi că le înţelege. Cei ce lucrează în domeniul marketingului trebuie
să se asigure că este promovată imaginea “caldă şi prietenoasă”, pentru banca pe care o
reprezintă, mai degrabă decât “mare şi impersonală”, ceea ce va atrage o parte semnificativă a
pieţei.
În Europa de Vest, multe bănci oferă servicii personalizate acestui sector al pieţei. De
exemplu, se acordă scutiri sau reduceri de comisioane pentru primul an de activitate, iar în
multe bănci există consultanţă pentru micile afaceri. În România, acest sector reprezintă o parte
importantă a pieţei comerciale. De aceea, va deveni tot mai important pentru bănci să-şi vândă
cu succes serviciile şi produsele întreprinderilor mici.
Din punct de vedere al preţului produselor, acest sector al pieţei aduce venituri mari
băncilor. Ele pot reprezenta un mare risc, fiind cunoscut faptul că întreprinderile mici pot eşua.
De aceea, preţul serviciilor oferite de bancă poate fi mai ridicat.
Piaţa întreprinderilor mijlocii. Întreprinderile mijlocii au cifra de afaceri mai mare, un
personal mai numeros şi, de obicei, mai multe necesităţi financiare decât întreprinzătorul
afacerilor mici.
În primul rând, clientul de mărime mijlocie va cere o gamă mai largă şi mai complexă de
servicii.Totuşi, ţinând cont că serviciile folosite sunt oarecum standard în acest sector, băncile
nu vor fi solicitate să creeze un portofoliu prea larg. Cererile din acest sector pot fi întâmpinate
prin acordarea unei game standard de servicii corespunzătoare, cu caracteristici opţionale.
Cei ce se ocupă de marketing trebuie să ţină cont că, în procesele de cumpărare,
organizaţiile de acest tip pot implica mai multe persoane. Acest lucru înseamnă, diferiţi indivizi
care utilizează pentru uzul personal bănci diferite. O altă bancă poate fi mai convenabilă, sau
îi poate părea aşa, deoarece respectiva persoană este familiarizată cu ea. Sunt cazuri în care
companiile lucrează cu bănci diferite datorită amplasării lor geografice. Deoarece acest sector
al pieţei este mai specializat decât cel al întreprinderilor mici, activităţile promoţionale folosite
pentru unele nu sunt recomandabile pentru celelalte. Activităţile promoţionale prin canale
personale vor fi utilizate de obicei sub forma vânzărilor directe. În acest sector, cerinţele pieţei
se referă la disponibilitatea serviciilor şi la o abordare empatică2 a necesităţilor organizaţiilor
lor. Din această cauză, o bancă trebuie să demonstreze disponibilitatea serviciilor, înţelegerea
nevoilor acestui sector al pieţei şi bunăvoinţă pentru a ajuta. Eficienţa, competenţa şi rapiditatea
sunt aspecte ale serviciului financiar-bancar importante pentru acest sector.
În al doilea rând, clientul va aştepta preţuri medii pentru risc mediu. Deoarece obţinerea
acestui tip de afaceri este avantajoasă pentru bancă, cei ce se ocupă de marketingul serviciilor
financiare trebuie să elaboreze planuri şi strategii care vor conduce la câştigarea în cadrul
sectorului financiar a unui avantaj competitiv.
Piaţa întreprinderilor mari şi foarte mari. Cel mai complex sector de piaţă comercială
îl constituie întreprinderile mari . Această piaţă este foarte solicitată de bancheri, dar este foarte
greu pentru o bancă să câştige avantaje competitive în această zonă. Clienţii din acest sector

2
identificarea parţială sau chiar totală cu cerinţele, necesităţile, dorinţele şi aspitaţiile persoanei deservite.

11
solicită servicii specifice pentru nevoile lor. Aceasta înseamnă că băncile trebuie să fie
receptive la înţelegerea nevoilor clienţilor şi să ofere soluţii adecvate.
Promovarea şi vânzarea trebuie să se facă personal sau prin specialişti atent selectaţi.
Promovarea şi vânzarea serviciilor către aceşti clienţi în orice alt mod vor fi ineficiente şi vor
determina o pierdere financiară. Aceşti clienţi vor apela numai la serviciile financiare pe care
ei le percep ca fiind stabile şi pe care eventual le-au probat. Specialiştii din departamentul de
marketing trebuie să creeze o imagine despre banca lor prin care să inspire încredere şi să se
înfăţişeze clienţilor ca şi cum ar fi specialişti şi consilieri ai agentului economic.
În economiile dezvoltate, aceste companii sunt stabile din punct de vedere financiar şi au
o conducere eficientă, fiind percepute ca o piaţă cu risc scăzut. Preţurile serviciilor pentru acest
sector reflectă acest risc scăzut. Acesta este sectorul cel mai competitiv al pieţei comerciale.
Marketingul şi vânzarea către acest grup de clienţi necesită un volum mare de expertiză, dar
câştigarea clienţilor justifică de obicei costurile alocate pentru câştigarea acestui segment.

12
 CAP 4. CONTUL CURENT ŞI INSTRUMENTELE DE
PLATĂ
4.1. Contul curent

În conformitate cu Legea bancară nr. 58 din 1998 şi OUG nr. 99 din 2006, băncile pot
deschide cont următoarelor categorii de clienţi:
a) clienţi persoane fizice;
b) clienţi persoane fizice autorizate;
c) clienţi persoane juridice;
d) autorităţi publice locale;
e) alţi clienţi persoane juridice (inclusiv bănci corespondente, bănci de investiţii,
societăţi de asigurare-reasigurare, societăţi de leasing, societăţi de factoring, societăţi de
forfetare, asociaţii, fundaţii, federaţii etc.);
f) alte entităţi fără personalitate juridică (subunităţi componente ale agenţilor economici,
puncte de lucru, fonduri mutuale, fondure deschise de investiţii etc.).
Fiecare dintre aceste categorii prezintă anumite trasături specife, pe care băncile trebuie
să le ia în considerare, atât la deschiderea de conturi clienţilor, cât şi la monitorizarea ulterioară
a acestora.
Reguli de funcţionare ale contului curent
Deschis în lei sau valută, contul curent este de tip bifuncţional, evidenţiind atât
disponibilităţile clientului în valuta contului, cât şi operaţiunile de încasări şi plăţi înregistrate
în acesta. Perioada de valabilitate este cuprinsă între data deschiderii contului curent şi data
închiderii acestuia.
În ceea ce priveşte dobânda aferentă contului curent, aceasta se bonifică lunar în contul
curent al clientului. La data aniversară pot exista următoarele două situaţii:
• pentru soldurile creditoare înregistrate în contul curent, aflate peste limita minimă de
calcul a dobânzii, stabilită de fiecare bancă, banca acordă dobândă;
• pentru soldurile debitoare înregistrate în contul curent banca percepe dobândă.
La solicitarea băncii, unitățile teritoriale pot negocia cu departamentul specializat din
cadrul Centralei procente de dobândă pentru soldurile aferente conturilor curente. Pentru
sumele trase neautorizat în descoperit din contul curent banca percepe clientului dobândă
penalizatoare. Totodată, operaţiunile derulate prin contul curent, precum şi serviciile prestate
de către bancă în legatură cu contul curent (deschidere, închidere, administrare etc.) sunt
comisionate conform planului tarifar specific fiecărei bănci, precum şi în baza documentelor
bilaterale încheiate cu clientul.
Deschiderea contului curent
Banca deschide cont curent clientului acceptat conform reglementărilor în domeniul
cunoaşterii clientelei (Legea bancară nr. 58 din 05/03/1998). Clientul poate solicita deschiderea
contului curent prin prezentarea la bancă. Excepţie de la această prevedere face deschiderea
contului curent:
a) în baza unor documente contractuale încheiate între bancă şi alte instituţii;
b) prin contactarea clientului de către funcţionarii băncii cu atribuţii în acest sens, în
funcţie de categoria de clienţi în care acesta se încadrează.
La deschiderea contului curent sau ulterior, clientul poate opta pentru eliberarea
cardurilor de debit din oferta de produse a băncii, în moneda contului respectiv, care va permite
acestuia accesul la contul curent. La conturile curente deschise pentru produse specifice sau
din iniţiativa băncii, pentru derularea operaţiunilor aferente unor produse destinate atragerii de
resurse, nu pot fi ataşate carduri.

1
 Ulterior deschiderii contului, în vederea efectuării de operaţiuni pe contul deschis,
clientul va completa şi depune la bancă următoarele documente:
a) persoanele fizice - formularul specimen de semnatură;
b) persoanele juridice şi persoanele fizice autorizate - formularul specimen de semnătură
și, după caz, formularul specimen de ştampilă.
Administrarea contului curent
Banca trebuie să asigure conformarea cu prevederile normelor privind standardele de
cunoaştere a clientelei şi în situaţia existenţei unor suspiciuni asupra transferului de fonduri să
acţioneze în conformitate cu legislaţia privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi a
celorlalte reglementări în vigoare.
Operaţiunile se efectuează în limitele şi împuternicirile stabilite de titularul de cont.
Operaţiunile dispuse de clienţi pot fi efectuate la sediile unităţilor băncii, în timpul programului
de lucru al acestora, potrivit caracteristicilor produselor bancare solicitate. Operaţiunile dispuse
prin card sau prin sisteme de tip electronic-banking se derulează potrivit specificului acestor
produse şi servicii bancare. Titularul de cont poate efectua operaţiuni prin sistemele electronic-
banking prin intermediul unităţii băncii cu care încheie convenţie în acest sens.
În vederea efectuării operaţiunilor prin prezentarea la sediile băncii, funcţionarul bancar
parcurge următoarele demersuri: identifică clientul, verifică actul de identitate şi, după caz,
concordanţa datelor înscrise în documentul prezentat cu cele referitoare la client reţinute în
sistem.
Închiderea contului curent
Se efectueză potrivit clauzelor contractuale, din iniţiativa clientului sau a băncii şi
presupune reţinerea/evidenţierea tuturor comisioanelor datorate băncii şi calculul la zi a
dobânzii active/pasive, precum şi încasarea/bonificarea acesteia, astfel:
a) în situaţia în care închiderea contului curent are loc din iniţiativa băncii, eventualele
comisioane datorate băncii de către client vor fi înregistrate în contul intern al băncii „Dobânzi
restante - comisioane restante";
b) în situaţia în care închiderea contului curent are loc din iniţiativa băncii, eventualele
sume datorate băncii de catre client (soldul debitor rezultat din operaţiuni neautorizate cu
cardul/dobânda calculată la soldul debitor) vor fi înregistrate în contul de “Debitori diverşi”.
Extrasul de cont
Pentru operaţiunile înregistrate în contul curent, banca eliberează extrase de cont.
Acestea vor fi semnate şi ştampilate corespunzător de funcţionarul bancar. Este considerat
"extras curent" extrasul de cont solicitat de client în continuarea celui eliberat anterior şi
numerotat corespunzător. Sunt considerate "duplicate ale extraselor de cont" extrasele de cont
solicitate de client în alte situaţii decât cea pentru eliberarea extrasului curent.
Sumele evidenţiate pe extrasul de cont au următoarea semnificaţie:
a) Soldul contabil iniţial reflectă, la începutul zilei curente, situaţia sumelor înregistrate
în contul curent, astfel cum sunt evidenţiate şi în contabilitatea băncii;
b) Soldul contabil reflectă situaţia contului curent înregistrată în evidenţele contabile ale
băncii la momentul editării extrasului de cont;
Sold contabil = sold contabil iniţial +/- tranzacţii finalizate
c) Soldul disponibil reflectă situaţia sumelor evidentiaţe în contul curent în momentul
editării extrasului de cont, în funcţie de obligaţiile de plată ale titularului de cont;
Sold disponibil = sold contabil - tranzacţii în curs de finalizare - alte sume blocate
Având în vedere faptul că, în componenţa soldului disponibil vor fi incluse şi sumele
datorate de client în baza adreselor de instituire a popririlor/titlurilor executorii, acest sold poate
avea şi valori negative;
d) Tranzacţiile în curs de finalizare includ:

2
 d1) sumele introduse în sistem, nevalidate, cu excepţia ordinelor de plată în lei. Ordinele
de plată în lei sunt înregistrate în sistem cu ora validării;
d2) sumele introduse în sistem, blocate pentru licitaţii valutare, tranzacţii efectuate prin
cardul de debit sau plăţi în valută interbancare (indiferent de modalitatea în care este procesată
operaţiunea);
e) disponibil rămas neutilizat din descoperitul de cont acordat prin intermediul cardului
de debit sau din linii de credit;
f) Alte sume blocate:
f1) sumele datorate de client, pentru care, până la momentul editării extrasului de cont
au fost înregistrate în evidenţele băncii adrese de instituire a popririlor/titluri executorii.
f2) alte sume rezervate pentru efectuarea unor plăţi viitoare pentru care banca şi-a asumat
obligaţia de plată faţă de terţi anterior înregistrarii popririi.

4.2. Plăţi prin ordin de plată

Ordinul de plată (OP) este dispoziţia dată de o persoană, numită ordonator, unei bănci,
de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte persoane, denumită beneficiar, pentru
stingerea unei obligaţii băneşti, provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi
beneficiar.
Părţile implicate în circuitul ordinului de plată sunt următoarele:
a) ordonatorul care iniţiază operaţiunea, stabileşte condiţia plăţii, constituie sursa de
fonduri necesare, plăteşte, putând revoca plata (înainte de execuţie);
b) beneficiarul, cel în favoarea căruia se efectuează plata, se conformează condiţiilor
prevazute de OP;
c) băncile care se pot afla în următoarele situaţii:
- banca ordonatoare, cea care dă dispoziţia pentru efectuarea plăţii prin OP şi la care se
constituie sursa de fonduri;
- banca plătitoare, cea care achită suma în contul beneficiarului;
- banca intermediară, cea care apare pe traseul bancar în vederea efectuării OP. Băncile
intermediare sunt participanţi la procesul de decontare în sistemele internaţionale de plăţi;
Un ordin de plată trebuie sa fie supus procedurii de verificare a autenticităţii, operaţiune
care constituie un mijloc de protecţie împotriva plăţilor neautorizate, astfel:
a) prin confruntarea, în cazul OP pe suport hârtie, a semnăturilor (inclusiv a amprentei
ştampilei, în cazul persoanelor juridice) aplicate pe ordinul de plată cu cele depuse la bancă şi
scanate în sistem, care trebuie să coincidă.
Emitentul poate fi reprezentat şi de alte persoane, care au mandatul de a-l reprezenta,
respectiv pe care le-a împuternicit potrivit convenţiei de cont sau fişei specimenelor de
semnatură sau prin procură autentică.
b) în cazul OP transmis de către client în format electronic şi editat de către bancă,
elementul de autenticitate este semnatura electronică a clientului.

4.3. Plăţi prin instrumente de debit (cecul, cambia, biletul la ordin)

4.3.1. Plăţi prin intermediul cecului

Cecul reprezintă un înscris prin care o persoană denumită tragător, dă ordin unei bănci la
care are disponibilităţi băneşti, denumită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de
bani, altei persoane, denumită beneficiar.
Cecul cuprinde 8 zone, şi anume:

3
 • ZONA 1, care este alocată pentru elementele de identificare a instituţiei de credit trase,
fiind întotdeauna plasată în partea superioară a cecului şi cuprinde:
- în partea stângă sus: denumirea şi/sau sigla instituţiei de credit trase;
- în partea dreaptă sus: adresa sediului instituţiei de credit trase;
- în partea stângă jos: rubrica "Plătiţi în schimbul acestui CEC", sub denumirea şi/sau
sigla instituţiei de credit trase; cuvântul "CEC" fiind tipărit cu majuscule, îngroşat;
- ZONA 1A este alocată pentru pretipărirea referinţei cecului;
- ZONA 1B este alocată barării cecului;
• ZONA 2 alocată pentru date privind conţinutul propriu-zis al cecului, este întotdeauna
plasată sub zona 1 şi cuprinde următoarele rubrici şi spaţii de completat: denumirea localităţii,
suma, moneda, denumirea trăgătorului, codul de identificare al acestuia şi codul IBAN;
• ZONA 3 este alocată pentru giruri, fiind plasată sub zona 2;
• ZONA 4 alocată pentru aplicarea ştampilei "CERTIFICAT" pe cec sau pentru
avalizarea cecului;
• ZONA 5 alocată pentru semnătura trăgătorului;
• ZONA 6 cuprinde alte menţiuni;
• ZONA 7 este alocată pentru elementele de identificare a contului ultimului posesor al
cecului;
• ZONA 8 reprezintă banda albă. În această zonă nu vor fi făcute menţiuni, cu excepţia
liniei codurilor, iar fundalul cecului nu va avea în această zonă nici un fel de imprimări.
Figura nr. 1 - Cecul

4.3.2. Plăţi prin intermediul cambiei

Cambia reprezintă un înscris care conţine un ordin scris şi necondiţionat dat de către o
persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) pentru a plăti o anumită sumă de bani, la vedere
sau la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc, unei a treia persoane (beneficiar).
Figura nr. 2 - Cambia

Cambia cuprinde următoarele zone:

4
 • ZONA 1: denumirea de cambie trecută în textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu. ZONA 1A este alocată pentru pretipărirea feţei
cambiei;
• ZONA 2: ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;
• ZONA 3: numele celui care trebuie să plătească (trasul);
• ZONA 4: indicarea scadenţei;
• ZONA 5: indicarea locului unde plata trebuie făcută;
• ZONA 6: numele celui căruia sau la ordinul căruia plata trebuie facută;
• ZONA 7: indicarea datei şi a locului emiterii;
• ZONA 8: semnătura celui care emite cambia (trăgător).

4.3.3. Plăţi prin intermediul biletului la ordin

Biletul la ordin reprezintă un instrument prin care o persoană denumită emitent, se obligă
să platească la o anumită dată, o anumită sumă de bani fixată, către o altă persoană denumită
beneficiar.
Câmpurile obligaturiu de completat în cazul biletului la ordin sunt următoarele:
1. Numele şi sediul/domiciliul emitentului;
2. Data emiterii care trebuie să fie unică sau exprimată prin zi, lună, an;
3. Locul emiterii, cel puţin localitatea şi judeţul;
4. Semnătura emitentului, care trebuie să fie autografă şi să se compună din numele şi
prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice care se obligă să figureze la locul
indicat în formatul standard;
5. Suma de bani determinată şi moneda, care se completează doar în momentul
introducerii la plată;
6. Scadenţa plăţii, care trebuie să fie unică (nu pot fi mai multe scadenţe pe un BO), certă
(să arate ziua, luna, anul sau termenul maxim de plată, raportat la un alt element calendaristic)
şi posibilă (ex. să nu fie anterioară datei emiterii);
7. Locul plăţii, pot fi indicate mai multe locuri de plată, inclusiv la terţi (ex: la contul
curent deschis la o bancă).

Figura nr. 3 - Biletul la ordin

5
 4.4. Direct Debit

Serviciul Direct Debit reprezintă o modalitate de plată a unei sume de bani convenite
între plătitor şi beneficiar, care constă în debitarea preautorizată a contului curent al plătitorului
de către bancă în baza prevederilor mandatului de debitare directă, la solicitarea beneficiarului.
Serviciul Direct Debit se poate contracta atât în sistem intrabancar, lei sau valută, cât şi în
sistem interbancar, fie în calitate de beneficiari în baza unui angajament privind debitarea
directă, fie în calitate de plătitori în baza unui mandat de debitare directă.

4.5. Standing Order

Standing Order reprezintă modalitatea de plată prin care banca plătitorului execută ordine
de plată la date şi în sume fixate în prealabil, în baza contractului încheiat cu plătitorul. Unitatea
bancară teritorială a plătitorului va executa ordinele de plată programate în strictă conformitate
cu planificarea din contractul încheiat, în limita disponibilităţilor existente în contul curent sau
în depozitul colateral al plătitorului, fără a mai condiţiona efectuarea acestor plăţi de vreun alt
consimţământ al plătitorului decât cel dat prin contract.
Operaţiunile aferente acestui serviciu se derulează atât în sistem intrabancar, cât şi în
sistem interbancar.

4.6. Conturile Escrow

Contul Escrow reprezintă un cont de depozit temporar, deschis în vederea depozitării

unor sume de bani (în lei şi/sau valută) până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri
sau îndeplinirea unor condiţii specificate într-un contract sau angajament încheiat între două
părţi. Banca îndeplineşte rolul de agent escrow, iar deponentul sumelor va fi titularul contului.

4.7. Produse destinate încasărilor şi plăţilor internaţionale (Acreditiv, Incasso)

4.7.1. Acreditivul

Acreditivul constituie un aranjament bancar prin care o bancă (banca emitentă) care
acţionează în conformitate cu instrucţiunile primite de la un client (ordonator) se angajează
irevocabil să onoreze (platească) către exportator (beneficiar) la prezentare de documente
conforme cu termenii şi condiţiile acreditivului. Angajamentul irevocabil al băncii emitente
este separat de contractul de vânzare pe care acreditivul documentar se bazează.
Acreditivele documentare sunt supuse Regulilor şi Uzanţelor Uniforme pentru
Acreditivele Documentare ale Camerei Internaţionale de Comerţ Paris (Publicaţia nr. 600 a
CIC Paris intrată în vigoare la 1 iulie 2007).
Acreditivele documentare sunt în general utilizate în următoarele cazuri:
• pentru tranzacţii de valori mari şi cele ce acoperă livrări de marfă, prestări de servicii şi
executări de lucrări, în baza contractelor comerciale;
• atunci când cei doi parteneri contractuali nu se cunosc sau nu au încredere unul în
celălalt fiind la începutul unei relaţii comerciale şi doresc ca tranzacţia să fie efectuată fără
riscuri, şi anume cumpărătorul să plătească contravaloarea mărfurilor livrate/serviciile prestate,
iar vânzătorul să producă marfa/presteze serviciile la termenele şi în condiţiile agreate în
contractul comercial.

6
 4.7.2. Incasso-ul

Incasso-ul este o modalitate de plată utilizată în comerţul internaţional care se bazează

pe obligaţia de plată a cumparătorului, asumată prin contractul comercial fără a comporta nici
un angajament de plată din partea băncilor implicate în derulare. Incasso-urile se derulează în
baza Regulilor şi Uzanţelor Uniforme privind Incasso-urile, Publicaţia 522 a CIC Paris.
Prin incasso se întelege tratarea de către bănci potrivit instrucţiunilor primite a
documentelor comerciale şi/sau financiare în scopul:
• de a obţine acceptarea şi/sau plata;
• de a remite documentele comerciale contra acceptării şi/sau după caz contra plăţii;
• de a remite documentele în alte condiţii.
Părţile implicate în cadrul operaţiunii de incasso sunt:
• Tragătorul: ordonatorul/exportatorul/vânzătorul, partea care încredinţează operaţiunea
de incasso băncii sale;
• Banca remitentă: banca căreia ordonatorul i-a încredinţat operaţiunea de incasso;
• Banca colectoare: orice bancă însarcinată cu încasarea, alta decât banca remitentă
implicată în operaţiunea de incasso;
• Banca prezentatoare: banca însărcinată cu prezentarea documentelor trasului, de cele
mai multe ori fiind aceeaşi cu banca colectoare;
• Trasul: importatorul/cumpărătorul, este partea la care trebuie efectuată prezentarea
documentelor în conformitate cu ordinul de încasare.

7
 CAP 5. PRODUSE DE ECONOMISIRE
Băncile pun la dispoziţia clienţilor o gamă largă de depozite, atât din punct de vedere al
duratei, cât şi în ceea ce priveşte moneda de economisire sau modul de restituire a dobânzii.
Principalele tipuri de depozite acordate de băncile comerciale îmbracă următoarele forme
prezentate mai jos.
În funcţie de moneda în care se constituie, depozitele pot fi:
- depozite în lei;
- depozite în valută.
În functie de dobânda bonificată:
- depozite cu dobândă variabilă: banca poate modifica rata dobânzii pe perioada
depozitului, în functie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţă;
- depozite cu dobândă fixă: banca asigură o rată fixă a dobânzii pe perioada depozitului
indiferent de evoluţia pieţei.
În funcţie de modalitatea de plată a dobânzii pot fi:
- depozite cu capitalizare: periodic, dobânda se adaugă la suma depusă iniţial;
- depozite fără capitalizare: lunar, dobânda este virată în contul curent care îi asigură
titularului acces la aceasta.
În funcţie de opţiunea de reînnoire a depozitului pe acelaşi termen ca şi cel iniţial:
- depozite cu prelungire automată: dacă se optează pentru reînnoire automată la
sfârşitul perioadei depozitului, depozitul se prelungeşte automat. În plus, dacă depozitul are
opţiunea de capitalizare a dobânzii, dobânda se adaugă la suma depusă iniţial. Pentru perioada
următoare, rata dobânzii se va aplica la suma iniţială plus dobânda obţinută pe perioada
precedentă;
- depozite cu scadenţă unică: dacă nu se doreşte reînnoirea automată, depozitul va avea
scadenţă unică, adică la scadenţă suma depozitului se va transfera în contul curent (pentru care
se va calcula dobânda la vedere) sau suma va rămâne în acelaşi cont, fără dobândă.

5.1. Depozite overnight

Depozitul overnight este un produs în lei şi valută destinat valorificării superioare a

disponibilităţilor existente la sfârşitul fiecarei zile calendaristice în conturile curente ale
clienţilor, constituit automat de către bancă în baza mandatului dat de către aceştia. Are o durată
de o zi calendaristică şi poate fi contractat în lei sau valută, prin virament, din contul/subcontul
curent al clientului. Clienţii eligibili sunt persoane fizice şi persoane juridice şi asimilate
acestora. Dobânda aferentă acestui tip de depozit este fixă şi diferenţiată pe tranşe valorice în
funcţie de soldul depozitului, bonificându-se la scadenţa depozitului overnight automat în
contul/subcontul curent indicat de client.
Clienţii eligibili pot beneficia de produsul depozit overnight automat prin încheierea cu
banca a unei “Convenţii cadru de depozit overnight automat”, prin care mandatează banca să
administreze în numele acestora depozite overnight automate. Convenţia de depozit overnight
automat are de obicei o perioadă de valabilitate de maxim un an de la data încheierii acesteia
şi se poate prelungi fie automat pe o nouă perioada de valabilitate egală cu cea stabilită iniţial,
fie pe bază de act adiţional în situaţia în care clientul solicită o altă perioadă de valabilitate
decât cea stabilită iniţial. Totodată clientul acceptă nivelul dobânzii stabilite de către bancă şi
modul în care banca calculează şi bonifică dobânda pentru fiecare depozit overnight automat.
 Constituirea unui depozit overnight se realizează automat de către bancă în procesul de
închidere a fiecărei zile calendaristice prin virament din contulurile/subcontulurile curente
indicate de client, exprimate în aceeaşi monedă, în contul de depozit overnight automat, cu
respectarea sumei minime de constituire stabilite de către bancă.

5.2. Depozite la termen

Constituit în lei sau valută, acest tip de depozit este destinat persoanelor fizice,
persoanelor fizice autorizate şi persoanelor juridice, pe un termen de 1, 2, 3, 6, 9 sau 12 luni.
Constituirea depozitelor la termen
Titularul de cont poate solicita constituirea de depozite la termen prin prezentarea la
sediul unităţii teritoriale a băncii sau prin intermediul serviciilor de internet banking. Clientul
persoana fizică poate constitui depozite la termen atât prin depuneri de numerar, cât şi prin
viramente din conturile sale. În schimb, clientul persoana juridică şi asimilată poate constitui
depozite la termen numai prin virament.
La expirarea termenului de valabilitate a depozitului la termen, în funcţie de opţiunea
titularului de cont, banca vireaza suma în contul curent stabilit în acest sens sau prelungeşte
automat depozitul, pe un nou termen, egal cu cel stabilit prin conventia de depozit la termen
iniţială. Procedura de prelungire automată a depozitului la termen se consideră o nouă
constituire de depozit la termen.
Până la data scadenţei depozitelor la termen sunt posibile alimentări în orice moment, în
numerar sau prin virament intrabancar, cu sume minime stabilite de fiecare bancă în parte. În
situaţiile în care sumele reprezentând alimentarea depozitului la termen sunt inferioare valorilor
minime stabilite, banca va proceda la refuzul acestora.
Titularul de cont poate mandata împuternicitul menţionat în “Convenţia de depozit la
termen” (în limita sumelor aferente depozitului la termen lichidat) / ”Convenţia de cont curent”
sau o terţă persoană, să constituie noi depozite la termen, în numele său, semnătura
mandatarului fiind opozabilă titularului de cont. Mandatarii au dreptul să semneze, în numele
titularului de cont noua “Convenţie de depozit la termen”.
În ceea ce priveşte titularul de cont minor care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta poate
constitui sau depune sume în depozite la termen fără acordul părinţilor, tutorelui sau
curatorului, dacă sumele cumulate aferente titularului nu depăşesc nivelul sumei garantate de
către Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Dacă sumele cumulate aferente
titularului depăşesc nivelul sumei garantate de către Fondul de garantare a depozitelor în
sistemul bancar, titularul de cont minor care a împlinit vârsta de 14 ani, poate constitui sau
depune sume în depozitele la termen cu acordul părinţilor, tutorelui sau curatorului.
Lichidarea depozitelor la termen
Depozitele la termen se lichidează în situaţia în care se solicită retragerea oricărei sume
din depozitul respectiv, sau în situaţia în care, potrivit clauzelor contractuale, nu este prevăzută
prelungirea depozitului la scadenţă. În primul caz, lichidarea depozitului la termen se
efectuează prin virarea sumei în contul curent indicat de client şi poate fi solicitată oricând,
indiferent de termenul de valabilitate al acestuia. În cazul în care clientul îşi retrage suma
înaintea expirării termenului, acesta încasează dobânda la vedere.
Dobânda aferentă depozitelor la termen
Pentru disponibilităţile în lei sau valută existente în depozitele la termen, banca
calculează şi înregistrează dobânda cuvenită, conform caracteristicilor individuale ale fiecărui
produs de depozit la termen. Dobânda calculată se bonifică corespunzător tipului de depozit la
termen şi opţiunii clientului, astfel:
a) pentru situaţiile cu capitalizarea dobânzii/fără capitalizarea dobânzii;
b) pentru situaţiile dobânda fixă/ dobânda variabilă.
 Capitalizarea dobânzii reprezintă operaţiunea de înregistrare, la scadenţă, în contul de
depozit la termen a dobânzii cuvenite pentru suma depusă de client în acel depozit la termen,
fiind un atribut ataşat anumitor categorii de depozite la termen. În lipsa menţiunii “cu
capitalizarea dobânzii”, dobânda cuvenită pentru suma depusă de client în contul de depozit la
termen se poate înregistra, în funcţie de caracteristicile produsului, lunar/periodic/la data
scadenţei, în contul de tip cont curent stabilit în acest sens.
Pentru situaţiile “cu dobândă variabilă”, nivelul de dobânda stabilit se modifică ori de
câte ori este necesar în interiorul intervalului de valabilitate. Pentru situaţiile “cu dobândă fixă”,
nivelul de dobânda stabilit nu se modifică în interiorul intervalului de valabilitate a depozitului
la termen. În cazul depozitelor la termen pentru care s-a optat pentru varianta “cu prelungire la
scadenţă”, nivelul de dobânda practicat se actualizează corespunzator la data scadenţei.

5.3. Depozite negociate, conturi de economii şi certificate de depozit

Depozite negociate

În funcţie de politica de dobânzi a băncii, de valoarea disponibilităţilor clientului şi/sau

de termenul pe care se solicită constituirea depozitului, banca poate acorda procente de
dobândă pasivă diferite de cele standard sau poate constitui depozite pe alte perioade de
valabilitate decât cele ale produselor pe care le oferă în mod curent clienţilor. În această situaţie,
la solicitarea clientului, unitatea teritorială a băncii care deserveşte clientul poate solicita
Direcţiei de Trezorerie din cadrul centralei negocierea procentului de dobândă pentru depozite
sau poate solicita constituirea depozitelor atipice, pe termene de valabilitate diferite şi cu un
nivel al dobânzii diferenţiat faţă de cel standard.
Sumele minime pentru care se constituie depozitele negociate diferă de la o bancă la alta,
iar dobânda şi perioada se poate negocia pentru următoarele tipuri de depozite:
• Depozitele overnight;
• Depozitele la termen;
• Depozitele colaterale.
În cazul depozitelor colaterale, perioada de valabilitate a acestora este corelată cu
obiectivul care a generat constituirea lor şi este cuprinsă între data constituirii (inclusiv) şi,
după caz, data scadenţei sau data lichidării (exclusiv).

Conturi de economii

Beneficiarii acestor produse sunt persoane fizice rezidente sau nerezidente, cu vârsta de
până la 18 ani sau peste 18 ani, care deţin suma minimă de constituire a contului de economii.
Titularul de cont poate desemna unul sau mai mulţi împuterniciţi care pot efectua operaţiuni în
cont pe baza actului de identitate prezentat în original, în limita sumelor aferente contului de
economii. Acordat în RON sau valută suma minima a acestui cont diferă de la o bancă la alta,
iar în situaţia în care soldul zilnic al contului de economii scade sub nivelul minim, se va
proceda la virarea acestuia în contul curent şi lichidarea contului de economii.
Depunerile, respectiv alimentările cu numerar se pot face oricând, de obicei în limita
anumitor sume, prin:
• depuneri de numerar la sediul oricărei unităţi bancare teritoriale;
• virament intra şi interbancar;
• transfer de fonduri din contul curent.
 În situatiile în care sumele reprezentând alimentarea contului de economii sunt inferioare
valorilor minime stabilite, se va proceda la refuzul acestora. Excepţie fac alimentările contului
prin intermediul cardului de debit.
De asemenea, retrageri pot avea loc oricând, prin următoarele modalităţi:
• retrageri sub formă de numerar;
• viramente în contul curent cu sau fără card de debit ataşat şi/sau în contul de card de
credit al titularului;
• constituire de depozite la termen.
Dobanda este de obicei fixă şi diferenţiată pe tranşe valorice. Aceste niveluri de dobânda
sunt bonificate cu conditia menţinerii soldului minim obligatoriu şi la unele bănci pentru o
anumită perioadă de timp. În situaţia în care soldul contului de economii scade sub nivelul
minim stabilit, nivelul dobânzii practicate va fi cel la vedere, pentru perioada scursă de la data
deschiderii şi până la data diminuării soldului.

Certificate de depozit

Certificatul de depozit este un instrument de economisire ce oferă posibilitatea de a

beneficia, pe o anumită perioadă de timp de avantajele unor dobânzi atractive şi fixe,
presupunând cumpărarea de certificate de depozit cu discount emise de către bancă in RON
sau valută. Specific acestui tip de produs este faptul că se poate achiziţiona oricând între data
emiterii si cea a scadenţei, plătind valoarea nominală diminuată cu discountul acordat.
Totodată, acestea se pot răscumpăra oricând până la data scadenţei, pe baza cotaţiilor
zilnice, banca bonificând o dobândă fixă corespunzătoare perioadei de la cumpărare şi pâna la
data scadenţei. După data scadenţei certificatului se bonifică o dobândă egală cu dobânda
aferentă disponibilitatilor la vedere.
 CAP 6. PRODUSE DESTINATE CREDITĂRII
PERSOANELOR FIZICE ȘI JURIDICE
Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi realismului
afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a
genera venituri şi lichidităţi ca sursă principală de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii.
Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi
nefinanciare ale afacerilor, atât din perioadele expirate cât şi din cele prognozate.
Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin
extinderea şi diversificarea portofoliului de credite, poate obţine profit suplimentar, cât şi
pentru clienţi, care pe seama creditelor pot să-şi dezvolte afacerile, să obţină profit şi, pe această
bază, să ramburseze împrumuturile şi să-şi achite dobânzile.
Analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă influenţa factorilor externi asupra
proiectelor propuse de clienţi, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute
asupra desfăşurării afacerilor şi a rambursării creditelor.
Banca are obligaţia să analizeze şi să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziţie toate
documentele şi actele din care să rezulte natura activităţilor desfăşurate, credibilitatea, situaţia
patrimonială, rezultate economico-financiare, capacitate managerială şi de oricare alte
documente şi date care să permită evaluarea potenţialului economic, organizatoric şi financiar
al clientului.
Pe toată durata creditării, agenţii economici beneficiari de credite au obligaţia să pună la
dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile periodice şi alte
documente solicitate de bancă. Această obligaţie va fi prevăzută ca o clauză distinctă în
contractul de credite.
Creditele se acordă agenţilor economici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 sunt constituiţi potrivit legii;
 posedă capital social vărsat potrivit statutului;
 desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi statutului de
funcţionare;
 îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;
 din analiza fluxurilor de lichidităţi rezultă că există posibilităţi reale de rambursare la
scadenţă a ratelor şi plata dobânzilor aferente;
 prezintă garanţii materiale şi morale pentru utilizarea cu eficienţă a împrumutului,
rambursarea integrală la scadenţă a creditului şi achitarea dobânzilor aferente
 valoarea garanţiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puţin la nivelul
creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente;
 au deschise conturi la una din unităţile teritoriale ale băncii;
 prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a
garanţiilor aferente;
 acceptă clauzele din contractul de credite.
În raporturile sale cu debitorul, creditorul este expus unor riscuri care impun luarea unor
măsuri pentru garantarea creanţei. În cazul în care în ziua scadenţei debitorul nu îşi poate achita
datoriile şi nu mai poate să-şi execute obligaţia asumată, creditorul, dacă are garanţii constituite
în condiţiile legii, pe baze contractuale, le poate executa îndestulându-şi creanţa.
a) Garanţii reale
- gajul propriu-zis – ce poate fi la rândul său cu deposedarea debitorului de bunul
afectat drept garanţie sau fără deposedarea acestuia de bunul adus în garanţie;
- ipoteca şi privilegiile;

1
 b) Garanţiile personale
- fidejusiunea (cauţiunea), reglementată de articolul 1652 din Codul Civil;
- garanţiile prezentate sub formă de scrisori de garanţie emise de bănci, instituţii
financiare şi autorităţi administrative (ministere) ce au această competenţă;
- garanţiile personale reglementate de legi speciale, dar care se întemeiază pe ideea
de fidejusiune (de exemplu: garanţia constituită de o terţă persoană pentru
acoperirea eventualelor pagube ce ar fi cauzate unui agent economic de către un
gestionar, conform Legii nr. 22/1969, cu completările ulterioare).
Pe lângă garanţiile asiguratorii (reale şi personale), la creditele în lei şi în valută acordate
clienţilor săi, banca va solicita suplimentar cesionarea încasărilor din contractele existente.
În cazul clienţilor care se confruntă cu greutăţi în achitarea la scadenţă a obligaţiilor de
plată, prezentând un risc semnificativ în ce priveşte rambursarea la scadenţă a creditelor şi
achitarea dobânzilor aferente, banca va solicita ca împrumutaţii să semneze bilete de ordin,
care, potrivit Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului de ordin, modificată prin Legea nr.
83/1994, constituie titlu executoriu şi după investire cu formula executorie de către judecătorie
pot fi puse în executare silită fără alte formalităţi prealabile.
Creditele acordate de bancă şi dobânzile aferente trebuie să fie acoperite integral cu
garanţii asiguratorii. Valoarea luată în calcul a bunurilor acceptate de bancă în garanţia
creditelor acordate se va determina prin aplicarea unui coeficient în funcţie de mărimea riscului
în valorificarea acestora:

Valoare de Valoare
Tipul de garanţie
piaţă acceptată
Garanţii necondiţionate de Guvern 100 100
Garanţii bancare irevocabile primite
100 100
de la bănci de prim rang
Depozitul bancar 100 100
Ipoteca 100 80
Cesiunea de creanţă (în lei şi în valută) 100 75
Gajul cu deposedare 100 70
Gajul fără deposedare 100 60
Gajul general 100 40

Activitatea de creditare implică un risc, prin însăşi elementele de anticipare pe care se

bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanţă cunoaşterea acestui risc,
evaluarea sa cât mai aproape de realitate şi acceptarea lui în cunoştiinţă de cauză. În scopul
diminuării riscului în cativitatea de creditare, banca urmăreşte respectarea următoarelor
condiţii:
 Împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor, nu pot depăşi,
cumulate, conform prevederilor articolului 29 din Legea nr.33/1991 privind activitatea
bancară, 20% din capitalul şi rezervele băncii.
 Potrivit reglementărilor prudenţiale ale BNR suma totală a împrumuturilor mari
acodate debitorilor nu poate depăşi de 8 ori fondurile proprii ale băncii. Un împrumut este
considerat mare atunci când suma totală a împrumuturilor mari acordate unui singur debitor,
inclusiv a garanţiilor şi a altor aranjamente asumate în numele acestuia, în lei şi în valută,
depăşeşte 10% din fondurile proprii ale societăţii bancare. Împrumuturile mari se aprobă de
Comitetul de direcţie din Centrala băncii, cu unanimitate de voturi a membrilor acestuia.
Această regulă se aplică şi acordării de noi credite, indiferent de sumă, care, cumulate cu

2
angajamentele provenite din perioadele anterioare, depăşesc limita de 10% din fondurile
proprii ale băncii, dar nu mai mult de 20%.
 Toate creditele în lei şi în valută, acordate unui agent economic indiferent de forma
de organizare şi natura capitalului social, nu vor putea depăşi de cel mult 12 ori capitalurile
proprii ale agentului economic respestiv.
 În cazul clienţilor incluşi în programe guvernamentale speciale de restructurare şi
redresare financiară, banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste
programe, cu aprobarea şi în condiţii stabilite de organele abilitate.
 În vederea asigurării şi menţinerii unui raport minim de solvabilitate de 8%,
împrumuturile şi garanţiile în lei şi în valută, acordate de bancă nu vor putea depăşi de 12,5 ori
fondurile proprii ale societăţii bancare.
Pentru eliminarea riscului banca nu acordă credite:
 agenţilor economici care înregisrează pierderi şi sunt fără perspective de redresare, cu
excepţia cazurilor în care prin acte normative s-a reglementat alfel;
 unităţilor economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare
judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi
lichidării judiciare, cu excepţia cazurilor în care instanţa judecătorească hotărăşte că pot fi
acordate credite în vederea reorganizării şi redresării activităţii debitorului.
În scopul suprvegherii şi gestionării riscurilor ce pot apare în activitatea de acordare a
creditelor în lei şi în valută se va proceda astfel:
 În activitatea de acordare a creditelor pentru operaţiuni comerciale şi/ sau
necomerciale care privesc afaceri cu parteneri străini, banca va urmării încadrarea în limita de
expunere stabilită în raport cu riscul de ţară.
 În operaţiunile de creditare pe care banca le efectuează cu societăţi bancare din ţară
şi/sau străinătate, în nume propriu sau în numele clienţilor săi, se va asigura încadrarea în limite
de expunere pe societăţi bancare care se stabilesc prin hotăre a organelor de conducere ale
băncii pe baza propunerilor direcţiilor de specialitate.
 Toate împrumuturile în lei şi valută, căror sumă cumulată pentru un singur debitor
depăşeşte 1,5% din fondurile proprii ale băncii se vor supune înainte de aprobare, analizei şi
avizului Comitetului de Risc care funcţionează în Centrala băncii.
 Imediat după angajare, creditele, în lei şi valută, acordate unui singur debitor, care
cumulate depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii vor fii comunicate în scris de
sucursalele judeţene Diercţiei de Politici şi Risc de Credite.
Analiza şi clasificarea portofoliului de credite se va face ţinând cont de evaluarea
performanţelor financiare ale împrumutaţilor şi de serviciul datoriei acestora, care reprezintă
capacitatea de a-şi onora datoriile la scadenţă. Stabilirea performanţei financiare a
împrumuturilor are la bază un sistem de analiză şi clasificare a agenţilor economici în cinci
categorii, după cum urmează:
 categoria A performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă
a dobânzii şi a ratei. Totodată, se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a
performanţelor financiare la un nivel ridicat;
 categoria B performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine
acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;
 categoria C performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă
de înrăutăţire;
 categoria D performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă ciclicitate la
intervale scurte de timp;
 categoria E performanţele financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu
pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

3
 Încadrarea agenţilor economici într-o categorie sau alta din cele cinci prevăzute mai
sus, se face pe baza analizei performanţelor economico-financiare ale acestora, în funcţie de
punctajul obţinut la criteriile cuantificabile, coroborat cu rezultatul analizei criteriilor
necuantificabile.
Rezultatul obţinut prin adunarea algebrică a punctelor acordate fiecărui criteriu
cuantificabil, determină clasificarea preliminară, care poate fi menţinută sau modificată în
funcţie de concluziile analizei criteriilor necuantificabile, determinând astfel performanţa
economico-financiară finală a împrumutatului.
Serviciul datoriei va fi apreciat ca:
 bun în situaţia în care ratele şi/sau dobânzile sunt plătite la scadenţă sau cu o întârziere
maximă de 7 zile;
 slab în situaţia în care ratele şi/sau dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30
de zile;
 necorepunzător în situaţia în care ratele şi/sau dobânzile sunt plătite cu o întârziere
mai mare de 30 de zile.
Prin coroborarea datelor referitoare la performanţa financiară cu cele privind serviciul
datoriei, potrivit tabelului matriceal de mai jos, se va stabili clasificarea creditelor, după cum
urmează:

Categoria A
Credite
STANDARD
Serviciul datoriei BUN

Categoria E
Categoria B
Credite
Credite
PIERDERE
ÎN OBSERVAŢIE
Serviciul datoriei
Serviciul datoriei BUN
NECORESPUNZĂTOR

SERVICIUL
DATORIEI

Categoria D
Categoria C
Credite ÎNDOIELNICE
Credite SUBSTANDARD
Serviciul datoriei
Serviciul datoriei SLAB
NECORESPUNZĂTOR

Creditele standard sunt acele credite ce nu implică deficienţe şi riscuri care ar putea
periclita administrarea datoriei, în maniera convenită în contractul de credit la acordarea
împrumutului. În cazul acestor împrumuturi, rambursarea se efectuează în timpul şi la
termenele prevăzute. În esenţă, acestea sunt împrumuturi acordate clienţilor solvabili pentru
afaceri bune.
Credite în observaţie sunt acele credite acordate unor clienţi cu rezultate economico-
financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade scurte de timp întâmpină greutăţi în
rambursarea ratelor scadente şi a dobânzilor aferente.
Credite sub standard sunt acele credite ce prezintă deficienţe şi riscuri care periclitează
lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea nată a capitalului şi/sau capacităţii de
plată a beneficiarului de împrumut. Creditele sub standard sunt caracterizate prin posibilitatea
reală ca banca să preia unele pierderi, ca urmare a imposibilităţii recuperării integrale a
împrumutului, dacă deficienţele creditului nu sunt corectate pe parcurs.

4
 Creditele îndoielnice sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea
pe baza condiţiilor, valorilor, şi garanţiilor existente este incertă. Aceste active sunt acelea care
practic sunt neprotejate sau protejate într-o mică măsură de valoarea realizabilă a garanţiei lor.
Credite pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ac
înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

6.1. Credite acordate persoanelor fizice

Beneficiarii de credite din sistemul bancar din România pot fi persoanele fizice române
sau străine, rezidente sau nerezidente în România, în vârstă de cel puţin 18 ani.
Principalele condiţii pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de
credite constau în următoarele:
• prezentarea documentelor care atestă realizarea de venituri, în funcţie de tipul de venit
realizat (copie după cartea de muncă, declaraţia de venituri, contracte de închiriere, cuponul de
pensie, etc.);
• dovada existenţei surselor proprii de finanţare;
• prezentarea documentelor din care rezultă valoarea bunurilor ce fac obiectul garanţiei;
• prezentarea documentelor din care rezultă destinaţia creditului, dacă este cazul;
• garantarea rambursării creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente cu veniturile
realizate şi, după caz , cu garanţiile reale şi personale;
• participarea la realizarea afacerii cu surse proprii ale căror cuantum minim este stabilit
de către bancă pentru fiecare categorie de credite în parte;
• să nu înregistreze obligaţii neachitate la scadenţă către bănci şi terţi.
Principalele tipuri de credite acordate de către bănci persoanelor fizice se regăsesc în
următoarele categorii:
a) Credite cu destinaţie multiplă;
b) Credite ipotecare;
c) Credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe;
d) Credite pentru cumpărarea de terenuri;
e) Credite pentru amenajarea sau repararea de locuinţe;
f) Credite de trezorerie nenominalizate;
g) Credite pentru plata unor tratamente medicale;
h) Credite pentru plata unor forme de şcolarizare;
i) Credite pentru petrecerea la sejururi în străinătate;
j) Credite pentru participarea la simpozioane şi conferinţe în străinătate;
k) Credite pentru cumpărarea de produse tehnico-medicale;
l) Credite pentru cumpărarea de bunuri de echipament menajer;
m) Credite pentru cumpărarea de materiale de construcţii, obiecte şi instalaţii sanitare;
n) Credite pentru cumpărarea de autoturisme.
Documentele standard solicitate de bancă pentru acordarea creditelor persoanelor fizice
se rezumă în principal la următoarele:
- cererea de credit;
- copia actelor de identitate ale solicitantului, soţului/soţiei şi ale coplătitorilor;
- adeverinţa de salariu pentru împrumutat şi coplătitori;
- talonul de pensie;
- adeverinţa de venit;
- declaraţie privind veniturile din activităţi independente;
- documente de natura convenţiilor civile, contractelor de colaborare, contractelor
de închiriere, contractelor de locaţie, etc.;

5
 - contracte, precontracte, comenzi, facturi proforme, din care rezultă datele de
identificare ale vânzătorilor;
- autorizaţia de construcţie, proiectul de execuţie, copia actului de proprietate asupra
terenului, devizul general şi contractul cu antreprenorul;
- devize estimative, invitaţii sau alte documente din care să rezulte costul preliminar al
tratamentelor, taxelor de şcolarizare;
- dispoziţia de impunere şi declaraţia de impunere;
- orice alte documente solicitate de bancă.
În baza documentelor şi a informaţiilor primite de la solicitanţi, banca întocmeşte
scoringul şi decide dacă solicitantul va putea primi creditul.
Analiza documentaţiei de credit presupune stabilirea a patru elemente de bază, şi anume:
➢
volumul creditului solicitat;
➢
nivelul ratei lunare totale pe care clientul o poate plăti;
➢
numărul de rate lunare în care urmează să se ramburseze creditul;
➢
nivelul dobânzii în funcţie de tipul de credit solicitat.
Clienții pot rambursa creditele prin următoarele modalități:
a) la sediile băncii, în numerar (inclusiv în ziua scadenţei);
b) utilizând serviciile de internet banking şi phone banking;
c) la orice ATM, prin intermediul cardului de debit, fiind necesară încheierea în prealabil
a unei convenţii cu banca;
d) prin Direct Debit sau Standing Order pentru creditele acordate în lei.
Etape în derularea procesului de analiză a solicitărilor de credit:
a) prezentarea la banca de către client a documentelor necesare analizei/solicitării de
credit;
b) verificarea documentelor, efectuarea calculelor pentru încadrarea clientului în suma
solicitată şi în condiţiile impuse de bancă pentru a beneficia de credit;
c) cu cel puţin 15 zile înainte de semnarea contractului de credit se înmânează clientului
documentul “Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”.
Perioada de 15 zile dintre momentul înmânării documentului şi momentul semnării
contractului de credit se poate reduce cu acordul scris al clientului, dat direct pe documentul
“Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”
d) informaţiile privind solicitantul şi coplătitorii (dacă este cazul), informaţiile
referitoare la venitul participanţilor la credit, angajator (confirmarea telefonică a informaţiilor
din Adeverinţa de salariu), istoricul de rambursare a creditelor, precum şi alte informaţii
furnizate de către client şi necesare în analiza creditului vor face obiectul unor verificări din
partea băncii;
e) clientul este informat dacă creditul a fost aprobat/respins, comunicându-i-se totodată
motivele de respingere (dacă creditul este respins);
f) în cazul aprobării creditului, clientul este chemat la sediul băncii în vederea finalizării
operaţiunilor de punere la dispoziţie a creditului aprobat. Clientul este informat că după
semnarea contractului de credit are la dispoziţie 14 zile calendaristice în care se poate retrage
din contractul de credit;
g) dacă documentaţia de credit este completă se semnează contractul de credit si
certificatul de asigurare;
h) banii sunt puşi la dispoziţia clientului într-un cont curent de unde pot fi ridicaţi în
numerar, putându-se efectua transferuri în alte conturi cu sau fără card de debit ataşat.
În întreaga activitate de creditare, banca respectă întocmai prevederile Legii nr. 33/1991
privind activitatea bancară, Legii nr. 34/ 1991 privind statutul Băncii Naţionale a României, a
normelor, instrucţiunilor şi regulamentelor emise de Banca Naţională a României în calitatea

6
sa de bancă centrală cu atribuţii de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar şi de
plăţi, precum şi propriile norme şi instrucţiuni de lucru.

6.2. Credite acordate persoanelor juridice

6.2.1. Credite pe termen scurt

Aceste tipuri de credite se acordă pe o durată de până la un an, având rolul de a permite
firmei împrumutate să-şi finanţeze operaţiunile de exploatare, operaţiuni legate de ciclul de
exploatare, adică de activele circulante.

Agentul Instituţie
economic finanţatoare
Flux de fonduri
(firma) (credite) (banca)

„Acordarea creditelor pe termen scurt se face pentru agenţii economici în completarea

fondurilor proprii, adică pentru acoperirea cheltuielilor de producţie, desfacere şi achiziţionare
şi pentru unele nevoi temporare.”
„Majoritatea băncilor comerciale din România practică următoarele limite maxime de
creditare:
 până la 70% pentru creditele necesare acoperirii cheltuielilor de producţie ale agenţilor
economici din industrie, agricultură şi servicii;
 până la 70% din vânzările agenţilor economici cu activitate de comerţ;
 până la 90% din valoarea stocurilor de produse constituite temporar şi care au
asigurată desfacerea pe bază de contracte ferme.”
Creditele pe termen scurt pot fi:
 credite obiectiv sau specializate – fiecare credit este specializat, rambursarea
făcându-se dintr-o operaţie industrială sau comercială;
 credite globale de exploatare sau generale – un singur credit acoperă ansamblul
nevoilor născute din exploatare sau din operaţiile curente.
Creditele generale
În activitatea întreprinderii, pot apărea temporar nevoi de lichidităţi pentru perioade
scurte de timp – de exemplu câteva zile din lună care separă scadenţa plăţilor de scadenţa
încasărilor. Acest fapt nu permite întreprinderii să mobilizeze în permanenţă sume pe care nu
le-ar putea utiliza decât pe perioade foarte scurte. În aceste cazuri, banca intervine cu condiţia
ca încasările să fie certe şi cu durată de utilizare limitată.
Creditele speciale
Creditele speciale se adresează întreprinderilor cu activitate sezonieră, al căror flux de
trezorerie este ciclic, sau celor care realizează operaţiuni cu străinătatea.
Nevoile de finanţare născute din activitatea de import-export sunt similare celor privind
activitatea internă. Totuşi, necesitatea de a se proteja contra riscurilor de schimb valutar şi a
neplăţii creanţelor, obligaţia de a se conforma uzanţelor internaţionale explică crearea acestui
mod de finanţare specific.

7
 Creditul de furnizor se naşte în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit
odată cu livrarea mărfurilor. Pentru a nu avea dificultăţi la trezorerie, furnizorul poate cere
clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţe corespunzătoare. Cu alte cuvinte,
furnizorul va putea sconta aceste trate la bancherul său în vederea refacerii trezoreriei.
Durata creditului furnizor variază între 30-90 zile.
Creditul de trezorerie acoperă diferenţa dintre totalul stocurilor şi cheltuielilor
(plăţilor), pe de o parte şi totalul resurselor formate din fondul de rulment, pasivele de
exploatare (resursele atrase) şi încasări pe de altă parte. Aceste credite se acordă prin contul
curent prin care se efectuează de regulă încasările şi plăţile, volumul lor stabilindu-se prin
planul de trezorerie.
Atunci când resursele sunt mai mici decât totalul stocurilor şi cheltuielilor, apare un
deficit de trezorerie care arată volumul noilor credite de care poate beneficia agentul economic
în perioada următoare (peste cele ce provin din trimestrul anterior).
Creditele pentru nevoi temporare se obţin, de asemenea, printr-un cont simplu de
împrumut, dar pe un termen ce nu poate depăşi 90 de zile. Agenţii economici beneficiază de
aceste credite în situaţia în care temporar au necesităţi de fonduri peste cele prevăzute în planul
de trezorerie, cu menţiunea că nevoile suplimentare sunt determinate de cauze independente,
între care:
 primirea în avans de materii prime şi materiale de la furnizori
 întreruperea producţiei din diferite cauze;
 lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăţi în expedierea produselor;
 neîncasarea la termen a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate datorată lipsei
capacităţii de plată a clienţilor.
Obţinerea acestui tip de credite reclamă ca întreprinderea să facă dovada că se vor înlătura
cauzele care au generat nevoile suplimentare şi temporare de fonduri într-un termen ce nu poate
depăşi 90 de zile.
1. Creditul global de exploatare
Acordat pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare (aprovizionarea cu materii prime
şi materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli aferente
perioadei curente) necesare realizării şi finalizării producţiei de mărfuri, executării de lucrări
şi prestării de servicii.
Creditele globale de exploatare (revolving) se acordă în limita unui plafon global,
determinat periodic pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash flow) constând în încasări şi
plăţi. Rezultatul analizei poate fi sau pozitiv (activitatea solicitantului de credit generează
disponibilităţi) sau negativ (această activitate necesită lichidităţi). Sub aspectul evidentei
contabile, acordarea acestor credite se înregistrează în contul credite globale de exploatare, care
se debitează pe baza notelor contabile, concomitent cu creditarea contului curent al debitorului,
din disponibilul căruia se efectuează plăţile către terţe persoane, pe baza ordinelor de plată
semnate de titularul contului. Creditul revolving permite clientului să utilizeze împrumutul
numai în măsura în care îi este necesar, cu efecte pozitive asupra costului operaţiunii.
Caracteristici:
 se acordă în RON persoanelor juridice care au consum şi desfacere asigurată prin
contracte şi comenzi ferme, indiferent de forma de proprietate, pe o perioadă de 180
de zile sau 365 de zile, cu posibilitatea de prelungire cu încă 180 de zile, fără a depăşi
12 luni de la acordarea primului credit, iar rulajul creditor rambursările din credit)
realizat în perioada de creditare, să fi fost cel puţin jumătate din plafonul aprobat, în
oazul creditelor acordate pe 180 zile sau întreg plafonul aprobat, în cazul celor
acordate pe o perioadă de 365 zile;
 volumul creditului se determină pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash flow) şi
a capacităţii de rambursare;

8
  creditui se acordă prin contul separat de împrumut "Credite globale de expioatare",
care se debitează pe măsura angajării creditului în limita plafonului aprobat, pe baza
ordinului de plată întocmit de agentul economic sau nota contabilă întocmită de bancă;
 rambursarea automată zilnică a creditului se asigură din disponibilităţiie create în
contui curent.
Condiţii de creditare:
 se plăteşte o dobândă ce variază pe întreaga perioadă de creditare în funcţie de
costurile resurselor de finanţare;
 se asigură disponibilităţi în contul curent pentru rambursarea creditului şi plata
celorlalte datorii faţă de banca (comisioane, dobânzi) la termenele scadente;
 se garantează creditul şi dobânda aferentă perioadei de creditare, cu garanţii
acoperitoare acceptate de catre bancă.
Documente necesare:
 cererea de credit;
 bilanţul contabil, raportul de gestiune şi contul de profit şi pierdere pe ultimii 2 ani;
 ultimele situaţii privind "Rezultatele financiare" şi "Situaţia patrimoniului";
 balanţa de verificare pe ultima lună;
 bugetul de venituri şi cheltuieli;
 situaţia contractelor de aprovizionare cu materii prime şi materiale etc. Şi situaţia
contractelor de livrare a produselor, serviciilor;
 garanţiile propuse băncii pentru garantarea creditului;
 planul de afaceri;
 situaţia fluxului de lichidităţi cash-flow.
Avantaje:
 fluidizarea activităţii clientului.

2. Linia de credit
Linia de credit funcţionează pe principiul revolving: banca se obligă să acorde, pe o
durată de timp determinate, cu titlu de împrumut, fonduri utilizabile în mod fracţionat, în limita
unui plafon, astfel încât soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de
credite aprobat.

LINIE DE CREDIT
CONTRACT No____din data de________

Sucursala (Sediul)
Reprezentată prin:
şi
Numele împrumutatului
Reprezentat prin:
(Sediul)
Capital social
Cod fiscal nr.:
Cont curent No.
Părţile au convenit următoarele:
Obiectul contractului este deschiderea unei linii de credit
cu un plafon maxim de
cu o dobândă de % pe an, indexabilă, calculată şi încasată
lunar/decadal
perioada de la : până la:
având garanţii reale
din care:

9
 - ipotecă
- depozit
Părţile vor respecta "CONDIŢIILE DE UTILIZARE A LINIEI DE CREDIT" care sunt clauze ale
prezentului contract
Semnătura împrumutat Semnătura BRD-GSG
Director:

Contabil şef:

CONTRACT DE LINIE DE CREDIT Nr .....

încheiat astăzi ..........

Între: BRD-GSG cu sediul în ………. strada………. nr………. denumită în prezentul contract BANCA, reprezentată
prin ………. în calitate de ………. şi ………. cu sediul în ………. str………. nr………. număr Registrul comerţului
………. COD FISCAL nr. ………. denumită în continuare ÎMPRUMUTAT, reprezentată prin ………. în calitate de
………. a intervenit prezentul contract:
1. BANCA acorda ÎMPRUMUTATULUI un credit pe termen scurt pentru cheltuieli de aprovizionare, producţie şi
desfacere sub formă de linie de credit pe o perioadă de (1 an, sau ….. luni) începând cu data de ………. şi până la
data de ……….
2. Creditul aprobat se va pune la dispoziţia împrumutatului sub forma limitei de creditare trimestriale, astfel:
Valoarea limitei
trimestrul I
trimestrul II
trimestrul III
trimestrul IV
Banca percepe pentru creditul aprobat şi acordat următoarele comisioane:
- comisionul iniţial de angajament de ….. % la valoarea creditului aprobat la semnarea contractului;
- comision de gestionare de …. % pe lună, calculat pe toată durata de creditare la soldul lunar al creditului existent;
- comision de neutilizare de ….. % calculat asupra sumei neutilizate din credit.
3. Creditul se acordă cu o dobândă de ….. % pe an.
Pe parcursul creditării, BANCA poate indexa procentul de dobândă, în conformitate cu costul resurselor şi dobânda
de refinanţare a BNR. Noul procent de dobândă se va comunica ÎMPRUMUTATULUI în scris, în termen de 10 zile de
la aprobare şi se va aplica la soldul creditului existent de la data modificării.
Dobânda calculată se încasează decadal/lunar cu prioritate, direct din cont, pe bază de notă contabilă, eliberând
împrumutatului un extras de cont.
4. În cazul în care limita de credit stabilită pentru unul din trimestre este inferioară limitei aferente trimestrului anterior,
banca poate eşalona rambursarea diferenţei între cele două limite, cu ocazia analizei trimestriale.
Eşalonarea rambursării va face obiectul unui act adiţional la contract, iar termenele stabilite nu vor putea depăşi
ultima zi lucrătoare a trimestrului următor.
În cazul nerambursării ratelor la termenele stabilite, BANCA este îndreptăţită să treacă ratele la restanţă în ziua
următoare expirării termenului şi să încaseze de la ÎMPRUMUTAT o dobândă majorată cu .... puncte pe an.
Creditul poate fi rambursat şi contractul reziliat, de către ÎMPRUMUTAT şi înainte de scadenţă, în întregime sau
parţial, numai cu acceptul BĂNCII.
5. ÎMPRUMUTATUL se obligă:
a) să respecte prevederile din prezentul;
b) să participe cu resurse proprii la realizarea obiectului creditării, în proporţie de …..%;
c) să folosească creditul numai în scopul pentru care a fost solicitat şi aprobat, în condiţiile stabilite;
d) să restituie BĂNCII creditul şi să plătească dobânzile şi comisioanele bancare, la termenele convenite;
e) să reflecte corect în evidenţele sale contabile toate operaţiunile legate de utilizarea şi rambursarea creditului;
f) să suporte cheltuielile de urmărire făcute de BANCA pentru recuperarea creditelor nerambursate;
g) să păstreze în bune condiţii şi să nu înstrăineze garanţiile care au stat la baza acordării creditelor;
h) până la restituirea creditului şi a dobânzii, să-şi deruleze întreaga activitate şi să-şi păstreze disponibilităţile prin
conturi deschise numai la BRD. Nerespectarea acestei condiţii atrage sistarea creditului, iar obligaţia de restituire a
creditului devine scadentă imediat, pentru creditul restant va plăti dobândă cu 3 puncte peste dobânda stabilită la
creditele restante.
i) să depună şi la BANCĂ balanţa de verificare, bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi la termenele prevăzute.
6. ÎMPRUMUTATUL se obligă să garanteze creditul cu: ….. Aceste garanţii sînt indivizibile pînă la rambursarea
integrală.

10
7. Prezentul contract intră în vigoare după înscrierea contractului de ipotecă şi/sau gaj în registrul de inscripţiuni şi
transcripţiuni imobiliare al Judecătoriei, pentru bunurile ipotecate şi gajate în favoarea BĂNCII.
8. Pe toată perioada derulării creditului, împrumutatul se obligă să permită băncii verificarea situaţiei economico-
financiară proprie, respectarea destinaţiei creditului aprobat, existenţa permanentă şi integrală a garanţiilor şi
asigurarea acestora. ÎMPRUMUTATUL se obligă să pună la dispoziţia BĂNCII documentele necesare pentru
efectuarea de verificări. Nerespectarea de către ÎMPRUMUTAT a acestor obligaţiuni atrage după sine dreptul BĂNCII
de a trece la retragerea creditului înainte de scadenţă.
9. În cazul nedepunerii în bancă a balanţei de verificare, a bilanţului contabil, a contului de profit şi pierderi, în 5 zile
calendaristice după depunerea la Administraţia finanţelor publice, BANCA este în drept să modifice unilateral
dobânda.
10. BANCA este în drept să anuleze sau să reducă cuantumul creditului aprobat, în cazuri justificate, după expirarea
unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat în scris ÎMPRUMUTATULUI, astfel:
- În cazul în care necesarul de credit este sub nivelul prevăzut în prezentul contract, aferent trimestrului pentru care s-
a efectuat analiza trimestrială.
-În cazul în care indicatorii de performanţă financiară înregistrază nivele sub cele avute în vedere în momentul
acordării creditului şi care pot conduce la nerambursarea creditelor. BANCA poate decide continuarea creditării, în
alte condiţii de dobândă şi de garantare a creditului. Dreptul de decizie aparţine băncii, iar împrumutatul se obligă să
accepte necondiţionat noile condiţii de creditare: În cazul înregistrării de PIERDERI; În cazul furnizării de către
ÎMPRUMUTAT a unor date nereale; În cazul derulării activităţii prin conturi deschise la alte bănci. BANCA este în
drept să întrerupă imediat, fără preaviz, utilizarea de către ÎMPRUMUTAT a creditului în cazul în care acesta a
încălcat condiţiile contractuale sau în cazul în care situaţia economică şi financiară a acestuia nu mai asigura condiţii
de rambursare.
11. Neplata ratelor şi dobânzilor aferente la creditul acordat, precum şi nerespectarea clauzelor, dau dreptul BĂNCII
să treacă la retragerea imediată a creditului şi dobânzilor datorate din contul împrumutatului, iar când acest lucru nu
este posibil se va trece la recuperare prin executare silită.
12. BANCA nu preia riscul politic sau cel provocat de calamităţi şi nu răspunde de autenticitatea documentelor
prezentate de ÎMPRUMUTAT.
13. Prezentul contract are valoare de înscris autentic şi constituie titlu executoriu.
14. Acest contract a fost încheiat în număr de ….. exemplare, din care ….. exemplare rămân la BANCĂ şi …..
exemplare la ÎMPRUMUTAT.

BANCA, ÎMPRUMUTATUL,

Caracteristici:
 se acordă în RON şi valută, persoanelor juridice, indiferent de forma de proprietate,
cu obligativitatea îndeplinirii următoarelor condiţii:
- să înregistreze o situaţie financiară corespunzătoare, să aibă un serviciu bun al
datoriei şi o evoluţie favorabilă a indicatorilor de bonitate;
- să fie clienţi permanenţi ai băncii şi să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi în
RON şi valută prin bancă;
- să dispună de capital social vărsat de cel puţin 1.000 RON, iar plăţile şi încasările
să aibă prin natura activităţii, caracter permanent;
 perioada de valabilitate este de 180 zile sau 365 de zile, cu posibilitatea prelungirii
valabilităţii pe noi perioade, chiar dacă se depăşesc 12 luni de la acordarea primului
credit;
 nivelul dobânzii este negociabil, în funcţie de costul resurselor de finanţare;
 creditul se rambursează zilnic pe baza încasărilor.
Condiţii de creditare:
 creditul se acordă prin contul separat de împrumut, "Utilizări din deschideri de credite
permanente" (linii de credite);
 volumul liniei de credit, în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se
determină în funcţie de cifra de afaceri aferentă perioadei creditării şi durata medie de
încasare a clienţilor interni şi externi;
 rulajul creditor (rambursările din credit) realizat în perioada de creditare este cel puţin

11
 la nivelul plafonuiui aprobat, pentru perioada de creditare de 180 de zile sau de două
ori mai mare pentru 365 de zile;
 clientul constituie garanţii asiguratorii de tipul garanţiilor personale sau reale (ipoteca
de rang I, gajul asupra activelor din patrimoniul societăţii).

6.2.2. Credite pe termen mediu și lung

„Creditele pe termen mediu şi lung finanţează partea superioară a bilanţului, adică

imobilizările, instrumentele de muncă, contribuind la consolidarea capitalurilor permanente ale
agenţilor economici.
Pentru a acorda credite pe termen mediu şi lung banca va avea în vedere structura
financiară a întreprinderii, deci echilibrele importante ale bilanţului. În cazul creditelor pentru
investiţii banca acordă mult mai mare atenţie circumstanţelor economice, studiului pieţei,
situaţiei financiare a întreprinderii. În primul rând, banca trebuie să pună un diagnostic general
privind sănătatea financiară a agentului economic.
Creditele pe termen mediu şi lung se acordă tot în scopul completării fondurilor proprii
pentru investiţii. Şi în cazul de faţă, creditarea se face diferenţiat, în funcţie de strategia băncii,
bonitatea clientului, perioada de rambursare, factorii de risc.
În mod obişnuit, acordarea creditelor pe termen mediu şi lung are în vedere limita de
60% din necesarul total de investiţii, diferenţia de 40% fiind acoperită din fonduri proprii.
Ponderea creditelor poate merge însă până la 80-90% dar cu aprobarea comitetelor de credite
sau chiar a consiliilor de administraţie ale băncilor”.
Un loc important în acoperirea financiară a investiţiilor îl ocupă creditele bancare pe
termen mediu şi lung. Asemenea credite se stabilesc prin contracte încheiate între bancă şi
agenţii economici şi au durate de până la 5 ani (creditul pe termen mediu) şi peste 5 ani (creditul
pe termen lung).
La acordarea acestor credite stau următoarele principii:
 încheierea unui contract de creditare între întreprindere şi bancă, în care se
stipulează condiţiile şi modul de acordare şi rambursare a creditului, durata
acordării, suma acordată, nivelul dobânzii, etc.
 acordarea creditului se face pe bază de garanţii asiguratorii indiferent de termenele
de rambursare şi valoare;
 plata unei dobânzi, a cărei nivel se negociază de către întreprindere cu banca şi care,
în anumite condiţii, se majorează, devenind cu caracter penalizator;
 acordarea creditului se face numai după analiza situaţiei patrimoniale şi a
rezultatelor financiare, adică după analiza bonităţii;
 la acordarea creditului se ţine seama de gradul de participare cu fonduri a
întreprindere la finanţarea investiţiei;
 pentru acordarea creditelor, întreprinderile vor depune la bancă documentaţia de
creditare. Aceasta cuprinde:
- cerere de credite;
- bilanţ contabil pe ultimii 2 ani;
- balanţă de verificare pe luna precedentă;
- bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
- situaţia împrumuturilor şi disponibilităţilor la alte bănci sau alţi creditori şi debitori;
- hotărârea A.G.A. de împuternicire a reprezentanţilor societăţii pentru contractarea
de credite;
- copie după statutul societăţii şi certificatul de înmatriculare la Registrul
Comerţului;
- devizul general pe lucrări şi devizele pe obiecte;

12
 - autorizaţia de construcţii cu avizul ministerului responsabil;
- studiul de fezabilitate;
- fişa de date completată de bancă pentru cunoaşterea în timp a activităţii şi
rezultatelor agentului economic.
Pentru acordarea creditului, banca efectuează o analiză amănunţită a activităţii
economico-financiare a solicitanţilor de resurse împrumutate, cunoscută sub denumirea de
analiză a bonităţii.

1. Credit pentru echipament (investiţii) în completarea surselor proprii

Caracteristici:
 se acordă în RON şi valută clienţilor persoane juridice, indiferent de forma de
proprietate, pe termen mediu şi lung (se acordă şi pe termene mai mici de 12 luni);
 finanţarea poate acoperi cel mult 85% din valoarea totaiă a investiţiei, 15% fiind
sursele proprii ale împrumutatului;
 rata anuală a dobânzii percepută de bancă poate fi modificată de către aceasta, pe
întreaga perioadă de creditare, în funcţie de costurile resursei de finanţare.
Condiţii de creditare:
 acordarea creditului se va face numai după prezentarea autorizaţiei de construcţii şi
analizarea conformităţii acesteia cu documentaţia tehnică înaintată băncii;
 asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor şi plata dobânzilor aferente, la
scadenţele stabilite.
Documente necesare:
 studiu de fezabilitate;
 documentaţia tehnico-economică a obiectivului de investiţii;
 autorizaţia de construcţie cu toate avizele şi acordurile necesare obţinerii acesteia;
 lista cheltuielilor de capital pentru investiţia aprobată;
 actele privind situaţia juridică a terenului.
Avantaje:
 creditul completează sursele proprii pentru realizarea de noi capacităţi de producţie,
modemizarea şi/sau retehnologizarea celor existente;
 perioadă de graţie pentru plata ratelor de credit;
 consultanţă gratuită pentru întocmirea documentaţiei de creditare.

CONTRACT DE CREDIT PENTRU INVESTIŢII Nr .....

încheiat astăzi ........………………

Între: BRD-GSG ………. cu sediul în ………. strada………. nr………. denumită în prezentul contract BANCA,
reprezentată prin ………. în calitate de ………. şi ………. cu sediul în . ………. str. . ………. nr. ………. număr Registrul
comerţului ………. COD FISCAL nr. ………. denumită în continuare ÎMPRUMUTAT, reprezentată prin ………. în calitate
de ………. a intervenit prezentul contract:
1. BANCA acorda ÎMPRUMUTATULUI un credit în sumă de ………. pentru investiţia ………. pe o perioadă de creditare
de ………. începînd cu data de ………. conform graficului. În cadrul perioadei de creditare, BANCA acordă o perioadă de
graţie de ………. luni, Pe perioada de graţie, ÎMPRUMUTATUL nu face rambursări de credit, dar se calculează şi se
încasează dobînzi la creditul utilizat.
2. Creditul se va pune la dispoziţia împrumutatului astfel: integral, la data de ………. sau eşalonat, conform graficului de
utilizare a creditului.
Banca percepe pentru creditul aprobat şi acordat următoarele comisioane:
- comision de angajament de ………. % la valoarea creditului aprobat la semnarea contractului;
- comision de gestionare de ………. % la soldul creditului existent în ziua de ………. a fiecărei luni, calculat lunar pe
toată durata de creditare;
- comision de neutilizare de ………. % calculat asupra sumei neutilizate din credit.
3. Creditul se acordă cu o dobîndă de ………. % pe an.

13
Pe parcursul utilizării creditului, BANCA poate indexa procentul de dobîndă, în conformitate cu costul resurselor şi
dobînda de refinanţare practicată de BNR. Noul procent de dobîndă se va comunica ÎMPRUMUTATULUI în scris, în
termen de 10 zile de la aprobare şi se va aplica la soldul creditului existent de la data modificării. Dobînda calculată se
încasează lunar/decadal de bancă înaintea oricăror alte plăţi, direct din cont, pe bază de notă contabilă, eliberînd
împrumutatului un extras de cont la care se anexează o copie a notei contabile.
4. În cazul nerambursării ratelor la termenele stabilite prin graficul de rambursare, BANCA este îndreptăţită să treacă
ratele la restanţă în ziua următoare expirării termenului şi să încaseze de la ÎMPRUMUTAT o dobîndă majorată cu
………. % pe an.
Creditul poate fi rambursat, de către ÎMPRUMUTAT şi înainte de scadenţă, în întregime sau parţial, numai cu acceptul şi
condiţiile stabilite de BANCĂ.
5. ÎMPRUMUTATUL se obligă :
a) să respecte prevederile din prezentul contract şi din anexele la acesta;
b) să participe cu resurse proprii la realizarea obiectului creditării, în proporţie de ……….%;
c) să folosească creditul primit numai în scopul pentru care a fost solicitat şi aprobat, în condiţiile stabilite prin contract;
d) să restituie BĂNCII creditul primit potrivit graficului anexă la contract şi să plătească dobînzile şi comisioanele
bancare, la termenele şi în sumele convenite prin contract;
e) să reflecte corect şi la zi în evidenţele sale contabile toate operaţiunile legate de acordarea şi rambursarea creditului
în conformitate cu normele legale în vigoare;
f) să suporte cheltuielile de urmărire ale BĂNCII pentru recuperarea creditelor nerambursate;
g) să păstreze în bune condiţii, să reînoiască anual poliţele de asigurare şi să nu înstrăineze garanţiile care au stat la
baza acordării creditelor;
h) pe întreaga perioadă de creditare, respectiv pînă la restituirea acestuia şi a dobînzii, să-şi deruleze întreaga activitate
şi să-şi păstreze disponibilităţile prin conturi deschise numai la BRD.
i) să depună şi la BANCĂ balanţa de verificare, bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, precum şi anexele la acestea,
la termenele prevăzute de depunerea acestora la administraţia financiară.
6. ÎMPRUMUTATUL se obligă să garanteze creditul primit cu: ………. precum şi bunurile cumpărate din credit, care sunt
gajate de drept în favoarea băncii.
Aceste garanţii sînt indivizibile pînă la rambursarea integrală a creditului.
7. Prezentul contract intră în vigoare după înscrierea contractului de ipotecă şi/sau gaj în registrul de inscripţiuni şi
transcripţiuni imobiliare al Judecătoriei, pentru bunurile ipotecate şi gajate în favoarea BĂNCII.
8. Pe toată perioada derulării creditului împrumutatul se obligă să permită băncii verificarea situaţiei economico-
financiare, respectarea destinaţiei creditului, existenţa garanţiilor şi asigurarea acestora.
În acest scop, ÎMPRUMUTATUL se obligă să pună la dispoziţia BĂNCII documentele necesare şi să permită accesul
personalului împuternicit al BĂNCII în incinta firmei pentru efectuarea de verificări
Nerespectarea a acestor obligaţiuni atrage după sine dreptul BĂNCII de a trece la retragerea creditului înainte de
scadenţă.
9. În cazul nedepunerii în bancă a balanţei de verificare, a bilanţului contabil, a contului de profit şi pierderi, în 5 zile
calendaristice după depunerea la Administraţia finanţelor publice, BANCA este în drept să sisteze creditarea şi să treacă
soldul creditului la credite restante.
10. BANCA este în drept să anuleze sau să reducă cuantumul creditului aprobat, în cazuri justificate, după expirarea
unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat în scris ÎMPRUMUTATULUI, astfel:
-În cazul în care indicatorii de performanţă financiară, înregistrază nivele sub cele avute în vedere în momentul acordării
creditului şi care pot conduce la nerambursarea creditelor.
- În cazul înregistrării de PIERDERI.
- În cazul furnizării de către ÎMPRUMUTAT a unor date nereale.
- În cazul derulării activităţii prin conturi deschise la alte bănci.
BANCA este în drept să întrerupă imediat, fără preaviz, utilizarea de către ÎMPRUMUTAT a creditului aprobat, în cazul în
care acesta a încălcat condiţiile contractuale.
11. Neplata ratelor şi dobînzilor aferente, precum şi nerespectarea vreuneia din clauze, dau dreptul BĂNCII să treacă la
retragerea imediată a creditului şi dobînzilor datorate din contul împrumutatului, iar cînd acest lucru nu este posibil se va
trece la recuperarea prin executare silită.
12. BANCA nu preia riscul politic sau cel provocat de calamităţile naturale şi nu răspunde de autenticitatea documentelor
prezentate de ÎMPRUMUTAT.
13. Prezentul contract are valoare de înscris autentic şi constituie titlu executoriu.
14. Acest contract a fost încheiat în număr de ………. exemplare, din care ………. exemplare rămîn la BANCĂ şi ……….
exemplare la ÎMPRUMUTAT.
BANCA, ÎMPRUMUTATUL,

14
 CAP 7. CARDURI ŞI SERVICII CONEXE

7.1. Elemente tehnice privind utilizarea cardurilor

Cardul, aşa cum este definit de către instituţiile de credit, reprezintă un instrument de
plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat, securizat si individualizat, care
permite destinatorului său să utilizeze disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe
numele sau la emitentul cardului, ori să utilizeze o linie de credit in limita unui plafon stabilit
în prealabil, deschisa la emitent în favoarea deţinătorului de card.
Cardurile sub forma de cărţi de credit au apărut pentru prima dată în SUA, iar intenţia a
fost de a oferi clienţilor un instrument de plată cu circulaţie la nivel naţional care să permită
depăşirea restricţiilor în acest domeniu impuse de Legea Bancară Federală a SUA. De atunci,
cardurile în diferite variante au început să fie utilizate tot mai mult în ţările cu economie
dezvoltată, devenind în scurt timp unui din cele mai răspândite şi utilizate servicii bancare.
Alături de bănci, pe piaţa cardurilor s-au impus, în calitate de emitenţi de carduri şi
instituţii nonbancare cum ar fi VISA INTERNATIONAL, Mastercard, Eurocard, American
Express, Diners CLUB. Drept urmare, cardurile emise de aceste instituţii, în calitate de
proprietari de marcă, poartă asociat numele mărcii respective: VISA Card, American Expres
Card, etc.
Din punct de vedere al circulaţiei, se disting:
• carduri internaţionale, a căror circulaţie şi utilizare depăşesc graniţele ţării unde este
amplasată compania emitentă; sunt emise în valute convertibile şi acceptate pe plan mondial,
pe baza lor putându-se efectua plăţi în orice monedă, indiferent de valuta în care este exprimat
contul deţinătorului. De exemplu, VISA International este o astfel de organizaţie, formată din
instituţii financiare, care are ca membri peste 22.000 bănci din întreaga lume;
• carduri naţionale, care sunt exprimate în moneda naţională a ţării unde se află
amplasată banca sau compania emitentă, ele putând fi utilizate ca instrumente de plată numai
în ţara respectivă;
• carduri naţionale cu utilizare internaţională.
Cardul este un instrument de plată bazat pe aparatură electronică, ca alternativă la
instrumentele “clasice” de plată, numerarul şi cecul, iar deţinătorul are dreptul de acces la o
procedură de autorizare şi plată cu card. Cardul înglobează în banda magnetică informaţii
standardizate, securizate şi individualizate care, prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive
speciale, permit accesul titularului la contul său bancar, autorizarea de plăţi, efectuarea de plăţi
sau obţinerea de numerar. Dată fiind componenta electronică şi larga utilizare a cardurilor,
emitenţii de carduri au anumite responsabilităţi privind confecţionarea materială şi informaţiile
minime pe care trebuie să le conţină un card.
În scopul reducerii posibilităţii de fraude (falsificare) au fost introduse anumite măsuri
de prevenire. Posesorul unui card trebuie să fie conştient de necesitatea efectuării unor
verificări în procesul utilizării cardului, având ca scop prevenirea utilizării greşite iar, la rândul
său, persoana (compania) care acceptă carduri pentru plăţi trebuie să cunoască procedurile
impuse de folosirea acestora. Una dintre aceste măsuri o reprezintă necesitatea existenţei unei
holograme pe faţa cardului. Hologramele s-au impus ca fiind cele mai eficiente în ansamblul
tehnicilor de asigurare a cardurilor. În acelaşi timp, există anumite cerinţe tehnice de realizare
a cardurilor privind rezistenţa la uzură, elemente de siguranţă în desen cu scopul evitării
posibilităţilor de ştergere sau modificare (de exemplu, a semnăturii).
Personalul companiilor care acceptă carduri, înaintea efectuării tranzacţiilor trebuie să
verifice Codul personal de identificare aferent unui card, prescurtat – conform practicii

1
internaţionale PIN (Personal Identification Number), abreviere utilizată în limba română, este
codul atribuit de emitent unui deţinător de card, cod pe care utilizatorul poate fi pus în situaţia
de al reproduce, în vederea verificării identităţii deţinătorului, în cazul unei plăţi prin card
deservită, de exemplu de un automat programabil.
Odată intrat în posesia cardului, titularul îl poate utiliza pentru:
• plata mărfurilor şi serviciilor la unităţile care vând mărfuri sau prestează servicii şi
acceptă acest instrument de plată;
• obţinerea de numerar de la ghişeele băncii sau de la distribuitoarele automate de
numerar.
Dacă posesorul cardului doreşte să cumpere o marfă, acesta prezintă cardul vânzătorului.
Tranzacţia de plată se poate realiza în două moduri: fie cardul este introdus în terminalul
electronic al magazinului (EFTPOS), care va tipări automat borderoul vânzărilor (notele de
plată), fie vânzătorul va folosi un aparat de tipărire (IMPRINTER) pentru notele de plată
standardizate, denumite vouchere.
EFTPOS. Plata mărfurilor şi a serviciilor presupune existenţa unui terminal la
comerciant, conectat la infrastructura informatică şi de telecomunicaţii destinată plăţilor prin
carduri. Terminalul pentru transferul electronic al fondurilor, prescurtat EFTPOS permite
preluarea, captarea şi transmiterea de informaţie asupra plăţii cu card prin mijloace electronice,
de la comerciant la centrul de autorizare. Folosind informaţia conţinută de banda magnetică a
cardului (cardul fiind introdus într-o fantă specială a terminalului) şi prin testarea valorii
tranzacţiei la EFTPOS, comerciantul primeşte automat autorizarea privind plata (în 30 de
secunde). De îndată ce tranzacţia este autorizată, dispozitivul furnizează nota de plată în două
exemplare. Notele de plată sunt semnate de client, semnătura dată este confruntată de
comerciant cu cea de pe card: cu aceasta plata a fost efectuată. O notă de plată rămâne la
comerciant iar cealaltă, împreună cu marfa, este dată cumpărătorului.
IMPRINTER. O altă modalitate de a efectua plata cu carduri, mai puţin rapidă, presupune
legătura telefonică cu centrul de autorizare şi utilizare de către comerciant a unui imprinter.
Imprinterul este un dispozitiv mecanic care permite luarea unei amprente de pe elementele în
relief de pe faţa cardului şi transpunerea lor (prin gofrare/embosare) pe suprafaţa unui
document confecţionat pe suport de hârtie (denumit imprinter voucher) care este de regulă,
nota de plată a comerciantului. În acest caz, comerciantul verifică formal cardul (integritate,
corespondenţa dintre numele de pe card şi documentele de identitate ale clientului). Casierul
comerciantului telefonează la centrul de autorizare (centrul de procesare a tranzacţiilor cu
carduri) şi comunică elementele de identificare ale cardului (numărul cardului, perioada de
valabilitate a acestuia) şi valoarea tranzacţiei. Centrul de procesare, folosind sistemul de
telecomunicaţii prin satelit, autorizează efectuarea tranzacţiei, iar după primirea autorizării,
casierul întocmeşte utilizând imprinterul nota de plată (voucher) în trei exemplare, care trebuie
semnată de către cumpărător. După confruntarea semnăturii de pe nota de plată cu cea de pe
card, vânzătorul eliberează marfa şi dă un exemplar al notei de plată şi clientului
Stabilirea si definirea modului de organizare, proiectare, implementare, desfăşurare a
activitatii legate de emiterea si acceptarea la plată a cardurilor, au in vedere obiectivele generale
ale activităţii unei instituţii bancare, astfel incat cerinţele clienţilor sa fie corect si complet
cunoscute si îndeplinite. Cadrul legal de desfăşurare a activitățtii este constituit de standardele
internaţionale privind cardurile, regulamentele organizaţiilor Visa International şi MasterCard
International, Regulamentul BNR şi reglementările băncilor în vigoare.
Fluxul activităţilor aferente procesului de emitere şi acceptare la plată a cardurilor,
presupune parcurgerea următoarelor etape:
➢
identificarea produselor tip card cerute pe piaţă, precum şi necesitatea sau
capabilitatea de acceptare la plată, prin intermediul studiilor de marketing si a campaniilor
promoţionale;

2
 ➢
banca solicită organismelor internaţionale (Visa sau MasterCard) deschiderea unui
proiect pentru implementare, modificare sau upgradare, în urma căruia sunt atribuiţi parametrii
tehnici de lucru precum şi cei definitorii pentru produse şi servicii;
➢
sunt elaborate documentele de lucru pentru pregătirea testării produselor sau a
serviciilor care se doresc implementate/modificate, creându-se cadrul metodologic pentru
implementare;
➢
în paralel cu etapa metodologică se desfăşoară etapa logistică de elaborare sau
adaptare a programelor informatice aferente proiectelor de lucru;
➢
se lansează produsul nou creat pe piaţă;
➢
în paralel cu desfăşurarea activităţii pe bază de carduri se desfăşoară procesul de
monitorizare şi control intern al funcţionării activităţii;
➢
programele de interfaţa create şi gestionate dau posibilitatea verificării decontării şi
reconcilierii corecte a tranzacţiilor efectuate cu cardurile în reţeaua interna şi internaţională.
Monitorizarea autorizărilor şi a tranzacţiilor efectuate zilnic face parte integrantă şi din cadrul
programelor standard de prevenire a fraudelor şi eliminarea riscului de orice natură, prevenirea
spălării banilor din activitatea pe baza de carduri;

Emiterea cardurilor
• la emiterea cardurilor pe bază de cerere individuală se va verifica: corectitudinea
completării cererii si a existenţei documentelor anexate, existenţa registrului de evidenţă a
cardurilor emise completat la zi.
• la emiterea „on line” a cardurilor se urmăreşte: existenţa semnăturii clientului pe
contractul de emitere a cardului, încasarea sumei minime necesare deschiderii contului,
respectarea reglementărilor privind evidenţa cardurilor emise şi repartizate în teritoriu, a
modului în care sunt păstrate cardurile neridicate şi transmiterea către centrala băncii a
cardurilor neridicate de clienţi după mai mult de 6 luni de la emitere, respectiv, modul în care
sunt păstrate listele primite de la centrala băncii referitoare la emiterea cardurilor.

Acceptarea la plată a cardurilor

➢ Respectarea procedurilor de lucru privind activitatea de acceptare a cardurilor la
comercianţi, urmărindu-se, în principal:
• verificarea respectării formatului contractelor de acceptare;
• verificarea modului de completare şi a circuitului documentelor;
• verificarea existenţei la nivelul unităţii teritoriale a registrului de evidenţă a
comercianţilor acceptatori.
➢
Respectarea procedurilor de lucru privind decontarea tranzacţiilor la comercianţi prin:
• verificarea existenţei borderoului de remitere la centrala băncii a chitanţelor de
vânzare/stornare primite de la comercianţi;
• verificarea efectuării la zi a punctajului privind chitanţele remise şi cele încasate;
• verificarea listării si anexării la contul curent al comercianţilor a extrasului de cont
privind tranzacţiile decontate prin intermediul cardurilor;
• verificarea modului în care unitatea teritorială înregistrează în contul comercianţilor
contravaloarea tranzacţiilor decontate şi a comisionului aferent acestora;
• respectarea reglementărilor interne privind eliberarea la ghişeele băncii a numerarului
de pe carduri prin intermediul imprinterelor si a POS-urilor;
• verificarea respectării regulilor de completare a chitanţelor de eliberare numerar
(înscrierea primelor 4 cifre ale cardului, înscrierea corectă şi completă a datelor din documentul
de identitate, înscrierea pe chitanţă a codului locaţiei), respectiv, existenţa documentelor de
remitere la încasare a chitanţelor şi efectuarea punctajului între chitanţele remise la încasare şi
cele încasate.

3
 Alimentarea conturilor asociate cardurilor
Respectarea prevederilor de lucru privind alimentarea conturilor deţinătorilor de carduri
se va realiza pentru:
• alimentările manuale (concordanţa dintre suma depusă de client şi cea alimentată în
contul clientului, precum şi corectitudinea alimentării conturilor respectând principiul
alimentărilor efectuate zi de zi);
• alimentările automate (concordanţa dintre suma înscrisă pe ordinul de plată şi cea din
fişier şi corectitudinea datei alimentării prin fişier).
O atenţie specială se va acorda corecţiilor aferente alimentărilor eronate.

Reţeaua de ATM-uri
Pentru funcţionarea optimă a reţelei de ATM-urilor trebuie avute în vedere următoarele:
existenţa solicitării de instalare a ATM-ului, a aprobării centralei băncii sau, a contractului de
repartizare a aparatului. Respectarea procedurilor privind alimentarea cu numerar a ATM-
urilor se va realiza prin verificarea: respectării intervalului orar privind alimentarea ATM-
urilor, existenţei documentelor privind programarea alimentării ATM-urilor, a modului de
calcul şi înregistrare a operaţiunilor privind alimentarea ATM-urilor, a modului în care unităţile
teritoriale care deţin ATM-uri procedează la înregistrarea în aplicaţia informatică a sumelor
aferente alimentărilor/restituirilor de sume. În cazul gestiunii reţelei de ATM-uri se urmăreşte
existenţa registrului de evidenţă a operaţiunilor efectuate la ATM-uri, evidenţa fişelor de
intervenţii tehnice, existenţa persoanei responsabile cu activităţile tehnice.

Transferurile din conturile de card

În cazul transferurilor din conturile de card se vor avea în vedere următoarele: existenţa
la nivelul unităţii bancare iniţiatoare a transferului a originalului cererii desţinătorului de card
(cu menţiunile privind suma transferată, destinaţia şi motivul transferului), respectiv
documentele şi înregistrările contabile generate de efectuarea transferului respectiv.

7.2. Carduri de debit şi carduri de credit

În funcţie de sursa fondurilor, cardurile se împart în două mari categorii: carduri de debit
şi carduri de credit. Cardurile de debit permit efectuarea plăţilor şi a retragerilor de numerar în
limita fondurilor proprii depuse de către clienţi în contul de card. Spre deosebire de acestea, în
cazul cardurilor de credit, clientul utilizează banii puşi la dispoziţie de către bancă în limita
unui credit aprobat. Lunar, clientul plăteşte dobândă pentru suma utilizată din plafonul aprobat
şi comisioane aferente, urmând să o ramburseze după o anumită perioadă de timp, stabilită de
comun acord cu banca. Pentru acordarea de către bancă clientului a unui card de credit trebuie
îndeplinite anumite condiţii de eligibilitate, care diferă de la o bancă la alta.
Acestea sunt emise sub sigla a două mari companii internaţionale: Mastercard şi Visa.
Chiar dacă deservesc aceleaşi nevoi, există diferenţe destul de mari între cardurile emise de
aceste firme din punct de vedere al acceptării la nivel internaţional.
În continuare vom prezenta caracteriticile fiecărui tip de card şi serviciile ataşate acestora
pe piaţa bancară românească.
Cardul Maestro este un card de debit destinat persoanelor fizice rezidente sau
nerezidente, fiind legat direct la contul curent în lei.
Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;

4
 • poate fi utilizat în România şi în străinătate pentru plata cumpărăturilor (la POS şi pe
Internet) sau pentru retragere de numerar, oriunde este afişata sigla Maestro.
În general, aceste carduri prezintă diverse servicii ataşate:
• plata facturilor curente de utilităţi şi servicii (electricitate, apă, gaze, salubritate,
telefonie fixă şi mobilă, TV cablu etc.) prin ATM-uri;
• transferuri de fonduri din propriul cont curent cu card de debit ataşat într-un alt cont
deschis la aceeaşi bancă în lei prin ATM-uri;
• constituire de depozite la aceeaşi bancă;
• rambursarea de sume pentru cardul de credit;
• încasarea prin card, la cerere, a dobânzilor pentru depozitele în lei constituite la aceeaşi
bancă;
• rambursarea ratelor pentru creditele contractate de la aceeaşi bancă;
• reîncărcarea cartelelor de telefon mobil.
Documentele necesare pentru obţinerea acestui card constau în documente de identitate
prezentate în original la bancă şi încheierea cu banca a Convenţiei de cont curent.
Cardul VISA Electron este un alt tip de card de debit legat direct la contul curent în lei,
cu 90tehnologie cip încorporată. Cardul este destinat atât persoanelor fizice rezidente, cât şi
persoanelor fizice nerezidente.
Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;
• poate fi utilizat în România şi în străinătate pentru plata cumpărăturilor (la POS şi pe
Internet) sau pentru retragere de numerar, oriunde este afişată sigla VISA.
Cardul VISA Clasic este un alt tip de card de debit care se poate lega de contul curent în
lei, eur sau usd. Cardul este destinat atât persoanelor fizice rezidente, cât şi persoanelor fizice
nerezidente.
Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei, eur sau usd;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;
• permite efectuarea de tranzacţii în mediul online (plata cumpărăturilor la POS / pe
Internet sau retragere de numerar de la bancomat) şi în mediu offline (tranzacţii la imprinter),
oriunde este afişată sigla VISA.
MasterCard este card de debit care se poate lega de contul curent în lei, eur sau usd,
considerat a fi cel mai sigur la nivel internaţional. Totodată este şi cardul acceptat în cele mai
multe locaţii din lume (peste 25 milioane de locaţii).
Caracteristici:
• este un card de debit legat direct la contul curent în lei, eur sau usd;
• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;
• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;
• permite efectuarea de tranzacţii în mediul online (plata cumpărăturilor la POS / pe
Internet sau retragere de numerar de la bancomat) şi în mediu offline (tranzacţii la imprinter),
oriunde este afişată sigla Mastercard.

7.3. Servicii ataşate cardurilor

În baza contului de card convenţiie cu clienţii privind serviciile asociate conturilor de

card vizează: plăţi facturi la ATM (corectitudinea completării convenţiilor, existența
documentelor anexate și existența evidenței la zi a convenţiilor încheiate la nivelul unității

5
respective); Mobile Banking (corectitudinea completării cererilor și existenșa documentelor de
remitere a acestora către Centrala, existența evidenței la zi a convenţiilor încheiate la nivelul
unității respective).
Card de debit preplătit
• este un card de tip Visa care se emite pe loc;
• permite plata cumpărăturilor pe internet;
• protejează datele personale astfel încât clientul nu este nevoit să divulge pe internet
informaţii financiare;
• clientul are oricând posibilitatea de a afla soldul contului sau tranzacţiile online.
Carduri de cumpărături
• card de credit în lei pentru persoane fizice;
• se stabileşte o limită de credit pentru fiecare utilizator
• sistem de rambursare flexibil: implică o rambursarea lunară a unui procent minim din
valoarea creditului utilizat;
• pentru retragerile de numerar limita se poate fixa de către client şi aceasta se fixează de
obicei la un nivel inferior faţă de procentul de 100% din limita acordata de bancă pentru plata
la comercianti;
• clienţii pot stabili o limita zilnică de retragere numerar ;
• nu necesită giranţi, asigurare sau alte garanţii.
Carduri destinate cumpărăturilor pe internet
• majoritatea au încorporat standardului 3-D Secure, cel mai înalt standard de securizare
a plăţilor prin Internet ce reduce semnificativ şansele de fraudare a cardului la efectuarea de
tranzacţii pe Internet;
• procesul de autentificare nu necesită instalarea vreunei aplicaţii speciale;
• prin introducerea unui cod ştiut numai de către client, acesta păstrează controlul asupra
cumpărăturilor online şi elimină riscul de fraudă.
Card de debit pentru transport
• card de debit în lei ce poate fi utilizat atât în ţară cât şi în străinătate;
• posesorii cardului pot efectua toate operaţiunile bancare clasice: plata cumpărăturilor
la comercianţi sau pe Internet, plata facturilor, retragerea de numerar de la bancomate, etc.;
• asigură acces rapid şi simplu în reţeaua de transport, funcţionând asemenea unui card
de transport;
• clientul poate include pe card abonamentul la transport sau contravaloarea biletelor de
călătorie.

6
 CAP 8. ELECTRONIC BANKING

8.1. Internet banking

Permite clienţilor obţinerea de informaţii personalizate despre conturile proprii şi

efectuarea de operaţiuni bancare prin internet şi anume:
a) transferuri intrabancare în lei şi în valută;
b) transferuri interbancare în lei şi în valută, inclusiv transferuri internaţionale;
c) plăţi facute către furnizorii de utilităţi;
d) schimburi valutare;
e) deschidere de cont curent în valutele cotate la bănci;
f) achitarea ratelor de credit în lei şi în valută;
g) plăţi programate pentru o dată viitoare de execuţie;
h) constituirea, alimentarea, lichidarea depozitelor la termen şi a conturilor de economii;
i) cumpărarea şi răscumpărarea certificatelor de depozit cu discount;
j) obţinerea de informaţii personalizate cu privire la conturile deţinute la bancă;
k) ataşarea cardului de debit la contul curent;
l) setarea instrucţiunilor de plată repetitivă;
m) dezactivarea conturior pentru vizualizarea acestora;
n) clientul poate opta pentru primirea de mesaje generale de la bancă cu opţiune de
raspuns.
Serviciul este asigurat prin trei niveluri de securitate:
• clientul are la dispoziţie un dispozitiv Token protejat de un cod PIN, stabilit de client la
prima utilizare;
• identificarea în aplicaţie se realizează pe baza numelui de utilizator, primit de la bancă
în momentul semnării contractului şi a unei parole reprezentate de un cod unic generat de
dispozitivul Token;
• fiecare tranzacţie va fi ulterior autorizată prin intermediul parolei digitale unice generată
de dispozitivul Token.
Operaţiunile bancare efectuate prin serviciul de efectuare operaţiuni prin internet banking
sunt iniţiate în timp real cu impact imediat asupra soldurilor conturilor clientului, nemaiputând
fi revocate după autorizarea operaţiunilor solicitate, cu excepţia ordinelor de plată programate.
Informaţiile bancare ce pot fi obţinute prin intermediul serviciului :
a) extrase de cont zilnice – informaţii privind operaţiunile bancare efectuate prin contul
curent în ziua anterioară;
b) extrase de cont intraday – informaţii privind operaţiunile bancare efectuate prin contul
curent în ziua curentă până în momentul iniţierii solicitării;
c) stări financiare – informaţii privind situaţia conturilor clientului la momentul iniţierii
solicitării.
Facilităţile de care pot beneficia clienţii utilizatori ai serviciului constau în următoarele:
- managementul operaţiunilor (loturi şi şabloane) – facilităţi de semnare centralizată a
unui grup de operaţiuni bancare şi de constituire de operaţiuni bancare predefinite pentru
utilizare frecventă;
- limite de sume – facilitate de stabilire de limite de sume (valori zilnice sau pe operaţiuni
bancare) pentru fiecare utilizator în parte;
- drepturi gestionare operaţiuni – facilitate de a stabili pentru fiecare utilizator, pentru
fiecare tip de operaţiune bancară drepturi de gestionare diferenţiate (adăugare, modificare,
vizualizare, ştergere etc.);

1
 - import – facilitate de import ce asigură preluare unui fişier de un anumit format din
aplicaţia clientului de către serviciu şi interpretarea lui ca operaţiune bancare;
- export – facilitate de export a informaţiilor bancare din serviciu în alte aplicaţii ale
clientului, sub forma unui fişier de tip SWIFT MT940;
- rapoarte – facilitate de a genera rapoarte în ceea ce priveşte activitatea utilizatorilor
(momentul la care s-au semnat anumite operaţiuni bancare, utilizatorii care au semnat aceste
operaţiuni bancare, etc.);
- grup - facilitate de a obţine acces şi drept de administrare prin intermediul serviciului a
conturilor altor clienţi persoane juridice, pe baza acordului dat de aceştia din urmă.
Serviciul de Internet banking prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:
• economie de timp - efectuarea de operaţiuni bancare fără a fi necesară deplasarea
clientului la unităţile teritoriale;
• confort şi siguranţă în efectuarea operaţiunilor bancare în lei şi în valută de la orice
calculator cu acces la internet;
• serviciul este accesibil atât în ţară cât şi în străinatate;
• costurile pentru operaţiunile efectuate sunt reduse faţă de costurile aferente
operaţiunilor efectuate la ghişeele băncii;
• serviciul este accesibil zilnic 24 ore din 24, 7 zile din 7 prin apelarea Contact Center;
• legătură electronică permanentă cu banca din orice locaţie cu acces la Internet în scopul
iniţierii operaţiunilor bancare şi a obţinerii informaţiilor financiar bancare;
• posibilitatea de a stabili pentru fiecare utilizator şi pentru fiecare modul, drepturi de
gestionare diferenţiate în funcţie de operaţiunile specifice modulelor (adăugare, modificare,
vizualizare, ştergere, blocare/deblocare).

8.2. Serviciile MultiCash

Serviciul se adresează în special clienţilor corporate care doresc eficientizarea relaţiei cu

banca prin evitarea deplasărilor la sediul băncii în vederea desfăşurării de operaţiuni bancare.
MultiCash oferă astfel, posibilitatea de a efectua operaţiuni bancare şi de a obţine informaţii
bancare direct de la sediul clientului.
Operaţiunile bancare care se pot efectua prin intermediul serviciului MultiCash constau
în următoarele:
a) plăţi în lei în sistem intra şi interbancar;
b) plăţi în valută intrabancare şi interbancare;
c) constituire depozite la termen în lei şi valută;
d) lichidare depozite la termen în lei şi valută;
e) schimburi valutare.
Informaţiile bancare ce pot fi obţinute prin intermediul serviciului MultiCash sunt:
a) extrase de cont zilnice;
b) extrase de cont intraday;
c) stări financiare – informaţii privind situaţia conturilor clientului.
Clienţii utilizatori ai serviciului MultiCash pot beneficia de o serie de facilităţi, printre
care:
• managementul operaţiunilor (loturi şi şabloane) – facilităţi de semnare centralizată a
unui grup de operaţiuni bancare şi de constituire de operaţiuni bancare predefinite pentru
utilizare frecventă;
• limite de sume – facilitate de stabilire de limite de sume (valori zilnice sau pe operaţiuni
bancare) pentru fiecare utilizator în parte;

2
 • facilităţi ce permit controlul operaţiunilor bancare de la distanţă prin posibilitatea de
autorizare finală a operaţiunilor bancare iniţiate prin MultiCash şi obţinerea de informaţii
bancare;
• facilităţi ce permit suplimentar funcţiei anterioare şi efectuarea la distanţă a
operaţiunilor bancare;
• drepturi gestionare operaţiuni – facilitate de a stabili pentru fiecare utilizator şi pentru
fiecare tip de operaţiune bancară drepturi de gestionare diferenţiate (adăugare, modificare,
vizualizare, ştergere etc.);
• import de date – facilitate de import ce asigură preluare unui fişier de un anumit format
din aplicaţia clientului de către aplicaţia MultiCash şi interpretarea lui ca operaţiune bancară;
• export de date – facilitate de export a informaţiilor bancare din aplicaţia MultiCash în
alte aplicaţii ale clientului, sub forma unui fişier de tip SWIFT MT940;
• rapoarte – facilitatea de a genera rapoarte în ceea ce priveşte activitatea utilizatorilor.
Serviciul Multicash prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:
➢
instalarea programului, instruirea clientului şi asistenţa tehnică sunt gratuite;
➢
legătură electronică permanentă cu banca în scopul transmiterii ordinelor de plată şi a
obţinerii informaţiilor financiar – bancare;
➢
posibilitatea efectuării de operaţiuni bancare şi a obţinerii de informaţii bancare direct
de la sediul clientului;
➢
posibilitatea de a stabili pentru fiecare utilizator, pentru fiecare modul, drepturi de
gestionare diferenţiate în funcţie de operaţiunile specifice modulelor (adăugare, modificare,
vizualizare, ştergere, blocare/deblocare).

8.3. Mobile Banking

Mobile banking este un serviciu destinat clienţilor persoane fizice şi juridice posesori de
carduri de debit în lei şi valută şi utilizatori de telefonie mobilă.
Serviciile puse la dispozitia clientilor sunt de mai multe tipuri:
➢
Serviciul SMS + browsing (SmartTel 3G si SmartTel Wap): se adreseaza utilizatorilor
de telefonie mobilă care au microbrowser încorporat în telefon;
➢
Serviciul SMS se adresează utilizatorilor de telefonie mobilă care nu au microbrowser
încorporat în telefon.
Serviciul permite efectuarea a diverse operaţiuni, printre care:
- vizualizarea soldului contului de card de debit în lei şi valută;
- vizualizarea listei ultimelor tranzacţii, prin solicitarea unui mini extras de cont;
- transferul de fonduri între conturile de card de debit în lei şi valută ale aceluiaşi
utilizator (de ex.: se pot transfera fonduri dintr-un cont de card de lei într-un cont de card în
valută, la cursul de vânzare/cumparare al băncii);
- solicitarea unui extras de cont letric, care va fi transmis prin poştă;
- blocarea contului de card în cazul pierderii cardului sau daca acesta a fost furat;
- primirea de informaţii on-line despre tranzacţiile efectuate din conturile de card, la ATM
şi POS indiferent de valoarea tranzacţiei;
- primirea de informaţii on-line despre tranzacţiile efectuate din conturile de card, la ATM
si POS pentru sume mai mari de....../ mai mici de... (alerte cu limita de sumă).
Serviciul Mobile Banking poate fi accesat în două moduri, în functie de performanţele
telefonului mobil, astfel:
o prin simpla transmitere/primire de SMS la un număr de telefon;
o prin protocolul WAP, respectiv protocolul 3G. În acest caz, serviciul Mobile Banking
furnizează în plus faţă de serviciile menţionate mai sus, informaţii (sub forma de pagini HTML)
despre:

3
 ➢
reţeaua de ATM-uri şi unităţi;
➢
cursul valutar la casa de schimb a băncii din ziua curentă sau pe o anumită perioadă;
➢
informaţii despre tipurile de card ;
➢
dobânzile practicate de către bancă la depozitele în lei şi valută;
➢
campaniile de promovare derulate de bancă.
Serviciul Mobile banking prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:
• confort și economie de timp prin folosirea telefonului mobil pentru a intra în legatură
cu banca;
• accesul la informaţii asupra contului de card şi a tranzacţiilor efectuate la ATM sau
POS;
• siguranţa şi confidenţialitatea operaţiunilor;
• informaţii financiar-bancare on-line.