CURS 2

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE

SCHIMBURILOR INTERNAŢIONALE

În orice societate bazată pe producţie, schimbul reprezintă baza activităţii

economice. El permite o mai bună alocare a resurselor rare şi, deci, o creştere
a eficacităţii sistemului economic. Dezvoltarea schimburilor însoţeşte
procesul de specializare a unităţilor economice, care renunţă treptat să mai
producă toate bunurile de care au nevoie. Această regulă a schimbului şi a
specializării se aplică indiferent care ar fi natura unităţii de producţie:
individ, întreprindere, regiune, naţiune.

2.1. Mercantilismul
Doctrina dominantă a secolelor XVI - XVII, mercantilismul, a căutat să
demonstreze faptul că puterea unei ţări depinde de cantitatea de metal
preţios deţinută. Autorii mercantilişti susţineau că schimburile
internaţionale reprezintă un mijloc de îmbogăţire. Principalul obiectiv al
mercantiliştilor era menţinerea unei balanţe comerciale excedentare,
printr-un export superior importului. În acest fel, o ţară putea acumula
cantităţi ridicate de aur şi argint şi, în consecinţă, îşi putea spori bogăţia
naţională şi prestigiul. Doctrina mercantilistă justifica intervenţia statelor în
sensul creşterii excedentelor în balanţa comercială, prin intermediul
politicilor de stimulare a exporturilor şi de reducere, de limitare a
importurilor.
Pe fondul acestor trăsături comune mercantilismului, indiferent de spaţiul
de manifestare, au fost evidente şi particularităţi legate de specificul
condiţiilor concrete din fiecare ţară. Astfel, mercantilismul spaniol şi
portughez a fost numit bullionist, deoarece accentul era pus pe acumularea
de bani, sub forma metalelor preţioase, mercantilismul francez a fost
denumit industrialist, întrucât accentul era pus pe stimularea, dezvoltarea şi
protejarea industriei naţionale, premisă pentru dezvoltarea exporturilor, iar
mercantilismul englez şi olandez a fost numit şi sistem comercial,
deoarece, pe lângă dezvoltarea industriei naţionale, accentul era pus şi pe
dezvoltarea flotei naţionale, a comerţului la mare distanţă şi a
colonialismului.
Şi în prezent doctrina mercantilistă are suficienţi adepţi. Termenul
neomercantilism este folosit acum pentru a descrie situaţia unei ţări care
caută să realizeze o balanţă comercială excedentară în scopul atingerii
unor obiective sociale sau politice, ca de exemplu, atunci când o ţară caută
să realizeze o deplină ocupare a forţei de muncă prin producerea de bunuri
mult peste nevoile locale, exportând surplusul în afara graniţelor.
Jarl Hagelstam, Director în Ministerul de Finanţe din Finlanda, făcea
următoarea observaţie în legătură cu derularea celor mai multe dintre
negocieri: „Modul de abordare a negocierilor, indiferent dacă ţările sunt
dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este de a insista pentru liberalizarea
schimburilor comerciale în domenii în care avantajele lor competitive sunt
cele mai mari şi de a limita liberalizarea în domenii în care sunt mai puţin
competitive şi în care importurile ar putea înlocui produsele autohtone.”1
Hagelstam atribuie această tendinţă manifestată în decursul negocierilor
unor concepţii neo-mercantiliste, îmbrăţişate de politicienii
diferitelor naţiuni. Conform acestor concepţii se pune semnul egal între
puterea
politică, puterea economică şi o balanţă comercială excedentară.

2.2. Teoriile clasice privind comerţul internaţional

Economiştii clasici britanici, A.Smith, D.Ricardo, J.Stuart Mill, nu s-au

îndoit de existenţa unui mecanism regulator. Analizele lor privind comerţul
internaţional s-au sprijinit pe ipoteza echilibrului balanţei comerciale.
Meritul acestora a fost de a fi sintetizat în teoriile lor atât problematica
schimburilor internaţionale cât şi pe cea a balanţelor de plăţi.

1
Jarl Hagelstam, Mercantilism Still Influences Practical Trade Policy at the
End of the Twentieth Century, Jurnal of World Trade, 1991, p.95-105, în
C.Hill, International Business, 1997, p.125
 2.2.1. Teoria avantajului absolut

Tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of Nations”, lucrare

publicată în 1776, reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind
comerţul internaţional. Conform teoriei sale, ţările ar trebui să se
specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj
absolut.
Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o
cantitate mai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume.

Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă2. Prin

participarea la comerţul internaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi
sporită, specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului
absolut. Prin specializare în producerea acelor produse pentru care sunt mai
eficiente, toate ţările vor beneficia de pe urma participării la schimburile
internaţionale.
Vom ilustra teoria avantajului absolut cu următorul exemplu: considerăm
două ţări partenere, una aparţinând Nordului şi cealaltă Sudului, şi două
grupe de produse, specifice celor două ţări, autoturisme şi textile3.
Costurile sunt măsurate prin număr de ore muncă (M) pentru o unitate
produs (Q), iar raportul c=M/Q poartă numele de coeficient input–output.
Acest coeficient reprezintă inversul productivităţii muncii, care, la rândul ei,
se exprimă ca număr de produse fabricate (Q) într-o unitate de timp (M),
respectiv W = Q/M.
Teoria avantajului absolut (ore necesare pentru o unitate de
produs, raportul c =M/Q)
Tabel 1
Nord Sud
Autoturisme 3 12
Textile 6 4
Sursa: Jean-Louis Mucchielli, Relations economiques internationales,
Hachette,1995.
2
Un joc cu sumă nulă este acela în care câştigul unuia din participanţi
reprezintă rezultatul pierderii altuia.
3
Jean-Louis Mucchielli, Relations économiques internationales, Hachette,
1995, p. 34-40
Datele din tabelul 1 sunt exprimate prin intermediul
coeficienţilor input-output şi indică faptul că lucrătorii din Nord pot produce
autoturismele într-un timp mai scurt decât cei din Sud, în vreme ce aceştia
sunt mai eficienţi în producţia de textile. Astfel, fiecare ţară are un avantaj
absolut în producerea unui anumit bun.
Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în context internaţional.
Dacă fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun pentru care are
un avantaj absolut, se va obţine un câştig în plan mondial. Într-adevăr, dacă
ţările din Nord vor transfera munca din domeniul textilelor în cel al
autoturismelor, domeniu în care sunt mai eficiente, vor obţine unităţi
suplimentare de autoturisme pentru o unitate de textile. De asemenea,
dacă ţările din Sud vor transfera munca din domeniul automobilelor în cel al
textilelor, vor obţine trei unităţi suplimentare de textile pentru o unitate de
autoturisme. Astfel, în plan mondial, cu un consum de muncă identic,
producţia de textile va creşte cu 2 unităţi, iar cea de autoturisme cu o
unitate, în raport cu situaţia anterioară, caracteristică autarhiei.
Teoria lui Adam Smith nu rezolvă dilema ţărilor care nu prezintă un avantaj
absolut în nici un domeniu. Aceste ţări nu vor mai participa la comerţul
internaţional ?

Răspunsul va fi oferit de David Ricardo4, care va dezvolta teoria avantajelor

comparative sau relative.

2.2.2. Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian

David Ricardo, în lucrarea sa „The Principle of Political Economy and

Taxation” (1817), a fost cel care a demonstrat că o ţară se va specializa în
producerea acelor bunuri pe care le poate fabrica mai eficient şi va
cumpăra din altă ţară acele bunuri pe care le realizează mai puţin eficient,
chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decât ţara terţă.
Raţionamentul lui David Ricardo a pornit de la următoarele ipoteze:
1. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor
a. În interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul, forţa
de muncă) circulă liber.

4
David Ricardo, The Principle of Political Economy and Taxation, publicată
pentru întâia oară în 1817
 b. La scară internaţională, numai mărfurile circulă liber (ipoteza
liberului schimb), în timp ce factorii capital şi forţă de muncă sunt
imobili, ţările neintrând astfel în concurenţă5.
2. Ipoteza pieţei pure şi perfecte
• În fiecare ţară, concurenţa este „pură şi perfectă”, ceea ce
înseamnă că nici o firmă nu dispune de putere suficientă pentru a-şi
impune condiţiile pe piaţă şi a influenţa preţul sau volumul total al
ofertei, de asemenea, nu există nici o restricţie în calea pătrunderii
de noi concurenţi şi nici privind deplasarea acestora între sectoare
(mobilitate intersectorială).
• Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, în
interiorul fiecărei ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea
de muncă necesară producerii lor. Dacă, de exemplu, producerea
unei unităţi de ţesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei unităţi
de grâu, o oră, o măsură de grâu se va schimba contra două măsuri
grâu.
3. Ipoteza echilibrului static
• Oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de
factori de producţie în proporţii bine determinate. Cu alte cuvinte,
producţia se efectuează în condiţiile unor „coeficienţi ficşi”, fără ca
substituţia să fie posibilă.
• În plus, nu există nici un avantaj (dar nici un dezavantaj) în a
produce în serii mari şi nu mici. Preţul care revine pe unitatea de
produs se presupune a fi acelaşi în ambele situaţii. Prin urmare,
producţia se realizează la „costuri sau randamente de scară
constante”.

5
Cele două ipoteze sintetizează specificitatea comerţului internaţional,
explicând de ce schimburile externe diferă de cele interne. În acelaşi timp,
cele două ipoteze reflectă şi concepţia clasică şi neo-clasică asupra
naţiunii, definită ca „locul geometric” de întâlnire al factorilor de producţie
(perfectă mobilitate intranaţională, imobilitate internaţională).
 Plecând de la aceste ipoteze, teoria lui Ricardo se constituie într-o analiză
originală a comerţului internaţional, capabilă să explice fundamentele
specializării, eficienţei şi creşterii economice.

Teoria avantajelor relative sau comparative - David Ricardo (1817)

ƒ Fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru
care este cea mai avantajată sau cel mai puţin
dezavantajată, respectiv în
producerea acelor bunuri ale căror costuri comparative sunt cel
mai puţin
ridicate.
Exemplul dat de Ricardo:
ƒ Ipoteză: Schimburile se realizează între două ţări, Anglia şi
Portugalia, cu două produse, ţesături şi vin
ƒ Cheltuiala de muncă necesară pentru a produce câte o unitate din
fiecare bun:
Portugalia Anglia
Ţesături 90 100
Vin 80 120
o Analiza avantajelor absolute:
o Tesături: 90 < 100 avantaj absolut Portugalia
o Vin: 80 < 120 avantaj absolut Portugalia
o Analiza avantajelor relative :
ƒ Ţesături (costul unei unităţi de ţesătură exprimat în unităţi vin):
• Portugalia: 90/80 = 1,125
• Anglia: 100/120 = 0,833
• Avantaj relativ Anglia
ƒ Vin (costul unei unităţi vin în unităţi ţesături):
• Portugalia: 80/90 = 0,888
• Anglia: 120/100 = 1,2
• Avantaj relativ Portugalia

Interesul specializării conform teoriei avantajului relativ:

o Pentru Anglia: dacă ar trăi în autarhie, pentru 1 u.t. ar primi
0,833 u.v.; dacă ar exporta în Portugalia, ar primi 1,125 u.v.
Anglia are deci interesul să importe vin portughez atât timp cât îl
poate plăti, în termeni de ţesături, cu un preţ:
P < 120/100 unităţi tesături / o unitate vin
o Pentru Portugalia: dacă ar produce singură ţesături, ar
trebui să plătească pentru 1 unitate ţesături, 1,125 unităţi vin;
dacă ar importa ţesăturile, ar plăti 1 unitate ţesături cu 0,833
unităţi vin. Portugalia are deci interesul să importe ţesăturile, dacă
preţul lor, în termeni de vin exportat, este:
P < 90/80 unităţi vin/ o unitate ţesături.
ƒ Limitele posibile ale schimbului
internaţional:
80/90< P < 120/100.
 ƒ Prin urmare fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun
la care înregistrează o productivitate mai ridicată.

Legea avantajului comparativ se poate enunţa astfel:

Este întotdeauna mai avantajos pentru două ţări să dezvolte relaţii

comerciale bilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în
producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj
relativ sau cel mai mic dezavantaj relativ.

Vom încerca să reluăm raţionamentul ricardian, pornind de la informaţiile

prezentate în tabelul 2. Conform acestor date, ţările din Nord au un avantaj
absolut în producerea ambelor bunuri. Cu toate acestea, ele sunt de 4 ori
mai eficiente în producerea de autoturisme decât ţările din Sud
(3 ore muncă pe unitate faţă de 12) şi numai de 1,33 ori mai eficiente în
producerea de textile (6 ore faţă de 8). Ţările din Nord au deci un avantaj
comparativ în producerea de autoturisme, iar ţările din Sud în producţia de
textile.
Exemplificarea teoriei avantajelor comparative
Tabel 2
Nor Sud
Autoturisme 3d 12
Textile 6 8
Costul de oportunitate
Autoturisme/textile 0,5 1,5
Textile/ autoturisme 2 0,6
6
Sursa: Jean-Louis Mucchielli, Relations economiques internationales,
Hachette,1995.

În termeni de cost de oportunitate (care măsoară cu cât scade producţia unui

bun pentru a o putea creşte pe a altuia cu o unitate), se observă că, în cazul
în care ţările din Nord vor să fabrice o unitate suplimentară de autoturisme,
ele sunt obligate să sacrifice 3 ore din producţia de textile (care ar
permite producerea unei jumătăţi de unităţi textile). Prin urmare, costul de
oportunitate al autoturismelor în termeni de textile este 3/6, respectiv
0,5, iar costul de oportunitate al unei unităţi de textile în termeni de
autoturisme este de 6/3, respectiv 2.
Pentru ţările din Sud, costul de oportunitate al autoturismelor în termeni de
textile este de 12/8 = 1,5, iar al textilelor în raport cu autoturismele de
8/12 = 0,66.
Astfel, textilele (în termeni de autoturisme) sunt mai ieftin de fabricat în Sud
decât în Nord, iar autoturismele (în termeni de textile) sunt mai ieftine în
Sud decât în Nord:
⇒ Textile: 0,66 < 2
⇒ Autoturisme: 0,5 < 1,5
Prin urmare, ţările din Nord vor fi interesate să se specializeze în
autoturisme, iar cele din Sud în textile, domeniu în care înregistrează un
avantaj comparativ sau cel mai mic dezavantaj absolut. Astfel, este mai
puţin costisitor pentru ţările din Nord să abandoneze textilele şi să se
specializeze în producerea de autoturisme decât să producă ambele bunuri şi
este mai avantajos pentru Sud să se specializeze în textile şi să abandoneze
fabricarea autoturismelor.
Ţările din Nord vor accepta să cumpere textile din străinătate dacă preţul
relativ internaţional (exprimat în termeni de schimb) va fi inferior preţului
relativ intern, iar ţările din Sud vor accepta să vândă textile dacă preţul
relativ internaţional este superior în raport cu cel intern.
Cu alte cuvinte, pentru ca cele două ţări să aibă un beneficiu din schimb,
trebuie ca ele să poată importa un produs relativ mai ieftin decât ar costa
producerea lui în plan naţional şi să vândă în străinătate (să exporte) un
produs la un preţ superior celui pe care l-ar putea obţine în interior.
În exemplul de mai sus, preţul internaţional trebuie să se situeze între cele
două valori ale preţurilor interne (0,66 şi 2 pentru textile şi 0,5 şi 1,5 pentru
autoturisme).

2.3. Teorii neo-clasice privind comerţul internaţional

2.3.1. Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson

Economiştii suedezi Eli Heckecher (în 1919) şi Bertil Ohlin (în 1933) merg
mai departe în încercarea de explicare a avantajului comparativ,
argumentând faptul că sursa acestuia o reprezintă diferenţele în dotarea cu
factori de producţie.

Se porneşte de la premisa că ţările nu dispun de aceeaşi dotare relativă cu

factori şi, deci, nu au aceleaşi costuri relative de producţie. Sunt avuţi în
vedere doi factori, munca şi capitalul.
Dacă notăm capitalul cu K şi munca cu L, şi, dacă, prin ipoteză,
presupunem că ţările din Nord au un stoc relativ de capital K/L superior
celor din Sud, putem spune că ţările din Nord sunt relativ abundente în
capital şi că ţările din Sud sunt relativ abundente în factorul muncă.
Deoarece factorii rari sunt scumpi, iar cei abundenţi sunt ieftini, ţările din
Nord dispun de capital ieftin, iar ţările din Sud de forţă de muncă ieftină.
Impactul diferenţelor de costuri relative ale factorilor influenţează preţurile
produselor în funcţie de intensitatea relativă a factorilor utilizaţi în fabricarea
lor. Se porneşte de la ipoteza că ţările dispun de aceeaşi tehnologie, chiar
dacă nu utilizează aceleaşi tehnici de producţie. Astfel, bunurile pot fi
produse folosind tehnici de producţie alternative6, coeficienţii input-output
fiind flexibili şi dependenţi de preţul relativ al factorilor de producţie.
De pildă, pentru a produce textile, putem presupune că producătorii au de
ales între diferite procedee tehnice, combinând în mod diferit capitalul şi
munca.
Producătorii din Nord vor fi interesaţi să aleagă tehnici de producţie
intensive în capital, datorită abundenţei de utilaje şi preţului ridicat al mâinii
de lucru, în vreme ce producătorii din Sud vor alege tehnici intensive în
factorul muncă, din motive contrare celor din Nord.
Să considerăm două produse sau sectoare, de pildă autoturisme şi textile, şi
să pornim de la ipoteza conform căreia, oricare ar fi locul de producţie,
autoturismele folosesc tehnici intensive în capital, iar textilele, tehnici
intensive în muncă (tabelul 10).
Abundenţa factorilor şi avantajul comparativ
Tabel 3
Munca Capitalul K/M M/K

Nord Sud Nord Sud Nord Sud Nord Sud

Textile 4 6 3 2 0,75 0,33 1,33 3

Autoturisme 2 3 8 6 4 2 0,25 0,5

Sursa: Adaptat de autor după J-L. Mucchielli, op.cit, p.46

6
De exemplu, un articol textil poate fi fabricat fie folosind un lucrător şi
trei maşini, fie doi lucrători şi două maşini, fie trei lucrători şi o maşină.
 Teorema Heckscher-Ohlin se poate enunţa astfel: O ţară dispune de
avantaj comparativ în producerea unui bun atunci când utilizează intensiv
factorul caracterizat prin abundenţă factorială relativă în raport
cu partenerul său comercial. În aceste condiţii, comerţul internaţional
corespunde unui schimb de factori abundenţi contra factori rari (ţările vor
exporta produse a căror fabricaţie a necesitat o cantitate importantă de
factori abundenţi şi vor importa bunuri fabricate cu ajutorul factorilor care,
în cazul ei, sunt deficitari). Ca urmare, apare o tendinţă de egalizare a
remunerării factorilor de producţie.
În exemplul de mai sus, ţările din Nord au un avantaj comparativ în
producerea de autoturisme, iar cele din Sud în textile.
În analiza lui Heckscher şi Ohlin, tendinţa de egalizare a remunerării
factorilor de producţie nu apare cu claritate, ceea ce l-a determinat pe Paul
Samuelson să reia această problemă.

Tendinţa egalizării factorilor de producţie

Samuelson, printr-o demonstraţie extrem de complexă, a arătat că
schimburile internaţionale duc la egalizarea remunerării factorilor de
producţie, în următoarele condiţii7:
ƒ Pe pieţele naţionale şi internaţionale există o concurenţă
perfectă;
ƒ Factorii de producţie nu pot depăşi frontierele naţionale şi sunt
omogeni (nu se face distincţia între muncă mai mult sau mai
puţin calificată);
ƒ Factorii, care sunt perfect mobili şi în concurenţă perfectă în
cadrul frontierelor naţionale, sunt remuneraţi conform
productivităţilor marginale;
ƒ Randamentele sunt descrescătoare, prin urmare specializarea în
cadrul fiecărei ţări este parţială;
ƒ Sunt neglijate costurile de transport;
ƒ Funcţiile de producţie sunt lineare şi omogene pentru fiecare bun;
ele sunt identice pentru fiecare bun în diferitele ţări.

7
Colette Neme, Economie internationale. Fondements et politiques, Litec,
1996, p.81
 Demonstraţia lui Samuelson se plasează în ipoteza a două ţări şi două
produse, ţesături-grâu şi doi factori, muncă şi pământ.
a) Creşterea raportului salariu/rentă (S/R) provoacă o creştere a
raportului preţurilor pentru tesături-grâu(Pţ/Pg) şi o scădere a
raportului grâu-ţesături (Pg/Pţ). Într-adevăr, cum fiecare ţară
dispune de un stoc limitat de factori, aceştia sunt repartizaţi în
funcţie de valoarea produsului, unui produs scump mai mulţi factori,
unuia ieftin mai puţini. Dacă grâul este ieftin, cum el necesită mult
pământ, îi va fi afectată mai puţină muncă. Deci raportul Pg/Pţ este
mic, pământul nu va mai fi foarte profitabil, renta va fi mai puţin
ridicată în raport cu preţul muncii şi raportul S/R creşte. Invers, dacă
preţul grâului creşte, Pg/Pţ se măreşte, la fel renta, iar raportul S/R
se diminuează.
b) Deoarece comerţul internaţional egalizează preţul relativ al
produselor, un unic raport al preţurilor Pg-Pţ, presupune acelaşi
raport S/R în cele două ţări.
c) În cele două ţări, cele două sectoare se adaptează la acest raport
(S/R) realizând combinări muncă –pământ (M/P) identice.

Demonstraţia lui Samuelson a fost ulterior criticată8, mai ales pentru

următoarele două puncte vulnerabile:
1. egalizarea absolută a factorilor de producţie nu se poate realiza
în practică, pentru că depinde de:
i. lipsa de omogenitate a factorilor: în medie, munca unui
lucrător american este mai eficientă decât a unuia afgan;
calitatea pământului diferă de la o zonă la alta, nici factorul
capital nu prezintă omogenitate;
ii. mobilitatea interioară şi omogenitatea produselor nu sunt
perfecte; sectoarele interne comunică deseori cu dificultate
cu cele externe;
iii. tehnicile de producţie sunt diferite.
2. departe de a realiza o egalizare a remunerării factorilor,
comerţul internaţional poate agrava disparităţile. În sprijinul
acestei observaţii s-au adus următoarele argumente:
8
James and Pearce, The factor price equalisation, Revue of Economic Studies,
1951-1952, vol.19, nr.49, în C.Neme,Economie Internationale, Paris, 1996, p.
84
 a. funcţiile de producţie sunt diferite în fiecare ţară. A spune că
o ţară se specializează în producerea acelui bun care
utilizează factorii abundenţi şi, deci, mai ieftini înseamnă că
ea poate face acest lucru, nu şi faptul că îl va face cu
siguranţă, funcţia de producţie şi condiţiile de formare a
cererii prevalând în faţa schimbului. Chiar dacă funcţiile de
producţie sunt identice, costurile constante, specializarea tinde
să crească preţul factorilor utilizaţi şi să-l scadă pe al altora,
care, dimpotrivă, cresc în exterior, de unde
disparitatea între preţul factorilor.
b. Chiar în ipoteza a doi factori şi două produse, cele două
produse pot modifica intensitatea cu care sunt utilizaţi
factorii, în funcţie de nivelul de producţie la care se plasează:
produsele alimentare pot fi intensive în muncă pentru o
anumită valoare a funcţiei de producţie şi în capital pentru o
altă valoare. Atunci când sunt consideraţi mai mult de doi
factori sau produse, egalitatea este tot mai rară.

2.3.2 Paradoxul lui Leontief

Primul autor care, în anii ”50, a fost tentat să testeze modelul HOS, a fost
W.Leontief. Plecând de la observaţia că SUA sunt o ţară abundentă în
capital, a pus la punct un test prin care urma să demonstreze că exporturile
americane sunt mai intensive în capital decât importurile.
Pentru a-şi elabora testul, Leontief a construit o balanţă input-output pentru
economia americană. Fiecare industrie depinde de alte industrii, pentru
materiile prime sau pentru produsele intermediare. De exemplu,
producerea de calculatoare implică utilizarea de componente, material
plastic, semiconductori etc, iar calculatoarele, la rândul lor, sunt folosite de
diferitele industrii în procesul de producţie. În acest fel, modelul input-
output permite cunoaşterea nevoilor de capital şi muncă în producţia
fiecărei ramuri.
Leontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în industrii
exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu un
sold comercial negativ). În continuare a presupus că exporturile scad cu
1 milion dolari, iar importurile cresc cu un milion dolari. Apoi a calculat
reducerea sau creşterea nevoilor de capital şi muncă legate de aceste variaţii.
Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luând, ramurile
importatoare (a căror producţie ar putea să apară ca o substituire a
importurilor), pentru a înlocui 1 milion din importuri printr-o producţie
naţională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani şi 3,1 milioane dolari suplimentari.
În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ar
disponibiliza
182,3 oameni-ani şi 2,6 milioane capital.
În fapt, obţinem un raport M/K pentru industriile exportatoare superior
aceluiaşi raport pentru industriile importatoare. Ca urmare, exporturile apar
mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau, la rândul lor, mai
intensive în capital decât exporturile. Rezultatul era opus celui aşteptat a fi
obţinut prin aplicarea modelului HOS, de unde numele sub care a rămas
cunoscut acest test, de „paradoxul lui Leontief”.
Leontief a încercat să ofere o explicaţie vis-à-vis de acest rezultat aparent
paradoxal. Argumentând faptul că un lucrător american are o productivitate
de trei ori mai ridicată decât a unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt
abundente în factorul muncă şi nu în capital. Productivitatea superioară a
muncitorilor americani derivă din existenţa din abundenţă a unui al treilea
factor de producţie specific SUA, managementul, care a permis muncii să
fie mult mai productivă decât în alte părţi.
Ulterior, alţi autori au încercat să aplice modelul lui Leontief şi altor ţări,
precum India, Franţa, Germania, Japonia etc, rezultatul fiind când o
confirmare a paradoxului, când a modelului HOS.
Aplicarea modelului HOS la realitatea japoneză a anilor 1950 a oferit un alt
rezultat paradoxal: Japonia deţinea, cel puţin aparent, mai mult factor
muncă decât capital, şi totuşi exporta produse intensive în capital. Dar
descompunând exporturile japoneze spre ţări în curs de dezvoltare, pe de o
parte, şi ţări dezvoltate, pe de altă parte, apărea ca evident faptul că
exporturile erau intensive în capital către ţările în curs de dezvoltare şi
intensive în muncă către ţările dezvoltate. Cum circa 2/3 din exporturi
mergeau spre ţări în curs de dezvoltare, explicaţia aparentului paradox apare
cu claritate.
 2.4. Teorii contemporane privind comerţul internaţional

Conform opiniilor exprimate de numeroşi autori9, principalele limite

ale teoriilor clasice şi neo-clasice constau, în principal, în următoarele:
• ipotezele pe care se sprijină sunt excesiv de simplificatoare. Astfel:
ƒ ipoteza conform căreia naţiunea este reprezentată de existenţa
unui spaţiu în care factorii de producţie sunt imobili este
invalidată de realitatea contemporană, în care capitalurile sunt
chiar mai mobile decât mărfurile;
ƒ ipoteza concurenţei pure şi perfecte este şi ea improprie lumii
contemporane.
• concluziile care derivă din aceste teorii nu sunt conforme cu
evoluţiile economice concrete:
• specializarea ţărilor era explicată pornind de la diferenţele existente
între ţări, diferenţe legate de: costuri, productivităţi, dotarea cu
factori, structura cererii, nivelul de industrializare sau modul de
organizare economică şi socială. Logica diferenţelor ar trebui, cel
puţin din punct de vedere teoretic, să determine curente de schimb
diferite, gama exporturilor unei ţări urmând a fi complet diferită de
cea a importurilor.
În realitate, ţările dezvoltate exportă şi importă produse asemănătoare,
realizează, cu alte cuvinte, „schimburi încrucişate” de bunuri similare.
• În prezent, schimburile dintre ţări sunt cu atât mai intense cu cât
ţările sunt mai apropiate din punct de vedere economic (nivelul de
dezvoltare şi structura cererii sunt asemănătoare).

9
Rene Sandretto, Le commerce international, Cursus, Armand Colin, Paris,
1995, p.104-120, Jean Louis Mucchielli, Relations economiques
internationales, Hachette, Paris, 1995, p.56-59, Colette Neme,
Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, Paris, 1996,
Paul Krugman, Maurice Obstfeld, Economie Internationale, Ed. De
Boeck Université, 1997, Charles Hill, International Business.
Competiting in the Global Marketplace, 1997, p. 132-139.
Discrepanţa între realităţile lumii contemporane şi suportul teoretic oferit de
teoriile clasice a generat abordări diferite10:
• Un prim punct de vedere aparţine celor care consideră că
abordarea realizată prin intermediul modelelor tradiţionale este
pertinentă şi poate furniza un cadru de reflecţie valabil, nefiind
necesară decât uşoara modificare a ipotezelor, respectiv a
numărului de factori implicaţi şi a calităţii lor.
S-au dezvoltat astfel teoriile cunoscute sub numele de neo-factoriale şi
neo-tehnologice, care au pus accentul pe calitatea forţei de muncă şi pe
avansul tehnologic, ca factori determinanţi ai specializării internaţionale.
• Al doilea punct de vedere, consideră că schimburile intra-ramură cu
produse asemănătoare, între ţări cu niveluri de dezvoltare
economică asemănătoare, invalidează veridicitatea teoriilor bazate pe
existenţa diferenţelor factoriale sau tehnologice, ceea ce impune
necesitatea unor noi abordări, în termeni de concurenţă imperfectă.

Acest hiatus între ipotezele şi concluziile teoriilor clasice şi observaţiile

concrete a generat numeroase intervenţii, prin care s-a urmărit
perfecţionarea teoriilor privind schimburile internaţionale. Cu titlu de
exemplu, am selectat dintre multiplele contribuţii aduse în domeniul teoriilor
contemporane privind comerţul internaţional câteva pe care le-am
considerat reprezentative:
1. abordări neo-factoriale şi neo-tehnologice
2. abordări privind specializarea internaţională bazată pe
similarităţi;
3. abordări privind specializarea internaţională bazată pe diferenţe;
4. abordări privind politica comercială strategică.

10
J.L.Mucchielli, op.cit., p. 55
2.4.1. Abordarea neo-factorială

Abordarea neo-factorială rămâne în logica modelului HOS, dar ia în

considerare mai mulţi factori de producţie, legaţi în principal de existenţa
capitalului uman, respectiv a muncii calificate, aflată, în fiecare ţară, în
proporţii diferite. Această nouă abordare permite luarea în considerare a
educaţiei drept factor primordial în industrializarea unei ţări şi în evoluţia
avantajelor comparative.
Teoriile care au în vedere capitalul uman, din perspectiva specializării, se
constituie şi într-o replică la paradoxul lui Leontief. Capitalul uman
reprezintă rezultatul investiţiilor în educarea mâinii de lucru şi permite
obţinerea de muncă calificată, suport pentru creşterea productivităţii muncii.

R.L.Findlay şi H.Kierzowski11 au realizat un model econometric, prin

care au demonstrat faptul că munca calificată este rezultatul combinării a
doi factori primari, munca şi capitalul. În modelul propus de cei doi,
activitatea educaţională, care transformă muncitorii necalificaţi în muncitori
calificaţi, corespunde unui factor numit capital educativ, care poate fi
asimilat capitalului în general.
În modelul propus, au fost luate în considerare două bunuri, unul intensiv în
muncă calificată, celălalt în muncă necalificată şi două ţări, în ţara A fiind
mai abundent factorul capital decât în B. Cum capitalul serveşte la
formarea forţei de muncă calificate, se poate vedea cu uşurinţă că preţul
relativ al produsului intensiv în muncă calificată va fi mai puţin ridicat în
ţara A decât în B.
Rezultatul general este următorul: O ţară relativ abundentă în capital va
exporta bunuri intensive în muncă calificată, iar o ţară în care capitalul
este
mai puţin abundent va exporta bunuri intensive în muncă
necalificată.

11
R.L.Findlay şi H.Kierzowski, International Trade and Human Capital.
A General Equilibrium Model, Journal of Political Economy, 1983
2.4.2. Abordarea neo-tehnologică

Ipoteza tradiţională a modelului HOS porneşte de la premisa că în

producerea bunurilor se folosesc aceleaşi tehnologii (chiar dacă nu şi
aceleaşi funcţii de producţie). Pentru a depăşi limitele acestei ipoteze, noile
teorii introduc, ca determinanţi ai schimburilor, evoluţiile tehnologice
şi apariţia de bunuri noi. Cele două elemente sunt baza abordărilor neo-
tehnologice, care regrupează mai multe curente, în special pe cele privind
diferenţele tehnologice şi ciclul de viaţă al produselor
Ecartul tehnologic şi performanţele la export

Modelul propus de P.Krugman12 porneşte de la două ţări sau zone: Nordul

şi Sudul. Spre deosebire de Sud, Nordul inovează, inovaţia luând forma
noilor produse fabricate cu rapiditate în Nord şi abia după un timp în Sud.
Autorul arată că noile industrii trebuie să ofere permanent ceva nou în Nord
pentru a permite acestei zone să-şi menţină veniturile. Industriile noi intră în
declin şi dispar, mai devreme sau mai târziu, în faţa competiţiei create de
salariile mici din Sud. Salariile ridicate din Nord reflectă renta de monopol
pentru noile tehnologii.
Conform lui Krugman, monopolul tehnologic al Nordului este în mod
continuu erodat prin transferurile tehnologice şi nu poate fi menţinut decât
prin inovaţii constante în noile produse.
Abordarea propusă de Krugman îşi are suportul în teoria ciclului de viaţă al
produselor.

Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional sau teoria lui

R.Vernon

Raymond Vernon13 este cel care a explicat comerţul internaţional cu

produse manufacturate prin prisma ciclului de viaţă al produselor.

P.Krugman, A Model of Innovation, Technology Transfer and World

12

Distribution of Income, Journal of Political

Economy, April 1979, p.253-266
13
Raymond Vernon, International Investment and International Trade in
the Product Life Cycle, Quaterly Journal of Economics, May 1966, p.190-
207.
Astfel, în evoluţia sa, orice produs cunoaşte patru faze: apariţia, creşterea,
maturitatea şi declinul. Într-o primă fază, produsul este intensiv în
tehnologie, apoi, în faza producţiei de masă, va necesita o intensivitate
ridicată în capital (investiţii), în faza de maturitate şi declin urmând a avea
de a face cu un produs banalizat, intensiv în mână de lucru puţin calificată
şi care se va perima încetul cu încetul.
Faza de apariţie nu influenţează comerţul internaţional: noile produse apar
deoarece răspund unei nevoi existente pe respectiva piaţă, fiind fabricate şi
consumate în ţara de origine a inovaţiei14. Producţia naţională este în
funcţie de cererea internă, singura reprezentativă în a exprima aspiraţiile şi
achiziţiile potenţiale ale consumatorilor naţionali.
În a doua fază a ciclului, de creştere, apar şi se multiplică exporturile ţării
inovatoare spre ţări partenere dezvoltate. În această perioadă, producătorul
va căuta să-şi extindă piaţa, iar acest lucru se va realiza, în special, spre
alte ţări dezvoltate, în care consumatorii dispun de venituri care să le
permită achiziţionarea produsului. Firma novatoare încearcă să-şi
prelungească monopolul temporar, fiind prima care explorează pieţele
străine; pe teritoriul naţional au apărut imitaţiile, iar segmentul său de piaţă
este permanent atacat.
În cursul celei de-a doua faze, balanţa comercială a ţării inovatoare, în
raport cu noul produs, devine excedentară, în vreme ce balanţa comercială a
altor ţări dezvoltate este puternic deficitară.
În ultimele două faze, de maturitate şi declin, fluxurile comerciale se
inversează. Ţara inovatoare devine importatoare, iar ţările imitatoare devin
exportatoare. Această răsturnare este rezultatul următoarelor circumstanţe:
produsul s-a banalizat, firma inovatoare îl abandonează treptat şi se
consacră noilor produse; piaţa naţională devine saturată şi cererea
reziduală este satisfăcută prin importuri; în acelaşi timp, apare cererea
pentru produse de nouă generaţie; produsele banalizate devin intensive în
muncă puţin calificată, costurile de producţie devin esenţiale pe o piaţă pe
care concurenţa este extrem de puternică. Treptat, în special în faza de
declin, fabricarea produsului se delocalizează spre ţări în curs de
dezvoltare care răspund cerinţelor legate de cost.
14
Acest lucru se explică prin faptul că: ţara inovatoare are o populaţie cu
venituri suficient de ridicate pentru a cumpăra noul produs; piaţa internă
e aptă să servească de „piaţă-test” pentru noul produs; apariţia noului
produs răspunde unei aşteptări exprimate de consumatorii din ţara de
origine.
2.4.3. Abordări privind comerţul internaţional bazate pe similarităţi

Realitatea demonstrează că similitudinile între economiile naţionale nu

numai că nu reprezintă un obstacol în calea comerţului internaţional, ba
chiar îl stimulează. Cea mai cunoscută explicaţie îi aparţine lui S.B.Linder15
(1961).
Noua abordare propusă de Linder se sprijină pe următoarele premise:
ƒ Condiţiile de producţie nu sunt independente de condiţiile cererii.
Producţia este cu atât mai eficientă cu cât cererea este mai
mare.
ƒ Condiţiile producţiei naţionale sunt în principal influenţate de
cererea internă. Cererea internă reprezentativă este cea care
reprezintă suportul producţiei, „condiţia necesară dar nu şi
suficientă” pentru ca un bun să devină exportabil.
ƒ Piaţa externă nu este decât o prelungire a pieţei naţionale, iar
schimbul internaţional nu reprezintă decât o extindere a
schimburilor regionale.
De aici rezultă următoarea concluzie:
Cu cât ţările sunt mai asemănătoare, respectiv, cu cât sunt mai dezvoltate
din punct de vedere economic în mod asemănător, cu atât „gama
produselor pentru export va fi identică sau inclusă în gama produselor
pentru import”. Prin urmare, schimburile se fac între ţări asemănătoare ca
nivel de dezvoltare economică, cu produse comparabile sau
asemănătoare.
Linder afirmă că Legea dotării factoriale nu explică decât o mică parte a
comerţului internaţional, ea aplicându-se numai comerţului cu produse
primare, desfăşurat între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare. În
urma schimburilor nu apare însă ca evidentă tendinţa de egalizare a
remunerării factorilor de producţie, ba chiar dimpotrivă, discrepanţele dintre
N şi S tind să crească.
Modelul HOS nu are însă nici o influenţă asupra comerţului cu produse
manufacturate, desfăşurat între ţările dezvoltate. În cazul acestora se
aplică Legea avantajului comparativ, avantaj care îşi are originea în

15
Ştefan B.Linder, Un Essay on Trade and Transformation, Wiley & Sons,
New York, 1961
 existenţa unei importante pieţe interne de desfacere (principiul „cererii
reprezentative”). La rândul ei, piaţa internă este prelungită prin piaţa
externă. „Piaţa internaţională nu reprezintă decât o extindere, dincolo de
frontiere, a activităţilor proprii ţării respective”, afirmă Linder. Exporturile
se dezvoltă, cel mai adesea, plecând de la condiţiile oferite în plan
intern, piaţa internă servind drept „pistă de încercare” pentru cucerirea
pieţei externe. Ca urmare, avantajul comparativ la export este rezultatul
experienţei acumulate de firmele naţionale pe piaţa internă, al perfecţionării
cunoştinţelor (learning by doing) şi, mai ales, al efectelor pozitive ale
economiilor de scară, oferite de o producţie internă desfăşurată la scară
mare.
În plus, deoarece caracteristicile unui bun reflectă gusturile şi nivelul de trai
al locuitorilor ţării care-l fabrică, acest bun va fi cu atât mai uşor admis în
exterior dacă va ajunge pe pieţele unor ţări cu o structură a cererii
asemănătoare celei din ţara de origine. Acest lucru implică, pentru cele
două ţări, dotări factoriale comparabile. Cererea depinde de factori diverşi,
precum gusturi, nivel de cultură, religie etc., cel mai important factor fiind
însă nivelul venitului mediu pe locuitor. Acesta influenţează, pe de o parte,
cantitatea cerută şi, pe de altă parte, calitatea cererii, respectiv gradul de
sofisticare.
Cu alte cuvinte, similitudinile în structura şi nivelul de dezvoltare al
economiilor naţionale favorizează schimburile, în vreme ce disparităţile le
defavorizează.
2.4.4. Abordări privind comerţul internaţional bazate pe diferenţe

În legătură cu existenţa schimburilor încrucişate, care ocupă în zilele

noastre o pondere tot mai mare în comerţul internaţional, au existat trei
posibile răspunsuri, reflectând trei atitudini diferite16.
¾ Atitudinea conservatoare, conform căreia existenţa schimburilor
încrucişate nu pune sub semnul întrebării teoriile clasice privind comerţul
internaţional. La mijlocul anilor ” 70, autori precum Finger sau Lipsey
au explicat că schimburile de produse similare (intra industry
trade) se pot explica pornind de la premisa că în proporţii diferite
factorii de producţie din ţară.

16
R. Sandretto, op.cit., p.104-105
 Rezultă de aici o specializare mai „fină”, mai subtilă, care se poate
realiza în interiorul aceleiaşi ramuri industriale.
O asemenea explicaţie venea în sprijinul logicii neo-clasice:
„Schimburile intra-ramură vor fi determinate, la fel ca şi cele inter-
ramură, de diferenţele în dotarea cu factori.” (Finger)
¾ Atitudinea „revoluţionară”, adoptată de autori precum Gray,
Agmon, Walter, conform cărora existenţa comerţului
internaţional cu produse similare demonstrează faptul că edificiul
teoriilor clasice şi neo-clasice a fost erodat şi trebuie integral
reconstruit: „Existenţa schimburilor încrucişate reprezintă o dovadă a
inadecvării teoriei dotării cu factori de producţie şi a incapacităţii
sale de a constitui o bază realistă de analiză a fluxurilor actuale”
(Gray).
¾ Atitudinea moderată, conform căreia teoriile tradiţionale sunt
considerate ca insuficiente pentru a explica lumea contemporană, dar
perfectibile, putând fi completate, fără a fi distruse fundamental.
Vom exemplifica acest punct de vedere prezentând teoria lui
Bernard Lassudrie Duchene.

Teoria cererii de diferenţe (Bernard Lassudrie Duchène)

Bernard Lassudrie Duchene17 este cel care a perfecţionat şi completat

teoria lui Linder, realizând astfel o sinteză a teoriei disparităţilor,
diferenţelor şi a similarităţilor.
Conform acestui autor, chiar dacă în realitate schimburile încrucişate
vizează produse asemănătoare, acestea nu sunt şi identice18. Bunurile
manufacturate posedă un potenţial uriaş de diferenţiere, prin calitate,
caracteristici, marcă, imagine etc.
La un anumit nivel al preţului, este aproape imposibil ca un bun să
reunească în acelaşi timp, la cel mai ridicat nivel, toate calităţile posibile,
concilierea
acestora fiind extrem de costisitoare. Diferenţierea produselor este
rezultatul alegerii făcute privind selecţionarea calităţilor necesare, fiecare tip
de selecţie răspunzând unei categorii particulare de nevoi.

17
Bernard Lassudrie Duchène, La demande de difference et l échange
international, Economie et Sociétés, juin, 1971
18
Automobilele germane nu au aceleaşi caracteristici cu cele franţuzeşti sau
cu cele italiene.
Prin urmare, la un prim nivel de analiză, produsele sunt diferenţiate
orizontal prin calitatea lor. Se poate presupune că orice consumator
doreşte să poată alege dintre mai multe calităţi diferite. Alături de
preferinţele consumatorilor, schimbul de bunuri diferenţiate calitativ este
motivat prin faptul că extinde aria posibilităţilor pentru acelaşi bun.
La un nivel de analiză secund, putem considera că fiecare individ doreşte
un singur tip de produs, diferenţiat în funcţie de gusturile sale. Datorită
marii diversităţi de gusturi şi preferinţe, la nivel global se manifestă o cerere
variată. Această cerere va fi mai bine satisfăcută prin deschiderea
frontierelor decât în autarhie.

Abordări privind politica comercială stategică

Teoria avantajului competitiv naţional (Michael Porter)

Asemenea studiilor despre noile teorii privind comerţul internaţional, Porter

a pornit de la credinţa că teoriile existente prezintă numai o parte a
realităţii. Porter şi-a propus să găsească răspunsul la întrebarea: de ce o
naţiune are succes internaţional într-o anumită industrie, în vreme ce altele
eşuează în competiţia internaţională? De ce Japonia în industria produselor
electronice, Elveţia în producţia de medicamente sau ciocolată, SUA în
producţia de software, calculatoare sau filme ? Cu alte cuvinte, de ce o
naţiune devine ţara gazdă pentru atât de mulţi leaderi dintr-un domeniu, la
un moment dat?

În 1990, Michael Porter19 a publicat rezultatele unei cercetări laborioase (a

analizat 100 de industrii din 10 naţiuni) în The Competitive Advantage of
Nations.
Una din întrebările la care M.Porter a încercat să răspundă a fost cea
privind definirea termenului de competitivitate la nivelul unei naţiuni. Este
competitivă acea naţiune în care fiecare firmă şi fiecare ramură industrială
sunt competitive? Sau acea naţiune al cărei curs de schimb permite ca
produsele să fie competitive în plan internaţional? Sau poate acea naţiune

19
Michael Porter, profesor la Harvard Business School este autorul mai
multor lucrări economice: Competitive Strategy (1980), Competitive
advantage (1985) şi The Competitive Advantage of Nations (1990).
a cărei balanţă comercială este excedentară? O naţiune competitivă este
aceea care poate crea locuri de muncă? Sau cea a cărei forţă de muncă este
ieftină?
Porter consideră că termenul de competitivitate naţională presupune
existenţa unei prosperităţi economice pentru a ajunge la aceasta, cuvântul
cheie fiind productivitatea.20 Productivitatea forţei de muncă determină
salariile, iar productivitatea capitalului determină câştigurile care-i revin
proprietarului.
Competitivitatea la nivel naţional poate fi exprimată prin productivitatea
naţională. Prin urmare, un nivel de trai ridicat depinde de capacitatea
firmelor dintr-o ţară de a atinge niveluri ridicate de productivitate şi de a
menţine şi îmbunătăţi aceste rezultate. Pentru a susţine creşterea
productivităţii într-o economie, aceasta trebuie să-şi îmbunătăţească
permanent performanţele (upgrade itself).
Michael Porter este de părere că obţinerea unui avantaj competitiv într-un
anumit domeniu depinde de rolul jucat de mediul economic naţional,
instituţional şi politic, factori care-şi pun amprenta pe caracteristicile
naţionale specifice fiecărei firme. Mediul în care firma îşi desfăşoară
activitatea include şi localizarea geografică, istoria, tradiţiile, precum şi locul
în care sunt instruiţi şi formaţi, atât managerii şi lucrătorii, cât şi primii
clienţi ai companiei.
Conform tezei susţinute de Porter, mediul în care acţionează firmele este
influenţat de patru atribute, care pot stimula sau restricţiona apariţia
avantajului competitiv. Cele patru atribute sunt:
1. dotarea/înzestrarea cu factori de producţie (factor
conditions)
2. condiţiile în care se formează cererea (demand conditions)
3. industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting
industries)
4. strategia firmei, structura şi concurenţa (firm strategy,
structure and rivalry)
Porter afirmă că cele patru atribute sunt asemenea faţetelor unui diamant.
Firmele vor avea succes în acele ramuri în care structura diamantului este
cea mai favorabilă, cele patru atribute influenţându-se reciproc.
20
Porter defineşte productivitatae ca fiind valoarea produsă prin consumul
unei unităţi de factori de producţie, muncă sau capital.
Porter aminteşte şi de existenţa a două variabile adiţionale care
influenţează structura diamantului: şansa (evenimente precum inovaţiile,
care pot oferi noi oportunităţi firmelor din acea naţiune) şi politica
economică guvernamentală (de pildă, politicile antitrust pot influenţa
intensitatea competiţiei într-o ramură, investiţiile guvernamentale în
educaţie pot modifica mediul în care se desfăşoară afacerile etc.).
1. Dotarea/înzestrarea cu FP (factor conditions)
Porter duce mai departe modelul HOS, ierarhizând factorii în două
categorii:
o factori de bază (FB) (resurse naturale, climă, poziţie geografică,
demografie)
o factori avansaţi (FA) (infrastructură în comunicaţii, muncă
superior calificată, facilităţi în obţinerea know how –ului) .
Porter afirmă că, în cazul avantajului competitiv (AC), factorii avansaţi sunt
mai importanţi decât ceilalţi. Aceştia sunt rezultatul investiţiilor realizate de
agenţii economici privaţi şi publici (guvernamentali). De pildă, investiţiile
guvernamentale în procesul educaţional (de la învăţământul primar la cel
superior), prin creşterea nivelului de cunoaştere, calificare, prin stimularea
cercetării avansate în cadrul instituţiilor de învăţământ superior) pot
îmbunătăţi (upgrate) calitatea FA.
Relaţia FB – FA este deosebit de complexă: FB pot oferi un avantaj iniţial,
care va fi ulterior întărit şi extins prin investiţii în FA. Dar nici lipsa FB nu
reprezintă un dezavantaj deoarece creează o presiune asupra FA. Cel mai
evident exemplu îl reprezintă Japonia, ţară cu dotare precară în resurse,
dar care a compensat lipsa acestora printr-o dotare superioară cu FA21.
2. Condiţiile de formare a cererii (demand conditions):
Caracteristicile cererii interne sunt importante în modelarea atributelor
producţiei interne şi în crearea unei presiuni în direcţia inovaţiei şi a calităţii.
Firmele câştigă în domeniul AC atunci când consumatorii naţionali sunt
rafinaţi şi pretenţioşi. Asemenea consumatori obligă firmele naţionale să
producă la înalte standarde de calitate , fără a ignora nici produsele noi. De
pildă, existenţa unor consumatori japonezi rafinaţi şi cunoscători în
domeniul aparaturii fotografice a stimulat industria japoneză de profil, în
sensul creşterii calităţii şi introducerii de produse noi.
21
Porter face observaţia că, în cazul Japoniei, numărul ridicat al inginerilor/
1000 locuitori (mai mare decât în alte ţări dezvoltate) a reprezentat un
factor cheie în succesul industriei prelucrătoare
 3. Industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting
industries)
Existenţa acestor industrii, cu un grad ridicat de competitivitate, favorizează
dezvoltarea ramurii respective. De exemplu, poziţia de leader a SUA în
domeniul semiconductorilor, la mijlocul anilor ”80, a creat premisele
succesului acestei ţări în industria computerelor şi a produselor electronice
avansate. Succesul Elveţiei în domeniul industriei farmaceutice este legat
de succesul în industria chimică.
4. Strategia firmei, structura şi concurenţa dintre firme în interiorul
unei naţiuni
Porter face două importante observaţii:
ƒ Diferitele naţiuni se caracterizează prin diferite „ideologii
manageriale” (management ideologies), care le ajută sau nu în
obţinerea AC. De pildă, Porter atrage atenţia asupra numărului
mare de ingineri din echipele de conducere ale firmelor din
Germania şi Japonia, în contrast cu situaţia din SUA, unde
predomină persoanele cu pregătire economică, în special
financiară. Această situaţie, spune Porter, reflectă lipsa de
atenţie a firmelor americane în îmbunătăţirea proceselor
productive, a designului, situaţie evidentă mai ales în perioada
70-80. Datorită acestor diferenţe de management, a apărut
relativa pierdere de competitivitate a SUA în acele domenii în
care procesul productiv şi designul sunt extrem de importante,
precum în industria de automobile.
ƒ Există o strânsă legătură între concurenţa internă şi existenţa
unui AC într-o anumită industrie. Concurenţa puternică în
interiorul unei ţări obligă firmele să găsească modalităţi de
creştere a eficienţei, de reducere a costurilor, de investire în
factorii avansaţi. Un exemplu elocvent îl reprezintă poziţia firmei
Nokia în domeniul telefoniei celulare, al cărei succes
internaţional a fost stimulat de efectele puternicei concurenţe din
interiorul ţării.
În concluzie, Porter afirmă că succesul internaţional al unei firme într-un
anumit domeniu este rezultatul acţiunii combinate a tuturor factorilor
menţionaţi anterior. Cele patru elemente creează mediul în care firmele
naţionale apar şi concurează.
Politica economică promovată de guverne poate influenţa fiecare din
componente, în mod pozitiv sau negativ, prin subvenţii,
politici educaţionale, reglementări privind standardizarea, politici fiscale
etc.
Dacă teoria lui Porter este corectă, ţările ar trebui să se specializeze în
exportul acelor bunuri în cazul cărora toate cele patru faţete ale
diamantului sunt favorabile şi să importe bunuri din acele domenii în
care aceste componente nu sunt favorabile. Este acest lucru adevărat ?
Răspunsul este greu de dat, deoarece teoria lui Porter este încă atât de nouă,
încât nu a făcut obiectul unor verificări empirice.