Datoria externă 

a unei țări este acea partea din datoriile totale care este datorată creditorilor din
altă țară. Debitorii pot fi guvernul și firme private sau corporații.

În corelaţie cu împrumuturile sau creditele primite de o ţară sau de agenţii economici particulari,
în cadrul relaţiilor internaţionale, precum şi cu alte obligaţii financiare, rezultate din contextul
integrării economice mondiale, se crează datoria externă a ţării respective.

În relaţiile internaţionale se practică o diversitate de credite care pot fi grupate astfel:

1. după destinaţie – credite pentru mărfuri şi credite financiare;
2. 2. după durată – credite pe termen scurt (1-3 ani), credite pe termen mijlociu (3-5 ani),
credite pe termen lung (peste 5 ani);
3. 3. după natura creditului - credite acordate de firme furnizoare, numite credite
comerciale sau de firmă, credite acordate de bănci sau alte instituţii financiare, numite
credite bancare, credite acordate de guverne, numite credite guvernamentale, credite
acordate de organisme financiare internaţionale numite credite financiare, credite
acordate de rentieri sau alte persoane fizice numite împrumuturi de stat;
4. 4. după natura beneficiarului – credite primite de firme private, credite primite de
bănci, credite primite de guverne, unităţi administrativ teritoriale, firme de stat şi alte
instituţii de drept public.

Toate aceste categorii de credite contractate în străinătate formează datoria publică externă,
care nu este identică cu datoria externă.

Noţiunea de datorie externă este mai cuprinzătoare şi poate fi abordată pe diverse planuri, cum
sunt:
a) datoria externă brută în sens larg, care include sumele băneşti provenite din toate
formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului
b) datoria externă brută în sens restrâns, care se determină prin scăderea din
totalul obligaţiilor băneşti faţă de exterior, a mai multor elemente: credite pe termen scurt sub un
an, investiţiile directe ale investitorilor străini fără termene de restituire, ajutoarele cu caracter
nerambursabil etc;
c) datoria externă în accepţiunea Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi
Dezvoltare include: sumele de rambursat unor creditori publici şi particulari, în valută, în bunuri
materiale sau servicii convenite, cu termen mai mare de un an şi sumele băneşti datorate
exteriorului de persoane particulare, dar garantate de o autoritate publică din ţara debitoare;
d) datoria externă netă se determină ca diferenţă între creanţele şi angajamentele
externe ale unei ţări, adică prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei
ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare. De obicei, datoria
externă netă cuprinde doar creanţele lichide.

Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care o exprimă: gradul de
îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar ce îl implică această îndatorare.
Gradul de îndatorare faţă de străinătate al ţărilor debitoare se determină prin următorii
indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor şi raportul dintre datoria externă şi
produsul intern brut.

Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se reflectă prin mărimea absolută a
serviciului datoriei externe (amortizarea creditelor şi dobânzilor aferente) şi prin raportul dintre
serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri şi servicii.

Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările dezvoltate care au
moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. De altfel, în locul
conceptului de datorie externă în ţările cu economie de piaţă dezvoltată şi cu moneda
convertibilă se utilizează acela de “dezechilibru valutar-financiar” sau de “mişcare de
capital”.