,, Mântuitorul, prin cuvintele Sale, a semănat Cuvântul lui Dumnezeu şi în

sufletul celui trândav, nesimţitor şi ignorant, asemenea drumului bătătorit, şi în

sufletul celui nestatornic şi nerâvnitor, asemenea pământului pietros, şi chiar în
sufletul celui bine intenţionat iniţial, dar robit de grijile vieţii, asemenea
pământului cu spini. Diferenţa între oameni o face strădania lor.”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Parabola semănătorului, consemnată de sinoptici, se numără printre

primele parabole rostite de Mântuitorul. 
Iisus se afla în casa Sa din Capernaum (Matei 13, 3-9 şi 18-23), nu
departe de ţărmul Mării Galileii. Şi pentru că, pe ţărm, mulţime multă aştepta
cuvântul de învăţătură, El s-a dus atunci şi, ca să se poată face auzit şi văzut, a
urcat într-o corăbioară, din care le-a vorbit mulţimilor în pilde despre Împărăţia
cerurilor.
Sfântul Evanghelist Matei reţine Parabola semănătorului, a neghinelor, a
grăuntelui de muştar, a aluatului, a comorii ascunse, a mărgăritarului şi a mrejei.
Sfântul Evanghelist Marcu consemnează, în acelaşi context, doar trei
dintre ele: a semănătorului, a spicului de grâu şi a grăuntelui de muştar (4, 13-
20); Sfântul Evanghelist Luca redă doar Parabola semănătorului (8, 5-15).
Interesantă este însă maniera de prezentare a Parabolei semănătorului în
interpretarea lucanică.
Sfântul Evanghelist Luca spune că, după ce Mântuitorul a fost uns cu mir
de femeia păcătoasă în casa fariseului (Luca 7, 44-47), însoţit fiind de cei
doisprezece şi chiar de unele femei care au fost vindecate de Iisus, printre care:
Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte demoni, Ioana, femeia lui
Huza, care era unul dintre iconomii lui Irod, Suzana şi multe altele care slujeau
lui Hristos din avutul lor (Luca 8, 1-3), a făcut un excurs prin cetăţi şi prin sate,
propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu.
Şi adunându-se mulţime multă de prin toate cetăţile, pârgă a noului popor
al lui Dumnezeu, Iisus le-a ţinut o cuvântare ţesută din parabole, mai ales că
printre ei nu se aflau numai oameni de bun simţ, credincioşi, ci şi mulţi cărturari
şi farisei. În acest context, El a preferat să le descopere taina Împărăţiei lui
Dumnezeu prin parabole, vorbire specifică orientalilor, pentru ca, spune Sfântul
Evanghelist Luca, „văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă” (Luca 8, 10).
 Iisus folosea adesea acest mod de a vorbi, pentru că cei care se
împotriveau învăţăturii Lui nu erau vrednici să pătrudă tainele Împărăţiei lui
Dumnezeu. Aşa că, beneficiari ai acestei revelaţii au fost numai Apostolii
(Luca 8, 10), pe care Mântuitorul Însuşi îi fericeşte, zicând: „Fericiţi sunt ochii
voştri că văd, şi urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi
prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă
cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Matei 13, 16-17). Textul este împlinirea
profeţiei lui Maleahi: „Şi toate neamurile vă vor ferici pe voi, căci veţi fi o ţară
dorită.” (Maleahi 3, 12).
Cunoaşterea pe care Iisus le-o mijlocea celor simpli trebuie văzută ca o
recompensă a osârdiei şi sârguinţei lor de a-L asculta şi urma pe El (Luca 11, 9).
Or, ceilalţi, spune Mântuitorul, „văzând, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu
înţeleg” (Matei 13, 13).
Afirmaţia Sa este axată pe o altă profeţie vechi-testamentară, care zice:
„Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi
vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit
şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu
inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec.” (Isaia 6, 9; Ieremia 5,
21; Iezechiel 12, 2). De remarcat este faptul că orice înţelegere a celor
dumnezeieşti este darul lui Dumnezeu.
Parabola semănătorului nu vrea să evidenţieze stângăcia cu care
semănătorul şi-a aruncat sămânţa, despre care se spune că „una a căzut lângă
drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a
căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut
între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel
bun şi, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 5-8), ci atrage atenţia asupra
infertilităţii solului în care au căzut trei pătrimi din sămânţa aruncată. Citind
textul, constatăm că primele trei au mers până la o vreme, una murind înaintea
celorlalte; doar cea aruncată în pământ bun a fost roditoare.
Deşi parabola a fost explicată de Hristos: „Sămânţa este cuvântul lui
Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia
cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe
piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au
rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea
căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi
cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce,
cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.”
(Luca 8, 11-15), exegeţii vin cu detalii.
Ei spun că semănătorul adus în discuţia parabolei este Însuşi Hristos, iar
sămânţa aruncată este cuvântul lui Dumnezeu, „având făgăduinţa vieţii de acum
şi a celei ce va să vină” (I Timotei 4, 8). Pământul în care s-a semănat este
sufletul omului, rodnicia acestui suflet fiind diferită, întocmai celor patru feluri
de pământuri din parabolă. De multe ori pot apărea însă şi surprize. Dacă locul
pietros distruge rădăcina plantei, spinii distrug rodul acesteia. Seminţele căzute
între spini sunt asemenea celor care, deşi „au gustat cuvântul cel bun al lui
Dumnezeu”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Evrei 6, 5), îl înăbuşă cu
grijile vieţii, expresie a tuturor păcatelor. La unii ca aceştea se referă şi profetul
Zaharia: „Dar ei n-au voit să ia aminte, ci au întors spatele cu îndărătnicie şi şi-
au astupat urechile ca să nu audă” (7, 11). Sfântul Apostol Pavel spune că „dacă
(o ţarină) aduce spini şi ciulini, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape, iar
la urmă focul o aşteaptă” (Evrei 6, 8). Sigur, spusele apostolului erau o
continuare a strigătului proorocului Ieremia: „Araţi-vă ogoare noi şi nu mai
semănaţi prin spini” (4, 3).
Hristos arată câtă risipă fac oamenii de cele spirituale, preocupându-se de
cele lumeşti; trei părţi din sămânţa aruncată s-au irosit şi numai a patra parte a
căzut în pământ bun, rodind de o sută de ori mai mult, de şaizeci de ori şi de
treizeci de ori (Matei 13, 8), încât ne încredinţează că a rodit şi pentru pământul
sterp şi neroditor.
Mântuitorul, prin cuvintele Sale, a semănat Cuvântul lui Dumnezeu şi în
sufletul celui trândav, nesimţitor şi ignorant, asemenea drumului bătătorit, şi în
sufletul celui nestatornic şi nerâvnitor, asemenea pământului pietros, şi chiar în
sufletul celui bine intenţionat iniţial, dar robit de grijile vieţii, asemenea
pământului cu spini.
Diferenţa între oameni o face strădania lor. Chiar şi pentru cei care se
străduiesc există o gradare a reuşitei. Fiecare va primi pe măsura dăruirii sale,
spune Sfântul Teofilact al Bulgariei: pustnicul va primi o sută; monahul şaizeci;
iar cel care a ales nunta cinstită treizeci.
Dumnezeu Se bucură pentru fiecare în parte: şi pentru cel care aduce rod o
sută, şi pentru cel cu şaizeci, şi pentru cel cu treizeci. Îi primeşte pe cei de pe
urmă întocmai ca pe cei dintâi.
În plus, Dumnezeu le spune celor care au urechi de auzit, şi care vor să şi
audă, că e dispus să-i primească şi pe cei trândavi, şi pe cei împietriţi, şi pe cei
învolburaţi de grijile lumii în egală măsură. Singura condiţie este aceea ca ei să
accepte oferta. Mărturie în acest sens stau oamenii eliberaţi de păcate, robi lui
Dumnezeu, având rodul lor spre sfinţire, iar sfârşitul lor, viaţă veşnică
(cf. Romani 6, 22).
Semănatul nu s-a încheiat, ci el este în curs de desfăşurare şi, sigur, el va
dura până la sfârşitul veacurilor. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, după
Înălţarea Sa la cer, nu a neglijat ogorul Bisericii Sale, ci l-a încredinţat
apostolilor, ierarhilor, preoţilor, secundaţi de apologeţi şi învăţători. Aceasta este
partea cea bună a pământului roditor. Ei sunt cei care au primit mandatul să
vestească Evanghelia la toată zidirea, aflată într-o acerbă foame după cuvântul
lui Dumnezeu (cf. Amos 8, 11), învăţându-i să păzească şi să împlinească toată
legea Evangheliei (Matei 28, 20; Marcu 16, 15). Ei sunt cei care au propovăduit
şi încă propovăduiesc în numele lui Hristos neamurilor, „ca şi cum Însuşi
Dumnezeu v-ar îndemna” prin ei (II Corinteni 5, 20).
Fie ca sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu – despre cuvântul lui
Dumnezeu, profetul Iezechiel spune că are puterea de a învia chiar şi pe cei
morţi (cf. 37, 1-10) – să rodească în noi roadele bunătăţii, ale dreptăţii şi ale
dragostei, prin care să putem învia şi dobândi Împărăţia lui Dumnezeu!