2.

Învăţarea motrică — are ca rezultat formarea deprinderilor pe baza componentelor

senzoriale, chinestezice sau proprioceptive (de exemplu, înotul, patinajul, canotajul etc.),
în care sfârşitul unei mişcări este semnal pentru declanşarea mişcării următoare. Ea are la
bază un program mental, fundamentat pe stereotipul dinamic cortical.
Deprinderi motrice propriu-zise se întâlnesc în gimnastică, patinaj, înot sincron etc.,
deoarece se obţin prin pregătire complexă (imitaţie, condiţionare, metode mentale,
reprezentări ideomotorii etc.) şi ating nivelul final al cursivităţii, preciziei, coordonării
expresivităţii şi tempoului, prin repetări stereotipe numeroase, ajungându-se la ceea ce,
în literatura de specialitate, se numeşte supraînvăţare. Se consideră că, în gimnastică,
pentru învăţarea unui element tehnic sunt necesare peste 3000 repetări. Ambianţa
(condiţiile externe) în care are loc efectuarea deprinderii nu are un caracter variabil,
autoreglarea făcându-se în funcţie de informaţia proprioceptivă. În cazul în care ambianţa
prezintă particularităţi deosebite (elasticitatea aparatelor, coeficientul de
alunecare al gheţii etc.) este necesară o perioadă de acomodare care, de regulă este foarte
scurtă (mai ales la sportivii de mare valoare, care îşi pot regla comportamentul chiar din
"mers"). Ramurile de sport care fac parte din această categorie se mai numesc şi tehnice
după numele deprinderilor pe care le formează.
3. Învăţarea inteligent - motrică este caracteristică procesului de însuşire a tehnicii
ramurilor de sport euristic,( cum sunt boxul, luptele, scrima, jocurile sportive etc.), în
care adversarul este opoziv şi inventiv, acţiunile desfaşurându-se în condiţii de mare
incertitudine.
Procedeele tehnice ce aparţin ramurilor de sport care fac parte din această categorie, se
numesc şi deprinderi tactice sau acţiuni tehnico-tactice (evidenţiind conţinuturile învăţate
în scop aplicativ tactic).