1.

Secvenţe din istoricul

evoluţiei şi constituirii ştiinţei logopedice

Uneori, sensul, semnificaţia cuvintelor se schimbă în timp, fapt cauzat, în mare parte, şi de procesele de
diferenţiere conceptuală. Apariţia, la sfârşitul sec. XIX, a unei noi ştiinţe, denumite logopedie, solicită, întâi de toate,
urmărirea evoluţiei semantice a termenului care o identifică. Studiată ca element al medicinii ori pedagogiei,
logopedia a apărut în urma procesului dual de diferenţiere şi integrare, specific ştiinţei moderne în general. Procesul
de diferențiere și atomizare a științelor este dublat de recombinarea științelor între ele, crearea de sinteze noi:
științele își conturează, prin concentrări şi restructurări, propriul domeniu. Or, procesul genetic de dezvoltare a
unui domeniu ştiinţific nou poate fi determinat prin:
a)acumularea unor date provenite dintr-o pluralitate de domenii convergente sub aspect practic şi epistemologic;
b) posibilitatea furnizării unui ansamblu de principii şi legi metodice, utilizate conform unui scop bine delimitat;
c) eventualitatea creării, pentru progresul ştiinţei în genere, a unei formaţii ştiinţifice noi.
Orice disciplină ştiinţifică necesită o organizare adecvată a conţinutului ei. Acest proces de organizare este parte
a legilor interne ale dezvoltării ştiinţei. Dependenţa de oricare altă disciplină (medicină, pedagogie) impune
logopediei o organizare ce o poate lipsi de individualitate creatoare. Or, efortul cercetătorilor de desprindere de alte
domenii, individualizarea, precizarea limitelor conceptuale şi logice ale logopediei, e, deocamdată, prezentat destul
de sporadic în literatura de specialitate.
E absolut anacronic să discutăm acum despre apartenenţa logopediei la una din disciplinele fundamentale ale
ştiinţei contemporane. Vom realiza doar o simplă incursiune istorică în dezvoltarea logopediei sub aspect
instituţional şi nu o prezentare a disciplinei ca atare. Un timp, însăşi noţiunea de logopedie era prezentată ca una
controversată: existau opinii variate referitor la definirea ştiinţei; se oscila între numele de logopedie şi foniatrie. S-
au elaborat chiar un set de criterii diferenţiale: M. Berger considera că logopedia poate fi delimitată de foniatrie prin
aspectele ei:
1) fenomenologic;
2) metodologic;
3) istoric.
Abordarea fenomenologică presupune determinarea exactă a obiectului de studiu specific ambelor domenii.
Încercarea de a stabili unităţile nosologice specifice logopediei sau foniatriei, adică de a stabili care din ele aparţin
medicinii şi care logopediei, este ineficace şi conduce la impas: foniatria se ocupă de întreţinerea organelor
emiţătoare şi de patologia vocii, iar logopedia – de tulburările limbajului.
Într-o perspectivă interdisciplinară, logopedia, ca ştiinţă ce se ocupă de organizarea, dezvoltarea, transmiterea şi
recepţia limbajului uman, ar reuşi să găsească metode de tratament sau reeducare doar în cazul în care ar ţine cont şi
de problemele mecanice, fiziologice, luând în calcul şi celelalte aspecte ale limbajului.
Încercarea de a delimita cu stricteţe domeniul logopediei de cel al foniatriei, sub aspect fenomenologic, a
provocat grave dificultăţi metodologice. Cercetători precum M. Seeman considerau că din concepţia foniatrică
trebuie eliminate toate elementele nemedicale (adică pedagogice); însă, când ajungeau la problemele metodicii
tratamentului, găseau necesară abordarea pedagogică a fenomenului. Pe bună dreptate, M. Berger a estimat că, din
punct de vedere fenomenologic, concepţia foniatrică este constituită ca una pur-medicală, iar metodologic se
recurge, în mod inconsecvent, la pedagogie. Tendinţa de a împărţi unităţile nosologice în zone pur-organice (care
aparţin foniatriei) şi psihogene (care aparţin pedagogiei) nu poate să nu conducă la obstrucţionarea procesului de
structurare a logopediei, obiectul căreia este destul de complex şi nu se rezumă la recuperarea, reeducarea vorbirii.
Conţinutul şi complexitatea metodologică a disciplinei ştiinţifice sunt vaste şi diferenţiate. Însuşi termenul
logopedie provoacă o serie de erori interpretative.
Termenul logopedie nu a fost adoptat pentru a desemna o disciplină anume, alta decât cea propusă de M.
Hvatţev şi M. Sovak (1967). Marile tratate de patologie a vorbirii ocolesc însă o etichetă delimitativă. Mai mult ca
atât, tratatul de anvergură al lui Edward Arnold e intitulat Tratat asupra tulburărilor vocii şi vorbirii, iar în cuprinsul
său nu se face nicio delimitare.
După cum se specifică în lucrarea Reabilitarea vorbirii (1937), autorii Lou Kennedy, Anne Carr şi Robert West
sunt foarte preocupaţi de studiul şi tratamentul tulburărilor şi defectelor de vorbire. În tratatul său de logopedie, M.
Hvatţev, însă, menţionează că: „logopedia este o disciplină pedagogică specială, care se ocupă de prevenirea şi
corectarea defectelor de vorbire”.
În ansamblul ştiinţelor contemporane, nici o altă disciplină, în afară de logopedie, nu s-a constituit ca un sistem
de influenţare a limbajului oral şi scris. Studierea specializată, de către diverse discipline, a procesului complex al
limbajului a determinat, prin necesitate, o zonă nouă de cercetare, care, în fond, nu include doar tulburări de limbaj,
ci o sferă mult mai largă privitoare la modificările raportului dintre gândire şi relaţiile verbale şi comportamentale
ale oamenilor în procesul vieţii sociale sau al activităţii practice. Limbajul, în lumina ştiinţei contemporane, devine
cel mai important mijloc de relaţie între conştiinţă şi realitatea obiectivă, un instrument al cunoaşterii.
Totalitatea fenomenelor ce ţin de limbaj nu poate fi şi nici nu trebuie să devină apanajul unei singure discipline.
Orice disciplină ştiinţifică este un rezultat al interferenţei, o modalitate de sinteză a unor puncte maxime din
cunoaşterea ştiinţifică. Aproape toate ştiinţele care se ocupă de existenţa umană în cadrul societăţii şi-au pus sarcini
de ordin general privitor la statutul limbajului. Limbajul a devenit şi obiectul de studiu al psihologiei, care a
identificat o serie de modalităţi patologice ale lui, încercând chiar să le clasifice (F. Kainz). Fiziologia, în special
neuropsihologia, a studiat, în detaliu, nu doar formele clinice ale afaziei, dizartriei, alaliei, ci a scos în evidenţă şi
procesele neuropsihologice fine ale mecanismului relaţiilor lingvistice interumane. Limbajul vorbit constituie un
obiect de studiu al lingvisticii, foneticii, fonologiei, ciberneticii, psiholingvisticii, neurolingvisticii.
Cu toate că la baza logopediei au stat numeroase alte ştiinţe, ea s-a constituit, totuşi, ca disciplină autonomă,
recunoscută de comunitatea ştiinţifică internaţională.

4. Rolul limbajului în formarea şi dezvoltarea personalităţii

copilului şi a proceselor psihice

Prin comunicarea verbală cu adulţii, copilul îşi însuşeşte noi cunoştinţe, îşi îmbogăţeşte conţinutul conştiinţei.
Dar, după cum observă A.Luria, procesul de însuşire a experienţei umane prin intermediul limbii conduce şi la
apariţia unor noi forme de activitate, a unor noi sisteme funcţionale şi, în cele din urmă, la formarea proceselor sau a
funcţiilor psihice superioare, precum memoria, percepţia, gândirea, voinţa etc. Încă înainte de a putea comunica
verbal cu adultul, activitatea concretă a copilului cu obiectele, atitudinea faţă de obiecte este mijlocită, aşa cum arată
L.Vîgotsky, de relaţia sa cu adultul. Dacă nu poate ajunge nemijlocit la obiectul dorit, el se adresează adultului,
cerându-i să-i ajute să intre în posesia respectivului obiect.
Treptat, la copil se dezvoltă forma fundamentală de comunicare între oameni, limbajul – la început cu voce
tare şi desfăşurat, apoi şoptit, şi în cele din urmă, interior şi „condensat” – pe baza căruia se vor constitui noi forme
de activităţi psihice, sociale prin origine şi verbale prin structură.
Formele complexe ale activităţii conştiente sunt sisteme funcţionale, care se formează în condiţiile vieţii
sociale a copilului şi comunicării verbale cu adulţii. Dacă la primele etape copilul acţionează în baza unui ordin al
adultului, ulterior începe, aşa cum au arătat L. Vîgotsky, A. Luria, ş.a., să efectueze acţiunea respectivă pe baza unei
autocomenzi. La primele etape ale dezvoltării atenţiei copilului acest proces psihic este organizat de către adult, cu
ajutorul unui gest indicator sau al denumirii obiectului; ulterior, copilul îşi însuşeşte capacitatea de a-şi organiza în
mod analog atenţia, care devine voluntară.
Legătura indisolubilă dintre limbaj şi gândire ne ajută să înţelegem trecerea de la treapta senzorială a
cunoaşterii la treapta raţională.
Mecanismele fiziologice ale gândirii şi limbajului şi ale legăturii dintre aceste procese psihice au fost scoase
în evidenţă de I. Pavlov, prin elaborarea teoriei despre cele două sisteme de semnalizare.
Legătura dintre limbaj şi gândire nu este una simplă. La etapele iniţiale, gândirea este mai strâns legată de
conduită şi activitatea practică decât de limbaj. E o opinie apropiată de concepţia lui P. Galperin, conform căreia
traiectoria gândirii porneşte de la acţiunea practică cu obiectele şi ajunge, prin acţiunea verbalizată cu voce tare, la
acţiunea mintală efectuată în limbaj interior.
Limbajul este un mijloc de comunicare şi schimb de idei între oameni, dar şi un mijloc de formare a gândirii,
de abstractizare şi generalizare. Limbajul îl ajută pe copil să-şi însuşească experienţa generalizată a speciei umane şi,
totodată, să-şi generalizeze propria experienţă. Dacă, dintr-un motiv sau altul, limbajul nu se poate dezvolta, de
exemplu, la copiii surdomuţi înainte de demutizare sau de învăţarea comunicării prin limbajul dactil, rămâne în urmă
şi dezvoltarea gândirii. Limbajul mimico-gesticulat este cu totul insuficient pentru dezvoltarea gândirii abstracte şi a
gândirii noţionale.
O cercetare interesantă cu privire la relaţia dintre gândire şi limbaj a efectuat A. Luria (1956). Se ştie că
gemenii care cresc împreună prezintă o anumită tendinţă de întârziere în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului.
Subiecţii au fost gemeni univitelini care au avut posibilităţi limitate de a comunica cu alte persoane, majoritatea
timpului comunicând numai între ei. Fiind legaţi practic unul de altul în modul cel mai strâns şi înţelegându-se
reciproc, adeseori numai prin gesturi, în cursul activităţilor practice comune ei se găseau mai rar decât ceilalţi copii
în situaţii care să creeze necesitatea obiectivă a unei comunicări verbale desfăşurate. Din aceste motive, gemenii
prezentau o întârziere relativ mare în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului.
 Autorul a lansat ipoteza conform căreia această întârziere în dezvoltarea limbajului ar putea fi uşor înlăturată
dacă gemenii ar fi despărţiţi şi puşi în situaţii normale de comunicare cu alţi copii, la care limbajul este dezvoltat
normal.
Copiii au fost despărţiţi timp de trei luni şi plasaţi în grupe diferite de copii de la grădiniţă. În aceste condiţii,
limbajul lor slab dezvoltat nu era suficient pentru comunicarea verbală cu ceilalţi copii şi cu educatoarea. S-a creat
necesitatea utilizării unor mijloace variate şi mai extinse de comunicare verbală, ceea ce a condus, în decurs de trei
luni, la un salt remarcabil în dezvoltarea limbajului la aceşti copii. Concomitent cu dezvoltarea limbajului, a avut loc
şi o dezvoltare rapidă a gândirii, manifestată mai ales prin joc: copiii au trecut relativ repede de la jocul fără subiect
la jocul cu subiect, s-a dezvoltat preocuparea de a planifica jocul, de a aprecia reuşita jocului, comparându-se
intenţia cu realizarea. Cu unul dintre copii s-au desfăşurat activităţi de dezvoltare a pronunţiei, de diferenţiere a
sunetelor, de îmbogăţire a vocabularului şi a aspectului gramatical. Dezvoltarea rapidă a limbajului acestui copil s-a
soldat cu dezvoltarea gândirii lui; el a început să-şi asume roluri principale, să fie iniţiator în jocuri, să elaboreze
planul jocului. Înainte de activităţile speciale, el era permanent în poziţii secundare.
Deci, în formele intelectuale ale activităţii, avantajul a trecut de partea copilului care a avut condiţii mai bune
de dezvoltare a limbajului. Diferenţa s-a manifestat îndeosebi în operaţiile de gândire, în primul rând în operaţia de
generalizare. În jocurile mobile, fugă, în acţiuni motorii, avantajul a rămas de partea celuilalt copil, mai bine
dezvoltat din punct de vedere fizic.

1. Succesiunea dezvoltării limbajului

 
La vârsta de 3-4 săptămâni la copii se manifestă primele forme de comunicare nonverbală (surâs, zâmbet,
gesticulaţie etc.).
De la 3 luni, formele comunicării nonverbale se combină cu elemente de comunicare verbală. Materia-
primă a vorbirii o reprezintă gânguritul, care începe la 3 luni, pentru ca după 4 luni să continue cu articularea
vocalelor împreună cu consoanele. O formă superioară a gânguritului este lalaţia (repetiţia de silabe) care începe la
5 luni.
După luna a zecea, copilul se centrează pe cuvinte; chiar dacă acestea sunt simple onomatopee (referindu-
se la pisică, spune miau-miau, la câine – hau-hau), acestea îndeplinind funcţia unor propoziţii, fapt ce confirmă că
micuţul înţelege mai mult decât poate exprima.
În prima jumătate a celui de-al doilea an de viaţă, copilul încheagă deja cuvinte-fraze, rosteşte cuvinte cu o
mare încărcătură informaţională, care exprimă cu precădere atitudinile lui afective şi mentale. În a doua jumătate a
primului an, considerat drept stadiu al prefrazei: câteva cuvinte înşiruite unele după altele, mai ales în funcţie de
importanţa lor afectivă.
La vârsta de 2 ani începe stadiul preconceptelor care, conform lui Piaget, se află la jumătatea drumului
dintre general şi particular.
După 2 ani, începe stadiul frazei gramaticale, copilul reuşind să exprime, de obicei, judecăţi, corelaţii între
noţiuni.
La începutul celui de-al treilea an, începe stadiul structurii sintactice. Pe parcursul aceluiaşi an se
conturează stadiul diferenţierii formelor gramaticale, îndeosebi a pronumelui personal de persoana întâi, fapt ce
probează existenţa conştiinţei de sine.
La vârsta de 3-4 ani, limbajul copilului păstrează un pronunţat caracter situativ; comunicarea din timpul
jocului este redusă, copilul nu înţelege prea bine indicaţiile verbale care i se dau.
La vârsta de 4-5 ani, limbajul copilului se dezvoltă vertiginos, el achiziţionând, în această perioadă
aproximativ 50 de cuvinte pe lună. În jurul vârstei de 5 ani se conturează o modalitate psihocomportamentală nouă,
formarea limbajului interior, care constituie o cotitură esenţială în dezvoltarea psihică a copilului.
La 5-7 ani, limbajul copilului capătă o structură mult mai închegată decât în etapele anterioare, fiind
construit în baza regulilor gramaticale, apar rudimentele gândirii logice, orientate spre sistematizarea şi observarea
faptelor particulare.

2. Articularea sunetelor şi clasificarea lor

Înţelegerea naturii tulburărilor de limbaj presupune trecerea în revistă a câtorva noţiuni ce ţin de fiziologia şi
clasificarea sunetelor vorbirii. Sunetele vorbirii (fonemele) au, în limbă, rolul funcţional de a diferenţia cuvintele
unele de altele.
 Sunetele vorbirii
În scrierile moderne, numite şi fonetice, fonemele sunt redate, de obicei, prin litere. Alfabetul românesc are 27 de
litere, dar sunetele vorbirii în limba română sunt mult mai multe. Emiterea de sunete presupune articularea lor. Se
cunosc trei tipuri de articulări (E. Jurcău, N. Jurcău, 1989):
1) alveolară: articulare cu vârful limbii lipit de alveole şi de dinţii incisivi superiori şi inferiori;
2) linguală: articulare executată cu participarea muşchiului lingual;
3) labială: articulare realizată cu participarea buzelor (o şi u sunt vocale labiale, iar b, f, m, p şi v sunt
consoane labiale).
În timpul articulării vocalelor, limba atinge marginile bolţii. În timpul fonaţiunii, maxilarul inferior se
îndepărtează sau se apropie de maxilarul superior, în funcţie de tipul de sunete emise: deschise, semideschise
(semiînchise) sau închise.
Un rol important în fonaţie îl au fosele nazale – culoare osoase pe unde trece aerul respirat. Sunetele emise
cu trecerea aerului prin fosele nazale sunt numite sunete nazale. Fonaţiunea are loc în laringe, prin intrarea în vibraţie a
aerului expirat. În cavitatea bucală, coloana de aer cunoaşte o serie de modificări, care constituie articularea. Organele
articulatorii sunt: buzele, maxilarul superior şi inferior, palatul dur (bolta), palatul moale (vălul palatin), limba şi uvula.
Punctul de articulare este regiunea din canalul vocal unde se produce o restrângere sau o închidere
(ocluziune). Sincronismul mişcărilor articulatorii permite articularea corectă a sunetelor; orice perturbare a
sincronismului produce tulburări în pronunţarea sunetelor vorbite, ca urmare a lipsei de coordonare între organele de
articulatorii.
Vocalele sunt sunetele sonore deschise, produse fără suprafaţă de contact pe linia mediană a palatului şi
fără participarea activă a vârfului limbii, prin emisia sunetului laringian îmbogăţit şi completat cu vibraţia proprie a
faringelui şi cavităţii bucale. Sunetul specific al fiecărei vocale începe să se diferenţieze încă din laringe şi această
diferenţiere este accentuată şi subliniată de poziţia specifică pe care o iau, pentru fiecare vocală, celelalte organe
fonatorii – vălul, limba, gura, buzele – construind, de fiecare dată, spaţii de rezonanţă diferite ca formă şi
dimensiuni, într-o sinergie şi coordonare specifică.
Vocalele sunt deschise, semideschise sau închise, după gradul de deschidere sau de îngustare a canalului
dintre muşchiul lingual şi palat. În timpul articulării vocalelor anterioare sau prepalatale (e, i), vârful limbii e dus
înainte, iar în articularea vocalelor posterioare sau postpalatale (ă, o, u, î) rădăcina limbii e trasă înapoi. Ocluziunea
produsă de limbă poate fi numită în două moduri, în funcţie de aspectul primordial pentru categorizare: organul activ
(limba) ori organul pasiv, adică cel atins de limbă (bolta, alveolele sau dinţii). În prima categorie, distingem
articulările apicale (ocluziunea produsă cu vârful limbii).
Articulările apicale sunt de două feluri:
a) când vârful limbii e îndreptat înspre partea anterioară a gurii: d, t, n;
b) când vârful limbii este aplicat într-un punct al bolţii palatului, dar vârful e tras înapoi; în acest caz,
articularea e numită cerebrală sau retroflexă: n.
Diferite sunete pot fi articulate şi cu participarea altor zone ale limbii. Atunci când partea posterioară a
limbii intră în contact cu palatul, vorbim despre articulaţii dorsale sau radicale: k, g, n.
În a doua categorie, distingem articulaţiile dentale (limba atinge dinţii), alveolare, palatale, velare, uvulare
(în ultimele trei categorii, ocluziunea e efectuată cu partea posterioară a limbii).
În limba română sunt şapte vocale: a, e, i, o, u, ă, î. Ele se clasifică în funcţie de următoarele trei criterii:
1) după locul de articulare (sau după poziţia limbii); anterioare (sau prepalatale), mediale şi
posterioare (sau postpalatale);
2) după gradul de deschidere a maxilarelor (sau gurii): deschise, medii (semideschise, semiînchise),
închise;
3) după participarea buzelor la articulare: labiale (sau rotunjite) şi nelabiale (nerotunjite).
La vocalele anterioare sau prepalatale, rezonatorul se formează între partea anterioară a limbii şi partea
anterioară a palatului; dosul limbii se ridică spre partea mijlocie a palatului, însă există un spaţiu liber, mai mare, în
partea anterioară a cavităţii bucale, spaţiu unde se formează rezonatorul vocalelor anterioare e, i.
La vocalele mediale, dosul limbii se retrage puţin spre partea posterioară a palatului, prelungind astfel
rezonatorul în care va intra şi partea medială a limbii şi a palatului. Astfel se formează vocalele ă, î.
 La vocalele posterioare, postpalatale sau velare dosul limbii se retrage şi mai mult spre partea posterioară a
palatului, prelungind semnificativ rezonatorul, care cuprinde astfel şi partea posterioară a dosului limbii şi a palatului.
La vocalele posterioare o, u, care se formează în acest mod, rezonatorul se lungeşte şi în partea din faţă a
canalului vorbitor, prin tensionarea şi întinderea buzelor. Astfel, timbrul acestor vocale e tubat, ca şi cum ar fi produse de
un instrument de suflat.
Prezentăm în următorul tabel clasificarea vocalelor limbii române:
Poziţia Prepalatale Palatale Postpalatale Neutre
Labiale Nelabiale Labiale Nelabiale
Grad de deschidere
Alveolare (deschise) a
Semiînchise/semideschis E ă o
e
Închise I î u

Consoana nu este un sunet independent, fiind articulată împreună cu o vocală. Dacă, pentru vocale, cel mai
important rol îl au cavităţile supraglotice, inclusiv cavitatea bucală (rezonatoarele), pentru consoane, hotărâtoare
sunt mişcările muşchiului lingual. Dintre sunetele limbii române numai m şi n sunt nazale; toate celelalte sunt orale
(bucale), lipsite de timbru nazal. Sunetele nazale obţin acest timbru datorită faptului că la rostirea lor vălul palatului
coboară, lăsând cale liberă coloanei sonore să treacă prin cavităţile nazale. La rostirea tuturor celorlalte consoane
orale, vălul palatului se ridică şi se lipeşte de peretele posterior al faringelui, blocând drumul coloanei sonore spre
cavităţile nazale.
Consoanele nesonante, cu excepţia consoanelor surde ţ şi h se prezintă ca perechi, una surdă şi alta sonoră.
Ele se formează în acelaşi loc şi în acelaşi mod, numindu-se, din acest motiv, consoane omorganice.
Prezentăm în următorul tabel clasificarea consoanelor limbii române:
Prezenţa zgomotului în Punctul de atingere a limbii cu bolta în timpul articulaţiei
articulaţie / Emisiunea însoţită Bilabiale labiodent dentale prep palatale postpalat larin
sau nu de vibraţii ale alata ale gale
le
surd son Su so su son su son sur son su son sur
Sonante Nazal M N
Lateral L
(cu voce
tare) Vibrant R

Nesonante Constrictive F V S Z Ş J H
(cu voce Oclusive P B T D K’’ G’ K G
şoptită) Semioclusive Ţ C, G,
Notă: În fonetică K’, G’ corespund sunetelor ce se scriu chi, ghi; C, şi G, corespund sunetelor tş şi dj, care,
combinându-se cu vocalele e şi i, se scriu ce, ci, ge, gi. Litera c din alfabet se notează cu k. De obicei, se spune că
sunetele sunt sonore sau nesonore (cu voce sau fără voce), deşi cel mai corect ar fi să se spună că există sunete
rostite cu voce tare şi sunete pronunţate cu voce şoptită. Nici denumirea de surde nu e potrivită, pentru că surditatea
se referă la recepţie (audiţie), nu la emisie (pronunţare), după cum afirmă C. Păunescu. În tabel sunt prezentate
sunetele conform clasificării oferite în Gramatica limbii române.
E. Vasiliu descrie sunetele vorbite, ale căror expresii grafice sunt literele cuprinse în cele două tabele, care
sintetizează criteriile lor de clasificare, în modul următor:
a – vocală deschisă, nelabială, neutră
ă – vocală medie, nelabială, centrală
 b – consoană oclusivă, labială, orală, sonoră
c – consoană oclusivă, velară, orală, surdă
c, – consoană semioclusivă, anteropalatală, orală, surdă
d – consoană oclusivă, dentală, orală, surdă
e – vocală medie nelabială, anterioară
f – consoană fricativă, labiodentală, orală, surdă
g – consoană oclusivă, velară, sonoră, orală
h – consoană fricativă, velară, surdă, orală
i – vocală închisă, nelabială, centrală
î – vocală închisă, nelabializată, centrală
j – consoană fricativă, anteropalatală, sonoră, orală
l – consoană lichidă, laterală, dentală, orală, sonoră
m – consoană oclusivă, labială, nazală, sonoră
n – consoană oclusivă, dentală, nazală, sonoră
o – vocală medie, labială, posterioară
p – consoană oclusivă, labială, orală, surdă
r – consoană lichidă, vibrantă, dentală, sonoră, orală
s – consoană fricativă, dentală, orală, surdă
ş – consoană fricativă, anteropalatală, surdă, orală
t – consoană oclusivă, dentală, surdă, orală
ţ – consoană semioclusivă, dentală surdă
u – vocală închisă, labială, posterioară
v – consoană fricativă, labiodentală, sonoră, orală
z – consoană fricativă, dentală, sonoră, orală
În limba română există şi semivocale. Semivocalele se pronunţă scurt şi un pic mai moale; unele consoane,
în vorbire, par ele însele înmuiate, însă, în majoritatea cazurilor, acestea sunt tari, clare, rostite cu articulare deplină.
De cele mai multe ori, consoanele sunt înmuiate atunci când stau înaintea unei vocale.
3. Anatomia şi fiziologia aparatului verbal

Aparatul verbal, convenţional se împarte în două zone:

 centrală (reglatoare);
 periferică (executivă).
Zona centrală este plasată pe creier şi constă din scoarţă; noduli subcorticali; căi de transmitere; trunchi
cerebral; celebel; nervi care pleacă spre periferie. Scoarţa cerebrală are rolul principal în formarea vorbirii şi are
conexiuni cu toate sectoarele:
 cu lobul frontal, care asigură partea motorie a vorbirii (zona Broca) şi programează expresiile, pronunţia,
emiterea;
 cu lobul temporal – asigură percepţia verbală (zona Wernicke);
 cu lobul parietal – asigură analiza kinestezică a senzaţiilor, asigurând totodată memoria verbală;
 cu lobul occipital – care asigură analiza şi percepţia vizuală;
 cu nodulii subcorticali – localizaţi în substanţa albă, care constituie sistemul striopalidar, responsabil de
tempou, ritm, melodicitate şi intonaţie.
Căile de transmitere unesc scoarţa cu structurile subiacente, fiind divizate în căi aferente şi eferente. În cazul
celor eferente, centrul Broca este cel care transmite impulsurile nervoase spre organele articulatorii şi asigură praxia
orală, cele aferente, încep la periferie, în proprioreceptori/analizatori, excitaţia se transmite de la periferie la centru.
Ele semnalează cu privire la caracterul mişcărilor, asigură memorarea acestora, supraveghează pronunţia exactă.
Căile aferente se termină în partea inferioară postcentrală a parietalului, unde sunt analizate senzaţiile receptate.
Trunchiul cerebral conţine nucleele nervilor trigemen, care inervează muşchii maxilarului inferior; facial – care
inervează musculatura facială şi muşchiul rotund al gurii; vag – care inervează muşchiul lingual (rădăcina), coardele
vocale, faringele, muşchii respiratori; sublingual – care inervează limba, în partea ei medie şi anterioară şi asigură
mişcarea limbii.
Cerebelul este responsabil de intonaţia vorbirii, de pauzele din vorbire, de accent. Nervii transmit impulsurile
nervoase de la centru spre periferie, punând în mişcare organele articulatorii şi constituind calea directă motorie,
reprezentată de sistemul piramidal şi extrapiramidal.
 Sistemul piramidal asigură transmiterea impulsului motor, cel extrapiramidal – fondalul mişcărilor (încordarea,
tensionarea musculară, amplitudinea mişcărilor, diferenţierea şi coordonarea acestora). În paralel, funcţionează şi
mecanismul de legătură inversă (feeback), efectuată prin intermediul senzaţiilor kinestezice (tactile) şi auditive.
Sistemul de feedback asigură reglarea automată a mişcărilor organelor articulatorii, în conformitate cu
programul acceptat.
Controlul kinestezic determină şi reglează poziţia organelor articulatorii, anterior pronunţării sunetului.
Controlul auditiv acţionează numai în momentul pronunţiei sunetului, neputând preveni tulburările de pronunţie, ci
doar corija insuficienţele deja existente.
Astfel, pe baza de feedback, este posibilă dirijarea mişcărilor articulatorii şi se formează un anumit stereotip
dinamic al vorbirii.
Zona periferică se împarte în trei sectoare:
a) respirator – plămâni, bronhii, traheea, muşchii respiratori (diafragme);
b) articulator – organe active (mobile) şi pasive (fixe sau imobile):
- mobile: mandibula, buzele, limba, palatul moale;
- fixe: maxilarul superior, dinţii, palatul dur;
c) fonator – laringele, faringele, coardele vocale.
Plămânii se află în cavitatea toracică, reprezentând un ţesut spongios, de la care pornesc bronhiile, care
continuă cu traheea – un canal rigid, corp membranos cu fibre musculare – la capătul căreia este situat laringele.
În laringe se produce sunetul laringian. Cavitatea laringiană este alcătuită din coardele vocale superioare,
numite şi false, şi coardele vocale inferioare sau adevărate. Coardele vocale sunt formate dintr-o cută a mucoasei, o
lamă elastică şi un fascicol de muşchi. Coardele vocale inferioare sunt puse în vibraţie de influxurile cerebrale
transmise prin nervul recurent, care este nervul motor al laringelui. Laringele este închis în partea superioară de
epiglotă; el poate emite sunete, dar pentru vorbire e necesară şi participarea creierului uman.
Impulsurile pornite din creier sunt transmise de nervul recurent către coardele vocale, care se îndepărtează una
de alta. În acest fel, glota, cuprinsă între cele două coarde vocale, se întredeschide. Apoi, prin reacţia muşchilor
tiroaritenoizi, coardele se apropie şi închid glota, deschisă ulterior de un nou influx.
Faringele este un canal membranos şi muscular, de forma unei pâlnii, orientate cu vârful în jos. El porneşte de
la cavitatea bucală şi se încheie la esofag, constituind locul de încrucişare a căilor respiratorii cu calea digestivă.
Cavitatea bucală se compune din bolta palatului (partea osoasă a bolţii) şi partea posterioară, moale, numită şi
palatul moale şi se prelungeşte cu uvula (omuşorul).
În stare de repaus, vălul palatului este lăsat pe muşchiul lingual, iar aerul circulă pe nas. Închiderea căilor
nazale se face prin ridicare vălului, cu o mişcare de dare înapoi: pereţii faringelui se apropie, pe rând, de văl.
Bolta şi vălul palatului au un rol important în timpul fonaţiunii: articularea unei categorii de consoane
(oclusivele) se face pe boltă, pe văl sau prin mişcările palatului (cum ar fi r uvular).
Bolta este împărţită în regiunea anterioară (şi alveolară) mediană (palatală) şi posterioară (velară).
Limba atinge marginile bolţii în timpul articulării vocalelor.
Buzele sunt compuse dintr-un strat interior (mucoasa), un strat muscular (numit orbicular al buzelor), ţesut gras
şi piele. Integritatea lor anatomică şi funcţională este deosebit de importantă în actul fonator.
Arcadele dentare despart vestibulul bucal de cavitatea bucală propriu-zisă. Primul este delimitat anterior de
mucoasa regiunii labiale şi posterior de mucoasa gingivală şi coarnele dentare.
Limba este formată din muşchi cu funcţii complexe ce permit o mare diversitate de mişcări în toate sensurile;
ea are o importanţă majoră în masticaţie, deglutiţie şi, în special, articulare fonetică.
Expiraţia conduce coloana de aer (care porneşte din plămâni) spre laringe, prin trahee, unde, cu ajutorul
mişcărilor de închidere şi deschidere a coardelor vocale (îndepărtare şi apropiere) aerul vibrează, generând sunetul.
Curentul sonor, trecând doar prin cavitatea bucală sau cea cavitatea nazală, ori prin amândouă deodată, capătă un
timbru nazal sau nenazal.
Spaţiul cuprins între coardele vocale şi buze este numit canal vorbitor. Datorită mişcărilor şi poziţiilor diferite
pe care le iau organele mobile în timpul fonaţiunii, canalul vorbitor îşi schimbă forma şi dimensiunile, creând cutii
de rezonanţă variate, tipare în care se modelează sunetele vorbirii.
Curentul sonor, care în timpul expiraţiei trece prin aceste tipare capătă, în funcţie de forma fiecăreia, altă
rezonanţă şi alt timbru şi generează sunetele vorbirii – vocale şi consoane.
 Privire generală asupra tulburărilor de limbaj
Tulburările de limbaj – cu diferit grad şi de proporţii diferite – se pot manifesta atât la subiecţii cu intelect
normal, cât şi la cei cu un handicap suplimentar. Chiar şi atunci când nu acuză un alt handicap decât cel de limbaj,
copilul îşi pierde, într-o măsură mai mare sau mai mică, capacitatea de a recepţiona şi de a-şi exprima corect
cunoştinţele. Cu cât handicapul de limbaj este mai grav, cu atât se manifestă o mai mare simplitate şi uniformitate la
nivelul comportamentului verbal. La perturbările deja existente se adaugă, de obicei, cele din planul personalităţii:
timiditatea exagerată, frustrarea, anxietatea etc., determinate şi ele de gravitatea şi extensia handicapului de limbaj.
La puberi şi adolescenţi, tulburările de limbaj accentuează complexul de inferioritate şi dezorganizează
personalitatea. Aceştia refuză colaborarea şi manifestă ostilitate faţă de cei din jur, au repulsie faţă de activitatea
şcolară, sunt instabili afectiv, depresivi şi impulsivi, intră în conflict cu familia şi au dificultăţi de integrare în viaţa
socială.
Toate aceste handicapuri determină slaba integrare socială şi şcolară, manifestarea unor comportamente
aberante sau adaptabilitate redusă. Din aceste motive, cunoaşterea – fie şi sumară – a principalelor categorii de
tulburări de limbaj, atestate la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară, oferă educatorului posibilitatea să adopte
atitudini diferenţiate faţă de ei ori să intervină în plan corectiv-recuperator. E posibil ca o parte din tulburările
asociate să dispară odată cu corectarea handicapului de limbaj, fapt care poate asigura, în perspectivă, dezvoltarea
armonioasă a personalităţii copilului. În acest context, este foarte binevenită o trecere în revistă a principalelor
tulburări de limbaj prezente în societatea contemporană şi descrise detaliat de E. Verza (1982). Autorul îşi bazează
studiul pe criteriile anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, psihologic şi grupează tulburările de limbaj în câteva
categorii fundamentale:
A. I. Tulburări de pronunţie: dislalia, rinolalia, disartria.
II. Tulburări de ritm şi fluenţă: bâlbâiala, tahilalia, bradilalia.
III. Tulburări de voce: afonie, disfonie, fonastenie.
B. I. Tulburări de citire-scriere: alexie - dislexie, agrafie - disgrafie.
II. Tulburări complexe de limbaj: alalie, afazie.
III. Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism, întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.
Dintre toate tulburările atestate de ştiinţa medicală pe parcursul întregii istorii umane, cel mai frecvent întâlnite
sunt tulburările de limbaj. Ele vizează, în special, problemele ce ţin de însuşirea limbajului în mediile şcolare şi
preşcolare. În acest context, mai pragmatică şi mai operaţională pare a fi divizarea tulburărilor de limbaj în următoarele
cinci categorii: 1) fonologice, 2) morfologice, 3) sintactice, 4) semantice, 5) pragmatice:
Tulburările fonologice se manifestă la persoanele care nu reuşesc să rostească sunetele în conformitate cu
regulile lingvistice ale comunicării.
Tulburările morfologice vizează construcţia formei, numărului, genului, cazului, modului, timpului etc.
cuvintelor.
Tulburările sintactice implică încălcări ale regulilor de codificare a mesajelor, ordinii cuvintelor în propoziţii şi
fraze (structura propoziţiei sau frazei).
Tulburările semantice afectează simbolizarea, acordarea de semnificaţii, codificarea şi decodificarea cuvintelor
şi frazelor.
Tulburările pragmatice combină discordant limbajul verbal şi comunicarea nonverbală şi, în opinia lui L.
Bloom (G.Burlea, 2001), includ: dificultăţi privind învăţarea limbajului ca formă; dificultăţi privind învăţarea
conţinutului limbajului; dificultăţi privind învăţarea utilizării limbajului.
C. Păunescu (1984) sistematizează tulburările de limbaj în baza a trei sindroame esenţiale:
Sindromul dismaturativ, care vizează întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâiala
fiziologică şi dislexia- disgrafia de evoluţie;
Sindroame ce afectează latura instrumentală periferică şi centrală a limbajului (disartria, dislalia, disritmia);
Sindroame intrinseci limbajului şi vorbirii, distinse prin tulburarea laturii ideatice a limbajului şi vorbirii,
implicaţia lor funcţională fiind de natură organic-funcţională (afazia, disfazia).
Referindu-se la perspectiva dezvoltării limbajului, M. Anca (2003) propune următoarele modele:
a) limbaj întârziat, cu model patologic;
b) limbaj întârziat, cu model normal;
c) întreruperea dezvoltării limbajului;
d) limbaj calitativ diferit de limbajul normal.
 Întârzierile în dezvoltarea a limbajului
De regulă, întârzierile în dezvoltarea generală a vorbirii se manifestă la copiii care nu reuşesc să atingă nivelul
mediu de dezvoltare a vorbirii, specific unei anumite vârste. Aceste fenomene au la origine sărăcia vocabularului,
capacitatea redusă de a formula propoziţii şi fraze. Întârzierile în dezvoltarea vorbirii pot fi de natură fonetică şi
lexicală, dar şi de natură gramaticală. Copiii care manifestă asemenea carenţe se confruntă cu probleme de
comunicare, exprimare, dar şi înţelegere a vorbirii celor din jur. În mod obişnuit, întârzierile în dezvoltarea
limbajului sunt descoperite la etapa când copilul formează primele propoziţii – la vârsta de 3 anişori (E. Lăscuş,
1996).
Uneori, întârzierile în dezvoltarea vorbirii sunt provocate de deficienţe ce se manifestă la nivelul sistemului
nervos, cauzate de hemoragiile cerebrale sau bolile grave din prima copilărie. Dacă respectivele premise sunt grave,
ele determina handicapuri polimorfe şi complexe de vorbire, afazii şi alalii.
Totuşi, cele mai multe întârzieri în dezvoltarea vorbirii sunt determinate de neglijenţe educative şi de anturajul
care nu stimulează dorinţa copilului de a comunica şi relaţiona cu cei din jur.
Întârzierile în apariţia limbajului sunt împărţite în întârzieri simple şi întârzieri grave.
Întârzierile simple au caracter familial şi se manifestă mai frecvent la băieţi şi se caracterizează prin:
1) alterări fonetice: inversiuni, contaminări şi simplificări;
2) reducerea grupelor consonantice la una din consoanele constitutive; 3) evitarea cuvintelor de legătură şi a
celor abstracte.
Întârzierile grave se repercutează atât asupra vorbirii, cât şi asupra citirii-scrierii. Ele nu sunt neapărat o
consecinţă a unor leziuni organice, ci au mai curând un caracter funcţional. Se atestă, în special, la copiii lăsaţi prea
mult timp singuri sau la cei care provin dintr-un mediu sărac din punct de vedere cultural, unde există o “penurie” de
stimuli verbali. Efecte similare se pot atesta şi în cazul suprasolicitării excesive, care, la final, se soldează cu o
inhibiţie de protecţie. E. Lascuş (1996) compară întârzierile grave cu disfazia, subliniind că ea se caracterizează
prin sărăcia vocabularului şi construcţiei sintactice, care se răsfrânge asupra intelectului copilului.