Persoanele

Noțiunea de persoană și de capacitate

1.1. Noțiunea de persoană

Indivizii priviți din punct de vedere juridic devin persoane fizice sau juridice după caz, în
funcție de cum este vorba de individ privit ut singuli sau de indivizi grupați sub diferite forme de
asociere. Avem nevoie sa fim priviți ca persoane, pentru că, altfel, nu ne putem deosebi unii de
ceilalți. Indivizii sunt toți la fel, persoanele sunt diferite. Unele persoane pot să dobândească
anumite drepturi și să își asume anumite obligații, altele nu pot, unele pot intra în anumite
raporturi juridice, altele nu pot, în raport de cum aparțin uneia sau alteia din categoriile juridice
create de drept, căci persoana este individul situat pe plan juridic, recunoscut de dreptul pozitiv,
ficțiune fără de care nu am fi nici utili sistemului juridic statal, nici protejați de către acesta.
Cuvântul persoană întruchipează perfect acest rol social pe care fiecare dintre noi îl joacă,
ucăm, pentru că acesta, din punct de vedere etimologic, provine din chiar latinescu persona, care
semnifica masca purtată de actori atunci când aveau o reprezentație pe scena de teatru.
În dreptul roman termenul de persoană avea aceeași semnificație cu cea pe care o are astăzi,
respectiv omul privit ca titular de drepturi și obligații, însă nu era o calitate cu vocație generală,
în sensul că nu toți indivizii aveau această calitate, nu deveneau toți persoane fizice prin efectul
nașterii, așa cum se întâmplă astăzi.
Pentru ca ființa umană să fie persoană, aceasta trebuia sa aibă capacitate jurudică sau
personalitate juridică (caput), iar pentru a avea capacitate jurudică, trebuia să întrunească
cumulativ următoarele atribute:
- să aibă status libertatis, adică să fie un om liber;
- să aibă status civitatis, adică să fie cetățean roman;
- să aibă status familiae, adică să fie șef de familie, să nu se afle sub autoritatea altei
persoane.
Capacitatea juridică era, deci, aptitudinea anumitor indivizi de a fi titulari de drepturi și
obligații, de a participa la raporturile juridice.
Capacitatea juridică în dreptul roman are două laturi: capacitatea de folosință sau de drept și
capacitate de exercițiu sau de fapt.
Capacitatea de folosință sau de drept semnifică aptitudinea persoanei de a avea drepturi și
obligații. Capacitatea de exercițiu sau de fapt este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi și
de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice.

1.2. Începutul capacității

Capacitatea juridică începe, ca regulă, la nașterea persoanei, cu condiția ca aceasta să se

nască vie și să aibă chip omenesc, nefiind necesar să fie și viabilă.
Prin excepție, capacitatea juridică începe din momentul concepției copilului, ori de câte ori
aceasta este în interesul său, așa cum afirma jurisconsultul Paul: „infans conceptus pro nato
habetur quotiens de commodis eius agitur”. Această excepție permitea copilului nenăscut, dar
conceput la data morții tatălui său, să vină la moștenirea acestuia din urmă, prin intermediul
acestei ficțiuni juridice. Bineînțeles, copilul dobândea capacitate din momentul concepției cu
condiția să se nască viu.

1.3. Sfârșitul capacității

Capacitatea juridică încetează prin moartea persoanei, care poate fi moarte fizică sau moarte
civilă.
Moartea fizică este cauza firească de încetare a capacității juridice. Sfârșitul personalității
juridice comportă o excepție în cazul morții naturale și anume situația prelungirii personalității
defunctului până la acceptarea moștenirii sale de către persoanele în măsură să facă acest lucru,
aplicându-se regula „hereditas iacens sustinet personam defuncti”(succesiunea neacceptată
susține persoana defunctului”). În dreptul roman nu era admisă posibilitatea existenței unui
patrimoniu fără titular, motiv pentru care se considera că defunctul este încă stăpânul
patrimoniului său în intervalul dintre decesul acestuia și acceptarea moștenirii, prelungindu-se,
astfel, capacitatea sa juridică prin intermediul acestei ficțiuni.
Moartea civilă intervenea prin intermediul lui capitis deminutio. Este adevărat că, dintre
cele trei tipuri de capitis deminutio, doar unul ducea la stingerea definitivă a personalității
juridice, însă și celelalte două cazuri semnificau, practic, încetarea statutului avut anterior de
persoana fizică și dobândirea unui alt statut, inferior sau superior ca și importanță.
După cum se poate concluziona, capitis deminutio înseamnă încetarea capacității juridice a
persoanei, ca urmare a pierderii unuia din cele trei elemente ce alcătuiesc această capacitate,
respectiv libertatea, cetățenia sau statutul familial. În funcție de elemntul care dispare, capitis
deminutio este, așa cum menționam anterior, de trei feluri:
a) capitis deminutio maxima, care semnifica pierderea depină a capacității juridice și
intervenea în cazul pierderii libertății;
b) capitis deminutio media, care presupunea pierderea cetățeniei, situație în care persoana
devenea latin sau peregrin, acest lucru realizându-se prin două modalități: de bună voie,
prin trecerea dintr-un statut în altul și forțat, prin încheiera unei căsătorii cu o peregrină;
c) capitis deminutio minima, care însemna pierderea statutului familial; în acesată ipoteză se
încadrează emancipatul, care devine sui iuris din alieni iuris, adoptatul și femeia
căsătorită cum manu, care trec sub autoritatea altui șef de familie, adrogatul, care devine
alieni iuris din sui iuris.

1.4. Limitarea capacității

Limitarea capacității juridice intervine în cazul în care este afectată demnitatea sau onoarea
persoanei și acest lucru se întâmplă în trei situații: infamia, intestabilitatea și turpitudinea.
Infamia constituia o limitare a capacității prin pierderea demnității, ca urmare a săvârșirii
anumitor fapte considerate imorale, astfel că cel care le săvârșea, își atrăgea oprobiul socității.
Pot fi considerate astfel de fapte încheierea logodnei sau căsătoriei cu mai multe persoane
concomitent, încălcarea regulilor privind doliul după decesul soțului, etc. Infamia era de două
feluri:
 - Infamia mediata, care era rezultatul unor fapte ilicite, cum ar fi furtul, escrocheria,
încălcarea bunei-credințe;
- Infamia immediata, care era consecința practicării unor activității considerate umilitoare,
cum ar actoria sau îndeletnicirea de a fi gladiator sau cazul în care femeia se căsătorea în
mai puțin de un an de la încetarea căsătoriei anterioare.
Intestabilitas constituie limitarea capacității prin interzicerea dreptului de a fi martor la
încheierea unui act al altcuiva sau de a lua ca martor o altă persoană la încheierea unui act
propriu. Această limitare intervene aatunci când persoana respectivă participase la încheierea
unui act juridic de către alte persoane și, ulterior, refuza să depună mărturie cu privire la
încheierea actului în cauză.
Turpitudinea era acea limitare a capacității civile care atrăgea imposibilitatea de a fi curatori,
tutori sau adoptatori pentru persoanele care practicau meserii josnice sau duceau o viață
desfrânată.

Capitolul II
Categorii de persoane

2.1. Aspecte generale

În societatea romană, oamenii se împărțeau în două mari categorii; oameni liberi și sclavi. 1
Categoria oamenilor liberi era extrem de neomogenă, aceștia fiind împărțiți în mai multe clase
sociale, în funcție de diverse criterii.
1
C. Murzea în Drept roman, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 65.
 Astfel, oamenii liberi erau împărțiți în:
- cetățeni
- necetățeni, care, la rândul lor, erau și ei de două feluri: latini și peregrini.
Și cetățenii și necetățenii puteau fi ingenui și dezrobiți. 2 Cetățenii și necetățenii ingenui erau
aceia care se născuseră, fie din părinți care au fost mereu liberi, fie din părinți care au fost scalvi,
iar ulterior au fost dezrobiți.
La granița dintre aceste două categorii, categoria oamenilor liberi și categoria scalvilor, se
aflau alte două clase sociale, respectiv colonii și oamenii liberi cu o condiție juridică specială,
aflați în stare de semisclavie.
Spre deosebire de oamenii liberi, categoria sclavilor era unitară, fără a exista diferențe
substanțiale între aceștia din urmă.

2.2. Sclavii

2.2.1. Originile sclaviei

„Servitus est constitutio iuris gentium qua quis domino alieno contra natura subicitur”
(sclavia este o instituție a dreptului ginților în baza căreia cineva este supus unei puteri străine
contra naturii”).
Sclavia avea două izvoare: nașterea și evenimente ulterioare nașterii, respectiv războiul și
săvârșirea unor fapte pedepsite cu pierderea libertății.
Nașterea constiuia un mod originar de dobândire a statutului de sclav, iar sclavi erau toate
persoanele născute în afara căsătoriei. Astfel, copilul sclavei era, în mod obligatoriu sclav, pentru
că femeia sclavă nu se putea căsători, ceea ce înseamnă că ea năștea copii numai în afara
căsătoriei, or, potrivit principiului enunțat anterior, copiii respectivi se nășteau sclavi.
Dacă, însă, sclava a fost libera chiar și pentru scurt timp, în perioada sarcinii, copilul se năștea
liber, făcându-se, astfel, aplicarea principiului „infans conceptus pro nato habetur quotiens de
commodis eius agitur”.
Războiul a reprezentat sursa cea mai importantă a sclaviei în lumea romană. Strănii care
cădeau prizonieri de război la romani, deveneau sclavi și erau siliți să muncească pentru
cuceritori, în sensul că sclavii intrau, inițial, în proprietatea statului roman, apoi erau vânduți
către particulari.
De altfel și cetățenii romani care erau capturați de către străini în război, deveneau sclavi,
ceea ce echivala cu o moarte civilă a acestora. Dacă se reîntorceau la Roma, ei își redobândeau
drepturile și obligațiile avute anterior prizonieratului, întrucât beneficiau de ceea ce se numea
„ius postliminii”, adică dreptul de reîntoarcere, care le dădea posibilitatea de a fi socotiți că nu
au fost niciodată sclavi, drept care nu opera, însă, în ceea ce privește posesesia bunurilor avute
înainte de a fi prizonier, astfel că cel reîntors trebuia să redobândească posesiunea asupra
bunurilor sale.
În situația în care cetățeanul roman murea în timp ce era prizonier, adică sclav, acesta era
considerat mort din momentul căderii în prizonierat, ficțiune juridică menită să dea valabilitate
testamentului făcut înainte a fi luat prizonier, pentru că altfel, acest act ar fi fost lipsit de efecte
juridice, întrucât scalvii nu aveau dreptul să lase testament.

2
Ibidem.
 Săvârșirea unor fapte pedepsite cu pierderea libertății constituia a treia sursă a sclaviei.
Astfel, puteau fi vânduți ca sclavi dincolo de granițele Tibrului, căci nu se admitea ca cetățenii
romani să fie sclavi în propria cetate, cei care erau pedepsiți ca urmare a săvârșirii unor delicte,
respectiv: debitorul insolvabil, hoțul prins în flagrant, cei care nu se prezentau pentru a fi luați în
armată.
De asemenea, devenea sclav cel care era pedepsit la muncă silnică în mine și cel cel care se
prefăcea a fi sclav pentru fi vândut către un stăpân și apoi răscumpărat, în scopul de a împărți
suma obținută din răscumpărare.
Tot sclavă devenea și femeia care întreținea relații cu sclavul altuia, deși stăpânul acestuia
din urmă o somase să înceteze aceste relații.

2.2.2. Condiția juridică a sclavilor

În lumea romană, sclavul este obiectul unei exploatări fără limite, De fapt el chiar asta este,
un obiect, iar nu un subiect, întrucât este lipsit de capacitate juridică (caput), ceea ce face ca
acesta să nu aibă niciun fel de drepturi și obligații, astfel că nu se putea căsători, nu putea să
încheie acte juridice, nu putea să lase moștenire, pentru că nici nu avea patrimoniu.
Scalvul era un lucru care făcea parte din patrimoniul stăpânului său, care avea drept de viață
și de moarte asupra sclavului, în virtutea căruia putea să îl vândă, să îl dăruiascîă, să îl închirieze,
să constituie un drept de uzufruct asupra lui, să îl abandoneze, fapt care nu îl făcea pe sclav să
devină om liber, ci doar rămânea fără stăpân și chiar să îl ucidă.
De asemenea, sclavul nu avea dreptul să se apere în justiție dacă îi era încălcat un drept,
pentru că el nu avea, de fapt, drepturi, astfel că stăpânul său era cel care putea cere înapoierea
sclavului, putea să ceară judecătorului să oblige la plata unei amenzi pe cel care îi furase sclavul
sau pe cel care îl omorâse.
Sclavii nu se puteau căsători, ci doar conviețuiau sub forma lui contubernium, fără să existe
vreo legătură de rudenie între ei și copiii lor sau să aibă vreun drept asupra acestora din urmă.
Spre sfârșitul republicii, sclavilor le-a fost recunoscută o oarecare capacitate juridică, însă
pentru a servi în mod exclusiv interesele stăpânului. În acest sens, sclavul putea să încheie acte
juridice prin care să aducă beneficii stăpânului său, inițial neputând să-l oblige pe acesta din
urmă prin intermediul acelor acte, ulterior putând face și acest lucru, odată cu dezvoltarea
comerțului și apariția contractelor sinalagmatice. Sclavii nu încheiau aceste acte în calitate de
reprezentanți ai stăpânilor lor, acest lucru nefiind posibil din cauza lipsei capacității lor juridice,
însă ei acționau printr-o ficțiune juridică, împrumutând personalitatea juridică a stăpânilor.
Stăpânul scalvului care a încheiat un astfel de contract putea fi acționat în justiție în situația
neexecutării contractului prin intermediul acțiunilor intitulate actiones adiec ticiae qualitatis,
care erau de mai multe feluri:
- actio institoria, care viza actele încheiate de sclav în administrarea unei afaceri a
stăpânului;
- actio exercitoria, care se îndrepta împotriva actelor încheiate de către sclav în calitate de
căpitan al unui vas;
- actio qoud issu, care viza actele încheiate de sclav ca urmare a unei înțelegeri făcute între
stăpân și cealaltă parte contractantă;
- actio de in rem verso, care putea fi intentată împotriva actelor încheiate de sclav în
vederea primirii unui bun.
 Tot în temeiul unei capacități juridice limitate, sclavul avea dreptul să ia în stăpânire
anumite bunuri cu titlu de peculium, respectiv bunuri mobile, imobile, bani și chiar sclavi. Acest
peculium, deși constituia o masă patrimonială distinctă, aflată în administrarea scalvului, era
proprietatea stăpânului și în niciun caz nu forma patrimoniul sclavului, acesta din urmă
administrând-o în scopul de a aduce profit stăpânului.
După cum se poate observa, persoana sclavului era aservită în totalitate stăpânului, acesta
având drepturi nelimitate asupra sclavului, la fel cum avea asupra oricărui alt lucru aflat în
proprietatea sa. Pentru a modera cât de cât această putere absolutăa șefilor de familie, al cărei
arbitrariu în privința sclavilor nu cunoștea margini, statul a adoptat, treptat, măsuri de protecție,
chiar minimaliste, a persoanei sclavului. Astfel, Legea Petronia din anul 19 e.n. prevedea acordul
magistratului pentru ca scavul să poată fi dat spre a fi ucis de animalele de la circ, apoi, prin
intermediul unui edict al lui Claudiu, stăpânul care își abandona sclavul bătrân și bolnav era
lipsit de proprietate, pentru ca mai târziu, printr-o constituție a lui Antonius Pius, să fie pedepsiți
pentru omucid stăpânii care își ucideau sclavii fără motiv.

2.2.3. Participarea sclavilor la viața juridică

Din punct de vedere faptic, sclavii puteau să ia parte la viața juridică, într-o oarecare măsură,
în următoarele ipoteze:
- prin intermediul peculiului, chiar dacă, așa cum menționam anterior, acesta constituia
patrimoniul stăpânului, iar nu patrimoniul sclavului, însă în administrarea peculiului,
sclavul împrumuta personalitatea juridică a stăpânului, putând încheia acte care să îi aducă
benefii și, mai târziu și obligații stăpânului;
- prin intermediul lui testamenti factio, care era de două feluri: testamenti factio activa, care
permitea doar sclavului public să dispună prin testament de jumătate din pecuiul său și
testamenti factio pasiva, care permitea sclavului să fie instituit moștenitor cu condiția să
fie și eliberat în același timp;
- prin cognatio servilis, instituție care a fost creată în dreptul clasic și care permitea
recunoașterea unei rudenii de sânge între sclavi, ceea ce a dus la interzicerea căsătoriei
între sclavii care erau rude apropiate
- prin actele pe care sclavii le putreau încheia în numele stăpânilor lor, împrumutând
personalitatea juridică a acestora din urmă.

2.3. Cetățenii

2.3.1 Generalități

Cetățenii făceau parte din categoria oamenilor liberi, alături de necetățeni. Cetățenia romană
era un privilegiu atât de mare, încât constituia o condiție a capacității juridice. „ A încătușa un
cetățean roman este o crimă; a-l supune pedepselor corporale este un lucru foarte rău; a-l
ucide, ar însemna ucidere de frate”.
Cetățenia era, pentru romani, un însemn important al apartanenței la cetate, motiv pentru care
singurii care se buucrau de totalitatea drepturlor recunoscute de lege erau cetățenii romani,
acleștia fiind, în același timp, urmăriți de legea statului ai cărui cetățeni erau, oriunde s-ar fi aflat.
Cetățenii romani erau de două feluri:
 - ingenui, care erau acei cetățeni care se născuseră liberi
- dezrobiți, care fuseseră sclavi, iar apoi au fost eliberați de către un cetățean roman și au
devenit oameni liberi.

2.3.2. Dobândirea cetățeniei

Cetățenia romană se dobândea:

- prin naștere
- prin fapte posterioare nașterii
Nașterea constituia modul originar de dobândire a calității de cetățean, ceea ce înseamnă că
nașterea unui copil din doi părinți cetățeni, evident că oferea copilului astfel născut statutul de
cetățean roman. În cazul dobândirii cetățeniei prin nașterem, distingem între două ipoteze:
- ipoteza copilului născut în cadrul căsătoriei, situație în care acesta dobândea statutul
juridic al tatălui din momentul concepției;
- ipoteza copulului născut în afara căsătoriei, situație în care acesta avea condiția juridică a
mamei din momentul nașterii.
Faptele posterioare nașterii, care determinau dobândirea cetățeniei erau naturalizarea, legea
și dezrobirea.
Naturalizarea consta în acordarea cetățeniei străinilor bine individualizați, prin votarea unei
legi speciale.
Prin beneficiul legii, strănii care îndeplineau condițiile cerute de normele juridice în vigoare,
pentru a fi cetățeni romani, dobândeau această calitate.
Dezrobirea constituia și ea izvor al cetățeniei, prin efectul eliberării sclavului de către un
cetățean roman.
Problema cetățeniei s-a încheiat ulterior, întrucât în sec. I î.e.n., prin Lex Iulia și Lex Plautia
Papiria, s-a acordat cetățenie romană tuturor locuitorilor liberi ai Italiei, iar în anul 212 e.n.,
împăratul Caracalla a recunoscut, prin intermeidul unui edict, cetățenia romană, tuturor
locuitorilor liberi ai imperiului.

2.3.3. Pierderea cetățeniei

Calitatea de cetățean roman se putea pierde în următoarele situații:

- în cazul în care persoana își pierdea libertatea, cum era ipoteza în care cetățeanul cădea
prizonier, cu posibilitatea de a redeveni cetățean prin prisma dreptului de reîntoarcere (ius
postliminii) sau era vândut ca debitor insolvabil peste Tibru, devenind sclav;
- prin dobândirea de către o persoană a cetățeniei altui stat, întrucât statul roman nu admitea
dubla cetățenie, ceea ce echivalează, practic, cu o renunțare la cetățenia romană;
- în situația în care cetățeanul roman era exilat din Roma ca urmare a săvârșirii unor fapte
grave;
- când cetățeanul roman săvârșise anumite delicte pe teritoriul altui stat și, fiind extrădat
pentru exercitarea dreptului de răzbunare, statul respectiv nu îl primea.

2.3.4. Drepturile cetățenilor romani

Cetățenii romani erau acea categorie de persoane care se bucura, atât în sfera dreptului
public, cât și în cea a dreptului privat, de deplinătatea capacității juridice, așa cum era aceasta
concepută de lege, prin întrunirea cumulativă a celor trei elemente, respectiv libertatea, cetățenia
și statutul familial.
Cetățenii romani se bucurau de numeroase avantaje față de restul locuitorilor imperiului, ei
având următoarele drepturi:
a) ius commercii sau commercium, care reprezenta dreptul de a încheia acte juridice în
condițiile prevăzute de dreptul civil roman;
b) ius connubii sau connubium, care era dreptul de a se căsători în mod valabil, potrivit
dreptului civil;
c) ius militiae, dădea cetățenilor romani dreptul de a lupta în armata romană;
d) ius suffragii, care constituia dreptul de a alege magistrați;
e) ius honorum, care conferea cetățenilor dreptul de a fi ales într-o magistratură;

2.3.5. Numele cetățenilor romani

Numele cetățeanului roman era format din următoarele elemente:

- praenomen era acel cuvânt cu semnificația apelativului prin care cetățeanul roman se
individualiza în cadrul societății;
- cognomen (porecla) era apelativul prin care cetățeanul era individualizat în cadrul familiei
din care făcea parte;
- nomen gentilicum arăta ginta din care provenea cetățeanul;
- indicațiunea filiațiunii, consta în a arăta care este numele tatălui cetățeanului respectiv;
- indicațiunea tribală, arăta tribul (cartierul) căruia îi aparținea cetățeanul.
Cu titlu de exemplu, putem menționa că numele lui Cicero era Marcus Tullius Marci filius
Cornelia tribu Cicero.

2.4. Latinii

Cuvântul latin desemna atât condiía juridică a unei persoane, cât și originea sa etnică. Latinii
se împărțeau în mai multe categorii:
- veteres, care erau locuitorii Latium-ului;
- latinii coloniari, care erau aceia care locuiau în coloniile fondate în Italia după anul 268
- latinii fictivi, care erau locuitorii din provincii
- latinii iuniani, care erau sclavii dezrobiți fără respectarea formelor solemne.

2.5. Peregrinii

Oamenii liberi care nu erau nici latini, nici cetățeni, făceau parte din categoria peregrinilor.
Peregrinii erau e două feluri:
- peregrinii ordinari, care erau locuitorii cetăților învinse de către statul roman, cetăți care
aveau ooarecare autonomie și erau supravegheate de către guvernatorii de provincii
- peregrinii dediticii, care erau o categorie inferioară de peregrini, fiind locuitorii cetăților
care s-au opus cucerii romane, prin urmare ei nu aveau dreptul de a veni la Roma și de a
deveni cetățeni romani.
 2.6. Dezrobiții

Dezrobiții erau sclavii eliberați de stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme solemne.
Existau trei forme solemne prin care se putea face dezrobirea:
a) dezrobirea vindicta, care consta într-o declarație solemnă făcută de către stăpân în fața
magistratului;
b) dezrobirea censu, care se făcea prin trecerea sclavului între oamenii liberi cu ocazia
efectuării recensământului;
c) dezrobirea testamento, care se putea face direct, (testatorul își exprima voința de a
elibera un anumit sclav, iar această voință producea efecte la data acceptării moștenirii)
sau indirect (testatorul lăsa moștenitorului sarcina de a dezrobi un anumit sclav printr-un
act ulterior și distinct de testament)
Condiția juridică a dezrobiților se exprima prin:
- bona, care desemna dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului
- obsequium, care era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său
- operae, care erau serviciile datorate de dezrobit.
Dreptul stăpânilor de a-și elibera sclavii a fost limitat prin două legi, respectiv: Legea Aelia
Sentia, care a supus dezrobirile condiției ca stăpânul să aibă cel puțin 20 de ani și sclavul cel
puțin 30 de ani și Legea Fufia Caninia, care prevedea că testatorul avea voie să dezrobească un
număr de sclavi proporțional cu numărul sclavilor de care dispunea și că nu putea face mai mult
de 100 de dezrobiri.

2.7. Oamenii liberi cu o condiție juridică specială

Oamenii liberi cu o condiție juridică specială eau aceia care își păstrau în sens formal
libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de semisclavie. Aceștia erau:
a) persoanele in mancipio, respectiv fiii de familie vânduți de către părinți în scopul
realizării unui câștig, fiii de famlie delincvenți, abandonați în mâinile victimei delictului
b) addicti, care erau debitorii insolvabili atribuiți creditorilor lor
c) auctorati, care erau oamenii liberi care se angajau ca gladiatori
d) redempti ad hostibus, care erau cei răscumpărați de la dușmani, care rămâneau sub
puterea celor care îi răscumpăraseră până când achitau acestora suma plătită ca și
răscumpărare.

2.8. Colonii

Situația juridică născută prin efectul contractului de arendare, valabil pe 5 ani, care putea fi
prelungit prin acordul tacit al părților, purta denumirea de colonat. Colonii făceau parte din
categoria persoanelor dependente, fiind țăranii alipiți solului, întrucât ei erau legați de pământul
oe care îl lucrau, neputând să îl părăsească.