ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREȘTI

INSTITUTUL DE STUDII DOCTORALE

ȘCOALA DOCTORALĂ DREPT

Rezumatul tezei de doctorat

“REORGANIZAREA ȘI ÎNCETAREA ACTIVITĂȚII
SOCIETĂȚILOR REGLEMENTATE DE LEGEA NR. 31/1990”

ROLEA V. Alexandra-Gabriela

Conducător științific: Prof. univ. dr. Raluca DIMITRIU

București
2018
 CUPRINS

INTRODUCERE

TITLUL I. REORGANIZAREA ACTIVITĂȚII SOCIETĂŢILOR REGLEMENTATE DE

LEGEA NR. 31/1990

Capitolul I. Fuziunea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990

Secţiunea I. Considerații prealabile
Secţiunea a II-a. Noţiunea de fuziune și formele acesteia
Subsecțiunea I. Noțiunea de fuziune
Subsecțiunea a II-a. Formele fuziunii
Secţiunea a III-a. Sediul materiei
Secţiunea a IV-a. Natura juridică a fuziunii
Secţiunea a V-a. Caracteristicile fuziunii
Secţiunea a VI-a. Participanții la operațiunea de fuziune
Secțiunea a VII-a. Procedura fuziunii
Subsecțiunea I. Organele competente
Subsecțiunea a II-a. Prezentarea generală a etapelor fuziunii
Subsecțiunea a III-a. Întocmirea și publicarea proiectului de fuziune.
Opoziția la proiect
Subsecțiunea a IV-a. Aprobarea proiectului de fuziune în adunarea generală
a asociaților
Subsecțiunea a V-a. Încuviințarea de către instanță a cererii de constatare a
legalității fuziunii
Subsecțiunea a VI-a. Renunțarea la fuziune
Secțiunea a VIII-a. Efectele fuziunii
Secțiunea a IX-a. Nulitatea operațiunii de fuziune
Subsecțiunea I. Caracterul excepțional al declarării nulității fuziunii
Subsecțiunea a II-a. Noțiunea de nulitate a fuziunii

I
 Subsecțiunea a III-a. Cauzele nulității fuziunii
Subsecțiunea a IV-a. Acțiunea în nulitatea fuziunii
Secțiunea a X-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la fuziunea societăţilor

Capitolul II. Fuziunea transfrontalieră a societăților

Secţiunea I. Considerații prealabile
Secţiunea a II-a. Libertatea de stabilire, contextul general al operațiunilor transfrontaliere
în Uniunea Europeană
Secţiunea a III-a. Conceptul european de fuziune transfrontalieră
Subsecțiunea I. Formarea conceptului european de fuziune transfrontalieră
Subsecțiunea a II-a. Jurisprudența Curții Europene de Justiție
Subsecțiunea a III-a. Directiva 2005/56/CE privind fuziunile transfrontaliere
Secțiunea a IV-a. Noţiunea de fuziune transfrontalieră și formele acesteia
Subsecțiunea I. Noțiunea de fuziune transfrontalieră
Subsecțiunea a II-a. Formele fuziunii transfrontaliere
Secțiunea a V-a. Sediul materiei
Secțiunea a VI-a. Procedura fuziunii transfrontaliere
Subsecțiunea I. Organele competente
Subsecțiunea a II-a. Prezentarea generală a etapelor fuziunii transfrontaliere
Subsecțiunea a III-a. Intocmirea și publicarea proiectului de fuziune.
Opoziția creditorilor și dreptul de retragere al asociaților
Subsecțiunea a IV-a. Protecția salariaților
Subsecțiunea a V-a. Aprobarea proiectului de fuziune în adunările generale ale asociaților
Subsecțiunea a VI-a. Încuviințarea de către instanță a cererii de constatare a legalității
fuziunii transfrontaliere
Subsecțiunea a VII-a. Renunțarea la fuziunea transfrontalieră
Secțiunea a VII-a. Efectele fuziunii transfrontaliere
Secțiunea a VIII-a. Nulitatea fuziunii transfrontaliere
Secțiunea a IX-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la fuziunea transfrontalieră

II
Capitolul III. Divizarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990
Secţiunea I. Considerații prealabile
Secţiunea a II-a. Noţiunea de divizare și formele acesteia
Subsecțiunea I. Noţiunea de divizare
Subsecțiunea a II-a. Formele divizării
Secţiunea a III-a. Sediul materiei
Secţiunea a IV-a. Natura juridică a divizării
Secţiunea a V-a. Caracteristicile divizării
Secțiunea a VI-a. Participanții la procedura divizării
Secțiunea a VII-a. Procedura divizării
Subsecțiunea I. Organele competente
Subsecțiunea a II-a. Prezentarea generală a etapelor divizării
Subsecțiunea a III-a. Întocmirea și publicarea proiectului de divizare.
Opoziția la proiect
Subsecțiunea a IV-a. Aprobarea proiectului de divizare în adunarea generală a
asociaților
Subsecțiunea a V-a. Încuviințarea de către instanță a cererii de constatare a
legalității divizării
Subsecțiunea a VI-a. Renunțarea la divizare
Secțiunea a VIII-a. Efectele divizării
Secțiunea a IX-a. Nulitatea operațiunii de divizare
Secțiunea a X-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la divizarea societăților

Capitolul IV. Divizarea transfrontalieră, un deziderat în dreptul european

Secţiunea I. Considerații prealabile
Secţiunea a II-a. Regimul juridic actual al divizării transfrontaliere
Secţiunea a III-a. Reglementarea divizării transfrontaliere în dreptul altor state europene
Secţiunea a IV-a. Divizarea transfrontalieră – între o nouă reglementare și completarea cadrului
juridic existent
Secțiunea a V-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la divizarea transfrontalieră a societăților

III
Capitolul V. Transformarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990
Secţiunea I. Considerații prealabile
Secţiunea a II-a. Noţiunea de transformare a societăților
Secţiunea a III-a. Formele de transformare a societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990
Subsecțiunea I. Transformarea societății în nume colectiv
Subsecțiunea a II-a. Transformarea societăților în comandită
Subsecțiunea a III-a. Transformarea societății cu răspundere limitată
Subsecțiunea a IV-a. Transformarea societății pe acțiuni
Subsecțiunea a V-a. Transformarea societăților europene cu sediul în România
Secțiunea a IV-a. Formele de transformare ale societăților în dreptul altor state europene
Secțiunea a V-a. Procedura de transformare a societăților
Secțiunea a VI-a. Renunțarea la transformare
Secțiunea a VII-a. Efectele transformării
Secțiunea a VIII-a. Nulitatea transformării
Secțiunea a IX-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la transformarea societăților

TITLUL II. ÎNCETAREA ACTIVITĂȚII SOCIETĂŢILOR REGLEMENTATE DE

LEGEA NR. 31/1990

Capitolul I. Dizolvarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990

Secţiunea I. Considerații prealabile
Secţiunea a II-a. Noţiunea de dizolvare a societăților
Secţiunea a III-a. Sediul materiei
Secțiunea a IV-a. Trăsăturile caracteristice ale dizolvării societăților
Secțiunea a V-a. Clasificarea cazurilor de dizolvare a societăților
Subsecțiunea I. Dizolvarea de drept
Subsecțiunea a II-a. Dizolvarea convențională
Subsecțiunea a III-a. Dizolvarea judiciară

IV
Secțiunea a VI-a. Prezentarea cazurilor de dizolvare a societăților
Subsecțiunea I. Cazurile generale de dizolvare prevăzute de art. 227 lit. a-f
din Legea nr. 31/1990
Subsecțiunea a II-a. Cazurile generale de dizolvare judiciară prevăzute de art.
237 lit. a, b, c, d, f, g din Legea nr. 31/1990
Subsecțiunea a III-a. Cazurile speciale de dizolvare a societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990
Secțiunea a VII-a. Efectele dizolvării societăților
Secțiunea a VIII-a. Acțiunile în constatarea dizolvării de drept a societăților
Subsecțiunea I. Acțiunile în constatarea dizolvării de drept prevăzute de
Legea nr.31/1990
Subsecțiunea a II-a. Acţiunile în constatarea dizolvării de drept prevăzute de
Legea nr. 359/2004
Secțiunea a IX-a. Acțiunile în dizolvarea societăților
Secțiunea a X-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la dizolvarea societăților

Capitolul II. Lichidarea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990

Secţiunea I. Considerații prealabile
Secțiunea a II-a. Noţiunea de lichidare a societăţilor. Delimitarea de lichidarea judiciară
Subsecțiunea I. Noţiunea de lichidare a societăţilor
Subsecțiunea a II-a. Delimitarea de lichidarea judiciară
Secţiunea a III-a. Sediul materiei
Secţiunea a IV-a. Principiile generale ale lichidării societăților
Subsecțiunea I. Menținerea personalității juridice în vederea efectuării lichidării
Subsecțiunea a II-a. Efectuarea lichidării în interesul asociaților
Subsecțiunea a III-a. Caracterul obligatoriu al lichidării
Secţiunea a V-a. Consecințele trecerii la lichidare asupra societății
Secţiunea a VI-a. Lichidatorii societăților
Subsecțiunea I. Numirea lichidatorilor
Subsecțiunea a II-a. Natura juridică a funcției lichidatorilor

V
 Subsecţiunea a III-a. Puterile lichidatorilor
Subsecțiunea a IV-a. Îndatoririle lichidatorilor
Subsecțiunea a V-a. Răspunderea lichidatorilor
Secțiunea a VII-a. Procedura lichidării societăților
Subsecțiunea I. Lichidarea activului
Subsecțiunea a II-a. Lichidarea pasivului
Subsecţiunea a III-a. Repartizarea activului net între asociați
Subsecțiunea a IV-a. Închiderea lichidării
Secțiunea a VIII-a. Efectele lichidării societăților
Subsecțiunea I. Radierea societății din registrul comerțului
Subsecțiunea a II-a. Depunerea registrelor societății pentru păstrare
Subsecţiunea a III-a. Răspunderea pentru plata creanțelor după închiderea
lichidării și radierea societății
Secțiunea a IX-a. Reînscrierea în registru a societăților în sistemul de common law
Secțiunea a X-a. Opoziții
Subsecțiunea I. Opoziția la deciziile lichidatorilor de distribuire a unor sume de bani
în cursul lichidării
Subsecțiunea a II-a. Opoziţia la darea de seamă şi la bilanţul lichidatorilor numiţi dintre
administratori sau membri directoratului
Subsecțiunea a III-a. Opoziţia la situaţia financiară finală şi la proiectul de
repartizare a activului net între acţionari la societăţile de capitaluri
Subsecțiunea a IV-a. Opoziţia la situaţia financiară finală şi la proiectul de
repartizare a activului net între asociați la societăţile de persoane și
cu răspundere limitată
Secțiunea a XI-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la lichidarea societăților

Capitolul III. Nulitatea societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990

Secţiunea I. Considerații prealabile
Secţiunea a II-a. Conceptul de nulitate a societății
Secţiunea a III-a. Sediul materiei
Secțiunea a IV-a. Cauzele de nulitate a societății

VI
 Subsecțiunea I. Clasificarea cauzelor de nulitate
Subsecțiunea a II-a. Cauzele de nulitate
Secțiunea a V-a. Acțiunea în nulitatea societății
Secțiunea a VI-a. Efectele nulității societății
Secțiunea a VII-a. Propuneri de lege ferenda cu privire la nulitatea societăților

Concluzii
BIBLIOGRAFIE

VII
 SINTEZA LUCRĂRII

Inițiativa efectuării unui demers științific complet în ampla tematică a reorganizării și

încetării activității societăților cu activitate comercială, reglementate în dreptul român, s-a datorat
în mare parte existenței unui anumit context legislativ, marcat în ultimii ani de multiple schimbări,
precum și necesității adaptării Legii române a societăților la noile dispoziții ale actualului Cod civil.
Totodată, se impunea clarificarea unor noțiuni utilizate în cadrul Legii nr. 31/1990,
definirea formelor de reorganizare a societăților, eliminarea unor inadvertențe cu privire la formele
de încetare a activității acestora, perceperea instituției nulității ca sancțiune ce depășește sfera celei
aplicabile actelor juridice care au stat la baza constituirii societății și altele, expuse în continuare.
Prin intrarea în vigoare a noului Cod civil român, o serie de instituții din Legea societăților
trebuie să fie adaptate și completate, fără a se aduce atingere rolului acesteia de drept special ori
jus commune în materie societară.
Forma actuală a Legii nr. 31/1990, deși este rezultatul a numeroase modificări și completări,
datorate în mare măsură necesității îndeplinirii obligațiilor asumate de România prin aderarea la
Uniunea Europeană, este tributară structural Codului civil în în materia reorganizării și încetării
activității societăților.
Tocmai de aceea, lucrarea nu s-a rezumat la înfățișarea tuturor schimbărilor determinate de
perfecționarea legislației unionale, ci a formulat propuneri concrete de restructurare a Legii române
a societăților și, în mod special, de reașezare a instituțiilor reoganizării și încetării activității
societăților.
Doctrinar, au fost acoperite unele lacune cauzate de implementările repetate ale directivelor
europene în dreptul național. Astfel, s-au formulat veritabile definiții ale fuziunii, divizării și
transformării societăților, cauzele de reorganizare a societăților au fost abordate separat de cele
referitoare la modificarea actului constitutiv, iar dizolvarea și lichidarea au fost incluse între
cauzele de încetare a activității societăților.
Demersul știintific contribuie și la conștientizarea rolului deosebit al problematicii
reorganizării și încetării activității societăților în actualul context economic și financiar global, care
determină agenții economici să recurgă la strategii de supraviețuire ori să renunțe voluntar la

1
afacere pentru a nu mai acumula datorii.
Lucrarea a fost construită pe două mari paliere: Titlul I, consacrat reorganizării activității
societăților, și Titlul II, consacrat încetării activității acestora.
Titlul I conține un număr de 5 capitole privind formele de reorganizare a societăților,
respectiv fuziunea națională și fuziunea transfrontalieră, divizarea internă și divizarea cu element
transnațional, precum și transformarea societăților.
Titlul II este structurat în 3 capitole, care tratează dizolvarea, lichidarea și nulitatea
societăților.
În fiecare capitol sunt prezentate o serie de aspecte din legislațiile europene, precum cele
din Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Austria, Italia, Spania, Grecia, Portugalia,
Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, Elveția, Malta,
Liechtenstein, San Marino, Monaco, Andorra, cât și din sistemele de drept din afara Uniunii
Europene și a Spațiului Economic European, respectiv din Statele Unite ale Americii, Canada
(Provincia Québec) și Brazilia.
Partea finală a lucrării este dedicată concluziilor și propunerilor de lege ferenda, reluate în
mod succint.
Capitolul I din Titlul I este consacrat fuziunii, formelor acesteia, reglementării naționale
și unionale a instituției, naturii juridice și caractericilor sale, participanților și procedurii de
realizare a acestei forme de reorganizare a societății. Totodată, sunt analizate efectele fuziunii și
modalitatea în care se poate declara nulitatea operațiunii, cu sublinierea caracterului excepțional al
acesteia.
Capitolul se încheie cu o secțiune separată, care conține propuneri de îmbunătățire
legislativă, dintre care menționăm: efectuarea publicității modificărilor semnificative ale activelor
și pasivelor societății intervenite între data publicării proiectului de fuziune și data la care adunările
generale decid asupra fuziunii, determinarea în cuprinsul Directivei 2011/35/UE și al Legii române
a societăților a noțiunii de “schimbare semnificativă”, reglementarea europeană și națională a
posibilității societăților de a renunța la fuziune și consecințele acestei renunțări și altele.
În Capitolul II este tratată separat operațiunea de fuziune transfrontalieră, având în vedere
importanța deosebită pe care o prezintă aceasta pentru dezvoltarea societăților și a economiei
statelor membre ale Uniunii Europene, precum și elementele care o disting de fuziunea națională.
Prima încercare de creare a unui cadru legislativ omogen la nivelul Uniunii în materia

2
fuziunii transfontaliere a avut loc în anul 1984, dar a eșuat întrucât nu fuseseră soluționate toate
aspectele privind protecția salariaților întreprinderilor implicate în operațiune.
Fuziunile intracomunitare au fost reglementate mai întâi în Regulamentul Consiliului (CE)
nr. 2157/2001, ca modalitate de constituire a unei societăți europene, o parte din prevederile
acestuia fiind incluse în Titlul VII1 din Legea română a societăților.
În cele din urmă, eforturile de integrare legislativă s-au concretizat în adoptarea Directivei
2005/56/CE, iar prima aplicare a acestui act normativ s-a realizat de către Curtea Europeană de
Justiție în cauza C-411/2003, Sevic Systems AG împotriva Amtsgericht Neuwied.
Pe parcursul capitolului este prezentat contextul legislativ care a facilitat operațiunile de
fuziune transfrontalieră în interiorul Uniunii Europene, respectiv cauzele soluționate de Curte în
aplicarea principiului fundamental al libertății de stabilire, garantat de Tratatul de Funcționare a
Uniunii Europene. Totodată, modul de implementare a prevederilor directivei europene în diferite
state membre este expus comparativ cu cel din sistemul de drept român.
Protecția salariaților în cazul fuziunii transfrontaliere care are ca rezultat înființarea unei
societăți europene cu sediul în România ocupă un loc central în cadrul capitolului. Sunt analizate
dispozițiile Legii nr. 31/1990 și cele ale HG nr. 187/2007, care a transpus în dreptul intern Directiva
2001/86/CE, referitoare la respectarea dreptului angajaților de a se implica în activitatea societății
europene, condițiile în care se formează grupul special de negociere, încheierea acordului cu
organele de conducere ale societății și aplicarea dispozițiilor de referință ale Hotărârii de Guvern.
De lege ferenda, autorul a propus ca atât în cuprinsul Legii nr. 31/1990, cât și al Directivei
2005/56/CE să se prevadă că proiectul de fuziune transfrontalieră se poate încheia în toate sau
oricare dintre limbile naționale ale statelor din care fac parte societățile implicate, cu anumite
condiții. De asemenea, s-a argumentat modul în care se poate renunța la întocmirea raportului
administratorilor asupra proiectului de fuziune, în vederea asigurării celerității operațiunii.
Capitolul III analizează operațiunea de divizare a societăților, evoluția reglementării
noțiunii de divizare și a formelor acesteia, începând cu Decretul nr. 31/1954 și până la forma actuală
a Legii nr. 31/1990. Asemănător fuziunii, a fost formulată o definiție reală a divizării, care ține cont
și de prevederile actualului Cod civil, prevederi care includ divizarea între modurile de reorganizare
a societății, alături de fuziune și transformare.
În acest capitol s-a propus ca atât Legea română a societăților, cât și Directiva 82/891/CEE
să reglementeze formele divizării ca fiind divizarea totală și divizarea parțială, asemănător

3
dreptului italian, olandez și anglo-saxon, cu scopul de a se elimina orice controverse în legătură cu
operațiunea de “desprindere”, prevăzută de art. 2501 din Legea română a societăților, precum și de
a delimita divizarea parțială de aportul parțial de activ din sistemul de drept francez și de divizarea
prin transfer de active din sistemele de drept german și austriac.
Procedura divizării include, dincolo de considerațiile legislative și teoretice, analiza unui
bogate jurisprudențe din țara noastră, precum și aspectele practice ale realizării operațiunii.
Posibilitatea renunțării la divizare și efectele acesteia reprezintă o altă propunere de lege
ferenda a autorului lucrării. Totodată, s-a apreciat că divizările asimetrice trebuie reglementate
expres în legislația națională și europeană, atunci când nu este posibilă o repartizare proporțională
de părți sociale sau acțiuni la societățile beneficiare către toți asociații/acționarii societății divizate.
În cadrul capitolului au fost formulate și alte propuneri de îmbunătățire legislativă, inclusiv
a celei unionale.
Capitolul IV din Titlul I prezintă opiniile exprimate în legătură cu regimul juridic aplicabil
de lege lata divizărilor transfrontaliere, necesitatea instituirii unui cadru legislativ comun în
interiorul Spațiului Economic European pentru această operațiune și propunerile de lege ferenda
ale autorului lucrării, formulate ca răspuns la consultarea inițiată în anul 2014 de Comisia
Europeană, Direcția Generală Piață Internă și Servicii, în vederea depășirii obstacolelor legate de
aplicarea cumulativă a lex societatis.
În capitolul final al Titlului I a fost abordată transformarea societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990, considerată tradițional în doctrină ca reprezentând un caz de modificare a
actului contitutiv, din perspectiva noilor dispoziții ale Codului civil. Astfel, autorul apreciază că
transformarea constituie a treia formă de reorganizare a societăților, alături de fuziune și divizare.
Această concepție este adoptată și în sistemul de drept al altor state europene, precum Italia.
Transformarea societății prin schimbarea formei sale juridice de organizare antrenează o
restructurare esențială și de ansamblu a persoanei juridice, astfel încât în majoritatea statelor
membre ale Uniunii Europene, cât și în alte țări precum Elveția și Brazilia, este reglementată o
procedură complexă de realizare a operațiunii, asemănător fuziunii și divizării. Aceste aspecte au
determinat formularea de către autor a unor propuneri de lege ferenda, referitoare la modificarea
formei actuale a Legii nr. 31/1990 și la elaborarea unei noi directive europene, care să instituie o
procedură unificată de transformare a societăților.
În același capitol sunt analizate diferitele tipuri de transformare, inclusiv transformarea

4
societății europene cu sediul în România, precum și procedura de urmat de lege lata pentru a realiza
o astfel de operațiune.
Secțiuni separate prezintă transformarea în dreptul comparat, posibilitatea renunțării la
această formă de reorganizare a societății și efectele sale.
Cel de-al doilea Titlu al lucrării este dedicat procesului de încetare a activității
societăților, cu indicarea în prealabil a regimului juridic național și unional aplicabil dizolvării,
lichidării și nulității acestor subiecte de drept, expunerea celor mai importante dezbateri din
literatura de specialitate română și străină, referitoare la cauzele, etapele și consecințele dispariției
societății, prezentarea opiniilor personale ale autorului lucrării, precum și înfățișarea situației
speciale din sistemele de common law în care societățile pot fi reînscrise în registru.
În cadrul Capitolului I din Titlul II cauzele de dizolvare a societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990, respectiv dizolvarea de drept, dizolvarea convențională și dizolvarea judiciară,
sunt analizate în detaliu. Dreptul comparat este prezent și în acest capitol, ca de altfel pe tot
parcursul lucrării, fiind examinate cu deosebire aspectele comune și pozitive care pot contribui la
conturarea unor propuneri de lege ferenda.
În ceea ce privește activarea sistemului de salvgardare a activității societății, s-a evidențiat
că el prevalează în legislațiile celor mai multe state ale lumii, acestea reglementând restrictiv
cauzele de dizolvare a societății.
Autorul lucrării susține argumentat că nulitatea societății nu reprezintă, în pofida
reglementării Legii române a societăților, o cauză de dizolvare a acestora. De altfel, în sistemul de
drept francez, nulitatea și dizolvarea societății constituie cauze diferite de încetare a activității
acestora, întrucât dizolvarea este numai consecința declarării nulității persoanei juridice respective.
Concepția a fost preluată de actualul Cod civil român, astfel încât se impune reașezarea instituției
nulității societății în cadrul Legii nr. 31/1990, aceasta urmând să fie reglementată drept o cauză
distinctă de încetare a activității societății și nu de dizolvare.
Referitor la procedura de dizolvare a societății, s-a remarcat existența unor prevederi
diferite în legislațiile statelor membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European.
Având în vedere consecințele deosebite pe care le produce dispariția persoanei juridice
asupra asociaților și terților, în unele sisteme de drept se solicită autentificarea hotărârii adunării
generale a asociaților prin care aceștia decid dizolvarea societății, precum și analiza raportului
administratorilor asupra operațiunii de către un auditor extern sau un contabil autorizat, sub

5
sancțiunea nulității absolute a hotărârii adunării generale.
În Provincia Québec este suficientă declarația administratorilor din care rezultă că
societatea și-a plătit toate datoriile către creditori, iar activul net a fost împărțit între asociați.
În unele state precum Luxemburg societățile de capitaluri constituite pe durată nelimitată
se pot dizolva numai pentru motive temeinice, prin hotărârea adunării generale a asociaților sau a
tribunalului.
Sistemul de drept anglo-saxon dispune că societățile se dizolvă în urma radierii lor din
registru dacă, aflându-se în faza lichidării, registrul are motive temeinice să creadă că lichidatorul
nu și-a îndeplinit obligațiile sau dacă toate activitățile societății au fost finalizate, însă lichidatorul
nu a efectuat plățile corespunzătoare timp de 6 luni consecutive.
Autorul lucrării apreciază că în sistemul de drept român moștenitorii asociaților care au fost
excluși din societate întrucât a intervenit o stare de incapacitate a acestora din urmă nu trebuie să
aibă o situație juridică mai puțin favorabilă decât a asociaților îndepărtați din societate din cauze
direct imputabile. Astfel, s-a propus ca răspunderea moștenitorilor pentru obligațiile sociale ale
autorilor lor să persiste până la publicarea schimbărilor intervenite în actul constitutiv, cât și să se
reglementeze participarea moștenitorilor la beneficii în același interval de timp.
Acțiunile în dizolvarea societății ocupă secțiuni separate, în funcție de cauzele de dizolvare
și actele normative care le reglementează, de persoanele cărora le aparține calitatea procesuală
activă, precum și de situația existentă în dreptul comparat. S-a propus reglementarea expresă a
dreptului tutorelui asociatului devenit incapabil și al lichidatorului averii asociatului ajuns falit de
a introduce acțiunea în dizolvarea societății în numele persoanelor pe care le reprezintă.
Capitolul II studiază întreaga procedură a lichidării societății și consecința firească a
acesteia, respectiv radierea societății din registrul comerțului.
S-a învederat că există și cazuri în care cea de-a doua etapă a încetării activității societății,
lichidarea, poate lipsi, ca un beneficiu al legii (spre exemplu, în situația fuziunii sau a divizării) ori
ca o sancțiune aplicată persoanelor obligate să numească lichidatorii.
Legea nr. 31/1990 instituie regula potrivit căreia lichidarea nu împiedică deschiderea
procedurii insolvenței, în situațiile în care sunt îndeplinite cerințele speciale prevăzute de Legea nr.
85/2014.
Autorul tezei realizează o distincție între lichidarea voluntară și cea judiciară a societății în
cadrul procedurii generale de insolvență, subliniind și aspectele comune ce caracterizează ambele

6
proceduri.
Principiile generale ale lichidării sunt: menținerea personalității juridice a societății în
vederea realizării operațiunilor de lichidare, efectuarea lichidării în interesul asociaților și
caracterul obligatoriu (cu excepțiile prevăzute de lege) al lichidării societății.
În cadrul capitolului sunt expuse detaliat puterile, îndatoririle și răspunderile lichidatorilor,
modalitatea de numire a acestora, inclusiv propuneri de lege ferenda pentru luarea deciziilor în
cazul desemnării mai multor lichidatori, numirea și revocarea lichidatorilor de către instanță în
situația existenței unor neînțelegeri între asociați.
Procedura lichidării societăților ocupă un loc aparte în cadrul capitolului, fiind expuse toate
aspectele de ordin teoretic și tehnic ale operațiunii, inclusiv reglementările financiare și contabile
aplicabile.
Transformarea bunurilor societății în lichidități se realizează prin vânzarea acestora,
individual sau în bloc, pe calea licitației publice. În mod excepțional, bunurile asupra cărora
societatea are numai un drept de folosință sau de uzufruct se restituie în natură proprietarilor lor.
Legea nr. 31/1990 nu conține dispoziții privind partajul bunurilor care potrivit actului
constitutiv nu fac obiectul licitației publice, astfel încât se aplică prevederile de drept comun,
respectiv art. 1948 Cod civil referitor la partajul bunurilor comune.
În unele sisteme de drept este posibilă înstrăinarea întreprinderii ori a unor ramuri de
activitate cu acordul tuturor asociaților sau, în lipsa acestuia, cu autorizarea instanței de judecată.
Radierea societății din registrul comerțului semnifică încetarea existenței acesteia ca
persoană juridică, fiind o consecință obligatorie a lichidării.
Dreptul anglo-saxon impune ca cererea de radiere a societăților să fie supusă anumitor
formalități de publicitate, pentru a se da persoanelor interesate posibilitatea de a formula contestație
împotriva motivelor de radiere din registrul comerțului. Dizolvarea societăților înmatriculate în
Marea Britanie intervine după radierea lor din registrul comerțului, iar instanța poate dispune
ulterior intrarea în lichidare. În termen de 5 ani de la dizolvare, se poate solicita reînscrierea
societății în registru, dacă aceasta a continuat să-și desfășoare activitatea, uneori fiind însă necesar
acordul scris al reprezentantului Coroanei. Și în Malta este posibilă reînscrierea denumirii
societății, dacă radierea s-a efectuat cu încălcarea legii, pentru a se putea redeschide procedura de
lichidare.
Capitolul final al tezei surprinde in extenso instituția nulității societății, înțeleasă ca

7
sancțiune cu caracter dual, convențional și instituțional. În prezent, concepția este proprie și
Codului civil român, care reglementează separat nulitatea persoanei juridice de nulitatea actului
juridic civil prin care aceasta a luat ființă, invalidând astfel teoriile asupra naturii contractuale a
înființării și reorganizării societății.
Având în vedere consecințele pe care nulitatea societății le produce asupra activității
acesteia, intereselor asociaților și terților, la nivelul Uniunii Europene s-a realizat o primă
coordonare legislativă prin Directiva 68/151/CEE, numită și Directiva publicității. Modificările
repetate și substanțiale ale actului european au determinat legiuitorul să recurgă la o codificare a
acestuia, prin adoptarea Directivei 2009/101/CE.
Actuala reglementare unională se fundamentează pe următoarele principii: caracterul
excepțional al declarării nulității societății, neretroactivitatea nulității în privința obligațiilor
asumate de societate sau față de aceasta, precum și stabilirea unei perioade scurte de timp în care
pot fi formulate obiecțiuni de către terți.
Legea română a societăților conține dispoziții armonizate cu cele europene în materia
nulității societăților. Aceasta poate fi declarată numai pentru neregularități constatate după
înmatricularea societății, ele putând fi acoperite până la depunerea concluziilor în fața instanței de
judecată. Totuși, încălcarea cerințelor legale de constituire a societății care prezintă o anumită
gravitate atrag întotdeauna nulitatea pesoanei juridice, întrucât principiul securității circuitului civil
prevalează necesității salvgardării existenței societății.
De lege lata, caracterul absolut sau relativ al nulității nu poate fi decelat pe baza
prevederilor Legii nr. 31/1990. Dat fiind faptul că nulitatea societății are, cel puțin în principiu, așa
cum dispune și directiva europeană, caracter remediabil, s-ar putea deduce că sancțiunea aplicabilă
este nulitatea relativă. Acesta este și motivul pentru care legiuitorul român utilizează preponderent
sintagma “declararea nulității”.
Cu toate acestea, trebuie avut în vedere și faptul că legea nu prevede un termen de
prescripție pentru formularea acțiunii, iar interesul ocrotit este unul general. Totodată, art. 196 din
actualul Cod civil dispune că nerespectarea anumitor prevederi cu ocazia constituirii societății se
sancționează cu nulitatea absolută.
Din aceste motive, autorul lucrării a considerat că trebuie acordată prioritate interesului
general ocrotit prin normele naționale și europene, astfel încât încălcarea cerințelor legale de
constituire a societății se sancționează cu nulitatea absolută a persoanei juridice, spre deosebire de

8
unele opinii exprimate în literatura română și străină de specialitate.
Față de aceste aspecte s-a propus ca, de lege ferenda, în cuprinsul articolelor 56-58 din
Legea română a societăților să fie utilizată numai sintagma “constatarea nulității societății“, fiind
formulată și o definiție corespunzătoare a acestei instituții.
În pofida faptului că Directiva 2009/101/CE reglementează numai 8 cauze de nulitate a
societăților și interzice legiferarea în dreptul intern a altor cauze care determină încetarea existenței
acestora, unele state membre ale Uniunii Europene au dat o interpretare extensivă a actului
normativ, datorată în principal identificării conceptului de nulitate a societății cu acela de nulitate
a contractului de societate.
Incontestabil, societățile care desfășoară activitate comercială nu pot fi considerate simple
contracte, iar nulitatea acestora nu poate fi asimilată nulității actelor juridice care au stat la baza
constituirii lor, cel puțin din perspectiva Directivei 2009/101/CE, care reglementează în art. 12 alin.
1 lit. b cauzele de nulitate a “societății” și nu a “contractului de societate”.
Pentru realizarea unei transpuneri corespunzătoare a prevederilor directivei, autorul a
propus înlăturarea cauzelor de nulitate rar întâlnite în practica societară și a celor care exced
cadrului legislativ european și înlocuirea lor cu cele referitoare la lipsa ori vicierea
consimțământului tuturor fondatorilor, precum și la cauza ilicită ori contrară ordinii publice a
înființării societății.
Partea finală a lucrării este dedicată concluziilor și celor mai importante propuneri de lege
ferenda.
Teza constituie rezultatul analizei reglementărilor europene și internaționale în materie,
studiului a aproximativ 200 de tratate, cursuri, monografii, studii, articole și publicații, atât
românești cât și străine. Ea suprinde și cercetează aprofundat stadiul actual al evoluției prevederilor
speciale din domeniul reorganizării și încetării activității societăților, precum și al jurisprudenței
relevante.
În total, au fost formulate 58 de propuneri de îmbunătățire a legislației europene și
naționale, pe baza unor argumente solide.
Scopul principal al demersului științific l-a constituit elaborarea unui instrument util de
lucru pentru teoreticienii și practicienii dreptului societar, a unui îndrumar pentru studenții
Facultății de Drept și, nu în ultimul rând, a unui ghid esențial de cunoștiințe juridice în domeniu
pentru întreprinzătorii din România.

9
 Cuvinte-cheie: societăți reglementate de Legea nr. 31/1990; reorganizarea societăților;
fuziune; divizare; transformare; încetarea activității; dizolvare; lichidare; nulitate.

10