5.

DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL AL ÎNTREPRINDERII

Funcţia contabil-financiară are ca scop principal obţinerea resurselor

financiare şi contabilizarea tuturor mişcărilor economico-financiare ale
activităţilor întreprinderii.
Diagnosticul contabil-financiar are ca obiectiv:
a. aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare;
b. examinarea şi estimarea stării de sănătate financiare privind: creşterea
activităţii, echilibrul financiar, rentabilitatea şi riscurile financiare.

5.1. Rolul diagnosticului de acest tip în aprecierea fiabilităţii situaţiilor financiare

ale întreprinderilor
Efectuarea acestui diagnostic se va baza pe analiza elementelor
componente ale funcţiei contabil-financiare în condiţiile unei întreprinderi în
exploatare, respectiv a obiectivelor diagnosticului, adică:
a. aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare;
b. examinarea şi estimarea stării de sănătate financiară.
Mijloacele de realizare a diagnosticului contabil-financiar utilizează
datele şi informaţiile primite din partea întreprinderii, prevăzute în lista anexă a
contractului, şi pe cele rezultate din interferenţa cu celelalte diagnostice ale
funcţiilor întreprinderii.
Aprecierea fiabilităţii situaţiilor financiare
Procedurile de lucru se rezumă numai la teste de validitate, nu şi la cele
de conformitate, expertul evaluator de întreprinderi intervenind în avalul
sistemului contabil, şi anume asupra situaţiilor de ieşire, adică asupra situaţiilor
financiare pe ultimii trei ani, compuse din: bilanţ; cont de profit şi pierdere;
situaţia modificării capitalurilor proprii; situaţia fluxurilor de trezorerie; politici
contabile şi note explicative, dacă întreprinderea evaluată aplică Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS, fost IAS).
 2
Dacă întreprinderea aplică Reglementările contabile simplificate
armonizate cu directivele europene, atunci Situaţiile financiare anuale
simplificate vor fi formate din: bilanţ; cont de profit şi pierdere; situaţia
modificării capitalurilor proprii; politici contabile şi note explicative; situaţia
fluxurilor de trezorerie (opţional).
Aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare se bazează
pe două elemente-cheie:
- cunoaşterea suficientă a întreprinderii şi a concluziilor celorlalte
diagnostice: administrarea sau managementul întreprinderii, juridic, comercial şi
tehnic de exploatare;
- cunoaşterea principiilor şi metodelor proprii de contabilitate ale
sectorului de activitate.
Cu orientarea acestor elemente-cheie, se va proceda la verificarea dacă
situaţiile financiare primite:
- sunt coerente: corelaţia datelor din bilanţ, cont de profit şi pierdere,
situaţiile, notele explicative;
- sunt prezentate după principiile contabile şi reglementările în vigoare;
- ţin cont de elementele posterioare încheierii exerciţiului financiar;
- prezintă o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţelor şi
modificărilor acesteia, bazată pe existenţa inventarului întregului patrimoniu (din
ultimul an), efectuat în acord cu Normele în cauză aprobate de ministrul
finanţelor publice;
- prezintă o corectă întocmire a contului de profit şi pierdere;
- prezintă o corectă stabilire a profitului net şi a destinaţiilor acestuia,
potrivit dispoziţiilor legale.

5.2. Examinarea şi aprecierea stării de sănătate financiară – componentă a

diagnosticului financiar-contabil
Această componentă a diagnosticului contabil-financiar are ca obiectiv
examinarea evoluţiei activităţii întreprinderii prin compararea multianuală (trei
 3
ani), grupând datele şi informaţiile avute la dispoziţie în raport cu categoria
informaţiei utilizate.
În mod obişnuit, aceste informaţii sunt calitative, dar în general
diagnosticul contabil-financiar se sprijină pe prelucrarea informaţiilor exprimate
în termeni monetari provenind în mod deosebit din componentele situaţiilor
financiare.
După suportul contabil utilizat, se disting, de regulă:
1. Analiza structurii bilanţului contabil.
2. Analiza performanţelor întreprinderii.

5.2.1. Analiza structurii bilanţului contabil

Corelaţiile trezoreriei
Modalitatea actuală de prezentare în formă de „listă” şi nu de „oglindă”
(activ/pasiv) a bilanţului contabil scoate în evidenţă elemente bilanţiere ca, de
pildă:
A. ACTIVE IMOBILIZATE = 10.700
B. ACTIVE CIRCULANTE = 11.050
- stocuri = 3.000
- creanţe = 4.050
- casa + bănci = 4.000
C. CHELTUIELI ÎN AVANS =X
D. DATORII SUB UN AN (nefinanciare) = 4.600
E. TOTAL (B+C) – (D+I) = 6.450 (11.050-4.600)
F. TOTAL A + E = 17.150 (10.700+6.450)
G. DATORII PESTE UN AN = 3.000
H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI = 300
I. VENITURI ÎN AVANS =X
J. CAPITAL ŞI REZERVE = 13.850
Rezultă două „totaluri” cu semnificaţie în analiza financiară, întrucât
totalul:
 4
E = reprezintă fondul de rulment (FR), adică totalul activelor circulante
(11.500) care nu sunt finanţate de echivalentul de „pasiv” al acestora, respectiv,
în exemplul dat, de datoriile sub un an (4.600).
F = reprezintă resursele stabile sau capitalul permanent pe care îl are
întreprinderea la dispoziţie, adică:
- Capital şi rezerve = 13.850
- Provizioane pentru riscuri = 300
- Datorii peste un an = 3.000
17.150
Altfel spus, rezultă că FR poate fi determinat şi ca diferenţă între
capitalul permanent (17.150) şi partea din acesta „blocată” în activele imobilizate
(10.700), adică FR este partea ce rămâne din capitalul permanent destinat să
finanţeze (să acopere) activele circulante nefinanţate de pasivele circulante
existente (4.600).
Din totalul activelor circulante (11.050), dacă se „izolează” trezoreria –
casa şi banca – (4.000), diferenţa (7.050) ar urma să fie finanţată (acoperită) de
pasivele circulante (4.600), activele circulante neacoperite (7.050 – 4.600 =
2.450) urmând a fi acoperite (finanţate) de FR. Această diferenţă (2.450)
reprezintă necesarul de fond de rulment (NFR).
Aşezând sub formă de „oglindă” elementele bilanţiere ce urmează a fi finanţate
(acoperite) de FR, obţinem:
ACTIV PASIV
NFR = 2.450
FR = 6.450
TREZORERIE = 4.000

Rezultă că „trezoreria” este un fel de variabilă de ajustare a FR, adică ea reprezintă

punctul de fricţiune pentru a realiza echilibrul bilanţier: fie că trezoreria acumulează
disponibilităţi, dacă FR este superior NFR (cum este cazul de mai sus), fie că ea (trezoreria) se
reduce şi devine eventual negativă, dacă FR existent nu acoperă NFR. Această situaţie poate fi
reprezentată sub forma:
FR – NFR = TREZORERIE
6.450 – 2.450 = 4.000 = Trezorerie pozitivă
6.450 – 8.150 = - 1.700 = Trezorerie negativă
 5

Trezoreria negativă poate fi acoperită prin credite bancare sau, când

întreprinderea nu se mai bucură de încrederea băncii, fie înregistrează datorii
restante (purtătoare de dobânzi), fie este declarată de creditori, la tribunal, în
încetare de plăţi (faliment).
Lichiditatea, o variaţie a trezoreriei
O trezorerie pozitivă indică o lichiditate a întreprinderii la un moment
dat, adică FR > NFR.
Relaţia dintre NFR şi trezorerie este în mod deosebit importantă pentru
întreprindere, prezentând o structură financiară fragilă, chiar dacă există un nivel
de performanţe economice favorabile.
Constatarea „lichidităţii” bilanţului este posibilă întrucât aşezarea
posturilor este făcută în bilanţ în ordinea crescătoare a lichidităţii activului şi în
cea a exigibilităţii pasivului.
Analiza „lichidităţii” relevă o dublă capacitate a întreprinderii:
1) de a face faţă scadenţelor sale de trezorerie (lichiditate);
2) de a acoperi angajamente de o oarecare maturitate – de pildă, datorii sub
un an – cu active de maturitate corespondentă – active circulante (solvabilitate).
Durata activelor şi pasivelor este considerată ca un factor primordial al
echilibrului financiar.
În fond, există o diferenţă între activele (sau pasivele) pe termen de peste
un an şi activele (sau pasivele) pe termen sub un an şi reînnoibile; ritmul de
reînnoire a elementelor sub un an poate uneori să fie modificat sau întrerupt,
dezechilibrând astfel structura financiară a întreprinderii. De pildă, cunoscuta
stare de „blocare în lanţ”, prin care datoriile (pasivele) sub un an fiind neplătite,
se adiţionează în aşa fel încât NFR devine negativ, determinând existenţa unei
Trezorerii negative (adică nelichidă).
Lichiditatea rămâne o condiţie de apreciere a calităţii administrării
întreprinderii.
 6
O întreprindere poate fi fragilă financiar, chiar lipsită de lichidităţi, dar în
acelaşi timp să aibă o activitate performantă.
În fond, o întreprindere nu este nelichidă decât în măsura în care nu
găseşte încă un investitor care să despotmolească trezoreria; de aceea, trebuie să
găsească întotdeauna investitori (sau împrumutători) atunci când întreprinderea
este sănătoasă, iar lipsa de lichidităţi este trecătoare; invers, toate crizele durabile
sau vitale de lichidităţi sunt, de regulă, expresia unei rentabilităţi economice
ineficiente.
De asemenea, lichiditatea este o noţiune dinamică, deoarece ea este
rezultatul unui flux de intrări şi ieşiri băneşti decalate în timp. De pildă, o
întreprindere de jucării angajează cheltuieli tot anul, iar încasările sale se situează
între lunile noiembrie şi ianuarie anul următor; desigur, la 30 octombrie trezoreria
sa este net negativă; la 30 martie, în mod contrar, devine pozitivă, aceasta pentru
că întreprinderea îşi asumă riscul de a nu avea lichidităţi datorită activităţii sale
cu caracter sezonier.
Analiza structurii bilanţului cu ajutorul ratelor
Ratele de structură sunt indicatori care caracterizează compoziţia
patrimoniului, apreciind raporturile privind activul şi pasivul bilanţului.
În ceea ce priveşte activul, se urmăreşte stabilirea ponderilor fiecărui
element pentru a determina condiţiile tehnico-economice; astfel, o întreprindere
de o înaltă tehnologie utilizează mijloace fixe şi prezintă astfel imobilizări
deosebit de mari ca valoare; o întreprindere cu ciclu lung de fabricaţie
(construcţii navale, civile) prezintă rate de stoc în valori care reflectă „greutatea”
lor.
Cu privire la pasiv, ratele de structură furnizează indicatori asupra
compoziţiei finanţării. Pe de o parte, permit aprecierea autonomiei financiare, iar
pe de altă parte, permit estimarea stabilităţii finanţării.
În ceea ce priveşte ratele de sinteză, ele compară sistematic elemente de
activ şi de pasiv, oferind posibilitatea stabilirii condiţiilor de finanţare ale unor
 7
elemente de activ şi posibilităţilor de rambursare a datoriilor sub un an, prin
componentele activului circulant lichid sub un an (ratele S3 şi S4).
Ratele de rotaţie scot în evidenţă termenele şi viteza de rotaţie a unor
elemente (stocuri, creanţe, datorii), lămurind astfel: condiţiile în care se
realizează activitatea (credit client, credit furnizori, durate stocaje) şi incidenţa lor
asupra solvabilităţii întreprinderii. Aceasta are interesul să recuperze rapid
lichidităţile asociate stocurilor şi creanţelor (termene scurte sau viteze de rotaţie
ridicate) şi să achite furnizorii cât mai târziu posibil, evident, cu consimţământul
lor (termene lungi sau viteze de rotaţie slabe).

RATELE DE STRUCTURĂ:
COMPONENTELE ACTIVULUI
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Greutatea capitalului imobilizat;
Imobilizări
A1 Intensitatea capitalistică a activităţii Activ total
corporale
întreprinderii
Intensitatea legăturilor financiare,
Imobilizări
A2 importanţa operaţiilor de creştere Activ total
financiare
externă
Durata ciclului de producţie
A3 (industrie). Importanţa activităţii de Stocuri Activ total
distribuţie
Incidenţa creditului acordat
A4 Creanţe clienţi Activ total
clientelei
Importanţa lichidităţilor
întreprinderii, dar acest indicator
A5 Disponibilităţi Activ total
(rată) este puţin semnificativ, din
cauza instabilităţii numărătorului

RATELE DE STRUCTURĂ:
COMPONENTELE PASIVULUI
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
P1 Autonomia globală de finanţare Capital propriu Pasiv total
Ponderea îndatorării globale
(această rată este evident
P2 Datorii totale Pasiv total
complementară lui P1, deoarece P2
= (1 - P1)
Capital
P3 Autonomia financiară la termen Capital propriu
permanent
P4 Dependenţa cu privire la îndatorarea Datorii peste un Capital propriu
 8
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
la termen („rată de levier”) an
Capital
P5 Stabilitatea finanţării Pasiv total
permanent
Stabilitatea finanţării (această rată Datorii sub un an Pasiv total
P6 este complementară lui P5, deoarece
P5 = (1 – P6)

RATELE DE SINTEZĂ
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Capital Imobilizări
S1 Finanţarea stabilă a imobilizărilor
permanent corporale
Imobilizări
S2 Finanţarea proprie a imobilizărilor Capital propriu
totale
Lichiditatea generală: aptitudinea de
a rambursa datoriile sub un an cu Datorii sub un
S3 Activ circulant
ajutorul elementelor lichide sub un an
an
Lichiditatea restrânsă: aptitudinea
de a rambursa datoriile sub un an cu Creanţe + Datorii sub un
S4
ajutorul elementelor celor mai disponibilităţi an
lichide sub un an

RATELE DE ROTAŢIE
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Rulajul debitor
R1 Viteza de rotaţia a stocurilor Stocul mediu
al stocului
Rulajul
Stocul mediu x
R1.1 Durata de rotaţie a stocului (în zile) debitor/creditor
365 zile
al stocului
Viteza de rotaţie a creanţelor Rulajul creditor Soldul mediu al
R2
comerciale al clienţilor clienţilor
Durata în zile (de încasare) a Soldul mediu al
Rulajul creditor
R2.1 creanţelor clienţilor (durata clienţilor x 365
al clienţilor
creditului acordat clienţilor) zile
Rulajul debitor
Viteza de rotaţia a datoriilor Soldul mediu al
R3 al datoriilor faţă
comerciale faţă de furnizori furnizorilor
de furnizori
Durata în zile (de plată) a datoriilor Soldul mediu al Rulajul debitor
R3.1 către furnizori (durata creditului furnizorilor x al datoriilor faţă
acordat de furnizori întreprinderii 365 zile de furnizori
5.2.2. Analiza performanţelor întreprinderii
 9
Indicatorii de performanţă proprii întreprinderii VA, EBE şi CAF
Examinarea în dinamică (ultimii trei ani) a contului de rezultate – profit
şi pierdere – pune în evidenţă orientarea strategică a conducerii întreprinderii,
evoluţia elementelor componente ale rezultatelor obţinute şi, în ultimul rând,
modalitatea de conducere şi de obţinere a performanţelor ei.
Prin modalitatea de prezentare a contului de profit şi pierdere se obţin
rezultatele parţiale pe naturi (de exploatare, financiare, extraordinare) şi
agregarea lor (rezultat brut, net). Nu se prezintă modalitatea în care cu mijloacele
(bunuri şi servicii) obţinute de la terţi întreprinderea a reuşit să creeze noi valori
economice, respectiv ce plus de valoare s-a reuşit să se adauge acestor mijloace
primite de la terţi.
Valoarea adăugată (VA) reprezintă contribuţia întreprinderii la crearea
produsului intern brut (PIB) şi se obţine ca o diferenţă între: veniturile din
exploatare şi cheltuielile cu materialele şi prestaţiile externe.
Un alt indicator care nu figurează în contul de profit şi pierdere, dar
reprezintă un surplus (sau un deficit) potenţial rezultat din activitatea
întreprinderii îl reprezintă Excedentul brut al exploatării (EBE) sau Deficitul brut
al exploatării (DBE), după cum s-a obţinut rezultatul exploatării (profit sau
pierdere).
EBE se obţine ca diferenţă între:
Valoarea adăugată, mai puţin
Cheltuielile de personal şi
Cheltuielile cu alte impozite şi taxe.
EBE constituie un indicator de rezultat, o măsură a performanţei
realizate de întreprindere din activitatea sa de exploatare, el rămânând totuşi un
rezultat parţial, neţinând seama de celelalte cheltuieli suportate de activitatea de
exploatare (cheltuielile cu amortizări şi provizioane, de pildă).
În contul de profit şi pierdere sunt înscrise cheltuieli care au fost
înregistrate în contabilitate, dar care nu au fost achitate (plătite), ele figurând
„ocult” ca nişte resurse financiare pe care întreprinderea le are la dispoziţie; este
cazul cheltuielilor cu amortizări şi provizioane.
 10
Dacă rezultatul contabil este un rezultat economic, este util să se dispună
de un rezultat „de trezorerie” sau de aptitudinea întreprinderii de a degaja, din
propria sa activitate, resurse interne de finanţare. Acesta este sensul capacităţii
de autofinanţare – CAF – care,. în fapt, este singura resursă proprie de finanţare a
întreprinderii. Se determină după formula:
Rezultatul net al exerciţiului financiar
+Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
+Valoarea contabilă a elementelor de activ cedate
-Venituri din cesiunea elementelor de activ
-Venituri din provizioane şi ajustarea la inflaţie.
Capacitatea de autofinanţare – CAF – este un indicator de performanţă al
întreprinderii.
Ratele de rentabilitate
Ratele de rentabilitate permit studiul performanţelor întreprinderii. Unele
dintre aceste rate constau în compararea rezultatelor obţinute cu totalurile
operaţiilor de exploatare sau de vânzare care au permis obţinerea acestor
rezultate; se foloseşte, astfel, noţiunea de marjă.
Alte rate compară rezultatele întreprinderii cu mijloacele puse la
dispoziţie pentru a le obţine; aceste mijloace pot corespunde elementelor
economice figurând în activ (rate de randament al activelor); ele pot, de
asemenea, să fie estimate în termeni financiari, plecând de la capitalul avansat de
proprietarii întreprinderii (rate de rentabilitate).
Ratele în sine (singulare) nu pot exprima o tendinţă existentă în timp; de
aceea, analiza lor în dinamică (de pildă, pe ultimii trei ani) poate releva concluzii
importante, de regulă pentru fundamentarea unor proiecţii viitoare, atunci când
acestea necesită actualizarea lor. De pildă:
Ratele de creştere a:
- Cifrei de afaceri (CA)
- Producţiei
- Valorii adăugate
- Excedentului brut al exploatării (EBE)
- Rezultatului net (RN)
Rata de creştere se determină după formula:
 11
N   N  1
N 1
RATELE RENTABILITĂŢII
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Rata marjei nete: măsura
Rezultatul
B1 beneficiului global obţinut pentru Cifra de afaceri
exerciţiului
un leu vândut
Rata marjei exploatării: estimarea
B2 eficacităţii întreprinderii în EBE Cifra de afaceri
activitatea sa curentă
Rata randamentului activelor:
estimează eficacitatea cu care Rezultatul
B3 Activ total
„mijloacele de lucru” ale exerciţiului
întreprinderii sunt puse în valoare
Rata randamentului activelor:
B4 variantă a ratei B3, luând în calcul CAF Activ total
un cash-flow global
Rata rentabilităţii capitalului
propriu: estimează rata profitului,
Rezultatul Capitalul
B5 adică punerea în valoare a
exerciţiului propriu
capitalului adus de proprietarii
întreprinderii

Diagnosticul contabil-financiar aflat în interacţiune cu celelalte

diagnostice ale funcţiilor întreprinderii constituie unul din cele mai complexe
diagnostice, prin concluziile sale relevante, definind profitul financiar al
întreprinderii. De aceea, este necesar ca diagnosticul contabil-financiar să ţină
seama de:
 Sectorul de activitate, întrucât de tipul de activitate al întreprinderii
depind caracteristicile sale structurale: ponderea imobilizărilor, natura stocurilor,
duratele creditelor clienţi/furnizori şi, mai ales, volumul mediu al cifrei de afaceri
generat de fiecare salariat.
Sectorul de activitate poate, la propriul său ritm de creştere, să aibă un
decalaj faţă de conjunctura economică globală. De pildă, sectorul articolelor de
lux poate rezista mai bine la o recesiune economică decât alte sectoare, cum ar fi
cel al bunurilor de consum.
 Statutul întreprinderii, deoarece este dificil să se analizeze cifra de
afaceri fără să se facă referire la statutul juridic şi economic al întreprinderii.
 12
O mică întreprindere familială este preocupată mai ales să
supravieţuiască? Obiectivul conducătorilor este acela de a face să prospere
valoarea patrimonială sau de a obţine un venit regulat? Conducerea întreprinderii
se situează la nivelul său ierarhic sau la cel al grupului? Cum este organizat
controlul capitalului? Care este tipul puterii: familial, managerial etc.
 Punctele forte şi slabe ale întreprinderii. Există diferite niveluri de
înţelegere a acestora. Ele sunt, de regulă, asociate strategiilor care se desprind din
diagnosticele funcţiilor întreprinderii. Nu este întotdeauna pertinent să se invoce
strategia unei mici întreprinderi cu până la 9 salariaţi, pe o piaţă locală. Din
contră, contactul direct şi interviurile cu conducătorii şi salariaţii permit să se
obţină o situaţie a locurilor de muncă, să se estimeze starea de spirit, să se
cunoască modalitatea funcţionării interne. Este vorba de o organizare rutinieră.
Care este ambiţia conducătorilor? Care pare să fie motivarea salariaţilor? Care
este tipul de organizare a muncii? Cum sunt realizate relaţiile ierarhice?
Mijloacele de producţie şi instalaţiile fac obiectul unei întreţineri atente şi al unor
reînnoiri regulate.
La un nivel mai avansat, punctele forte şi punctele slabe ale întreprinderii
trebuie să lărgească analiza pieţei întreprinderii şi capacitatea sa de a se dezvolta.
Este necesar ca expertul evaluator de întreprinderi să acorde o atenţie
deosebită compartimentelor sau persoanelor care au responsabilitatea de a urmări
piaţa, inovarea (înnoirea) produselor şi politica vânzărilor.
 Analiza costurilor. Analiza financiară are şi scopul de a releva ceea ce
conturile nu lasă să se întrevadă la prima abordare, dar ea nu interzice efectuarea
unui fel de „reperaj” prealabil, observând câteva posturi ale documentelor de
sinteză şi situarea întreprinderii în raport cu unele standarde sectoriale.
De la început, este vorba de a identifica factori atipici, în sens favorabil
sau nefavorabil.
Se va observa, de asemenea, evoluţia vânzărilor: cifra de afaceri este
stabilă, crescătoare, descrescătoare, oscilantă? Sub rezerva efectelor inflaţiei şi a
 13
conjuncturii economice, rata creşterii CA este prima expresie a sancţiunilor
pieţelor.
Observarea rezultatului vine apoi. Cert, rezultatul net este un sold
înşelător, dar aprecierea sa poate fi reaşezată şi completată cu cele ale rezultatelor
exploatării, financiar şi excepţional.
Patru puncte pot fi focalizate la prima observaţie a bilanţului:
1) evoluţia trezoreriei aparente (investiţii financiare pe termen scurt +
disponibilităţi – sume datorate instituţiilor de credit) aduce o indicaţie asupra
lichidităţii;
2) evoluţia imobilizărilor brute permite aprecierea politicii de investiţii;
3) nivelul şi evoluţia ratei de îndatorare financiare oferă o imagine
globală a structurii financiare;
4) se poate, în sfârşit, verifica dacă afectarea beneficiului dă loc la plata
dividendelor.
Este necesară şi aprecierea influenţelor mediului exterior întreprinderii şi,
împreună cu constatările făcute în timpul efectuării diagnosticului contabil-
financiar, să se stabilească concluziile adecvate:

MEDIULUI INTERN MEDIULUI EXTERN

Puncte forte (favorabile) datorate: Oportunităţi: sunt cele favorabile
 evoluţiei activităţii generale, cu oferite de piaţă, de conjunctura
indicarea: economică internă şi externă, facilităţi
- ritmurilor; fiscale etc.
- cauzelor interne;
- evoluţiei activităţilor;
 evoluţiei rezultatelor economice:
analizarea cu precizie a
principalelor costuri;
 evoluţiei eficacităţii: volumul,
calitatea, costul factorilor de
producţie (salarii, investiţii);
 evoluţiei repartizării rezultatului
economic: creditori, acţionari,
autofinanţare;
 evoluţia rentabilităţii economice şi
a rentabilităţii financiare;
 14
MEDIULUI INTERN MEDIULUI EXTERN
 evoluţiei lichidităţii întreprinderii:
situaţia trezoreriei, cauze, sensul
relaţiei rentabilitate-lichiditate;
 evoluţiei nevoilor şi resurselor de
finanţare durabile: investiţii
industriale şi financiare, variaţia
NFR, resursele externe.

Puncte slabe: nefavorabile, cu Riscuri: sunt inversul celor prevăzute

indicarea evoluţiilor negative de la ca oportunităţi.
punctele forte.

5.3. Sinteza diagnosticelor

Sinteza diagnosticelor are ca scop prezentarea concluziilor modalităţii de
manifestare a funcţiilor caracteristice activităţilor întreprinderii evaluate, rezultate
din diagnosticele acestora.
Sinteza diagnosticelor descrie sub o formă tabelară expunerea criteriilor
de apreciere a concluziilor datorate mediului exterior întreprinderii (oportunităţi
şi riscuri) şi mediului intern al acesteia (puncte forte şi puncte slabe).
Sinteza diagnosticelor serveşte ca bază pentru proiectarea evoluţiilor
viitoare ale întreprinderii şi pentru efectuarea unei analize admisibile.
Orice evaluare de întreprindere presupune realizarea unor lucrări ce pot fi
grupate, atât după importanţa lor, cât şi după ordinea lor cronologică de realizare,
în două etape: diagnosticul pentru evaluare şi evaluarea propriu-zisă.
Necesitatea diagnosticării activităţii prezente şi trecute a întreprinderii
capătă o importanţă de prim ordin din punct de vedere al strategiei de integrare în
realităţile economice contemporane.
Accelerarea construcţiei europene lărgeşte noţiunea de piaţă internă şi,
paralel, întăreşte necesitatea creşterii externe. Operaţiunile sunt cunoscute:
dezvoltarea întreprinderilor strategice sau construirea unei reţele de alianţe care
leagă capitalurile, venind mai apoi să le cimenteze.
 15
Cunoaşterea partenerilor, dar şi a concurenţei necesită efectuarea unui
diagnostic asupra posibilităţilor prezenţei acestora pe o piaţă din ce în ce mai
dinamică şi mai complexă.
Această cunoaştere a partenerilor, în cazul cesiunii totale sau parţiale a
capitalului unei întreprinderi, le situează interesele în direcţii diferite: dacă una
din părţi subliniază potenţialul strategic al întreprinderii, cealaltă parte încearcă
sistematic să scoată în evidenţă slăbiciunile şi insuficienţele acesteia.
De aceea, solicitarea de către una sau ambele părţi a competenţelor
expertului evaluator de întreprinderi face ca acesta, pe baza unui diagnostic
obiectiv, să efectueze evaluarea şi să propună, cel mai adesea, o sinteză a
intereselor contradictorii şi o bază de referinţă în jurul căreia părţile interesate să
ajungă la o tranzacţie echitabilă.
În demersul întreprins de expertul evaluator de întreprinderi, sinteza
diagnosticelor îi orientează etapa următoare, a evaluării propriu-zise (stabilirea
ipotezelor de evaluare, alegerea metodelor, metodele reţinute, scara valorilor
determinate prezentate în raportul final).
Diagnosticele sunt grupate pe funcţiile întreprinderii, iar în interiorul
acestora sunt înscrise criteriile care au stat la baza efectuării diagnosticului
respectiv şi parametri estimării. De pildă, diagnosticul administrării sau
managementului întreprinderii poate fi efectuat având în vedere:
 criteriile: 1) organizarea activităţilor întreprinderii; 2) conducerea
întreprinderii; 3) gestiunea (administrarea) resurselor umane;
 parametrii luaţi în considerare, care sunt cele patru caracteristici
comune tuturor diagnosticelor: puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri.
Pentru estimarea criteriului diagnosticat se acordă fiecărui criteriu un
calificativ de la 1 la 5.
Intervalul de măsurare reprezintă, de regulă, distanţa dintre un calificativ
de inadaptare totală (sau aproape totală) la cerinţele actuale ale economiei de
piaţă (un punct) şi un calificativ de satisfacere totală a unor cerinţe de nivel
ridicat (cinci puncte).
 16
Pentru motivarea acordării calificativului fiecărui criteriu, se face, în
cadrul sintezei, o scurtă descriere a parametrului avut în vedere; pe cât posibil,
descrierea trebuie să aibă un pronunţat caracter faptic.
Pentru fiecare parametru se stabileşte şi un grad de importanţă, căruia îi
corespunde un coeficient de importanţă (Ki), astfel:
Grad de importanţă al Consecinţele neîndeplinirii
Valoarea Ki
calificativului calificativului
Foarte important Extrem de grave la nivelul 5
întregii întreprinderi
Major Grave, însă numai la nivelul unor 2
compartimente
Secundar Efecte izolate 1

În forma tabelară cerută de normă, pe linii se înscriu diagnosticele şi

criteriile componente, iar pe coloane se înscriu cei patru parametri luaţi în
considerare (puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri), cu o scrută
descriere a criteriului încadrat în coloana respectivă şi cu înscrierea calificativului
estimat (de la 1 la 5), aşa cum s-a arătat mai înainte.
În finalul tabelului se înscrie:
a. suma criteriilor;
b. suma calificativelor acordate criteriului respectiv în cadrul celor patru
parametri (convenţional, considerăm:
x1 = puncte forte; x2 = puncte slabe; x3 = oportunităţi; x4 = riscuri)
c. se procedează apoi la ponderea sumei calificativelor cu suma
criteriilor, adică:
x 1
;
 x2 ; etc.;
a a

d. se face media simplă a calificativelor ponderate în cadrul celor patru

parametri:
4

x
n 1
;
a
4
 17
e. se acordă criteriul de importanţă fiecărui parametru şi se face media
ponderată a acestora:

 x XK
n 1
n n

x n

d e
f. se face media simplă a mediilor 2
, rezultatul fiind comentat în

funcţie de poziţia în care se va afla în cadrul scării de estimare a

punctajului de la 1 (inadaptarea întreprinderii la condiţiile de piaţă) la
5 (satisfacerea de către întreprindere a condiţiilor de piaţă).
Rolul sintezei diagnosticelor este major în efectuarea operaţiilor necesare
evaluării şi, în mod deosebit, în corectarea valorilor contabile la valorile de piaţă,
în scopul determinării celor două importante mase de date, respectiv activul net
contabil corijat şi capacitatea beneficiară.

5.4. Elaborarea bilanţului economic

Valoarea contabilă a unei întreprinderi se regăseşte, în totul sau în parte,
în noţiunea de activ net, înţeles ca diferenţă între ceea ce ea posedă (elementele
de activ) şi ceea ce ea datorează (pasivul exigibil).
Regulile contabile de înregistrare (costul istoric) şi sinteza lor, bilanţul
contabil, nu permit înţelegerea corectă a realităţii economice şi financiare a
întreprinderii, iar valoarea netă contabilă nu reflectă decât imperfect valoarea
economică reală.
Sinteza diagnosticelor relevând manifestarea reală a funcţiilor
întreprinderii a scos în evidenţă realitatea lor economică şi financiară.
Expertul evaluator de întreprinderi, ţinând seama de această realitate, va
pune de acord – extracontabil – această realitate cu realitatea (istorică) a
bilanţului contabil, corijând corespunzător elementele de activ, de pasiv şi ale
contului de profit şi pierdere cu efectele + ale acestor ajustări. În final, va elabora
 18
un bilanţ şi un cont de profit şi pierdere economice, care vor oferi masa de date
necesară aplicării metodelor de evaluare.
Înainte de a proceda la analiza şi corectarea, pe baza diagnosticelor
respective, a elementelor ce compun patrimoniul întreprinderii de evaluat, se va
proceda la o sortare a acestora, împărţindu-le în elemente necesare exploatării şi
elemente care nu sunt necesare exploatării.
Se consideră a fi necesare exploatării cele care:
 participă la obţinerea rezultatului exploatării;
 asigură continuitatea exploatării;
 se evaluează la valoarea de utilitate, mai puţin uzura sau deprecierea lor.
Se consideră a fi nenecesare exploatării cele care:
 nu participă la obţinerea rezultatului exploatării;
 pot fi vândute fără a afecta exploatarea;
 se evaluează la valoarea realizabilă netă;
 constituie pentru întreprindere şi eventualul cumpărător o trezorerie
latentă, dar disponibilă.
Corijarea elementelor nenecesare exploatării:
 Imobilizări necorporale (cheltuieli de constituie, cheltuieli de cercetare-
dezvoltare etc.);
 Imobilizări corporale (terenuri, mijloace fixe);
 Trezorerie mascată (stocuri excedentare, nevandabile);
 Alte active (cheltuieli înregistrate în avans, alte active considerate
nonvalori);
 Cheltuieli cumulate pentru provizioane (dacă sunt sub sau supraevaluate).
Diferenţele între valoarea contabilă şi valoarea realizabilă netă sau de
nonvalori vor influenţa soldul contabil (prin operaţii extracontabile) al contului
de rezultat net.
Corijarea elementelor necesare exploatării:
 Imobilizări necorporale, după caz, cu valoarea de utilitate, mai puţin
uzura, sau prin metode de rentabilitate sau combinate;
 19
 Imobilizări corporale: substituirea valorii contabile nete cu valoarea justă,
mai puţin amortizarea cumulată;
 Imobilizări financiare: substituirea valorii contabile a titlurilor de
participare cu valoarea estimată pentru un titlu, ţinând seama de valoarea
contabilă a capitalului propriu al societăţii emitente sau de cursul bursei pentru
cele cotate;
 Stocuri: cu valoare de piaţă, valoarea realizabilă, după caz;
 Creanţe clienţi: în principiu, cu valoarea reală contabilă actualizată;
 Investiţii financiare pe termen scurt: în general după aceleaşi reguli ca şi
imobilizările financiare;
 Datorii: la valoarea contabilă; dacă nu există provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli aferente dobânzilor şi penalizărilor cuvenite creditorilor, se va calcula
corespunzător valoarea acestora; sumele datorate asociaţiilor nu pot fi considerate
capitaluri proprii;
 Examinarea conturilor din afara bilanţului (angajamente primite sau date
şi alte conturi din afara bilanţului) şi reintegrarea corespunzătoare în contul de
rezultate, după caz.
Diferenţele dintre valorile contabile şi valorile corijate vor fi reintegrate
corespunzător – tot extracontabil – în bilanţ şi în contul de rezultat net.
În baza acestor operaţii de ajustare se va proceda la elaborarea:
 bilanţului economic;
 contului de rezultat net economic.
Aceste două elemente de sinteză economică vor constitui baza
determinării:
 Activului net corijat;
 Capacităţii beneficiare.
EXEMPLIFICARE
FOAIE DE LUCRU
S.C. ALFA S.A. DOSAR 7 COD REF. D.1.
întocmit: 06.11.2xxx

 Corijarea valorilor contabile

 Document utilizat = bilanţ contabil
 20
 Scop: elaborarea bilanţului economic
 Lucrări efectuate:

Elemente patrimoniale
ACTIV Necesare Nenecesare
exploatării exploatării
IMOBILIZĂRI
Valoarea de înlocuire netă 7.696
Necorporale
- cheltuieli de cercetare 119
Corporale
- hală neutilizată, complet amortizată
nr.inv. abc
- neutilizate
nr.inv. xyz
nr.inv. zdy 1.300

Valoare de înlocuire netă 7.577

Minus nenecesare 1.300
Valoare corijată netă 6.277
Minus valoare contabilă netă 4.818
Diferenţe evaluare 1.459

Elemente patrimoniale
STOCURI Necesare Nenecesare
exploatării exploatării
Valoarea de înlocuire netă 1.300
Depreciate reversibil -205
Greu vandabile -580

Valoare corijată netă 515

Valoare contabilă netă 1.285
Diferenţe evaluare -770

CLIERNŢI
Valoarea actuală netă 20.326
- clienţi incerţi -850

Valoare corijată netă 19.476

Valoare contabilă 20.326
Diferenţe evaluare -850
 21

ALTE CREANŢE 41
CHELTUIELI ÎN AVANS 364

405

Elemente patrimoniale
PASIV Necesare Nenecesare
exploatării exploatării
DATORII
FURNIZORI

Valoare contabilă 7.306

Penalizări 800

Valoare corijată 8.106

Diferenţă evaluare 800

Elemente patrimoniale
Necesare Nenecesare
exploatării exploatării
ALTE DATORII

Valoare contabilă 10.540

Dobânzi şi penalizări 1.060

Valoare corijată 11.600

Diferenţe evaluare 1.060

Componenţa diferenţelor de evaluare

Imobilizări 1.459
Stocuri -770
Clienţi -850
Alte creanţe
Nenecesare exploatării -405
Total: -566
 22
Afectarea profitului
Valoarea contabilă 1.117
Minus penalizări latente = 800 + 1.060 -1.860
Valoare corijată: -743

Denumiri şi metode de determinare a

activului net corijat

Valoarea matematică = Activul total 26.323

Valoarea intrinsecă = ANC 1.706
sau
Valoarea patrimonială propriu-zisă
sau
Situaţia netă patrimonială
Activul net corijat se determină prin:

METODA SUBSTRACTIVĂ

Valoarea matematică = 26.323

Minus datoriile = -24.617
ANC = 1.706

METODA ADITIVĂ

Capitalurile contabile proprii şi a soldurilor influenţelor

4.132
evaluării:
Minus profitul – transformat în pierdere -1.117
Plus pierderea -743
Plus diferenţele negative de evaluare -566
ANC 1.706

Întocmit:

BILANŢ CONTABIL
mil.lei
ACTIV PASIV
ACTIVE IMOBILIZATE 4818 DATORII
ÎMPRUMUTURI PE
1233
TERMEN LUNG
FURNIZORI 7306
 23
ACTIVE CIRCULANTE ALTE DATORII 10540
ALTE OBLIGAŢII 1615
STOCURI 1285 CREDITE PE TERMEN
2063
SCURT
CLIENŢI 20326 DATORII TOTALE 22757
ALTE CREANŢE 364 CAPITAL SOCIAL 500
REZERVE 188
DISPONIBIL 55 REZULTAT REPORTAT 2327
CHELTUIELI ÎN AVANS 41 PROFIT 1117
CAPITALURI PROPRII 4132
TOTAL ACTIV 26889 TOTAL PASIV 26889

BILANŢ ECONOMIC
mil.lei
ACTIV PASIV
ACTIVE IMOBILIZATE 6277 DATORII
ÎMPRUMUTURI PE
1233
TERMEN LUNG
FURNIZORI 8106
ACTIVE CIRCULANTE ALTE DATORII 11600
ALTE OBLIGAŢII 1615
STOCURI CREDITE PE TERMEN
55 2063
SCURT
CLIENŢI 19476 DATORII TOTALE 24617
DISPONIBIL 55 CAPITAL SOCIAL 500
REZERVE 188
REZULTAT REPORTAT 2327
PROFIT (PIERDERE) -743
DIFERENŢE EVALUARE -566
CAPITALURI PROPRII 1706
TOTAL ACTIV 26323 TOTAL PASIV 26323

V. DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL AL ÎNTREPRINDERII

5.1. Rolul diagnosticului de acest tip în aprecierea fiabilităţii situaţiilor
 24
financiare ale întreprinderilor
5.2. Examinarea şi aprecierea stării de sănătate financiară – componentă a
diagnosticului financiar-contabil
5.2.1. Analiza structurii bilanţului contabil
5.2.2. Analiza performanţelor întreprinderii
5.3. Sinteza diagnosticelor
5.4. Elaborarea bilanţului economic