Întuneric

Cât de 'ntuneric este în serile de toamnă

Şi străzile sunt triste, tăcute şi pustii,
Iar fiecare clipă în suflet îşi înseamnă
Cărarea unei grele şi vagi melancolii...

Un vis ţesut în vară se stinge 'n toamna tristă

Şi inima-i bolnavă şi sufletul e gol...
Departe, zdrenţuită, se flutură-o batistă,
Cum trece singuratec, neliniştit, un stol...

Şi ţie ţi se pare că pleacă dela tine

Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte ţări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
Şi toamna asta tristă te-apasă tot mai greu...

Şi ţie ţi se pare că duc cu ele vară,

Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot,
Aceste călătoare tăcute ce se luară
Cu dorul lor de ducă, şi-a se opri nu pot...

Şi ţie ţi se pare că n'o să mai revie

Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut,
Nici visul care nu e — şi 'n camera pustie
Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut...

De te deşteaptă-o clipă un pas pela fereastră,

Ridici cu teamă capul, te uiţi şi nici nu ştii
În suflet când coboară, c'un dor de zare-albastră,
Refrenul unei triste şi vagi melancolii...
……………………………………..
Din volumul „Varia”