Ca negura de toamna pe campul solitar. Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva. Ma doare vara stinsa si amintirea ta. Fara folos taria innourata plange, Incheaga asfintitul baltoaca lui de sange Si ca o zdreanta uda pe lume cade seara Prin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ... La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosii Voi bate cand a ploaie se vor porni cocosii? Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol, S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol, Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi para Odaia taraneasca prin fumul de tigara Visatul cuib de calde si blande fericiri Porneste lin vioara tristetii-n amintiri. Scolarule, tii minte? Caietul de latina Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspina Si inflorea departe un dulce pui de om. Dar altii scuturara copt rodul scump din pom. Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii. Am poposit odata la marginea poemii Si am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec. Din vinul poeziei beam pana la inec. Dar nu stiu cum azi vinul a devenit salciu. Satul de mine insumi un altul vreau sa fiu. De-aceea poate astazi cand negura se lasa Ma podideste dorul sa am si eu o casa Un pic de bucurie cu altii in comun, Cui lucruri nensemnate si gingasii sa-i spun Ci fara margini ceata pe campul ud se-ntinde Si nici un geamin bezna lumina nu-si aprinde.