Informatică Şi Management

Prof. univ. dr.
Ioan RADU – coordonator

Conf. univ. dr. Minodora URSĂCESCU
Cercet. şt. princ.I dr. Dorian VLĂDEANU
Asist. univ. drd. Mihai CIOC
Prep. univ. Sorin BURLACU
INFORMATICĂ ŞI
MANAGEMENT
O cale spre performanţă

Editura Universitară -
2005 -
3 Informatică şi management
Despre autori
 Ioan Radu este doctor în economie şi profesor universitar la Academia

de Studii Economice Bucureşti. În anul 1999 a devenit membru titular al
Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. A înfiinţat în 1991,
disciplina „Informatică managerială”. Este autor, sau coautor, a 27 cărţi
de specialitate. A participat, ca membru sau coordonator de proiect, la
62 contracte şi studii de cercetare ştiinţifică privind perfecţionarea
managementului microeconomic şi realizarea de sisteme informatice
pentru management. În calitate de viceprimar general al Capitalei şi
secretar de stat a coordonat lucrări de analiză economică în domeniul
serviciilor şi proiectelor cu finanţare internaţională de informatizare a
managementului serviciilor publice. Coordonează disciplinele: Sisteme
de e-Organization, Tehnologii de comunicaţie în administraţia publică,
Sisteme de e-Services, Sisteme informatice în administraţia publică şi
Simulări manageriale, precum şi discipline de specialitate în cadrul a 8
programe de master şi a 2 programe
postuniversitare.
• Minodora Ursăcescu este doctor în economie şi conferenţiar
universitar la Academia de Studii Economice Bucureşti. Din anul 2004
este director coordonator al Centrului de Învăţământ la Distanţă din
cadrul A.S.E. A publicat 12 cărţi de specialitate, în calitate de autor sau
coautor şi a participat la peste 25 contracte şi studii de cercetare
ştiinţifică în domeniul economic şi administrativ. Are o experienţă vastă
în analiza sistemelor informaţional-decizionale, în modelarea
fenomenelor economice, precum şi în optimizarea şi simularea, asistată
de calculator, a proceselor manageriale.
• Dorian Vlădeanu este doctor în economie şi cercetător ştiinţific

principal I la Academia Română. Este autor a 5 cărţi de specialitate şi a
peste 100 de studii şi contracte de cercetare ştiinţifică în domeniul
economic şi administrativ. A elaborat strategii de dezvoltare regională în
domeniul economic. Are o experienţă deosebită în modelarea proceselor
economice şi realizarea de simulări manageriale.
• Mihai Cioc este doctorand în economie, domeniul Management şi

asistent universitar la Academia de Studii Economice Bucureşti. În anul
2003 a obţinut titlul de masterat în domeniul „Managementul
proiectelor”. A participat la elaborarea de studii privind auditarea
sistemelor informaţionale şi optimizarea proceselor manageriale prin
produse informatice dedicate. A colaborat la realizarea sistemului
informatic integrat de perfecţionare a managementului serviciilor
publice, în cadrul unui proiect cu finanţare internaţională.
• Sorin Burlacu este preparator universitar la Academia de Studii

Economice Bucureşti. A absolvit, în anul 2004, cursul de studii
aprofundate „Management Urban”. A participat la proiectarea de sisteme
informatice pentru perfecţionarea managementului administrativ şi a
celui microeconomic.
CUPRINS
PREFAŢĂ ---------------------------------------------------------------------------------- 9
1 SISTEMUL – CADRU EXISTENŢIAL AL ORGANIZAŢIEI ------------------------ 13
1.1 ELEMENTE GENERALE PRIVIND TEORIA SISTEMELOR ------------------------------------
13
1.1.1 CONCEPTUL DE SISTEM ŞI ABORDAREA SISTEMICĂ ------------------------------ 13
1.1.2 STRUCTURA, FUNCŢIILE ŞI PROPRIETĂŢILE SISTEMULUI ------------------------
19
1.2 ABORDAREA SISTEMICĂ A ORGANIZAŢIEI -------------------------------------------------
25
1.2.1 CONSIDERAŢII PRELIMINARE ---------------------------------------------------------
25 1.2.2 ORGANIZAŢIA CA SISTEM CIBERNETIC ---------------------------------------------
29 1.2.3 SISTEMELE DINAMICE SUB INFLUENŢA FENOMENULUI DE ENTROPIE
INFORMAŢIONALĂ ----------------------------------------------------------------------- 34
2 SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI DECIZIONAL AL ORGANIZAŢIEI ----------- 44
2.1 SISTEMUL INFORMAŢIONAL -------------------------------------------------------------------
44
2.1.1 FUNDAMENTE TEORETICE -------------------------------------------------------------
44 2.1.2 DE LA DATE-INFORMAŢII, LA DATE-INFORMAŢII-CUNOŞTINŢE
--------------- 54 2.1.3 ABORDAREA SISTEMICĂ A COMPONENTEI INFORMAŢIONALE
---------------- 57
2.2 SISTEMUL INFORMATIC -------------------------------------------------------------------------
60
2.2.1 TIPOLOGIA ŞI EVOLUŢIA SISTEMELOR INFORMATICE --------------------------- 62
2.3 SISTEMUL DECIZIONAL -------------------------------------------------------------------------
65
3 STRUCTURA CONCEPTUALA A SISTEMELOR INFORMATICE PENTRU
MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR ------------------------------------------------ 72
3.1 CONSIDERAŢII GENERALE----------------------------------------------------------------------

72 3.2 ARHITECTURA SISTEMULUI INFORMATIC INTEGRAT
------------------------------------ 74 3.2.1 SUBSISTEM INFORMATIC PENTRU
MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢILOR DE
CERCETARE-DEZVOLTARE ------------------------------------------------------------- 77
3.2.2 SUBSISTEM INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL COMERCIAL ------------ 81
3.2.2.1 MODULUL INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL
APROVIZIONĂRII -------------------------------------------------------------- 81
3.2.2.2 MODULUL INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL VÂNZĂRILOR - 87
3.2.2.3 MODULUL INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL
MARKETINGULUI -------------------------------------------------------------- 92
3.2.3 SUBSISTEM INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL CONTRACTELOR ------- 98
3.2.4 SUBSISTEM INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI -----------
103 3.2.5 SUBSISTEM INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL STOCURILOR ----------
113 3.2.6 SUBSISTEM INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL
FINANCIAR-CONTABIL ----------------------------------------------------------------- 117
3.2.7 SUBSISTEM INFORMATIC PENTRU MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE 128
4 METODE ŞI TEHNICI ASISTATE DE CALCULATOR PENTRU REZOLVAREA
SITUAŢIILOR MANAGERIALE COMPLEXE ------------------------------------------135
4.1 CONSIDERAŢII GENERALE--------------------------------------------------------------------
135 4.2 OPTIMIZAREA UNICRITERIALĂ A DECIZIILOR
------------------------------------------- 138
4.2.1 SITUAŢII MANAGERIALE SPECIFICE ASISTATE DE CALCULATOR ------------- 138
4.2.2 SUPORTUL ECONOMICO-MATEMATIC ---------------------------------------------
139 4.2.3 STUDIU DE CAZ. ALEGEREA STRUCTURII OPTIME DE FABRICAŢIE
URMĂRIND
MAXIMIZAREA PROFITULUI
---------------------------------------------------------- 142 4.3
DETERMINAREA DECIZIEI OPTIMALE ASISTATĂ DE CALCULATOR
ÎN CONDIŢII MULTICRITERIALE DE CERTITUDINE
----------------------------------------------------- 147
4.3.1 APLICAŢII ALE TEHNICILOR FUZZY ÎN TEORIA DECIZIILOR -------------------
147 4.3.2 ALGORITMUL DERIVAT DIN TEORIA MULŢIMILOR VAGI ----------------------
150 4.3.3 STUDIU DE CAZ. SELECTAREA FIRMEI DE AUDIT LA INTRAREA ÎN
EFECTIVITATE A UNUI CONTRACT DE CONCESIUNE

----------------------------- 154 4.4. METODE ASISTATE DE
CALCULATOR PENTRU EXERCITAREA ATRIBUTULUI DE
PREVIZIUNE
-----------------------------------------------------------------------------------
166
4.4.1 SITUAŢII MANAGERIALE ADECVATE UTILIZĂRII -------------------------------- 166
4.4.2 SUPORT ECONOMICO-MATEMATIC -------------------------------------------------
168 4.4.3 STUDIU DE CAZ. PROGNOZA EVOLUŢIEI PIEŢEI UNUI SERVICIU PUBLIC
---- 174
4.5 METODE ASOCIATE ATRIBUTELOR DE ORGANIZARE ŞI COORDONARE ------------ 190
4.5.1 MANAGEMENTUL DE PROIECT ŞI CONCEPTELE ASOCIATE -------------------- 190
4.5.2 ALGORITMI SPECIFICI TEORIEI ORDONANŢĂRII ---------------------------------
193 4.5.3 STUDIU DE CAZ. ORGANIZAREA ŞI PLANIFICAREA LUCRĂRILOR DE
REALIZARE A UNUI SISTEM COMPLEX. ---------------------------------------------- 196
4.6 SIMULAREA MANAGEMENTULUI ORGANIZAŢIEI ---------------------------------------
208
4.6.1 METODOLOGIA SIMULĂRII PROCESELOR ECONOMICE -------------------------
208 4.6.2 ARHITECTURA MODELELOR DE SIMULARE
--------------------------------------- 220 4.6.3 STUDIU DE CAZ. SIMULAREA
SCENARIILOR DE EVOLUŢIE ECONOMICĂ A
UNEI ZONE GEOGRAFICE -------------------------------------------------------------- 226
4.7 OPTIMIZAREA PROCESELOR DE CONDUCERE PRIN COSTURI -------------------------
240
4.7.1 INGINERIA VALORII ÎN MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR ----------------- 241
4.7.2 ETAPELE APLICĂRII INGINERIEI VALORII -----------------------------------------
244 4.7.3 STUDIU DE CAZ. IDENTIFICAREA COSTURILOR SUPRADIMENSIONATE ALE
REPROIECTĂRII SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL UNEI ORGANIZAŢII ---- 250
4.8 OPTIMIZAREA RUTELOR DE TRANSPORT -------------------------------------------------
255
4.8.1 CONSIDERAŢII GENERALE ------------------------------------------------------------
256
4.8.2 STUDIU DE CAZ. OPTIMIZAREA RUTELOR DE TRANSPORT FOLOSIND
ALGORITMUL LUI LITTLE -------------------------------------------------------------- 257
5 REALIZAREA SISTEMELOR INFORMATICE PENTRU MANAGEMENT ------270
5.1 DIAGNOSTICAREA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE FOLOSIND TEHNICA SWOT - 270

5.2 PRINCIPII METODOLOGICE DE REALIZARE A SISTEMELOR INFORMATICE PENTRU
MANAGEMENT -------------------------------------------------------------------------------- 274
5.3 ETAPELE REALIZĂRII SISTEMELOR INFORMATICE PENTRU MANAGEMENT ------- 276
5.3.1 ANALIZA ---------------------------------------------------------------------------------
278
5.3.1.1 ANALIZA PRELIMINARĂ ----------------------------------------------------
278 5.3.1.2 ANALIZA DETALIATĂ
-------------------------------------------------------- 284
5.3.2 PROIECTAREA ---------------------------------------------------------------------------
289 5.3.3 IMPLEMENTAREA
---------------------------------------------------------------------- 291 5.3.4 EXPLOATAREA ŞI
MENŢINEREA ÎN FUNCŢIUNE ---------------------------------- 292
5.4 METODOLOGII DE PROIECTARE A SISTEMELOR INFORMATICE ----------------------
292
5.4.1 SSADM ------------------------------------------------------------------------------------
295 5.4.2 MERISE
------------------------------------------------------------------------------------ 297 5.4.3 OMT
--------------------------------------------------------------------------------------- 303 5.4.4
UML --------------------------------------------------------------------------------------- 304
6 TENDINŢE MODERNE ÎN INFORMATIZAREA MANAGEMENTULUI

ORGANIZAŢIILOR ---------------------------------------------------------------------308
6.1 SISTEME BAZATE PE CUNOŞTINŢE ----------------------------------------------------------
308
6.1.1 CONCEPTUL DE MEMORIE ORGANIZAŢIONALĂ --------------------------------- 309
6.1.2 SISTEME KMS ----------------------------------------------------------------------------
318
6.1.2.1 ORGANIZAREA BAZEI DE CUNOŞTINŢE ----------------------------------
318 6.1.2.2 ARHITECTURA SISTEMELOR DE MANAGEMENT
AL CUNOŞTINŢELOR --------------------------------------------------------- 323
6.1.3 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA SISTEMELOR EXPERT -------------------------
329
6.2 SISTEME ERP ------------------------------------------------------------------------------------
336
6.2.1 EVOLUŢIA SISTEMELOR DE PLANIFICARE A RESURSELOR ORGANIZAŢIEI - 336
6.2.2 SISTEME SCM ----------------------------------------------------------------------------
340 6.2.3 SISTEME CRM
---------------------------------------------------------------------------- 341 6.2.4 SISTEME DE
MANAGEMENT AL DOCUMENTELOR ŞI FLUXURILOR DE LUCRU
--------------------------------------------------------------------------------- 346
6.3 PLATFORME DE E-ORGANIZATION ---------------------------------------------------------

351
6.3.1 SISTEME INTRANET ŞI REŢELE VIRTUALE PRIVATE ------------------------------
351 6.3.2 SISTEME DE ÎNVĂŢĂMÂNT ONLINE
------------------------------------------------- 358
6.3.2.1 CONCEPTUL DE INSTRUIRE LA DISTANŢĂ -------------------------------
358 6.3.2.2 FORMAREA PROFESIONALĂ UTILIZÂND TEHNICI DE E-LEARNING
360
6.3.3 SOLUŢII DE E-BUSINESS ŞI E-COMMERCE ------------------------------------------
369
BIBLIOGRAFIE --------------------------------------------------------------------------376
INDEX ------------------------------------------------------------------------------------380
LISTA FIGURILOR ----------------------------------------------------------------------387
LISTA TABELELOR ---------------------------------------------------------------------390
PREFAŢĂ
Tranziţia României spre o economie guvernată de legile specifice

existenţei unui mediu de afaceri concurenţial ridică organizaţiilor
româneşti o serie de probleme generate de necesitatea practicării unui
management performant.
Situaţiile noi cu care s-au confruntat în ultimii cincisprezece ani
factorii de decizie de la nivel micro sau macroeconomic, dar şi cei din
domeniul administraţiei publice locale şi centrale, au provocat mutaţii
profunde în înţelegerea fenomenelor economice şi în rezolvarea
problemelor cu care acestea se confruntă. Atât pentru mediul de afaceri
românesc, cât şi pentru instituţiile publice sau pentru societăţile cu
capital majoritar de stat, a apărut necesitatea promovării unui act
managerial fundamentat pe o infrastructură de metode şi tehnici de
management, a cărei cunoaştere a impus parcurgerea rapidă a lungului
drum de la mentalitatea de director de dinainte de 1990 la cea de
manager din perioada postdecembristă.
Această trecere, deloc uşoară, a creat o adevărată criză în
managementul românesc, îndeosebi datorită necesităţii asimilării şi
aplicării rapide a unor metode şi tehnici specifice managementului
concurenţial, cât şi cunoaşterii apriorice a efectelor manifestării pe piaţă
a unor fenomene aleatoare şi greu de controlat.
Îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe a managerilor români s-a făcut
într-un ritm rapid, iar aparatul informatic, împreună cu mijloacele de
comunicaţie şi de transfer a colecţiilor de informaţii, a devenit treptat,
un instrument indispensabil pentru realizarea unui management 10
Informatică şi management
performant. Putem astfel, constata o trecere în ultimii cincisprezece ani,
de la conceptul de informatică asistată la nivelul organizării procesuale a
instituţiilor economice şi publice, la o informatică orientată cu
precădere spre facilitarea exercitării atributelor proceselor manageriale.
Pentru manageri, a devenit din ce în ce mai acută cunoaşterea
evoluţiilor probabile în timp ale proceselor conduse, anticiparea
manifestărilor pieţei, din dorinţa de a-şi putea adapta strategiile şi
politicile economice la cerinţele acesteia. În mod firesc, un astfel de
deziderat nu poate fi satisfăcut decât prin includerea produselor
informatice dedicate managementului organizaţiilor, în instrumentarul
de lucru al managerilor.
În acelaşi timp, putem constata o creştere exponenţială a nevoii de
informare a decidenţilor, deşi nu întotdeauna volumele mari de
informaţii duc la creşterea calităţii actului decizional. Acest proces real
al zilelor noastre tinde să producă trecerea proceselor de fundamentare a
deciziilor de la o infrastructură bazată pe informaţii, la una bazată pe
cunoştinţe. Apreciem că nu este departe momentul în care managerii
români vor folosi ca instrumente de luare a deciziilor sistemele expert şi
cele bazate pe cunoştinţe.
Diversitatea situaţiilor decizionale cu care se confruntă un
manager impune necesitatea promovării unor produse informatice
capabile să utilizeze algoritmi complecşi, cuprinşi în modele matematice
sofisticate, care formalizează şi modelează diversitatea situaţiilor
manageriale dintr-o economie de piaţă.
Creşterea rapidă a numărului de utilizatori ai sistemului Internet
impune, de asemenea, mutaţii la nivelul organizaţiilor şi în ceea ce
priveşte promovarea rapidă a platformelor bazate pe tehnologii TCP/IP,
capabile să introducă modele virtuale ale unor activităţi, până nu demult
clasice. Astfel, au apărut şi s-au dezvoltat tehnologii de tip
eProcurement, eCommerce, eOrganization, eLearning, eServices,
eAdministration etc. care au deschis noi perspective pentru
managementul secolului XXI.
Toate aceste considerente impun definirea unui profil nou al
managerului modern, precum şi situarea noilor tehnologii informatice
la graniţa dintre două ştiinţe: cea a managementului şi cea a informaticii.
Este obiectivul fundamental pe care şi l-au propus autorii acestei lucrări,

ce se doreşte a fi un ghid al noului manager român, în ceea ce priveşte
posibilităţile de folosire a aparatului informatic în creşterea calităţii
actului decizional, precum şi a aportului informaticii la creşterea
performanţelor organizaţiilor.
Lucrarea se adresează astfel, nu doar factorilor de decizie din
domeniul micro sau macroeconomic, sau din cel al administraţiei
publice locale şi centrale, ci şi specialiştilor care îşi desfăşoară activitatea
în acest domeniu. O ţintă importantă a lucrării o reprezintă studenţii de
la facultăţile economice şi tehnice, precum şi cursanţii care urmează
programe de specializare prin cursuri de masterat sau postuniversitare.
Faptul că într-o proporţie covârşitoare, conceptele
teoreticometodologice sunt completate cu studii de caz din economia şi
administraţia reală, ne permite să apreciem că această lucrare este nu
numai un excelent ghid teoretic, ci mai ales, un îndrumar practic despre
modul în care informatica poate rezolva situaţii manageriale care, până
nu demult, erau considerate de nesoluţionat.
În mod firesc, autorii au convingerea că această primă lucrare de o
asemenea anvergură, a cărei noutate şi originalitate nu poate fi pusă la
îndoială, este susceptibilă de reale îmbunătăţiri. Iată de ce, transmitem
de pe acum mulţumirile noastre tuturor acelora care vor veni cu sugestii
de îmbunătăţire a conţinutului lucrării, sau de completare a ei, astfel
încât managementul românesc să demonstreze că este capabil să crească
în eficienţă prin folosirea unui aparat multidisciplinar, în care
informatica să aibă un loc aparte, consacrat, recunoscut şi definitiv.
Autorii
CAPITOLUL 1
1 SISTEMUL – CADRU EXISTENŢIAL AL

ORGANIZAŢIEI
1.1 Elemente generale privind teoria

sistemelor
1.1.1 Conceptul de sistem şi abordarea sistemică
Conceptul modern de “sistem” a apărut în cursul anului 1940,

provenind din diverse domenii, cele mai semnificative fiind biologia,
matematica, fizica, ingineria şi gestiunea. Bazele Teoriei generale a
sistemelor au fost puse de Von Bertalanffy (General System Theory), al
cărei scop fundamental a fost acela de a emite o serie de principii
explicative, care consideră realitatea formată dintr-o multitudine de
sisteme, cu ajutorul cărora aceasta poate fi modelată şi interpretată.
Ulterior, cibernetica şi teoria sistemelor şi a informaţiei s-au extins
asupra problematicii întreprinderii. În 1961, profesorul Jay W. Forrester
introduce conceptul de dinamică industrială, cadru în care consideră

întreprinderea ca sistem cibernetic, ce tinde prin simulare să prevadă
comportamentul acesteia. Mai târziu, în anul 1971 Forrester îşi extinde
studiul asupra sistemelor şi creează o nouă disciplină – Dinamica
sistemelor.
În literatura de specialitate definiţiile noţiunii de sistem sunt
numeroase şi ele au evoluat de-a lungul timpului, cunoscând diferite
interpretări. Astfel, potrivit lui Bertalanffy [6], „prin sistem se înţelege
observarea unui ansamblu de elemente în interacţiune, capabile să
funcţioneze, care se organizează şi transformă energia materială şi
informaţională pentru atingerea unor finalităţi (obiective), dintre care
una este aceea de menţinere a propriei sale organizări”.
O altă definiţie aparţine lui Joel de Rosnay, cercetător în domeniul
aplicaţiilor teoriei sistemelor [17]: “ un sistem este un ansamblu de
elemente aflate în interacţiune dinamică, care sunt organizate şi
funcţionează după un anumit scop”.
Indiferent de abordările diferiţilor autori, se consideră că orice
sistem este caracterizat de următorii determinanţi fundamentali:  Input-
uri – reflectate în intrările sistemului. Dacă ne raportăm la exemplul unei
organizaţii pot fi identificate mai multe tipuri de intrări, la nivelul
sistemului acesteia: materiale, informaţionale, financiare, personal,
comenzi etc.
• Procese - reprezintă o succesiune de operaţii, în cursul cărora
sunt prelucrate (transformate) variabilele de intrare. Uneori procesele
sunt asociate noţiunii de funcţii ale sistemului, prin care se exprimă ceea
ce face efectiv acesta. Referindu-ne, de exemplu, la sistemul
informaţional dintr-o organizaţie, regăsim procesele de prelucrare a
datelor şi a informaţiilor care intră în sistem, procese care determină o
anumită structură ieşirilor acestuia.
• Output-uri – sunt elemente superior elaborate, furnizate de sistem
în urma acţiunii asupra intrărilor. Ca exemplu, ele pot fi structurate
similar variabilelor de intrare menţionate anterior.
• Relaţii de cauzalitate – se reflectă în ansamblul relaţiilor aflate
atât la nivelul întregului, cât şi între acesta şi părţile componente ale
sistemului. Comportamentul unui sistem este definit prin interacţiunile

şi
relaţiile de cauzalitate dintre elemente şi de aceea, cunoaşterea lor cât
mai exactă este deosebit de importantă în orice domeniu teoretic sau
practic. Cu cât sistemul este mai puţin organizat, cu atât părţile
influenţeaza mai mult întregul şi, cu cât este mai bine organizat, cu atât
sistemul influenţează sau controlează mai mult părţile din care este
format. Astfel, la nivelul oricarei organizaţii care prin natura sa se
constituie într-un sistem, este esenţială o coordonare a elementelor
(activităţi, funcţii, resurse etc) de către întreg. Acest fapt generează
existenţa unui grad redus de entropie informaţională, precum şi o bună
organizare şi funcţionare a aparatului propriu al organizaţiei.
• Mediul – este indisolubil legat de însăşi noţiunea de sistem. Orice
sistem este plasat într-un mediu pentru a stabili interacţiunile cu acesta,
iar supravieţuirea sistemului depinde de capacitatea sa de adaptare la
schimbările care survin în cadrul acestuia.
• Finalitatea - se referă la obiectivul pentru care este creat sistemul,
fiind corelată cu elementele structurale ale acestuia. Cunoaşterea
obiectivelor sistemului impune ca elementele sale componente să poată fi
evaluate în mod regulat, astfel încât să fie asigurată realizarea funcţiilor
caracteristice. Este de remarcat faptul că, o dimensionare nerealistă a
unor structuri din cadrul sistemului poate afecta negativ realizarea
funcţiilor respective şi, în concluzie, finalitatea sistemului.
Un sistem poate fi definit ca o mulţime de elemente (subsisteme)

e1,e2,.......en, între care există relaţiile de tip r ij(ei,ej,), cu i, j Є {1,2,.......n}
şi i ≠ j.
Acest tip de definiţie pune în evidenţă o relaţie între minimum
două mărimi sau obiecte, reunind în mod implicit atât identitatea
elementelor (structura), cât şi relaţia dintre ele (cauzalitatea). Relaţiile
de cauzalitate care se realizează printr-o anumită structură de sistem (S)
nu sunt în afara acţiunii conştiente a omului. Altfel spus, cauzalităţii
trebuie să i se asocieze o finalitate (un obiectiv) direcţională şi dirijată.
O interpretare a noţiunii de sistem axată pe cele trei aspecte

(structură, cauzalitate şi finalitate) este următoarea [6]: "o mulţime
formată din componente (părţi) structurate având fiecare legile lor
proprii care, împreună cu relaţiile existente între componente, se
subordonează legilor proprii sistemului; sistemul evoluează într-un
mediu pe care-1 influenţează şi de care este influenţat; sistemul
funcţionează în vederea realizării unor obiective". Un sistem poate fi
reprezentat grafic ca în figura nr.1.1.
MEDIU SISTEM
RELAŢII EXTERNERELAŢII INTERNE
SUBSISTEM
Figura nr. 1.1 Structura unui sistem complex şi interacţiunile acestuia cu mediul
exterior
Sistemul interacţionează în mod permanent cu mediul exterior.

Efectul produs de relaţiile cauzale din mediu în cadrul sistemului se
constituie în totalitatea intrărilor în sistem, în timp ce efectul relaţiilor
cauzale din sistem asupra mediului formează totalitatea ieşirilor. Dacă
un sistem este descompus în minimum două părţi, în care se pot
identifica separat intrări şi ieşiri, astfel încât ieşirile uneia din părţi să
constituie intrări pentru cealaltă parte, atunci aceste părţi se vor numi
subsisteme.
Pentru orice sistem, analiza sa se desfăşoară de regulă, pe
următoarele două planuri:
• Funcţional (cantitativ)- care reuneşte expresia interacţiunilor şi
relaţiilor de cauzalitate între elementele sistemului, care îi
determină funcţionarea (sau comportamentul). Orice sistem este
caracterizat de o serie de relaţii, atât de tip endogen – între
subsistemele proprii – cât şi de tip exogen, rezultate din
interacţiunea cu mediul economic, social, politic.
• Structural (calitativ) - se referă la mulţimea componentelor
sistemului, sub aspectul ordinei şi poziţiei acestora în cadrul său.
Numai în condiţiile existenţei unui anumit mod de aranjare a
elementelor sistemului se poate vorbi de o structură a acestuia, care
împreună cu relaţiile existente, contribuie la atingerea obiectivului
pentru care a fost creat sistemul.
Ambele tipuri de analiză a sistemului, atât cea structurală, cât şi cea
funcţională permit cunoaşterea comportamentului său dinamic şi,
implicit, elaborarea unor strategii concrete pentru conducerea lui.
Una dintre cele mai frecvent folosite abordări în problematica
sistemelor, în special în mediul economic şi social, se referă la abordarea
sistemică .
Studiul sistemelor a avut la bază o bună perioadă de timp, metodele
experimentale, bazate pe reguli certe, care pot fi sintetizate în maniera
următoare [12]: “Diversitatea şi complexitatea realităţii poate fi redusă la
“subterfugiile” experienţei, ale cărei rezultate sunt validate şi acceptate pe

baza experimentelor anterioare”. Fundamentul metodelor experimentale
îl constituie principiile teoriei reducţioniste, conform cărora studierea
unui obiect sau fenomen se realizează prin descompunerea şi izolarea
acestuia de mediul căruia îi aparţine. Ineficacitatea acestui tip de
interpretare – cunoscută în teorie şi practică drept abordarea carteziană
sau analitică – se manifestă în condiţiile apariţiei unui nou fenomen în
domeniul sistemelor şi anume, complexitatea. Afirmaţia lui Bertalanffy
referitoare la faptul că “sistemele sunt pretutindeni” capătă o nouă
dimensiune, potrivit căreia existenţa în lumea reală a unor ansambluri
din ce în ce mai complexe, necesită metode şi tehnici ştiinţifice, care
depăşesc limitele metodelor experimentale.
Cele două tipuri de abordări ale sistemelor - analitică şi sistemică -
sunt fondate pe o serie de postulate care le diferenţiază fundamental sub
aspectul următoarelor elemente:
• modul de percepere al realităţii;
• metodologiile folosite;
• gradul de complexitate la care se realizează studiul sistemelor.
În esenţă, abordarea sistemică în observarea şi tratarea
fenomenelor reale sau a anumitor entităţi din cadrul acesteia, se
dovedeşte a fi capabilă să depăşească carenţele celei carteziene (analitice)
şi se constituie ca un
mod de gândire care permite:
• studierea sistemelor începând cu esenţialul şi minimalizând
detaliile;
• structurarea sistemului în elemente componente (părţi);
• constituirea unei anumite ordini între elemente, unele faţa de
altele, precum şi faţă de ansamblu;
• stabilirea ansamblului relaţiilor de cauzalitate dintre elemente,
care împreună cu ordinea predefinită dintre ele asigură finalitatea
sistemului.
O reliefare comparativă a celor două tipuri de abordări se poate
observa în tabelul nr 1.1 [17]:
Tabelul nr. 1.1 Analiză comparativă între abordarea carteziană şi cea sistemică
Abordarea carteziană Abordarea sistemică
Rezolvarea problemelor se face Premisa fundamentală: întregul
prin împărţirea lor în subsisteme este mai mult decât suma părţilor.
independente.
Sistemul nu este supus nici unei Sistemul interacţionează,
influenţe din mediu. influenţează şi este influenţat de
mediu.
Soluţia unei probleme este Un sistem nu poate fi detaşat de
evidentă şi universală. O soluţie finalitatea sa (principiul teleologic
poate fi adevărată sau falsă sau al finalităţii). O soluţie este
(principiul adevărului). pertinentă sau nu, pentru un
anumit obiectiv stabilit.
Se poate remarca din consideraţiile efectuate că, abordarea

sistemică este caracterizată de particularitatea înţelegerii globale a unei
probleme, fără a se insista asupra cunoaşterii detaliilor acesteia. Ca
urmare, maniera de studiu constă în a porni de la global spre particular,
prin descompunerea unei entităţi în subsisteme şi studierea acestora,
respectându-se acelaşi postulat ( de la general la particular, fără a fi
izolate de ansamblul căruia îi aparţin). De menţionat că scopul
subsistemelor (finalitatea) este determinat de sistemul global şi
subordonat obiectivului general al acestuia. De asemenea, mediul în care
funcţionează subsistemele este dat de sistemul global în sine.
O altă problemă la care răspunde abordarea sistemică în diverse
domenii, în speţă cel economic şi social este aceea legată de dinamica
sistemelor. Spre deosebire de sistemele statice, slab reprezentate la
nivelul realităţii, sistemele dinamice sunt omniprezente, reunind
proprietăţi cum sunt interacţiunea, interdependenţa, finalitatea, sau
evoluţia.
Abordarea sistemică evidenţiază transformările care se produc în

interiorul ansamblului studiat. Aceste transformări sau schimbări rezultă
din modificările mai mult sau mai puţin controlate asupra variabilelor de
intrare, care provin din alte sisteme sau din mediu. Procesele proprii
sistemului acţionează asupra intrărilor, producând variabile de ieşire, ce
sunt preluate la nivelul mediului sau altor sisteme. Ansamblul
transformărilor prezente în cadrul oricărui sistem generează fluxuri
materiale, de energie şi informaţionale, ce caracterizeză funcţionarea şi
dinamica acestuia.
Rezultă aşadar, că dinamica unui sistem poate fi studiată numai în
contextul proceselor de transformare ale intrărilor în ieşiri, precum şi a
interacţiunilor dintre elemente, abordate într-o concepţie globală.
1.1.2 Structura, funcţiile şi proprietăţile sistemului
Oricât de simplu ar fi şi indiferent de domeniul la care se referă

sistemul posedă o anumită structură, definită ca o mulţime de
componente, între care există relaţii de interdependenţă. Structura
sistemului presupune o anumită ordine a elementelor, reliefată prin
relaţii de precedenţă sau succesiune între acestea, ordine care asigură
corelarea legilor lor proprii de funcţionare, în vederea atingerii finalităţii
sistemului.
Este ştiut faptul că, o simplă reuniune de elemente, fără un mod de
ordonare al lor şi relaţii în baza cărora funcţionează, nu constituie un
sistem. După cum afirma J. Forrester [21]: “ Fără o structură care să le
reunească, informaţiile rămân un amalgam de fragmente. Fără o
structură organizatoare, cunoştinţele sunt o simplă colecţie de
observaţii, experienţe şi incidente contradictorii".
După cum am menţionat, abordarea sistemică se concentrează pe
interacţiunile dintre elementele unui ansamblu şi ceea ce este esenţial
faţă de abordarea carteziană, asupra legăturilor acestuia cu mediul. Dacă
între sistem şi mediul său nu există interacţiuni calitative deosebite,
spunem că structura este un invariant al sistemului, adică are
proprietatea de a se menţine neschimbată. Astfel de situaţii sunt însă

limitate, de regulă modificarea relaţiilor de cauzalitate dintre elemente,
precum şi dintre acestea şi mediu, implică în mod necesar şi schimbarea
ordinii elementelor structurale.
Diferitele componente ale sistemului îndeplinesc anumite funcţii,

care pot fi specifice fie numai unora dintre ele, fie sistemului în ansamblu.
Ele se referă la ceea ce realizează în mod efectiv sistemul,
conducând la o acţiune ce vizeză un obiectiv predefinit.
Este esenţial să precizăm că, structura şi funcţia unui sistem se află
într-un raport dialectic, în sensul că structura este determinată de
amploarea şi natura funcţiei, iar modul de realizare al funcţiei
stabilizează sau modifică structura. Funcţionarea optimă a unui sistem
nu depinde numai de simpla existenţă a structurilor asociate funcţiilor, ci
şi de echilibrul dintre aceste structuri.
O dimensionare nerealistă a unor structuri poate afecta negativ

realizarea funcţiilor respective şi în final obiectivele sistemului. De
exemplu, să considerăm că în cadrul bugetului de venituri şi cheltuieli al
unei organizaţii din administraţia publică nu sunt corect fundamentate şi
structurate sursele de venituri şi capitolele de cheltuieli pentru următorul
an financiar. Aceasta va influenţa negativ anumite procese (funcţii) ale
sistemului de ansamblu al organizaţiei, cum ar fi investiţiile, asigurarea
de servicii publice pentru populaţie etc. În esenţă, obiectivul
fundamental al întregului sistem al organizaţiei publice va fi afectat, prin
imposibilitatea satisfacerii intereselor comunităţii.
Alături de înţelegerea noţiunilor de structură şi funcţii ale
sistemului, esenţială pentru orice domeniu, în special pentru cel
economico-social, este cunoaşterea proprietăţilor generale ale lor. Acest
lucru face posibilă aplicarea principiilor interacţiunilor dinamice dintre
sisteme, în procesele de conducere a fenomenelor şi proceselor specifice
organizaţiilor. Aşa cum afirmă Forrester [21]: “odată acceptate structura
şi principiile de conducere ale sistemelor, se poate continua cu explicarea
contradicţiilor, cu clarificarea ambiguităţilor şi cu rezolvarea unor
controverse din cadrul ştiinţelor economice şi sociale”.
Sub aspectul relaţiilor de cauzalitate existente între elementele

structurale ale sistemului, acestea se împart în sisteme deschise şi sisteme
închise [21].
Dacă funcţionarea unui sistem este guvernată de o singură lege
cauzală prin care se exprimă dependenţa ieşirii y de intrarea x, adică
x→y, atunci sistemul este deschis. Într-un astfel de sistem, rezultatele
acţiunii trecute nu comandă acţiunea viitoare [21].
Sistemele închise (cu conexiune inversă, cu reacţie sau cu feedback)
sunt influenţate de propriul lor comportament din trecut, având o
structură sub formă de buclă închisă. Ele folosesc rezultatele acţiunii
trecute produse în sistem, pentru a comanda acţiunea viitoare [21].
Noţiunea de sistem cu buclă de reacţie închisă a fost formulată şi de
către Wiener [53] care a ajuns la următoarea concluzie: “pentru a
controla o acţiune ce are o anumită finalitate, circulaţia informaţiei
trebuie să urmeze o buclă închisă, care permite să fie evaluate efectele
acţiunilor sale şi să permită sistemului să se adapteze la o conduită
viitoare, graţie performanţelor trecute”. Definirea conceptului de buclă
de reacţie a sistemelor a stat la baza apariţiei ciberneticii ca ştiinţă şi a
sistemelor cibernetice.
Diferenţierea sistemelor în deschise şi închise se realizează şi din
punctul de vedere al intensităţii interacţiunilor cu mediul. Astfel,
sistemele deschise sunt caracterizate de o multitudine de schimburi cu
mediul extern, având un grad de independeţă mai limitat, în timp ce
sistemele închise se bucură de o mult mai mare autonomie, având
particularitatea de auto–organizare. Evident, această distincţie a
sistemelor nu este absolută, pentru că în realitate, nici un sistem nu este
complet închis sau deschis.
Clasificarea sistemelor în deschise şi închise şi cunoaşterea
comportamentului lor este în măsură să creeze o mai bună înţelegere
asupra proprietăţilor lor fundamentale, precum şi a modului în care, în
practica organizaţiilor trebuie să se ţină cont de ele pentru atingerea
performanţei şi competitivităţii. Cele mai importante proprietăţi ale
sistemelorse reflectă în următoarele:
a. Controlabilitatea – este strict legată de noţiunea de stare a sistemului.

Prin aceasta înţelegem o mulţime de valori ale unor mărimi
semnificative, ce caracterizează evoluţia şi dinamica sistemului. Tipul de
stare a sistemului este funcţie de momentul de timp la care se
înregistrează valoarea elementelor sistemului, pe un anumit interval.
Dacă ne referim, de exemplu la starea (stările) sistemului organizaţiei,
acestea pot fi reflectate prin intermediul valorilor unor indicatori
economici (număr de angajaţi, gradul de utilizare a capacităţii de
producţie, productivitatea muncii, produsele finite destinate livrării,
resursele necesare etc), înregistraţi în anumite momente de timp.
Folosind notaţiile matematice, starea sistemului poate fi exprimată
astfel:
E - o mulţime de elemente structurate care formează un sistem;

S - structura sistemului;
{E,S} - sistemul definit de mulţimea E înzestrată cu structura S.
Fie Z o mulţime de atribute, imagini ale elementelor lui {E, S} pe un

interval T.
Definim drept stare a sistemului la un moment t i submulţimea ziЄZ,
imagine a lui {E, S} la momentul tiЄT.
O stare a sistemului poate fi iniţială, intermediară sau finală.
Variaţia implică pentru sistemul respectiv un caracter dinamic, adică
faptul că variabila "t" este o variabilă independentă esenţială. Starea
iniţială a sistemului {E, S} reprezintă starea corespunzătoare momentului
iniţial t0ЄT. Starea finală este corespunzătoare momentului t kЄT, unde t
este ultimul element al şirului {ti}, capătul intervalului T. Orice stare care
corespunde unui moment tkЄT, mai puţin t0 şi ti, reprezintă o stare
intermediară a sistemului.
Se defineşte în mulţimea Z o relaţie binară nesimetrică γ care
ordonează elementele zi ale şirului de stări corespunzătoare momentelor
tiЄT. Relaţia γ structurează mulţimea punctelor z i care poate fi
reprezentată printr-un graf, cu nodurile z j, arcele constituind tranziţiile
de la o stare la alta. Spunem că stările sistemului {E, S} sunt controlabile
dacă în raport cu relaţia γ, orice stare ziЄZ poate fi legată de o altă stare
zjЄZ.
Proprietatea de controlabilitate a stărilor sistemului este deosebit de
importantă în studiul unei entităţi care se constituie ca un ansamblu
sistemic. La nivelul organizaţiei, luarea în considerare a acestei
proprietăţi intervine de exemplu, în etapa de planificare, când trebuie
cunoscute exact obiectivele, resursele, structura întreprinderii precum şi
domeniul intrărilor în sistem. Atingerea obiectivelor incluse în strategia
şi politica firmei este condiţionată de modul în care aceasta îşi poate
conduce şi coordona subsistemele proprii, astfel încât diversele stări prin
care acestea trec să fie controlabile, în raport cu finalitatea sistemului
global.
b. Echifinalitatea - se referă la acea proprietate prin care sistemul

ajunge în starea finală (atingerea obiectivului), pornind de la aceeaşi stare
iniţială (formularea obiectivului), pe traiectorii diferite. Un sistem
caracterizat de echifinalitate cunoaşte o anumită variaţie în configurarea
structurii sale (în speţă a ordinii dintre elemente) şi implicit şi în modul
de realizare al funcţiilor sale. Limitele acestei variaţii, care decurge din
evoluţia sistemului pe traiectorii diferite, nu trebuie să depăşească însă
capacitatea de control a sistemului.
c. Autoreglarea – reprezintă una din cele mai importante proprietăţi

ale sistemelor şi reprezintă modificarea variabilelor de intrare în sistem,
într-o astfel de manieră cantitativă şi calitativă, care să permită obţinerea
variabilelor de ieşire dorite. Proprietatea de autoreglare este legată de
sistemele cu feed-back. După cum se cunoaşte, elementele unui sistem
sunt în interacţiune reciprocă, ceea ce înseamnă că acţiunea unui
element “A” asupra altui element “B” antrenează un răspuns al lui “B”
către “A”. Se spune în această situaţie că cele două elemente sunt legate
printr-un feed-back (sau buclă de reacţie). Bucla de reacţie care permite
autoreglarea sistemului poate fi de două tipuri:
• pozitivă – atunci când variaţia într-un sens a valorii elementului
“A” produce o variaţie în acelaşi sens a elementului “B”;
• negativă – în care un element “A” generează creşterea lui “B” şi

reciproc, creşterea lui “B” determină diminuarea elementului “A”.
De remarcat că, modificarea relaţiilor dintre elemente atrage după
sine, modificarea structurii sistemului, iar când aceasta se realizează în
funcţie de un anumit scop, se spune că sistemul se autoreglează, prin
ajustări succesive, în funcţie de calitatea, cantitatea şi natura
informaţiilor primite.
d. Adaptabilitatea - reflectă calitatea sistemului de a se schimba (sau

ajusta) din punct de vedere structural şi funcţional, în funcţie de
inputurile şi output-urile din mediu, astfel încât să-şi poată atinge
finalitatea. Orice sistem dispune la nivel funcţional de un centru de
decizie care are rolul de a organiza reţeaua de relaţii aflate între elemente
şi de a coordona fluxurile materiale, de energie şi informaţionale
prezente în
sistem.
Proprietatea de ajustare se materializează prin intermediul centrului de
decizie, în funcţie de buclele de reacţie aflate la nivelul sistemului. Un
exemplu de situaţie în care se manifestă tendinţa sistemului spre
adaptabilitate este asigurarea de către organizaţie a unei corelaţii optimale
cerere – producţie – aprovizionare, caz în care obiectivele sistemului pot fi
reformulate, pentru a putea fi îndeplinite în condiţiile unor variabile de
intrare posibile şi permise.
Chiar dacă teoretic, un sistem este caracterizat de aceste proprietăţi

generale, în realitate ele se regăsesc mai mult sau mai puţin, în funcţie de
gradul şi modul de organizare al acestuia. Aşa cum reiese din aprecierile
efectuate, conceptul de organizare al unui sistem desemnează un mod de
aranjare a unui ansamblu, în funcţie de repartiţia elementelor sale pe
niveluri ierarhice, conform unei reţele de relaţii.
Raportat la gradul său de organizare, sistemul nu va avea aceleaşi

proprietăţi, deoarece ele depind cel puţin, de natura şi numărul
elementelor care îl constituie, precum şi de relaţiile care se instaurează
între ele. Ca exemplu semnificativ în acest sens, dacă considerăm doi
agenţi economici, cu acelaşi obiect de activitate, aceeaşi dimensiune,
număr şi structură de personal relativ apropiate, proprietăţile specifice
sistemului lor nu sunt la fel reprezentate. Elementul esenţial care le
diferenţiază este natura şi numărul de relaţii dintre elementele
componente.
1.2 Abordarea sistemică a organizaţiei
1.2.1 Consideraţii preliminare
Orice demers de studiu şi analiză a organizaţiei, indiferent de

domeniul în care funcţionează, trebuie să pornească de la o abordare
sistemică a acesteia şi să se bazeze pe principiile fundamentale ale teoriei
sistemelor.
Organizaţia se constituie ca un sistem (economic, administrativ etc.)
care reuneşte un ansamblu de elemente (materiale, utilaje, capital
financiar, resurse umane etc), înzestrate cu o anumită ordine şi care
funcţionează în baza unor relaţii de cauzalitate, pentru realizarea unui
obiectiv.
Pornind de la premisele abordării sistemice – dintre care două
considerăm a fi esenţiale (interacţiunile dintre elemente şi axarea pe
concepţia globală) – sistemul organizaţiei este caracterizat de următoarele
aspecte:
• este un sistem socio-economic, deoarece reuneşte mijloacele de

producţie şi forţa de muncă prin care se realizează producţia de
bunuri materiale, prestarea de servicii, conform obiectivelor
strategice stabilite;
• este un sistem dinamic, care îi asigură în condiţii favorabile,

dezvoltarea; caracterul dinamic este determinat de modificările care
au loc în cadrul sistemului sau în relaţiile acestuia cu mediul,
determinându-i astfel o anumită traiectorie de evoluţie;
• este un sistem probabilistic în sensul că activitatea de ansamblu a
societăţii este supusă permanent influenţei unor factori aleatori
generaţi de contactul acesteia cu mediul concurenţial în care
funcţionează.
Alături de aceste aprecieri generale, considerăm că aportul teoriei

sistemelor în practica managerială a organizaţiei este esenţial în
extinderea limitelor de cunoaştere şi înţelegere, atât a structurii
sistemice, cât şi a funcţiilor pe care le posedă organizaţia. O abordare
sistemică a acesteia din partea decidenţilor sau factorilor de execuţie este
în măsură să contribuie la îmbunătăţirea performanţelor şi
competitivităţii şi, de ce nu, la formarea unei mentalităţi care să perceapă
întregul organizaţiei mai mult decât suma părţilor sale componente
(principiul abordării sinergetice). După cum sublinia J. De Rosnay [17]:
“Se pare că educaţia noastră nu ne-a incitat în a avea o viziune globală
asupra universului şi a ansamblurilor care ne înconjoară. Realitatea a
fost întodeauna decupată în discipline şi porţiuni fragmentate şi
izolate. Din cauza acestei formaţii, ne este foarte dificil s-o percepem
în totalitatea, complexitatea şi dinamica sa.”
Una din cele mai importante trăsături ale sistemului organizaţiei
este complexitatea. Atribuirea acestui atribut unui sistem este relativă şi
în acelaşi timp, subiectivă. El depinde de “cine” şi “cum” percepe
entitatea considerată a fi complexă.
În cazul unui agent economic sau instituţie publică, de exemplu,
interpretarea are o notă mai mică de subiectivism, ştiut fiind faptul că,
prin natura şi obiectivele ei, organizaţia poate fi considerată un sistem
complex.
Caracterul de complexitate al unui sistem se reflectă în existenţa
unei mari varietăţi de elemente independente, aflate în interacţiune. Este
important de menţionat că această proprietate nu este prezentă în mod

permanent şi definitiv la nivelul sistemului, putându-se manifesta ca un
fenomen aleator, indus de către o anumită structură, cauzalitate şi
finalitate a sistemului. Într-un sistem complex se pot identifica o serie de
determinanţi ce caracterizează, în totalitate, ansamblul unei organizaţii:
a. Comportament imprevizibil, intuitiv al variabilelor de intrare

(variaţii majore de curs valutar, pierderea unor cote de piaţa,
schimbarea formei de proprietate asupra pachetului de acţiuni etc.).
b. Existenţa unui număr mare de bucle de reacţie, care permit
sistemului să se restructureze sau să-şi modifice schema de
interacţiune între variabilele sale. De exemplu, bucla de reacţie la
nivelul sistemului de aprovizionare, în care se comandă un anumit
stoc de materiale. Sistemul ajustează ritmul de comandare în funcţie
de variabilele de nivel (stocul), pentru a realiza echilibrul între
necesarul şi disponibilul de materiale. În acelaşi timp se creează şi
conexiunea inversă între componenta sistemică de producţie,
comercială şi desfacere a produselor.
c. Gradul de centralizare/descentralizare a procesului de decizie, care

într-un sistem complex vizează o difuzare de autoritate pe
nivelurile ierarhice. Spre deosebire de sistemele simple, unde
decizia este centralizată la nivelul unui număr mic de factori
decizionali, într-un sistem complex se combină un mare număr de
acţiuni care induc sistemului un anumit comportament.
d. Interacţiuni puternice între componente, ceea ce face ca un sistem

complex să fie dificil de descompus în elemente, ignorându-se
relaţiile de interdependenţă dintre ele. Neglijarea uneia dintre părţi
distruge aspectele esenţiale legate de comportamentul şi de
structura sistemului în ansamblu. Putem considera de exemplu,
sistemul complex al funcţiunii comerciale dintr-o organizaţie, cu
componentele de aprovizionare, desfacere şi marketing, care
acţionează intercorelat după legi proprii de funcţionare, aliniate
însă legii generale a ansamblului care le conţine. Funcţia sistemului
comercial prin care se asigură legătura organizaţiei, ca entitate

microeconomică, cu mediul macroeconomic, se materializează prin
buclele de reacţie dintre activitatea de marketing şi structura
planului de producţie, sau dintre elaborarea necesarului de
aprovizionat cu dimensiunea capacităţii de producţie. În esenţă,
proprietăţile regăsite la nivelul sistemului comercial n-ar mai fi
semnificative, dacă s-ar neglija una din părţile sale componente şi,
evident, relaţiile dintre ele.
Sub aspectul caracterului de complexitate al sistemului organizaţiei,

aprofundarea fenomenelor economice aduce în discuţie probleme legate
de comanda şi controlul sistemului, cum ar fi raporturile cauză-efect
dintre elemente, autonomia lor, factorii care influenţează sistemul şi
cuantificarea gradului lor de influenţă, ordinea sau dezordinea
componentelor sistemice. Toate aceste teme fac obiectul domeniului
sistemelor dinamice neliniare.
Organizaţia ca sistem reuneşte o mare varietate de elemente aflate
în relaţii de interacţiune, ale căror efecte sunt de cele mai multe ori
imprevizibile şi greu de cuantificat. Din această cauză se impune studiul
entităţii economice sau administrative din punctul de vedere al abordării
sistemice, axată pe relaţiile puternice şi de natură neliniară dintre
componente. Într-un sistem dinamic neliniar, acţiunile trecute stau la
originea celor prezente, care la rândul lor determină acţiunile viitoare,
conform principiului care defineşte sistemul cu conexiune inversă.
La nivelul sistemului dinamic neliniar există o multitudine de
factori de influenţă. Unii dintre aceştia conduc sistemul spre instabilitate
şi dezordine, alţii dimpotrivă, au calitatea de a menţine stabilitatea şi
ordinea. Prin combinarea acestor două tipuri de factori sistemul
evoluează, trecând prin mai multe stări – unele stabile, altele puternic
instabile.
Atunci când forţele de ordine şi stabilitate sunt predominante, iar
sistemul posedă bucle de retroacţiune negativă se înregistrează o stare
stabilă a lui. Spunem în această situaţie că sistemul este caracterizat de un
grad mare de organizare.
În cazul în care prevalează forţele de dezordine şi instabilitate şi

sistemul include bucle de retroacţiune pozitivă care îi deviază
comportamentul de la regimul său iniţial se înregistrează o stare
instabilă. Dacă influenţa celor două categorii de factori – unii care
menţin sistemul în regimul său original, alţii care îl conduc în afara
acestuia – este sensibil apropiată, se spune că sistemul se află într-o stare
de echilibru complex.
Pornind de la toate aceste aspecte teoretice putem afirma că,
ansamblul sistemic al organizaţiei este caracterizat atât de complexitate,
cât şi de dinamism şi neliniaritate. Este bine ştiut faptul că, de exemplu,
în cadrul unei organizaţii industriale se manifestă o serie de forţe
contrare ( prin forţe înţelegând în acest context procese, funcţii,
activităţi, acţiuni, evenimente etc). Unele dintre acestea generează în
sistem ordine şi stabilitate, cum ar fi de pildă, procesul de planificare,
funcţia de control sau de organizare a managementului. În acelaşi timp,
apar forţe care pot creea dezordine şi instabilitate şi ne putem referi la
procesele inovaţionale, diverse forme de experimentare, iniţiative de
grup sau individuale. Alternarea acestor forţe are tendinţa de a conduce
sistemul dinamic neliniar al organizaţiei într-o stare de echilibru
complex, dar care odată atinsă nu poate rămâne definitivă. Într-o astfel
de stare, sistemul poate adopta un echilibru stabil, un echilibru periodic,
mergând până la o stare de echilibru aflată la frontiera dezordinii
complete (haos). De exemplu, în domeniul elaborării strategiei
organizaţiei, se poate observa că abordările sistematice, coordonate şi
planificate se combină cu tatonări, ezitări, intuiţii şi incertitudini. De
asemenea, procesul de fundamentare a strategiei combină o dimensiune
autonomă cu una colaborativă, o dimensiune formală cu una informală.
În condiţiile alternării acestor factori, scopul cunoaşterii şi controlului
evoluţiei sistemului organizaţiei este acela de asigura în cadrul său, un
echilibru complex, într-un mediu aflat în continuă fluctuaţie.
1.2.2 Organizaţia ca sistem cibernetic

Fondată în anul 1948 de matematicianul american Norbert Wiener,

cibernetica reprezintă ştiinţa generală a controlului sistemelor, fiind
axată pe următoarele trei direcţii:
 identificarea structurii şi stărilor interne ale sistemului; 

descrierea relaţiilor din sistem, precum şi dintre acesta şi
mediu;  cunoaşterea comportamentului şi a evoluţiei sistemului
în timp.
Abordarea cibernetică a sistemelor are la bază o analiză globală a
elementelor, în principal sub aspectul interacţiunilor dintre acestea.
După cum se cunoaşte, însăşi noţiunea de sistem se bazează pe relaţiile de
intercondiţionare dintre elemente, dar în cazul unui sistem cibernetic
conceptele de acţiune şi retroacţiune sunt definitorii. Acţiunea unui
element asupra altuia, antrenează un retur al răspunsului celui de-al
doilea element asupra primului, în acelaşi sens sau în sensuri opuse. Se
spune că cele două elemente sunt legate prin intermediul unei bucle de
feedback (sau buclă de retroacţiune). Aceasta justifică cea mai
semnificativă proprietate a sistemului cibernetic – autoreglarea, care
implică un mod de control a funcţionării sistemului, materializat prin
retroacţiune, adică „ o acţiune în retur” între elemente.
Retroacţiunea poate fi negativă sau pozitivă. În cazul retroacţiunii

negative, un proces de creştere a valorilor de ieşire din sistem,
antrenează o diminuare a celor de intrare, situaţie în care
comportamentul sistemului tinde spre o stare de echilibru. În cazul
retroacţiunii pozitive, o creştere/diminuare a valorilor de ieşire,
generează o creştere/diminuare a celor de intrare în sistem, ceea ce face
ca antagonismele între elemente să se exacerbeze şi evoluţia sistemului să
tindă spre o creştere exponenţială sau spre o stare de blocaj. Ca urmare a
faptului că orice sistem este supus în permanenţă perturbărilor aleatoare
provenite din mediu, cele două moduri de retroacţiune coexistă la nivelul
unui întreg.
Pentru exemplificare, considerăm sistemul funcţiunii comerciale

din cadrul unei organizaţii, în care o categorie de variabile de ieşire se
concretizează în volumul livrărilor de produse finite (x), iar cele de
intrare în numărul comenzilor (y) primite de la clienţi pentru

respectivele produse.
RETROACŢIUNE NEGATIVĂ
INTR ĂRI IEŞIRI

SISTEMUL COMERCIAL
Y X
STARE DE ECHILIBRU
X = volumul livr ărilor de produse finite

Y = numărul comenzilor primite de la clienţi
Figura nr. 1.2 Asigurarea stării de echilibru a sistemului prin prezenţa retroacţiunii
negative
RETROACŢIUNE POZITIVĂ
INTR ĂRI IEŞIRI

SISTEMUL COMERCIAL
Y X
STARE DE BLOCAJ
X = volumul livr ărilor de produse finite

Y = numărul comenzilor primite de la clienţi
Figura nr. 1.3 Generarea unei stări de blocaj ca urmare a retroacţiunii pozitive a
sistemului
Prezenţa în sistem a retroacţiunii negative (figura nr. 1.2)

presupune că, o creştere a volumului vânzărilor de produse finite (x)
antrenează o diminuare a numărului comenzilor primite de la clienţi (y),
acest lucru realizându-se în scopul asigurării echilibrului între
disponibilul de produse finite al organizaţiei şi necesarul solicitat de
piaţă. Sistemul îşi autoreglează în acest fel funcţionarea, astfel încât
tendinţa de evoluţie într-un sens a ieşirilor, să creeze condiţiile pentru
evoluţia în sens invers a intrărilor. Din acest motiv, spunem că sistemul
funcţiunii comerciale este un sistem cibernetic (sau cu feed back).
În figura nr. 1.3 se prezintă cazul retroacţiunii pozitive la nivelul
sistemului comercial. Se observă astfel că, o creştere a volumului
livrărilor de produse (x), antrenează creşterea numărului comenzilor de
la clienţi (y), evoluţia sistemului tinzând spre o creştere exponenţială. În
această situaţie sistemul atinge la un moment dat în funcţionarea sa, o
stare în care nivelul livrărilor de produse, deşi în creştere, nu mai
reuşeste să satisfacă comenzile clienţilor, variabilă aflată de asemenea, în
creştere. Evident că, sub influenţa diferiţilor factori de mediu sau din
interiorul organizaţiei, în sistemul cibernetic al funcţiunii comerciale se
regăsesc ambele tipuri de retroacţiune, care asigură o evoluţie controlată
a acestuia.
Un exemplu mai extins care reliefează particularităţile şi
funcţionarea unui sistem cibernetic este cel care ia în considerare atât
sistemul comercial, cât şi cel de producţie din cadrul organizaţiei (figurile
nr. 1.4 şi 1.5):
RETROACŢIUNE NEGATIVĂ
INTR ĂRI
SISTEMUL DE PRODUCŢIE
b
IEŞIRI
SISTEMUL COMERCIAL
a
a = necesarul de materii prime

b = volumul producţiei fabricate
Figura nr. 1.4 Legătura dintre subsistemele producţie şi comercial sub influenţa
retroacţiunii negative
RETROACŢIUNE POZITIVĂ
INTR ĂRI
SISTEMUL DE PRODUCŢIE
b
IEŞIRI
SISTEMUL COMERCIAL
a
a = necesarul de materii prime

b = volumul producţiei fabricate
Figura nr. 1.5 Legătura dintre subsistemele producţie şi comercial în prezenţa

retroacţiunii pozitive
După cum se poate observa, s-a considerat ca variabilă de ieşire din

sistemul comercial necesarul de materii prime care trebuie asigurat (a),
iar ca variabilă de ieşire volumul producţiei fabricate (b). În prezenţa
retroacţiunii negative (figura nr. 1.4) la nivelul ansamblului care conţine
cele două subsisteme, creşterea necesarului de aprovizionat antrenează o

diminuare a volumului producţiei fabricate, până la limita la care este
asigurată producţia pentru care există contracte ferme care trebuie
onorate. De asemenea, diminuarea necesarului de aprovizionat,
antrenează creşterea volumului producţiei fabricate, dar numai în limita
stocurilor de materii prime disponibile. Astfel, autoreglarea sistemului
este stabilită prin conexiunea inversă negativă dintre cele două
componente (comercial şi producţie).
În figura nr. 1.5 se prezintă cazul retroacţiunii pozitive în sistemul
care include cele două subsisteme, proprietate în baza căreia, creşterea
necesarului de aprovizionat implică creşterea volumului producţiei
fabricate. O astfel de evoluţie a sistemului conduce la un moment dat la o
stare în care nivelul producţiei fabricate va fi peste limita contractelor
încheiate de organizaţie, consecinţa firească fiind aceea că vor exista
stocuri de produse nevândute.
Cu aceste precizări, putem defini sistemul cibernetic ca fiind o
reuniune de elemente, caracterizată de prezenţa interacţiunilor şi a
schimburilor informaţionale, de energie şi materiale, astfel încât să se
asigure pe un interval de timp un proces de autoreglare a întregului
ansamblu.
Privită din această perspectivă, organizaţia este considerată a fi un

sistem cibernetic, caracterizat de prezenţa feed back-ului, care permite
manifestarea proprietatăţii de autoreglare, în funcţie de factorii intrinseci
şi de cei care provin din mediu, astfel încât sistemul în ansamblul său
să-şi atingă finalitatea. În termeni manageriali, sistemul cibernetic al unei
organizaţii poate fi privit prin intermediul sistemului de management, la
nivelul căruia acţiunea şi retroacţiunea manifestată între componente
asigură autoreglarea acestuia şi generează o anumită evoluţie şi dinamică
organizaţiei.
1.2.3 Sistemele dinamice sub influenţa fenomenului de
entropie informaţională
Entropia reprezintă un concept care a fost tratat iniţial în contextul

sistemelor fizico-chimice şi biologice, fiind definită ca o mărime fizică ce
măsoară gradul de dezorganizare, de degradare sau de hazard pe care îl
înregistrează aceste sisteme. În termodinamică, entropia este o funcţie
care reflectă starea de instabilitate sau dezordine dintr-un sistem fizic; cu
cât acesta este mai mare, cu atât entropia creşte. De altfel, legea a doua a
termodinamicii (legea entropiei) arată că, într-un sistem izolat care este
supus unui proces ciclic, entropia sau dezordinea creşte sau rămâne
aceeaşi. Altfel spus, orice sistem care nu este acţionat de forţe exterioare
care să-i menţină funcţionarea (ne referim aici la sisteme în care este
absent fenomenul de autoreglare), ajunge tot mai mult la forme
inferioare de organizare – atât din punct de vedere energetic, cât şi
informaţional – care îl conduc la o stare completă de dezordine.
Domeniul economico-social nu este însă caracterizat de sistemele
izolate, ci preponderent de sisteme în care alternează forţele de stabilitate
cu cele de instabilitate (provenind din mediu), care imprimă sistemului
funcţia de autoreglare a fluxurilor de energie şi informaţii. În aceste
condiţii, conceptul de entropie asociat termodinamicii (care studiază
relaţiile dintre fenomenele mecanice şi cele termice), se extinde asupra
informaţiei şi a cuantificării matematice a acesteia.
În anul 1949 Claude Shannon publică o lucrare importantă privind
„teoria matematică a comunicaţiilor” şi elaborează o teorie a informaţiei.
Aceasta prezintă comunicaţia ca un proces responsabil de transmitere a
informaţiilor sub formă de mesaje, între un emitent şi un receptor, prin
intermediul unei reţele multiple, constituită ca suport [44]. Postulatul lui
Shannon reflectă faptul că, pentru a măsura informaţia este necesar să se
facă abstracţie de semnificaţia mesajelor, aceasta neavând nici un fel de
incidenţă în privinţa mijloacelor prin care se transportă informaţia .
Singurul lucru care contează este cantitatea de informaţie transmisă care,

odată cu apariţia teoriei lui Shannon, poate fi măsurată. Se conturează
astfel, noţiunea de entropie informaţională, care în esenţă, arată că într-
un sistem în care cantitatea de informaţie creşte, dezordinea şi
degradarea se diminuează.
În mod uzual, procesele de informare şi comunicaţie, specifice
mediului intern şi extern al organizaţiei sunt caracterizate de o mare
varietate de informaţii, sub aspectul conţinutului, formelor de exprimare,
domeniului de activitate, calităţii şi cantităţii lor. Această diversitate de
informaţii, corelată – nu în ultimul rând - şi cu trăsătura lor
fundamentală de subiectivitate, generează reale probleme, atât la nivelul
subsistemului informaţional, cât şi al relaţiilor de cauzalitate existente în
întregul sistem dinamic al organizaţiei. O tratare exhaustivă a tuturor
acestor probleme depăşeşte cadrul capitolului prezent, de aceea ne vom
axa în continuare pe detalierea unui aspect semnificativ în teoria
informaţiei şi anume, influenţa cantităţii de informaţie asupra gradului
de organizare a sistemului dinamic al unei organizaţii.
Alături de aspectele calitative ale informaţiei – extrem de
complexe şi uneori dificil de asigurat – o atenţie deosebită este acordată
celor cantitative, prin care se urmăreşte „măsurarea” informaţiei. Teoria
statistică a comunicaţiei are în vedere măsurarea cantităţii de informaţie
existentă la un moment dat într-o organizaţie şi se bazează pe următorul
principiu: informaţia exprimă incertitudinea înlăturată prin realizarea
unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile, pentru fiecare
dintre acestea existând o anumită probabilitate de realizare.
Noţiunea de eveniment desemnează rezultatul (consecinţa)
producerii unui anumit experiment, acesta din urmă, simbolizând un
proces, fenomen, acţiune etc. produse la un moment dat în cadrul
sistemului. De menţionat că, în practică întâlnim sisteme complexe de
evenimente – formate dintr-un număr finit de evenimente elementare,
proprii unui anumit experiment. Ca exemple de experimente, putem
menţiona procesul de organizare a unei licitaţii de către o instituţie
publică, procesul de licenţiere al operatorilor de servicii publice, sau
acţiunea de inventariere a patrimoniului unei organizaţii, fiecare dintre
acestea reunind un set de evenimente posibile, care constituie efecte ale

realizării proceselor respective.
Evenimentele rezultate din orice astfel de proces sau acţiune se
manifestă cu o anumită probabilitate, căreia îi corespunde o valoare în
intervalul numerelor reale [0,1]. Cu cât factorii care influenţează
evenimentul respectiv pot fi mai exact cuantificaţi, cu atât probabilitatea
producerii lui are o valoare mai apropiată de 1. Dacă dimpotrivă, există
factori de natură incertă şi imprecisă, care influenţează un anumit
eveniment, atunci probabilitatea producerii acestuia este mai mică, cu o
valoare apropiată de 0. Pentru exemplificare considerăm utile
următoarele cazuri:
1. La nivelul Consiliului Local dintr-o primărie se decide
demararea programului pentru modernizarea tuturor spaţiilor de
învăţământ amplasate în zona respectivă. Realizarea acestei acţiuni este
desigur condiţionată de existenţa resurselor financiare, umane, materiale,
precum şi de stabilirea unui grafic de derulare a activităţilor componente.
Dacă bugetul de venituri şi cheltuieli al primăriei permite efectuarea
acestei acţiuni şi luând în considerare şi faptul că au fost desemnate
firmele de specialitate (în urma organizării procedurii de licitaţie) se
poate aprecia că, evenimentelor rezultate din această acţiune le
corespunde o probabilitate de realizare cu o valoare apropiată de 1.
2. O întreprindere constructoare de maşini hotărăşte să
demareze un proiect pentru informatizarea activităţilor de producţie,
comerciale şi financiar-contabile. Evenimentele care vor rezulta din acest
proiect, cum ar fi de pildă, asigurarea resurselor hardware şi software,
realizarea analizei şi proiectării sistemelor informatice, pregatirea
specialiştilor etc., sunt influenţate de o serie de factori incerţi la
momentul demarării proiectului, fapt care conduce la o probabilitate de
realizare a evenimentelor, relativ mică.
Pentru reprezentarea matematică a evenimentelor şi a
probabilităţilor lor de realizare, considerăm următoarele notaţii:
X - un experiment oarecare;
x1,x2,…,xn - un număr finit de evenimente elementare
independente (rezultatele lui X);
p1, p2,…,pn - probabilităţile de realizare a evenimentelor.
Se porneşte de la axioma potrivit căreia realizarea experimentului X

generează un set de evenimente, obţinându-se unul din rezultatele
xiX.
Deci: 0≤ P(xi)≤1, i[1,n] şi P(xi)=1
Se apreciază că, înainte de a fi realizat, experimentul X conţine un

anumit grad de nedeterminare sau incertitudine. Aceasta va fi
înlăturată prin realizarea sa propriu-zisă, deoarece se obţine unul din cele
n evenimente posibile, care aduce o anumită cantitate de informaţie
referitoare la experimentul X. Prin urmare, prezenţa incertitudinii (sau a
nedeterminării) este justificată în momentul premergător realizării
experimentului, prin existenţa unei cantităţi de informaţii insuficiente,
datorată faptului că nici unul din evenimente nu a fost realizat.
După finalizarea experimentului X (care presupune realizarea celor
n evenimente posibile), cantitatea de informaţii a crescut, proporţional
cu probabilităţile de realizare a acestora, reducând incertitudinea iniţială
a lui X. Se consideră că, incertitudinea specifică realizării unei acţiuni,
proces etc. este o funcţie de probabilităţile de realizare a
evenimentelor componente, egală cu cantitatea medie de informaţie
furnizată de realizarea unui eveniment xi.
În aceste condiţii, putem defini noţiunea de entropie informaţională
ca un indicator care reflectă gradul de nedeterminare (incertitudine) al
unui fenomen, exprimat prin cantitatea medie de informaţie obţinută în
urma realizării – cu o anumită probabilitate – a evenimentelor specifice
fenomenului.
Continuând cercetările unui precursor în teoria informaţiei ( R.V.
Hartley), Shannon stabileşte pentru calculul entropiei informaţionale
următoarea expresie:
H    pilog2pi (1.1)
i
1
unde :
H = entropia informaţională pi = probabilitatea
producerii evenimentului „i", i=l,2,...n.
Unitatea de măsură pentru cantitatea de informaţie poartă numele
de BIT (BInary digiT = cifra binară 0 sau 1). Astfel, pentru orice proces
desfăşurat în cadrul sistemului unei organizaţii se poate cuantifica
cantitatea de informaţii obţinută prin realizarea sa, respectiv este posibilă
determinarea nivelului entropiei informaţionale.
Considerăm că, la nivelul unui sistem complex, dinamic şi
probabilistic, cum este cel al organizaţiei, importanţa cunoaşterii acestui
indicator specific teoriei informaţiei este nu numai necesară, dar în
primul rând utilă. În mod tradiţional, performanţa şi eficienţa unei
întreprinderi sau instituţii publice se reflectă printr-o serie de indicatori
economici şi financiari, care stau la baza diagnosticării activităţii şi a
elaborării strategiei şi politicilor economice. După părerea noastră,
cunoaşterea şi înţelegerea cât mai exactă a comportamentului sistemului
organizaţiei, a principiilor şi particularităţilor de funcţionare a acesteia ca
sistem complex este profund condiţionată de luarea în considerare a
elementelor specifice teoriei informaţiei. De aceea, folosirea indicatorului
entropie informaţională pentru înţelegerea modului în care cantitatea de
informaţie prezentă la un moment dat în sistem, influenţează gradul de
organizare al acestuia este extrem de importantă pentru procesul
managerial.
Nivelul entropiei informaţionale într-un sistem este influeţat de cel
puţin doi factori:
1. Probabilităţile de realizare a evenimentelor pe care le include un

fenomen, proces, acţiune. După cum a mai fost precizat, fiecare
eveniment rezultat din producerea unui experiment aduce o cantitate de
informaţie, proporţională cu probabilitatea sa de realizare. Acest fapt
conduce la înlăturarea unui anumit grad de incertitudine care este asociat
fenomenului real. Evident, cu cât probabilitatea de realizare a fiecărui
eveniment este mai mare, cu atât nivelul entropiei (sau al gradului de

nedeterminare al fenomenului) este mai scăzut.
Din acest punct de vedere, se apreciază că entropia informaţională
reprezintă o măsură a incertitudinii ce carcterizează rezultatele
obţinute prin finalizarea fenomenului analizat. Ştiut fiind faptul că
fiecare rezultat (eveniment) estimat posedă o anumită probabilitate de
realizare şi, cu cât aceasta este mai mare, cu atât cantitatea de informaţie
creşte, iar gradul de incertitudine al fenomenului real scade, pentru
factorii de decizie, cunoaşterea acestui aspect este deosebit de utilă.
Astfel, eforturile pentru finalizarea unei acţiuni pot fi orientate în
direcţia identificării cât mai exacte a unor variabile certe, cuantificabile,
prin care probabilitatea de realizare a evenimentelor ce rezultă din
acţiunea respectivă, sa fie cât mai
mare.
2.Gradul de organizare al sistemului. Orice sistem şi orice acţiune

(experiment) care se petrece în cadrul lui, sunt caracterizate de un
anumit nivel al entropiei informaţionale, scopul urmărit pentru o
funcţionare eficientă şi eficace fiind de a minimiza valoarea acestui
indicator. În acest sens, un factor de influenţă important îl reprezintă
gradul de organizare al sistemului , reflectat atât la nivelul structurii
acestuia, cât şi al relaţiilor existente între componente.
Dacă se analizează pe un anumit interval de timp un sistem
dinamic, se observă că factorii de ordine şi stabilitate alternează cu cei de
dezordine şi instabilitate (principiile retroacţiunii negative şi pozitive).
Preponderenţa celei de-a doua categorii de factori imprimă sistemului un
anumit grad de dezorganizare, prin faptul că se produc o serie de
evenimente cu probabilităţi mici de realizare, care nu sunt în măsură să
sporească cantitatea totală de informaţii aflată în sistem. Nivelul entropiei
informaţionale este în acest caz, mare şi invers proporţional cu gradul de
organizare al sistemului.
Să considerăm, de exemplu, situaţia în care la nivelul unei
organizaţii se desfăşoară un proces inovaţional pentru modernizarea unei
linii de producţie. Evenimentele din cadrul acestui proces ( efectuarea de
studii, analize, proiecte, cercetare fundamentală sau aplicativă) sunt
caracterizate de probabilităţi mici de realizare, deoarece factorii care sunt

implicaţi sunt în esenţă aleatori, imprecişi, greu cuantificabili. Ca urmare,
cantitatea de informaţii existentă în sistem la un moment dat este
insuficientă şi nu reuşeşte să înlăture incertitudinea existentă în sistem,
nivelul entropiei informaţionale fiind ridicat.
Se apreciază aşadar că, între gradul de organizare al sistemului şi
nivelul entropiei există un raport invers proporţional : cu cât sistemul
este mai bine organizat, cu atât entropia informaţională va fi mai redusă.
Vom ilustra acest raport în următorul studiu de caz:
Se consideră o linie de fabricaţie a unor componente electronice.
Evenimentele proprii sistemului sunt:
• obţinerea unor piese cu toleranţe ± 5% (E1)
• obţinerea unor piese cu toleranţe ± 10% (E2)
• obţinerea unor piese cu toleranţe ± 20% (E 3) Probabilităţile asociate
celor trei evenimente sunt:
• p1= 0,25
• p2 = 0,25
• p3 = 0,5
În funcţie de toleranţa lor, piesele pot fi utilizate după cum
urmează: cele cu toleranţă mică la fabricarea de tehnică de calcul, cele cu
toleranţă medie la fabricarea de maşini unelte cu comandă-program, iar
cele cu toleranţă mare la fabricarea de aparatură electronică de larg
consum. Se urmăreşte demararea unui proces inovaţional, finalizat prin
oţinerea unui program de îmbunătăţire a calităţii produselor finite, astfel
încât numărul de piese cu toleranţe medii şi mari să scadă pe ansamblul
întregii producţii. Pentru aceasta se întreprind o serie de acţiuni
(evenimente) în vederea perfecţionării organizării procesului tehnologic,
acţiuni concretizate în:
• introducerea la momentul t1 a unor purificări suplimentare a
materiilor prime;
• introducerea la momentul t2 a unor controale de calitate
suplimentare pe parcursul procesului tehnologic;
• aplicarea la momentul t3 a unor tehnologii care vizează creşterea
preciziei unor faze ale procesului.
Probabilităţile evenimentelor vor evolua de la momentul t 0 la

momentele tt, t2, şi t3 după cum se observă în tabelul nr.1.2.
Tabelul nr. 1.2 Evoluţia în timp a probabilităţilor de realizare a unui eveniment

Probabilităţi Momente de timp
t0 t1 t2 t3
p1 0,4 0,5 0,3 0,6
p2 0,5 0,4 0,5 0,3
p3 0,1 0,1 0,2 0,1
 (suma probabilităţilor) 1 1 1 1
Pe parcursul unui anumit interval de timp care începe în momentul
demarării procesului inovaţional, se manifestă o serie de factori de care
depinde realizarea evenimentelor precizate (umani, tehnologici,
financiari, informaţionali), a căror probabilitate de realizare fiind relativ
mică, cantitatea de informaţie adusă în sistem este redusă şi în consecinţă
se înregistrează un grad mare de dezorganizare. Pe măsură ce sistemul se
organizează, prin adoptarea unor măsuri care conduc la creşterea
probabilităţii de realizare a evenimentelor, cantitatea de informaţie
suplimentară înlătură incertitudinea în privinţa realizării respectivului
proces inovaţional.
Grafic, variaţia entropiei informaţionale, în funcţie de gradul de
organizare/dezorganizare a sistemului se poate observa în figura nr. 1.6.
H =entropiei
H = nivelul ivelul entropieiinformaţionale
informaţionale
I = cantitatea
I = cantitatea medie demedie de informaţii
informaţii
H ,I t = timp t = timp
H,I
HH
II
tt00 t1 t2 tt33 tt
Figura nr. 1.6 Variaţia entropiei informaţionale în funcţie de gradul de

organizare/dezorganizare a sistemului
Se observă că, pe măsură ce creşte cantitatea de informaţie în

diferite intervale de timp, nivelul entropiei informaţionale scade. Altfel
spus, efectele măsurilor de organizare asupra sistemului influenţează în
mod pozitiv derularea evenimentelor legate de perfecţionare organizării
procesului tehnologic, în sensul creşterii probabilităţii de realizare a lor
şi, implicit a suplimentării cantităţii de informaţie introdusă în sistem.
Ca o concluzie generală, putem afirma că, un nivel superior de
organizare a sistemului dinamic al organizaţiei se poate obţine prin
minimizarea entropiei informaţionale, ceea ce înseamnă o creştere a
cantităţii de informaţie introdusă în sistem. Analog, o lipsă de organizare
se manifestă în condiţiile unei dezordini accentuate şi a existenţei unei
incertitudini depline a producerii anumitor evenimente. Din punct de
vedere absolut teoretic există două situaţii extreme:
• entropie informaţională nulă, atunci când evenimentele sunt

caracterizate de o valoare a probabilităţii egală cu 1, ceea ce
înseamnă că organizarea sistemului este maximă;
• entropie informaţională maximă, atunci când incertitudinea în
cadrul sistemului este deplină (evenimente care au probabilităţi de
realizare egale cu 0).
Importanţa practică a cunoaşterii nivelului entropiei
informaţionale a sistemului unei organizaţii se răsfrânge în special pe
plan decizional, constituind în cele din urmă, un indicator care reflectă
eficienţa şi eficacitatea organizării activităţilor de bază. În plus, în
condiţiile restructurării forţei de muncă din administraţie sau economie,
reducerea personalului nu este întotdeauna urmată de o creştere a
eficienţei în plan organizatoric şi funcţional. De exemplu, o primărie
poate dispune de un număr mai mic de funcţionari publici, decât o altă
instituţie similară, dar
dacă entropia informaţională în cadrul primeia înregistrează un nivel
ridicat, rezultă că cea de-a doua funcţionează mai eficient decât prima.
Apelarea la conceptul de entropie informaţională şi folosirea lui în
procesele manageriale trebuie să constituie o pârghie importantă în
practica organizaţiilor. Semnalând sistemele sau subsisteme ale acestora
care, la un moment dat prezintă un grad mare de entropie
informaţională, pot fi luate măsurile potrivite pentru a conduce
evenimentele corespunzătoare, spre probabilităţi de realizare mai mari. O
entropie joasă caracterizează un sistem în care cantitatea de informaţie
este mare, respectiv organizarea lui este satisfăcătoare. O entropie înaltă
denotă o insuficienţă a resursei primordiale – informaţia – precum şi un
sistem slab organizat.
Entropia reprezintă deci, o măsură a dezordinii într-un sistem
relativ ordonat.
Demersul de abordare sistemică a organizaţiei, din această primă

parte a lucrării este justificat de faptul că, indiferent de nivelul sau sfera
la care o raportăm, organizaţia trebuie percepută şi tratată ca un sistem
cibernetic, dinamic şi complex. De aceea, pentru a cunoaşte

particularităţile structurale şi funcţionale ale unei firme sau instituţii
publice, relaţiile cauzale atât în interiorul ei, cât şi în mediul ambiant,
precum şi pentru a putea înţelege folosirea instrumentelor informatice în
gestiunea proceselor sau la nivelul actului decizional, considerăm
absolut utilă o familiarizare a cititorului cu câteva elemente esenţiale ale
teoriei sistemelor şi principiilor de funcţionare a lor. Altfel spus,
cunoaşterea profundă a unei entităţi atât de complexe cum este
organizaţia devine posibilă prin raportarea ei la nişte modele generale de
reprezentare şi interpretare a realităţii, în sprijinul acestei idei venind şi
afirmaţia lui
Forrester [21]: „ Pentru a înţelege ceva ca un exemplu particular al
unui caz mai general, înseamnă a cunoaşte nu numai „acel ceva”, ci şi
un model de înţelegere a altor lucruri asemănătoare lui, care pot fi
întâlnite.”
CAPITOLUL 2
2SISTEMUL INFORMAŢIONAL ŞI DECIZIONAL AL

ORGANIZAŢIEI
2.1 Sistemul informaţional
2.1.1 Fundamente teoretice
Sub aspectul utilităţii lor economice şi sociale, sistemele

informaţionale şi informatice din cadrul organizaţiei au astăzi o
legitimitate recunoscută, ţinând cont de transformările generate de
evoluţia fenomenului de globalizare, precum şi de constrângerile sau
oportunităţile oferite de un mediu concurenţial.
Reflecţiile asupra relaţiei informatică – management conduc spre o
serie de dezbateri conceptuale, metodologice sau funcţionale a căror
rezultantă se constituie într-o nouă perspectivă de evoluţie a
organizaţiei, perspectivă care reprezintă prin conţinutul ei, mult mai

mult decât un proces de continuitate a practicilor uzuale existente.
Sistemele informaţionale - în principal prin componentele lor
informatice - alături de ansamblul proceselor manageriale ce se
desfăşoară în cadrul organizaţiei se află prin definiţie, la intersecţia a
numeroase domenii fundamentale, iar efectele acestei abordări sinergice
nu pot fi decât constructive pe plan strategic, financiar, administrativ sau
tehnologic. De aceea, considerăm că în acest capitol se impune ca,
structura şi funcţionalitatea sistemului informaţional să fie studiate şi
luate în considerare în corelaţie cu sistemul decizional şi procesele de
management şi mai puţin, într-o viziune limitată la domenii punctuale
existente în planul organizaţiei (gestiune, fiscalitate, fabricaţie, servicii
etc). După cum apreciază Herbert Simon (Premiul Nobel pentru
economie în 1978), “în societatea postindustrială, problema centrală
este de a ştii cum să te organizezi pentru a lua decizii, ceea ce
înseamnă a ştii cum să tratezi informaţia”.
După cum se cunoaşte, funcţionarea organizaţiei este bazată pe un
ciclu economic, constând dintr-o serie de procese de transformare
succesivă a capitalului iniţial, în scopul recreării lui şi în acelaşi timp, a
obţinerii unei plusvalori. Eficacitatea acestui ciclu economic este
condiţionată de prezenţa minimă a diferitelor perturbări, atât la nivelul
fluxurilor materiale, logistic-informaţionale sau tehnologice, cât şi la
nivelul sistemului de management al organizaţiei. În aceste condiţii,
alături de celelalte resurse clasice, rolul resursei informaţionale în
atingerea obiectivelor strategice, precum şi în asigurarea competitivităţii
firmei devine esenţial, iar organizarea şi utilizarea informaţiei pe toate
nivelurile decizionale, devine cu mult mai importantă decât utilizarea în
sine a calculatorului electronic. Informaţia – scrisă sau orală, generală sau
specializată – constituie elementul central al sistemului informaţional şi
prin semnificaţia ei, condiţionează ansamblul proceselor desfăşurate la
nivelul celorlalte componente sistemice ale organizaţiei.
Definirea conceptului de sistem informaţional îmbracă exprimări

diverse, fiind unanim acceptat ca un ansamblu structurat de elemente
care oferă informaţii celor interesaţi. Deseori, acest sistem este asociat în
sens metaforic, cu sistemul sangvin din organismile vii, care asigură

colectarea, tratarea şi distribuirea sângelui către alte organe. Similar,
ansamblul complex al organizaţiei dispune de un sistem care colectează,
prelucrează şi transmite informaţii prin instrumente specifice, către
celelalte elemente structurale, aflate în relaţii de cauzalitate.
Capitolul de faţă îşi propune ca aria de discuţie şi analiză să fie
delimitată de problematica particulară sistemului informaţional, prin
prisma modului în care acesta se corelează cu sistemul decizional al
organizaţiei, asigurând acea relaţie fundamentală dintre informaţie şi
decizie.
Una dintre abordările cele mai frecvente, defineşte sistemul
informaţional ca un ansamblu de componente, care acţionează în baza
unor relaţii de cauzalitate, în vederea culegerii şi prelucrării datelor şi
informaţiilor, necesare la nivel decizional şi operaţional.
Subliniem din motive pedagogice, prezenţa celor trei determinări
majore ale unui sistem (potrivit teoriei sistemelor), respectiv, structura,
cauzalitatea şi finalitatea. Astfel, definiţia de mai sus pune în evidenţă
identitatea componentelor (structura), relaţiile dintre acestea
(cauzalitatea), precum şi obiectivul creării sistemului (finalitatea). Ceea
ce trebuie menţionat în acest context, este faptul că, cei trei determinanţi
majori ai oricărui sistem nu există în mod independent, unul faţa de altul.
În speţă, relaţiile de cauzalitate care se manifestă în structura sistemului
informaţional nu sunt în afara acţiunii conştiente a factorului uman.
Altfel spus, cauzalităţii trebuie să i se asocieze o finalitate (un obiectiv)
direcţionată şi dirijată.
Alţi autori [4] definesc sistemul informaţional ca o reţea complexă
de relaţii structurate în care intervine factorul uman, de echipamente şi
proceduri, care au ca obiect crearea unor fluxuri ordonate de informaţii
pertinente, provenite din surse interne şi externe organizaţiei şi care sunt
destinate să constituie baza de adoptare a deciziilor.
Sistemelor informaţionale ale organizaţiilor le sunt recunoscute
într-o manieră mai mult sau mai puţin explicită, două particularităţi
importante:
• Gradul de pertinenţă al informaţiei, care generează acesteia

atributul de factor de progres sau dimpotrivă, de rigiditate şi regres.
Calitatea sistemului informaţional este strâns legată de
determinanţii majori ce caracterizează o informaţie pertinentă
(completitudine, exactitate, oportunitate, fiabilitate etc), asigurând
prin toate componentele sale o funcţionare corectă a organizaţiei şi
deschizând acesteia o serie de direcţii de ordin strategic.
• Complexitatea sistemului informaţional , care scoate în evidenţă
antinomia dintre decizii structurate şi nestructurate, dintre procesul
decizional fundamentat ştiinţific sau empiric, dintre formal şi
informal, dintre variabile certe şi cele necunocute. Reducând sau
ignorând complexitatea sistemului informaţional în cadrul
managementului, unele organizaţii se axează preponderent pe
implementarea diverselor tehnologii informatice, neglijând cerinţa
fundamentală de asigurare a unei infrastructuri informaţionale
coerente şi unitare. În acest sens apreciem că, managementul
informaţiei, managementul fluxurilor de lucru şi al celor
informaţionale, identificarea reală a cerinţelor utilizatorilor, precum
şi stabilirea obiectivă a unei ordini de priorităţi în satisfacerea
acestora, trebuie să prevaleze introducerea tehnologiilor
informatice.
Sistemul informaţional reuneşte un ansamblu de elemente

interdependente, asupra cărora acţionează dinamic o serie de
evenimente, atât din mediul organizaţional, cât şi din cel extern,
elemente care într-o viziune general acceptată, sunt următoarele:
Datele - reprezintă ansambluri de simboluri, exprimate sub formă

numerică, litere, sunete, imagini etc, susceptibile de a fi percepute de
fiinţa umană. La nivelul unei organizaţii, datele pot exprima de exemplu,
norme, cantităţi, valori corespunzătoare obiectivelor sau evenimentelor
(fenomene economice, juridice, sociale, teritoriale, politice etc). De
aceea, identificând datele, desemnăm în fapt, ansamblul simbolurilor
reprezentative ale unei informaţii potenţiale.
Informaţiile - se referă numai la acele date, care aduc elemente

noi destinatarului lor, care modifică percepţia asupra realităţii şi reduc
gradul de incertitudine (necunoaştere) asupra acesteia. Se desprinde,
aşadar, concluzia potrivit căreia, informaţiile formează o submulţime
inclusă în mulţimea datelor. Important de precizat, în această abordare
este că, noţiunea de informaţie este relativă destinatarului ei, în sensul că
ceea ce reprezintă informaţie pentru unul, nu este obligatoriu
informaţie
pentru altul. Aceasta deoarece, informaţia ia în considerare întotdeauna
semnificaţia fenomenului real pe care-l surprinde, semnificaţie care în
mod fundamental, diferă în funcţie de percepţia proprie a utilizatorului.
Informaţia are aşadar, un puternic caracter de subiectivism.
În cadrul proceselor de informare desfăşurate într-o organizaţie, o
problemă importantă se referă la necesitatea de a asigura informaţiilor
proprietăţi, capabile să-i confere o valoare de întrebuinţare cât mai mare.
Aceste proprietăţi definesc conceptul de pertinenţă a informaţiei şi se
reflectă în următoarele:
• Completitudinea – se referă la caracterul exhaustiv pe care trebuie

să-l posede o informaţie, considerată a fi pertinentă. Chiar dacă în
practică, această proprietate este greu de atins (circuite
informaţionale lungi, existenţa fenomenelor de filtraj, distorsiune
etc), realizabilitatea ei este mult mai mare, prin intermediul noilor
tehnologii informatice şi de comunicaţie.
• Accesibilitatea - se concretizează în asigurarea condiţiilor efective,

pentru a intra în posesia informaţiei: unde se gaseşte? ; cât timp
necesită extragerea informaţiei căutate? Un aspect interesant relativ
la această proprietate este acela că, între gradul de accesibilitate al
informaţiei şi volumul de date din care se extrage informaţia utilă
(în forma şi la momentul dorit) , nu există, în mod obligatoriu, o
relaţie de directă proporţionalitate. Un volum mare de date nu
implică un grad la fel de mare, de acces la informaţie.
• Actualitatea - este o proprietate care reflectă oportunitatea

informaţiei, adică posibilitatea de a dispune de aceasta, chiar în
momentul (sau intervalul de timp) în care este necesară. Se
consideră că, după acest interval „util”, informaţia adiţională nu mai
are sens, pentru o decizie care a fost deja adoptată.
• Exactitatea – se referă la conţinutul informaţiei, precum şi la sursa

de provenienţă a ei. Atributul de exactitate îi conferă informaţiei o
anumită funcţionalitate, într-un context spaţial şi temporal bine
definit. De asemenea, sursele din care provine informaţia sunt
extrem de importante, cunoscut fiind faptul că o sursă care a
furnizat şi în trecut informaţii ce s-au dovedit în timp corecte este
susceptibilă de a asigura un grad satisfăcător de exactitate al
informaţiilor.
COMPLETITUDINE
(caracterul exhaustiv )
FIABILITATE ACTUALITATE
(gradul de încredere în sursa (reducerea întârzierii în
informaţiei) PERTINENŢA obţinerea informaţiei)
INFORMAŢIEI
EXACTITATE PUNCTUALITATE
(absenţa fenomenului de (respectarea limitelor de timp
perturbare) în procesul de utilizare)
ACCESIBILITATE
(determinant major de
utilizare efectivă a informaţiei)
Figura nr. 2.1 Proprietăţile conceptului de pertinenţă a informaţiei
Este important de precizat că pertinenţa informaţiei este orientată

spre utilizatorul ei şi poate fi analizată doar în funcţie de un anumit
context. Deplasarea într-un alt context face ca informaţia să devină non –
pertinentă şi legitimitatea ei să fie analizată în funcţie de altă

conjunctură.
Circuitele informaţionale - reprezintă traseul pe care îl parcurge o

informaţie de la sursă la destinaţie. Ele iau naştere atât in interiorul
organizaţiei, cât şi între aceasta şi mediul extern.
Practic, atât între compartimentele funcţionale aflate pe acelaşi
nivel în structura organizatorică, cât şi între cele situate pe niveluri
diferite se creează canale (trasee) informaţionale mai mult, sau mai puţin
complexe. Eficienţa cu care sunt proiectate aceste legături condiţionează
în mod direct calitatea întregului proces de informare în cadrul instituţiei
publice, fapt care are profunde implicaţii în viteza, calitatea şi
oportunitatea informaţiei.
Fluxurile informaţionale - reprezintă ansamblul informaţiilor care

parcurg circuitele informaţionale. Legate intrinsec de componenta
anterioară, fluxurile de informaţii iau naştere în diferite moduri în cadrul
structurii organizatorice a instituţiei. Astfel, putem considera trei
categorii şi anume:
• Fluxuri informaţionale verticale care se stabilesc între
compartimente aflate pe niveluri ierarhice diferite şi între care
există relaţii de subordonare nemijlocită (de exemplu, ansamblul de
informaţii care sunt transmise de către şeful serviciului de
aprovizionare dintr-o organizaţie, managerului comercial).
• Fluxuri informaţionale orizontale, stabilite între compartimente
aflate pe acelaşi nivel ierarhic, între care nu există relaţii de
subordonare ( informaţiile vehiculate între serviciul
financiarcontabilitate şi serviciul de resurse umane).
• Fluxuri informaţionale oblice, care apar de regulă, în mod aleator
între compartimente aflate pe niveluri ierarhice diferite, dar între
care nu există relaţii de subordonare (de exemplu, în cazul iniţierii
unui proiect de investiţii de către Ministerul Administraţiei şi
Internelor se creează fluxuri de informaţii între Direcţia generală de
investiţii, Direcţia generală de buget şi Direcţia pentru cultură,
aflate pe nivele ierarhice diferite, dar neavând aceeaşi subordonare).
În funcţie de natura şi complexitatea organizaţiei, sistemul

informaţional comportă o varietate de circuite informaţionale şi, implicit,
de fluxuri de informaţii care le traversează. Unele dintre acestea sunt de
natură formală şi pot fi evidenţiate în cadrul structurii organizatorice a
firmei, prin diagramele de relaţii existente între nivelurile ierarhice,
verigile organizatorice şi posturi. De asemenea, circuitele şi fluxurile
informaţionale sunt indestructibil legate de fluxurile materiale, financiare
sau umane din organizaţie, sau din afara ei. Dacă ne referim de pildă, la
întregul proces de comandă şi coordonare a fluxurilor fizice către clienţi
(produse finite) şi a fluxurilor de la furnizori (materii prime) acesta este
caracterizat de două tipuri principale de fluxuri:
• Fluxuri de informaţii – care au rolul de a regulariza circuitul
mărfurilor în amonte şi în aval, permiţând întreprinderii să-şi
ajusteze oferta în funcţie de cererea reală de pe piaţă.
• Fluxul de mărfuri – care integrează total sau parţial, o serie de
operaţii de distribuţie fizică a produselor şi de gestiune a producţiei
şi a aprovizionării.
Dacă avem în vedere organizarea procesuală a firmei, cu

reprezentarea funcţiunilor şi activităţilor acesteia putem observa în figura
nr 2.2 legăturile şi fluxurile de informaţii care apar:
Flux bugetar
Flux contabil şi financiar
Flux de Flux de Flux de Flux de

vânzări aprovizionare producţie personal
- flux informaţional
Figura nr. 2.2 Fluxurile informaţionale generate la nivelul funcţiunilor organizaţiei
În practică, sistemul informaţional este adesea completat şi uneori

contracarat de numeroase circuite informaţionale paralele, de natură
informală, generate de obiceiuri şi relaţii interpersonale în cadrul
organizaţiei. Deşi reprezentarea lor prin diagrame de flux nu este
posibilă, este acceptat faptul că ele fac parte din sistemul informaţional,
fiind din păcate dificil de raţionalizat şi în consecinţă, angrenând o serie
de disfuncţionalităţi în funcţionarea acestuia.
Procedurile informaţionale - sunt reprezentate de un ansamblu de
metode şi tehnici de reprezentare a informaţiilor primare, prin
intermediul cărora este asigurată interfaţa om-calculator. Calitatea acestei
componente este condiţionată de modul de utilizare a tehnologiilor
informatice moderne, care permit punerea la dispoziţia utilizatorilor, a
unor aplicaţii informatice cu interfeţe „prietenoase” şi facile.
Mijloacele de tratare a informaţiilor - reunesc suporturile fizice

(hardware) şi cele logice (software) prin care sunt asigurate procesele de
culegere, prelucrare, transmitere, stocare a informaţiei, în vederea
obţinerii rezultatelor dorite. În mod evident, această componentă este
deosebit de dinamică, fiind influenţată permanent atât de evoluţia
echipamentelor de calcul, cât şi de apariţia unor noi software-uri de bază
sau de aplicaţie.
O problemă esenţială în funcţionarea oricărui sistem informaţional

o reprezintă necesitatea identificării principalelor deficienţe care se
manifestă în cadrul său, precum şi adoptarea celor mai bune soluţii
pentru minimizarea efectului lor, asupra organizaţiei, precum şi asupra
sistemului său de management.
Cele mai cunoscute deficienţe, reunite sub titulatura de „generale”,
deoarece caracterizează orice sistem informaţional, indiferent de
specificul organizaţiei, sunt:
a. Distorsiunea - se referă la modificarea în mod neintenţionat a

conţinutului informaţiei, de-a lungul circuitului informaţional pe
care îl parcurge. Cele mai multe cazuri în care apare această
deficienţă sunt generate de o înţelegere eronată a unei informaţii,
fără a exista însă această intenţie din partea sursei de transmitere.
b. Filtrajul - reprezintă din punct de vedere al semnificaţiei,
antonimul distorsiunii, în sensul că informaţia este modificată în
mod intenţionat, fie direct de la sursă, fie în alte puncte aflate pe
circuitul informaţional. Un exemplu de filtrare a informaţiei este
atunci când un angajat furnizează un anume raport – altei persoane
sau compartiment – al cărui conţinut este modificat intenţionat,
conform unui interes personal sau de grup.
În concluzie, ambele deficienţe – distorsiunea şi filtrajul – se
manifestă prin modificarea conţinutului informaţiei, din punct de vedere
al perturbării funcţionării sistemului informaţional al organizaţiei fiind la
fel de „nocive”, prin prisma efectelor pe care le produc. Fenomenele de
distorsiune şi filtraj fac referire la conţinutul informaţiei, dar ele trebuie
privite într-un context mult mai larg, în care luăm în considerare aria de
utilizare a informaţiei, legăturile cu mediul, gradul de abstractizare,
periodicitatea utilizării, urgenţa etc.
c. Redundanţa - se referă la înregistrarea în mod repetat a aceloraşi

informaţii, sau a unora asemănătoare, pe acelaşi suport de
memorare, sau pe suporturi diferite. De exemplu, la nivelul unei
primării, introducerea unor informaţii referitoare la planul general
de urbanism al oraşului într-o bază de date trebuie să se realizeze o

singură dată, ele putând fi utile, atât direcţiei de investiţii, cât şi
direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului. Din punct de
vedere informaţional, redundanţa reprezintă o deficienţă
importantă, cu efecte negative în acurateţea şi exploatarea
informaţiei, precum şi în ceea ce priveste raţionalitatea sistemului
informaţional. Totuşi, în practică este necesară menţinerea unei
redundanţe minime şi controlate, un exemplu în acest sens, fiind
crearea fişierelor de tip arhivă, pentru memorarea pe termen lung a
unor informaţii, sau restaurarea altora, atunci când au fost alterate
fişierele de stare (temporare) care le conţineau.
d. Aglomerarea canalelor informaţionale - reflectă o perturbare în
funcţionarea sistemului informaţional, care constă în vehicularea
unui volum de informaţii mai mare decât este necesar de-a lungul
circuitelor, precum şi în transmiterea către anumite destinaţii (şefi
de compartimente, directori, manageri etc.) a unor informaţii care
nu intră în sfera lor de competenţă.
Manifestarea unor astfel de deficienţe la nivelul sistemului

informaţional generează o serie de complicaţii în ansamblul organizaţiei,
pe cel puţin două planuri:
• pe plan uman, deoarece atât personalul de conducere, cât şi cel de
execuţie din cadrul organizaţiei sunt sceptici în faţa unor sisteme
informatice care se vor implementa pe un suport informaţional
defectuos, fiind tentaţi să subaprecieze efectul (produse informatice
slabe) şi nu cauza (sistem informaţional neperformant);
• pe planul întregului sistem de management , care nu mai poate
funcţiona eficient pentru atingerea finalităţii sale, atâta timp cât, cel
puţin una din componentele lui nu-şi respectă propriile legi de
funcţionare.
2.1.2 De la date-informaţii, la date-informaţii-cunoştinţe

Raportat la mediul organizaţional, datele şi informaţiile

concentrează esenţa tuturor activităţilor, proceselor, fenomenelor şi
comportamentelor umane, fiind percepute drept nucleul sistemului
informaţional, care le asigură colectarea, prelucrarea şi transmiterea în şi
către alte sisteme. Un interes deosebit pentru activitatea cotidiană a
organizaţiilor, prezintă datele şi informaţiile formale (care descriu
indicatori, planuri, procese etc.) şi care reprezintă de regulă, suportul
preponderent necesar adoptării deciziilor bine structurate. De asemenea,
sub aspectul prelucrării lor automate, această categorie de date şi
informaţii pot fi algoritmizate prin diverse modele economico-
matematice. Realitatea este însă caracterizată, de o multitudine de date şi
informaţii de natură informală (care descriu relaţii de grup, structuri de
conducere, sisteme de valori, cultură organizaţională etc), care nu se
înscriu într-un context exact şi nu pot fi interpretate cu ajutorul unei
structuri sau al unui model.
Activităţile din cadrul organizaţiei pot fi descrise sub forma datelor
şi a informaţiilor şi, cu condiţia formalizării lor, ele pot fi stocate prin
intermediul instrumentelor informatice, constituindu-se într-un capital
informaţional util decidenţilor. În ultimii ani, se înscrie tot mai mult în
perspectiva managerială, problema capitalizării cunoştinţelor existente
într-o organizaţie, în scopul valorificării lor în procesele decizionale.
Apare astfel, o relaţie tridimensională date – informaţii – cunoştinţe,
care depăşeşte cadrul tradiţional al sistemelor informaţionale şi se extinde
asupra sistemelor de cunoştinţe.
Nu ne propunem în această lucrare aprofundarea problematicii
legată de gestiunea cunoştinţelor, ci urmărim doar să evidenţiem succint,
rolul lor de resursă strategică pentru organizaţia modernă, precum şi
influenţa potenţială asupra actului decizional.
În plan teoretic s-a pornit de la ideea potrivit căreia cunoştinţele
rezidă într-o anumită aptitudine de comportament a unei persoane,
aptitudine relevată prin capacitatea acesteia de a răspunde într-o manieră
apropiată cu o situaţie dată [47]. Această abordare ridică însă întrebări,
asupra relaţiei date – informaţii – cunoştinţe. Dacă informaţia este
definită, în mod clasic ca o dată care are un sens, într-un anumit context,
legătura între informaţie şi cunoştinţă este dificil de precizat. Potrivit
[49], „informaţia este constituită dintr-un ansamblu de mesaje, iar

cunoştinţele sunt create prin acest ansamblu de informaţii, totul fiind
ancorat în credinţele proprii deţinătorului lor”. Cu siguranţă însă,
cunoştinţele nu pot fi rezumate doar la o simplă acumulare de informaţii,
iar între cantitatea de informaţii de care dispune o organizaţie la un
moment dat şi cantitatea de cunoştinţe pe care ipotetic o pot crea
angajaţii săi, nu există o relaţie liniară.
Concluzionând asupra relaţiei dintre date, informaţii şi cunoştinţe
reţinem următoarele afirmaţii [47]:
• data este o resursă obiectivă şi statică;
• informaţia constituie un ansamblu de date semnificative şi are
valoare în raport cu un scop ( o problemă);
• cunoştinţa este subiectivă, dinamică, creată în cadrul interacţiunii
sociale dintre individ şi organizaţie, legată de un anumit context şi
are un caracter relativ, în măsura în care derivă din capacitatea
creativă a omului.
Literatura în domeniu identifică două categorii de cunoştinţe care

prezintă interes pentru a fi gestionate şi anume, tacite şi explicite.
Cunoştinţele tacite decurg din încorporarea la nivelul posesorului lor, a
unor reprezentări mentale, a unor scheme de acţiune referitoare la
realizarea unor sarcini cognitive sau concrete. Ca urmare, cunoştinţele
tacite sunt non exprimabile, puternic dependente de percepţia
individului în contextul unei acţiuni, de obiectivele pe care le urmăreşte,
dar şi de propriile sale valori sau credinţe. Cunoştinţele explicite
prezintă particularitatea de a putea fi transmisibile printr-un limbaj
formal. Ele sunt enunţabile, obiective şi structurate logic şi au o formă
fizică care permite să fie stocate şi accesate. De fapt, această categorie de
cunoştinţe este cea care suscită interesul specialiştilor, privind
capitalizarea şi gestionarea lor în organizaţie.
Pentru organizaţia de azi, cunoştinţele se constituie ca o veritabilă
resursă strategică, care trebuie gestionată în scopul obţinerii avantajului
competitiv. Mutaţiile organizaţionale generate de fenomenul de
mondializare sau de concurenţa acerbă de pe piaţă evidenţiază noi forme
de organizare care deplasează frontierele tradiţionale ale organizaţiei. În
aceste condiţii, teoria firmelor bazate pe cunoştinţe susţine că acestea

trebuie să recurgă la instrumente pentru capitalizarea lor, în egală măsură
cu generarea de noi cunoştinţe şi cu punerea în aplicare a celor pe care
deja le posedă. Aceasta implică o reconsiderare a evoluţiei
funcţionalităţii
sistemelor informaţionale, precum şi folosirea noilor tehnologii
informatice şi de comunicaţie de tip Internet, Intranet, depozite de date
(DataWarehouse), Data Mining etc.
Crearea la nivelul organizaţiei a unei baze de cunoştinţe reprezintă
un real progres în optimizarea actului decizional. În acest sens, remarcăm
două dintre perspectivele ce caracterizează cunoştinţele, respectiv
perspectiva obiect şi perspectiva procesuală, care extind limita
înţelegerii asupra acestora în scopul folosirii lor de către decidenţi. .
Privită ca obiect, cunoştinţa este considerată un element care poate
fi stocat şi manipulat. De aceea, în această perspectivă se pune accent în
principal, pe definirea conţinutului ei, pentru a putea fi reţinută într-o
bază de cunoştinţe şi ulterior administrată. Evident, este vorba de
cunoştinţele explicite, transmisibile printr-un limbaj formal şi care se
referă la situaţii mangeriale, probleme de decizie sau alte evenimente
care au fost rezolvate pe baza lor. De subliniat faptul că, modul de tratare
a cunoştinţei ca obiect a fost valorificat pe marginea conceptului de
memorie organizaţională, construindu-se un repertoar de cunoştinţe
(declarative, procedurale, cauzale, relaţionale, pragmatice, conjuncturale
etc.) folosite în practica decizională.
Din perspectiva procesuală, cunoştinţa este studiată sub aspectul
impactului gestionării ei asupra eficacităţii organizaţionale şi a influenţei
asupra altor acţiuni manageriale.
Extinderea relaţiei date – informaţii spre date – informaţii –
cunoştinţe capătă noi valenţe în contextul susţinerii proceselor
decizionale. Cu toate acestea, remarcăm faptul că, dacă în ceea ce priveşte
informaţiile, suportul oferit de noile tehnologii informatice şi de
comunicaţie în gestionarea lor este indubitabil, pentru gestiunea
cunoştinţelor aportul acestor tehnologii este moderat deoarece
„cunoştinţele nu vor circula niciodată liber, odată cu punerea în aplicare
a unei tehnologii”[2].
2.1.3 Abordarea sistemică a componentei informaţionale
Ipoteza fundamentală care stă la baza abordării sistemice se

întemeiază pe transformările care se produc în interiorul ansamblului
studiat, rezultate din modificările mai mult sau mai puţin controlate pe
care le suferă variabilele de intrare, provenind din alte sisteme sau din
mediu. Aceste transformări generează variabilele de ieşire care sunt
preluate de asemenea, de alte sisteme sau de mediu.
Plecând de la ipoteza de mai sus, se apreciază că în cadrul
organizaţiei elementele cu caracter decizional, informaţional,
operaţional, precum şi cele referitoare la metodele şi tehnicile de
management acţionează sistemic, în baza relaţiilor de cauzalitate, în
vederea atingerii unei finalităţi bine definite: exercitarea proceselor şi
relaţiilor de management. Acest ansamblu – în fapt, sistemul de
management al organizaţiei - are proprietatea de a se reorganiza spontan
sub influenţa propriei structuri interne, precum şi a mediului,
funcţionând pe baza mecanismului de autoreglare (descris în detaliu în
capitolul 1).
Constituit din patru subsisteme fundamentale (decizional,
informaţional, organizatoric şi cel al metodelor şi tehnicilor de
management) acest sistem care asigură raţiunea existenţei organizaţiei
este un ansamblu complex ce posedă o serie de proprietăţi. De subliniat
că, aceste proprietăţi se regăsesc la nivelul ansamblului sistemului de
management, devenind nesemnificative sau puţin reprezentative, atunci
când se regăsesc doar la nivelul unei anumite componente a sistemului.
Această afirmaţie reflectă de altfel, punctul esenţial al teoriei lui
Bertalanffy şi anume faptul că, „întregul e mai mult decât suma
părţilor”. De exemplu, sistemul de management are proprietatea de a
adopta deciziile în baza cărora se asigură evoluţia organizaţiei pe termen
scurt, mediu şi lung. Reducerea acestei proprietăţi strict la nivelul
subsistemului decizional devine nesemnificativă (chiar imposibilă),
deoarece acesta este incapabil să asigure derularea unui proces decizional,
în lipsa informaţiilor furnizate de către o altă componentă a întregului,
respectiv cea informaţională.
La nivelul sistemului de management al organizaţiei, subsistemul

informaţional se detaşează prin dinamism şi flexibilitate, în special
datorită componentelor sale informatice.
Atenţia deosebită care este acordată acestui subsistem în cadrul
oricărei organizaţii este justificată atât de locul şi rolul său în ansamblul
componentelor de management, cât şi de amploarea pe care a cunoscut-o
în ultimele decenii dezvoltarea tehnologiei informaţiei.
DECIZII
SUBSISTEM DECIZIONAL
CURENTE TACTICE STARTEGICE
Informaţii despre
acţiuni şi procese de SUBSISTEM INFORMAŢIONAL
execuţie
Componente informatice pentru :
Fundamentare Gestiune
Decizii Economică
Informaţii despre
acţiuni şi procese de SUBSISTEM ORGANIZATORIC
execuţie
Figura nr. 2.3 Intercondiţionările existente între sistemul informaţional şi celelalte

subsisteme ale sistemului de management
Între componentele sistemului de management se poate remarca

existenţa unei interacţiuni dinamice, procesele de informare fiind
asigurate prin intermediul subsistemului informaţional. Potrivit abordării
cibernetice iniţiată de Wiener în 1967, sistemul de management al unei
organizaţii este unul cu feed back, bazat pe prezenţa acţiunii şi
retroacţiunii la nivelul elementelor componente. În acest sistem,
componenta informaţională realizează o condiţionare reciprocă între cea
decizională şi cea organizatorică (figura nr 2.3).
Se observă că ieşirile subsistemului organizatoric, concretizate în
date şi informaţii despre procesele de muncă desfăşurate la nivelul
compartimentelor funcţionale, sunt preluate de către subsistemul
informaţional, prin intermediul circuitelor informaţionale, sub forma

fluxurilor de informaţii. Raţionalitatea cu care acestea sunt proiectate
influenţează în mod direct acurateţea, viteza şi pertinenţa informaţiilor
care în final, vor sta la baza adoptării deciziilor. Prin intermediul
mijloacelor clasice sau a componentelor informatice, variabilele de
intrare în sistemul informaţional sunt supuse diferitelor prelucrări,
urmând să fie direcţionate către subsistemul decizional. Considerate
variabile de intrare pentru acest subsistem, informaţiile stau la baza
actului decizional, finalizat prin elaborarea deciziilor pentru o anumită
problemă. Decizia constituie variabilă de ieşire a subsistemului
decizional, respectiv de intrare în cel organizatoric, realizându-se astfel
conexiunea inversă în cadrul sistemului de management.
Remarcăm faptul că, subsistemul decizional şi cel organizatoric sunt
în fapt, un caz particular al modelului general operaţie – informaţie –
decizie [29], care reliefează sistemul informaţional ca un element de
corelare al sistemului de comandă (pilotaj) şi al celui operant (de
execuţie) din cadrul oricărei organizaţii. Potrivit acestei abordări,
organizaţia este structurată în trei componente sistemice, aflate în
interacţiune:
• Subsistemul de comandă (de pilotaj), care are rolul de a coordona,
controla şi decide asupra evoluţiei evenimentelor specifice,
provenind din mediul intern sau extern.
• Subsistemul operant (de execuţie), care are rolul de a îndeplini
sarcinile trasate de catre subsistemul de comandă, contribuind astfel
la funcţionarea de ansamblu a sistemului organizaţiei.
• Subsistemul informaţional, care asigură, în esenţă, comunicarea
între celelalte două subsisteme, pe de-o parte şi interfaţa cu mediul
extern, pe de altă parte. În această viziune, sistemul informaţional
joacă rolul unei „memorii” între sistemul de comandă şi cel de
execuţie şi susţine procesele de informare dintre acestea.
2.2 Sistemul informatic
Ocupă un loc central în cadrul sistemului informaţional şi are rolul

de a trata şi administra (creare, consultare, modificare, suprimare) datele
ajunse în sistem, prin intermediul canalelor de comunicaţie .
Componentele complexe de prelucrare includ, atât datele care au doar un
simplu regim de tranzitare (date comunicate de alte sisteme) , cât şi
datele stocate în memorie, care urmează să fie gestionate (date rezidente).
În cadrul oricărui sistem informaţional există de regulă, un subsistem de
prelucrare al datelor, care poate fi după caz, manual, mecanizat, automat
sau combinat. În principal, această componentă asigură următoarele
categorii principale de procese:
• culegerea şi stocarea datelor;
• efectuarea tuturor operaţiilor de prelucrare a
datelor şi
informaţiilor;
• comunicarea lor la momentele de timp necesare şi în punctele în
care ele sunt solicitate.
Dacă în sistemul informaţional, prelucrările de date se realizează cu
ajutorul tehnicii electronice de calcul, pe baza unor programe
(softwareuri) specializate, vorbim atunci de existenţa subsistemului
informatic, acesta fiind un caz particular al subsistemului de prelucrare.
Privit în perspectiva sistemică (raportarea părţii la întreg),
subsistemul informatic reprezintă un ansamblu structurat, format din
echipamente electronice de calcul şi comunicaţie, procese şi proceduri
automatizate, care interacţionează în vederea asigurării prelucrării
automate a datelor şi informaţiilor din cadrul sistemului informaţional. O
formulare mai concisă a conceptului de subsistem informatic evidenţiază
că acesta reprezintă acea parte a sistemului informaţional în care
prelucrarea datelor se realizează automat.
În practica organizaţiilor există deseori situaţii în care se manifestă
tendinţa de a suprapune cele două noţiuni, informaţional şi informatic.
Apreciem că, o astfel de abordare nu poate avea caracter absolut şi

menţionăm cel puţin trei aspecte pentru a arăta că sistemul informaţional
nu se reduce la cel informatic:
• există o serie de sarcini importante, care se execută manual
( preluări de date, interprearea rezultatelor, efectuarea unor analize
economice etc);
• există şi alte instrumente neinformatice, care îndeplinesc funcţii în
interiorul sistemului informaţional (copiatoare, telefax-uri,
mijloace audio-vizuale);
• rezolvarea problemelor de gestiune, indiferent de natura resurselor
gestionate (materiale, umane, financiare etc.) nu poate fi preluată în
totalitate de către sistemul informatic. Aceasta deoarece o serie de
activităţi sau funcţii nu pot fi formalizate – criteriu primordial
pentru prelucrarea automatizată, iar pe de altă parte, deoarece
evoluţia rapidă a software-ului de aplicaţie, determină adesea o
reaşezare a regulilor de gestiune. De aceea putem admite că o parte
din procedurile specifice diverselor activităţi ale organizaţiei „scapă”
de sub acoperirea sistemelor informatice, ramânând manuale sau
informale.
După cum este cunoscut, mediul economic şi administrativ este
caracterizat de generarea şi vehicularea unor volume de informaţii
extrem de mari, care provin fie din sistemul propriu al organizaţiilor, fie
din mediul extern, cu care acestea interacţionează. În condiţiile în care,
orice agent economic sau instituţie publică urmăreşte atingerea unor
indicatori de performanţă şi asigurarea avantajului competitiv, întregul
proces de culegere, prelucrare, transmitere a diverselor categorii de date
şi informaţii trebuie să se desfăşoare în mod rapid şi eficient. Realizarea
acestui deziderat este puternic condiţionată de structura şi
funcţionalitatea sistemului informaţional, precum şi de gradul în care
acesta, ca interfaţă între sistemul de conducere şi cel condus (decizional
şi operaţional), reuşeşte să asigure desfăşurarea optimă a activităţilor de
natură informaţională. Acest aspect însă, reprezintă doar o condiţie
necesară, nu şi suficientă, în vederea perfecţionării proceselor existente la
nivelul organizaţiei.
Astfel, pentru transferul şi controlul centralizat sau distribuit al

informaţiilor din sistem se impune - ca o condiţie obiectivă - dezvoltarea
unei infrastructuri informatice şi de comunicaţie complexe, care să se
constituie într-un real suport, atât în gestionarea activităţilor
operaţionale, cât şi în optimizarea procesului de fundamentare al
deciziilor, la toate nivelurile de conducere.
2.2.1 Tipologia şi evoluţia sistemelor informatice
Sub aspectul diversităţii şi a ariei de întindere a (sub)sistemelor

informatice este cel puţin dificil, să atingem nişte limite reperabile.
Practic, societatea informaţională, aflată într-o permanentă dinamică,
este axată pe dezvoltarea sistemelor informatice şi a tehnologiei
informaţiei, tot aşa cum revoluţia industrială a avut ca element central
motorul sau maşina cu aburi. În ciuda acestei varietăţi a sistemelor
informatice se impune, totuşi, o clasificare a lor cu caracter
nonexhaustiv, în funcţie de o serie de criterii, cum sunt:
1) După scopul urmărit:

• sisteme informatice pentru automatizarea activităţilor de rutină;
• sisteme informatice pentru conducerea operativă, tactică şi
strategică;
• sisteme informatice de asistare a deciziilor;
• sisteme informatice pentru automatizarea proceselor
de comunicaţie.
2) După gradul de dispersie al resurselor sistemului:

• sisteme informatice locale (exploatabile pe calculatoare
independente sau în reţea);
• sisteme informatice distribuite în plan teritorial.
2) După specificul activităţii pe care o automatizează :

• sisteme informatice de gestiune;

• sisteme informatice pentru optimizarea procesului decizional,
economic şi administrativ;
• sisteme informatice pentru conducerea proceselor tehnologice;
2) După gradul de integrare:
• sisteme informatice insulare (singulare);
• sisteme informatice parţial integrate, la nivelul
structurii organizatorice:
- pe orizontală, la acelaşi nivel decizional; - pe
verticală, la nivel de activităţi de bază;  sisteme
informatice total integrate:
- pe orizontală, la toate nivelurile decizionale;
- pe verticală, la nivelul activităţii de ansamblu
din organizaţie.
2) După legătura cu tipul de organizare:

• sisteme informatice grefate pe organizarea procesuală (sisteme de
producţie, de personal, comerciale etc);
• sisteme informatice grefate pe subdivziuni organizatorice.
2) După tipul reţelei pe care se dezvoltă sistemul informatic: 

sisteme informatice bazate pe LAN (Local Area Network); 
sisteme informatice bazate pe MAN (Metopolitan Area Network);
 sisteme informatice bazate pe VPN (Virtual Private
Network).
3) După modul de tratare al prelucrărilor:

• sisteme informatice cu prelucrare on-line, caracterizate de existenţa
unui proces de transmitere şi prelucrare a datelor, fără intervenţia
factorului uman;
• sisteme informatice cu tratarea lucrărilor în timp real (real time
systems) incluzând acele sisteme care recepţionează prelucrarea
datelor şi returnează rezultatele, suficient de rapid pentru a fi în
măsură să influenţeze în acel timp, mediul în care funcţionează;
• sisteme informatice cu acces multiplu simultan (time sharing),

prin care mai mulţi utilizatori şi/sau procese sunt conectate
simultan, interactiv, prin câte un terminal, la sistemul de calcul.
Acesta alocă, printr-un regim special, segmente de timp, fiecărui
proces lansat de către utilizatori, folosindu-se astfel în mod simultan
resursele sistemului informatic.
Indiferent de categoria căreia îi aparţine, putem admite că impactul
funcţionării sistemului informatic este diferit la nivelul proceselor
decizionale şi al celor de execuţie. Finalmente, scopul realizării şi
implementării sistemelor informatice se reflectă pentru decidenţi în „ a fi
mai bine şi mai repede informaţi”, iar pentru angajaţi în a dispune de
mijloace care să le faciliteze realizarea sarcinilor.
Din punct de vedere al evoluţiei, primele activităţi informatizate în
cadrul organizaţiei au fost contabilitatea, gestiunea stocurilor, facturarea
şi salarizarea. Demersul de concepere al acestor aplicaţii informatice era
simplu, secvenţial şi nu implica modificări fundamentale în modul de
lucru. Rezultatul informatizării în întreprinderi, în termenii anilor 1960,
a fost crearea unor „insule” automatizate, axate pe satisfacerea unor nevoi
punctuale de prelucrare; managementul acestor sisteme informatice era
puţin solicitat şi concentrat. Începând cu anii 1970 apar primele eforturi
de integrare a sistemelor informatice, permiţând astfel regruparea
activităţilor de bază, la un nivel pe care azi îl numim operaţional. Se
creează fluxuri de informaţii concentrând producţia, comenzile de la
clienţi, facturarea şi încasarea etc, gestionarea acestor informaţii
realizându-se prin intermediul primelor sisteme de gestiune a bazelor de
date. După anii 1980, sistemele informatice cunosc un ritm de evoluţie
accelerat (sisteme expert, sisteme de asistare a deciziei etc), alături de
apariţia noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor, determinând
abordarea unei viziuni sistemice în acest domeniu, la nivel managerial.
Sistemele informatice reprezintă probabil, unul din cele mai dificile
şi sensibile domenii cu care se confruntă organizaţiile. De multe ori,
construcţia acestor sisteme s-a sprijinit pe o politică informatică
nefundamentată şi efemeră, care nu a răspuns cerinţelor informaţionale
ale utilizatorilor. În acelaşi timp, evoluţia tehnologiilor informaţiei,
precum şi problematica actuală a organizaţiilor, a permis observarea unui
decalaj între necesitatea obţinerii informaţiei complete, exacte, oportune,

pe de o parte, şi folosirea instrumentelor informatice adecvate, pe de altă
parte. Decalajul se observă şi între dezvoltarea unor sisteme informatice
deosebit de performante şi slaba lor utilizare, în procesele de
management şi în fundamentarea deciziilor.
Cele mai multe organizaţii sunt confruntate cu probleme complexe
referitoare la presiunea fiscală, adaptabilitatea pe o piaţă instabilă,
asigurarea serviciilor către clienţi, evoluţia într-un mediu concurenţial
etc. În aceste condiţii, informatica, prin instrumentele şi soluţiile ei
software moderne devine o cale spre atingerea performanţelor
organizaţiei. Utilizând tehnici mai vechi sau foarte recente, acoperind
preponderent activităţile operaţionale şi în mai mică măsură, procesul de
fundamentare a deciziilor „informatica, bine utilizată se constituie întrun
factor de progres, iar rău utilizată, într-un factor de rigiditate”[23].
2.3 Sistemul decizional
Cea de-a doua componentă a sistemului de management, care face

obiectul de studiu al acestui capitol, o reprezintă componenta
decizională. Abordarea acesteia se va realiza la graniţa dintre
management şi informatică, aceasta deoarece informatizarea procesul
decizional desfăşurat la fiecare dintre cele trei niveluri (curent, tactic şi
strategic) comportă o serie de particularităţi, precum şi folosirea unor
tehnici informatice elevate.
Sistemul decizional este definit în literatura de specialitate[34] ca
un ansamblu intercorelat al deciziilor adoptate şi aplicate într-o
organizaţie, structurate corespunzător sistemului de obiective şi
configuraţiei ierarhiei manageriale, în scopul desfăşurării proceselor de
management.
Elementul central al acestui sistem îl reprezintă decizia, definită ca
un act conştient, efectuat pentru realizarea unuia sau mai multor
obiective. O categorie aparte şi de mare însemnătate pentru mediul
organizaţiei este decizia managerială, caracterizată de o complexitate şi
dificultate superioară, având influenţe şi la nivel de grup (decurge de aici,

necesitatea corelării ei cu caracteristicuile posturilor, motivarea,
potenţialul grupului) [34].
Raportul de cauzalitate sistemică între componenta informaţională
şi cea decizională, precum şi prezenţa buclelor de retroacţiune negativă şi
pozitivă la nivelul întregului care le conţine, îşi are originea în una din
cele mai cunoscute şi discutate relaţii, informaţie – decizie. Se ştie că
orice decizie se bazează pe un fond de informaţii. Informaţia are un sens
şi o valoare dacă este raportată la un anumit context şi numai astfel
prezintă relevanţă pentru adoptarea unei decizii. În acelaşi timp, criteriile
de pertinenţă ale informaţiei ( completitudine, exactitate, oportunitate,
fiabilitate) condiţionează calitatea şi acurateţea deciziei, deşi acestea sunt
doar o parte din condiţiile necesare pentru derularea unui act
decizional eficient.
În teoria deciziei, informaţia joacă un rol hotărâtor, prin faptul că
toate elementele care contribuie la adoptarea deciziei (factori de mediu,
restricţii organizaţionale, stil de management, natura obiectivelor etc.)
sunt reflectate şi în termeni informaţionali. Acest aspect fundamental
face ca în procesele decizionale, alternativele aflate la dispoziţia
decidentului să fie determinate şi de elemente de natură obiectivă, dar şi
de propriile lui limite cognitive şi informaţionale. Este vorba de ceea ce
Herbert Simon a definit drept conceptul de raţionalitate limitată.
Autorul porneşte de la faptul că, raţionalitatea implică pentru decident,
alegerea din mai multe alternative decizionale, a aceleia care îi asigură cel
mai bun rezultat global. Într-un sens mai larg, raţionalitatea denotă un
stil de comportament apropiat de realizarea scopurilor propuse de către
decident, care evoluează între limitele impuse de constrângerile şi
condiţiile existente.
Cercetările lui Simon au revoluţionat teoria firmei (şi în egală
măsură şi cea a deciziei), prin orientarea către psihologia cognitivă a
decidentului şi observarea proceselor de decizie. Conform studiilor sale,
modelul neo-clasic al „raţionalităţii atotştiutoare” este contestabil,
deoarece orice individ are limite neuropsihologice, care îl împiedică să
stocheze şi să selecţioneze rapid o mare cantitate de informaţii. Subliniem
că este vorba în principal, de informaţiile imperfecte, nestructurate care
sunt asociate fenomenelor aleatoare, improbabile şi incerte ce traversează

mediul organizaţional. Restul informaţiilor (probabile, cuantificabile,
exacte) nu ridică probleme decidentului în a se folosi de ele, datorită
aportului adus de folosirea tehnologiilor informatice şi de comunicaţie.
Analizând problemele organizaţionale, Simon elaborează conceptul
„raţionalităţii limitate” arătând că, este imposibil pentru un decident să
achiziţioneze totalitatea elementelor pertinente în vederea luării deciziei,
în condiţiile existenţei unui mediu incert, precum şi a unor informaţii
neformalizabile. Astfel, individul adoptă decizii satisfăcătoare, nu
optimale, care sunt apropiate de realizarea scopurilor propuse, în
interiorul unor limite impuse de condiţiile şi constrângerile existente la
un moment dat. În concluzie, raţionalitatea limitată proprie decidentului
desemnează formele de capacitate cognitivă limitată a acestuia şi a unui
mediu extern marcat de complexitate. Pornind de la premisa că, unei
probleme de decizie i se asociază un model care abstractizează şi
formalizează realitatea, se consideră că alegerile decidentului se bazează
pe o schemă simplificată, limitată aproximativ la o situaţie reală.
Abordarea succintă a conceptului de raţionalitate limitată în cadrul
acestui capitol este motivată de cel puţin două aspecte:
• Procesul decizional este esenţialmente uman şi exceptând ceilalţi
factori care participă la derularea lui, raţionamentul propriu al
decidentului rămâne aspectul fundamental. În foarte multe cazuri,
acesta nu dispune de toate elementele care să-i permită sa facă cea
mai bună alegere (apariţia unor factori de risc, aleatori, dificil de
anticipat etc.) şi în consecinţă, raţionalitatea alegerii sale este mai
mult sau mai puţin limitată.
• Deoarece procesul decizional se bazează pe informaţii rezultă că
dacă acestea sunt contradictorii, insuficiente, imprecise sau
imprevizibile, ambiguitatea succede raţionalităţii şi în această
situaţie, decidentul urmăreşte luarea unei decizii satisfăcătoare, nu
optimale.
Având în vedere aceste aspecte, este important ca folosirea
aparatului informatic în procesele decizionale să fie adaptată într-o
măsură cât mai mare, particularităţilor elementelor formale şi informale
în funcţie de care se elaborează decizia. Se constată că managerii adoptă

decizii sub influenţa unui mare număr de factori: unii sunt exact
cunoscuţi, evaluaţi şi algoritmizaţi în vederea prelucrării automate, în
timp ce alţii, care ţin de experienţă, etică, aptitudini, tradiţie, nu vor
putea constitui niciodată obiectul automatizării. Ca urmare, putem afirma
că raţionalităţii limitate a decidentului, privită în termeni de mijloace
şi
obiective asociate actului decizional, i se asociază limitele tehnologiei
informaţiei care nu poate formaliza o serie de factori ce condiţionează
rezolvarea unei probleme de decizie.
Pornind de la gradul lor de completitudine şi exactitate,
informaţiile se încadrează în următoarea tipologie:
• Informaţii cu caracter structurat - caracterizează variabile certe,
controlabile şi cuantificabile, sau proceduri (evenimente) exacte şi
conforme cu planurile de acţiune pe termen scurt.
• Informaţii cu caracter nestructurat - caracterizează situaţii
decizionale pentru care este dificil (uneori imposibil) de precizat
aprioric, ce proceduri exacte trebuie urmate pentru fundamentarea
deciziei. Astfel de informaţii includ variabile imprecise,
necontrolabile, riscante.
• Informaţii cu caracter semi-structurat – care împrumută din
particularităţile celorlalte două tipuri, reunind pentru o situaţie
decizională, atât variabile cuantificabile, cât şi incerte şi imprecise.
Structura deciziilor adoptate în funcţie de această tipologie a

informaţiilor este corelată cu nivelurile ierarhice la care se desfăşoară
procesul decizional, niveluri ce sunt susţinute de tehnologiile informatice
după cum urmează:
a. Gestiunea strategică (sau planificarea şi controlul strategic). Este
reprezentată de un organism superior de management care are rolul
de a fixa strategia organizaţiei şi liniile directoare de evoluţie a
acesteia. Deciziile adoptate la acest nivel sunt din sfera proceselor
de planificare şi a controlului strategic. Informaţiile utilizate la
acest nivel sunt, în marea lor majoritate, nestructurate,
caracterizând situaţii decizionale pentru care este uneori imposibil

de precizat aprioric, ce proceduri exacte trebuie urmate pentru
fundamentarea deciziei. Obţinerea lor necesită apelarea la sisteme
informatice de asistare a deciziei (SIAD), precum şi exploatarea
bazelor de date de tip data warehouse, în afara celor uzuale,
existente in cadrul instituţiei.
b. Gestiunea tactică. Reprezintă nivelul la care se realizează gestiunea
tactică a sistemelor informatice. Informaţiile care susţin procesul
decizional au un caracter semi-structurat, ceea ce înseamnă că
anumite situaţii pot fi descrise prin variabile exacte şi după reguli
prestabilite, în timp ce altele, ramân sub influenţa incertitudinii şi a
factorilor aleatori. Construirea sistemelor informatice se realizează
gradual, urmărindu-se automatizarea activităţilor ale căror date sunt
algoritmizabile, ulterior continuând cu o prelucrare mixtă
(manuală/automatizată) a datelor şi informaţiilor mai puţin
structurate. Aplicaţiile informatice utilizate la aceste nivel sunt
aplicaţii de optimizare, bazate pe modele matematice de programare
liniară, modele de prognoză, de optimizare a transportului etc. Se
folosesc de asemenea, şi aplicaţii dezvoltate pe principiul bazelor de
date, asigurând prelucrarea informaţiilor sintetice, cu un grad
relativ mare de agregare, care provin din activităţile operaţionale.
c. Gestiunea şi planificarea operaţională. Constituie nivelul la care

sunt administrate informaţii cu un înalt grad de structurare,
caracterizând proceduri exacte şi sarcini ce pot fi programabile şi
aprioric cunoscute. Sistemele informatice dezvoltate la acest nivel
acoperă o arie extinsă de activităti şi sarcini, ale căror date pot fi
formalizate şi supuse unor algoritmi bine definiţi. Modelele
matematice folosite sunt în principal, deterministe sau uneori,
probabiliste. De menţionat că există şi situaţii când o informaţie -
deşi bine structurată - poate sta la baza unei situaţii decizionale
probabiliste, rezolvabilă prin folosirea aplicaţiilor informatice.
Astfel, pentru o problemă de decizie se pot cunoaşte, cu o
probabilitate satisfacătoare, eventualele rezultate, pentru ca
decidentul să fie capabil să determine statistic, o decizie cu un grad

acceptabil de succes.
În figura nr. 2.4 se poate observa reprezentarea piramidei de

decizie, care stă la baza concepţiei de realizare a celor mai multe
sistemelor informatice dintr-o organizaţie.
Marea majoritate a organizaţiilor se aliniază acestei reprezentări

piramidale a informaţiilor, deşi ea prezintă un inconvenient major,
reflectat într-o flexibilitate şi adaptabilitate redusă, în evoluţia
sistemelor informatice. Astfel, acumularea la baza piramidei, a unui
volum mare de date şi informaţii specifice propriei funcţionări a
organizaţiei, susţine într-adevăr, exploatarea aplicaţiilor informatice
aflate la nivelurile superioare, dar în acelaşi timp, calitatea informaţiei
transmise este
relativă.
Figura nr. 2.4 Locul şi rolul informaţiilor în cadrul piramidei decizionale a organizaţiei
Numeroasele analize efectuate în domeniu demonstrează că

informaţiile detaliate acumulate la nivelurile inferioare îşi pierd o mare
parte din acurateţe, sens şi pertinenţă, pe măsură ce „urcă” spre nivelurile

superioare. Am putea chiar afirma că un volum mare de informaţii
analitice aflate la baza piramidei de decizie nu e suficient pentru a
garanta calitatea procesului decizional desfăşurat la nivel tactic şi
strategic.
De aceea, unii autori[19] opun arhitecurii piramidale de
reprezentare a informaţiilor, o structură care reliefează două abordări
distincte în tratarea informaţiei şi elaborarea sistemelor informatice:
• sisteme ce tratează informaţiile operaţionale, care sunt de natură
internă, formală, structurată şi istorică, reunite în baze de date
relaţionale, distribuite, multimedia;
• sisteme concentrate pe asistarea procesului decizional, care tratează
informaţii ce sunt în mod esenţial externe, informale, nestructurate,
prezente sau de perspectivă.
Indiferent de maniera în care este tratată informaţia şi de
particularităţile organizaţiei, dezvoltarea sistemelor informatice se
constituie ca un proces unitar, care în final trebuie să asigure două
cerinţe fundamentale:
1. Asigurarea unui grad cât mai ridicat de prelucrare automată a
datelor şi a informaţiilor la nivelul activităţilor operaţionale din
organizaţie.
2. Extinderea limitelor de folosire a aplicaţiilor informatice în sfera
procesului decizional, urmărindu-se creşterea calităţii acestuia prin
folosirea noilor tehnologii (Internet, Intranet, reţele VPN, sisteme
de asistare a deciziei etc.)
În actuala societate informaţională, oganizaţiile trebuie să se

alinieze – prin cultură şi stil de management – unei gândiri proactive
acceptând că, raţionalizarea întregului sistem de management, dar în
primul rând a componentei informaţionale şi decizionale constituie o
cerinţă sine-quanon pentru asigurarea performanţei şi competitivităţii.
Sub acest aspect, perfecţionarea infrastructurii informaţionale, precum şi
definirea corectă şi realistă a cerinţelor utilizatorilor (decidenţi sau
executanţi) reprezintă o condiţie primordială pentru dezvoltarea unor
sisteme informatice cu adevărat oportune pentru organizaţie.Constatăm
faptul că practica acestora se conturează a fi tot mai deschisă spre

avantajele aduse de tehnologia informaţiei şi în aceste condiţii, misiunea
esenţială a oricărei organizaţii este ca prin metodele de care dispune, să
asigure fluidizarea proceselor informaţionale şi coerenţa lor cu procesele
decizionale.
Realizarea unei infrastructuri informatice, eficientă şi adaptată
necesităţilor prezente sau de perspectivă ale organizaţiei, constituie, cu
siguranţă, una din cele mai dificile acţiuni cu care aceasta se confruntă.
Experienţa demonstrază că deciziile care se impun la nivel strategic şi
tactic în această direcţie nu sunt deloc simple, iar erorile în
fundamentarea lor au implicaţii pe termen lung asupra tuturor
componentelor sistemului de management.
Iată de ce, reconsiderarea relaţiei informaţie - decizie, precum şi a
raportului dintre procesul decizional şi asistarea lui de către
instrumentele informatice nu trebuie abordată după demersuri empirice,
ci conform unor metodologii fundamentate ştiinţific.
CAPITOLUL 3
3STRUCTURA CONCEPTUALA A SISTEMELOR

INFORMATICE PENTRU MANAGEMENTUL
ORGANIZAŢIILOR
3.1 Consideraţii generale
În perspectiva fenomenului de globalizare a economiei şi de

virtualizare a mediului de afaceri, organizaţiile înregistrează profunde
transformări, care le determină să îşi reconsidere obiectivele strategice, în
special ţinând cont de oportunităţile oferite de noile tehnologii
informatice şi de comunicaţie.
Indiferent că urmăresc o strategie reactivă sau proactivă, faţă de
mutaţiile înregistrate în mediul concurenţial, majoritatea companiilor
din ţările dezvoltate şi tot mai multe din întreprinderile româneşti sunt
interesate să dezvolte tehnologii şi sisteme informatice la nivel intra,
inter şi extra-organizaţional cu caracter integrat, capabile să susţină atât
funcţiile procesului managerial, cât şi funcţiunile tradiţionale ale
organizaţiei.
Conceptul de integrare în proiectarea şi elaborarea sistemelor
informatice a apărut prima dată în domeniul industrial. Această realitate
este justificată prin posibilitatea atingerii unui stadiu avansat de
automatizare a unor activităţi ( în zona fabricaţiei, a concepţiei tehnice,
sau a managementului producţiei), mult mai rapid decât în cadrul
procesului decizional, sau al metodelor moderne de management.
O tendinţă generală a majorităţii organizaţiilor a fost dezvoltarea
unor sisteme informatice eterogene atât din punct de vedere al concepţiei
de proiectare, cât şi sub aspectul cerinţelor informaţionale, definite
punctual de către utilizatori, în funcţie de nevoile de prelucrare automată
a datelor, existente la un moment dat. Consecinţa imediată, cu efecte
nefavorabile şi pe termen lung a fost crearea unor „insule” automatizate
la nivelul ansamblului sistemic al organizaţiei, incapabile să contribuie la
dezvoltarea unei infrastructuri informaţionale şi informatice
performante.
Ca urmare, una din premisele esenţiale care stau la baza dezvoltării
sistemelor informatice integrate se referă la necesitatea unei abordări
globale din punct de vedere organizaţional, tehnologic, uman a
activităţilor şi proceselor ce vor fi automatizate, asigurându-se astfel
corelarea tuturor resurselor implicate şi minimizarea riscurilor

potenţiale.
Se poate aprecia că, un sistem informatic integrat performant este
caracterizat printr-o serie de elemente, cum ar fi:
• arhitectură flexibilă care să permită dezvoltări ulterioare,

interconectarea cu structurile guvernamentale, bancare, vamale, şi
chiar realizarea de pieţe virtuale prin integrarea partenerilor într-o
platformă informaţională comună;
• integrarea cu alte produse informatice şi aplicaţii de calcul şi
analiză, prin existenţa facilităţilor de import şi export al datelor ( ex:
schimb informatizat de date);
• transparenţa complexităţii soluţiei informatice, în vederea operării
facile de către utilizator;
• deschiderea spre piaţa virtuală oferită de Internet (ex. : site
business-to-business de plasare şi urmărire comenzi on-line);
• asigurarea concordanţei cu legislaţia economică actuală şi cu
practicile locale de lucru;
• existenţa unor politici de securitate şi acces la diferitele funcţiuni
ale sale, prin definirea de utilizatori şi grupuri de utilizatori,
precum şi configurarea drepturilor de acces pentru aceştia.
Dezvoltarea şi implementarea sistemelor integrate prin intermediul

calculatorului constituie o soluţie modernă şi eficientă care trebuie să
caracterizeze organizaţiile româneşti, atât în domeniul industrial, cât şi în
sfera administraţiei publice, în perspectiva alinierii la cerinţele pieţei
europene. În acest sens, proiectarea unui sistem informatic integrat
trebuie să fie centrată pe axa informaţie - proces decizional – proces de
execuţie, urmărindu-se asigurarea celor mai potrivite instrumente pentru
fundamentarea deciziilor, precum şi pentru automatizarea proceselor de
gestiune economică. De asemenea, în condiţiile impuse de extinderea
tehnologiei Internet, a comerţului electronic sau a schimbului
informatizat de date, sistemele integrate răspund unor cerinţe ale
organizaţiei, sub aspectul definirii de noi scenarii privind schimburile
comerciale, poziţionarea pe piaţă, reducerea costurilor sau perfecţionarea

programelor de fabricaţie.
3.2 Arhitectura sistemului informatic

integrat
Creşterea complexităţii în industria informaticii, determinată în

mod esenţial de proliferarea noilor tehnologii ale informaţiei generează la
nivelul microeconomic e evoluţie şi o regândire a însăşi noţiunii de
sistem informatic. De la nota dominantă a acestuia în sfera producţiei –
specifică anilor 1970, la informatica integrată a anilor 2000, de la
centrarea pe productivitate a obiectivelor acestei categorii de sisteme, la
axarea pe inovaţie, sistemele informatice devin un vector principal al
schimbărilor organizaţionale.
Teoria şi practica sistemelor relevă două abordări majore care stau
la baza conceperii acestora, abordări ce pot fi agreate în funcţie de
scopurile la care trebuie să răspundă sistemul (tabelul nr. 3.1).
Tabelul nr. 3.1 Analiza comparativă a abordării analitice şi sistemice
Abordarea analitică Abordarea sistemică

 Se concentrează pe fiecare  Se concentrează pe relaţiile dintre
element distinct, tratându-l elemente, cu tendinţa de a le
izolat. reuni.
 Ia în considerare cauza  Ia în considerare efectele
interacţiunilor dintre elemente. interacţiunilor dintre elemente.
 Se axează pe analiza şi conexiunea  Se axează pe percepţia globală,
detaliilor. unitară a elementelor.
 Validează rezultatele pe baza  Validează rezultatele obţinute,
probelor experimentale, existente prin intermediul modelelor care
la nivel teoretic. descriu fenomenul real.
 Vizează în profunzime un anumit  Vizează un ansamblu de
domeniu(caracter unidisciplinar). discipline sau domenii conexe

(caracter multidisciplinar).
 Conduce şi urmăreşte în detaliu, o  Conduce şi urmăreşte acţiunile
acţiune sau un proces din sistem. din sistem, în raport cu obiectivul
acestuia.
În proiectarea sistemelor informatice, fiecare dintre aceste două

abordări este valabilă, în funcţie de scopurile avute în vedere
(condiţionate preponderent de cerinţele utilizatorului), de aria de
cuprindere a proceselor ce vor fi automatizate, precum şi de
complexitatea soluţiilor software folosite.
Prin arhitectura unui sistem informatic este reliefat un ansamblu de
elemente logice, care funcţionează intercorelat şi acţionează de pe
niveluri diferite. Sistemul informatic integrat este caracterizat de o
structură modulară care permite ca elementele să fie dependente unele
faţă de altele, din punct de vedere funcţional. Cu toate acestea,
modificarea în structura unei componente nu trebuie să influenţeze
funcţionarea sau comportamentul celorlalte, astfel încât arhitectura
generală a sistemului să permită identificarea, analiza, modificarea şi
reutilizarea elementelor componente.
În general, arhitectura unui sistem informatic integrat este
caracterizată de câteva dimensiuni importante, reflectate prin:
a. Concepţie de proiectare integrată:

- module intercorelate, accesate simultan de utilizatori prin
intermediul reţelei de calculatoare, în baza drepturilor de acces;
- legături directe între module, fără a necesita operaţii de
import/export de date şi fără a fi generate redundanţe ale acestora;
- fluxuri de date şi informaţii rapide, bine structurate şi organizate,
care asigură feed-back-ul între structurile de decizie şi cele de
execuţie.
b. Flexibilitate şi scalabilitate:
- posibilitatea adaptării la specificul organizaţiei, prin realizarea

configuraţiei optime, în funcţie de componentele şi serviciile care
se doresc a fi incluse;
- capacitatea de funcţionare pe mai multe platforme
hardware/reţea/sistem de operare.
c. Prezenţa noilor tehnologii informatice şi de comunicaţie:

- integrarea unor tehnologii informatice avansate (Internet,
Intranet, Extranet etc);
- grad ridicat de adaptare pentru lucrul în reţea;
- posibilitatea operării on-line, chiar în condiţiile conectării
utilizatorilor la sistem prin linii de viteză redusă (modem, linii
telefonice publice);
- acces securizat la date, în conformitate cu drepturile acordate
fiecărui utilizator.
Considerăm că, realizarea unui sistem informatic integrat, prin

însăşi natura ei impune o abordare de tip sistemic, care respectă filozofia
fundamentală a acestei categorii de sisteme: centralizarea şi coordonarea
unui volum mare de informaţii care să asigure corelarea structurilor
informaţionale virtuale, cu structurile reale de decizie şi execuţie din
organizaţie.
În consecinţă, obiectivul fundamental al unui sistem informatic
integrat este structurat în următoarele direcţii:
• Asigurarea de aplicaţii clasice de gestiune (contabilitate, plăţi,
gestiune comercială etc).
• Asigurarea unor aplicaţii de gestiune, superior elaborate
(ordonanţarea fabricaţiei, gestiunea fluxurilor logistice, gestiunea
calităţii, managementul documentelor şi al fluxurilor de lucru etc.).
• Asigurarea aplicaţiilor de informatică decizională (tablouri de bord
electronice, tehnici de modelare pentru optimizarea procesului
decizional, proceduri şi instrumente de analiză, prognoză etc).
Evident, complexitatea conţinutului unui astfel de obiectiv apropie

tratarea sistemului informatic integrat într-o organizaţie, de conceptul de
ERP (Entreprise Ressource Planning), acesta din urmă reunind în esenţă,
diferitele aplicaţii informatice într-un sistem unic, coerent, care permite
conducerea organizaţiei pe baza domeniilor funcţionale ale acesteia.
Capitolul de faţă îşi propune o prezentare a câtorva tipuri de sisteme
informatice integrate ce pot fi utile în managementul organizaţiei,
urmând ca abordarea problematicii legată de conţinutul şi utilitatea
sistemelor ERP să fie tratată într-un capitol distinct.
3.2.1 Subsistem informatic pentru managementul activităţilor
de cercetare-dezvoltare
Functiunea de cercetare-dezvoltare este reprezentată de ansamblul

activităţilor desfăşurate în cadrul organizaţiei, în scopul producerii de
idei noi şi materializarea lor în practică. Complexitatea acestei funcţiuni
se manifestă în toate domeniile şi rezidă în necesitatea adaptării
permanente a organizaţiilor la noile tehnologii, precum şi în eforturile
acestora de a se implica în diverse proiecte investiţionale, de
retehnologizare sau modernizare.
De regulă, formele sub care se desfăşoara acţiunile în domeniul
cercetării-dezvoltării sunt:
a) cercetare fundamentală;
b) cercetare aplicată;
c) invenţiile şi inovaţiile.
O pondere importantă în cadrul activităţilor de cercetare–

dezvoltare o reprezintă cele care vizează procesele investiţionale ale
organizaţiei. Abordat într-o concepţie sistemică, orice proiect de
investiţii al unui agent economic sau instituţie din sfera administraţiei
publice este condiţionat sub aspectul gestiunii economice şi procesului
decizional de un volum important de informaţii, unele cu un grad mare
de structurare, altele cu un pronunţat caracter imprecis şi aleator. În
acest context, elaborarea unui sistem informatic la nivelul acestei

funcţiuni, care să asigure o gestionare integrată a tuturor informaţiilor
referitoare la iniţierea, urmărirea şi controlul unui proces investiţional
este realmente util pentru eficacitatea managerială a organizaţiei.
Obiectivul sistemului informatic
Tratat prin prisma modulului său reprezentativ de Investiţii,

sistemul informatic integrat pentru managementul activităţilor de
cercetare-dezvoltare vizează ca obiectiv prioritar centralizarea şi
sistematizarea informaţiilor referitoare la activitatea de investiţii în
cadrul organizaţiei, în scopul adoptării deciziilor şi reflectării exacte a
situaţiei patrimoniale, sub aspectul proceselor investiţionale.
Structura sistemului informatic
Elementele care definesc structura sistemului trebuie să fie

proiectate, astfel încât să asigure relaţiile de cauzalitate în baza cărora
datele disponibile sunt transformate în informaţie utilă, care permite atât
gestionarea proiectului de investiţii, cât şi realizarea unor analize
economico-financiare multidimensionale.
Un exemplu de structură posibilă a unui sistem integrat pentru
această funcţiune, în care prioritar este modulul de Investiţii, aflat în
interdependenţă cu alte componente informatice din organizaţie este
prezentat în figura nr 3.1(sursa bibliografica – sistem integrat – Crisoft).
Modul
APROVIZIONARE
COMANDĂ
INTERNĂ STOCURI
INVESTIŢII
Documente
comandă Bonuri de
internă Documente consum
investiţii de lansare
Modul COMANDĂ Acumulare cheltuieli investiţii pe :
COMENZI INTERNĂ LANSARE - Elemente de cheltuială RAPOARTE
INTERNE INVESTIŢII - Surse de finanţare INVESTIŢII
Punere în
Drepturi de
consum funcţiune
CREARE
NECESAR Modificare
MIJLOACE
PRESTAŢII valoare
FIXE
Amortizare
Datorii Note contabile

generate
Modul
Modul
ÎNCASĂRI ŞI
CONTABILITATE
PLĂŢI
Figura nr. 3.1 Arhitectura sistemului informatic integrat pentru managementul

organizaţiei
O structură eficientă şi modernă a sistemului informatic integrat de

cercetare-dezvoltare este destinată să asigure cel puţin două categorii de
instrumente de analiză:
• Instrumente clasice – reflectate în situaţii informaţionale grafice
sau tabelare, în care informaţia respectă forma tradiţională de
reprezentare bidimensională.
• Instrumente avansate – care permit efectuarea unor analize
multidimensionale a diferiţilor indicatori sau fenomene economice.
Pentru aceasta însă, arhitectura sistemului necesită pe lângă bazele
de date comune în care este structurată informaţia, existenţa aşa
numitelor „depozite de date” (Data Warehouse) şi a tehnicilor de
explorare a ei (Data Mining).
Funcţionalitatea sistemului
Este ştiut faptul că, structura şi funcţia unui sistem se află într-un
raport dialectic, în sensul că structura este determinată de amploarea şi
natura funcţiei, iar modul de realizare al funcţiei stabilizează sau
modifică structura. De aceea, realizarea unor componente structurale
nerealiste în cadrul sistemului poate afecta negativ realizarea funcţiilor
respective şi, în concluzie, finalitatea sistemului.
Modulul Investiţii integrat în sistemul informatic al funcţiunii de
cercetare-dezvoltare asigură în general, următoarele funcţii:
• Constituirea bazei de date care conţine proiectele de investiţii ale
organizaţiei.
• Planificarea nivelului indicatorilor economici şi financiari specifici
proiectului de investiţie.
• Urmărirea cheltuielior materiale şi a celor cu manopera efectuate pe
fiecare lucrare de investiţii.
• Emiterea situaţiilor informaţionale centralizate pe surse de finanţare
şi elemente de cheltuială, aferente lucrărilor de investiţii.
• Evidenţa plăţilor realizate pe surse de finanţare.
• Situaţia plăţilor efectuate către furnizori.
• Evidenţa debitelor rezultate din prestaţiile terţilor.
• Situaţia nivelului realizat al indicatorilor economico-financiari
(cheltuieli, rata rentabilităţii economice, rata rentabilităţii
financiare etc).
Avantajele sistemului
Dintre numeroasele facilităţi oferite de un sistem informatic
dezvoltat la nivelul activităţilor de cercetare-dezvoltare prezentăm în
continuare câteva mai semnificative, cu precizarea ca enumerarea – din
motive practice – nu poate avea un caracter non exhaustiv:
• Oferă decidenţilor instrumente de analiză, care sprijină procesul
decizional în activităţile de planificare, urmărire, control în
domeniul investiţiilor, implementării progresului tehnic, cercetării
aplicate.
• Permite accesarea bazelor de date în timp real şi în acces multiplu

simultan, ca urmare a organizării informaţiilor după criterii care
permit o interogare partajată,dinamică şi flexibilă.
• Poate oferi scenarii de analiză de tip „what if?” („ce se întâmplă
dacă?”), prin care există posibilitatea modificării parametrilor de
intrare ai unui indicator şi de-a vedea cum variază acesta în urma
modificării.
• Permite reprezentarea grafică sau tabelară a datelor care sunt utile
pentru efectuarea de analize şi sinteze.
3.2.2 Subsistem informatic pentru managementul comercial
În practica organizaţiilor, funcţiunea comercială cuprinde

ansamblul activităţilor prin care se stabilesc legăturile cu mediul extern,
în vederea identificării cerinţelor pieţei, procurării mijloacelor necesare
desfăşurării activităţii productive sau serviciilor, precum şi desfacerii
produselor, serviciilor şi lucrărilor care fac obiectul activităţii de bază a
firmei.
Structurat pe cele trei activităţi componente ale acestei funcţiuni
(aprovizionare, vânzare şi marketing), sistemul informatic integrat
include următoarele module, care la rândul lor dispun de o serie de
aplicaţii automate:
1. Modulul informatic pentru managementul aprovizionării.
2. Modulul informatic pentru managementul vânzărilor.
3. Modulul informatic pentru managementul marketingului.
3.2.2.1 Modulul informatic pentru managementul

aprovizionării
Obiectivul urmărit
Este reliefat în asigurarea tuturor acţiunilor care privesc gestionarea

automată a datelor şi informaţiilor specifice proceselor de aprovizionare,
precum şi optimizării procesului decizional derulat în sfera comercială.
Sub aspectul ariei de cuprindere, un astfel de modul include atât
fluxurile fizice de aprovizonare, cât şi pe cele logistic-informaţionale care
se creează în urma corelării activităţii de aprovizionare cu programele de
producţie şi indirect, cu cerinţele pieţei de desfacere.
Premise pentru elaborare
În etapa de proiectare a modului informatic de aprovizionare este
utilă luarea în considerare a unor aspecte, de care va depinde în final
buna funcţionare a sistemului, cum ar fi:
• Asigurarea integrităţii şi consistenţei datelor – decurge din faptul

că sistemul informatic prelucrează un volum semnificativ de date,
înregistrate în diverse documente ( avize, facturi, note de
intrarerecepţie, bonuri de consum, declaraţii vamale etc), ceea ce
impune ca anularea sau modificarea unuia dintre ele să permită
actualizarea tuturor operaţiilor asociate şi să nu afecteze consistenţa
şi acurateţea informaţiilor la nivelul sistemului. De asemenea, în
cazul anumitor documente (avize şi facturi) sistemul trebuie să
permită calculul automat al unor indicatori ( ex: valoare TVA
deductibil).
• Proiectarea unei interfeţe facile pentru preluarea datelor –
presupune ca toate operaţiile de actualizare a documentelor să fie
efectuate prin intermediul ferestrelor de selecţie, apelând la diverse
criterii de selecţie, simple sau combinate (număr document, cod
furnizor etc). De menţionat faptul că, realizarea interfeţei
sistemului trebuie să beneficieze de tehnologii informaţionale noi,
de tip grafic şi multimedia.
• Asigurarea securităţii datelor şi siguranţei în exploatare –
constituie o premisă importantă pentru orice sistem informatic, cu
atât mai mult pentru unul care vizează integrarea unor familii de
aplicaţii care se condiţionează reciproc şi în care accesul
utilizatorilor poate fi simultan, în funcţie de drepturile de acces ale
acestora. Respectarea acestei premise reclamă atât asigurarea

protecţiei împotriva erorilor de operare, cât şi avertizarea
utilizatorului în situaţia încălcării anumitor reguli.
Funcţii generale ale modulului informatic
Componenta optimizează activitatea de aprovizionare şi permite

organizaţiei să realizeze economii maxime, în condiţiile unei
aprovizionări la timp şi de calitate superioară, prin punerea la dispoziţia
utilizatorului a următoarelor funcţii generale:
• Gestiunea bazei de date care conţine nomenclatorul materiilor
prime, materialelor, pieselor de schimb etc., necesare procesului de
fabricaţie. Funcţia va asigura facilităţi legate de cunoaşterea
nivelurilor maxime şi minime ale stocurilor, diverse condiţii de
import etc.
• Evidenţa furnizorilor, cu menţionarea informaţiilor generale despre
aceştia (identificarea lor şi clasificarea după diverse criterii;
nomenclatorul de articole oferit de fiecare furnizor şi condiţiile
comerciale oferite).
• Evaluarea furnizorilor, prin stabilirea unor criterii specifice şi
ponderilor asociate lor, în vederea cunoaşterii în dinamică a
posibilităţilor firmei privind orientarea sa spre anumiţi furnizori.
• Furnizarea pentru fiecare articol din nomenclatorul de materiale, a
informaţiilor legate de: numele furnizorilor efectivi şi potenţiali,
preţul minim acordat, termenul de livrare cel mai scurt.
• Emiterea şi urmărirea comenzilor de aprovizionare, care pot fi
generate automat pe baza dispoziţiilor de aprovizionare, sau
introduse direct.
• Operarea recepţiei (cantitative şi valorice) a articolelor care au fost
aprovizionate, incluzând şi facilităţi pentru cele provenite din
import, unde intervin reglementări vamale şi cursuri valutare.
• Asigurarea legăturii cu aplicaţiile informatice de contabilitate,
pentru înregistrarea automată a facturilor furnizorului.
Elementele structurale ale modulului

Componenta informatică pentru Managementul Aprovizionării poate fi

structurată pe următoarele aplicaţii funcţionale, care urmăresc ciclul de
aprovizionare:
 Aplicaţia “Aprovizionare
Este destinată susţinerii activităţilor specifice
funcţiunii comerciale din cadrul organizaţiei, fiind orientată către
administrarea documentelor de aprovizionare. În acest scop, ea permite
înregistrarea şi prelucrarea intrărilor de articole, precum şi evidenţa
cheltuielilor efectuate în cadrul activităţilor de aprovizionare.
Operaţiile de prelucrare a documentelor specifice activităţii de
aprovizionate sunt uzuale, începând cu înregistrarea acestora şi
continuând cu actualizarea automată a stocurilor de articole, pe baza
datelor de intrare şi generarea automată a operaţiilor contabile
corespunzătoare. Aplicaţia va realiza înregistrarea, modificarea,
vizualizarea, emiterea, ştergerea şi tipărirea documentelor, pe fiecare
gestiune existentă.
Eficienţa aplicaţiei „Aprovizionare” creşte considerabil dacă ea
poate fi integrată în sistemului informatic al funcţiunii comerciale,
creeându-se posibilitatea generării automate a notelor contabile asociate
oricărui document, note care se pot vizualiza prin intermediul modulului
„Contabilitate generală”.
O altă particularitate a aplicaţiei „Aprovizionare” rezidă în
asigurarea unui mecanism de facturare a articolelor, care intră pe baza
avizului de însoţire, realizându-se corelarea acestuia cu factura
corespunzătoare, remisă la o dată ulterioară. Utilizatorul va avea
posibilitatea alegerii dintr-o listă propusă automat de sistem, a avizului şi
a articolelor nefacturate, sau facturate parţial şi actualizării preţurilor de
achiziţie.
Conform practicii contabile, factura emisă de furnizor stă la baza
întocmirii notelor de intrare/recepţie de către beneficiar, acesta
specificând modalităţile de plată stabilite cu furnizorul. Această
informaţie va fi utilizată pentru a obţine evidenţa plăţilor previzionate
într-o anumită perioadă.
Documentele înregistrate prin intermediul acestei aplicaţii

constituie baza mecanismului de urmărire si evidenţiere a datoriilor către
furnizori, prin realizarea de asocieri între operaţiile de plată şi aceste
documente de aprovizionare, mecanism oferit de către o altă aplicaţie
inclusă în sistem, numită „Plăţi”.
 Aplicaţia “Gestiunea furnizorilor”

Pentru ca procesul de aprovizionare să se desfăşoare ritmic şi în
timp util este foarte importantă gestionarea datelor cu privire la
furnizorii de produse şi servicii. Modulul informatic pentru
Managementul Aprovizionării optimizează acest proces prin corelarea
momentului emiterii comenzii de achiziţie de către beneficiar, cu timpul
necesar furnizorului pentru a putea livra marfa. Astfel, aplicaţia
„Gestiunea furnizorilor” se axează în principal, pe următoarele aspecte:
• analiza achiziţiilor şi istoricul acestora, folosind cererile de ofertă,
ofertele furnizorilor, istoricul acestora şi valorile cheltuielilor
realizate, faţă de cele planificate prin buget;
• evidenţa automată a cererilor de achiziţie, a cererilor de ofertă, a
ofertelor furnizorilor şi a comenzilor de achiziţie;
• selectarea furnizorilor, pe baza unor criterii de selecţie, care incluse
într-un model matematic de optimizare, pot fi considerate criterii
de optim.
Aplicaţia „Cereri de ofertă”

Pune la dispoziţie o procedură pentru generarea automată a
cererilor de ofertă către mai mulţi furnizori, pentru unul sau mai multe
produse şi/sau servicii. Ofertele furnizorilor vor fi înregistrate şi
comparate după diverse criterii, în vederea alegerii celui mai favorabil,
pentru fiecare articol din cererea de aprovizionare. Prin intermediul
acestei aplicaţii, sistemul trebuie să genereze automat cererea către
furnizorul pentru care s-a optat.
Aplicaţia „Comenzi de achiziţie”

Permite lansarea către furnizor a comenzii prin care beneficiarul (în

speţă organizaţia) solicită achiziţia de materiale, produse, servicii, având
posibilitatea selectării celui mai bun preţ, a cantităţii optime, precum şi a
condiţiilor de aprovizionare.
Aplicaţia „Facturi”
Procedurile incluse în această aplicaţie trebuie să permită
actualizarea automată a facturii emise de către furnizor, cu elementele
care influenţează preţul (discounturi şi taxe). Cheltuielile de transport,
discounturi, alte taxe aplicate articolelor facturate pot fi redenumite de
către utilizator. În acest caz, sistemul va actualiza valorile produselor
luând în calcul aceste elemente, precum şi valoarea totală a facturii.
Avantaje potenţiale
Funcţionând în baza unor relaţii de interdependenţă cu o serie de
alte aplicaţii şi module informatice din cadrul funcţiunii comerciale şi
asigurând cu aceasta un raport de tip parte-întreg, componenta pentru
Managementul Aprovizionării generează avantaje atât la nivelul
întregului căruia îi aparţine cât şi indirect, pe planul altor structuri
manageriale. Menţionăm astfel câteva dintre beneficiile aduse de
modulul informatic:
• Informaţii certe, cu grad mare de acurateţe, disponibile în timp real
cu privire la procesele de aprovizionare.
• Controlul ridicat al comenzilor de aprovizionare şi al recepţiilor de
articole, cu posibilitatea selectării furnizorilor, pe criterii care
satisfac opţiunile organizţiei.
• Asigurarea unei abordări globale a procesului de aprovizionare,
respectând corelaţii esenţiale cu programele de fabricaţie, onorarea
comenzilor către clienţi, gestiunea stocurilor de materiale şi
produse finite.
Integrare în sistemul informatic pentru management (SIM)

Scopul dezvoltării modulului pentru Managementul Aprovizionării

este, în primul rând, acela de a satisface unele cerinţe informaţionale şi
de prelucrare automată a datelor specifice activităţii respective şi, în
perspectivă, de a se încadra într-un sistem extins – sistemul informatic
integrat pentru managementul organizaţiei. În această abordare, modulul
informatic prezentat constituie – atât structural, cât şi funcţional - o
componentă sistemică, aflată în relaţii de cauzalitate cu alte elemente.
Materializarea acestor legături se reflectă pe următoarele planuri:
• Integrarea cu modulele informatice de Contabilitate generală şi
Încasare/Plăţi (la recepţie, facturile furnizorului sunt imediat
înscrise în soldul acestuia, în jurnalul de cumpărări si în
contabilitate, dupa reguli prestabilite).
• La înregistrarea oricărui tip de document care intervine în procesul
de aprovizionare, modulul asigură actualizarea automată a
cantităţilor existente în stocurile corespunzătoare fiecărui articol,
gestionate de Aplicaţia „Gestiune stocuri” . Documentele de plată
asociate celor de aprovizionare vor putea fi înregistrate prin
intermediul Aplicaţiei „Plăţi”.
• Prelucrarea unui document se va finaliza cu generarea notelor
contabile prin Aplicaţia „Contabilitate generală”, utilizându-se
mecanismul contării automate. De asemenea, va fi asigurată
consistenţa datelor, operarea asupra unui document putându-se face
numai pe o perioadă contabilă deschisă.
• Înregistrarea unui furnizor nou, implică introducerea automată a
contului său în planul de conturi al organizaţiei respective, plan cu
care operează Aplicaţia „Contabilitate generală”.
3.2.2.2 Modulul informatic pentru managementul vânzărilor
Obiectivul urmărit
Se referă la îmbunătăţirea funcţionării globale a organizaţiei, prin
structurarea şi urmărirea informaţiei privind operaţiunile de vânzări din
cadrul acesteia.

Modulul informatic de Management al Vânzărilor este considerat
un instrument important pentru asigurarea derulării eficiente a
activităţilor comerciale, cum ar fi: menţinerea unor informaţii coerente
şi complete referitoare la tipurile de produse supuse procesului de
vânzare, determinarea în orice moment a nivelului vânzărilor,
determinarea cu exactitate a celor mai credibili clienţi ai întreprinderii,
evoluţia în timp a activităţii de vânzare a produselor, profitabilitatea
vânzărilor etc. Ca urmare, în proiectarea şi elaborarea acestei
componente trebuie să se ţină cont de câteva elemente:
• folosirea standardelor interne de calitate pentru analiză, proiectare,
dezvoltare, asigurarea şi controlul calităţii, toate aceste standarde
fiind similare cu cele aplicate celorlalte componente ale sistemului
integrat;
• înscrierea din punct de vedere al concepţiei logice şi tehnice, în
contextul general al sistemului informatic integrat;
• soluţiile de realizare propuse de specialişti, trebuie să fie uşor de
asimilat de către utilizatori, iar modulul în ansamblul său, simplu de
exploatat.
• furnizarea mecanismelor de siguranţă împotriva erorilor de operare
prin validarea şi verificarea îndeplinirii regulilor impuse pentru
datele introduse. De asemenea modulul trebuie să păstreze istoricul
operaţiilor efectuate asupra fiecărui document.

Cele mai semnificative funcţionalităţi ale componentei informatice
de Management al Vânzărilor pot fi sintetizate în următoarele:
• Evidenţa şi urmărirea clienţilor.
• Evidenţa şi urmărirea produselor.
• Automatizarea înregistrării documentelor financiare primare, pe
baza tranzacţiilor de stoc corespunzătoare.
• Generarea dispoziţiilor de livrare, atât pentru comenzile introduse

în prealabil, cât şi instantaneu, pentru comenzi neexistente în baza
de date.
• Emiterea automată a facturilor, cu preluarea automată a preţului
din comandă.
• Analiza rezultatelor financiare, raportat la fiecare client, pe mai
multe componente (rezervări, livrări de marfă, retururi, facturări,
încasări).
• Gestiunea şi urmărirea mărfurilor aflate în regim de custodie.
• Imprimarea automată a documentelor emise, în concordanţă cu
reglementările în vigoare privind conţinutul informaţional al
acestora.
• Listarea automată a documentelor de informare şi sinteză cerute de
legislaţia în vigoare.
• Asigurarea confidenţialităţii, protecţiei şi securităţii împotriva
accesului neautorizat la date. Securitatea se asigură la nivel de
utilizator şi la nivel de funcţionalitate.
• Asigurarea procedurilor de salvare pentru realizarea copiilor de
siguranţă a datelor şi programelor.

Sunt reprezentate prin următoarele aplicaţii reprezentative:
 Aplicaţia „Clienţi”
Permite utilizatorilor să gestioneze informaţiile referitoare la
clienţii organizaţiei, atât cei tradiţionali, cât şi cei potenţiali. Ca tipologie,
aceste informaţii sunt clasice şi se referă la numele clientului, codul
fiscal, forma de constituire (SA, SRL etc.), localitate, ţară, cod SIRUES, tip
capital (românesc, străin, mixt), numărul şi data înmatriculării la
Registrul Comerţului, adresa, persoane de contact (tehnic şi comercial),
numărul şi data contractului.
 Aplicaţia „Produse”
Urmăreşte să definească şi să gestioneze articolele (incluzând şi

serviciile) pe care organizaţia le comercializează către diferiţi clienţi.
Informaţiile trebuie organizate în structuri specifice în cadrul stocurilor
de articole, fiecare articol fiind caracterizat de o locaţie, definită prin
tripleta magazie-compartiment-lot. Funcţiile specifice oferite
utilizatorului se concretizează în:
• Actualizarea articolelor (înregistrare, modificare, ştergere), cu
posibilitatea schimbării codului unui articol existent .
• Regăsirea informţiilor financiare şi/sau contabile, doar prin simpla
apăsare a unei taste. Informaţiile oferite sunt extrem de detaliate şi
conţin, de exemplu, intrări, ieşiri, mişcări etc.
• Obţinerea unor informaţii detaliate despre furnizori, preţuri
unitare, detaliile livrărilor.
• Detalii referitoare la comenzile de aprovizionare emise, intrări,
rezervări în stoc etc.
 Aplicaţia „Lista de preţuri”
Permite definirea şi gestionarea dinamică a elementelor constitutive
ale preţurilor (inclusiv taxele ce se aplică), precum şi compunerea
preţului pe fiecare produs, utilizând formule de calcul la îndemâna
utilizatorului. Aflată în strânsă legătură cu Aplicaţia „Tranzacţii Stoc”,
există facilitatea gestionării dinamicii articolelor (intrări, ieşiri,
transferuri, ajustări, rezervări). Există situaţii în care, pe baza avizelor de
expediţie, întocmite de una sau mai multe gestiuni din cadrul firmei pot
fi emise facturi către clienţi sau procese verbale de custodie (în cazul în
care marfa este supusă unei operaţiuni de custodie). Aplicaţia pune la
dispoziţie o serie de situaţii de raportare, pentru a putea urmări nivelul
livrărilor, precum şi cel al vânzărilor, produsele şi clienţii implicaţi în
procesul de vânzare, corelările cu listele de preţuri - toate acestea într-un
mod deosebit de dinamic, utilizând diferite criterii de selecţie.
 Aplicaţia „Desfacere”
Este destinată înregistrării şi procesării tranzacţiilor efectuate în
cadrul activităţilor de desfacere (vânzări şi transferuri de mărfuri),
oferind facilităţi pentru înregistrarea, centralizarea şi urmărirea
vânzărilor şi pentru administrarea transferului de mărfuri între diferite

gestiuni ale companiei. Procesarea unei tranzacţii comerciale constă în
înregistrarea documentului propriu-zis, actualizarea automată a
stocurilor (fiind realizată totodată şi înregistrarea cheltuielilor efectuate şi
a veniturilor obţinute în cadrul activităţilor de desfacere) şi generarea
automată a tranzacţiilor contabile asociate documentelor. Metoda de
actualizare a stocului poate fi FIFO sau CMP şi se stabileşte în momentul
configurării sistemului, putând fi schimbată la început de an, conform
legislaţiei. De asemenea, aplicaţia trebuie să permită şi înregistrarea
documentelor emise la efectuarea exportului de mărfuri prin comisionar
şi în nume propriu. În aceste situaţii, intervin facturi de diferenţă de curs,
ca urmare a dinamicii unei monede de referinţă faţă de moneda în care sa
emis factura şi s-a efectuat plata.
Urmărirea facturilor emise în cadrul unui contract şi aplicarea
discount-urile prevăzute prin acesta, impune ca la înregistrarea facturilor
să fie completat tipul şi numărul de contract în baza căruia se face
vânzarea.
Aplicaţia “Desfacere” trebuie să asigure evidenţa automată a
documentelor de vânzare, consistenţa datelor, regăsirea şi prelucrarea
complexă a informaţiilor specifice.
Pot fi structurate cel puţin, pe următoarele două planuri:
a. Organizatoric, componenta va asigura:
- eliminarea redundanţelor în înregistrarea datelor;
- asigurarea acurateţei proceselor de muncă;
- reorganizarea fluxurilor de activităţi şi a celor informaţionale;
- transmiterea directă (la nivel de bază de date) a datelor
financiar-contabile, în vederea consolidării informaţiilor la nivel
central.
b. Financiar, avantajele se reflectă în:
- legătura completă şi în timp real cu contabilitatea, prin

generarea documentelor de recepţie, transfer, consum, livrare,
facturare produse;
- posibilitatea diminuării stocurilor cu mişcare lentă şi a celor
excedentare, prin cunoaşterea în timp real a situaţiei exacte;
- gestiunea valorică coerentă a stocurilor, cu reflectarea în
contabilitate;
- posibilitatea asigurării evidenţei on – line, referitoare la
vânzările structurate pe produse, grupe de produse, structura
organizatorică, clienţi, perioadă, zone.
Integrare în sistemul informatic pentru management (SIM)

Modalităţile de integrare a modulului de Management al Vânzărilor
în sistemul informatic pentru managementul organizaţiei se pot evidenţia
prin următoarele considerente:
• Definirea contărilor automate pentru documentele prelucrate prin
Aplicaţia „Desfacere”, la nivelul componentei informatice pentru
activitatea financiar-contabilă.

Crearea compatibilităţii cu aplicaţia care asigură înregistrarea şi
procesarea tranzacţiilor efectuate în cadrul unităţilor de vânzare cu
amănuntul - vânzări prin bonuri fiscale, rapoarte zilnice şi
periodice, evidenţa stocurilor. La înregistrarea oricărui document,
sistemul trebuie să asigure actualizarea automată a cantităţilor
existente în stocurile fiecărui articol (date ce sunt gestionate de
aplicaţia „Stocuri”).
• Integrarea cu modulul de „Contabilitate generală” şi cel de
„Încasări/Plăţi”, ceea ce presupune ca emiterea unei facturi să fie
urmată de înregistrarea automată în soldul clientului, în jurnalul de
vânzări şi în contabilitate.
3.2.2.3 Modulul informatic pentru managementul
marketingului
Obiectivul urmărit
Constă în urmărirea şi controlul automatizat a tuturor acţiunilor
care privesc: gestiunea produselor şi a ciclului lor de viaţă, gestiunea
clienţilor actuali şi potenţiali, studiile de piaţă şi urmărirea tendinţelor
de evoluţie a acesteia.

Alături de unele principii cu caracter general, valabile şi celor două
module prezentate anterior considerăm că, pentru acestă componentă a
sistemului informatic a funcţiunii comerciale, se impun cel puţin două
cerinţe, care fac apel la tehnologiile de comunicaţie, cum sunt:
 Construirea paginii Web a organizaţiei, ca una din modalităţile cele
mai eficiente de promovare a imaginii ei şi de popularizare a
produselor sau serviciilor pe care le comercializează. Informaţiile
cu caracter public vor putea fi accesate conform unui profil

prestabilit, incluzând cataloage de produse, preţuri ale acestora,
condiţii de livrare, acţiuni promoţionale conform domeniilor de
interes sau profilului clienţilor.
Crearea platformei B2B (Bussines to Bussines) care va expune
informaţii din backoffice către partenerii autorizaţi ( aplicaţia
Backoffice se instalează pe serverul central al organizaţiei, preluând
datele culese din teren şi prelucrându-le automat, de exemplu prin
tehnologia OLAP – On Line Analytichal Processing). Prin
folosirea unui astfel de site un utilizator autentificat poate obţine
informaţii specifice (date despre contracte si facturi), poate efectua
o serie de operaţii (plasarea de comenzi) şi poate efectua tranzacţii
comerciale într-o platformă integrată.
Atingerea obiectivului pentru care este realizată componenta

informatică de marketing are loc prin operaţionalizarea unor funcţii
specifice, care vizează atât automatizarea unor procese intrinseci, cât şi a
legăturilor de cauzalitate cu procese conexe ( gestiune stocuri, fabricaţie,
resurse umane etc).
Într-o abordare generală, funcţionalitatea modulului informatic
pentru managementul marketingului este reflectată în următoarele:
• Gestionarea bazei de date ce conţine partenerii organizaţiei şi
relaţia lor cu aceasta. Prin intermediul acestei funcţii sunt asigurate
pe deo parte, informaţii cu caracter general (nume partener, cod
fiscal, personalitate juridică etc.), şi pe de altă parte o serie de
informaţii suplimentare cu privire la: grupe de parteneri, parteneri
fideli, modalităţi de plată etc, prin care pot fi realizate la nivelul
compartimentului de marketing analize multidimensionale, utile
în optimizarea procesului decizional.
• Analiza indicatorilor economici şi financiari prin folosirea unor
informaţii care au un grad mare de parametrizare. În funcţie de

tipurile de rapoarte selectate pot fi folosite diverse filtre de selecţie
după: unităţile emitente sau primitoare, perioada sau data,
partenerul sau grupa de parteneri, unitatea de măsură în care se
transformă cantităţile, atribute ale produselor, tipul contabil al
produselor, provenienţa lor, cursul valutar, soldul minim etc.
Exportarea datelor incluse în rapoarte, atât către alte aplicaţii
precum Microsoft Excel sau Microsoft Word, cât şi în format
HTML, pentru publicarea lor pe Internet / Intranet.
• Definirea parametrilor programului de fidelitate, modalitate
uzuală practicată de către organizaţii în vederea asigurării unei cote
de piaţă cât mai mari.
Aplicaţiile de bază ce definesc structura modulului informatic
pentru Managementul Marketingului sunt următoarele:
 Aplicaţia „Contracte şi Comenzi”
Condiţionează prin conţinutul ei procesele de producţie şi
aprovizionare, plecând de la planul stabilit pentru vânzări. Astfel,
contractele de vânzare/cumpărare gestionate prin intermediul acestei
aplicaţii, specifică informaţii despre părţile contractante, produsele şi
cantităţile tranzacţionate, informaţii despre preţ, politici de discount,
condiţii de valabilitate şi alte clauze generale. Introducerea în baza de
date a unei comenzi se poate realiza fie pe baza unui contract deja
încheiat cu partenerul – situaţie în care trebuie respectate cantităţile şi
termenele stipulate în contract, fie ca o comandă operaţională simplă, de
sine-stătătoare.
De asemenea, aplicaţia permite generarea automată a contractului,
pe baza clauzelor selectate la crearea contractului, clauze ce sunt stocate
într-o bibliotecă de texte, care pot fi ataşate paragrafelor contractului. În
acest fel, un contract poate fi disponibil în sistem ca document electronic
cu interfaţa în pagina Web, ca fişier imagine (obţinut prin scanarea
documentului hârtie primit de la un partener), ca document Word şi în
format XML, pentru transferul către un alt sistem informatic.

Sistemul trebuie să includă facilităţi de raportare grafică a stării
contractelor, în funcţie de livrările efectuate, plăţile executate, perioada
de valabilitate a contractului.
 Aplicaţia „Raportare comercială”

Permite obţinerea de informaţii pertinente cu privire la situaţia şi
dinamica operaţiunilor comerciale, financiare, a stării şi evoluţiei
stocurilor. Ea oferă suportul necesar evaluării situaţiei financiare a

organizaţiei, precum şi identificarea punctelor critice din activitatea
comercială şi financiară a acesteia.
Rapoartele comerciale sunt destinate urmăririi continue si eficiente
a activităţilor cu caracter comercial din cadrul firmei, de la aprovizionare,
desfacere, dinamica stocurilor şi până la situaţia plăţilor şi a încasărilor în
relaţiile cu partenerii. Considerăm că, un astfel de modul, trebuie să ofere
mai mult decât o trecere în revistă a produselor, partenerilor şi
documentelor introduse în sistem, în sensul de a deveni un mijloc
eficient de urmărire a corelaţiilor dintre aceste entităţi, permiţând
evaluarea calitativă şi monitorizarea viabilităţii organizaţiei, prin
intermediul elementelor de analiză financiară şi comercială.
Elementul forte al aplicaţiei îl constituie posibilitatea de analiză a
informaţiei pe diverse grade de sintetizare, folosind pentru aceasta o serie
de criterii comparative. În funcţie de domeniu, rapoartele incluse în
aplicaţie vor fi organizate în patru secţiuni distincte:
• Comercial - descrie activitatea comercială a organizaţiei, oferind
informaţii despre parteneri, achiziţii, vânzări, stocuri la terţi, analiză
comercială pe diverse domenii (intern, import, export, comparaţii
pe perioade) etc.
• Financiar - oferă informaţii despre activitatea financiară: încasările
şi plăţile efectuate de către organizaţie, cash-flow, soldurile
furnizorilor etc.
• Stocuri - cuprinde rapoarte referitoare la situaţia şi dinamica
stocurilor: stocul curent sau la o anumită dată, fişe de magazie,
evoluţia stocului în perioada selectată de utilizator, cu detalieri în
ceea ce priveşte intrările (import, intern) şi ieşirile (consumuri în
producţie, vânzări-intern, vânzări - export etc), vechime stocuri,
rotaţie stocuri etc.
• Documente - cuprinde rapoarte cumulate şi detaliate, pe tipuri de
documente (NIR-uri, Facturi, Facturi pentru export, etc.). Numele şi
numărul documentului se constituie în chei de verificare a modului
de operare, pentru regăsirea rapidă a informaţiei aflate pe unul sau
mai multe documente şi pentru evidenţierea şi localizarea rapidă a
greşelilor de operare din activitatea curentă. Fiind organizate pe
diferite niveluri de analiză şi detaliere, utilizatorul poate opta

pentru consultarea cumulată sau detaliată a unui raport, în funcţie
de gradul de rafinare dorit. Fiecare tip de raport va fi prezentat în
mai multe variante, cu diferite criterii de grupare şi sinteză,
surprinzând noi aspecte ale relaţiilor dintre entităţi. Denumirea
rapoartelor trebuie să sugereze gradul de detaliere şi criteriile de
grupare.
Cu siguranţă, implementarea componentei informatice de

marketing la nivelul funcţiunii comerciale a organizaţiei aduce o serie de
facilităţi şi beneficii, atât pe planul perfecţionării proceselor de gestiune,
cât şi pe cel al optimizării actului decizional (prin aplicaţii informatice
pentru determinarea ciclului de viaţă al produselor, extrapolarea
nivelului unor indicatori economici etc).
Pe lângă avantajele evidente, legate de prelucrarea automată a unor
volume mari de date – proprii sau regăsite în activităţi legate organic de
cea de marketing – precum şi de asigurarea parametrilor de pertinenţă ai
informaţiilor, elaborarea modulului pentru Managementul marketingului
prezintă facilităţi pe planul realizării schimbului informatizat de date
(Electronic Data Interchange – EDI). Parte componentă a noilor
tehnologii informatice şi de comunicaţie, schimbul informatizat de date
este un element care asigură legătura electronică între organizaţie şi
mediul extern, pentru a facilita transferul de date, bidirecţional.
Conducerea şi regularizarea fluxurilor de aprovizionare, desfacere şi
producţie implică o desfăşurare între diferiţii parteneri ai lanţului
logistic, care poate fi facilitată prin unificarea procedurilor
tranzacţionale, la nivelul fluxurilor de informaţii. Gestiunea lanţului
logistic este aşadar, susţinută de dezvoltarea unui parteneriat
informaţional, al cărui scop este de a contracara barierele de comunicare
şi de a asigura o fluidizare şi flexibilitate, a întregului flux logistic. Acest
tip de parteneriat constă în instaurarea unei coordonări eficiente între
actorii care participă la tranzacţie, permiţând activarea „just in time”
(exact la timp) a procedurilor operatorii, în funcţie de cerere. O astfel de

coordonare implică în mod obligatoriu folosirea unui limbaj comun, sub
o formă convenţională standardizată – acesta fiind în esenţă,
raţionamentul care se află la baza dezvoltării EDI.
Domeniile acoperite de schimbul informatizat de date corespund
tranzacţiilor uzuale, bazate pe comenzi, avize de primire/expediţie,
ordine de plată, documente vamale, declaraţii fiscale, facturi etc. Astfel,
la nivelul cel mai simplu, sistemele EDI permit doar schimbul electronic
de documente, între organizaţii şi într-o abordare generală, funcţionarea
lor este de maniera următoare: aplicaţia din sistem extrage referinţele
produselor care vor fi comandate, împreună cu cantităţile
corespunzătoare. Prin intermediul unei proceduri specifice de
interpretare a acestor date este emis un mesaj standardizat, acceptat de
normele specifice elaborate în acest sens ( „ORDERS” – în exemplul de
faţă, specific EDIFACT), care este transmis furnizorului. Acesta,
integrează comanda în aplicaţia sa prin care administrează vânzările şi ia
măsurile necesare.
Facem precizarea că, schimbul informatizat de date nu trebuie
confundat cu o simplă transmitere de date, iar folosirea acestui
instrument la nivelul tranzacţiilor organizaţiei necesită existenţa unei
infrastructuri de aplicaţii informatice pentru activităţile de bază, astfel
încât de exemplu, datele conţinute într-o comandă să fie integrate în mod
automat, făra a fi necesară operarea unei noi cereri în aplicaţia de
gestiune a vânzărilor, proprie furnizorului. Astfel, în mod esenţial,
schimbul informatizat de date permite reutilizarea datelor la nivelul
tuturor funcţiunilor firmei, fără a fi necesare operaţii de culegere
suplimentare.
Integrare în sistemul informatic pentru management

Eficienţa exploatării modulului informatic pentru marketing capătă
noi dimensiuni în condiţiile exploatării lui într-o manieră integrată, la
nivelul organizării procesuale şi structurale a firmei. Prezentăm în
continuare, câteva aspecte care evidenţiază compatibilitatea cu alte
aplicaţii informatice, prin prisma funcţiilor asigurate:
• În general, o comandă de vânzare emisă către un client, trebuie să

poată fi creată automat, cu posibilitatea rezervării de stoc, pentru
produsele comandate. În acest caz, cantităţile de produse existente
în stoc vor fi actualizate automat, fapt evidenţiat în aplicaţia
„Gestiune stocuri”.
• Comenzile şi contractele sunt asociate produselor şi materialelor
existente într-un nomenclator de articole, util şi altor aplicaţii. Pe
site-ul comercial organizaţia poate publica informaţii generale din
nomenclator, cum ar fi imaginea şi descrierea produselor, preţuri,
discount-uri, oferte speciale, date statistice.
• Modulul „Raportare comercială” va prelua şi prelucra informaţiile
conţinute în documentele primare generate de modulele
Aprovizionare şi Desfacere. Modulul trebuie să ofere informaţii
asupra documentelor de încasare şi plată înregistrate de aplicaţiile
Încasări şi Plăţi, precum şi a stadiului achitării documentelor
primare.
3.2.3 Subsistem informatic pentru managementul contractelor
Obiectivul urmărit
Realizarea unei componente informatice care să se constituie întrun
instrument de administrare a relaţiei organizaţiei cu partenerii.

Se adresează organizaţiilor care se confruntă cu un volum mare de
contracte de cele mai variate tipuri (desfacere, aprovizionare, leasing,
locaţie de gestiune, franciză etc.). Prin intermediul instrumentelor
informatice se asigură posibilitatea definirii şi înregistrării diferitelor
tipuri de contracte, începând din faza de negociere până la închiderea sau
rezilierea contractului.
Componenta informatică pentru Managementul contractelor
urmăreşte sa gestioneze, cel puţin trei categorii de informaţii:
• Informaţiile de bază din contract - data încheierii contractului,

localitatea, perioada de valabilitate, client/furnizor, responsabilul de
contract.
• Informaţii privind articolele de contract - servicii cuprinse în
contract, termene de livrare, termene de facturare, termene de
încasare/plată, penalităţi, comisioane, discount-uri, opţiuni ce pot fi
activate în funcţie de caracterul şi specificul activităţii fiecărei
organizaţii.
• Informaţii care controlează situaţii speciale - cum ar fi, de
exemplu, abaterile de preţ/tarif, încetarea plăţilor sau
restricţionarea plăţilor pe contract.
Funcţiile generale ale modulului informatic
Principalele funcţii ale unei astfel de componente informatice sunt

canalizate în direcţia urmăririi tuturor contractelor, structurate într-o
bază de date pe diverse criterii de interes. Cu precizarea că, elementele de
parametrizare ce caracterizează modulul de configurare a aplicaţiei,
trebuie să-i confere acesteia o flexibilitate maximă sub aspectul modelării
în funcţie de specificul activităţii, funcţionalităţile cele mai
reprezentative sunt:
• prezentarea rapidă a informaţiilor de bază asociate unui contract;
• posibilitatea urmăririi circuitului documentelor asociate
contractului, precum şi operaţiilor la care acestea sunt supuse; de
regulă, documentele provin din alte aplicaţii informatice;
• furnizarea tuturor informaţiilor specifice pentru contractele aflate
în diferite stadii de derulare, sau a unor informaţii cheie (termene,
cantităţi);
• modelarea de către utilizator a interconectării cu alte aplicaţii
informatice (Management Financiar-Contabil, Managementul
Stocurilor, Managementul Aprovizionării, Managementul
Marketingului);
• urmărirea fluxului financiar, prin vizualizarea documentelor

specifice emise in celelalte componente, atât la nivel de contract cât
şi la nivel de faze sau subfaze definite în cadrul contractului;
• definirea flexibilă a modelelor de contracte, cu posibilitatea
adăugării de noi opţiuni de către utilizator, în funcţie de derularea
contractelor în timp.
În mod firesc, procedurile care sunt incluse în acest modul
urmăresc în primul rând, să asigure două elemente de bază:
a. Configurarea tipurilor de contract – se stabileşte categoria căreia îi
aparţine un anumit contract (aprovizionare, desfacere etc), categorie
în funcţie de care vor fi reflectate pe contract tranzacţiile financiar-
contabile şi de stoc. Definirea unui contract în baza de date implică
următoarele:
- selectarea tipului (modelului) de contract;
- completarea informaţiilor de bază (client/furnizor, valoare
contract, data de început, data de sfârşit, responsabil contract
etc);
- definirea structurii de faze şi sub-faze asociate contractului;
- setarea valorilor atributelor asociate (copiate automat conform
configuraţiei prestabilite);
- completarea informaţiilor pentru opţiunile asociate (prin
model).
b. Asigurarea mecanismului de notificare automată - permite
specificarea unor situaţii particulare din baza de date, pentru care
utilizatorul doreşte să fie atenţionat automat (ex: termene de
încasare/plăţi depăşite, documente nefinalizate etc.).
Ca aplicaţii ce se pot regăsi într-un modul informatic de

Management al contractelor menţionăm:
 Aplicaţia „Contracte – comenzi”

Pune la dispoziţia utilizatorilor un portofoliu de clauze pentru

încheierea contractelor, gestionate dinamic, în funcţie de specificul
beneficiarului. Aplicaţia poate fi un site de tip Sistem Marketing, care
oferă posibilitatea plasării de comenzi on-line de către clienţii
beneficiarului, expunând produsele comercializate împreună cu toate
caracteristicile lor. Comanda se va propaga în Sistemul Comercial, putând
fi gestionată şi urmărită în continuare în serviciile de Desfacere, respectiv
Aprovizionare şi Producţie, permiţând urmărirea realizării contractelor şi
activitatea partenerilor.
 Aplicaţia „Contracte - aprovizionare”
Oferă suport pentru înregistrarea tuturor documentelor de
aprovizionare în lei şi în valută folosite în România, obligând
înregistrarea lor în strictă conformitate cu legislaţia în vigoare (note de
intrare/recepţie, declaraţii vamale de import, cheltuieli în valută etc)
 Aplicaţia „Contracte – desfacere”

Similar aplicaţiei anterioare, acest modul trebuie să ofere suport
pentru înregistrarea tuturor documentelor de vânzare în lei şi în valută
folosite în România, obligând înregistrarea lor în strictă conformitate cu
legislaţia în vigoare: facturi de livrare, facturi pro-formă, facturi de
export, avize de expediţie etc. Indiferent de specificul organizaţiei,
sistemul trebuie să ofere un serviciu de tip POS, integrat cu imprimantă
fiscală omologată, ca suport pentru înregistrarea şi tipărirea automată a
Bonurilor Fiscale.
 Aplicaţia „Contracte – financiar”

Include gestionarea automată a operaţiunilor de plăţi şi încasări
derulate în organizaţie. Documentele de aprovizionare şi desfacere este
necesar să fie automat înregistrate şi urmărite de serviciile de plăţi şi
încasări, pe suporturi valabile în România (cecuri, ordine de plată,
numerar, dispoziţii de plată valutară externă, compensări în lei sau în
valută, evidenţa şi utilizarea avansurilor etc.).
 Aplicaţia „Contracte – rapoarte comerciale”

Este concepută astfel încât să permită crearea unui set de rapoarte

structurate pe domenii de activitate (comercial, financiar,
documente),care permit efectuarea unei analize multidimensională a
activităţilor comerciale şi financiare desfăşurate de organizaţie (în funcţie
de tipul contractelor, partenerilor, previziuni de plăţi sau încasări,
documente restante etc).
Având în vedere că, întreg ansamblul de relaţii ale organizaţiei cu
mediul extern se desfăşoară în baza unor legături contractuale,
gestionarea automată a acestora este deosebit de utilă, aducând un grad
ridicat de eficienţă în exercitarea atributelor managementului. Câteva din
avantajele oferite de un sistem informatic pentru Managementul
contractelor sunt următoarele:
• definirea şi urmărirea informatizată a contractelor, din faza de
negociere până la încheierea lor;
• gestionarea tuturor informaţiilor privind articolele de contract,
termene de livrare, termene de facturare, termene de încasare/plată,
penalităţi, comisioane, discount-uri;
• posibilitatea controlului unor situaţii speciale, precum abaterile de
preţ sau tarif, încetarea plăţilor sau restricţionarea plăţilor pe
contract.
În etapa de proiectare a conceptului care va sta la baza viitorului

sistem de gestionare informatizată a contractelor este esenţial să fie luată
în considerare necesitatea integrării acestuia în cadrul sistemului
informatic pentru management.
Potrivit practicilor în domeniu, realizarea la nivelul organizaţiei, a
unui sistem integrat include printre altele, o componentă informatică de
asigurare a standardelor de calitate, punându-se un accent deosebit pe
sistemele de Management al documentelor şi al fluxurilor de lucru. În

acest context, componenta informatică pentru Managementul
contractelor oferă - prin intermediul bazei de date proprii, consultată
după criterii specifice – una din premisele necesare integrării ei, pe
orizontală sau verticală, în alte module informatice. Concret, dacă se
utilizează drept entităţi primare partenerii şi articolele gestionate de
serviciile de gestiune internă, toate documentele şi operaţiunile
generează automat tranzacţiile contabile corespunzătoare. Modulul
informatic de Producţie va gestiona comenzile de vânzare care necesită
lansarea în producţie, iar cel de Personal va lua în considerare
performanţele angajaţilor (de exemplu volumul vânzărilor realizate) la
calculul drepturilor salariale.
3.2.4 Subsistem informatic pentru managementul producţiei
Obiectivul urmărit
Folosirea aparatului informatic pentru gestionarea activităţilor de
pregătire, programare, lansare, urmărire, execuţie şi control ale
proceselor de producţie, punând la dispoziţia factorilor de decizie toate
informaţiile şi instrumentele necesare în fundamentarea unor politici în
domeniul producţiei, eficiente şi riguros organizate.

Informatizarea sistemelor de producţie constituie unul din
obiectivele prioritare pentru agenţii economici, în condiţiile dezvoltării
unei reale pieţe concurenţiale, ale cărei dimensiuni şi cerinţe se amplifică
substanţial o dată cu aderarea la Piaţa Europeană. Având în vedere
tendinţa de diversificare a mărimii şi structurii cererii de produse,
precum şi imperativul de asigurare a unei calităţi ridicate a acestora,
sistemul de producţie al organizaţiei trebuie să se bazeze pe o
infrastructură informatică şi de comunicaţie modernă , capabilă să
satisfacă cel puţin două premise esenţiale:
• La nivelul procesului de producţie – conducerea şi coordonarea

acestuia trebuie să se realizeze prin folosirea tehnicii de calcul,
integrând activităţile de proiectare a produselor, până la
recepţionarea materiei prime, fabricatia propriu-zisă şi expedierea
lor. Automatizarea proceselor de producţie se poate realiza prin
folosirea sistemelor avansate de producţie, caracterizate de un grad
ridicat de automatizare, robotizare şi informatizare, care permite
desăşurarea întregului proces de fabricaţie cu intervenţia minimă a
operatorului uman.
• La nivelul managementului sistemului de producţie – se axează pe
folosirea celor mai noi tehnologii ale informaţiei şi a unor aplicaţii
informatice atât pentru gestiunea economică ( ex: elaborarea
automată a variantelor de preţ ale produselor, evidenţa automată a
postcalculului şi a abaterilor costurilor de producţie, emiterea
automată a documentaţiei de lansare în fabricaţie, pe principiul
descompunerii structurale a produsului lansat etc.), cât şi pentru
optimizarea fundamentării deciziilor la nivelul funcţiunii de
producţie (ex: elaborarea dimensiunii optime a nomenclatorului de
fabricaţie, minimizarea cheltuielilor materiale folosind reţete
optime de croire etc).

Complexitatea funcţională a unui modul informatic pentru
Managementul producţiei este ridicată şi ea decurge atât din
particularităţile activităţilor specifice domeniului producţiei, cât şi din
necesitatea satisfacerii cerinţelor care decurg din interacţiunea cu alte
activităţi incluse în organizarea procesuală a firmei. Cele mai importante
funcţii ale acestui modul se regăsesc în:
• generarea automată a documentaţiei de lansare în fabricaţie a
produselor (necesarul de materii prime, materiale şi necesarul de
manoperă), folosind principiul descompunerii structurale a
produsului (modelul matematic al imploziei şi exploziei);
• urmărirea abaterilor de la consumurile de materii prime şi
materiale, faţă de nivelul planificat (cu evidenţierea cauzală a
acestor abateri), prin integrarea cu modulul aprovizionare din

cadrul subsistemului comercial şi prelucrarea documentelor de
mişcare;
• monitorizarea indicatorilor cheie de performanţă pentru fiecare
verigă a fluxului de producţie şi reducerea pierderilor în punctele
deficitare, prin analiza consumurilor efective în fiecare subunitate
de producţie;
• calculul costurilor de producţie şi raportarea cheltuielilor pe centre
de cheltuială;
• urmărirea structurii costurilor pe fiecare fază a procesului de
fabricaţie şi pe fiecare tip de produs executat;
• monitorizarea evoluţiei fluxului tehnologic, asigurând astfel
ritmicitatea producţiei;
• elaborarea unui raport de analiză a abaterilor costurilor de
producţie realizate, de la nivelurile planificate, cu evidenţierea
naturii cauzei şi a efectelor directe asupra altor indicatori de
referinţă economici şi financiari.

Din punctul de vedere al structurii, un modul informatic pentru
Managementul producţiei cuprinde, în general, următoarele aplicaţii:
1. Programarea producţiei
2. Lansarea în fabricaţie
3. Urmărirea producţiei
4. Întreţinere şi reparaţii (mentenanţă)
5. Urmărirea cheltuielilor de producţie
 Aplicaţia „Programare producţiei”

Are ca scop optimizarea gradului de încărcare a capacităţilor de
producţie şi asigurarea la termen a livrării produselor sau serviciilor
pentru care au fost încheiate contracte ferme. Procedurile automate
incluse în aplicaţie se axează pe următoarele elemente:
• Planul de producţie – modulul informatic gestionează toate

comenzile primite de la clienţi prin intermediul subsistemului
comercial. În funcţie de acestea, se vor genera automat comenzile
interne, care vor sta la baza fundamentării planurilor de producţie.
Documentul "Comandă internă" conţine produse aparţinând uneia
sau mai multor comenzi externe, sau care servesc intereselor proprii
ale organizaţiei, structurând următoarele informaţii : cod şi
denumire produs, unitate de măsură, număr comandă internă,
cantitate lansată, data lansării, veriga responsabilă cu execuţia ei.
Planul lunar de producţie va cuprinde informaţiile de bază pentru
planificarea procesului de fabricaţie, fiind împărţit pe zile si
schimburi. Pentru fiecare plan de producţie, sistemul trebuie să
asigure calculul cantităţilor de articole componente care trebuie
realizate în decursul lunii respective. De asemenea, sistemul va
gestiona datele referitoare la procesul de producţie: operaţiile
tehnologice, tarifele orare pe tipuri şi categorii de meserii etc.
• Resurse fizice şi norme - o resursă fizică este ataşată fiecărui utilaj
înregistrat în sistem. Pentru fiecare tip de resursă fizică în parte sunt
menţionate operaţiile tehnologice. La începutul lucrului pe fiecare
schimb este necesar să se stabilească starea fiecărei resurse fizice
(disponibilă, indisponibilă). Planificarea producţiei pe resursele
fizice va începe de la ultima unitate de producţie de pe fluxul
tehnologic, deci de la unitatea la care se obţine produsul finit.
Asocierea produselor la resursele fizice se va face pe baza normelor
de producţie. Unul dintre obiectivele necesar a fi urmărite se referă
la utilizarea optimă a capacităţii de producţie şi implicit la
îndeplinirea planului stabilit.
• Asigurarea flexibilităţi în planificarea producţiei – producţia
planificată trebuie să se poată realiza pentru orice structură de
producţie. Pentru aceasta, normele de timp şi de producţie pe
fiecare post de lucru sunt înregistrate în sistem, pe baza acestor date
putându-se calcula automat munca directă pentru orice produs.
Ansamblul informaţiilor referitoare la rezultatele producţiei se
înregistrează pentru fiecare schimb de lucru, prin intermediul
Raportului Zilnic de Producţie. Aceste documente conţin de
asemenea şi date referitoare la resursele umane şi fizice folosite

pentru obţinerea producţiei raportate, sistemul având posibilitatea
să recalculeze întregul program de fabricare şi alocare de resurse, în
concordanţă cu diverşi factori interni şi externi (schimbarea
priorităţilor, comenzilor, defectarea utilajelor etc.).
 Aplicaţia „Lansare în fabricaţie”

Lansarea producţiei reuneşte un ansamblu de activităţi
premergătoare procesului de fabricaţie propriu-zis, care au la bază un
ansamblu de documente tehnice şi economice menite să asigure
realizarea fizică a producţiei, pe baza proiectării produselor, tehnologiei
de fabricaţie şi programării operative a producţiei. Modulul informatic
pentru conducerea sistemului de producţie este astfel proiectat, încât
asigură o legătură coerentă între baza de date de produse şi comenzi
interne şi, pe de altă parte, lansarea şi ordonanţarea producţiei. În acest
mod, se asigură derularea eficientă şi în timp util a programării operative
a producţiei, prin existenţa unei pregătiri tehnice corespunzătoare şi prin
utilizarea bazei de date unice a organizaţiei care, pe lângă informaţii
economice, include şi articole despre planul de producţie, structura
produselor, tehnologiile de fabricaţie, capacităţi de producţie.
Informatizarea activităţii de lansare în fabricaţie vizează în
principal, elaborarea automată a documentaţiei de lansare (necesarul de
materii prime, materiale, necesarul de manoperă aferent fiecărui post de
lucru şi operaţii) şi constituie un obiectiv prioritar, în special pentru
agenţii economici cu un mod de producţie de serie mică şi unicate. În
aceste cazuri, ca urmare a faptului că în structura unui produs finit intră
o serie de componente (ansamble, subansamble, repere, materiale),
automatizarea activităţii de lansare în fabricaţie necesită regăsirea şi
prelucrarea informaţiilor printr-un sistem arborescent, care memorează
nivelurile de descompunere ale produsului finit, conform fişei lui
tehnologice. Astfel de informaţii se organizează într-o bază de date
specială, cu o structură logică specială, constituită din fişiere înlănţuite
de tip SCF ( Systeme de Chainges des Fichiers).
 Aplicaţia „Urmărirea producţiei”

Din punct de vedere al localizării în sfera activităţilor de producţie,
urmărirea producţiei este ulterioară celor două aplicaţii informatice
prezentate şi implică prelucrarea automată a informaţiilor cu privire la
următoarele elemente:
a. Urmărirea transferului între secţii - activitate ce se desfăşoară cu
scopul de a diagnostica procesul de producţie din fiecare
departament (secţie), prin prisma unor documente particulare:
- documente de transfer între secţii, care înregistrează informaţii
specifice;
- documente pentru reflectarea stocului de semifabricate care sunt
predate la depozit la sfârşitul zilei;
- documentul Raport Zilnic de Producţie, care înscrie informaţii
referitoare la producţia realizată (codul articolului, specificaţia,
cantitatea / schimbul de lucru).
Aplicaţia informatică trebuie să determine nivelul fizic al abaterii
dintre consumul real de materiale şi cel specificat în norme (teoretic).
Acest lucru se poate realiza prin compararea intrărilor cu ieşirile de
materiale din fiecare secţie de producţie, cu condiţia ca sistemul să
permită o imagine exactă a cantităţilor de semifabricate care se află pe
fluxul tehnologic la un moment dat. Asigurarea acestor informaţii este
importantă, deoarece ele stau la baza analizei stadiului în care se află
producţia planificata pe fluxul tehnologic. Totodată, astfel de informaţii
sunt utile la urmărirea anumitor comenzi cu termen de livrare ferm şi
care nu suportă întârzieri.
b. Bilanţul de materii prime - arată cu exactitate abaterea de la
consumul standard de materiale admis şi pierderile din producţie,
folosind informaţiile referitoare la stocuri şi documentele de
transfer. Bilanţul identifică punctele în care au loc pierderi datorate
nerespectării instrucţiunilor de lucru.
 Aplicaţia „Întreţinere şi reparaţii (mentenanţă)”

Oferă suportul informatic necesar pentru administrarea

operaţiunilor specifice întreţinerii şi reparării mijloacelor fixe, permiţând
înregistrarea şi monitorizarea cheltuielilor efectuate în acest scop.
Aplicaţia este destinată de asemenea, susţinerii activităţii unităţilor
auxiliare în vederea evidenţierii şi evaluării serviciilor pe care acestea le
furnizează producţiei de bază: executarea şi remedierea pieselor de
schimb, S.D.V.-urilor şi matriţelor, repararea motoarelor electrice.
În cadrul aplicaţiei de disting două proceduri informatice deosebit
de utile, specifice conducerii activităţii de mentenanţa şi anume –
Reducerea duratelor de intervenţie planificate şi Determinarea
momentului optim de intervenţie. Prima procedură este de tip optimizare
şi urmăreşte ca pentru o anumită succesiune de operaţii specifice
întreţinerii şi reparării utilajelor, caracterizate prin durate, resurse şi
timpi de execuţie, să stabilească modul de derulare al acestora, astfel încât
timpul normat de execuţie al intervenţiei să fie minim. Algoritmii care
stau la baza acestei aplicaţii sunt specifici metodei analiza drumului critic
(ADC). Cea de-a doua procedură constituie o extensie a primeia,
urmărind nivelarea resurselor materiale, umane şi financiare implicate în
activitatea de întreţinere şi reparaţii, precum şi determinarea
previzională a momentului optim de început şi de sfârşit al unei
intervenţii.
Un aspect important al aplicaţiei se referă la faptul că, ea oferă
suportul necesar evidenţierii cheltuielilor cu întreţinerea şi repararea
utilajelor în cadrul costului de producţie. În acest sens, sunt necesare
următoarele facilităţi oferite de aplicaţia informatică:
• introducerea şi prelucrarea documentelor specifice activităţilor de
întreţinere-reparaţii şi execuţie-remediere;
• specificarea, la iniţializarea sistemului, pentru fiecare unitate
prestatoare de servicii, a producţiei neterminate pentru comenzile
în curs de execuţie, lansate anterior lunii din care începe
introducerea datelor;
• calculul cheltuielilor materiale şi a celor cu salariile directe aferente
fiecărei comenzi;
• evidenţierea distinctă a cheltuielilor directe si a celor indirecte, în

vederea calculării coeficientului de regie, utilizat pentru calculul
cheltuielilor de regie;
• calcularea costului total al unei lucrări finalizate si recepţionate de
beneficiar;
• calculul automat al producţiei neterminate pentru o lucrare ce nu a
fost finalizată în luna curentă.
 Aplicaţia „Urmărire cheltuieli de producţie”

Prin intermediul acestei aplicaţii, modulul informatic pentru
Managementul producţiei se constituie într-un produs eficient şi util,
oferit compartimentelor şi serviciilor care participă la pregătirea şi
realizarea procesului de producţie, asigurând înregistrarea şi regăsirea
informaţiilor specifice fluxului tehnologic. Prin accesul direct la date,
modulul permite cunoaştrea listei tuturor materiilor prime şi
componentelor necesare pentru realizarea unei comenzi de produse.
Integrat cu modulul informatic pentru „Gestiune stocuri” şi cu proceduri
pentru prelucrarea documentelor de mişcare, aplicaţia generează o
imagine exactă asupra abaterilor de la consumurile de materii prime şi
materiale.
De asemenea, în cadrul acestei aplicaţii este oferit suportul de date
pentru calculul costurilor de producţie şi raportarea cheltuielilor pe
centre de cost. Pe baza informaţiilor din „Contabilitatea de gestiune” cu
privire la cheltuielile efectuate, se vor separa cheltuielile cu producţia
neterminată de restul cheltuielilor înregistrate în perioada contabilă
corespunzătoare. Prin procesarea reţetelor de producţie şi a
documentelor referitoare la stocuri, aplicaţia oferă instrumentul necesar
evaluării producţiei neterminate înregistrate în sistem prin intermediul
documentelor de inventar ale departamentelor de producţie. Sistemul va
calcula costuri comparate pe reţetă, pe dimensiuni, costuri medii pentru
producţia livrată, detaliate pe valoarea materiilor prime, muncă directă,
cheltuieli indirecte, utilitare şi administrative. Cheltuielile de producţie
trebuie să includă şi valoarea muncii şi serviciilor prestate pentru secţiile

de producţie de către secţiile auxiliare.
Urmărirea structurii costurilor pe fiecare fază a procesului de
fabricaţie şi pe fiecare tip de produs executat poate determina creşterea
eficienţei prin reducerea ponderii produselor care se fabrică cu un profit
mic şi stimularea modernizării tehnologice şi a progresului tehnic.
Un alt element avut în vedere de această aplicaţie se referă la
analiza costului de producţie. După cum se cunoaşte, costul direct al unui
produs este format din valoarea materiilor prime şi manoperă.
Cheltuielile cu materiile prime pe fiecare produs în parte sunt evaluate
folosind informaţii reale despre consumuri (inclusiv pierderi
tehnologice). Normele de timp şi de producţie pe post de lucru trebuie
înregistrate în sistem, pe baza lor calculându-se manopera aferentă
fiecărui produs. În ceea ce priveşte cheltuielile indirecte de producţie,
acestea sunt distribuite pe centre de cost si pe ansamblul produselor, în
funcţie de anumite variabile legate de fiecare element de cheltuială
(manoperă, valoare materii prime). Astfel, aplicaţia permite cunoaşterea
contribuţiei fiecărei verigi la determinarea costului de producţie, putând
fi identificate acele unităţi de producţie care au cheltuieli mari.
Utilitatea aplicaţiei referitoare la urmărirea cheltuielilor de
producţie creşte considerabil dacă furnizează şi posibilitatea identificării
factorilor principali care au influenţă asupra modificării costului de
producţie, într-o anumită perioadă faţă de o perioadă de bază.
Acestea decurg din însăşi folosirea tehnicii electronice de calcul şi a
produselor informatice dedicate, care susţin desfăşurarea unui sistem atât
de complex, cum este cel de producţie. Într-o abordare generală, ele se
referă la următoarele:
• Rapiditatea calculării costului total de producţie, în contextul
introducerii unor date minimale.
• Calculul automat al producţiei neterminate, la sfârşitul unei
perioade, pentru comenzile nefinalizate.
• Calculul automat al cantităţii rămase de executat dintr-o comandă

aflată în curs de execuţie.
• Asigurarea gestiunii tehnice, financiare şi a
utilizării echipamentelor.
• Gestiunea contractelor, bugetelor şi a costurilor activităţii de
mentenanţă.
• Reducerea timpilor de înregistrare a documentelor şi a datelor
referitoare la stocurile de materiale, materii prime şi piese de
schimb.
• Calculul resurselor financiare implicate în activităţile de reparaţii,
pe tipuri de echipamente utilizate şi folosirea acestor informaţii ca
suport pentru deciziile de achiziţii viitoare.

Modulul informatic pentru producţie ocupă un loc important în
cadrul sistemului integrat pentru managementul organizaţiilor, al căror
obiect de activitate este orientat către realizarea de produse. De aceea,
eforturile de proiectare şi elaborare a aplicaţiilor care informatizează
activităţile specifice sistemului de producţie trebuie îndreptate în
principal, spre asigurarea compatibilităţii cu baza de date şi procedurile
automate din cadrul celorlalte funcţiuni ale firmei respectiv, funcţiunea
comercială, financiar-contabilă, personal şi cercetare-dezvoltare.
Soluţia informatică care stă la baza modulului pentru
Managementul producţiei se bazează pe nomenclatorul de articole,
grupat pe diverse entităţi: produse, materiale, contracte-comenzi,
personal, stocuri, cheltuieli, servicii etc. Astfel, pentru programarea şi
lansarea în producţie sunt luate în considerare comenzile de desfacere
gestionate de serviciul de Contracte-Comenzi, iar documentele specifice
producţiei (bonuri de consum sau de predare, fişe limită de consum etc.)
sunt gestionate de serviciul de Gestiune stocuri.
Nomenclatorul de articole poate fi organizat ierarhic, într-o
configuraţie similară structurii de fişiere afişată în Windows Explorer: în
partea din stânga a paginii apare lista de grupe şi subgrupe; în partea din
dreapta a paginii este afişată lista de articole corespunzătoare grupei
selectate. La nivelul unei grupe pot fi definite mai multe caracteristici

numite atribute. Atributele definite la nivelul unei grupe vor fi automat
moştenite de către subgrupe. Un articol este definit în mod unic, printrun
cod generat pe baza unei structuri de codificare specifică la nivelul
grupei. Potrivit practicilor uzuale, codul este determinat de valorile
atributelor cele mai semnificative ale grupei din care face parte articolul.
Nomenclatorul de articole trebuie să permită gestionarea atât la
nivelul sediului central al organizaţiei, cât şi la nivel de unităţi locale
(filiale, fabrici). Unicitatea articolelor în sistem va putea fi asigurată de
mecanismul de replicare SQL, sediul central fiind nivelul centralizator,
unde se pot efectua operaţii de analiză şi configurare.
Compatibilitatea funcţională şi de proiectare a subsistemului
informatic pentru producţie, cu alte module reprezentative asigură o
serie de intercondiţionări, cum ar fi:
• Cu componentele funcţiunii comerciale – desfacere, aprovizionare,
marketig – prin punerea la dispoziţie a informaţiilor despre articole,
precum şi cu componenta de personal, pentru urmărirea
cheltuielilor cu forţa de muncă.
• Cu aplicaţia de Contabilitate generală, prin definirea tipurilor de
articole şi conturile asociate lor.
• Cu programul de interfaţă, pentru selecţia de informaţii din toate
celelalte module ale sistemului integrat.
Dezvoltarea şi includerea modulului de producţie într-o platformă
informatică integrată a organizaţiei generează multiple avantaje pe plan
managerial, tehnologic, informaţional şi uman şi constituie o etapă
necesară în procesul de informatizare al organizaţiei.
3.2.5 Subsistem informatic pentru managementul stocurilor
Obiectivul urmărit
Perfecţionarea activităţii de gestiune a stocurilor, în vederea
reducerii costurilor ocazionate de ansamblul operaţiilor specifice acestui
domeniu (costuri de depozitare, costuri de achiziţie şi transport, costuri
suplimentare aferente lipsei de stoc, costuri ocazionate de stocurile cu

mişcare lentă sau fără mişcare etc).

Gestionarea stocurilor de materii prime, materiale, piese de schimb,
sau produse finite de către o organizaţie necesită definirea unor reguli şi
convenţii, în baza cărora se utilizează sistemul de coduri bară, conform
normelor internaţionale în vigoare. Elaborarea unui modul informatic
care are ca scop managementul gestiunii stocurilor porneşte în mod
fundamental de la atribuirea pentru fiecare articol a unui cod unic,
asigurarea unei codificări unitare şi coerente fiind de altfel, o condiţie
obligatorie în prelucrarea automată a informaţiei.
O a doua premisă importantă în realizarea modulului informatic
constă în necesitatea utilizării unor metode multiple de evaluare a
stocurilor şi de calcul al preţurilor, cum ar fi: LIFO (Last In First Out),
FIFO (First In First Out), PSTD (Preţ STanDard), ULTP (ULTimul Preţ),
PMP (Preţ Mediu Ponderat). Toate aceste metode sunt utile pentru
cunoaşterea nivelului stocurilor, fie în situaţia în care acesta scade sub
stocul de siguranţă, fie atunci când se depăşeşte nivelul maxim admis.
În fine, o altă premisă necesară pentru elaborarea respectivului
modul informatic porneşte de la importanţa ce trebuie acordată
asigurării flexibilităţii producţiei, în sensul cunoaşterii cât mai exacte a
ce, cum şi cât se produce, pentru a asigura performanţa organizaţiei pe
piaţă. Astfel, o gestiune eficientă a stocurilor de materii prime şi
materiale – susţinută de instrumentele informatice corespunzătoare –
devine „cheia” evitării unei bune părţi din dereglările înregistrate la
nivelul fluxului productiv.
Apreciem în acest sens că, utilitatea modulului informatic pentru
Managementul stocurilor creşte semnificativ dacă sunt proiectate în
cadrul său, proceduri informatice pentru operaţionalizarea metodei de
aprovizionare Just In Time, cunoscută în practică şi sub numele „ zero
stoc”. Principiul de bază al metodei este reducerea stocurilor de materii
prime şi materiale, care trebuie aduse de la furnizori exact la momentul
impus de procesul de producţie, iar produsele finite livrate exact la
termenul prevăzut în contractul cu beneficiarul. Evident că,

implementarea unei astfel de metode reclamă schimbări de natură
metodologică la nivelul programării producţiei şi a fabricaţiei
propriuzise şi în plus, o integrare informaţională şi informatică extrem
de
puternică, cu componentele pentru Mangementul producţiei,
Managementul comercial, Managementul financiar-contabil.

Utilizatorii direcţi ai acestei componente informatice sunt
persoanele responsabile cu activitatea de gestiune a diferitelor categorii
de stocuri existente în organizaţie. Definirea cerinţelor în etapa de
analiză a sistemului informaţional a condus la identificarea următoarelor
funcţii pe care va trebui să le satisfacă modulul pentru Managementul
stocurilor:
• Administrarea întregului flux de gestiune a stocului, constând în
recepţie, rezervare, consum, transfer, ajustare, realizându-se astfel
urmărirea evoluţiei în timp a consumului materialelor, pe baza
tranzacţiilor efectuate asupra lor.
• Urmărirea stocurilor pe diverse niveluri de gestiune şi în cadrul
acesteia, la nivel de locaţie fizică.
• Urmărirea stocurilor după criterii multiple (preţuri diferite pentru
acelaşi articol, număr de serie, celula de fabricaţie, furnizorul etc.).
• Emiterea în timp real a rapoartelor informaţionale (balanţa de
stocuri, fişe de magazie etc).
• Efectuarea transferurilor automate între gestiuni, cu generarea
operaţiilor corespunzatoare în contabilitate după reguli prestabilite.

Oferă suportul necesar fundamentării deciziilor de aprovizionare,
programare şi lansare a producţiei, planificare a vânzărilor.

Componenta informatică pentru Managementul stocurilor este
structurată pe următoarele aplicaţii, care în general, urmăresc toate
fazele şi stadiile proceselor de gestiune a stocurilor.
 Aplicaţia „Actualizare şi tranzacţii stocuri”

Este o procedură clasică de generare a bazei de date care va include
nomenclatorul de articole de stoc, cu precizarea particularităţilor pentru
fiecare dintre acestea. De asemenea, aplicaţia permite şi operarea
modificărilor de stocuri (intrări/ieşiri, rezervări, transferuri şi ajustări
etc.), sistemul garantând astfel cunoaşterea exactă a cantităţilor existente
pentru fiecare articol, în orice moment.
 Aplicaţia “Gestiune stocuri”

Trebuie să permită unităţilor patrimoniale organizarea evidenţei şi
contabilităţii analitice a stocurilor, conform metodei operativ-contabile.
Pentru aceasta, aplicaţia dispune de câteva particularităţi, cum sunt:
• Iniţializarea şi controlul stocurilor existente în fiecare gestiune din
cadrul organizaţiei, cu evidenţierea aceluiaşi articol, pentru care au
fost înregistrate mai multe preţuri.
• Obţinerea rapoartelor de analiză privind evoluţia stocurilor în
timp, situaţii ce sunt extrem de utile pentru adoptarea unor decizii
cu privire la politica de aprovizionare, planul de producţie sau
analiza costurilor de producţie. Ca mod de lucru, ieşirile din stoc
pot fi gestionate prin intermediul metodei FIFO (First In, First
Out), sau CMP (Cost Mediu Ponderat), verificarea concordanţei
între stocurile scriptice rezultate în urma prelucrării documentelor
şi stocurile reale, existente în gestiuni, realizându-se cu ajutorul
formularelor de inventar, întocmite pe baza datelor existente în

sistem şi a celor completate manual în momentul efectuării
controlului.
Vehicularea unei mari varietăţi de documente specifice procesului
de gestionare al stocurilor (ex: proces verbal de constatare diferenţe
de inventar, bon de consum, bon de transfer, bon de restituire, bon
de predare, fişă limită de consum, proces verbal de casare şi
recuperare, proces verbal de reevaluare etc). Aplicaţia asigură o
prelucrare completă a documentelor, în sensul ca sistemul va
asigura nu numai înregistrarea în baza de date a informaţiilor
conţinute în document, ci va efectua simultan actualizarea
stocurilor pentru articolele specificate în document şi generarea
tranzacţiilor contabile corespunzătoare.
Un aspect important al funcţionării acestei aplicaţii este cel care se
referă la asistarea utilizatorului în prelucrarea documentelor. În acest
sens, la specificarea unui articol din baza de date procedura permite
afişarea denumirii şi unităţii de măsură, verificarea tipului articolului,
alegerea preţului din listă, afişarea stocului curent, actualizarea automată
a valorilor la schimbarea cantităţii sau preţului. Pentru documentele de
ieşire din stoc, sistemul trebuie să avertizeze utilizatorul când cantitatea
specificată pe document depăşeşte cantitatea din stoc sau cantitatea
maximă permisă.
De asemenea, modulul va asigura coerenţa datelor din stoc şi a
celor din contabilitate, prevenind modificarea directă a cantităţilor din
stocuri de către utilizator. Astfel, actualizarea stocurilor se realizează
indirect, prin intermediul documentelor. Iniţializarea stocului va fi
permisă numai în cazul adăugării unei gestiuni, sau la instalarea
sistemului.
Automatizarea gestiunii stocurilor aduce avantaje certe la nivelul
tuturor operaţiilor specifice acestei activităţi dar, pornind de la o
abordare sistemică, trebuie evidenţiate efectele asupra altor activităţi
conexe, a căror eficienţă creşte şi prin optimizarea modului de urmărire

în cadrul organizaţiei, a categoriilor de stoc de care ea dispune. Amintim
în continuare, doar câteva din avantajele cele mai evidente ale
modulului informatic, cu precizarea că ele pot sta la baza generării în
lanţ a altor efecte pozitive pe plan mangerial şi organizatoric:
Eliminarea neconcordanţelor între evidenţele cantitative şi
valorice, aferente gestiunii stocurilor.
• Urmărirea în dinamică a costurilor asociate stocurilor, cu
posibilitatea adoptării unor măsuri de reducere a acestora.
• Actualizarea zilnică a situaţiei stocurilor, atât cantitativ cât şi
valoric şi urmărirea corectă a mişcării lor, în corelaţie şi cu
evidenţele contabile, asigurându-se astfel o mai bună
fundamentare a deciziilor.
• Stabilirea necesarului de aprovizionat şi realizarea aprovizionării
pe baza unui model optim, oferit de sistem.
• Asigurarea siguranţei în exploatare, accesul la informaţiile din
baza de date fiind controlat prin mecanismul de parole şi drepturi
de acces, structurate pe utilizatori, gestiuni şi operaţii.
• Validarea datelor înainte de a fi salvate pe suportul de memorare,
în cazul unei operări greşite, fiind afişat un mesaj care indică
explicit modalitatea de corectare a erorii.

Caracterul sistemic al aplicaţiei pentru gestiunea stocurilor se
reflectă prin modalitatea de concepţie şi de funcţionare a sa, în sensul că
are posibilitatea de a genera automat, la salvarea unui document,
tranzacţiile contabile asociate inserării, modificării sau ştergerii
documentului respectiv. Aceste tranzacţii vor fi exportate şi prelucrate
de către aplicaţia pentru Contabilitate generală. De asemenea,
utilizatorul poate accesa lista de articole cuprinse în diversele
nomenclatoare (materiale, produse, cheltuieli etc), selectând informaţia
după ce completează un filtru complex, ce cuprinde mai mulţi
parametri: identificator, cod, tip contabil, denumire, grupă, atribute
grupă.

3.2.6 Subsistem informatic pentru managementul financiar-
contabil
Sistemul contabil din România a cunoscut în ultimii ani o serie de

schimbări şi perfecţionări, generate de contextul actual al globalizării şi
al
integrării în Uniunea Europeană, precum şi de necesitatea armonizării cu

prevederile Directivei a IV-a Comisiei Europene şi ale Standardelor
Internaţionale de Contabilitate. Astfel, la nivelul mediului de afaceri –
dinamizat de procesul de atragere a investiţiilor de capital autohton şi
internaţional – rolul instrumentelor contabile şi financiare creşte
substanţial, iar folosirea lor în condiţii de eficienţă şi eficacitate este
indiscutabil legată de noile tehnologii informatice şi de comunicaţie.
Obiectivul urmărit
Realizarea operativă a evidenţelor contabile şi de gestiune
financiară.

Prin complexitatea şi interferenţa sa cu toate celelalte componente
informatice, modulul financiar-contabil este considerat nucleul
sistemului informatic integrat pentru managementul organizaţiei.
Pornind de la această premisă fundamentală, demersul de realizare a
elementelor structurale şi funcţionale ale acestui modul este extrem de
laborios, nu atât prin dezvoltarea în sine a aplicaţiilor informatice, cât mai
ales, prin necesitatea corelării lor cu prelucrarea automată a datelor ce
caracterizează activitatea de ansamblu a organizaţiei.
Ca urmare, se conturează câteva principii generale, care sunt utile în
procesul de informatizare a funcţiunii financiar-contabile, cum sunt:
• Stabilirea unui set de reguli exacte, valabile pentru operaţiile cu
caracter de rutină, în funcţie de care modulul informatic va fi capabil
să genereze automat înregistrările contabile.
• În etapa de proiectare vor fi stabilite specificaţiile tehnice şi
ansamblul fluxurilor de lucru, care vor permite interacţiunea
modulului financiar-contabil cu toate componentele sistemului
informatic integrat.
• Conceperea progresivă a aplicaţiilor informatice, urmărind, de
exemplu o succesiune de tipul: gestiunea materialelor şi a
produselor, contabilitate generală, urmărirea furnizorilor şi a
clienţilor, evidenţierea abaterilor costurilor de producţie, elaborare
postcalcul etc.
• Posibilitatea prelucrării şi vehiculării tuturor informaţiilor valorice

care rezultă din activitatea organizaţiei şi care se reflectă în mod
obligatoriu în operaţiile financiare şi contabile.

Indiferent de mărimea, structura de proprietate sau complexitatea
domeniilor de activitate în care acţionează, modulul informatic pentru
Managementul financiar-contabil trebuie să ofere o serie de
funcţionalităţi, care permit rezolvarea în detaliu a următoarelor aspecte:
• automatizarea înregistrării informaţiilor financiar-contabile preluate
din documentele primare;
• realizarea unei evidenţe financiar-contabile complete, la nivel
sintetic şi analitic;
• urmărirea operativă a situaţiei contabile şi financiare a organizaţiei,
cu accent pe urmărirea încasărilor şi plăţilor la nivel de document;
• generarea automată a operaţiunilor specifice contabilităţii de
gestiune, cum ar fi colectarea cheltuielilor pe centre de cost, precum
şi operaţiuni de integrare între contabilitatea de gestiune şi cea
financiară.
• simularea operaţiilor de închidere de lună în orice moment;
• preluarea automată printr-un mecanism specific de import, a
datelor din alte aplicaţii informatice;
• imprimarea automată a documentelor emise, în concordanţă cu
reglementările în vigoare privind conţinutul informaţional al
acestora;
• asigurarea confidenţialităţii, protecţiei şi securităţii împotriva
accesului neautorizat la date, securitatea asigurându-se la nivel de
utilizator, la nivel de sub-componentă şi la nivel de operaţiune
(vizualizare, adăugare, modificare, ştergere);
• asigurarea procedurilor de salvare pentru realizarea copiilor de
siguranţă a datelor şi a programelor;
• tipărirea automată a documentelor de informare şi sinteză cerute de
legislaţia în vigoare.
De asemenea, poate una din cele mai importante funcţii ale

modulului financiar-contabil constă în furnizarea de informaţii factorilor
de decizie, confruntaţi cu adoptarea deciziilor şi efectuarea de analize
economice şi financiare, scop pentru care variabilele de ieşire din sistem
sunt prezentate într-o formă sintetică, prin intermediul tablourilor de
bord, sau a altor tipuri de rapoarte.

Din punct de vedere al componentelor sale sistemice, structura
modulului informatic urmăreşte acoperirea unui flux financiar-contabil
complet, începând de la gestionarea documentelor primare emise sau
primite, continuând apoi cu operaţii de încasare sau plată, cu posibilităţi
de compensare a sumelor faţă de anumiţi parteneri şi în final, dând
posibilitatea de obţinere a balanţelor de verificare analitică şi sintetică,
precum şi editarea rapoartelor de analiză. Arhitectura modulară,
construită pe o tehnologie performantă ( ex: SGBD Oracle) permite
culegerea simplă a datelor şi introducerea o singură dată în sistem, a
informaţiei.
 Aplicaţia „Informaţii parteneri”

Permite o caracterizare completă a partenerilor de afaceri ai
organizaţiei (clienţi, furnizori), prin gestionarea tuturor informaţiilor de
interes legate de aceştia (conturi la bănci, adrese, persoane de contact,
sectoare de activitate, segmentul de piaţă ocupat, zona teritorială de
interes etc). De menţionat faptul că, această aplicaţie apelează o baza de
date care conţine informaţii utile şi exploatate şi de procedurile
informatice dezvoltate la nivelul funcţiunii comerciale, asigurându-se
astfel caracterul de unicitate şi minimizarea redundanţei în înregistrarea
datelor.
 Aplicaţia „Contabilitate financiară şi de gestiune”

Asigură suportul complet pentru operaţiile de contabilitate,
constând în definirea planului de conturi, bazat pe o structură flexibilă a
contului în funcţie de specificul beneficiarului, scheme de contare

automate, balanţe de verificare în diverse valute etc.
Răspunzând cerinţelor de asigurare a caracterului integrat, aplicaţia
este corelată cu activităţile din celelalte verigi organizaţionale, realizând
contarea automată a tuturor tranzacţiilor comerciale sau de gestiune şi
oferind un set de rapoarte specifice, care permit analizarea din diverse
puncte de vedere a activităţii companiei. Rapoartele sunt destinate
contabilităţii financiare (balanţa de verficare, bilanţul contabil, contul de
profit şi pierdere etc), şi servesc cunoaşterii şi reprezentării patrimoniului
şi rezultatului financiar obţinut. O altă categorie sunt rapoartele destinate
contabilităţii de gestiune internă, care urmăresc şi controlează în detaliu
operaţiile determinate de activitatea internă, în funcţie de specificul
organizaţiei.
 Aplicaţia „Plăţi”
Este destinată administrării operaţiunilor de plată către furnizori,
urmăririi situaţiei datoriilor şi a istoricului plăţilor efectuate. În esenţă,
procedurile automate trebuie să asigure:
• Susţinerea activităţii departamentului financiar în înregistrarea
plăţilor datoriilor în lei şi valută, prin diverse forme de plată (cec,
ordin de plată, numerar, dispoziţie de plată valutară externă,
compensare etc.).
• Mecanismul de urmărire şi evidenţiere a datoriilor către furnizori,
prin realizarea de asocieri între operaţiunile de plată şi documentele
de cumpărare, generate anterior prin modulul informatic pentru
Managementul aprovizionării. Utilizarea unei baze de date comune
cu modulul de aprovizionare permite obţinerea unor informaţii cu
grad superior de completitudine care reflectă:
- Cunoaşterea volumului datoriilor firmei şi natura acestora,
distribuţia pe filiale, furnizori şi facturi neachitate sau parţial
achitate, datele calendaristice de creare a datoriilor sau a
achitărilor parţiale etc.
- Listarea automată a datoriilor către furnizori, în ordinea
cronologică a acestora. Pe baza asocierilor dintre documentele
de plată şi documentele comerciale, pentru fiecare document
plătit (factură, declaraţie vamală de import, comision de

import, etc.) se va putea urmări un istoric detaliat al sumelor
achitate prin diverse documente de plată.
• Nivelul ridicat al securităţii, integrităţii şi conformităţii
înregistrărilor. Prin verificarea automată a datoriilor vor fi evitate
plăţi în afara datoriilor existente, documentele ce duc la plăţi
excedentare fiind înregistrate automat drept creditări. Formele de
plată în avans vor fi menţionate explicit şi înregistrate sub aspect
contabil, diferit de datoriile achitate.
 Aplicaţia „Încasări”
Este destinată specialiştilor din serviciul financiar-contabilitate, în
vederea urmăririi şi gestionării încasărilor şi creanţelor în lei şi în valută,
facilitând administrarea diverselor documente şi forme specifice de plată
(cec, ordin de plată, numerar, dispoziţie de încasare valutară,
compensare).
Funcţional, această aplicaţie este corelată cu modulul informatic
pentru Mangementul desfacerii, realizând asocieri între operaţiile de
încasare şi documentele de vânzare generate anterior prin modulul
respectiv. Similar aplicaţiei anterioare, utilizarea bazei de date unice a
sistemului informatic integrat permite aplicaţiei „Încasări” să pună la
dispoziţia utilizatorului un mecanism eficient de înregistrare şi urmărire a
încasărilor care constă în:
• Modalităţi de plată în lei, cum sunt cecul, ordinul de plată,
numerarul, compensarea, compensarea cu cont, utilizarea avansului.
 Modalităţi de plată în valută: compensarea, dispoziţia de încasare
valutară şi utilizarea avansului în valută.
• Înregistrarea şi centralizarea încasărilor efectuate, pe baza
documentelor de plată emise de clienţi.
• Înregistrarea plăţilor efectuate în avans de către clienţi prin cec,
ordin de plată, numerar, compensare sau dispoziţie de încasare
valutară.
• Utilizarea sumelor încasate în avans prin diverse tipuri de
documente de plată, pentru achitarea datoriilor clientului respectiv
sau ale altui client (caz în care părţile trebuie să definească un
protocol). La înregistrarea încasărilor prin cec, ordin de plată sau

dispoziţie de încasare valutară, utilizatorul trebuie să aibă
posibilitatea să selecteze contul bancar al firmei pe care o reprezintă
şî în care vor fi depuse sumele achitate.
• Modificarea datelor unei operaţii de încasare (numărul
documentului de plată, data, suma încasată etc).
• Stornarea documentelor de plată în lei (cec, ordin de plată, numerar,
compensare, precum şi a sumelor încasate în avans de la clienţi).
• Anularea unui document de plată, împreună cu toate operaţiile
asociate, păstrându-se astfel consistenţa informaţiilor la nivelul
întregului sistem informatic.
Pentru creşterea performanţelor aplicaţiei este necesar să fie

asigurate o serie de condiţii care să reflecte siguranţa în exploarare a
procedurilor informatice. Acest lucru se realizează prin:
• Protecţie împotriva unor eventuale erori de operare, datele fiind
validate în mod automat.
• Asigurarea accesului exclusiv la fiecare document restant, păstrându-
se astfel consistenţa datelor şi evitându-se încasarea repetată a
aceleiaşi creanţe.
• Protecţia informaţiilor prin autentificarea operatorului şi parolei şi
asignarea unor drepturi de acces.
• Operaţia de încasare poate fi efectuată numai în condiţiile în care
data înscrisă pe documentul de plată face parte dintr-o perioadă
contabilă deschisă, acest lucru fiind verificat automat.
• În urma unei modificări sau ştergeri sunt actualizate automat toate
tranzacţiile corespunzătoare operaţiei de încasare.Modificarea sau
ştergerea unui document de plată se poate face doar dacă operaţia
asociată nu a afectat un document contabil de sinteză (balanţă sau
bilanţ).
 Aplicaţia „Mijloace fixe”

Permite caracterizarea complexă a tuturor mijloacelor fixe de care
dispune organizaţia, înregistrarea operaţiilor efectuate asupra acestora,
analiza ratelor de amortizare, prin diverse metode (liniară, accelerată sau

degresivă).
Ca funcţionalitate, aplicaţia dispune de o serie de proceduri
automate, care furnizează utilizatorului următoarele facilităţi:
• Elaborarea rapoartelor referitoare la tranzacţiile de mijloace fixe
efectuate cu partenerii şi la atributele ce caracterizează un mijloc fix
(rata lunară de amortizare, valoare de inventar, valoare amortizată,
valoare rămasă, gradul de uzură etc), generate pe diverse criterii.
• Generarea automată a facturilor de intrare către aplicaţia „Plăţi”, în
scopul introducerii ulterioare a documentelor de plată şi a facturilor
asociate.
• Integrarea cu modulul de Contabilitate generală din cadrul
sistemului informatic al organizaţiei, prin generarea automată la
intrarea în evidenţă a unui mijloc fix, a conturilor asociate, în
conformitate cu grupa de clasificare. Aspectul de integrare se reflectă
şi prin înregistrarea automată a tuturor tranzacţiilor contabile
referitoare la mijloace fixe (intrare în evidenţă, modificări de
valoare, ieşire din evidenţă, amortizare lunară etc.) şi documente de
investiţii în curs.
• Evidenţa şi gestionarea clienţilor sau furnizorilor de mijloace fixe,
având ca suport informaţiile din aplicaţia „Informaţii parteneri”.
 Aplicaţia „Contabilitate generală”

În orice organizaţie, scopul dezvoltării unei aplicaţii informatice
pentru Contabilitatea generală este acela de a realiza în mod automat,
documentele de sinteză din activitatea financiar-contabilă, fişele de cont,
înregistrările contabile legate de efectuarea unei tranzacţii, închiderea
contului de profit şi pierdere, determinare taxei pe valoarea adăugată.
Construită pe o arhitectură adevcată de programe şi proceduri
informatice, aplicaţia reprezintă mai mult decât un instrument de calcul al
obligaţiilor fiscale, devenind un mijloc de a urmări relaţiile financiare pe
surse şi destinaţii, ce va permite evaluarea calitativă şi monitorizarea
performanţei organizaţiei, prin intermediul elementelor de analiză
financiară.
La nivelul modulului informatic pentru Managementul

financiarcontabil, aplicaţia de Contabilitate generală dispune de facilităţi
de evidenţă şi control al înregistrărilor contabile prin:
• Structura flexibilă a planului de conturi – se realizează la nivel de
cont sintetic, acestea fiind identice pentru toate filialele organizaţiei.
Generarea conturilor sintetice se face în mod automat, utilizatorul
precizând numărul maxim de segmente pentru crearea conturilor
analitice, precum şi semnificaţia acestora.
• Schemele de contare – permit crearea înregistrărilor în contabilitate,
fără a fi cunoscute denumirile şi specificaţiile conturilor implicate.
O schemă de contare încapsulează una sau mai multe operaţii care
pot conţine un număr practic nelimitat de conturi; complexitatea
acestor operaţii contabile este transparentă pentru utilizatorul care
identifică schema contabilă, folosind un nume descriptiv. Schemele
de contare parametrizate, pe baza cărora se înregistrează
documentele primare, asigură flexibilitatea modelelor de înregistrare
contabilă, permiţând adaptarea rapidă la modificările de legislaţie sau
de politică financiar - contabilă a organizaţiei.
• Posibilităţi extinse de evidenţă şi control a înregistrărilor contabile -
se bazează pe existenţa unui model orientat eveniment, (un
eveniment fiind constituit din intrări în contabilitate), model care
permite gestionarea automată a documentelor asociate
evenimentelor. În acest fel, utilizatorul are posibilitatea de a
înregistra simultan documentul primar şi intrarea în contabilitate,
nemaifiind necesară realizarea altor referinţe între aceste două
entităţi. Pentru fiecare operaţie contabilă, va fi verificată automat
existenţa unei corespondenţe între conturile la care se face referire.
În cazul în care ea nu există, utilizatorul poate opta între crearea
unei corespondenţe şi efectuarea forţată a operaţiei. La crearea unei
înregistrări contabile, este necesar a se permite atât adăugarea unui
document sau notă contabilă, cât şi selectarea unei scheme contabile
conform căreia să se opereze intrarea în contabilitate.
Evident că, utilitatea aplicaţiei Contabilitatae generală creşte în

condiţiile integrării ei cu alte module informatice, fapt care reclamă
necesitatea asigurării unui grad sporit de siguranţă în exploatare. Acest
lucru se realizează prin: protecţia împotriva erorilor de operare,

autentificarea operatorului şi asignarea unor drepturi de acces, verificarea
automată a datei efectuării operaţiilor de plată, actualizarea tranzacţiilor
comerciale şi contabile, în situaţia modificării sau ştergerii unui document
de plată.
De regulă, avantajele oferite de modulul informatic pentru
Managementul financiar-contabil se reflectă în mod esenţial, în asigurarea
unui grad sporit de prelucrare automată a datelor şi informaţiilor
specifice, ceea ce conduce pe de-o parte la eliminarea în mare parte a
suportului de hârtie folosit în vehicularea datelor, iar pe de altă parte –ca
o consecinţă – la minimizarea erorilor de prelucrare şi asigurarea unor
caracteristici superioare informaţiei, folosită în procesul
decizional.
Concret, o parte dintre avantaje se materializează în:
• Gestiunea integrată a patrimoniului organizţiei atât din punct de
vedere financiar, cât şi contabil.
• Urmărirea completă şi unitară a fluxului financiar al documentelor
primare.
• Cunoaşterea în timp real a fluxului de trezorerie şi posibilitatea
previzionării acestuia.
• Creşterea ponderii activităţii de analiză, în favoarea celor de operare
date.
• Integrarea între modulele dedicate gestiunii contabile şi
automatizarea generării informaţiilor.
• Repartizarea automată a cheltuielilor indirecte pe proiecte şi
eliminarea muncii manuale pentru realizarea acestor calcule.
• Obţinerea situaţiilor financiare şi contabile în conformitate cu
standardele internaţionale de contabilitate.
• Asigurarea confidenţialităţii şi securităţii datelor utilizate şi
posibilitatea recuperării lor în caz de incidente.
• Reflectarea activităţilor economice în mai multe unităţi monetare
(Lei, Euro, USD), în funcţie de tranzacţiile efectuate.
• Evidenţa provizioanelor pe categorii, precum şi posibilitatea de

reevaluare a creanţelor şi datoriilor în devize, la sfârşitul exerciţiului
financiar.
• Evidenţa mijloacelor fixe atât din punct de vedere fiscal, cât şi din
punct de vedere al standardelor, oferind posibilitatea folosirii unor
diferite metode de amortizare, realizând comparaţii cu evidenţa
fiscală şi respectiv, determinarea influenţelor fiscale asupra
rezultatelor.
• Generarea multiplă a tipurilor de situaţii financiare, prin intermediul
unui modul de definire de situaţii şi indicatori financiari.
• Evidenţierea influenţelor fiscale şi prelucrarea
informaţiei contabile, conform Standardelor Internaţionale de
Contabilitate.
Integrarea în sistemul informatic pentru management

Concretizat în nucleul sistemului informatic integrat al organizaţiei,
modulul financiar – contabil interacţionează cu aplicaţiile regăsite la
nivelul tuturor celorlalte funcţiuni ale firmei. Prin asigurarea unei
codificări unitare a articolelor, proceselor, operaţiilor, tranzacţiilor este
asigurată premisa gestionării unei baze de date unice, astfel încât pot fi
furnizate rapoarte care reflectă ansamblul tranzacţiilor înregistrate în
contabilitate, prin intermediul oricărui modul din cadrul sistemului
informatic integrat. Astfel, caracterul de integrare se materializează de
exemplu, prin:
• Tranzacţiile contabile sunt generate automat, ele fiind accesibile
prin intermediul modulului contabilitate generală.
• Prin aplicaţia Plăţi sunt preluate facturile (şi declaraţiile vamale de
import, dacă este cazul), înregistrate prin modulul Aprovizionare,
precum şi facturile de intrare de la clienţi, generate de modulul
Mijloace fixe sau Desfacere.
Avantajele pe planul culegerii şi prelucării în timp real a datelor
sunt cu siguranţă recunoscute modulului informatic contabil şi financiar.
Însă, eficacitatea informatizării activităţilor din acest domeniu este luată
în discuţie numai în momentul asigurării unei abordări sistemice în
realizarea componentelor, care reprezintă fundamentul procesului

integrat de informatizare al organizaţiei.
3.2.7 Subsistem informatic pentru managementul resurselor

umane
Indiferent de sectorul în care funcţionează – de stat sau privat - şi

indiferent de obiectul de activitate, organizaţiile se confruntă încă cu
problemele ridicate de gestiunea personalului. Apelerea la facilităţile
oferite de tehnologia informaţiei şi aparatul informatic conduce şi în acest
domeniu, aflat sub propriile constrângeri, la perfecţionarea tuturor
activităţilor legate de resursa umană din cadrul organizaţiei.
Obiectivul urmărit
Eficientizarea activităţii desfăşurate de personalul organizaţiei.

Principiul esenţial care trebuie luat în considerare în demersul de
informatizare al activităţilor de personal este cel care se referă la
necesitatea conceperii aplicaţilor informatice într-o manieră care să
permită corelarea cu celelalte module ale sistemului integrat pentru
management. De aceea, se impune constituirea unei baze de date de
personal, structurată după criterii complexe, astfel încât informaţiile să
poată fi folosite atât pentru activităţile de promovare, recrutare, selecţie a
personalului, cât şi pentru cele de producţie sau logistica vânzării.
Modulul informatic este grefat pe structura organizatorică a firmei,
urmărind gestionarea aspectelor referitoare la angajaţi atât din punct de
vedere al sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor posturilor
ocupate, cât şi sub aspectul salarizării.

Componenta de Management a resurselor umane oferă suport
informatic pentru realizarea tuturor proceselor din domeniul resurselor
umane şi al managementului de personal. Într-o abordare non-

exhaustivă, funcţionalităţile acestui modul se referă la:
• managementul datelor de personal ale angajaţilor existenţi la un
moment dat în companie, cu acces imediat la date existente în fişiere
istorice;
• posibilitatea de simulare a mai multor variante de modificări
salariale, în vederea alocării corespunzătoare a sumelor din buget;
• elaborarea graficelor evenimentelor profesionale şi urmărirea
acestora (precizarea cursurilor, estimarea bugetelor de instruire etc);
• înscrierea automată, în diferite proiecte ale organizaţiei, a
cheltuielilor salariale şi a altor cheltuieli generate de activitatea
angajaţilor;
• menţinerea istoricului privind activitatea fiecărui salariat şi a
stimulentelor materiale primite;
• urmărirea eficienţei activităţii angajaţilor şi a
progreselor
înregistrate de aceştia;
• administrarea procesului de angajare în cadrul oragnizaţiei.

Aplicaţiile specifice acestui modul gestionează ciclul de dezvoltare şi
urmărire a resurselor umane în cadrul organizaţiei, potrivit următoarei
structuri:
 Aplicaţia „Evidenţă personal”

Permite înregistrarea de informaţii specifice salariaţilor, ţinând cont
de politica firmei în relaţia cu aceştia. Introducerea datelor în sistem se
realizează prin intermediul documentului Fişă Personală, de pe care sunt
preluate în vederea gestionării, o serie de informaţii specifice angajaţilor:
date personale, date referitoare la angajare, date despre contractele de
muncă şi convenţiile civile, tipul de salarizare, regimul de lucru, locul de
muncă, funcţia, fişa postului, salariul (în lei şi valută), fişa de apreciere,
vechime, fidelitate, handicapuri, concedii, şomaj tehnic, sporuri, adaosuri
sau diminuări salariale, prime, penalizări, persoane aflate în întreţinere,

tichetele de masă, detalii referitoare la încetarea activităţii în instituţie.
Toate aceste elemente asigură o evidenţă clară a personalului firmei şi dă
posibilitatea efectuării unor analize comparative şi a unor statistici, care se
constituie ca un mijloc important de suport în fundamentarea deciziei.
Din punct de vedere al modului de lucru, aplicaţia preia automat la
închiderea unei luni, informaţiile înregistrate în lunile precedente
(sporuri salariale permanente, reţineri sau penalizări pe mai multe luni
etc). De asemenea, pontajele angajaţilor vor fi iniţializate pe baza
calendarului şi a regimului de lucru specific, lăsându-se posibilitatea de a
se introduce numai excepţiile apărute în cadrul lunii respective (ex: orele
de noapte, evenimente familiale, întrerupere a producţiei, excepţiile de la
tipul de salarizare etc).
 Aplicaţia „Recrutare, selecţie şi şcolarizare person al”

Realizează prin pocedurile informatice din categoria sistemelor de
gestiune a bazelor de date, urmărirea completă a procesului de testare şi
acceptare a persoanelor care candidează pe posturile declarate vacante de
către organizaţie.
În mod tradiţional, toate acţiunile legate de recrutarea, selecţia,
testarea, formarea angajaţilor se desfăşoară cu mijloace manuale sau
semiautomate, la nivelul unui birou (serviciu) de personal. În contextul
apelării la noile tehnologii informatice şi de comunicaţie, activităţile
specifice funcţiunii de personal sunt susţinute de facilităţlile oferite de
reţeaua Internet. Prin intermediul unui portal care asigură coerenţa în
modul de difuzare al informaţiilor sunt promovate diverse aplicaţii
referitoare la: accesul la regulile şi procedurile organizaţiei, scoaterea la
concurs a posturilor vacante, burse de formare/specializare, legături cu
alte site-uri utile etc.
Un aspect particular al aplicaţiei aflată în discuţie se referă la
promovarea tehnologiilor electronice în domeniul şcolarizării
personalului. De mare actualitate pentru organizaţiile româneşti sunt în
acest domeniu, instrumentele de pregătire asistată de calculator, prin
tehnologiile e-learning. Cu precizarea că ele vor fi detaliate într-un
capitol ulterior, subliniem doar faptul că, termenul e-learning ( regăsit şi
ca învăţământ virtual, la distanţă, electronic ), desemnează un proces de

învăţare prin intermediul căruia indivizii achiziţionează cunoştinţe şi
competenţe, graţie noilor tehnologii informatice şi de comunicaţie.
 Aplicaţia „Personal – salarizare”

Asigură suportul necesar gestiunii şi analizei informaţiilor utilizate
în activitatea de salarizare, precum şi aplicării metodologiei în vigoare
pentru calculul drepturilor salariale ale angajaţilor. Sistemul dispune de
următoarele funcţionalităţi:
• Calculul drepturilor băneşti ale angajaţilor permanenţi,
colaboratorilor şi angajaţilor pe perioadă limitată, în lei sau valută,
pentru mai multe tipuri de salarizare (regie, acord individual, acord
colectiv), acoperind un larg segment de forme de salarizare existente
în prezent în România.
• Calculul automat al diverselor componente salariale: sporuri
permanente sau temporare, prime exprimate în sumă brută sau netă,
ajutoare sociale, concedii de odihnă sau medicale, şomaj tehnic,
prime de vacanţă, contribuţia la fondul de şomaj, la asigurările
sociale sau la asigurările sociale de sănătate, penalizări, reţineri,
deduceri, impozitul lunar, impozitul pe venitul global etc.
Informaţiile despre vechimea şi fidelitatea în cadrul organizaţiei
pentru fiecare angajat vor fi actualizate automat la închiderea
fiecărei luni.
• Înregistrarea punctuală, a orelor suplimentare, orelor de noapte, de
formare, sau de întrerupere a producţiei (pentru cei plătiţi în acord),
de învoire, absenţe nemotivate, delegaţie, evenimente familiale,
concediu de odihnă, medical sau fără plată.
• Generarea automată a pontajelor angajaţilor, în funcţie de calendarul
de lucru al lunii şi de regimul specific fiecărei persoane, lăsându-se
posibilitatea de a introduce doar excepţiile apărute în cursul lunii.
Este necesar ca fiecare angajat să deţină o fişă personală, care se va
putea introduce şi actualiza cu ajutorul unei interfeţe uşor accesibile.
Sistemul trebuie să includă o serie de nomenclatoare ce pot fi
configurate în funcţie de specificul organizaţiei şi de schimbările
legislative. Ieşirile sistemului se concretizează într-un set de
rapoarte, structurate individual sau pe locuri de muncă (referitor la

luna curentă sau la o perioadă de arhivă).
• Asigură adaptarea permanentă la schimbările legislative din
domeniu, respectând toate cerinţele informatice elaborate de
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi furnizând datele în
formatul standard definit (fişe fiscale, evidenţa asiguraţilor etc).
 Aplicaţia „Elaborare nomenclatoare”

Structura nomenclatoarelor trebuie să permită o configurare
dinamică, în conformitate cu specificul organizaţiei şi cu modificările
legislative. Principalele nomenclatoare administrate de sistem sunt:
• Nomenclatoare de regimuri de lucru, funcţii, profesii, specialităţi de
profesii, studii, cursuri de specializare.
• Nomenclatoare de concedii fără plată, concedii medicale, case de
sănătate.
• Nomenclatoare de sporuri, corecţii salariale, prime, penalizări,
ajutoare sociale.
• Nomenclatoare de reţineri.
• Nomenclatoare de sume plătite de angajat, sume plătite de
organizaţie.
• Grila de impozitare, de acordare a concediului de odihnă, de
acordare a sporului de vechime sau de fidelitate.
Instrumentele informatice puse la dispoziţie prin modulul de
Management al resurselor umane provoacă schimbări importante la
nivelul gestiunii respectivei resurse, în special prin noile exigenţe care
transformă substanţial organizarea muncii, responsabilităţile şi viteza de
reacţie a angajaţilor.
Cu siguranţă că evidenţa informatizată a tuturor aspectelor
particulare forţei de muncă dintr-o organizaţie aduce o serie de avantaje,
în special prin posibilitatea urmăririi în dinamică a evoluţiei resursei
umane şi realizării unor analize multidimensionale, într-un domeniu care
interferează cu aspectele psihologice şi comportamentale, proprii

factorului uman.
Pe plan managerial modulul informatic de gestiune a resurselor
umane generează o serie de avantaje în următoarele direcţii:
• Reducerea costurilor şi eficientizarea activităţii în cadrul
Departamentului de Resurse Umane.
• Diminuarea eforturilor depuse în activităţile curente privind
managementul resurselor umane.
• Monitorizarea performanţelor angajaţilor.
• Integrarea transparentă a noilor sisteme de gestiune a resurselor
umane cu cele actuale.
• Emiterea tuturor documentaţiilor în conformitate cu legislaţia în
vigoare şi actualizarea permanentă a legislaţiei fără a afecta
informaţiile lunilor precedente.
Integrarea în sistemul informatic pentru management

Proiectarea şi dezvoltarea modulului într-o concepţie ce permite
integrarea la nivelul sistemului informatic pentru management este
absolut necesară, diversele aplicaţii aflându-se în relaţii de cauzalitate cu o
serie de alte componente , cum sunt:
• Contabilitate generală - pentru generarea notelor contabile de
salarizare.
• Aplicaţia privind Lansarea producţiei - pentru preluarea cheltuielilor
de manoperă, pe categorii de meserii, tarife orare etc.
• Aplicaţiile din cadrul funcţiunii comerciale – pentru evidenţierea şi
recompensarea performanţelor angajaţilor.
• Aplicaţiile specifice sistemului de producţie – pentru determinarea
necesarului de forţă de muncă, conform programelor de producţie şi
capacităţilor de producţie ale firmei.
Dezvoltarea sistemelor informatice pentru activităţile de bază dintr-

o organizaţie se constituie ca un proces deosebit de complex, care implică
un volum de resurse considerabil şi al cărui eficacitate şi eficienţă sunt
atinse doar printr-o abordare globală, ţinând cont de particularităţile şi
constrângerile existente în plan organizaţional.
Principiile Teoriei sistemelor se regăsesc şi se aplică şi în cadrul

procesului de informatizare ce se desfăşoară la nivelul organizaţiei, iar
abordarea sistemică este esenţială în toate fazele acestui proces, începând
cu definirea obiectivelor majore de informatizare şi finalizând cu
proiectarea şi elaborarea componentelor informatice. Acestea sunt
premisele generale care trebuie luate în considerare atunci când o
organizaţie decide să realizeze şi implementeze un sistem informatic
integrat pentru management.
Problematica tratată în acest capitol s-a axat pe descrierea diferitelor
module informatice, realizate pentru conducerea unor activităţi
reprezentative din cadrul organizaţiei. Prezentarea obiectivelor, funcţiilor
şi structurii fiecărui modul a reliefat specificul şi elementele semnificative
ale fiecărei activităţi, dar în acelaşi timp, s-au avut în vedere şi legăturile
de cauzalitate dintre acestea, precum şi posibilitatea integrării aplicaţiilor
informatice într-un sistem unitar, destinat informatizării proceselor
decizionale şi de execuţie.
Considerăm că, o astfel de abordare a proceselor de prelucrare
automată a datelor şi informaţiilor ce caracterizează funcţiunile clasice
din cadrul unei organizaţii, precum şi armonizarea lor pe o arhitectură
informatică coerentă creează condiţiile pentru introducerea unor soluţii
software moderne de gestiune a resurselor şi a fluxurilor logistice şi
informaţionale, care vor fi prezentate într-un capitol ulterior.
CAPITOLUL 4
4METODE ŞI TEHNICI ASISTATE DE CALCULATOR

PENTRU REZOLVAREA SITUAŢIILOR
MANAGERIALE COMPLEXE
4.1 Consideraţii generale
Exercitarea atributelor procesului managerial dintr-o organizaţie

(previziune, organizare, coordonare, antrenare şi control-evaluare), în
condiţii de concurenţă şi de modificare necontrolată a parametrilor pieţei,
impune folosirea unor produse informatice dedicate capabile să satisfacă
cerinţele impuse de factorul timp în luarea deciziilor, precum şi
necesitatea identificării unor decizii posibile din care să se aleagă decizia
optimală. Aceste produse software de optimizare a proceselor decizionale
se caracterizează prin folosirea unui aparat economico-matematic,
adeseori foarte complex, ale cărui modele sunt prelucrate prin intermediul
unor limbaje de nivel înalt. Caracteristica principală a acestui tip de
aplicaţii informatice constă în utilizarea unor algoritmi cu grad mare de
detaliere şi o solicitare corespunzătoare a resurselor hardware, îndeosebi
a memoriei interne.
De regulă, astfel de aplicaţii se caracterizează printr-un număr mic
de date de intrare şi ieşire care, uneori, asigură interfaţa între un
calculator de proces şi unul sau mai multe calculatoare numerice. În
prima etapă a implementării informaticii în cadrul organizaţiilor, astfel de
aplicaţii s-au folosit pentru conducerea proceselor tehnologice, îndeosebi
în cadrul întreprinderilor în care producţia era de serie mare şi cu caracter

continuu. Odată cu dezvoltarea software-ului de bază orientat pe
optimizarea activităţilor economice, astfel de aplicaţii au început să fie
utilizate în simularea proceselor decizionale, asigurându-se astfel
exercitarea asistată de calculator a atributelor procesului de management.
O altă caracteristică importantă a acestor produse informatice este
dată de faptul că atenţionează factorul de decizie asupra unor posibile
manifestări negative în funcţionarea subsistemului condus, cu un orizont
de timp acceptabil înaintea apariţiei acestora, existând astfel posibilitatea
preîntâmpinării acestor fenomene negative prin luarea unor măsuri
apriorice de eliminare totală sau parţială a lor.
Optimizarea proceselor manageriale dintr-o organizaţie presupune
utilizarea unor produse informatice dedicate, bazate pe o infrastructură
matematică complexă, capabile să ajute decidentul la exercitarea
atributelor manageriale, să simuleze, parţial sau total, comportamentul
organizaţiei într-un mediu concurenţial. În concepţia autorilor, situaţiile
manageriale complexe, întâlnite la nivelul organizaţiilor, pot fi rezolvate
prin utilizarea următoarelor metode şi tehnici asistate de calculator pentru
optimizarea deciziilor:
1. Determinarea deciziei optimale în condiţii multicriteriale de
certitudine. Metodele din această categorie includ aplicaţii ale teoriei
mulţimilor fuzzy şi sunt utilizate în procesul de identificare a alternativei
optimale, atunci când decidentul trebuie să aleagă dintr-o mulţime de
alternative decizionale, în funcţie de un set de criterii economice, cu
nivele de importanţă diferite. Folosind astfel de algoritmi specifici , se pot
optimiza, spre exemplu, procesele de recrutare şi evaluare a resurselor
umane, de selectare a unui furnizor de servicii etc.
2. Metode pentru exercitarea atributului de previziune. Sunt
destinate efectuării studiilor de prognoză, fiind utilizate şi la extrapolarea
evoluţiei unor indicatori economici. În mod deosebit pot fi folosite pentru
prognozarea duratei de viaţă a produselor marketate de organizaţie,
elaborarea variantelor de preţuri atunci când firma participă la ofertarea
produselor sale, pentru cunoaşterea, cu o probabilitate acceptabilă, a
comportamentului viitor al pieţii etc.
3. Metode asociate atributelor de organizare şi coordonare.
Sunt destinate aplicării managementului prin proiect şi funcţionează pe
baza metodei ADC (Analiza Drumului Critic) sau a metodei ALC (Analiza
Lanţului Critic). Prin utilizarea aplicaţiilor software din această categorie,
se asigură planificarea şi urmărirea în dinamică a proceselor de investiţii,
realizându-se minimizarea duratei de realizare a proiectului în condiţiile
menţinerii unui anumit nivel al consumului de resurse materiale, umane
şi financiare.
4. Simularea managementului organizaţiei. Produsele software
din această categorie asigură un mediu virtual de testare, formare şi
dezvoltare a abilităţilor manageriale şi profesionale. De regulă, ele sunt
reprezentate prin jocuri manageriale funcţionale pe baza unor modele
economicomatematice care, pe parcursul mai multor runde decizionale,
preiau deciziile echipelor participante la joc şi returnează rezultatele
prelucrării acestora sub forma unor indicatori economici (profit, cifră de
afaceri, cheltuieli etc.).
5.Optimizarea unicriterială a deciziilor. Metodele din această
categorie, asistate de calculator, sunt destinate rezolvării situaţiilor
manageriale ale căror modele economico-matematice ataşate fac parte din
clasa modelelor de programare matematică liniară şi care au la bază
algoritmul simplex primal, oferind şi posibilitatea evidenţierii „preţurilor
umbră", ca soluţii ale problemei duale.
6. Optimizarea proceselor de conducere prin costuri.
Arhitectura informatică asociată are la bază tehnica ingineriei valorii şi
este utilizată, în general, atunci când beneficiarul unui sistem, produs sau
serviciu, doreşte să verifice dacă costul solicitat de către furnizor este
supradimensionat.
7. Optimizarea rutelor de transport. În esenţă, metodele din
această categorie urmăresc alegerea unui traseu care să permită plecarea
unui mijloc de transport dintr-un punct iniţial, parcurgerea locaţiilor pe
care trebuie să le deservească o dată şi numai o dată şi întoarcerea în
punctul iniţial, astfel încât cheltuielile totale de transport să fie minime.
4.2 Optimizarea unicriterială a deciziilor
4.2.1 Situaţii manageriale specifice asistate de calculator

Produsele informatice specifice metodelor din această categorie au

la baza funcţionării lor modele economico-matematice liniare care se
rezolvă cu ajutorul algoritmului simplex primal. Din această cauză ele
sunt utilizate în conducerea acelor activităţi economice care pot fi
modelate prin modelele specificate mai sus, fiind un suport ajutător pentru
exercitarea funcţiilor de organizare şi coordonare în procesul de
fundamentare a deciziilor.
Trebuie subliniat faptul că, în cadrul organizaţiilor cu activitate de
producţie sau de prestări servicii aceste pachete de programe sunt utilizate
pentru rezolvarea unor situaţii manageriale ce apar la nivelul funcţiunii
de producţie sau a celei comerciale. Din experienţa autorilor, ele pot fi
utilizate pentru stabilirea sortimentului optim de fabricaţie destinat
satisfacerii unor comenzi, urmărindu-se atingerea unor criterii de optim
economic. De exemplu, conducerea unei firme poate fi pusă în situaţia
managerială de a decide asupra mărimii şi structurii loturilor de produse
ce urmează a fi lansate în fabricaţie, sau distribuite, la un moment dat, în
situaţia în care se poate opta pentru mai multe variante de sortimente cu
desfacerea asigurată prin contracte ferme. Se pune astfel problema de
stabilire a dimensiunii nomenclatorului de fabricaţie, sau de servicii, care
satisface cel mai bine politica globală a firmei în momentul luării deciziei.
Într-o astfel de situaţie , se poate decide optarea pentru sortimentul de
produse care asigură satisfacerea comenzii cu cheltuieli totale minime.
În situaţii manageriale mai complexe, aceste pachete de programe
pot fi utilizate premergător folosirii unor metode moderne de
fundamentare a deciziilor. De exemplu, ele pot fi folosite cu succes în
stabilirea unor alternative decizionale după mai multe criterii economice
abordate separat, alternative ce vor fi supuse ulterior procesului de
determinare a deciziei optimale în condiţii multicriteriale de certitudine
folosind, de exemplu, algoritmul specific derivat din teoria mulţimilor
vagi.
Metodele matematice au avut întotdeauna un rol în management şi economie, dar

importanţa lor a fost recunoscută abia în ultimele decenii. Astfel, începând cu mijlocul
secolului trecut, odată cu proliferarea conceptului de “management ştiinţific”,au fost

desfăşurate un număr mare de studii privind aplicarea matematicii în sfera
managementului organizaţiilor.
Astfel, în anii ‘40, a fost dezvoltată ca disciplină programarea liniară, ca urmare a
necesităţii de a rezolva probleme complexe de planificare în cadrul operaţiunilor din cel
de-al doilea război mondial. Programarea liniară a fost definită ca fiind o clasă specifică
de probleme matematice, în care o funcţie liniară este maximizată/ minimizată, în
condiţiile respectării unui set de restricţii liniare.
Tehnica a cunoscut o dezvoltare accelerată imediat după război, atunci când au
fost descoperite numeroase domenii de aplicare ale programării liniare. Dezvoltatorii
conceptului au fost George B. Danzig, care în 1947 a lansat algoritmul simplex şi John
von Neumann care, în acelaşi an, a formulat teoria dualităţii. În 1975, matematicienii
Leonid Kantorovich şi Tjalling Koopmans au primit premiul Nobel în economie pentru
contribuţia lor la teoria alocării optime a resurselor utilizând programarea liniară. În
acelaşi timp, marile universităţi au început să includă în programe aceste tehnici, ceea ce
a condus la promovarea rapidă a acestora.
Pe lângă algoritmul simplex, au fost dezvoltate şi alte tehnici de programare
liniară, precum metoda elipsoidală, promovată de Leonid Khaciyan în 1979, sau metoda
punctelor interioare, introdusă de Narendra Karmarkar în 1984. În paralel, H. W. Kuhn
şi A. W. Tucker au dezvoltat tehnica programării neliniare.
4.2.2 Suportul economico-matematic
Forma generală a modelului economico-matematic care asigură

funcţionarea pachetelor de programe din această categorie este
următoarea:
n (4.1)
[opt] F(x) ci x i
i1 în condiţiile
restrictive :
(1) şi (2)
t p1  x1  q1 p2 
11x1  t12x2  ... t1nxn  d1 x 2  q2
t21x1  t22x2  ... t2nxn  d2

... ...
tm1x1  tm2x2 ... tmnxn  dm p n  x n  qn
Prezentăm în continuare, interpretarea economică a

componentelor modelului.
Funcţia F(x), numită funcţie economică, funcţie obiectiv sau
standard, reprezintă un indicator economic a cărui semnificaţie variază în
funcţie de interpretarea economică a parametrilor c i, cu i=l,2,...,n. Ea
poate reprezenta, în această accepţiune, cifra totală de afaceri a unei
societăţi, profitul maxim, costul total al producţiei fabricate, timpul total
de nefuncţionare a capacităţii de producţie etc.
Vectorul C=(ci) cu i=l,n reprezintă, prin componentele sale,
indicatorii la nivel de unitate de produs corespunzători fiecăruia din cele
n produse. O componentă ci poate semnifica astfel preţul unitar de
vânzare al produsului i, beneficiul unitar al produsului i, costul unitar al
unui produs i etc.
Vectorul X=(xi)T se numeşte vectorul cantitate sau vectorul
sortimentului optim de produse.
Astfel, o componentă xi cu i =1,n reprezintă cantitatea pe care o

societate comercială o poate livra dintr-un produs de tip i în condiţiile
respectării criteriului de optim specific funcţiei F(x).
Matricea A =(tij) cu i=1,n şi j=1,m se numeşte matricea
coeficienţilor tehnologici. Un element al său, tij cu i=1,n şi j=1,m

reprezintă intervalul de timp în care se fabrică o bucată de produs de tipul
i pe grupa de maşini j. Acest indicator se numeşte timp unitar sau normă
tehnică de timp.
Produsul tijxi cu i=l,n şi j=l,m reprezintă timpul de funcţionare a

maşinii j pentru a asigura livrarea a xi cantităţi din produsul i. Acest
indicator se numeşte timp necesar de funcţionare a maşinii j.
Cu interpretările de mai sus, membrul stâng din sistemul de
restricţii (1) reprezintă timpul total de funcţionare al fiecărei grupe de
maşini j necesare fabricării cantităţilor xi.
Vectorul D=(dj)T cu j=l,m este vectorul disponibilităţilor, iar o
componentă dj reprezintă fondul maxim de timp disponibil al grupei de
maşini j. Prin fond de timp maxim disponibil se înţelege numărul orelor
cât poate funcţiona o maşină, după ce s-au eliminat cele corespunzătoare
zilelor nelucrătoare şi intervenţiilor planificate.
Cu aceste interpretări sistemul de restricţii (1) impune condiţia
determinării cantităţilor xi astfel încât, timpul total necesar de funcţionare
a fiecărei grupe de maşini să fie cel mult egal cu fondul său maxim de timp
disponibil.
Trecerea de la forma canonică la forma standard presupune
adăugarea în membrul stâng al fiecărei restricţii a unei variabile de
compensare, εj , cu j=l,m . Din punct de vedere economic, aceste variabile
reprezintă timpul de nefunctionare al unei maşini de tipul j.
Cu această interpretare problema de optim se poate reduce la
determinarea cantităţilor Xj, cu i = 1,n astfel încât timpul total de

nefuncţionare a capacităţilor de producţie să fie minim. Deci condiţia de
optim devine:
m
min  ε j (4.2)
j1
O astfel de condiţie de optim modelează fenomenul de optimizare a

încărcării capacităţilor de producţie.
Parametrii pi din sistemul (2) de restricţii, cu i = 1,n reprezintă

cantitatea de produse de tipul i pentru care întreprinderea are încheiate
deja contracte ferme.
Parametrii qi cu i = 1,n reprezintă cantitatea de produse până la care

întreprinderea mai poate încheia contracte ferme. Cu această
interpretare, sistemul de restricţii p i<xi<qi cu i=1,n impune condiţia ca

toate cantităţile rezultate din optimizare să se găsească în plaja de valori
dintre nivelul planificat şi nivelul până la care firma poate să suplimenteze
vânzarea produselor sale.
Având în vedere interpretarea economică a modelului matematic
care stă la baza funcţionării acestui pachet de programe putem
concluziona că el răspunde la următoarea cerinţă decizională:
cunoscându-se tehnologia de fabricaţie a "n" produse contractate de o
întreprindere se cere determinarea structurii optime a nomenclatorului de
fabricaţie, astfel încât timpul total de funcţionare a utilajelor să se
încadreze în fondul de timp maxim disponibil al fiecăruia şi cantitatea
optimă să fie cuprinsă în intervalul dintre nivelul contractat şi cel până la
care vânzarea poate fi suplimentată, urmărindu-se realizarea optimului
unui indicator economic definitoriu pentru organizaţie în momentul
luării deciziei privind sortimentul de fabricaţie.
Restricţia existentă în utilizarea produselor informatice de
optimizare liniară se referă la faptul că nu există posibilitatea optimizării
simultane a mai multor indicatori economici pentru o structură de
fabricaţie stabilită la un moment dat. Din această cauză se recomandă
luarea deciziei optime după prelucrarea rezultatelor obţinute în cadrul
unor metode de stabilire a alternativei decizionale cea mai favorabilă în
condiţii multicriteriale de certitudine.
4.2.3 Studiu de caz. Alegerea structurii optime de fabricaţie
urmărind maximizarea profitului

O companie produce şi comercializează două produse (A şi B), iar

profitul unitar aferent acestora este de 3 UM şi respectiv 5 UM. Fiecare
produs este asamblat pe un anumit utilaj, norma de timp fiind de 12
minute pentru fabricarea unei unităţi de produs A şi 25 minute pentru
fabricarea unei unităţi de produs B. Fondul de timp disponibil al utilajului
pentru perioada imediat următoare este de 30 de ore. Restricţiile
tehnologice impun ca la fiecare cinci unităţi de produs A să fie fabricate
două unităţi de produs B. Managerul de producţie al companiei doreşte să
stabilească structura optimă de fabricaţie care să permită maximizarea
profitului.
De asemenea, un producător de utilaje a propus companiei
închirierea (sub formă de leasing) a unui utilaj nou, al cărui număr de ore
de funcţionare este dublu (60 ore/săptămână), faţă de cel utilizat în
prezent. Managerul general al companiei doreşte să afle care este valoarea
maximă a ratei care poate fi plătită săptămânal, în condiţiile menţinerii
profitului obţinut anterior.
Rezolvarea unei astfel de probleme se poate face utilizând tehnica
programării liniare prin două metode: grafică şi cantitativă. Indiferent de
metoda aleasă pentru rezolvare, se pune problema realizării unei funcţii
de optim de forma :
n
[opt] F(x)cixi (4.3)

i1
unde :
n = numărul de produse fabricate; ci = profitul unitar realizat prin
vânzarea unei unităţi de produs “i”; xi = cantitatea fabricată din
produsul “i”.
Ţinând cont de faptul că, pentru problema analizată, se urmăreşte
maximizarea profitului, funcţia de optim devine :
[max]F(x) 3x1  5x2
În continuare, se formulează un set de restricţii de forma :

t11x1  t 21x 2  ... t n1x n  d1 t12x1 
t 22x 2  ... tn2x n  d2
t1mx1  t2mx2  ... tnmxn  dm
Pentru problema dată, există două restricţii şi anume :

a.Încadrarea în fondul de timp disponibil al utilajului, care se
transpune matematic prin intermediul următoarei relaţii :
n1x1  n2x2  T
unde :
ni = norma de timp necesară pentru fabricarea unei unităţi de produs
i; T = fondul de timp disponibil al utilajului.
Relaţia devine : 12x1
+ 25x2 ≤ 1800
b.Respectarea restricţiilor tehnologice, care impun ca la fiecare cinci

unităţi de produs A să fie fabricate două unităţi de produs B. Aceasta
înseamnă că x2≥ 2(x1/5), de unde rezultă următoarea inegalitate :
x2 - 0.4x1 ≥ 0
Pornind de la restricţiile de mai sus şi ţinând cont că x 1,x2>0, rezultă

următoarea formă a modelului economico-matematic :
[max] F(x) = 3x1 + 5x2
12x1 + 25x2 ≤ 1800 , x1>0

x2 - 0.4x1 ≥ 0 , X2>0
Putem determina în continuare, soluţia optimală utilizând cele două

metode menţionate mai sus.
I.Metoda grafică presupune trasarea liniei profitului şi identificarea

acelui punct de maxim pentru care sunt respectate restricţiile 12x 1 + 25x2
≤ 1800 şi x2 - 0.4x1 ≥ 0.
Conform metodei grafice, reprezentată în figura nr. 4.1., cantităţile
care trebuie fabricate sunt :
• x1= (1800/22) = 81.8
• x2= 0.4x1 = 32.7
În aceste condiţii, valoarea funcţiei obiectiv devine F(x)=408,9.
Figura nr. 4.1 Rezolvarea unei probleme de optimizare unicriterială prin metoda grafică
Dacă luăm în considerare posibilitatea achiziţionării în sistem

leasing, a unui utilaj mai performant, care să dubleze fondul de timp
disponibil, de la 1800 la 3600 ore/săptămână, sistemul de inecuaţii devine:
[max] F(x) = 3x1 + 5x2
12x1 + 25x2 ≤ 3600 , x1>0

x2 - 0.4x1 ≥ 0 , X2>0
Modificarea primei restricţii va face ca soluţia optimală să se afle la
intersecţia liniilor (12x1 + 25x1 = 3600) şi (x2 - 0.4x1 = 0). Astfel, se pot
determina valorile lui x1 = 3600/22 = 163.6, x2= 0.4x1 = 65.4, precum şi
valoarea funcţiei obiectiv F(x)=817,8.
Se obţine, prin achiziţionarea noului utilaj, un profit adiţional de
817.8 - 408.9 = 408.9/săpt., care reprezintă, de fapt, valoarea maximă pe
care o poate plăti compania săptămânal pentru achiziţionarea utilajului.
II.Algoritmul simplex primal presupune modelarea problemei prin

descrierea mai multor soluţii fezabile, în vederea identificării soluţiei
optimale. Astfel, prin iteraţii succesive, s-au obţinut următoarele valori :
Tabelul nr. 4.1 Iteraţii succesive ale algoritmului simplex primal în vederea stabilirii
structurii optime de fabricaţie care să asigure maximizarea profitului
x1 x2 s1 s2 p
12 25 1 0 0 1800
-5 15 0 -1 0 0
-3 -5 0 0 1 0
x1 x2 s1 s2 p
20.3333 0 1 1.6667 0 1800
-0.3333 1 0 -0.0667 0 0
-4.6667 0 0 -0.3333 1 0
x1 x2 s1 s2 p
1 0 0.0491 0.0819 0 88.5246
0 1 0.0164 -0.0393 0 29.5082
0 0 0.2295 0.0491 1 413.115
Soluţia optimală devine : F(x) = 413.115; x1 = 88.5246; x2 = 29.5082.

În mod similar, se determină alternativa optimală şi pentru varianta
în care se achiziţionează noul utilaj, obţinându-se soluţia : F(x) = 818.182;
x1 = 163,636; x2 = 65.454,situaţie care reflectă un profit adiţional de
818,182 - 413,115 = 405,67 UM/săpt.
Se remarcă faptul că algoritmul simplex prezintă un grad de
acurateţe mai ridicat decât metoda grafică. De asemenea, metoda grafică
este mai dificil de utilizat, mai ales atunci când numărul de variabile este
ridicat (dacă compania produce n produse, atunci reprezentarea grafică se
va face într-un sistem cu n dimensiuni).
Luând în considerare observaţiile de mai sus şi ţinând cont de faptul
că marea majoritate a produselor software de optimizare existente pe piaţă
au la bază metode cantitative, este recomandată, pentru acest tip de
probleme decizionale, utilizarea algortmului simplex primal.
4.3 Determinarea deciziei optimale asistată

de calculator în condiţii multicriteriale
de certitudine
Optimizarea activităţilor economice prin metode unicriteriale ridică

problema găsirii unei modalităţi de determinare a alternativei decizionale,
care satisface cerinţele decidenţilor în condiţiile luării în considerare a
mai multor funcţii obiectiv. Astfel de probleme se regăsesc în marea
majoritate a acţiunilor de fundamentare a deciziilor, deoarece aproape
întotdeauna deciziile posibile sunt evaluate prin prisma influenţei mai
multor factori, interni sau externi organizaţiei. La nivelul organizaţiilor,
situaţiile manageriale din această categorie sunt caracteristice cu
precădere, activităţilor de producţie, comerciale şi a celor din domeniul
resurselor umane.
Pentru a rezolva astfel de situaţii manageriale, care fac parte din

clasa problemelor de decizii multicriteriale luate în condiţii de
certitudine, se poate folosi metoda Electre, cea a utilităţii globale, sau mai
nou, algoritmi derivaţi din teoria mulţimilor fuzzy. Având în vedere
complexitatea algoritmilor de calcul şi timpul scurt de răspuns aflat la
dispoziţia decidenţilor faţă de anumite situaţii decizionale, metodelor
respective li se asociază o serie de produse software dedicate.
4.3.1 Aplicaţii ale tehnicilor fuzzy în teoria deciziilor
Teoria mulţimilor fuzzy utilizează drept concept de bază, testarea

valorii de adevăr a unei propoziţii, care este reprezentată în sistemul fuzzy
printr-un număr real aparţinând intervalului [0,1], în care 0 corespunde
stării Fals, iar 1 corespunde stării Adevărat.
În acest mod, teoria fuzzy îşi propune să răspundă la faptul că o
manieră strictă de evaluare a valorii de adevăr a unei propoziţii nu
coincide cu modul mult mai flexibil în care gândesc oamenii, în condiţii
de incertitudine şi incompletitudine.
Teoria mulţimilor fuzzy are la bază teoria terţului exclus, formulată de către Aristotel,
conform căreia, valoarea de adevăr a unei propoziţii nu poate fi exprimtă decât prin
termenii Adevărat sau Fals. Ulterior, teoria a fost contestată de către Platon, care
considera că o astfel de abordare este nerealistă şi inflexibilă în majoritatea situaţiilor şi
că între Adevărat şi Fals trebuie să existe şi o “zonă” intermediară.
Prima alternativă sistematizată la teoria terţului exclus a fost propusă de matematicianul
polonez Jan Lukasiewicz care, în 1920, a descris primul sistem logic format din trei
valori, însoţit de un suport matematic. Cea de a treia valoare logică a fost denumită
Posibil şi a fost situată între Adevărat şi Fals. Iniţial, cele trei elemente au fost
reprezentate numeric prin sistemul [0,1,2], însă, ulterior, Lukasiewicz a propus sisteme
formate din 4 sau 5 numere şi a declarat că, în principiu, un astfel de sistem poate
cuprinde un număr infinit de valori.
Profesorul german Knuth a dezvoltat sistemul propus de Lukasiewicz, însă a utilizat
sistemul de valori [-1,0,1].
Cel care a extins teoria posibilităţii la un sistem formal de logică matematică a fost însă
profesorul Lotfi Zadeh care, în 1965, a adus în discuţie modalităţile de lucru cu termeni
nuanţaţi ai limbajului natural. Sistemul permitea extinderea valorii de adevăr a unei
propoziţii la toate numerele reale din intervalul [0,1].
Prima utilizare în domeniul comercial a teoriei mulţimilor fuzzy a fost în cadrul unei
firme de construcţii din Danemarca (1973). La începutul anilor ’90, logica fuzzy a fost
acceptată cu entuziasm în Japonia şi ulterior în Singapore şi alte ţări ale Asiei de Sud Est.
Tot în anii ’90, tehnicile derivate din logica fuzzy au fost utilizate şi în ţările
occidentale, însă au fost îndelung criticate de către comunităţile ştiinţifice. Începând cu
anul 2000, aplicaţiile de tip neuro-fuzzy au devenit foarte populare în Asia şi ulterior în
S.U.A. şi Europa Occidentală.
De fapt, cele două concepte – incertitudinea (încrederea care i se

acordă informaţiei) şi imprecizia (valoarea conţinutului informaţional) –
reflectă gradul de completitudine al unei informaţii.
În lucrarea sa “Fuzzy sets : information and control”, Lotfi Zadeh
descrie proprietăţile unui set de valori fuzzy, precum şi modul în care
obiectele pot primi grade de apartenenţă în intervalul [0,1]. Astfel,
fiecărui obiect x al unui set fuzzy X i se asigură un grad de apartenenţă
prin intermediul unei funcţii μ(x).
Abordând această relaţie din prisma unui decident, se poate
considera că X reprezintă mulţimea alternativelor decizionale din care se
va selecta decizia optimală, iar funcţia μ(x)→[0,1] este funcţia care ne
indică gradul în care alternativa decizională x satisface criteriile
economice luate în considerare.
De altfel, mai ales în ultimii ani, specialiştii au analizat modul în
care logica fuzzy poate fi aplicată în sfera teoriei deciziilor. S-a constatat
faptul că, factorii de decizie sunt adeseori puşi în situaţia de a selecta
dintr-un set, de regulă finit, de alternative posibile, o alternativă optimală
cabailă să satisfacă simultan un set de criterii sau obiective şi o mulţime de
restricţii. Principala contribuţie în acest domeniu au avut-o Bellman şi
Zadeh care au considerat că o decizie care poate fi considerată optimală
trebuie să satisfacă atât obiectivele, cât şi restricţiile. Cei doi teoreticieni
au propus un algoritm prin care se realiza reuniunea mulţimilor
obiectivelor şi restricţiilor, în baza unei relaţii de forma :
D(x)=G1(x)⋂G2(x)⋂...⋂Gm(x)⋂C1(x)⋂C2(x)⋂...⋂Cn(x) (4.4)
unde :
D(x) = apartenenţa alternativei x la mulţimea fuzzy { D(x) Є [0,1] };

Gi(x) = gradul de satisfacere al obiectivului i de către alternativa x; Cj(x)
= gradul de satisfacere al restricţiei j de către alternativa x.
Decizia optimală este aceea pentru care gradul de apartenenţă al
alternativelor decizionale la mulţimea valorilor fuzzy este maxim :
Doptimală = max [D(x)] (4.5)
Pe baza teoriei lui Bellman şi Zadeh, au fost dezvoltate o
multitudine de metode şi tehnici de determinare a alternativei optimale în
condiţii multicriteriale de certitudine. Spre exemplu, Ronald Yager a
dezvoltat prima teorie care, spre deosebire de cele precedente acorda o
importanţă diferită şi variabilă restricţiilor şi obiectivelor luate în
considerare. El a definit aşa-numiţii coeficienţi de apartenenţă asociaţi
fiecărui obiectiv sau restricţie în funcţie de importanţă şi a utilizat
calculul exponenţial pentru determinarea apartenenţei alternativelor
decizionale la mulţimea [0,1].
Indiferent însă de metoda folosită, cadrul general de abordare a
problemei de optimizare, ca interfaţă om-calculator, ia în considerare
mulţimea consecinţelor absolute ale fiecărei alternative decizionale după
fiecare criteriu economic. Această mulţime este reflectată în tabelul nr.
4.2 în care pe linie sunt reprezentate alternativele decizionale, iar pe
coloane, criteriile economice.
Tabelul nr. 4.2 Matricea consecinţelor absolute

La intersecţia liniei alternativei decizionale i cu coloana criteriului

economic j se înscrie o valoare care reprezintă consecinţa absolută a
alternativei decizionale i după criteriul j.
4.3.2 Algoritmul derivat din teoria mulţimilor vagi
Pornind de la modelele dezvoltate de R. Yagger şi ulterior de H.G.

Zimmerman, au apărut o serie de algoritmi, dezvoltaţi şi utilizaţi pe scară
largă îndeosebi de către managementul nipon, care asociază criteriilor
decizionale coeficienţi de apartenenţă la varianta optimă în intervalul
[2,6].
Valoarea asociată acestui coeficient trebuie să respecte următoarea
regulă: dacă criteriul „j" este, în momentul luării deciziei, mai important
decât criteriul economic „k", atunci coeficientul de apartenenţă asociat lui
va avea o valoare mai apropiată de 6, decât coeficientul corespunzător
criteriului „k".
Pornind de la matricea consecinţelor relative şi de la valorile
coeficienţilor de apartenenţă, aceşti algoritmi presupun parcurgerea
secvenţială a unei succesiuni de etape şi aplicarea în final a unor metode
specifice care reflectă gradul de optimism/pesimism al decidentului.
Prima etapă presupune exprimarea în valori relative a consecinţelor
absolute. Acest lucru implică generarea unei matrici, notată CR=(cr ij) cu
i=1,...,n şi j=1,...,m, în care un element oarecare se obţine din relaţia:
Caij

Crij n (4.6)
Caij i1
unde :
Crij = consecinţa relativă a alternativei decizionale i după criteriul j;

Caij = consecinţa absolută a alternativei i după criteriul j;
n
= reprezintă suma consecinţelor absolute ale celor n
 Caij
i1 alternative pentru un anumit criteriu j.
Formalizarea problemei impune exprimarea algoritmilor de calcul

într-o formă care să permită formalizarea sa ulterioară printr-un limbaj
acceptat de calculator. De asemenea, se urmăreşte asigurarea caracterului
de generalitate, în sensul creşterii posibilităţii ca produsul software
elaborat să rezolve orice problemă asemănătoare în condiţii de
parametrizare.
Exprimarea formală a algoritmului presupune elaborarea schemei
logice de program. Această etapă trebuie precedată de operaţiile care
evidenţiază zonele de memorie necesare preluării algoritmului de către
calculator.
Pentru problema dată apare necesitatea evidenţierii următoarelor
zone şi variabile de memorie:
N Variabilă de memorie, cu valoare naturală ce semnifică

numărul alternativelor decizionale.
M Variabilă de memorie, cu valoare naturală care indică
numărul criteriilor economice.
CA(N,M) Matricea consecinţelor absolute a celor N alternative după
cele M criterii.
K(M) Vectorul coeficienţilor de apartenenţă a fiecărui criteriu la
varianta optimală.
CR(N,M) Matricea consecinţelor relative.
S(M) Vectorul sumelor consecinţelor absolute ale tuturor
alternativelor pentru fiecare criteriu, sume necesare
calculării elementelor matricii CR (N,M).
Etapa a doua presupune calcularea elementelor matricii ajutătoare

Z(N,M). Pentru aceasta este necesară alegerea criteriului de maxim sau
minim, pe baza căruia se va calcula c j* care reprezintă consecinţa relativă
cea mai favorabilă a criteriului j (calculul se face printr-o subrutină în

funcţie de natura criteriului).
În vectorul CS(M) se vor reţine consecinţele relative cele mai
favorabile pentru fiecare din cele M criterii. Calculul elementelor matricii
ajutătoare Z=(zij), cu i=1,n şi j=1,m se face folosind expresia:
crij  c*j
Zij  * (4.7)
cj
Prin consecinţa relativă cea mai favorabilă se înţelege consecinţa
relativă cea mai mică dacă criteriul este de minim, respectiv cea mai mare
dacă criteriul este de maxim.
Etapa a treia constă în stabilirea elementelor matricii funcţiilor
caracteristice, adică ale matricii FC=(fcij) cu i=1,n şi j=1,m .

O funcţie caracteristică oarecare asociată alternativei i şi criteriului j
este dată de formula :
k
fcij e jzij (4.8)
unde : kj = coeficientul de apartenenţă atribuit

criteriului j.
Etapa a patra permite determinarea alternativei decizionale
optimale, prin asocierea matricii funcţiilor caracteristice unor metode de
luare a deciziilor. În această categorie de metode specifice, includem :
a. Tehnica pesimistă (Abraham Wald) consideră că varianta
optimală este aceea care asigură obţinerea unor avantaje maxime atunci
când condiţiile obiective se prezintă cel mai nefavorabil. Matematic,
alternativa optimală se stabileşte utilizând formula :
VoptimalamaxminFCij (4.9) i j
b. Tehnica optimistă vizează alegerea alternativei optimale în

situaţia în care condiţiile obiective se prezintă cel mai favorabil, folosind
formula :
VoptimalamaxmaxFCij (4.10)
i j
c. Tehnica proporţionalităţii (Bazes-Laplace) pleacă de la

premisa că fiecare stare a condiţiilor obiective are aceeaşi probabilitate de
apariţie, iar alternativa optimală este aceea pentru care media aritmetică a
funcţiilor caracteristice este cea mai favorabilă. Matematic, formula de
determinare a alternativei optimale este :
1 n
Voptimala max  FCij (4.11) n j1
d. Tehnica optimalităţii (Leonid Hurwicz) reprezintă o

variantă a tehnicilor pesimistă şi optimistă, axată pe introducerea unui
coeficient de optimism α (0<α<1). Se utilizează formula :
Voptimala = max [α∙Ai+(1-α)∙ai ] (4.12)

unde :
ai = elementul cel mai puţin favorabil al alternativei
i; Ai = elementul cel mai favorabil al alternativei i.
Alternativa optimală se poate determina fie prin aplicarea unei din
metodele de mai sus, fie prin aplicarea mai multor metode şi clasificarea
variantelor decizionale în funcţie de fiecare din acestea, urmând ca apoi
rezultatele să fie comparate. Studiul de caz prezentat în capitolul 4.3.3
reflectă modul în care poate fi utilizat algoritmul derivat din teoria
mulţimilor vagi pentru rezolvarea unei probleme decizionale tipice
managementului organizaţiilor.
4.3.3 Studiu de caz. Selectarea firmei de audit la intrarea în
efectivitate a unui contract de concesiune

La intrarea în efectivitate a unui contract de concesiune,

administraţia publică trebuie să organizeze un proces de selecţie a firmei
care va desfăşura auditul financiar. În acest sens, managementul trebuie să
decidă care sunt criteriile de selecţie a firmei de audit şi care este nivelul
de importanţă care va fi acordat fiecărui criteriu.
“The CPA Journal” a publicat în anul 2004, un studiu efectuat pe un eşantion

format din 500 de întreprinderi mici şi mijlocii din SUA şi a relevat faptul că valoarea
auditului nu reprezintă, în mod obligatoriu, criteriul prioritar în selectarea firmei
auditoare. Marea majoritate a companiilor participante la studiu au desfăşurat, în ultimii
cinci ani, procese de selecţie a firmei de audit. Ţinând cont de experienţa acestor
companii, studiul şi-a propus să găsească un răspuns la următoarele întrebări :
- Care sunt criteriile utilizate de companii pentru selectarea firmei de audit?
- Care este motivul pentru care companiile se reorientează, adeseori, către o altă
firma de audit?
Pentru a identifica, cât mai obiectiv, criteriile utilizate în procesul de selectare a
auditorilor, au fost chestionaţi managerii generali ai celor 500 de companii. Companiile
au fost selecţionate din 21.000 de candidaţi, luând în considerare, drept criterii: cifra de
afaceri medie anuală între 100.000$ şi 25.000.000$; creşterea continuă a volumului
vânzărilor între anii 2000 şi 2003. În urma chestionării a rezultat faptul că 74% din
companii au angajat firme de audit în ultimii cinci ani, din care : 36% au apelat la firme
de audit locale, 22% la firme regionale şi 42% la firme de audit naţionale sau
internaţionale.Chestionarul a solicitat managerilor generali să specifice importanţa
celor mai utilizate 12 criterii utilizate în selectarea unei firme de audit. De asemenea, s-
a cerut stabilirea importanţei celor mai relevanţi 10 factori care au dus la reorientarea
către o altă firmei de audit. Pe o scală de la 0 la 6, managerii au atribuit nivele de
importanţă pentru patru din aceşti factori în jurul valorii 4, această situaţie indicând
faptul că există mai mult de un factor critic care influenţează procesul decizional.
Factorii care influenţează alegerea firmei de audit
Nr. crt Factor Importanţă
1 Relaţiile personale stabilite între factorii de decizie ai 4,67
companiei şi ai firmei de audit
2 Competenţa factorilor de decizie ai firmei de audit 4,59
implicaţi în procesul de contractare
3 Valoarea auditului 4,31
4 Competenţa echipei de auditori 4,15
5 Modul de prezentare a companiei auditoare 3,66

6 Serviciile suplimentare furnizate de către auditor 3,56
7 Dimensiunea firmei de audit 3,35
8 Modul de prezentare a ofertei 3,33
9 Recomandări primite de la partenerii companiei 3,27
10 Gradul de acoperire a pieţei 3,22
11 Amplasarea gegrafică a sediului companiei 3,21
12 Experienţa internaţională a firmei de audit 1,77
Factorii care determină schimbarea firmei de audit
Nr. crt Factor Importanţă
1 Întârzieri în livrarea serviciilor 3,87
2 Lipsa unui răspuns în timp real la problemele formulate 3,62
de personalul companiei
3 Inexistenţa unui sistem eficient de asistenţă a clienţilor 3,55
4 Neînţelegerea specificului activităţilor companiei 3,41
5 Valoarea prea mare a auditului în comparaţie cu serviciile 3,37
furnizate
6 Comunicarea insuficientă între membrii echipei de audit 2,88
şi personalul companiei
7 Schimbarea membrilor echipei de audit 2,65
8 Dispute legate de metodele şi tehnicile utilizate în 2,36
procesul de auditare
9 Apariţia unor conflicte interpersonale între echipa de 2,04
audit şi personalul companiei
10 Rotaţia periodică a membrilor echipei de audit 0,98
Astfel, în vederea selecţiei, au fost propuse 10 criterii decizionale :

1. Durata auditului (zile).
2. Valoarea auditului (euro).
3. Numărul de auditări anterioare (buc.).
4. Numărul de auditări la companiii cu capital majoritar străin (buc.).
5. Capitalul social (euro).
6. Cifra de afaceri medie pe ultimii trei ani (euro).
7. Profitul mediu brut pe ultimii trei ani (euro).

8. Numărul de salariaţi (sal.).
9. Dimensiunea firmei de audit (locală, regională, naţională sau
internaţională).
10. Amplasarea celui mai apropiat sediu al firmei de audit (la nivel
local, regional sau naţional).
Pe baza criteriilor de mai sus, au fost analizate 8 oferte, caracterizate

prin (tabelul nr. 4.3) :
Tabelul nr. 4.3 Matricea punctajelor aferente alternativelor decizionale, pentru un set
de criterii specific unei anumite probleme decizionale
Criteriul Firma Firma Firma Firma Firma Firma Firma Firma
1 2 3 4 5 6 7 8
1. Durata auditului
40 45 40 35 55 60 45 50
(zile)
2. Valoarea
25000 30000 15000 35000 45000 40000 30000 45000
auditului (euro)
3. Numărul de
5 7 8 10 12 9 7 14
auditări anterioare
4. Numărul de
auditări la companii
2 3 3 5 4 6 3 7
cu capital majoritar
străin
5. Capitalul social
60000 40000 30000 75000 95000 110000 90000 100000
(euro)
6. Cifra de afaceri
medie pe ultimii trei 35000 60000 25000 80000 100000 90000 55000 110000
ani (euro)
7. Profitul mediu 20000 35000 10000 45000 60000 35000 20000 50000
Criteriul Firma Firma Firma Firma Firma Firma Firma Firma
1 2 3 4 5 6 7 8
brut pe ultimii trei
ani (euro)
8. Numărul de
10 15 12 20 25 15 13 22
salariaţi
9. Dimensiunea
Loc. Loc. Reg. Reg. Intern. Nat. Reg. Intern.
firmei de audit
10. Amplasarea celui
Loc. Loc. Reg. Naţ. Loc. Reg. Reg. Loc.
mai apropiat sediu
În vederea selectării alternativei optimale, a fost utilizat algoritmul

derivat din teoria mulţimilor fuzzy, stabilindu-se următoarele date de
intrare:
a. Numărul de alternative decizionale - N
Alternativele decizionale sunt reprezentate de firmele de audit
(N=8).
b. Numărul de criterii decizionale - M
Criteriile decizionale sunt criteriile în funcţie de care se face selecţia
firmelor de audit (M=10).
c. Natura criteriilor luate în considerare - T(M)
Criteriile 1,2,10 vor fi criterii de MINIM, iar criteriiile 3,4,5,6,7,8,9
criterii de MAXIM (tabelul nr. 4.4).
Tabelul nr. 4.4 Natura criteriilor în funcţie de care se va face selecţia unei alternative
pentru o problemă decizională dată
Nr. Crt. Denumire criteriu Natură criteriu

1 Durata auditului Minim
2 Valoarea auditului Minim
3 Numărul de auditări anterioare Maxim
4 Numărul de auditări la companiii cu capital Maxim
majoritar străin
5 Capitalul social Maxim
6 Cifra de afaceri medie pe ultimii trei ani Maxim
7 Profitul mediu brut pe ultimii trei ani Maxim
Nr. Crt. Denumire criteriu Natură criteriu

8 Numărul de salariaţi Maxim
9 Dimensiunea firmei de audit Maxim
10 Amplasarea celui mai apropiat sediu al Minim
firmei de audit
d. Coeficienţii de apartenenţă - K(M)
Reflectă importanţa acordată de decident, pe o scară de la 2 la 6, celor 10

criterii de selectare a firmei de audit (tabelul nr. 4.5).
Tabelul nr. 4.5 Lista coeficienţilor de apartenenţă stabiliţi de către decident în vederea
selecţionării alternativei decizionale optimale
e. Matricea consecinţelor absolute - CA(N,M)
Cuprinde consecinţele absolute (valorile efective) înregistrate de fiecare

din cele 8 firme de audit, pentru fiecare din cele 10 criterii de
selecţie luate în considerare. Matricea nu poate să cuprindă decât
valori numerice, ceea ce înseamna că este necesar să exprimăm, pe o
scală de valori numerice, toate consecinţele absolute. Acest lucru

este dificil, pentru că, în situaţia de faţă, avem de-a face cu două
criterii ale căror consecinţe se exprimă în termenii nuanţaţi ai
limbajului natural : dimensiunea firmei de audit şi amplasarea celui
mai apropiat sediu al firmei de audit.
În consecinţă, vom utiliza următoarele reprezentări :
• Firmele de audit participante se împart, în funcţie de piaţa acoperită,
în patru categorii : locale, regionale, naţionale sau internaţionale.
Pentru a putea utiliza algoritmul derivat din teoria mulţimilor fuzzy,
este necesar să exprimăm numeric aceste categorii. Astfel, se poate
utiliza următorul sistem de punctare : 1p – firme locale sau
regionale; 2p – firme naţionale; 3p – firme internaţionale.
• În funcţie de amplasarea celui mai apropiat sediu, vom împărţi
firmele de audit în următoarele categorii : firme cu sediul în
localitate(1p), firme cu sediul în judeţ (regiune) (2p), firme cu sediul
în afara regiunii (3p).
Ţinând cont de aceste reprezentări, matricea consecinţelor absolute
este prezentată în tabelul nr. 4.6.
Tabelul nr. 4.6 Matricea consecinţelor absolute pentru un set de criterii şi alternative
decizionale date
CA(8,10) C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10
A1 40 25000 5 2 60000 35000 20000 10 1 1

A2 45 30000 7 3 40000 60000 35000 15 1 1
A4 40 15000 8 3 30000 25000 10000 12 1 2
A4 35 35000 10 5 75000 80000 45000 20 1 3
A5 55 45000 12 4 95000 100000 60000 25 3 1
A6 60 40000 9 6 110000 90000 35000 15 2 2
A7 45 30000 7 3 90000 55000 20000 13 1 3
A8 50 45000 14 7 100000 110000 50000 22 3 1
Pornind de la datele de intrare, putem rezolva problema decizională

parcurgând următoarea succesiune de etape :
ETAPA 1
Calculul elementelor matricii consecinţelor relative CR(8,10).
Această etapă are drept obiectiv transformarea valorilor absolute, în

valori relative, aparţinând intervalului numerelor reale [0,1], în vederea
cuantificării criteriilor avute în vedere în procesul de selectare a firmei de
audit.Asupra elementelor matricii consecinţelor absolute se va aplica
formula:
Crij  nCaij (4.13)

Caij i1
obţinându-se matricea consecinţelor relative (tabelul nr. 4.7).
Tabelul nr. 4.7 Matricea consecinţelor relative pentru un set de criterii şi alternative
decizionale date
CR(8,10) C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10
A1 0,11 0,09 0,07 0,06 0,10 0,06 0,07 0,08 0,08 0,07
A2 0,12 0,11 0,10 0,09 0,07 0,11 0,13 0,11 0,08 0,07
A4 0,11 0,06 0,11 0,09 0,05 0,05 0,04 0,09 0,08 0,14
A4 0,09 0,13 0,14 0,15 0,13 0,14 0,16 0,15 0,08 0,21
A5 0,15 0,17 0,17 0,12 0,16 0,18 0,22 0,19 0,23 0,07
A6 0,16 0,15 0,13 0,18 0,18 0,16 0,13 0,11 0,15 0,14
A7 0,12 0,11 0,10 0,09 0,15 0,10 0,07 0,10 0,08 0,21
A8 0,14 0,17 0,19 0,21 0,17 0,20 0,18 0,17 0,23 0,07
ETAPA 2
Calculul elementelor matricii ajutătoare Z(8,10).
Elementele matricii ajutătoare se calculează după formula :

crij  c*j
Zij  * (4.14)
cj
unde :
c*j = consecinţa relativă cea mai favorabilă pentru criteriul j, prin care se
înţelege consecinţa relativă cea mai mică dacă criteriul este de
minim, respectiv cea mai mare dacă criteriul este de maxim.
Obţinem astfel, matricea ajutătoare Z (tabelul nr. 4.8).
Tabelul nr. 4.8 Matricea ajutătoare pentru un set de criterii şi alternative decizionale
date
Z(8,10) C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10
A1 0,14 0,67 0,64 0,71 0,45 0,68 0,67 0,60 0,67 0,00
A2 0,29 1,00 0,50 0,57 0,64 0,45 0,42 0,40 0,67 0,00
A4 0,14 0,00 0,43 0,57 0,73 0,77 0,83 0,52 0,67 1,00
A4 0,00 1,33 0,29 0,29 0,32 0,27 0,25 0,20 0,67 2,00
A5 0,57 2,00 0,14 0,43 0,14 0,09 0,00 0,00 0,00 0,00
A6 0,71 1,67 0,36 0,14 0,00 0,18 0,42 0,40 0,33 1,00
A7 0,29 1,00 0,50 0,57 0,18 0,50 0,67 0,48 0,67 2,00
A8 0,43 2,00 0,00 0,00 0,09 0,00 0,17 0,12 0,00 0,00
ETAPA 3
Calculul elementelor matricii funcţiilor caracteristice FC(8,10).
Obiectivul acestei etape îl reprezintă fuzzyficarea elementelor

matricii ajutătoare, în funcţie de coeficientul de apartenenţă al fiecărui
criteriu la intervalul [0,1], în scopul stabilirii gradului în care firmele de
audit satisfac criteriile de selecţie. Se va utiliza formula :

k
fc j ij
ij e
z (4.15) Obţinem
astfel, matricea funcţiilor caracteristice, redată în tabelul nr. 4.9.
Tabelul nr. 4.9 Matricea funcţiilor caracteristice pentru un set de criterii şi alternative
decizionale date
FC(8,10) C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10
A1 0,566 0,026 0,049 0,058 0,163 0,050 0,190 0,166 0,070 1,000
A2 0,320 0,004 0,096 0,102 0,079 0,136 0,354 0,302 0,070 1,000
A4 0,566 1,000 0,134 0,102 0,055 0,034 0,125 0,211 0,070 0,101
A4 1,000 0,001 0,262 0,320 0,281 0,302 0,536 0,550 0,070 0,010
A5 0,102 0,001 0,512 0,181 0,581 0,671 1,000 1,000 1,000 1,000
A6 0,058 0,001 0,188 0,566 1,000 0,450 0,354 0,302 0,265 0,101
A7 0,320 0,004 0,096 0,102 0,484 0,112 0,190 0,238 0,070 0,010
A8 0,181 0,001 1,000 1,000 0,696 1,000 0,660 0,698 1,000 1,000
ETAPA 4
Stabilirea alternativei optimale.
În vederea stabilirii alternativei optimale, au fost aplicate, asupra

elementelor matricii funcţiilor caracteristice, următoarele tehnici : a.
tehnica echilibrului sau echiprobabilităţii (Bayes-Laplace);
b. tehnica pesimistă sau a prudenţei (Abraham Wald);
c. tehnica optimalităţii (Leonid Hurwicz).
a.Tehnica echilibrului sau echiprobabilităţii (Bayes-Laplace)
1 n
Voptimalamax  FCij (4.16) n j1
Obţinem următoarele medii ale funcţiilor caracteristice (tabelul nr.

4.10).
Tabelul nr. 4.10 Ierarhizarea unui set de alternative decizionale folosind tehnica
Bayes-Laplace
1 n
FC C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10  FCij n
j1
A1 0,566 0,026 0,049 0,058 0,163 0,050 0,190 0,166 0,070 1,000 0,234
A2 0,320 0,004 0,096 0,102 0,079 0,136 0,354 0,302 0,070 1,000 0,246
A4 0,566 1,000 0,134 0,102 0,055 0,034 0,125 0,211 0,070 0,101 0,240
A4 1,000 0,001 0,262 0,320 0,281 0,302 0,536 0,550 0,070 0,010 0,333
A5 0,102 0,000 0,512 0,181 0,581 0,671 1,000 1,000 1,000 1,000 0,605
A6 0,058 0,000 0,188 0,566 1,000 0,450 0,354 0,302 0,265 0,101 0,328
A7 0,320 0,004 0,096 0,102 0,484 0,112 0,190 0,238 0,070 0,010 0,163
A8 0,181 0,000 1,000 1,000 0,696 1,000 0,660 0,698 1,000 1,000 0,724
Grafic, situaţia este reprezentată în figura nr. 4.2.

0, 8
0,7
0, 6
0, 5
0, 4
0, 3
0, 2
0,1
0
A1 A2 A4 A4 A5 A6 A7 A8
Figura nr. 4.2 Ierarhizarea unui set de alternative decizionale folosind tehnica
BayesLaplace
b.Tehnica pesimistă sau a prudenţei (Abraham Wald)
VoptimalamaxminFCij (4.17)
i j
Obţinem următoarea situaţie (tabelul nr.4.11):

pesimistă
FC C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10 min FCij
j
A1 0,566 0,026 0,049 0,058 0,163 0,050 0,190 0,166 0,070 1,000 0,02585
A2 0,320 0,004 0,096 0,102 0,079 0,136 0,354 0,302 0,070 1,000 0,00416
A4 0,566 1,000 0,134 0,102 0,055 0,034 0,125 0,211 0,070 0,101 0,03372
A4 1,000 0,001 0,262 0,320 0,281 0,302 0,536 0,550 0,070 0,010 0,00067
A5 0,102 0,000 0,512 0,181 0,581 0,671 1,000 1,000 1,000 1,000 0,00002
A6 0,058 0,000 0,188 0,566 1,000 0,450 0,354 0,302 0,265 0,101 0,00011
A7 0,320 0,004 0,096 0,102 0,484 0,112 0,190 0,238 0,070 0,010 0,00416
A8 0,181 0,000 1,000 1,000 0,696 1,000 0,660 0,698 1,000 1,000 0,00002
Reprezentarea grafică se regăseşte în figura nr. 4.3.
0,035
0 , 03
0,025
0,02
0,015
0,01
0,005
0
A1 A2 A4 A4 A5 A6 A7 A8
Figura nr. 4.3 Ierarhizarea unui set de alternative decizionale folosind tehnica pesimistă
c.Tehnica optimalităţii (Leonid Hurwicz) (α=0,15)
Voptimală = max [α∙Ai+(1-α)∙ai] (4.18)
Obţinem situaţia din tabelul nr. 4.12.
optimalităţii
FC(8,10) C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10 α∙Ai +
(1- α) ∙ai
A1 0,566 0,026 0,049 0,058 0,163 0,050 0,190 0,166 0,070 1,000 0,171972
A2 0,320 0,004 0,096 0,102 0,079 0,136 0,354 0,302 0,070 1,000 0,153533
A4 0,566 1,000 0,134 0,102 0,055 0,034 0,125 0,211 0,070 0,101 0,178663
A4 1,000 0,001 0,262 0,320 0,281 0,302 0,536 0,550 0,070 0,010 0,150568
A5 0,102 0,000 0,512 0,181 0,581 0,671 1,000 1,000 1,000 1,000 0,150015
A6 0,058 0,000 0,188 0,566 1,000 0,450 0,354 0,302 0,265 0,101 0,150091
A7 0,320 0,004 0,096 0,102 0,484 0,112 0,190 0,238 0,070 0,010 0,076177
A8 0,181 0,000 1,000 1,000 0,696 1,000 0,660 0,698 1,000 1,000 0,150015
Figura nr. 4.4 indică valorile calculate conform tehnicii optimalităţii
pentru cele 8 firme de audit.
0,18
0, 16
0,14
0, 12
0, 1
0,08
0, 06
0, 04
0,02
0
A1 A2 A4 A4 A5 A6 A7 A8
optimalităţii
Centralizând obţinem situaţia din tabelul nr. 4.13:
Tabelul nr. 4.13 Analiza comparativă a rezultatelor aplicării mai multor tehnici de
optimizare multicriterială
În concluzie, dacă compania doreşte să aibă o abordare echilibrată va

proceda la contractarea firmei 8, iar dacă va lua în considerare o abordare
pesimistă, sau cu un grad redus de optimism, va alege, drept alternativă
optimală, firma 3.
4.4. Metode asistate de calculator pentru

exercitarea atributului de previziune
4.4.1 Situaţii manageriale adecvate utilizării
Pentru organizaţiile care îşi desfac produsele, sau îşi ofertează

serviciile, pe diverse segmente de piaţă se pune problema cunoaşterii
previzionale a evoluţiei unor factori de stare caracteristici acestora, factori
care influenţează pozitiv sau negativ, activitatea economică şi în final,
rezultatele economico-financiare.
A apărut astfel necesitatea identificării unor metode capabile, în
condiţii asistate de calculator, să permită managementului organizaţiilor
exercitarea atributului de previziune în condiţii de eficienţă economică.
La baza funcţionării acestor produse software se află fenomenul de
extrapolare care presupune, că plecând de la o evoluţie anterioară
cunoscută a unor indicatori economici şi luând în considerare faptul că în
viitorul apropiat nu se vor modifica factorii care au influenţat această
evoluţie, să fie prognozată, cu o acurateţe acceptabilă, evoluţia acestor
indicatori pe un anumit orizont de timp. Aceste pachete de programe au o
largă utilizare în determinarea duratei de viaţă a produselor, a pragurilor
de rentabilitate, a intervalului de timp în care se pot vinde produsele, sau
serviciile, cu asigurarea unui profit corespunzător, în prognoza costurilor
şi a elementelor de cost etc. Ele permit, de asemenea, extrapolarea
nivelului unor indicatori economici în cascadă, atunci când o parte din
componentele lor se determină anterior, tot prin extrapolare.
Pentru acurateţea reprezentării grafice a acestor evoluţii se
recomandă ca ecartul între două intervale de timp consecutive pentru
care se cunosc nivelurile reale să fie cât mai mic posibil. De regulă,
evoluţia unui fenomen economic nu este influenţată de un singur factor,
apărând astfel necesitatea reprezentării acestei evoluţii într-un spaţiu cu
cât mai multe dimensiuni.
Deoarece acest lucru este dificil de făcut pentru spaţii ce depăşesc
caracterul tridimensional, în realitate, se reprezintă separat evoluţia
fenomenului în planul fiecărui factor, după care se proiectează aceste

evoluţii în planul cu două dimensiuni şi se obţine o rezultantă care este
acceptată ca fiind reprezentarea evoluţiei reale a fenomenului.
Din punct de vedere economic şi managerial utilizarea eficientă a
acestor pachete de programe este posibilă doar dacă sunt satisfăcute
următoarele două condiţii restrictive:
a. volumul datelor statistice este satisfăcător din punct de vedere al

conţinutului acestora; altfel spus, nivelurile realizate pentru
indicatorul economic care urmează să se extrapoleze sunt suficiente
ca număr pentru orizontul de timp anterior momentului
extrapolării;
b. factorii economici şi sociali care au influenţat în perioada anterioară
evoluţia indicatorului rămân neschimbaţi şi în orizontul de timp
rezervat extrapolării.
Exemplificând, evoluţia cifrei de afaceri a unei societăţi comerciale
poate fi aproximată în viitor dacă şi numai dacă valorile anterioare ale sale
permit identificarea corectă a funcţiei matematice care o aproximează cel
mai bine iar preţurile de vânzare, cererea pieţei şi activitatea concurenţei,
considerate ca factori ce au influenţat preponderent nivelul indicatorului,
rămân aceiaşi şi în perioada pentru care evoluţia acestuia se doreşte a fi
cunoscută cu o probabilitate satisfăcătoare.
4.4.2 Suport economico-matematic
Cu considerentele prezentate mai sus se pune problema găsirii unei

relaţii matematice de forma y=f(x1,t2,...,xn) care să definească cel mai bine
evoluţia indicatorului economic y pentru perioada analizată şi care să dea
nivelul probabil cu o probabilitate rezonabilă (suficient de apropiată de 1).
Variabila y este o variabilă dependentă şi reprezintă valoarea reală a
indicatorului economic, în timp ce xi, cu i = 1,n sunt variabile

independente şi reprezintă factorii economici care influenţează nivelul
indicatorului economic.
Notăm cu y* valoarea nivelului calculată prin intermediul funcţiei f,

iar cu y valoarea reală a acestui nivel şi definim abaterea nivelului
calculat, faţă de nivelul real ca fiind diferenţa y-y*.
Pentru a satisface necesitatea ca funcţia f să aproximeze cel mai bine
nivelul viitor de evoluţie a indicatorului economic y trebuie ca această
abatere să fie cât mai mică.
Condiţia care se impune în acest caz este să se realizeze un optim de
forma:
n
(min)S (yi  yi* )2 (4.19)
i1
adică suma pătratelor abaterilor valorilor calculate de la valorile reale să
fie minimă, S numindu-se estimatorul abaterilor.
Pentru evidenţierea condiţiilor care trebuie satisfăcute în vederea
atingerii acestui criteriu de optim, se consideră, pentru exemplificare, că
evoluţia fenomenului este liniară, de forma y *=a0x+a1.Deci condiţia de
optim va fi :
n
(min)S (yi  a0xi  a1)2 (4.20)
i1
Metoda celor mai mici pătrate, folosită în aceste condiţii de optim,

demonstrează că minimul este satisfăcut atunci când coeficienţii a 0 şi a1
sunt soluţii ale următorului sistem de ecuaţii omogene:
 S 0  2 n (yi  a0xi )xi 0
a 0 sau  i1 (4.21)

 S  n
 0  2 (yi  a0xi  a1) 0
a1  i1
Prin rezolvarea acestui sistem de ecuaţii se determină valoarea

parametrilor a0 şi a1 cunoscuţi sub denumirea de coeficienţi de regresie.
Valorile găsite se înlocuiesc în relaţia y 0=a0x+a1 care permite astfel ca

pentru orice valoare a lui x să se determine valoarea calculată y.
Problema identificării exacte a expresiei y=f(x1,x2,...,xn) folosind
aceste produse informatice se rezolvă astfel:
1. Se simulează relaţia dintre variabila dependentă şi variabilele
independente prin toate funcţiile pachetului de programe.
2. Se selectează acele funcţii care indică un coeficient de corelaţie între
variabila independentă şi cele dependente de minim 0,9 şi o abatere
medie pătratică cât mai apropiată de zero.
3. Se selectează din funcţile rămase aceea care aproximează cel mai
bine valorile calculate faţă de valorile reale.
Folosirea acestui pachet de programe presupune efectuarea
anterioară a unei analize economice detaliate pentru identificarea cu
precizie a factorilor care influenţează cel mai bine nivelul indicatorilor
economici a căror evoluţie se extrapolează. Deoarece regresia liniară este
destul de rar folosită în extrapolarea evoluţiei unui fenomen economic,
tratăm pe scurt funcţiile cele mai des folosite în studiul evoluţiei unor
procese economice. Uneori se foloseşte regresia polinomială, în acest caz
funcţia fiind de forma:
y = an xn + an-1 xn-1 + ... + a2 x2 + a1 x + a0 (4.22)
Notând cu yi valoarea expresiei (4.19) pentru x=xi obţinem :
yi = an xn + an-1 xn-1 + ... + a2 x2 + a1 x + a0 (4.23)
Pentru obţinerea sistemului dat de ecuaţiile normale se pleacă în

mod analog de la minimizarea expresiei :
n
s  (yi  anxni  an1xni 1 ... a0 )2 (4.24) i1
Rezolvând sistemul :
δS δS δS
0, 0, 0 (4.25) δan δan1 δa0
se obţin coeficienţii de regresie a0, a1..., an care înlocuiţi în relaţia (4.22)

permit calcularea valorilor lui y pentru orice valori ale lui x.
Pentru n=3, funcţia y = a3x3 + a1x + a0 este des întâlnită în evoluţia
unor procese economice. Reprezentarea grafică a acestei funcţii pe un
subinterval este dată în figura nr. 4.5.
y
Figura nr. 4.5 Regresia fenomenului economic y în x

Dacă regresia fenomenului economic y în x este hiperbolică atunci avem
relaţia:
1 (4.26)
y a0  a1x
care reprezintă o funcţie hiperbolică, care poate avea o evoluţie ca în
figura nr. 4.6.
y
y
x x
Figura nr. 4.6 Reprezentarea evoluţiei unui fenomen economic prin intermediul unei
funcţii hiperbolice
Regresia exponenţială este dată de relaţia :
y abx (4.27)
având graficul de forma (pentru b=e devine funcţia exponenţială din

figura nr. 4.7).
y
funcţii exponenţiale
Regresia trigonometrică a lui y în x este dată de relaţia :
y a0  ai  cos(ωo) (4.28) care are pe subintervale o evoluţie de
forma celei din figura nr. 4.8.
Figura nr. 4.8 Reprezentarea pe subintervale a evoluţiei unui fenomen economic

Dacă apreciem că evoluţia în timp a fenomenului economic este

parabolică atunci :
y = ax1α + bx1+c (4.29)
unde α poate fi specificat sau asumat prin lipsă.
Pentru α=0,4 evoluţia funcţiei (4.29) este redată în figura nr. 4.9.
y
funcţii parabolice
Dacă evoluţia fenomenului studiat este cea din figura nr. 4.10 atunci
se poate aprecia că legătura dintre x şi y este dată de funcţia logistică:
K

y Ax (4.30)
1 Be
funcţii logistice
După cum se poate constata alegerea funcţiei care aproximează cel

mai bine procesul economic studiat presupune o bogată experienţă şi
stăpânirea unui aparat matematic complex. Aceste aspecte, alături de
altele, au condus la necesitatea ca toate operaţiile impuse de analiza
evoluţiei în timp a unui proces economic, de determinare a corelaţiei
dintre variabilele funcţiei etc, să fie făcute cu ajutorul calculatorului
electronic, utilizatorului revenindu-i sarcina de a asigura corectitudinea
datelor prelucrate, precum şi interpretarea şi analiza economică a
rezultatelor furnizate de calculator. Acestea sunt o parte din
considerentele pentru care specialiştii în software aplicativ au elaborat
sisteme de programe specializate pe rezolvarea unor astfel de probleme.
4.4.3 Studiu de caz. Prognoza evoluţiei pieţei unui serviciu
public
În vederea contractării unui proiect de investiţii cu finanţare

internaţională, managementul unui operator de servicii publice de
alimentare cu apă şi canalizare trebuie să estimeze, cu o acurateţe
acceptabilă, care va fi evoluţia pieţei prin prisma consumurilor şi
veniturilor. În acest sens, în funcţie de natura factorului previzionat,

specialiştii companiei au apelat la o serie de metode şi tehnici specifice de
previziune, cum ar fi :
• Metoda expertizării – experţii disponibili sunt selectaţi şi solicitaţi să
analizeze nivelul de importanţă şi probabilitatea realizării anumitor
evenimente. În acest sens, este utilizată, pe scară largă, tehnica
Delphi de adoptare a deciziilor în mod participativ.
• Metoda extrapolării euristice – se realizează prelungirea în viitor, a
unei evoluţii constatate în trecut, prin luarea în considerare a unui
factor de corecţie a trendului (cum este de exemplu, cazul evoluţiei
populaţiei).
• Metoda analizei şi sintezei – permite identificarea tuturor
elementelor care condiţionează evoluţia unei pieţe (populaţie,
densitatea consumatorilor, tarif etc.) şi recompunerea acestora în
vederea identificării direcţiilor de evoluţie.
• Metoda interpretării sistemice – presupune preluarea unor tendinţe
ale mediului macroeconomic în vederea identificării influenţei
acestora asupra anumitor indicatori (cum este de exemplu, puterea
de cumpărare a populaţiei).
• Metoda comparaţiilor internaţionale - utilizată pentru identificarea
unor evoluţii apropiate ale unor indicatori similari celor urmăriţi, la
nivelul altor pieţe naţionale (cum este de exemplu, cazul evoluţiei
tarifului).
• Metoda simulării şi modelării economico-matematice - prin care se
urmăreşte crearea unui sistem artificial, bazat pe analiză cantitativă
şi inserţii calitative, în vederea studierii celui real.
• Metoda scenariilor multiple – constă în elaborarea mai multor
variante de evoluţie ale sectorului analizat, fiecare având o anumită
probabilitate de a se realiza.
Exercitarea funcţiei de previziune, pentru o problemă cu un
asemenea grad de dificultate, nu se poate face decât prin îmbinarea
elementelor deterministe specifice sistemului analizat (ca rezultate ale
relaţiilor cauză-efect) cu cele aleatoare. Datorită complexităţii sistemului
vizat, această îmbinare nu se poate realiza decât prin dezvoltarea şi
utilizarea unei metodologii previzionale şi a unui model matematic asociat

care are la bază următorul set de variabile :
• populaţia : P(t) [nr];
• consumul mediu lunar : C(t) [mc/loc. lună];
• densitatea consumatorilor : D(t) [consumatori/1000 loc];
• factorul de amplificare : Fa(t)>1; defineşte raportul dintre vânzările
fizice totale de apă şi consumul fizic al populaţiei;
• volumul fizic al vânzărilor totale de apă : QT(t) [mc/an];
• tariful : T(t) [€/mc];
• veniturile din vânzarea apei : Va(t) [€/an];
• veniturile din activitatea de alimentare cu apă şi canalizare:V T
[€/an].
Elaborarea prognozelor pentru sectorul serviciilor publice de
alimentare cu apă şi canalizare reprezintă un proces complex care
porneşte de la următoarele următoarele ipoteze :
• populaţia are un trend descrescător pe întregul orizont de prognoză;
• consumul mediu lunar de apă (mc/pers) al populaţiei are de
asemenea un trend asimptotic descrescător;
• numărul de utilizatori ai serviciilor publice de alimentare cu apă şi
canalizare este reflectat prin intermediul variabilei densitatea
consumatorilor (nr. consumatori/1000 loc.);
• se vor lua în considerare trei evoluţii posibile cărora le corespund
trei variante de prognoză.
Prin luarea în considerare a indicatorilor statistici care reflectă
evoluţiile anterioare ale pieţei serviciului public analizat şi folosind
metode şi tehnici specifice precum metoda interpretării sistemice, metoda
analizei şi sintezei sau metoda modelării economico-matematice, s-a
identificat următorul set de relaţii funcţionale :
Ma f[P(t),D(t),C(t),Fa (t),T(t),Fp(t)] unde : (4.31)
P(t) = populaţia;
D(t) = densitatea consumatorilor;

C(t) = consumul mediu lunar;
Fa(t) = factorul de amplificare;
Fp(t) = factorul de periodicitate.
a t  b ,tt
P(t) 1 1 1
(4.32)
k , t  t1
y
C(t)x 
(4.33)
t
D(t)a2t  b2 (4.34)
Fa (t)a3t2  b3t  c (4.35)
 1 
T(t)expa4  ct  b4 
(4.36)
Factorul de periodicitate [Fp(t)] reflectă fluctuaţiile consumului de

apă în funcţie de perioada calendaristică (figura nr. 4.11), luând în
considerare diferite aspecte (caracterul turistic al zonei, sezonul etc.).
Figura nr. 4.11 Variaţia consumului de apă al populaţiei sub influenţa factorului de
periodicitate
Cele trei variante de evoluţie a pieţei serviciului public de

alimentare cu apă şi canalizare prezentate în continuare nu iau în calcul
şi această ultimă componentă a modelului de prognoză.
Varianta 1
Prima variantă prezintă următoarele caracteristici :

- dinamicia populaţiei se determină în baza următoarei relaţii :
 670t 31000 , t  10
P(t)  (4.37) 25000 , t  10
- densitatea consumatorilor se presupune a fi constantă pe tot
orizontul de prognoză :
D(t)875 cons./1000 loc. (4.38)

- consumul mediu fizic de apă lunar pe persoană :
1
C(t)2  (4.39)
t
unde :
C(0)3mc/pers.luna
C() 2mc/pers.luna
- consumul fizic de apă al populaţiei va fi dat de relaţia :

Q p(t)P(t) D(t)C(t) (4.40)
- factorul de amplificare Fa(t) :

Fa(t)0,05t2  0,35t1,7 (4.41)
- consumul fizic total anual de apă potabilă :

Q T(t)Q P(t)Fa(t) (4.42)
- tariful la apă potabilă va avea o dinamică dată de relaţia :

 1 
T(t)exp  0,693  (4.43)
 0,041 0,335t
- veniturile totale anuale din activitatea de furnizare a apei potabile
vor avea în mod evident expresia :
Va(t)Q T(t) T(t) (4.44)
În baza modelului matematic descris mai sus se obţin se obţin o
serie de estimări pentru indicatorii specifici, sintetizate în tabelul nr.
4.14.
Specificul acestei variante este acela că, dată fiind dimensiunea
finală a factorului de amplificare, se estimează o dezvoltare economică
mai accelerată începând cu t5.
Tabelul nr. 4.14 Prognoza evoluţiei indicatorilor de bază ai serviciului public de

alimentare cu apă, conform scenariului I de evoluţie a pieţei
t INDICATORI
Qp(t) QT(t) T(t) Va(t)

P(t) (nr.) D(t) C(t)
(mc/an) Fa(t) (mc/an) (€/mc) (€/mc)
1 30330 875 3,000 955395 1,4 1337553 0,16 214008
2 29660 875 2,500 778575 1,2 934290 0,25 233572
3 28990 875 2,333 710255 1,1 781280 0,35 273448
t INDICATORI

P(t) (nr.) D(t) C(t)
(mc/an) Fa(t) (mc/an) (€/mc) (€/mc)
4 28320 875 2,250 669060 1,1 735966 0,4 294386
5 27650 875 2,200 638715 1,2 766458 0,42 321912
6 26980 875 2,167 613795 1,4 859313 0,44 378097
7 26310 875 2,143 591975 1,7 1006357 0,45 452860
8 25640 875 2,125 572092 2,1 1201393 0,47 564654
9 24970 875 2,111 553501 2,6 1439102 0,49 705159
10 24300 875 2,100 535815 3,2 1714608 0,5 857304

- - - 6619178 - 10776320 - 4295400
Varianta 2
- pentru populaţie se utilizează acelaşi model ca şi în cazul variantei

V1 :
 670t 31000 , t  10
P(t)  (4.45)
25000 , t  10
- evoluţia consumului mediu lunar se consideră a avea, de asemenea,
aceeaşi dinamică :
1
C(t)2  (4.46)
t
unde :
- densitatea consumatorilor este o funcţie crescătoare în timp :

D(t)5t  875 (4.47)
- consumul fizic de apă al populaţiei va avea, în mod logic, expresia :
Q p(t)P(t) D(t) C(t) (4.48)
- pentru factorul de amplificare se va utiliza o expresie liniară de

dependenţă în raport cu timpul :
Fa(t)0,0158t1,4158 (4.49)
- nivelul vânzărilor anuale de apă potabilă va avea expresia :
Q T(t)Q P(t)Fa(t) (4.50)
- tariful va evolua după o relaţie de forma :
 1 
T(t)exp  0,693  (4.51)
 0,055 0,335t
- în final, veniturile din vânzarea apei vor avea expresia :
Va (t)Q T(t) T(t) (4.52)
Obţinem valorile punctuale din tabelul nr. 4.15.

alimentare cu apă, conform scenariului II de evoluţie a pieţei
t INDICATORI

P(t) (nr.) D(t) C(t) Fa(t)
(mc/an) (mc/an) (€/mc) (€/mc)
1 30330 880 3,000 960854 1,4 1345195 0,16 215231
2 29660 885 2,500 787473 1,3842 1090020 0,25 272505
3 28990 890 2,333 722430 1,3684 988573 0,35 346000

4 28320 895 2,250 684352 1,3526 925654 0,4 370261
5 27650 900 2,200 656964 1,3368 878229 0,42 368856
6 26980 905 2,167 634839 1,321 838622 0,44 368993
7 26310 910 2,143 615654 1,3052 803551 0,45 361597
8 25640 915 2,125 598245 1,2894 771377 0,47 362547
9 24970 920 2,111 581967 1,2736 741193 0,49 363184
10 24300 925 2,100 566433 1,2578 712459 0,5 356229
 - - - 6809211 - 9094873 - 3385403

Faţă de varianta precedentă(V1) s-a estimat o evoluţie
descrescătoare a factorului de amplificare (altfel spus, o creştere mult mai
moderată a economiei locale).
Varianta 3
- populaţia se estimează a rămâne constantă :
P(t)30000 (4.53)
- densitatea consumatorilor este identică în evoluţie cu cea din

varianta V2 :
D(t)5t  875 (4.54)
- consumul mediu lunar se estimează după formula :
1
C(t)2  (4.55)
t
unde :
- factorul de amplificare are aceeaşi expresie ca şi în varianta V2 :
F (t)0,0158t1,4158
a (4.56)
- pentru tarif este valabilă relaţia :
 1 
T(t)exp  0,693  (4.57)
 0,055 0,335t
În aceste condiţii, evoluţiile variabilelor considerate sunt specificate

în tabelul nr. 4.16.
alimentare cu apă, conform scenariului III de evoluţie a pieţei
T INDICATORI

P(t) (nr.) D(t) C(t) Fa(t)
(mc/an) (mc/an) (€/mc) (€/mc)
1 30000 880 3,000 950400 1,4 1330560 0,16 212889
2 30000 885 2,500 796500 1,3842 1102515 0,25 275628
3 30000 890 2,333 747600 1,3684 1023015 0,35 358055
4 30000 895 2,250 724950 1,3526 980567 0,4 392226
5 30000 900 2,200 712800 1,3368 952871 0,42 400205
6 30000 905 2,167 705900 1,321 932493 0,44 410296
7 30000 910 2,143 702000 1,3052 916250 0,45 412312
8 30000 915 2,125 699975 1,2894 902547 0,47 424197
9 30000 920 2,111 699200 1,2736 890501 0,49 436345
10 30000 925 2,100 699300 1,2578 879579 0,5 439789

- - - 7438625 - 9910898 - 3761942
Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra modelelor celor trei

variante, se vor prezenta comparativ aceste aspecte în tabelul nr. 4.17.
Tabelul nr. 4.17 Analiza comparativă a evoluţiei indicatorilor de bază ai serviciului

public de alimentare cu apă, conform mai multor scenarii de evoluţie a pieţei
Var. VARIANTA
V1 V2 V3
 670t 31000,t 10

P(t)  IDEM V1 30000
25000,t 10
1 IDEM
C(t) 2 IDEM V1 V1
t
IDEM
D(t) 875 5t 875
V2
IDEM
Fa(t) 0,05t2 0,35t 1,7 0,0158t 1,4158
V2
 1   1  IDEM
T(t) exp0,693  exp 0,693   V2
 0,0410,335t   0,055  0,335t 
Sintetizând într-o primă etapă rezultatele estimative cumulate pe
întreg orizontul de prognoză obţinem următoarele rezultate comparative:
SPECIFICAŢIE V1 V2 V3
Consum fizic cumulat populaţie (mii mc) 6619178 6809211 7438625
Consum fizic total (mii mc) 10776320 9094873 9910898
Venituri totale cumulate (mii €) 4295400 3385403 3761942
Factor de amplificare mediu 1,65 1,335 1,332
Medie multianuală populaţie 27398 27398 30000
Tarif mediu multianual apă (€/mc) 0,40 0,332 0,380

Prognoza evoluţiei activităţii de canalizare
Estimarea fizică şi valorică a activităţii de canalizare se bazează pe

următoarele ipoteze :
a. pe orizontul de timp de prognoză (t 1,t5), raportul dintre tariful la

canalizare şi cel de apă va creşte de la 0,5 la 0,7 (şi va rămâne apoi
acelaşi pe restul intervalului de prognoză);
b. raportul dintre volumul fizic la canalizare şi cel aferent vânzărilor
de apă potabilă este egal cu 0,9.
În aceste condiţii, principalii parametri de prognoză sunt descrişi în

tabelul nr. 4.18.
canalizare, conform celor trei scenarii de evoluţie a pieţei
t V1 V2 V3
X Ta Tc Qc Vac X Ta Tc Qc Vac X Ta Tc Qc Vac
1 0,5 0,16 0,08 1203 96 0,5 0,16 0,08 1210 96 0,5 0,16 0,08 1197 95
2 0,55 0,25 0,138 840 115 0,55 0,25 0,138 981 134 0,55 0,25 0,138 991 136
3 0,6 0,35 0,21 702 147 0,6 0,35 0,21 889 186 0,6 0,35 0,21 920 193
4 0,65 0,4 0,26 661 171 0,65 0,4 0,26 832 216 0,65 0,4 0,26 882 229
5 0,7 0,42 0,294 689 202 0,7 0,42 0,294 790 232 0,7 0,42 0,294 856 251
6 0,7 0,44 0,308 773 238 0,7 0,44 0,308 754 232 0,7 0,44 0,308 838 258
7 0,7 0,45 0,315 905 285 0,7 0,45 0,315 722 227 0,7 0,45 0,315 824 259
8 0,7 0,47 0,329 1080 355 0,7 0,47 0,329 693 227 0,7 0,47 0,329 811 266
9 0,7 0,49 0,343 1295 444 0,7 0,49 0,343 666 228 0,7 0,49 0,343 801 274
10 0,7 0,5 0,35 1542 539 0,7 0,5 0,35 640 224 0,7 0,5 0,35 791 276
∑ 9690 2592 8177 2002 8911 2237
unde :
X = raportul dintre tariful la canalizare şi cel de apă;
Ta = tariful de apă;
Tc = tariful de canalizare;
Qc = cantitatea anuală de servicii de canalizare;
Vac = venituri anuale din servicii de canalizare.
Sintetizând, se pot enumera estimările pentru principalii parametri

ai celor două activităţi (epurare-canalizare şi alimentare cu apă), în
tabelele nr. 4.19, 4.20 şi 4.21.
a.Varianta V1:
Tabelul nr. 4.19 Evoluţia previzionată a serviciului public de alimentare cu apă şi

canalizare, conform scenariului I de evoluţie a pieţei
T APA CANALIZARE TOTAL
Qa (mii Tarif Venit Qc (mii Tarif Venit Venit

Qa+Qc
mc) (€/mc) (mii €) mc) (€/mc) (mii €) (mii €)
1 1337 0,160 214 1203 0,080 96 2540 310
2 934 0,250 233 840 0,138 115 1774 348
3 781 0,350 273 702 0,210 147 1483 420
4 735 0,400 294 661 0,260 171 1396 465
5 766 0,420 321 689 0,294 202 1455 523
6 859 0,440 378 773 0,308 238 1632 616

7 1006 0,450 452 905 0,315 285 1911 737
8 1201 0,470 564 1080 0,329 355 2281 919
9 1439 0,490 705 1295 0,343 444 2734 1149
10 1714 0,500 857 1542 0,350 539 3256 1396
 10776 - 4295 9690 - 2592 20466 6887
b.Varianta V2:

canalizare, conform scenariului II de evoluţie a pieţei
Qa (mii Tarif Venit Qc (mii Tarif Venit Venit
Qa+Qc
mc) (€/mc) (mii €) mc) (€/mc) (mii €) (mii €)
1 1345 0,160 215 1210 0,080 96 2555 311
2 1090 0,250 272 981 0,138 134 2071 406
3 988 0,350 346 889 0,210 186 1877 532
4 925 0,400 370 832 0,260 216 1757 586
5 878 0,420 368 790 0,294 232 1668 600
6 838 0,440 368 754 0,308 232 1592 600
7 803 0,450 361 722 0,315 227 1525 588
8 771 0,470 362 693 0,329 227 1464 589
9 741 0,490 363 666 0,343 228 1407 591
10 712 0,500 356 640 0,350 224 1352 580
 9094 - 3385 8177 - 2002 17271 5387

c.Varianta V3:

canalizare, conform scenariului III de evoluţie a pieţei
Qa Venit Qc (mii Tarif Venit Qa+Qc Venit

(mii mc) Tarif (€/mc) (mii €) mc) (€/mc) (mii €) (mii €)

1 1330 0,16 212 1197 0,080 95 2527 307
2 1102 0,25 275 991 0,138 136 2093 411
3 1023 0,35 358 920 0,210 193 1943 551
4 980 0,4 392 882 0,260 229 1862 621
5 952 0,42 400 856 0,294 251 1808 651
6 932 0,44 410 838 0,308 258 1770 668
7 916 0,45 412 824 0,315 259 1740 671
8 902 0,47 424 811 0,329 266 1713 690
9 890 0,49 436 801 0,343 274 1691 710
10 879 0,5 439 791 0,350 276 1670 715

9910 - 3761 8911 - 2237 18821 5998
Reluând datele din tabelul cu indicatorii multianuali şi incluzând şi

activitatea de canalizare, obţinem următoarele estimări:
Specificatii Varianta 1 VARIANTA V2 VARIANTA V3

Apa Canal Total Apa Canal Total Apa Canal Total
Ccp 6619 5957 12576 6809 6128 12937 7439 6695 14134
Cct 10776 9690 20446 9094 8177 17271 9910 8911 18821
VTC 4295 2592 6887 3385 2002 5387 3761 2237 5998
Fam 1,65 1,65 1,65 1,335 1,335 1,335 1,332 1,332 1,332
Mmp - - 27398 - - 27398 - - 30000

0,40 0,269 - 0,332 0,245 - 0,380 0,252 -
T
unde :
Ccp = consum cumulat populaţie (mii mc);
Cct = consum cumulat total (mii mc);
T = tarif mediu multianual (€/mc);

VTC = venituri totale cumulate (multianuale) (mii €);
Mmp = media multianuală a populaţiei (nr.);
Fam = factorul de amplificare multianual.
Analiza comparativă a variantelor
Pentru a facilita o evaluare cât mai corectă a şanselor şi riscurilor

celor trei variante se vor analiza comparativ, pe de o parte, valorile
parametrilor la momentul iniţial şi final, iar pe de altă parte,
realizabilitatea parcurgerii traseelor temporale specificate, folosind datele
din tabelul nr. 4.22.
Tabelul nr. 4.22 Analiza comparativă a celor trei scenarii de evoluţie a pieţei serviciului
public de alimentare cu apă şi canalizare
Specificaţie t VARIANTA 1 VARIANTA 2 VARIANTA 3
Apă Canal Total Apă Canal Total Apă Canal Total
t1 30330 30330 30330 30330 30330 30330 30000 30000 30000
P(t) t10 24300 24300 24300 24300 24300 24300 30000 30000 30000
t1 955 859 1814 961 864 1825 950 855 1805
Qp(mii mc) t10 536 482 1018 560 504 1064 699 629 1328
t1 1337 1203 2540 1345 1210 2555 1330 1197 2527
Qt(mii mc) t10 1714 1542 3256 712 640 1352 879 791 1670
t1 0,16 0.08 - 0,16 0.08 - 0,16 0.08 -
T t10 0,5 0,35 - 0,5 0,35 - 0,5 0,35 -

t1 214 96 310 215 96 311 212 96 307
V t10 857 539 1396 356 224 580 439 276 715
t1 1,4 1,4 1,4 1,4 1,4 1,4 1,4 1,4 1,4
Fa t10 3,2 3,2 3,2 1,258 1,258 1,258 1,258 1,258 1,258
t1 875 875 875 880 880 880 880 880 880
D(t) t10 875 875 875 925 925 925 925 925 925
unde :
P(t) = populaţia la momentul t;
Qp = cantitatea anuală de servicii(apă/canalizare) la populaţie;
Qt = cantitatea anuală totală de servicii (apă/canalizare);
T = tariful (€/mc);
V = valoarea anuală a serviciilor (mii €/an);
Fa = factorul de amplificare; D(t) =
densitatea consumatorilor.
Analizând corelaţiile care există între factorii P(t), F a(t) şi Qt

observăm că se pot structura următoarele date (tabelul nr. 4.23):
Tabelul nr. 4.23 Corelaţia între populaţia totală, factorul de amplificare şi cantitatea
furnizată, la începutul şi la sfârşitul intervalului de prognoză
SIMBOL UM t VARIANTA
V1 V2 V3
t1 30330 30330 30000
P(t) nr. t10 24300 24300 30000

t1 1,4 1,4 1,4
Fa(t) nr. t10 3,2 1,2578 1,2578

t1 2540 2555 2527
Qt mii mc t10 3256 1362 1670
Dacă într-o primă fază analizăm variantele V1 şi V2, putem scrie

următoarea schemă de sistem :
P(t)
Qt
F a(t) S
unde:
S = starea sistemului.
Cu alte cuvinte, ieşirea din sistem (Qt=cantitatea de servicii
publice) depinde predominant de doi factori: populaţia şi evoluţia
potenţialului economic al zonei (reflectat prin factorul de amplificare).
În condiţiile unei populaţii cu evoluţii identice (V1/V2), diferenţele
de vânzări fizice(Qt) la momentul t10 faţă de momentul t1 sunt urmare a
diferenţei dintre mărimile finale ale factorului de amplificare, astfel că :
FaV1(10)3,2 FaV2(10)1,2578
ceea ce a determinat ca estimările pentru producţiile fizice să fie :
Q tV1(10)3256 Q tV2(10)1362
Perspectivele dublării activităţii economice într-un orizont de 10

ani (reflectate de creşterea valorii factorului de amplificare pentru
varianta V1 de la 1,4 la 3,2) sunt, prin prisma experienţei date de
perioada de tranziţie, suficient de reduse, astfel încât se acceptă că
varianta V1 reprezintă traiectoria cu cea mai mică probabilitate de succes
dintre toate cele 3 variante.Analizând variantele V2 şi V3 prin prisma
aceloraşi parametri, rezultă că ieşirile (Qt) au nivelele :
Q tV2(10)1362 Q tV3(10)1670
în condiţiile în care :
FaV 2(10)FaV 3(10)
PV 3(10) PV 2(10)
Rezultă, cu mai multă acurateţe, influenţa şi importanţa menţinerii

unei pieţe de minim 30000 de locuitori. Se poate însă considera că,
reducerea populaţiei este un proces mai puţin probabil decât menţinerea
ei în jurul cifrei menţionate. Rămâne ca pentru evoluţiile conjugate ale
indicatorilor menţionaţi, varianta V3 să deţină cea mai mare probabilitate
de realizabilitate şi ai cărei parametri de bază sunt, în dinamică,
următorii:
P(1)30000 P(10)30000
1805 Q p(10)
Q P(1) 1828 mii mc
Q t(1)2527 Q t(10)1670 mii mc

V(1)309 V(10)721 mii €
4.5 Metode asociate atributelor de

organizare şi coordonare
Organizarea şi planificarea la un nivel superior a activităţii

organizaţiilor este confruntată şi cu optimizarea unor probleme de tip
reţea. Astfel, pentru activităţile economice complexe se urmăreşte
obţinerea unei durate minime de execuţie a acestora corelată cu un
consum cât mai redus de resurse materiale, umane şi financiare. Atunci
când aceste activităţi se pot reprezenta sub formă de grafuri reţea,
conducerea lor se poate face cu ajutorul tehnicii de calcul prin
intermediul unor produse software specializate pe acest tip de probleme.
4.5.1 Managementul de proiect şi conceptele asociate
Produsele software din această clasă folosesc o serie de concepte

specifice domeniului cercetărilor operaţionale, în general, şi a metodei
analizei drumului critic, în special.
Se defineşte astfel conceptul de proiect ca fiind o mulţime de
activităţi înzestrate cu o relaţie de ordine, pentru fiecare activitate
identificându-se o durată a sa, precum şi resursele necesare realizării ei.
Structura unui proiect este dată de succesiunea activităţilor în timp, care
se poate prelua, de regulă, din fişele tehnologice, fişele de reparaţii,
grafice de execuţie etc.
Primele concepte legate de organizarea şi planificarea proiectelor au apărut în

a doua jumătate a secolului al 19-lea, atunci când, datorită necesităţii de a dezvolta o
serie de proiecte cu caracter multinaţional (ex : realizarea căii ferate transcontinentale
în 1870), directorii marilor companii s-au confruntat cu problema organizării activităţii

a mii de muncitori şi a administrării unor cantităţi foarte mari de materiale.
Spre finalul secolului, Frederick Taylor a început să îşi concentreze eforturile
în scopul aplicării unor metode ştiinţifice pentru organizarea resurselor umane,
susţinând că munca poate fi analizată şi perfecţionată prin concentrarea asupra
elementelor care o compun. Prin teoriile sale, Taylor a avut o contribuţie majoră în
dezvoltarea managementului de proiect şi în istoria managementului modern, fiind
numit şi “părintele managementului ştiinţific”.

Eforturile lui Taylor au fost continuate de către asociatul său, Henry Gantt,
care a studiat, în detaliu, ordinea operaţiunilor care compun un proces de muncă.
Studiile sale de management au fost concentrate în domeniul construcţiei de nave în
timpul primului război mondial. Tot el a dezvoltat şi promovat diagramele Gantt, ca
reprezentări grafice ale succesiunii activităţilor unui proiect şi ale organizării acestora în
timp. Taylor şi Gantt au transformat managementul clasic în management ştiinţific. În
anii care au urmat, până la cel de-al doilea război mondial, abordările de marketing şi
resursele umane au devenit părţi integrante ale managementului afacerilor.
În prima jumătate a secolului al 20-lea, pe baza teoriilor formulate de Taylor şi
Gantt, managementul pe bază de proiect a căpătat o amploare deosebită, conducând la
un număr mare de rezultate de excepţie (Empire State Building a fost construită în mai
puţin de un an, printr-o organizare riguroasă a proiectului). La sfârşitul anilor 1950,
amiralul Raborn, din Marina S.U.A., a dorit accelerarea programului Polaris, program
pentru care managementul de proiect tradiţional s-a dovedit a fi insuficient pentru a
asigura finalizarea în timp util. Această problemă a fost rezolvată prin utilizarea tehnicii
PERT (Program Evaluation and Review Technique) propusă de Willard Fazar. Ulterior,
utilizarea tehnicii PERT a devenit o cerinţă standard pentru toate proiectele desfăşurate
de Marina Americană.
La mijlocul secolului al 20-lea, în cadrul companiei americane Du Pont, a fost
constituită o echipă de specialişti care a studiat posibilitatea utilizării noilor tehnici de
management pentru organizarea unui proiect de investiţii în valoare de 20 mil $. Echipa
a pornit de la premisa că dacă datele primare referitoare la proiect sunt introduse într-
un calculator, acesta poate utiliza un anumit algoritm pentru a genera o programare a
lucrărilor.Proiectul a fost împărţit în zone generale, în activităţi şi în sarcini
individuale.Astfel, în decembrie 1957, cu colaborarea institutului Univac Applications
Research Centre, specialiştii Du Pont au lansat metoda CPM (Critical Path Method),
cunoscută şi sub numele de ADC (Analiza Drumului Critic).
Evoluţia managementului de proiect a continuat în anul 1960, atunci când, în
lucrarea “Teoria şi managementul sistemelor”, profesorii Richard Johnson şi Freemon
Kast au comparat sistemul de management al organizaţiei cu un organism uman.
Această nouă viziune ne arată faptul că, pentru a se putea menţine în viaţă, toate
elementele funcţionale ale organizaţiei trebuie să acţioneze în vederea atingerii unor
obiective comune. Pentru realizarea acestor obiective, în paralel cu metodele şi tehnicile
de management pe bază de proiect s-a conturat, tot mai accentuat, rolul echipei de
proiect şi în special al managerului de proiect.
Recent, profesorul Eli Goldratt a adus o nouă abordare a problematicii
managementului pe bază de proiect, introducând două concepte noi : Critical Chain
Theory (Teoria Lanţului Critic) şi The Theory of Contrains (Teoria Restricţiilor).
Practic, Eli Goldratt înlocuieşte conceptul de drum critic cu cel de lanţ critic. Spre
deosebire de drumul critic, care ia în considerare numai duratele activităţilor şi
succesiunea acestora, lanţul critic consideră drept restricţie şi gradul de disponibilitate

al resurselor materiale şi umane. De altfel, se apreciază că aceste două teorii reprezintă
“cele mai importante progrese în managementul de proiect din ultimii patruzeci de
ani”.
Prin resursă necesară desfăşurării unei activităţi se înţelege orice

intrare în procesul de producţie (materiale, energie, apă, forţă de muncă,
informaţii, bani, mijloace fixe etc), utilizatorul concentrându-se fie asupra
resurselor deficitare, fie asupra celor foarte scumpe sau cu un grad de
utilizare necorespunzător. Pentru fiecare tip de resursă trebuie să se
stabilească intensitatea acesteia (cantitatea de materiale, numărul de
muncitori, energia consumată, banii cheltuiţi etc.).
Informaţiile de mai sus permit definirea conceptului de nivelare a
resurselor care presupune obţinerea unei programări a activităţilor într-o
perioadă de timp egală cu durata minimă de execuţie a întregului proiect
(stabilită anterior) pentru care necesarul de resurse se menţine, pe cât
posibil, la un nivel constant.
Rezerva totală a unei activităţi este dată de intervalul de timp cu
care se poate întârzia începerea activităţii fără ca durata totală de execuţie
a proiectului să fie afectată. Activităţile cu rezerva totală de timp zero
sunt activităţi critice pentru proiect. O succesiune de activităţi critice
care formează un drum între nodul iniţial şi cel final al grafului unui
proiect se numeşte drum critic . Lungimea acestuia reprezintă durata
minimă de execuţie a proiectului.
Rezerva liberă a unei activităţi este dată de timpul cu care poate fi
prelungită durata acesteia, dacă se respectă timpul minim de începere
pentru toate activităţile care o succed.
Utilizarea aplicaţiilor software care au la bază metoda ADC
presupune parcurgerea următoarelor etape :
a. Identificarea tuturor activităţilor care compun proiectul.
b. Determinarea duratei acestor activităţi.
c. Precizarea resurselor şi a intensităţii acestora.
d. Stabilirea relaţiilor de precedenţă dintre activităţi, urmată de
trasarea grafului reţea.
Din modelul matematic de natură probabilisticăde o complexitate

deosebită, decurg două condiţii absolut necesare a fi îndeplinite pentru ca
acesta să poată fi aplicat şi anume:
a. Lungimea drumului critic să difere semnificativ de lungimea oricărui
alt drum complet cu cel puţin 15%.
b. Drumul critic să conţină un număr mare de activităţi şi durata
fiecăreia să fie maxim 10% din durata totală de execuţie.
4.5.2 Algoritmi specifici teoriei ordonanţării
În general, pachetele de programe din această categorie au la bază

teoria ordonanţării conform căreia este necesar să se stabilească o
asemenea succesiune a activităţilor proiectului, astfel încât
interdependenţele dintre ele să fie respectate în condiţiile minimizării
consumului de resurse şi a duratei totale de execuţie.
În vederea realizării acestor condiţii, se poate utiliza aloritmul Ford
simplificat care presupune, pentru fiecare nod(eveniment) al proiectului,
determinarea următoarelor elemente :
a. termenul minim de realizare a unui eveniment;
b. termenul maxim de realizare a unui eveniment;
c. termenul minim de începere cel mai devreme a unei activităţi;
d. termenul minim de terminare cel mai devreme a unei activităţi;
e. termenul maxim de terminare cel mai târziu a unei activităţi;
f. termenul maxim de începere cel mai târziu a unei activităţi;
g. rezerva totală de timp a unei activităţi;
h. rezerva liberă de timp a unei activităţi;
i. rezerva independentă de timp a unei activităţi.
a.Termenul minim de realizare a unui eveniment „j” exprimă

momentul cel mai devreme posibil de finalizare a tuturor activităţilor
care converg în nodul j şi este egal cu valoarea maximă a drumurilor între
evenimentul 1 şi evenimentul j.
0 j 1
tmj maxi,j tmi  dij 1  j  n (4.58)
b.Termenul maxim de realizare a unui eveniment „j” reprezintă

momentul cel mai târziu posibil de începere a evenimentelor care pleacă
din nodul j şi este egal cu diferenţa între durata minimă de realizare a
proiectului şi durata drumului de lungime maximă dintre evenimentul i
şi n.
T j 1
t Mjmini,j t Mj  dij  1in

(4.59)
c.Termenul minim de începere cel mai devreme a activităţii (i,j)

este egal cu termenul minim de realizare a evenimentului i.
tmî (i,j) = tmi (4.60)
d.Termenul minim de terminare cel mai devreme a activităţii (i,j)

este suma dintre termenul cel mai devreme de începere şi durata
activităţii.
tmt (i,j) = tmî (i,j) + dij (4.61)
e.Termenul maxim de terminare cel mai târziu a activităţii (i,j)

reprezintă termenul cel mai târziu de realizare a evenimentului j.
tMt (i,j) = tMj (4.62)
f.Termenul maxim de începere cel mai târziu a activităţii (i,j) este

egal cu diferenţa dintre termenul cel mai târziu de terminare şi durata
activităţii.
tMî (i,j) = tMt (i,j) - dij (4.63)

g.Rezerva totală de timp a activităţii (i,j) exprimă diferenţa dintre

termenul cel mai târziu şi cel mai devreme de terminare a activităţii.
Rt(i,j) = tMt – tmt (4.64)

h.Rezerva liberă de timp a activităţii (i,j) reprezintă intervalul de
timp cu care durata unei activităţi se poate prelungi, fără a perturba termenul
cel mai devreme de realizare al termenului final j.
Rl(i,j) = t mj – tmi – dij (4.65)
i.Rezerva independentă de timp a activităţii (i,j) arată intervalul în

care poate fi plasată o activitate, fără a consuma din rezervele de timp ale
activităţilor ce o preced sau succed.
Ri(i,j) = tmj – tMi – dij (4.66)
După calculul acestor elemente, se pot determina activităţile critice ale

proiectului, respectiv acele activităţi care nu dispun de rezervă de timp :
Rt(i,j) = Rl(i,j) = Ri(i,j) = 0 (4.67)

Egalitatea de mai sus se mai poate transpune şi sub următoarele
forme :
tmi = tMi sau tmj = tMj sau tmj – tmi = dij (4.68)
Pe baza acestor calule, se poate determina drumul critic al

proiectului, determinat sub forma succesiunii de activităţi critice între
nodul iniţial şi nodul final al proiectului.
Utilizarea metodei analizei drumului critic şi a algoritmului Ford
simplificat prezintă o serie de avantaje pentru membrii echipei de proiect
precum :
• determinarea cu anticipaţie a duratei de execuţie a proiectelor;
• controlul permanent al execuţiei proiectului;
• evidenţierea activităţilor critice şi a celor necritice;
• posibilitatea de a efectua calcule de optimizare a proiectului.
Cunoaşterea activităţilor critice este esenţial atât la începutul

proiectului, pentru estimarea duratei acestuia, cât şi pe parcursul
proiectului, pentru evaluarea stadiului de realizare a acestuia şi pentru a
verifica dacă termenele de realizare pentru fiecare eveniment se
încadrează în limitele previzionate.
4.5.3 Studiu de caz. Organizarea şi planificarea lucrărilor de
realizare a unui sistem complex.
O organizaţie doreşte implementarea unui sistem informatic prin

intermediul căruia să se realizeze informarea în timp real a factorilor de
decizie cu privire la activitatea desfăşurată în cadrul sucursalelor.
În urma licitaţiei, a fost declarată câştigătoare o companie IT,
specializată în proiectarea şi realizarea de soluţii informatice, îndeosebi în
domeniul sistemelor Intranet. În urma analizei preliminare a sistemului
informaţional al beneficiarului, managerul general al companiei IT
doreşte să cunoască eşalonarea lucrărilor necesare pentru implementarea
sistemului precum şi nivelul estimat al cheltuielilor cu resursele. Această
sarcină este încredinţată unui manager de proiect, cu experienţă bogată
în utilizarea metodelor şi tehnicilor bazate pe analiza drumului critic.
În urma analizei documentaţiei, a rezultat că pentru organizarea
activităţilor proiectului este necesar să se parcurgă următoarele etape :
a.Stabilirea membrilor de proiect şi a salariilor tarifare orare

corespunzătoare acestora, pe baza cărora se va determina costul
proiectului (tabelul nr.4.24).
Tabelul nr. 4.24 Structura echipei care va derula proiectul de realizare a unui sistem
informatic pentru management
Nr. Denumire Cod Salariu tarifar

Crt. orar (euro)
1 Manager de proiect MP 8
2 Manager vânzări MV 12
3 Expert EX 6
4 Programator 1 P1 5
5 Programator 2 P2 5
6 Inginer sistem IS 5
b.Identificarea activităţilor componente ale proiectului, stabilirea

duratelor estimate ale acestora şi a ordinii lor de succesiune.
În stabilirea duratelor activităţilor, s-a ţinut cont de următoarele
elemente :
• se iau în considerare numai zilele lucrătoare;
• durata unei zile lucrătoare este de 8 ore;
• membrii echipei participă la realizarea proiectului cu un anumit
număr de ore/zi, în funcţie de care se determină cheltuielile totale
ale proiectului.
Luând în considerare restricţiile de mai sus, au fost identificate
activităţile din tabelul nr.4.25.
Tabelul nr. 4.25 Lista activităţilor care compun proiectul de realizare a unui sistem
informatic pentru management
Cod Denumire activitate Durata Activităţile

Act. (zile) care o preced
I.Etapa de analiza
1 Evidenţierea grupelor de interes 3 -
(„stakeholders”)
2 Stabilirea ariei de acoperie a 6 -
sistemului
3 Elaborarea diagramei de context 2 1;2
4 Analiza documentelor 7 3
5 Analiza fluxurilor informaţionale 5 4
6 Stabilirea cerinţelor funcţionale 6 5

7 Elaborarea matricilor de asociere şi 2 5
de complianţă
8 Elaborarea diagramelor de flux 4 5
9 Definirea intrărilor şi ieşirilor din 5 6;7;8
sistem
10 Prezentarea documentului de analiză 1 9
în faţa beneficiarului
11 Modificarea documentului de analiză 8 10
conform cerinţelor beneficiarului
Cod Denumire activitate Durata Activităţile

Act. (zile) care o preced
12 Acceptarea de către beneficiar a 3 11
documentului de analiză
II.Etapa de proiectare
13 Analiza cerinţelor 4 12
14 Definirea situaţiilor informaţionale 6 13
finale
15 Realizarea diagramelor cazurilor de 4 14
utilizare
16 Elaborarea modelelor pentru 6 14
conducerea strategică, tactică şi
operativă
17 Elaborarea modelului logic şi a 3 15;16
modelului conceptual
18 Definirea arhitecturii bazei de date 5 17
19 Elaborarea interfeţelor şi definirea 6 18
standardelor de utilizare a acestora
20 Elaborarea procedurilor de import şi 2 18

export al datelor
21 Realizarea aplicaţiei software 15 19;20
22 Elaborarea manualului de utilizare 5 21
23 Prezentarea documentului de 1 21
proiectare în faţa beneficiarului
24 Modificarea documentului de 7 23
proiectare conform cerinţelor
documentului de proiectare
III.Etapa de implementare
26 Training-ul personalului utilizator 10 21;25
27 Testarea sistemului informatic 10 26
28 Rezolvarea neconformităţilor 7 27
29 Finalizarea implementării 3 28
c.Stabilirea gradului de utilizare a timpului de muncă de către
membrii echipei pentru fiecare activitate componentă a proiectului
(tabelul nr.4.26).
Tabelul nr. 4.26 Repartizarea resurselor umane pe activităţile componente ale
proiectului
Cod Denumire activitate MP MV EX P1 P2 IS

Act. % % % % % %
I.Etapa de analiza
1 Evidenţierea grupelor de interes 25 50
(„stakeholders”)
2 Stabilirea ariei de acoperie a 20 50 10
sistemului
3 Elaborarea diagramei de context 30
4 Analiza documentelor 20 20
5 Analiza fluxurilor informaţionale 25 25

6 Stabilirea cerinţelor funcţionale 15 30
7 Elaborarea matricilor de asociere 20
şi de complianţă
8 Elaborarea diagramelor de flux 25 50 20
9 Definirea intrărilor şi ieşirilor din 25 50
sistem
10 Prezentarea documentului de 50 15
analiză în faţa beneficiarului
11 Modificarea documentului de 30 50
analiză conform cerinţelor
beneficiarului
documentului de analiză
II.Etapa de proiectare
13 Analiza cerinţelor 20 40 50 50 50
14 Definirea situaţiilor 20 30 50
informaţionale finale
Cod Denumire activitate MP MV EX P1 P2 IS
Act. % % % % % %
15 Realizarea diagramelor cazurilor 20 20 80
de utilizare
16 Elaborarea modelelor pentru 20 40 20 20
conducerea strategică, tactică şi
operativă
17 Elaborarea modelului logic şi a 10 20 50
modelului conceptual
18 Definirea arhitecturii bazei de 10 50 70
date
19 Elaborarea interfeţelor şi 10 50 50
definirea standardelor de utilizare
a acestora
20 Elaborarea procedurilor de import 10 30 30 25
şi export al datelor
21 Realizarea aplicaţiei software 10 80 80 20
22 Elaborarea manualului de 25 75 75 25
utilizare
23 Prezentarea documentului de 30
proiectare în faţa beneficiarului
24 Modificarea documentului de 10 50 50
proiectare conform cerinţelor
documentului de proiectare
III.Etapa de implementare
26 Training-ul personalului utilizator 50 50
27 Testarea sistemului informatic 30 40 40

28 Rezolvarea neconformităţilor 20 30 25 50
29 Finalizarea implementării 30 30
d.Reprezentarea grafică a activităţilor proiectului folosind tehnica

Gantt (figurile nr.4.12 şi 4.13).
Figura nr. 4.12 Diagrama Gantt a proiectului de realizare a unui sistem informatic
Figura nr. 4.13 Drumul critic aferent proiectului de realizare a unui sistem informatic
unde :
Activitate non-critică
Activitate critică
Codul activităţii
Durata activităţii
Rezerva liberă de timp
Rezerva totală de timp
Rezervele de timp ale activităţilor au fost calculate folosind

algoritmul Ford simplificat.
e.Determinarea volumului de muncă corespunzător membrilor

echipei de proiect.
În funcţie de duratele activităţilor şi de gradul de utilizare al
resursei umane, se poate determina volumul total de muncă depus de
fiecare membru al echipei de proiect. Spre exemplu, numărul de ore
repartizate inginerului de sistem se determină astfel (tabelul nr.4.27).
Tabelul nr. 4.27 Gradul de utilizare al resurselor umane, defalcat pe etapele şi

activităţile specifice realizării sistemelor informatice pentru management
Nr. Denumire activitate Durata Durata Grad de Volum

Crt. (zile) (ore) utilizare (%) muncă (ore)
1 Analiza cerinţelor 4 32 50% 16
2 Realizarea aplicaţiei 15 120 20% 24
software
3 Elaborarea 5 40 25% 10
manualului de
utilizare
Nr. Denumire activitate Durata Durata Grad de Volum
Crt. (zile) (ore) utilizare (%) muncă (ore)
4 Elaborarea 2 10 25% 4
procedurilor de
import şi export al
datelor
5 Testarea sistemului 10 50 40% 32
informatic
Volum de muncă total (ore) 86
În mod similar s-a determinat volumul total de muncă pentru toţi

membrii echipei de proiect (tabelul nr.4.28).
Tabelul nr. 4.28 Necesarul total de resurse umane pentru realizarea proiectului de
informatizare a unei organizaţii, exprimat în ore-muncă
Nr. Crt. Denumire Volum total de muncă (ore)

1 Manager de proiect 256
2 Manager vânzări 7,6
3 Expert 299,2
4 Programator 1 321,6
5 Programator 2 260
6 Inginer sistem 86
f.Stabilirea bugetului proiectului.
Luând în considerare numărul de ore lucrate, resursele alocate

fiecărei activităţi şi tarifele orare aferente acestora, se poate estima
bugetul proiectului (tabelul nr.4.29).
Tabelul nr. 4.29 Bugetul aferent proiectului de realizare a unui sistem informatic
pentru management, defalcat pe etape şi activităţi componente
Cod Denumire activitate Cost

Act. (euro)
I.Etapa de analiza 1771,80
1 Evidenţierea grupelor de interes („stakeholders”) 120,00
2 Stabilirea ariei de acoperie a sistemului 244,80
3 Elaborarea diagramei de context 28,80
4 Analiza documentelor 156,80
5 Analiza fluxurilor informaţionale 140,00
6 Stabilirea cerinţelor funcţionale 144,00
7 Elaborarea matricilor de asociere şi de 19,20
complianţă
8 Elaborarea diagramelor de flux 192,00
9 Definirea intrărilor şi ieşirilor din sistem 200,00
10 Prezentarea documentului de analiză în faţa 46,40
beneficiarului
11 Modificarea documentului de analiză conform 345,40
cerinţelor beneficiarului
12 Acceptarea de către beneficiar a documentului de 134,40
analiză
II.Etapa de proiectare 3927,20

13 Analiza cerinţelor 368,00
14 Definirea situaţiilor informaţionale finale 283,20
15 Realizarea diagramelor cazurilor de utilizare 217,60
16 Elaborarea modelelor pentru conducerea 288,00
strategică, tactică şi operativă
17 Elaborarea modelului logic şi a modelului 108,00
conceptual
18 Definirea arhitecturii bazei de date 272,00
19 Elaborarea interfeţelor şi definirea standardelor 278,40
de utilizare a acestora
Cod Denumire activitate Cost
Act. (euro)
20 Elaborarea procedurilor de import şi export al 80,80
datelor
21 Realizarea aplicaţiei software 1176,00
22 Elaborarea manualului de utilizare 460,00
23 Prezentarea documentului de proiectare în faţa 19,20
beneficiarului
24 Modificarea documentului de proiectare conform 324,80
cerinţelor
25 Acceptarea de către beneficiar a documentului de 51,20
proiectare
III.Etapa de implementare 1573,20
26 Training-ul personalului utilizator 560,00
27 Testarea sistemului informatic 512,00
28 Rezolvarea neconformităţilor 400,40
29 Finalizarea implementării 100,80
Buget proiect 7272,20
g.Evaluarea finală a proiectului prin prisma costurilor şi duratei de

realizare.
În urma analizei proiectului au putut fi determinaţi următorii
indicatori :
• Numărul de activităţi critice este de 23, din totalul de 29 de
activităţi care compun proiectul. Ponderea activităţilor critice este
de 79,30%.
• Durata totală a proiectului, respectiv lungimea drumului critic, este
de 127 de zile.
• Fondul de timp disponibil al proiectului este de 6096 ore.
• Volumul total de muncă alocat proiectului este de 1230,4 ore, din
care 259,6 ore au fost alocate pentru analiză, 718,4 ore pentru
proiectare, iar diferenţa de 252,4 ore pentru implementarea
sistemului.
• Numărul mediu de ore muncă este de 45,5 ore/zi.
• Costul estimat al proiectului este de 7272,20 euro, din care 1171,80
euro pentru etapa de analiză, 3927,20 pentru etapa de proiectare şi
1573,20 pentru etapa de implementare.
• Costul mediu al unei ore de muncă este de 5,91 euro, iar pentru cele
trei etape ale realizării sistemului informatic : 4,51 , 5,46 şi respectiv
6,23 euro.
• Gradul de utilizare a resurselor umane este de 20,18%, respectiv :
25,19% pentru managerul de proiect, 0,75% pentru managerul de
vânzări, 29,44% pentru expert, 31,65% pentru primul programator,
25,59% pentru cel de-al doilea programator şi 8,46% pentru
inginerul de sistem.
Concluzii
Analiza, proiectarea şi implementarea reprezintă etapele esenţiale

ale ciclului de dezvoltare software, cu rol determinant în realizarea unor
sisteme informatice performante, cu fiabilitate şi mentenanţă ridicată.
Realizarea sistemului informatic este un proces complex, care necesită un
volum mare de muncă şi resurse financiare. Din acest motiv, estimarea
costurilor implicate de testarea şi realizarea de modele de evaluare a
acestor costuri ocupă un rol deosebit în planificarea proiectelor de
informatizare.
Pentru soluţionarea unor probleme decizionale de natura celei

abordate în studiul de caz, în practica managerială există astăzi un mare
număr de pachete de programe destinate managementului de proiect, cu
rol în planificarea, controlul şi coordonarea proiectelor. Utilizarea acestor
categorii de aplicaţii presupune o practică îndelungată, cunoaşterea
conceptelor şi a limbajului caracteristice managementului proiectelor şi a
procedurilor specifice acestuia. Din acest motiv, alegerea produsului
software utilizat (ex : Project Manager, Open Plan sau Primavera) trebuie
făcută în funcţie de nivelul de anvergură al proiectului şi de numărul de
variabile şi parametri ce caracterizează fiecare activitate în parte.
4.6 Simularea managementului organizaţiei
Una din inovaţiile majore ale ultimului sfert de secol o reprezintă

simularea managerială a comportamentului organizaţiei într-un mediu
concurenţial. Simularea managerială, care în esenţă este o simulare
decizională, face parte din categoria metodelor de pregătire activă cu
mari valenţe pedagogice mai ales în planul formării şi dezvoltării de
abordări şi comportamente manageriale eficace.
4.6.1 Metodologia simulării proceselor economice
În esenţă, simularea managerială decizională constă în crearea unui

model managerial pe baza identificării şi stabilirii relaţiilor logice dintre
variabilele ce definesc o situaţie managerială tipică, cu o anumită
periodicitate, cu ajutorul căruia se proiectează mai multe variante
decizionale, pentru care se determină efectele, în vederea facilitării

selecţionării celei ce corespunde în cea mai mare măsură anumitor
criterii manageriale prestabilite.
Din analiza definirii simulării manageriale utilizată în
perfecţionarea managementului organizaţiilor, se desprind principalele
sale caracteristici:
• se foloseşte numai pentru situaţii manageriale tipice care se produc
cu o anumită repetabilitate;
• se bazează pe construirea unui model din variabilele manageriale
implicate ce reproduc mecanismul decizional aferent situaţiei
manageriale;
• se proiectează, cu ajutorul modelului, pe baza unor informaţii de
pornire, mai multe variante decizionale pentru care se determină
caracteristicile manageriale (obiective, modalităţi decizionale,
resurse eşalonate în timp etc.) şi efectele pe care le generează la
nivelul organizaţiei;
• se alege, dintre variantele sau alternativele decizionale proiectate,
aceea care corespunde în cea mai mare măsură unui set de criterii
decizionale prestabilite de managementul firmei;
• presupune existenţa unui scenariu de derulare a jocului ale cărui
elemente sunt obligatorii pentru participanţii la procesul
educaţional;
• generează o succesiune de intervenţii ale participanţilor la jocul
managerial sub forma deciziilor, ale căror rezultate intermediare
servesc drept bază de plecare pentru următoarele decizii şi acţiuni
ale acestora;
• stabileşte un câştigător individual sau colectiv pe baza criteriilor
manageriale (profit, cifră de afaceri, cotă parte din piaţă etc.)
utilizate în activitatea organizaţiilor.
Jocul managerial este o simulare managerială care în final stabileşte

un manager sau un organism managerial câştigător. Jocul managerial tipic
prezintă următoarele caracteristici:
• mai mulţi participanţi, fie manageri, fie organisme manageriale de

tip participativ, care îndeplinesc roluri de conducere bine definite şi
similare cu cele din cadrul organizaţiilor;
• un set de reguli ce reflectă principalele coordonate ale desfăşurării
activităţilor similare în societăţile comerciale reale, obligatorii de
respectat pe parcursul jocului managerial.
La baza fiecărui joc managerial se află o anumită teorie asupra
comportamentului persoanelor şi grupelor, urmărindu-se realizarea unor
comportamente orientate, care facilitează atingerea anumitor tipuri de
obiective.
Abordate ca metode de învăţământ, jocurile şi simulările
manageriale prezintă mai multe particularităţi: să fie credibile pentru
participanţi; restricţiile prevăzute în jocuri sau simulări manageriale să fie
familiare participanţilor; să modeleze activităţi sau situaţii manageriale
tipice.
Realizarea unui joc sau simulare managerială este un proces laborios

ce necesită parcurgerea următoarelor etape:
a. Delimitarea situaţiei decizionale tipice pentru care se consideră
necesară folosirea simulării decizionale. Aceasta implică culegerea şi
analiza unui apreciabil volum de informaţii.
b. Identificarea şi evaluarea variabilelor implicate, precum şi stabilirea
relaţiilor funcţionale dintre acestea. De reţinut că aceste variabile
sunt de naturi diferite, cel mai frecvent întâlnite fiind cele
manageriale, economice,tehnice şi periodice; esenţial este să nu se
omită variabile importante şi conexiunile dintre acestea.
c. Stabilirea modelului decizional ce reflectă mecanismul decizional
aferent respectivei situaţii manageriale. Frecvent, aceste modele iau
forma relaţiilor matematice.
d. Elaborarea programelor de calculator cu ajutorul cărora se
operaţionalizează modelul respectiv. Calitatea programelor este
condiţionată de conlucrarea strânsă dintre cadrele didactice,
managerii şi specialiştii care au analizat situaţia decizională şi
stabilit modelul de derulare, pe de o parte, şi programatorii care
elaborează produsul informatic, pe de altă parte.
e. Testarea modelelor şi programelor, urmată de definitivarea acestora.

Pentru a verifica realismul şi acurateţea modelelor şi a produsului
informatic, acestea se testează cu seturi de date reale pe parcursul
mai multor runde, urmărindu-se luarea în considerare a tuturor
ipostazelor decizionale ce se pot produce. Procedând astfel, se
asigură eliminarea erorilor şi a omisiunilor la nivel de modele şi de
aplicaţie informatică.
f. Elaborarea documentaţiei necesare utilizării curente a jocului sau a
simulării manageriale. Această documentaţie cuprinde două părţi:
managerială, pe baza căreia participanţii la procesul educaţional
simulează variante decizionale şi decid; informatică, privitoare la
exploatarea, întreţinerea şi actualizarea sistemului informatic
implicat.
g. Simularea managerială propriu-zisă în vederea adoptării deciziilor
de către participanţii la procesul educaţional, corespunzător
necesităţilor, obiectivelor şi modalităţilor didactice prestabilite. În
fapt aceasta este etapa utilă procesului de învăţământ, rezultatele în
care se concretizează fiind însă condiţionate decisiv de precedentele
ei. Jocul managerial, sau simularea managerială, au la bază
informaţiile actualizate privind parametrii variabilelor încorporate
în modele. Calitatea variantelor manageriale stabilite este
determinată de corectitudinea şi exactitatea valorilor atribuite
variabilelor respective de către proiectanţii şi administratorii jocului
managerial.
În situaţia unor simulări decizionale dinamice, care implică decizii
referitoare la mai multe etape succesive, se repetă procesele de stabilire
de alternative decizionale şi decidere în funcţie de numărul de perioade
constituite. Cu cât aceste etape sunt mai numeroase, cu atât sporeşte
utilitatea educaţională a jocului sau simulării manageriale.
Eforturile depuse în ultimile decenii pentru proiectarea şi utilizarea
jocurilor manageriale se reflectă în constituirea unui adevărat „arsenal" la
care şi-au adus contribuţii valoroase un număr mare de organizaţii
specializate în pregătirea managerilor din mai multe ţări. În vederea
facilitării cunoaşterii şi folosirii acestora este utilă schiţarea unei tipologii
a jocurilor şi simulărilor manageriale care, după opinia noastră, este
indicat să cuprindă elementele prezentate în tabelul nr. 4.30.
Tabelul nr. 4.30 Tipologia jocurilor şi simulărilor manageriale

Nr. Criterii de
Tipuri Principalele caracteristici
Crt clasificare
1 Sfera de Generale - cuprind ansamblul sau cea mai
cuprindere a mare parte a activităţilor firmei;
activităţilor - au drept obiectiv principal
firmei formarea şi dezvoltarea unei abordări
sistemice la manageri, pentru tipul de
societăţi comerciale simulate; - sunt
computerizate;
- participanţii, studenţii sau cadrele
de conducere sunt constituiţi în echipe; -
gradul de complexitate este foarte ridicat;
- implică un mare număr de runde
(secvenţe) de decizii şi acţiuni manageriale;
- simulează perioade îndelungate, de
minimum 6 luni;
- facilitează evaluări complexe
similare cu cele efectuate în realitate în
sistemele simulate;
Nr. Criterii de
Crt clasificare
- se bazează pe o cuprinzătoare
documentaţie, structurată de regulă în
manualul jucătorului şi în manualul
conducătorului de joc;
- au ca obiect componente, atât ale
sistemelor microeconomice, cât şi ale celor
macroeconomice.
Parţiale - simulează o singură activitate sau

un număr restrâns de activităţi;
- sunt fie computerizate, fie manuale;
- participanţii acţionează în echipe sau
individual;
- gradul de complexitate al jocului
este de regulă redus sau de nivel mediu;
- numărul de runde, mai mic
comparativ cu precedentul tip, variază
direct proporţional cu complexitatea jocului
managerial; - perioadele simulate variază
între limite foarte largi, la majoritatea
jocurilor fiind de câteva luni;
- evaluările au un caracter parţial,
fiind edificatoare doar pentru un număr
redus de caracteristici implicate de
domeniul simulat.
2 Modalitatea de De echipă - participanţii sunt constituiţi
participare la (participative) întotdeauna în echipe;
desfăşurarea - complexitatea jocurilor sau
jocului simulărilor este mare şi medie;
- se bazează frecvent pe folosirea
mijloacelor automate de tratare a
informaţiilor;
- simularea comportamentelor
umane intra şi intergrupe deţine o pondere
apreciabilă; - au ca obiectiv principal
formarea şi dezvoltarea spiritului de echipă;
- implică un număr mai mare de runde
decizionale din partea participanţilor; - în
evaluarea activităţii participanţilor la joc
sunt implicaţi adesea şi aceştia.
Nr. Criterii de
Crt clasificare
Individuale - fiecare participant la joc acţionează

autonom reprezentând un „partener" ce îşi
asumă şi exercită integral sarcini,
competenţe şi responsabilităţi similare cu
ale celorlalţi participanţi;
- jocurile sau simulările sunt
parţiale, având de regulă complexitate mai
redusă ; - participarea la joc se
fundamentează pe o documentaţie mai
redusă ca volum şi dificultate;
- numărul şi complexitatea deciziilor
şi a acţiunilor adoptate în fiecare rundă
sunt reduse;
- implică un număr mai mic de
runde pentru atingerea obiectivelor fixate;
- au ca obiectiv de regulă dezvoltarea unui
număr redus de aptitudini şi formarea
unuia
sau anumitor comportamente manageriale
specifice;
- evaluarea activităţii participanţilor
la pregătire se efectuează, de regulă, de
către coordonatorul jocului de conducere.
3 Tipul mijloacelor Computerizate - prelucrarea deciziilor şi a celorlalte
de tratare a informaţii furnizate de participanţi cu
informaţiilor ajutorul calculatorului;
- o parte apreciabilă dintre
activităţile implicate de joc sunt simulate
prin intermediul unui set de modele, care se
operaţionalizează cu ajutorul unui ansamblu
de programe pentru calculator;
- au ca obiect ansamblul activităţilor
unui microsistem, sau mai multe activităţi
complexe macro sau microeconomice;
- cea mai mare parte a acestei
categorii de jocuri sau simulări manageriale
sunt de echipă;
- gradul de complexitate al
proceselor simulate este mare sau mediu;
- implică în mod obişnuit un număr
mare de
Nr. Criterii de
Crt clasificare
runde, minimum 6;
- simulează perioade îndelungate, cel
mai adesea de ordinul anilor; - permit
frecvent organizarea şi desfăşurarea de
secvenţe de învăţământ programat;
- asigură un plus de rigurozitate în
evaluare datorită obţinerii de informaţii cu
ajutorul computerului;
- contribuie la familiarizarea
participanţilor la joc cu problemele
specifice folosirii computerelor în procesul
managerial.
Manuale - deciziile şi informaţiile furnizate de

participanţi se prelucrează de către
coordonatorul jocului, eventual şi cu
implicarea persoanelor participante la joc; -
au de regulă ca obiect numai o activitate sau
o subactivitate din cadrul unui sistem, cel
mai adesea la nivel de firmă; - cea mai mare
parte a jocurilor sau simulărilor manageriale
de acest tip sunt individuale;
- gradul de complexitate al
proceselor simulate este redus, neimplicând
modele de calcul pretenţioase;
- implică un număr mai redus de
runde comparativ cu tipul precedent;
- simulează perioade scurte, cel mai
adesea de ordinul săptămânilor şi, uneori,
lunilor;
- nu oferă posibilitatea organizării
învăţământului de tip programat; -
evaluarea activităţii participanţilor la jocul
managerial este mai puţin complexă şi
riguroasă;
- contribuie la formarea şi
dezvoltarea anumitor aptitudini şi
comportamente manageriale, de regulă
dintr-un singur domeniu.
4 Dependenţa Interactive - deciziile şi acţiunile adoptate şi aplicate
Nr. Criterii de
Crt clasificare
dintre participanţi de un participant la joc, participativ sau

la procesul individual, influenţează rezultatele
formativ deciziilor şi acţiunilor celorlalţi participanţi;
- sunt caracteristice majorităţii
jocurilor de conducere şi simulărilor
manageriale indiferent dacă folosesc sau nu
computerul; - creează situaţii
competiţionale din punct de vedere
economic şi al managerilor, cu toate
avantajele şi dezavantajele implicate; - oferă
posibilitatea simulării unor complexe relaţii
interpersonale şi - în cazul jocurilor bazate
pe constituirea de echipe - relaţii
intergrupuri;
- contribuie la dezvoltarea capacităţii
participanţilor de a diagnostica situaţii
economice şi manageriale cu caracter
concurenţial, de a fundamenta şi
implementa decizii strategice şi tactice, de
risc sau incertitudine.
Noninteractive - deciziile şi acţiunile adoptate şi
aplicate de un participant la joc - colectiv sau
individual;
- nu influenţează direct rezultatele
deciziilor şi acţiunilor celorlalţi participanţi;
- jocurile manageriale nu fac parte
din această categorie, cu excepţia simulărilor
manageriale de iniţiere referitoare la
segmente înguste ale proceselor de
conducere;
- contribuie la formarea unor
aptitudini şi
comportamente manageriale de complexitate
mai redusă, necesare exercitării unor
segmente înguste ale proceselor manageriale;
5 Eşalonul Managementul - simulează fie ansamblul activităţilor, fie

managementului superior activităţi importante specifice
managementului de vârf;
Nr. Criterii de
Crt clasificare
- sunt computerizate frecvent;
- se caracterizează, de regulă, printr-o
complexitate ridicată;
- participanţii decid şi acţionează
individual sau constituiţi în echipe; - sunt în
mod obişnuit jocuri sau simulări manageriale
de tip interactiv; - implică cu prioritate
exercitarea
funcţiilor de previziune şi control-evaluare;
- contribuie la dezvoltarea capacităţii
participanţilor de a decide;
Managementul - simulează activităţi parţiale
mediu şi inferior (marketing, finanţe, vânzări etc.) specifice
unei anumite funcţiuni sau activităţi,
realizate de obicei în cadrul unui
compartiment;
- complexitatea proceselor simulate
este cel mai adesea de nivel mediu;
- o pondere ridicată dintre aceste
jocuri au caracter individual;
- implică adesea atât atribuţii
manageriale, cât şi de execuţie specifice
domeniului simulat;
- o parte apreciabilă dintre aceste
jocuri şi simulări nu sunt computerizate;
- contribuie la aprofundarea
cunoaşterii problematicii specifice
domeniului simulat, la dezvoltarea de
aptitudini şi comportamente manageriale
adaptate la particularităţile anumitor
activităţi.
Din examinarea tipologiei prezentate reies varietatea şi

complexitatea deosebită a jocurilor şi simulărilor manageriale, care
reflectă gama largă a caracteristicilor proceselor de conducere, precum şi
eterogenitatea abordărilor şi mijloacelor folosite în conceperea şi
utilizarea acestei metode moderne de pregătire a managerilor.
Analiza în dinamică a tipologiei jocurilor şi simulărilor manageriale

relevă manifestarea pe parcursul ultimelor decenii a mai multor tendinţe
ce reflectă, pe de o parte, progresele sensibile înregistrate în conceperea şi
utilizarea jocurilor de conducere şi, pe de altă parte, mutaţiile produse în
management, în dimensionarea, structurarea şi funcţionalitatea firmelor.
Dintre tendinţe, mai importante le considerăm pe următoarele:
• accentuarea caracterului realist al jocurilor şi simulărilor
manageriale, indiferent de tipul în care se încadrează, ceea ce le
conferă valenţe educaţionale sensibil superioare;
• extinderea utilizării jocurilor manageriale computerizate,
predominante din punct de vedere cantitativ;
• proliferarea, pe scară largă a jocurilor şi simulărilor manageriale de
tip interactiv ce reflectă, în mod adecvat, specificul proceselor şi
relaţiilor de conducere care, prin însăşi definirea lor, incumbă ample
raporturi interpersonale;
• accentuarea conceperii şi utilizării de jocuri şi simulări de conducere
specializate, prin intermediul cărora se ia în considerare, la un nivel
superior, specificul de execuţie şi managerial al principalelor
activităţi din cadrul societăţilor comerciale;
• creşterea ponderii jocurilor şi simulărilor manageriale participative,
care reflectă atât intensificarea dimensiunii participative a
conducerii, cât şi amplificarea capacităţii specialiştilor în acest
domeniu de a proiecta şi utiliza jocuri cu un grad ridicat de
complexitate;
• diversificarea gamei jocurilor din punct de vedere al eşaloanelor
managementului astfel că, deşi jocurile privind conducerea de nivel
superior a firmelor reprezintă majoritatea, a crescut numărul şi
varietatea celor care simulează activităţi specifice conducătorilor de
nivel mediu şi inferior.
Intensa proliferare a utilizării jocurilor şi simulărilor manageriale în
cadrul programelor de pregătire a cadrelor de conducere este determinată
de importantele valenţe formative ale acestei metode.
Pentru participanţii la procesele de pregătire, jocul managerial
reprezintă un adevărat laborator decizional. Îndeosebi jocurile de
conducere computerizate oferă posibilitatea de a simula procese
decizionale de mare complexitate, efectuând experimente economice şi

manageriale controlabile, fără riscurile inerente din viaţa reală. Pentru
formarea şi perfecţionarea cadrelor de conducere, metoda jocurilor
îndeplineşte funcţii similare şi are aceeaşi importanţă ca lucrările practice
de laborator pentru pregătirea şi perfecţionarea fizicienilor, chimiştilor
etc, marcând un serios pas înainte în direcţia scientizării pregătirii
managerilor.
Metoda jocului de management contribuie, într-o măsură sensibil
superioară, comparativ cu alte metode, la formarea şi perfecţionarea unor
aptitudini manageriale privind: proiectarea şi aplicarea de strategii şi
politici de conducere, fundamentarea ştiinţifică a deciziilor, crearea şi
dezvoltarea spiritului de echipă, organizarea muncii managerilor,
amplificarea capacităţii de conducere participativă. Concomitent, jocurile
manageriale au un aport substanţial la perfecţionarea aptitudinilor
economice ale managerilor privind: analiza economică a fenomenelor,
utilizarea cercetărilor de piaţă, finanţarea activităţilor societăţii
comerciale, aprovizionarea tehnico-materială, vânzarea produselor etc.
Dincolo de opinia unanim acceptată, care atribuie jocurilor de
conducere un rol semnificativ în formarea profesională a resursei umane,
ele sunt potrivite - poate mai mult decât alte instrumente să genereze
multiple valenţe în planul aptitudinilor personale ale participanţilor.
De o deosebită însemnătate este aportul jocurilor manageriale la
însuşirea şi dezvoltarea abordării sistemice a organizaţiei şi a
componentelor sale. Indiferent de tip, jocul de conducere, prin
caracteristicile sale constructive şi funcţionale, incită la sesizarea şi luarea
în considerare a principalelor interdependenţe proprii domeniului
respectiv, în strânsă legătură cu obiectivele sale. Participarea la
desfăşurarea de jocuri amplifică capacitatea de a situa pe primul plan
entitatea sau ansamblul proceselor conduse, în condiţiile identificării
principalelor componente şi a relaţiilor dintre ele, astfel încât să se
asigure realizarea la un nivel cât mai înalt a obiectivelor majore ce le-au
fost desemnate.
Datorită simulării dinamice a activităţilor, într-un ritm superior
derulării lor în realitate, jocul şi simularea managerială contribuie sensibil
şi la comprimarea duratei procesului de învăţare. De exemplu, jocurile de
management computerizate, de dimensiuni mari permit ca în 3-4 luni
participanţii să dobândească experienţa în conducerea unor procese care

în firme durează 1 sau chiar 2 ani. Mai mult, diminuarea perioadei
procesului de învăţare se produce în condiţiile eliminării riscurilor pe
care le implică în viaţa reală pentru firmă şi pentru cadrele respective
managementul proceselor similare.
Un alt avantaj semnificativ al jocurilor şi simulărilor manageriale
constă în faptul că permit efectuarea de experimentări multiple. În
situaţia în care rezultatele obţinute nu sunt satisfăcătoare, simularea
poate fi reluată, menţinându-se aceleaşi ipoteze de lucru, dar testându-se
efectul adoptării altor decizii.
Folosirea mijloacelor automatizate de prelucrare a datelor în cadrul
jocului, familiarizează participanţii cu aspectele specifice implicate de
utilizarea calculatorului în procesele manageriale. Ca urmare a
participării la desfăşurarea jocurilor de conducere computerizate,
participanţii îşi aprofundează cunoştinţele referitoare la avantajele şi
limitele calculatoarelor electronice, la modalităţile de utilizare a acestora,
astfel încât marele lor potenţial să fie valorificat pe un plan superior, în
vederea creşterii eficienţei activităţilor desfăşurate.
Aşa cum este concepută, metoda jocurilor furnizează o serie de
indici obiectivi pentru evaluarea pregătirii participanţilor respectivi.
Creşterea rigurozităţii pregătirii studenţilor sau conducătorilor pe baza
utilizării de criterii şi modalităţi folosite în firme - profit, rentabilitate,
productivitate etc. - măreşte interesul acestora pentru procesul de
pregătire şi oferă o apreciere mai corectă a potenţialului managerial al
participanţilor la joc sau simulare.
Referitor la avantajele menţionate considerăm că sunt necesare
două precizări. În primul rând, intensitatea valenţelor formative enunţate
diferă în funcţie de caracteristicile fiecărui joc şi de modalităţile de
utilizare. Jocurile manageriale parţiale (minijocurile) vor contribui într-o
măsură mai mică la formarea de aptitudini manageriale, la dezvoltarea
abordării sistemice etc. Concomitent, sunt necesare însă resurse materiale
şi umane reduse şi o parte mai mică din bugetul de timp al programului
de pregătire. În consecinţă, se impune folosirea mai multor tipuri de
jocuri şi simulări manageriale corespunzător obiectivelor pedagogice
urmărite şi mărimii structurii şi calităţii resurselor alocate pentru
pregătirea personalului respectiv.
În al doilea rând, această metodă de formare şi perfecţionare a

cadrelor de conducere are o mare utilitate corespunzător cerinţelor
realizării economiei de piaţă. După cum rezultă din examinarea valenţelor
formative ale jocului, acesta reprezintă o metodă de neînlocuit pentru a
învăţa managerii, întreprinzătorii şi specialiştii să utilizeze eficient
pârghiile economice: preţ, profit, credit, salariu, dobândă etc. De
asemenea, jocul este util pentru a testa diferite variante de strategii şi
politici de dezvoltare a firmelor înaintea utilizării lor în viaţa reală, pentru
a perfecţiona aptitudini şi comportamente decizionale specifice
managementului modern.
4.6.2 Arhitectura modelelor de simulare
Orice structură a unui model de simulare conţine o serie de

elemente de bază şi anume:
a. reguli de luare a deciziilor - acestea au o mare importanţă asupra
felului în care trebuie obţinute rezultatele intermediare şi finale;
b. entităţi, respectiv variabile – le sunt atribuite diferite valori
numerice (variabile cantitative) şi/sau logice (variabile calitative);
c. relaţii de legătură - descriu maniera în care entităţile sunt legate
între ele;
d. starea sistemului - în general orice sistem este descris într-o anumită
stare care poate avea un caracter static (cazul proceselor
Markov), sau dinamic (diverse ecuaţii de stare);
e. evenimente exogene - evenimente care se pot produce sau au loc
independent de starea sistemului la un moment dat;
f. legături de retroacţiune (sau relaţii de feed-back) - prin intermediul
lor, mărimile de ieşire (vectorul final sau de răspuns) caracterizează,
după anumite reguli, mărimile de intrare;
g. criterii de oprire – cu rol de delimitare fie a orizontului de timp, fie a
preciziei şi fineţii modelului.
Verificarea modelului de simulare este de asemenea, o acţiune
complexă şi nu rareori dificilă deoarece:
• se pot construi cu uşurinţă părţi ale modelului care, luate separat,

conduc la rezultate bune;
• nu orice model rezultat din “ansamblarea” părţilor componente
conduce la rezultate bune.
Acestea sunt motivele pentru care se recomandă ca modelul să
pornească de la un nucleu verificat experimental, suficient de simplu care
apoi să fie extins pas cu pas, până la obţinerea gradului de acurateţe dorit.
Foarte frecvent, se întâmplă ca, la adăugarea de noi elemente,
acurateţea să poată scădea (figura nr. 4.14). Dacă procesul de adăugare şi
creştere a complexităţii este mare, atunci acurateţea se îmbunătăţeşte
însă, cel puţin la fel de repede, cresc şi dificultăţile legate de timp şi de
sistemele de operare pe calculator. Nu rareori se întâmplă ca, prin
adăugarea de noi variabile şi restricţii la modelul de bază, acurateţea
modelului să nu urmeze graficul din figura nr. 4.14, ci să scadă în mod
continuu, ceea ce trebuie să ne sugereze ideea realizării modelului de
bază simplu şi, mai ales, operaţional.
Grad de acurateţe (%)
100
80
Y-Axis
60
40
20
Număr de elemente luate în considerare
Figura nr. 4.14 Variaţia gradului de acurateţe a modelelor de simulare în funcţie de

numărul de variabile luate în considerare
Perfecţionarea modelului se realizează atunci când abaterile dintre

valorile rezultate din model şi cele reale sunt minime. Cu alte cuvinte,
dacă notăm:
fm(x) = funcţia model a sistemului; fr(x) = funcţia care
descrie funcţionarea reală a sistemului; atunci, pentru
diferite valori discrete xi se va putea scrie:
ym
(i )fm(xi) , (i 1,m) (4.69)
yr(i)fr(xi) , (i 1,m)
În acest caz, funcţia scalară de eroare ce trebuie optimizată va fi:
m 2
minE min e (i) (4.70)
i
1
unde:
e(i)ym(i) yr (i) , (i 1,m) (4.71)
Dacă modelul descrie o funcţie continuă de timp cu valorile
ym(t)
 fm(xt) (4.72)
yr(t)fr(xt)
atunci funcţia de optimizat va fi:
t 2
minE 1e (t)dt (4.73)
t0
unde :
e(t)ym(t) yr(t) (4.74)

În continuare vom analiza principalele aspecte legate de date şi
orizontul de timp. În acest sens, trebuie menţionat că orice model se
bazează pe date şi parametri reali şi nu pe cifre abstracte, ceea ce face ca
obţinerea şi prelucrarea unor date de încredere să fie de maximă
importanţă şi utilitate pentru realizarea unei reprezentări convenabile a
realităţii prin model (pe de altă parte şi din aceleaşi motive, datele trebuie
să fie nu numai corecte, ci şi suficiente).
Acestea sunt motivele pentru care trebuie evitate situaţiile de a
folosi în modele date rezultate din extrapolări sau, mai corect, din
prognoze Dacă, totuşi, se frac extrapolări, acestea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• intervalul acoperit cu date este [t0,tf];
• modelul se testează pe intervalul [t0,tk];
• extrapolarea se face pe orizontul [tk+1,tf], k < f.
În acest caz, extrapolarea vine de fapt să completeze verificarea
modelului. Este de asemenea indicat, să se evite utilizarea din şirul de
date, a acelora care provin dintr-o serie de procese nestaţionare şi
conjuncturale, ceea ce nu trebuie să se confunde cu fenomenele periodice
deoarece, dacă intervalul de timp analizat este suficient de larg, se pot
percepe variaţiile specifice. În caz contrar, se pot obţine extrapolări
greşite.
Evoluţia reală
Y-Axis
0 t1 tf tk t k+1 tf
Orizont I t
Orizont II
Orizont III
Figura nr. 4.15 Corelarea metodei de extrapolare a evoluţiei unui fenomen economic cu
orizontul de timp
Cu alte cuvinte, dacă din diferite motive se încearcă a se elabora

modelul şi apoi a se realiza prognoza cu datele din orizontul I, prognoza
va avea traseul 1 (evident, nereal); dacă se încearcă realizarea aceloraşi
lucruri cu datele din orizontul II, prognoza va avea de asemenea un
traseu fals. Rezultă că orizontul III poate fi considerat complet şi numai
analiza datelor din cadrul lui permite sesizarea de fapt a unui proces
ciclic.
Să presupunem în continuare că am identificat corect natura
procesului analizat (liniară, parabolică, ciclică de o anumită perioadă şi
parametri). Extrapolarea exhaustivă a modelului pe un alt orizont de timp
(de tip orizont III – adică orizontul complet), fără o analiză structurală
consistentă şi fără o analiză a factorilor perturbatori cu acţiune
sistematică, ne va pune iarăşi în afara reprezentativităţii modelului
(figura nr. 4.16).
După depăşirea orizontului, în condiţii de mediu şi structurale
sensibil identice, fenomenul ar putea evolua după curba f 1(t). Dacă apar
însă modificări ce nu mai permit respectarea într-o proporţie
semnificativă a condiţiilor de evoluţie, atunci fenomenul îşi va păstra
caracterul ciclic (mai mult sau, mai puţin), însă cu siguranţă evoluţia va
avea un cu totul alt traseu (de exemplu f2(t)).
f 2 (t)
f(t) f 1 (t)
Y-Axis
Orizont III (complet )

Figura nr. 4.16 Evoluţia unui fenomen economic sub influenţa factorilor conjuncturali
Reconsiderând acum problema timpului, dar continuând ideile de

mai sus, putem aprecia că, în raport cu lungimea orizontului de prognoză
putem defini următoarele categorii de variabile (figura nr. 4.17):
a. variabile conjuncturale – descriu foarte aproximativ tendinţele de
scurtă durată (şi în general, aproximabile cu ajutorul derivatelor de
ordin I);
b. variabile tendenţiale – care descriu tendinţa esenţială a
fenomenului pe termen mediu (aproximativ cu ajutorul derivatelor
de ordin II);
c. variabile structurale – care adeseori nu se pot defini univoc, tocmai
pentru că ele îşi manifestă influenţa pe orizonturi foarte
îndepărtate.
Apar în acelaşi timp ca demne de reţinut şi următoarele aspecte:
a. utilizarea orizonturilor de tip I la extrapolarea comportamentelor
diferitelor fenomene economice, pentru perioade care depăşesc
acest orizont poate conduce la soluţii greşite, în principal datorită
faptului că modelul utilizat nu cuprinde nici o informaţie privind
variabilele tendenţiale şi de structură;
b. variabilele tendenţiale nu se pot regăsi decât prin analiza
orizonturilor de tip II şi III, iar cele structurale numai din analiza
seriilor pe termen lung, însă (deşi graficul din figura nr.4.22 nu arată
acest lucru) variabilele conjuncturale pot afecta aceste intervale de
timp cu diferite intensităţi.
Influenţa relativă a variabilelor

Variabile Variabile ale Variabile
conjuncturale tendinţei structurale
Y-Axis
t1
Termen scurt t
Termen mediu
Termen lung
Figura nr. 4.17 Influenţa relativă a variabilelor conjuncturale, de tendinţă şi structurale,

asupra evoluţiei pe termen scurt, mediu şi lung, a unui fenomen economic
Având în vedere toate aceste considerente, rezultă că cea mai

generală formulare a unui model poate fi scrisă sub forma:
Y(t)Φ1(ct)θ1Φ2(Tt)θ2Φ3(St) (4.75) unde:
Φ1, Φ2, Φ3, = funcţii care trebuie determinate; ct, tt, St =

variabile conjuncturale, tendenţiale şi structurale; θ1, θ2 =
operatori de calcul (+, x, -, :).
4.6.3 Studiu de caz. Simularea scenariilor de evoluţie economică

a unei zone geografice
Considerăm o zonă geografică din cadrul unei economii naţionale, a

cărui loc este fixat, la momentul t=t 0, de următoarele coordonate
economico-sociale şi demografice :
• populaţia totală : cca 460 mii persoane (2% din populaţia
macrosistemului, ocupând locul 23 din 40 existente);
• populaţia urbană : cca 200 mii de persoane;
• populaţia ocupată : cca 170 mii persoane (1,9 % din populaţia

ocupată a ţării şi locul 29 în raport cu celelalte zone);
• rata şomajului : 17 % (locul al II-lea la nivel de ţară);
• total salariaţi : cca 84 mii, din care 30 mii în industrie;
• elevi şi studenţi : 81 mii persoane;
• venituri medii nominale : 80 UM/persoană.
Estimarea potenţialului economic s-a realizat pe baza unui eşantion
din cele mai reprezentative întreprinderi industriale, grupate în
întreprinderi aparţinând construcţiilor de maşini, industriei uşoare şi
altor ramuri industriale (chimie, materiale de construcţii, elemente de
automatizări).
Întreprinderile considerate asigură peste 60% din producţia
industrială a zonei, în condiţiile în care sunt deservite de peste 50% din
populaţia ocupată în industrie. Sintetic, dinamica principalilor indicatori
se prezintă conform datelor din tabelul nr. 4.31 (perioada acoperită fiind
[n-7]-[n]).
Tabelul nr. 4.31 Dinamica principalilor indicatori macroeconomici pentru o zonă
geografică dată
Nr
SPECIFICAŢIE n-7 n-6 n-5 n-4 n-3 n-2 n-1 n
Crt
VENITURI
1. TOTALE din care 260 205 88 105 132 162 168 141
(A):
- construcţii de
1.1 105 93 42 44 67 80 88 64
maşini (A1)
- industrie
1.2 74 47 12 18 25 30 29 25
uşoară(A2)
- alte ramuri
1.3 81 65 34 43 40 52 51 52
industriale (A3)
EXPORT DIRECT
2. 37 30,5 31 39 38 44 46 47
total din care(B)
- construcţii de
2.1 35,2 29 20,6 29 28,5 31,8 34,9 29,6
maşini (B1)
- industrie uşoară
2.2 0,4 0 0,18 0,3 0,5 2,2 0,4 3,2
(B2)
- alte ramuri
2.3 1,4 1,5 10,22 9,7 9 10,0 10,7 14,2
industriale (B3)
NUMĂR
ANGAJAŢI total 32,2 30,5 23,6 20 19,6 19,9 19,3 17,3
3.
d.c.mii pers (C)
- construcţii de
3.1 15,7 15,2 13,4 10,8 10,9 11,2 10,9 9,2
maşini (C1)
- industrie uşoară
3.2 7,7 7,5 3,4 3,3 3,2 3,1 3 2,8
(C2)
- alte ramuri
3.3 8,8 7,8 6,8 5,9 5,5 5,6 5,4 5,3
industriale (C3)
PRODUCTIVITATE
4. 8074,5 6221 3729 5250 6735 8140 8705 8150
MEDIE (D) :
Nr
Crt
- construcţii de
4.1 6688 6118 3134 4074 6147 7143 8073 6957
maşini (D1)
- industrie
4.2 9610 6267 3529 5455 7813 9677 9667 8929
uşoară(D2)
- alte ramuri
4.3 9205 8333 5000 7288 7273 9288 8519 9811
Industriale(D3)
EXPORT MEDIU/
5. 1149 1000 1314 1950 1939 2211 2383 2716
ANGAJAT (E)
- construcţii de
5.1 2242 1908 1537 2685 2615 2839 3202 3217
maşini (E1)
- industrie
5.2 52 0 53 91 156 710 133 1143
uşoară(E2)
- alte ramuri
5.3 159 192 1503 1644 1636 1786 1981 2679
industriale (E3)
Dinamica veniturilor totale pe eşantionul considerat este

reprezentată în figural nr. 4.18.
Figura nr. 4.18 Dinamica veniturilor totale la nivelul unui eşantion reprezentativ al
populaţiei unei zone geografice date
Dinamica structurii veniturilor se prezintă conform figurii nr. 4.19.
Figura nr. 4.19 Dinamica structurii veniturilor populaţiei pentru o zonă geografică dată
Pentru completarea imaginii privind dinamica industrială în

perioada analizată se vor determina şi reprezenta grafic (figura nr.4.20)
indicii de variaţie ai productivităţii muncii, în două variante:
venituri/angajaţi şi venituri/cheltuieli salariale, pornind de la datele din
tabelul nr.4.32.
Tabelul nr. 4.32 Variaţia indicatorilor de productivitate a muncii pentru o zonă

geografică dată
Indice variaţie
100 77 46 65 83 101 108 101
b.f. V/A (B)
Cheltuieli salariale
68,6 45,5 26,7 28,4 30,5 38,5 41,2 30,5
(mii UM)
Venituri/cheltuieli
3790 4505 3296 3697 4328 4208 4078 4623
salariale
I.V.B.F.
100 119 87 98 114 111 108 122
Productivit.2(C)
Mil
UM
120
B
100
80
Y-Axis
C
60
40
20
n-7 n-6 n-5 n-4 n-3 n-2 n-1 n t
Figura nr. 4.20 Variaţia indicatorilor de productivitate a muncii pentru o zonă

geografică dată
În baza acestor date se pot reliefa o serie de concluzii :

a. pe orizontul de timp analizat există două perioade de declin

accelerat cu ritmuri practic egale, deşi plafoanele de la care acesta a
început sunt diferite şi anume [n-7,n-5] şi [n-1,n] (pentru anul n
estimările se ridică la cca 75% din nivelele înregistrate în anul n-2);
b. în structură, contribuţia celor trei domenii a oscilat relativ strâns,
astfel că în mod practic, pe fondul scăderilor accelerate (prezentate
în figura nr. 4.20) poziţiile iniţiale au rămas aceleaşi;
c. tranziţia şi-a pus amprenta şi asupra sistemului informaţional, astfel
că, utilizând două modalităţi diferite de exprimare a productivităţii,
atunci când se pune problema studiului vitezelor de variaţie (indicii
cu bază fixă), se obţin două trasee diferite;
d. sistemul de date statistice este fie incomplet, fie eronat neputânduse
evalua de exemplu, o serie de indicatori cum ar fi:
- ieşirile din economia zonei (producţie industrială, agricolă,
prestări servicii);
- intrările în economia zonei geografice (cu caracter productiv,
pentru consum etc.).
Evoluţiile înregistrate în perioada analizată sunt puternic
fluctuante, neputându-se realiza prognoze pe bază de extrapolări
temporale. În aceste condiţii este evident că vor trebui determinaţi o
serie de parametri prin intermediul cărora să se poată proiecta diverse
variante pentru un orizont de timp de lungime comparabilă.
Capitalurile fixe, în expresia lor valorică nu pot, de asemenea,
constitui o bază de prognoză (datorită faptului că frecventele reevaluări
implică salturi valorice substanţiale).
Tabelul nr. 4.33 Variaţia principalilor indicatori financiari pentru o zonă geografică
dată
Nr.
SPECIFICAŢIE n-7 n-6 n-5 n-4 n-3 n-2 n-1 N
Crt.
VENITURI TOTALE
1. 260 205 88 105 132 162 168 141
(A)
INVESTIŢII
2. 15 8,2 1,2 0,73 1,0 4 16 1,5
TOTALE (B)
B/A * 1000
3. 58 40 14 7 7,5 2,5 95 0,6
(C)
SALARII MEDII
4. 2129 1490 1130 1420 1555 1936 2133 1762
BRUTE (D)
CREDITE TERMEN
5. 9,97 6,57 1,38 0,45 1,0 3,87 15,21 9,2
LUNG(E)
6. E/A* 1000 (F) 38 32 15,7 4 7,6 23,9 91 65
DATORII BUGET /
7. 34 17 39 71 81 79 83 88
TOTAL DATORII(G)
DATORII BĂNCI /
8. 66 83 61 29 19 21 17 12
TOTAL DATORII H)
DATORII TOTALE
9. 176,5 88,7 54,9 43 43 95,8 85,9 110
(I)
DATORII TOTALE/
10. 679 433 624 410 325 591 511 786
VENITURI*1000 (J)
11. AMORTIZĂRI (K) 18,3 7,1 2,9 3,4 4,1 7,1 4,8 4,6
Analiza datelor din tabelul nr. 4.33 pune în evidenţă o serie de
aspecte esenţiale pentru diagnosticarea stării economice şi estimarea unor
“parametri de start” pentru scenariile ce vor fi elaborate:
a. Dinamica investiţiilor la 1000 unităţi băneşti venituri totale, pe
lângă oscilaţiile de mare amplitudine înregistrate se mai
caracterizează printr-un nivel, adeseori sub cel al amortizărilor:
Mil
UM
20
18
16
B
14
Y-Axis
12
10 K
8
6
4
2
n-7 n-6 n-5 n-4 n-3 n-2 n-1 n t

Figura nr. 4.21 Analiza comparativă a evoluţiei investiţiilor

şi amortizărilor pentru o zonă geografică dată
b. Presiunea financiară excesivă a datoriilor totale reprezintă o altă

caracteristică a spaţiului economic analizat. Se face precizarea că
nivelul datoriilor totale din anul [n-7] a cunoscut o
supradimensionare artificială, astfel că în graficul de mai jos nu se
vor reprezenta.
c. Un alt aspect interesant îl reprezintă ceea ce se va denumi “cleştele“
presiunii datoriilor.
Interpretarea figurii nr. 4.22 justifică atributul de “cleşte” al

presiunii datoriilor, deoarece se observă că atunci când presiunea
datoriilor la bănci a început să scadă(G), instantaneu a crescut presiunea
datoriilor la bugetul de stat(H) (explicarea acestui mecanism iese din
cadrul acestei lucrări).
Mil
UM
100 G
90 H
80
70
Y-Axis
60
50
40
30
20
10
n-7 n-6 n-5 n-4 n-3 n-2 n-1 n t
Figura nr. 4.22 Influenţa “cleştelui” presiunii datoriilor asupra dinamicii investiţiilor
1. Dinamica investiţiilor la 1000 unităţi băneşti venituri totale se prezintă

conform graficului din figura nr.4.23.
Mil
UM
100
90
80
70
Y-Axis
60
50
40
30
20
10
n-7 n-6 n-5 n-4 n-3 n-2 n-1 n t
Figura nr. 4.23 Dinamica investiţiilor raportate la veniturile totale pentru o zonă
geografică dată
Analiza datelor şi graficelor prezentate scot în evidenţă, pe de o

parte, dificultăţile pe care le prezintă orice tentativă de prognoză şi, pe de
altă parte, faptul că suntem în prezenţa unor procese economice scăpate
de sub control.
Problema identificării modelului matematic care ar putea fi utilizat
pentru proiectarea scenariilor compatibile cu starea economică a zonei
geografice analizate este deosebit de dificilă, din cel puţin câteva
considerente:
• majoritatea modelelor matematice fac referire la stări economice de
echilibru şi fără discontinuităţi sau salturi, ori căderi abrupte;
• sistemul informaţional existent a fost puternic afectat din punct de
vedere metodologic, cât şi din punctul de vedere al posibilităţilor de
colectare a informaţiilor;
• modificările legislative frecvente ale îndelungatei şi
încă neterminatei perioade de tranziţie au anulat practic
posibilităţile efective de utilizare a unor modele, care fac referire la
capital fix, amortizări etc.
Complexitatea problematicii ’’a forţat’’ utilizarea unor modele
compatibile în primul rând cu datele şi informaţiile ce au putut fi
colectate, drept pentru care s-a utilizat modelul dinamic HICKS, care este
un model agregat de tip accelerator-multiplicator şi de echilibru dinamic,

forma acestuia fiind:
 (a)Yt = Ct + It + Gt

 (b)Ct = α  Yt-1 ;α (0,1) (4.76)

 (c)It = β (Yt-1- Yt-2) ;β > 0
unde:
Yt = producţia totală
Ct = consumul individual
It = investiţii private şi publice
Gt = cheltuieli (investiţii) guvernamentale
 = propensiunea spre consum 
= propensiunea spre investiţii
Ecuaţia (4.76.a) reflectă echilibrul în structura cheltuielilor privind

producţia totală: consum, investiţii, cheltuieli guvernamentale.
Ecuaţia (4.76.b) indică nivelul consumului individual fiind o ecuaţie
de comportament de tip Keynesian.
Ecuaţia (4.76.c) comensurează efortul investiţional dependent de
evoluţia producţiilor din anii anteriori. Şi în acest caz avem însă o
problemă dificilă deoarece, pe de o parte din intervalele de timp
considerate există perioade îndelungate de declin, ceea ce face ca
investiţiile să fie, conform relaţiei (4.76.c), negative. În aceste condiţii
este evident că propensiunea pentru investiţii va trebui considerată foarte
mică.
În mod uzual, pentru sistemele aflate într-un echilibru dinamic
stabil, = 0,7-0,8, iar =1,8-2,6, ceea ce nu va putea fi valabil şi pentru
sistemul analizat. Forma redusă a modelului se obţine prin înlocuirea lui
(4.76.b) şi (4.76.c) în (4.76.a):
Yt = (α +β) Yt-1+β Yt-2+Gt (4.77)

Aspectele teoretice legate de ecuaţia (4.77) rezultă din rezolvarea

ecuaţiei caracteristice ataşate:
2
λ -(α +β) λ +β = 0 (4.78)
a cărei valori proprii sunt:
α +β Δ
λ1,2= 2 (4.79)
unde:
2
Δ = (α+β) -4β (4.80)
În funcţie de valorile lui , se disting următoarele cazuri:
a. Δ > 0, λ1,2R, λ1  λ2
b. Δ = 0, λ1 = λ2R
c. Δ < 0, λ1,2C; λ1 = λ2
Evoluţia produsului Yt (respectiv şi a celorlalţi indicatori Ct, It) se

determină cu expresia:
G P
Yt = Y t + Y t (4.81)
P
unde, prin ipoteză, Y t este dat prin ritmul r al cheltuielilor
guvernamentale, adică:
P t
Y t = d(1+ r) (4.82)
G
iar Y t este o funcţie de valorile proprii 1 şi 2 în raport cu cele două
situaţii: 1≠2 şi 1= 2 :
 t t
 c1λ1 + c2λ2 ,pentru λ1  λ2
G
Y t= (4.83)
 t
 , pentru λ1 = λ2
(c1t + c2)λ1
În relaţia (4.76) constanta d are valoarea dată de:
d= G0(1+ r)2 (4.84)

2
(1+ r) -(α + β)(1+ r)+ β
şi există dacă nivelul ritmului r fixat prin politicile guvernamentale,
verifică cerinţele:
2
r  λj-1 si (1+r) -(α +β)(1+r) +β  0; j = 1,2 (4.85)
De asemenea, în raport cu valorile proprii, evoluţia sistemului poate
fi:
• oscilant stabilă, dacă | λj |<1;
• monoton stabilă, dacă λj(0,1).

Un alt set de simulări se va realiza cu ajutorul modelului HICKS cu
întârzieri distribuite, model ce are forma:
 (a)Yt = Ct + It + Gt

 (b)Ct = α1 Yt-1+ α2 Yt-2 (4.86)

 (c)It = β (Yt-1- Yt-2)
Un astfel de model, cel puţin teoretic, este mai apropiat de
funcţionarea reală a sistemelor socio-productive (având în vedere
proprietatea acestora de a-şi memora starea).
MODELUL HICKS DE BAZĂ descris de ecuaţiile (4.76) pune în
evidenţă dinamica principalilor indicatori (Yt, Ct, It), care se prezintă
conform datelor din tabelul de mai jos (=0,2=constant; =0,2-0,8):
Tabelul nr. 4.34 Aplicarea modelului Hicks de bază pentru prognoza evoluţiei unui set
de indicatori economici
 n n+1 n+2 n+3 n+4 n+5 n+6 n+7 n+8 n+9
Yt 1100 975 121,7 106,6 36 12 18 27 30 30
0,2 Ct 385 340 195 24 21 7 2,6 3,6 5,5 6
It 0 0 -25 -170,7 -3 -14 -4,6 1,0 1,9 0,6
Yt 1100 975 139,5 268 121,7 -14,5 -37,5 6 41 46,5
0,4 Ct 335 340 195 27,9 53,6 24 -3 -7,5 1,2 8,3
It 0 0 -50 -334 51 -58,6 -54 -9 17 14
Yt 1100 975 71 454 336 15,9 -169 -122 26 118
0,6 Ct 385 340 195 14 91 67 3 -33 -24 5
It 0 0 -75 -542 229 -70 -192 -111 28 88
Yt 1100 975 -83 613 693 222 -312 -468 -195 202
0,8 Ct 385 340 195 -16 122 138 44 -62 -93 -39
It 0 0 -100 -846 557 64 -376 -428 -124 217
În raport de , evoluţia grafică a variabilei Yt se prezintă conform

figurii nr. 4.24. După cum se observă din grafic, modelul HICKS dat de
(4.77) nu este compatibil cu dinamica şi starea sistemului analizat
(deoarece există posibilitatea ca pe perioade mari de 2-3 ani, toţi vectorii
de răspuns care prezintă interes, respectiv Yt, Ct, It, să fie negativi).
Problemele de incompatibilitate apar în principal, datorită faptului
că în ecuaţia (4.76.c) autorul modelului a mers pe ipoteza că, cel puţin
într-o fază iniţială, ritmul creşterii economice conduce la aceea că

Yt-1>Yt-2.
Figura nr. 4.24 Compatibilitatea modelului Hicks de bază cu dinamica şi starea unui
anumit sistem economic
Se impune aşadar corecţia modelului, astfel încât să nu mai poată

apare, cel puţin pentru un orizont de timp utilizat în prognozele pe
termen lung (5-7 ani) astfel de probleme. Pe de altă parte, efectele de
retardare asupra investiţiilor le considerăm a fi mult mai puternice. În
aceste condiţii modelul propus este:
Yt = Ct + It + Gt



 Ct = α  Yt-1 (4.87)


 It = β1 (Yt-1- Ct1)  β2 (Yt2  Ct2)
unde 1,2>0; 1< şi 2<.
Forma redusă a modelului va fi:

Yt = Yt-1(α+β1)-Yt-2(αβ1-β2)-αβ2Yt-3+Gt (4.88)
iar ecuaţia caracteristică ataşată este:

3 2
λ -(α +β1)λ +(αβ1-β2)λ + αβ2 = 0 (4.89)
Rezultă că Yt va fi de forma:
3
t
Yt = Gt +  ci λi (4.90) i=1
t t
Yt = dt(1+ rt) + 3 ci λi (4.91)
i=1
t 3 2
d = (1+ rt) -(α + β1)(1+Gr0t(1) ++r(tα)tβ1- β2)(1+ rt) + αβ2 (4.92)
Pentru diferite valori ale coeficienţilor ,1,2 se obţin variantele

prezentate în tabelul nr.4.35.
Tabelul nr. 4.35 Evoluţia previzionată a indicatorilor economico-financiari pentru o

zonă geografică dată, obţinută prin aplicarea modelului Hicks
SPECIFICATIE n n+1 n+2 n+3 n+4 n+5 n+6 n+7 n+8 n+9
=0,2 Yt 1100 975 960 695 606 532 472 422 380 345
A11 1=0,5 Ct 100 80 195 192 139 121 106 94 84 76
2=0,3 It - - 869 747 651 481 384 345 306 273
=0,3 Yt 1100 975 1042 3083 2157 1864 1884 1755 1779 1804
A12 1=0,7 Ct 100 80 292 313 925 647 559 565 526 533
2=0,3 It - - 1069 926 793 2164 1693 1221 1293 1230
=0,3 Yt 1100 975 1192 1342 1628 1950 2362 2836 3426 4133
A13 1=0,7 Ct 100 80 292 357 402 488 585 709 851 1027
2=0,6 It - - 1437 1226 1166 1229 1448 1758 2121 2556
=0,4 Yt 1100 975 1057 830 803 703 770 504 561 620
A14 1=0,5 Ct 100 80 390 422 332 321 281 308 201 224
2=0,6 It - - 1238 1047 870 604 480 473 473 391
Comentând succint datele din tabelul nr. 4.34, putem specifica

următoarele:
• Deşi nu ne mai confruntăm cu situaţiile înregistrate în cazul
modelului HICKS nemodificat (clasic), nivelul investiţiilor,
consumului şi producţiilor pentru subvariantele A11 – A13 este
mare în raport cu nivelele din perioadele anterioare [n-1,n].
• Subvarianta A14 trasează o evoluţie descendentă pe întreaga
perioadă [n+1,n+8] în condiţiile în care, de asemenea, investiţiile
sunt, pentru perioada [n+1,n+3], mai mari decât producţia.
Simulându-se încă 28 de clase de variante (A2…A29) rezultă
mărimile de răspuns Yt, Ct, It.
Grafic, dinamica (traiectoriile) mărimilor de răspuns calculate
sugerează că în condiţiile actuale de politică economică şi avându-se în
vedere starea economică a judeţului, creşterile economice semnificative
nu pot fi aşteptate mai devreme de perioada [n+6,n+8], în situaţia în care
investiţiile vor trebui să înregistreze nivele sensibil apropiate de cele ale
producţiei (fapt ce în mod practic va fi deosebit de dificil, dacă nu chiar
imposibil).
După anul n+4 producţiile Yt vor putea creşte mult mai repede
decât investiţiile, permiţând economiei zonei studiate să înceapă a reintra
în condiţii economice normale de funcţionare, dar tot pe fondul unui
consum scăzut şi cu tendinţă de scădere.
Se poate aprecia în consecinţă, că nu sunt decât două alternative:
• prezenţa masivă a investitorilor;
• prezenţa statului în economia zonei, cel puţin până la sfârşitul
perioadei [n+4,n+6].
Cum alternativa a. are şanse reduse de aplicabilitate, rezultă că cea

mai plauzibilă cale ar fi alternativa b.
4.7 Optimizarea proceselor de conducere

prin costuri
Evoluţia dinamică a mediului economic a demonstrat faptul că

obţinerea şi consolidarea avantajului competitiv nu se pot realiza decât
prin atingerea unui nivel ridicat al eficienţei şi eficacităţii, prin
minimizarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii sau amplificării
calităţii produselor şi serviciilor furnizate de organizaţie.
Pornind de la această cerinţă, specialiştii au analizat posibilitatea

implementării unor metode de conducere prin costuri şi de management
al calităţii, în vederea identificării costurilor supraevaluate ale unui
produs, serviciu sau sistem. Din această categorie de tehnici fac parte cele
derivate din managementul valorii, una din cele mai cunoscute fiind
ingineria valorii.
4.7.1 Ingineria valorii în managementul organizaţiilor
Deşi primele modele economico-matematice care aveau drept

obiectiv reducerea cheltuielilor operaţionale au apărut la mijlocul
secolului trecut, modalităţile concrete de utilizare a acestor tehnici
reprezintă o problemă de actualitate, datorită faptului că organizaţiile
trebuie să aibă la îndemână o metodă prin care să controleze costurile de
realizare a lucrărilor de investiţii, îndeosebi în situaţiile în care
componentele dezvoltate sunt complexe şi surprind în funcţionarea lor
intercorelat o multitudine de activităţi economice.
După cum se cunoaşte, perfectarea contractelor de dezvoltare a

unor lucrări, cum sunt cele de reproiectare, modernizare sau
retehnologizare, în cadrul organizaţiilor se face pe bază de licitaţii între
firmele ofertante sau prin stabilirea, de comun acord între beneficiar şi

executant, a contravalorii serviciilor ce urmează a fi executate. În ambele
cazuri, organizaţiile beneficiare se află adeseori în imposibilitatea de a
aprecia corect costurile de realizare a acestor lucrări.
A apărut astfel necesitatea ca specialiştii acestor societăţii şi

îndeosebi economiştii să aibă posibilitatea de a identifica acele subsisteme
pentru care costurile de realizare antecalculate sunt supradimensionate
de către executant. Pe plan mondial, una din metodele folosite pentru
atingerea acestui obiectiv este ingineria valorii.
Ingineria valorii a luate naştere ca urmare a problemelor cu care se confrunta

industria americană în cadrul celui de-al doilea război mondial, atunci când un număr
mare de materii prime critice erau greu de obţinut, dacă nu chiar imposibil. Compania
General Electric a descoperit că multe din materialele noi erau cel puţin de calitatea
celor substituite şi, de multe ori, erau achiziţionate la un cost mai mic. S-a simţit nevoia
unui efort în vederea îmbunătăţirii caracteristicilor de performanţă ale unui produs prin
utilizarea, deliberată, a unor materiale de substituţie.
În anul 1947, Lawrence D. Miles, inginer în cadrul General Electric, a început
să investigheze această posibilitate. Astfel, a dezvoltat o serie de metode şi tehnici pentru
a facilita acest tip de schimbare, în vederea asigurării Valorii unui produs. Lawrence D.
Miles a definit tehnica ingineriei valorii ca fiind o “analiză a funcţiilor unui program,
proiect, sistem, produs, echipament, clădire, facilitate, serviciu, realizată de către o
echipă calificată, multidisciplinară, care are drept obiectiv îmbunătăţirea
performanţelor, calităţii şi costurilor aferente ciclului său de viaţă”.
Ulterior, în 1954, Biroul Naval American a utilizat Analiza Valorii în scopul reducerii
costurilor de producţie pe şantierele navale.
Începând cu 1961, metoda a fost implementată în cadrul Ministerului Apărării al
S.U.A., în 1961, în relaţia cu contractorii. După implementarea programului, cheltuielile
de aprovizionare au fost reduse cu 25%, iar investiţia a furnizat un ROI (Return On
Investment) de 10:1. Recent, Ministerul Apărării SUA, a dezvoltat un program bazat pe
tehnica ingineriei valorii (Value Engineering Change Proposal (VECP)), prin care
contractorii sunt motivaţi să sugereze sugera modificări ale contractelor care să conducă
la reducerea costurilor fără a afecta însă calitatea produselor.
Tehnica ingineriei valorii a fost preluată şi la nivelul managementului nipon, în
prezent, fiind utilzată, spre exemplu, de firma Toyota pentru controlul cheltuielilor de
aprovizionare. Recent, conform unor informaţii publicate în Wall Street Journal (oct.
2004), compania General Motors a utilizat ingineria valorii în vederea reducerii
costurilor de fabricaţie. Ca urmare a studiului efectuat, managementul companiei a decis
reducerea numărului de tipuri de aparate radio fabricate de la 270 la 50, ceea ce a

generat o reducere a costurilor aferente producţiei şi comercializării acestora cu 40%.
Ingineria valorii poate fi definită ca o tehnică de analiză a

procesului de realizare, proiectare sau reproiectare a unui sistem, în
scopul identificării componentelor sale cu costuri antecalculate
supradimensionate.
Ingineria valorii reprezintă o tehnică derivată din analiza valorii, al
cărei obiectiv fundamental îl reprezintă amplificarea valorii, prin
îmbunătăţirea funcţiilor şi calităţii şi reducerea costurilor. Sintetic, relaţia
între conceptele de mai sus se exprimă astfel :
Functie  Calitate (4.93)

Valoare
Cost
unde :
Funcţie = efect cuantificabil generat de un produs sau sistem;
Calitate = cerinţă a beneficiarului;
Cost = costul sistemului sau produsului;
Valoare = calea de a realiza funcţiile unui sistem conform cerinţelor
beneficiarului, în condiţiile unui cost minim.
Pornind de la elementele de mai sus, ingineria valorii foloseşte două

concepte de bază şi anume: funcţia unui subsistem şi costul acestuia.
Funcţiile subsistemului definesc gradul în care acesta poate
cuantifica efectele pe care le produce, din acest punct de vedere ele
împărţindu-se în :
- funcţii principale care reflectă caracteristicile activităţilor
economice de bază din cadrul subsistemului;
- funcţii secundare care evidenţiază caracteristicile activităţilor
auxiliare din subsistem şi care influenţează activităţile de bază
din cadrul acestuia.
De exemplu, într-un sistem de producţie pot fi identificate ca

funcţii principale, activitatea de programare şi cea de fabricare a
producţiei, iar ca secundare, activitatea de întreţinere şi funcţionare a
utilajelor şi cea de asigurare a necesarului de combustibil pentru nevoi
tehnologice.
a. funcţii inutile sunt cele care nu reflectă nici o activitate din
cadrul subsistemului, dar fac parte din arhitectura acestuia;
b. funcţii auxiliare care reflectă ansamblul activităţilor ce nu fac
parte din sistem, dar cu care acesta este în strânsă intercorelaţie.
Ele asigură folosirea ieşirilor subsistemului ca suport decizional
sau ca intrări în celelalte subsisteme componente.
În ceea ce priveşte metodologia care trebuie utilizată pentru
implementarea şi aplicarea ingineriei valorii în managementul
organizaţiilor, specialiştii consideră că este necesar să fie urmate
următoarele etape :
1. Selectarea sistemului care va fi analizat.
2. Determinarea funcţiilor sistemului şi colectarea informaţiilor
referitoare la cerinţele şi costurile prezente.
3. Stabilirea costului fiecărei funcţii.
4. Determinarea valorii fiecărei funcţii.
5. Stabilirea obiectivelor utilizării ingineriei valorii prin compararea
costului cu valoarea pentru fiecare funcţie.
6. Generarea de idei şi de alternative.
7. Analiza alternativelor prin prisma costurilor şi gradului de
satisfacere a cerinţelor.
8. Testarea şi verificarea alternativelor. Selectarea alternativei optimale
se poate face prin utilizarea unei metode de fundamentare a
deciziilor în condiţii multicriteriale de certitudine, cum este cazul
algoritmului derivat din teoria mulţimilor fuzzy.
4.7.2 Etapele aplicării ingineriei valorii

În situaţia abordării unor activităţi economice complexe se

recomandă ca alegerea funcţiilor sistemului să fie făcută de un colectiv
format din specialişti care cunosc foarte bine specificul activităţilor din
sistem.
În prima etapă a aplicării metodei, fiecărei funcţii i se asociază un
număr de niveluri de importanţă, influenţat de relaţiile de importanţă în
care se află funcţiile sistemului, unele faţă de celelalte. Determinarea
numărului nivelurilor de importanţă pentru fiecare funcţie se face printro
grilă ajutătoare în care se înscriu pe linii şi pe coloane funcţiile
subsistemului şi care se completează după următoarea regulă:
• dacă funcţia i este mai importantă decât funcţia j se înscrie 1 la
intersecţia coloanei funcţiei i cu linia funcţiei j şi 0 la intersecţia
coloanei funcţiei j cu linia funcţiei i;
• la intersecţia liniei şi coloanei aceleiaşi funcţii se înscrie cifra 1.
Numărul nivelurilor de importanţă ale unei funcţii se determină
prin însumarea valorilor înscrise pe coloana funcţiei respective.
Pentru exemplificare, presupunem că funcţionarea unui sistem este
influenţată de patru funcţii notate A, B, C, D şi aflate în următoarele
relaţii:
• funcţia A este mai importantă decât toate celelalte;  funcţia B
este mai importantă decât funcţiile C şi D;  funcţia C este
mai importantă decât D.
Grila corespunzătoare acestui exemplu este redată în tabelul nr. 4.36.
Tabelul nr. 4.36 Matricea nivelurilor de importanţă ale funcţiilor

Valorile nivelurilor de importanţă sunt supuse restricţiei următoare:

„Mulţimea numărului nivelurilor de importanţă trebuie să acopere în
întregime mulţimea numerelor naturale din intervalul [l,n]".
În cea de a doua etapă are loc dimensionarea economică a fiecărei

funcţii, care constă în calcularea costurilor acesteia în funcţie de numărul
nivelurilor sale de importanţă. Atunci când sistemul proiectat conţine
mai multe subsisteme componente, operaţia este precedată de
evidenţierea funcţiilor care influenţează fiecare subsistem, de elaborarea
unui tabel ajutător (tabelul nr. 4.37).
Tabelul nr. 4.37 Matricea costurilor parţiale ale funcţiilor
Dacă funcţia i influenţează funcţionarea subsistemului j se înscrie

caracterul x la intersecţia liniei subsistemului cu coloana funcţiei. Pentru
un subsistem, dimensionarea economică a unei funcţii înseamnă

calcularea costului acesteia prin relaţia:
Csj
Cf m
i
nk j
 k1
unde:
Cfij = costul funcţiei i corespunzător subsistemului j;
Cs = costul antecalculat al subsistemului j;
nk = niveluri de importanţă ale funcţiilor care influenţează
funcţionarea subsistemului j (se iau din tabelul anterior);
m = suma nivelurilor de importanţă ale tuturor funcţiilor care
nk influenţează funcţionarea subsistemului j;
k1
* ni (4.94)
Pentru exemplificare considerăm că sistemul analizat este compus

din trei subsisteme cu costuri antecalculate de 21, 24 şi respectiv 35
unităţi băneşti a căror funcţionare este influenţată de funcţiile A, B, C, D
exemplificate mai sus, astfel:
Costurile fiecărei funcţii, la nivel de subsistem, calculate cu ajutorul

relaţiei de mai sus, sunt redate în tabelul următor :
Cea de a treia etapă a ingineriei valorii are drept obiectiv

identificarea şi evidenţierea acelor funcţii şi implicit acele subsisteme
care au costurile nejustificat de mari din punct de vedere economic.
La baza atingerii acestui obiectiv stă criteriul proporţionalităţii
dintre costul fiecărei funcţii şi numărul nivelurilor sale de importanţă.
Conform acestuia dacă o funcţie i are de n ori mai multe niveluri de
importanţă decât o funcţie j, atunci între costurile lor trebuie să existe
aceeaşi relaţie. Potrivit acestui criteriu se poate considera că relaţia dintre
costul unei funcţii şi numărul nivelurilor sale de importanţă este de
forma y = a∙x, unde:
y = costul funcţiei; x = numărul
nivelurilor de importanţă ; a =
coeficient de regresie.
Pentru un cost antecalculat y al unei funcţii, notăm cu y* costul său
calculat în etapa precedentă.Considerăm că valoarea lui y* trebuie să fie
dată de relaţia de mai sus, valoarea coeficientului a trebuie să asigure o

valoare minimă a abaterii costurilor calculate de la cele antecalculate.
Acest lucru este posibil atunci când estimatorul abaterilor are valoarea cea
mai mică, adică atunci când suma pătratelor abaterilor valorilor calculate
de la cele antecalculate este minimă.
Matematic, condiţia se exprimă astfel:
n
(min)S (yi  yi* )2 (4.95)
i1
unde:
S = estimatorul abaterilor;
yi = costurile antecalculate corespunzătoare funcţiei i şi rezultate
din dimensionarea economică a acesteia;
y*i = costul calculat al funcţiei i, supus
criteriului de proporţionalitate.
m = suma nivelurilor de importanţă ale tuturor funcţiilor care
nk influenţează funcţionarea subsistemului j;
k1
Relaţia de mai sus se poate explicita astfel:
n
(min)S (yi  axi )2 (4.96)
i1
unde :
N = numărul funcţiilor care influenţează funcţionarea unui
subsistem.
Matematic, condiţia de minim este îndeplinită pentru acea valoare a
coeficientului „a" pentru care ea este soluţie a ecuaţiei de derivate parţiale
a lui S în raport cu „a", adică :
δS 0  in1 xi (yi  axi ) 0  in1 xi  yi  in1 xi2 

δa a
n
x i  y i
a  i1 n (4.97)
x 2i i1
Evidenţierea funcţiilor cu un cost antecalculat supradimensionat se
face printr-un sistem de coordonate în două dimensiuni, în care se
reprezintă pe abscisă nivelurile de importanţă ale fiecărei funcţii şi pe
ordonată costul calculat al acestora. Pentru exemplificare considerăm că
reprezentarea grafică a costurilor calculate este următoarea (figura nr.
4.25):
Costul funcţiei
C3
C4
C1
C2
0
N1 N2 N3 N4
Numărul nivelurilor de importanţă
Figura nr. 4.25 Identificarea costurilor antecalculate supradimensionate prin metoda

grafică
Se consideră că o funcţie este supradimensionată economic dacă

costul calculat corespunzător ei se situează deasupra bisectoarei I,
apreciere valabilă doar în condiţiile folosirii criteriului proporţionalităţii.
Identificarea funcţiilor cu costuri supradimensionate poate avea două
consecinţe:
1. Renunţarea la realizarea proiectului în ansamblul său, sau la

subsistemele care sunt influenţate de funcţiile supradimensionte.
2. Reevaluarea costurilor antecalculate ale subsistemelor cu funcţii
supradimensionate, redimensionarea lor economică şi recalcularea
lor până când se vor situa sub bisectoarea I.
4.7.3 Studiu de caz. Identificarea costurilor supradimensionate

ale reproiectării sistemului de management al unei
organizaţii
Consiliul de administraţie al unei companii a decis angajarea unei

firme de consultanţă care să coordoneze procesul de reproiectare a
sistemului de management al organizaţiei. După analiza tuturor ofertelor,
a fost selectată firma X, care a solicitat suma de 22.000 euro pentru
reproiectarea sistemului, sumă care a fost defalcată pe cele 4 subsisteme
ale sistemului de management după cum urmează :
• S01 Subsistemul decizional 5.000 euro
• S02 Subsistemul informaţional 8.500 euro
• S03 Subsistemul organizatoric 6.000 euro
• S04 Subsistemul metode şi tehnici de management 2.500 euro
Echipa beneficiarului a analizat sistemul prin prisma funcţiilor sale
şi a identificat un set de 15 funcţii critice pentru funcţionarea în condiţii
de eficienţă a sistemului de management, dintre care 10 funcţii principale
şi 5 funcţii secundare.
Funcţiile principale sunt :
• F01 Capacitatea de luare a deciziilor în timp real.
• F02 Eficientizarea deciziilor care au la bază exercitarea atributului
de previziune.
• F03 Furnizarea de informaţii în timp real.
• F04 Existenţa unor diagrame coerente de relaţii
între compartimente.
• F05 Existenţa unor circuite şi fluxuri informaţionale scurte.

• F06 Flexibilitatea sporită a sistemului organizatoric.
• F07 Existenţa procedurilor de evaluare a managementului calităţii.
• F08 Capacitatea de a lua decizii asistate de calculator.
• F09 Viteza de transmitere a informaţiilor în teritoriu.
• F10 Capacitatea de monitorizare on-line a sistemului de producţie.
Funcţiile secundare sunt :
• F11 Reproiectarea sistemului de management pe criterii de eficienţă.
• F12 Existenţa unui sistem de evaluare a
performanţelor personalului.
• F13 Fundamentarea deciziilor adoptate în condiţii de risc şi
incertitudine prin produse informatice dedicate.
• F14 Utilizarea tablourilor de bord, pe nivele de decizie.  F15
Folosirea managementului prin excepţii.
Echipa a analizat şi influenţele celor 15 funcţii ale sistemului asupra
celor 4 subsisteme. În urma analizei, au fost relevate următoarele relaţii
de interdependenţă :
Tabelul nr. 4.38 Relaţiile de interdependenţă între funcţiile şi subsistemele sistemului

de management al unei organizaţii
F01 F02 F03 F04 F05 F06 F07 F08 F09 F10 F11 F12 F13 F14 F15
S01 X x x x x x x x
S02 X x x x x x x x X x
S03 x x x x x X x
S04 X x x x x X x x x
Rezolvarea acestei probleme decizionale, folosind metoda ingineriei

valorii, presupune parcurgerea următoarelor etape :
ETAPA 1 – Determinarea nivelurilor de importanţă ale funcţiilor

prin elaborarea matricii funcţiilor, în funcţie de importanţa acordată de
decident fiecărei funcţii în comparaţiei cu celelalte.
Exemplu : Comparăm funcţiile F01 (capacitatea de adoptare a
deciziilor în timp real) şi F07 (existenţa procedurilor de evaluare a
managementului calităţii).Ambele funcţii sunt esenţiale, deoarece sunt
funcţii principale şi contribuie la realizarea obiectivelor strategice şi a
celor derivate de grad 1. Considerăm că funcţia F01 este mai importantă,
deoarece, în condiţiile mediului economic dinamic, este necesară o viteză
de reacţie rapidă a managementului organizaţiei. În aceste condiţii, în
matricea funcţiilor,vom avea următoarele valori: MF(7,1)=1 şi MF(1,7)=0.
În mod similar, se compară şi celelalte funcţii şi se completează toate
elementele matricii, obţinându-se tabelul nr. 4.39.
Tabelul nr. 4.39 Matricea nivelurilor de importanţă ale funcţiilor sistemului de

management al unei organizaţii
F01 1 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
F02 1 1 1 0 1 1 0 1 0 1 0 0 0 0 0
F03 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
F04 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0
F05 1 0 1 0 1 1 0 0 0 1 0 0 0 0 0
F06 1 0 1 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
F07 1 1 1 0 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0
F08 1 0 1 0 1 1 0 1 0 1 0 0 0 0 0
F09 1 1 1 0 1 1 0 1 1 1 0 0 0 0 0
F10 1 0 1 0 0 1 0 0 0 1 0 0 0 0 0
F11 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0
F12 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0
F13 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 1 1 0
F14 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 1 0
F15 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
Prin însumarea valorilor de pe fiecare coloană stabilim nivelurile de

importanţă ale funcţiilor (nj) :
Nj 14 9 15 6 11 13 7 10 8 12 5 2 3 4 1
ETAPA 2 – Determinarea costurilor funcţiilor. În cadrul acestei

etape, sunt repartizate costurile antecalculate pe funcţiile sistemului, în
funcţie de nivelurile de importanţă ale acestora şi de influenţele lor
asupra subsistemelor sistemului de management.
Pornind de la matricea influenţelor funcţiilor asupra subsistemelor,

se întocmeşte matricea costurilor parţiale ale funcţiilor, pentru care se
aplică formula :
Csj

Cfij m * ni (4.98)
nk k1
m
Matricea următoare indică modalitatea de calcul a elementelor nk .
k1
m
F01 F02 F03 F04 F05 F06 F07 F08 F09 F10 F11 F12 F13 F14 F15 nk
k1
S01 14 9 6 10 12 5 2 3 61
S02 14 6 11 13 7 10 8 12 5 3 89
S03 9 15 11 13 12 5 4 69
S04 14 9 15 7 10 5 2 4 1 67
Matricea costurilor parţiale ale funcţiilor va cuprinde valorile din
tabelul nr.4.40.
Tabelul nr.
4.40 Matricea costurilor parţiale ale funcţiilor sistemului de
management al organizaţiei
Csi F01 F02 F03 F04 F05 F06 F07 F08 F09 F10 F11 F12 F13 F14 F15 m
nk
14 9 15 6 11 13 7 10 8 12 5 2 3 4 1 k1
5000 1148 738 0 492 0 0 0 820 0 984 410 164 246 0 0 61

8500 1337 0 0 573 1051 1242 668 955 764 1146 477 0 286 0 0 89
6000 0 782 1304 0 956 1130 0 0 0 1043 435 0 0 348 0 69
2500 522 336 560 0 0 0 261 373 0 0 186 74 0 149 37 67
Prin însumarea valorilor de pe fiecare coloană se determină costurile

funcţiilor sistemului de management :
Funcţia F01 F02 F03 F04 F05 F06 F07 F08 F09 F10 F11 F12 F13 F14 F15
Costul 3007 1856 1864 1065 2007 2372 930 2148 764 3173 1509 238 532 497 37
ETAPA 3–Determinarea costurilor antecalculate supradimensionate

ale funcţiilor.
Se determină costurile reale ale funcţiilor şi se compară apoi cu
costurile antecalculate ale acestora, în vederea identificării costurilor
supradimensionate. Se va lua în considereare faptul că între costul real al
unei funcţii şi numărul nivelelor sale de importanţă există o relaţie de
forma y = a ∙ x unde a reprezintă un coeficient de regresie, calculat pe
baza datelor din tabelul următor:
F01 F02 F03 F04 F05 F06 F07 F08 F09 F10 F11 F12 F13 F14 F15 ∑
X 14 9 15 6 11 13 7 10 8 12 5 2 3 4 1
Y* 3007 1856,1 1864 1064,8 2007 2372 929,7 2147,86 764 3173,1 15097 239 532,4 497,1 37,3 22000
X∙Y* 42098 16705 27961 6389, 220789 3083 6508 21478,6 6112, 38078 7543 477 1597 1988 37,3 229888
0 6 4
X2 196 81 225 36 121 169 49 100 64 144 25 4 9 16 1 1240
a = 229888/1240 = 185,39
Cunoscând valoarea coeficientului de regresie, se determină
costurile reale ale funcţiilor, aplicând formula y=a*x :
Y 2595,5 1668,5 2780,9 1112,3 2039,3 2410,1 1297,7 1853,9 1483,1 2224,7 926,9 370,7 556,1 741,6 185
Comparând costurile calculate cu cele antecalculate, vom obţine

situaţia următoare:
Y 2595,5 1668, 2780, 1112, 2039, 2410,1 1297,7 1853,9 1483, 2224,7 926,9 370,7 556,1 741,6 185
5 9 3 3 1
Y* 3007 1856,1 1864, 1064, 2007, 2372,0 929,7 2147,8 764,0 3173,1 1508,7 238,56 532,4 497,08 37,31
0 8 0 1 3 6 4 5 1 2
Δ -411,5 -187,6 916,85 47,52 32,24 38,10 368,02 -293,9 719,1 -948,4 -581,7 132,2 23,76 244,49 148,0
3 0 3 5 3 8
Funcţiile pentru care costul real este mai mic decât cel antecalculat
(∆<0) sunt supradimensionate :
F01 Capacitatea de luare a deciziilor în timp real.
F02 Eficientizarea deciziilor care au la bază exercitarea atributului de
previziune.
F08 Capacitatea de a lua decizii asistate de calculator.
F10 Capacitatea de monitorizare on-line a sistemului de producţie.
F11 Reproiectarea sistemului de management pe criterii de eficienţă.
Pe baza acestor informaţii, managementul organizaţiei poate decide

fie renunţarea la reproiectarea sistemului de management, fie solicitarea
redimensionării economice a funcţiilor cu costuri antecalculate
supradimensionate.
4.8 Optimizarea rutelor de transport
O categorie deosebit de complexă de situaţii manageriale este aceea

care ridică în faţa managementului unei organizaţii problema optimizării
rutelor de transport, atunci când se doreşte minimizarea cheltuielilor
totale prin parcurgerea traseului minim între mai multe puncte deservite
la un moment dat.
Într-o formalizare generală a situaţiilor din această categorie, putem
accepta că se doreşte stabilirea unei rute optime care să permită trecerea
unui mijloc de transport prin „n” puncte astfel încât, distanţa totală
parcursă să fie minimă şi să nu se treacă de două ori prin acelaşi punct. În
practica managerială, această cerinţă, de o deosebită actualitate şi
complexitate, este cunoscută sub numele de „problema comisvoiajorului”,
definită pentru prima dată în mediul de afaceri din SUA la mijlocul
secolului XX. Ea este întâlnită în serviciile publice de transport local, în
distribuţia teritorială a produselor unei organizaţii, în diverse activităţi de
prestări servicii, telecomunicaţii şi uneori, în activitatea de organizare a
producţiei.
4.8.1 Consideraţii generale
Din punct de vedere al funcţiilor procesului managerial,

optimizarea rutelor de transport, în context cu cele prezentate mai sus,
permite eficientizarea exercitării îndeosebi a funcţiilor de previziune,
organizare şi coordonare fiind, din acest punct de vedere, o situaţie
managerială a cărei rezolvare poate îmbunătăţi semnificativ indicatorii de
performanţă ai organizaţiei. Complexitatea sa, precum şi o serie de
cerinţe economice suplimentare, au făcut imposibilă identificarea unor
algoritmi care să permită obţinerea de soluţii deterministe. Problema a
fost rezolvată, printr-un procedeu iterativ, de Little, Murty, Sweeney şi
Karel [1], considerat cel mai eficient procedeu publicat până în prezent,
deşi timpul de rezolvare a problemei cu ajutorul calculatorului creşte
foarte repede, odată cu dimensiunile acesteia. Pentru descrierea
matematică a problemei notăm cu M(R) mulţimea rutelor posibile, de

dimensiune nxn şi cu C(i,j) matricea costurilor.
Dacă cij este costul deplasării din oraşul i în oraşul j, notăm x ij = l,
dacă deplasarea se face direct din oraşul i în oraşul j şi x ij=0, în caz
contrar. Cu aceste notaţii, condiţia de optim este dată de (minim) xijcij .
Restricţia suplimentară constă în faptul că valorile x ij trebuie alese în aşa i,
j
fel încât prin nici un oraş să nu se treacă de două ori, înainte de a fi
terminat turul tuturor oraşelor. Deoarece nu se poate merge direct din i
în i, putem evita axest lucru în procesul minimizării punând c ii =∞. Să
observăm că pentru fiecare indice i, avem xij = l pentru un singur j; de
asemenea, pentru fiecare indice j avem xij = l pentru un singur i. Prin
urmare, am putea rezolva problema de repartizare optimă, sperând că
soluţia ei va satisface restricţia suplimentară. Înainte de a prezenta
algoritmul lui Little pentru rezolvarea problemei, se impune precizarea
că numărul drumurilor posibile între „n” puncte este deosebit de mare, el
fiind egal cu (n-1)!.
4.8.2 Studiu de caz. Optimizarea rutelor de transport folosind
algoritmul lui Little
Având în vedere complexitatea algoritmului iterativ dezvoltat de

Little şi colaboratorii lui, precum şi dificultatea abordării unui studiu de
caz, vom prezenta modul de rezolvare a situaţiei manageriale specifică
problemei de optimizare a rutelor de transport pe exemplul tratat de
Russell Ackoff şi Maurice Sasieni[1].
Notăm cu S(0) mulţimea tuturor itinerariilor admisibile în problema
comisvoiajorului, de dimensiune nxn, cu matricea costurilor [c ij]. Există
(n-1)! trasee în S(0). Reducem matricea [c ij] astfel încât fiecare linie şi
fiecare coloană să conţină cel puţin un element nul. Drumul care trece
prin aceste elemente nule este cel optim, iar costul asociat lui este egal cu
suma totală a reducerilor efectuate. Fie [c'ij] matricea redusă şi r cantitatea
totală scăzută din [cij]. Observăm că fiecare itinerariu în S(0) va costa cel
puţin r. Spunem că r este o margine inferioară a traseelor din S(0).

Metoda lui Little şi a colaboratorilor începe prin a partiţiona S(0) în două
submulţimi şi a calcula câte o margine inferioară pentru fiecare din ele.
Se împarte apoi submulţimea cu marginea inferioară mai mică şi se
calculează încă două margini inferioare. La fiecare etapă se alege
submulţimea având cea mai mică margine inferioară obţinută până în
acel moment şi se descompune în două submulţimi disjuncte. La sfârşit se
obţine o submulţime, care conţine un singur itinerar, al cărui cost este
egal cu marginea inferioară; acest drum este optim. Vom exemplifica
aplicarea algoritmului pe problema cu zece oraşe care a fost utilizată
iniţial de Murty, prezentată în tabelul nr.4.41. Se observă că elementele
cij de pe diagonala principală sunt infinite, deoarece nu se poate merge
dintr-un oraş în el însuşi într-o singură escală.
Tabelul nr. 4.41 Matricea itinerariilor admisibile în problema comis-voiajorului – Etapa

nr. I
Paşii de algoritmi sunt următorii:

1.Se scade cel mai mic element din fiecare linie a matricei costurilor
până când se obţine câte un zero în fiecare linie şi în fiecare coloană.
Suma cantităţilor care au fost scăzute este reducerea totală r. Notăm cu
[c'ij] matricea obţinută în acest mod. Observăm că matricea din tabelul l

este deja redusă şi r=0.
2.Pentru fiecare element nul din [c 'ij] se înregistrează penalitatea
(phk) corespunzătoare nefolosirii acelui element, în baza următorului
raţionament: dacă nu se foloseşte arcul (h, k), trebuie folosit un anumit
element din linia h şi un anumit element din coloana k şi deci costul
nefolosirii legăturii (h, k) este cel puţin egal cu suma celor mai mici
elemente din linia h şi coloana k, cu excepţia elementului c'hk. Ca
urmare,
 
phk min c'hj  min c'ik  
(4.80) jk ih
Rezultatul obţinut se încrie în colţul din stânga sus al fiecărei celule

în care se găseşte un zero.Pentru exemplu, considerăm zeroul din celula
(l, 9). Suma minimelor din linia l şi coloana 9, excluzând zeroul din (l, 9),
este 23 + 0 = 23. Pentru celula (10, 2), suma este de asemenea 23 + 0 = 23,
iar pentru (2, 7) este 0 + 17 = 17. Rezultatul acestor calcule este arătat în
tabelul 4.42. În primul ciclu se merge la pasul 3; în ciclurile următoare se
merge la pasul 6.
3.Fie (h,k) celula cu c'ij=0, având penalitatea maximă (dacă există

mai multe asemenea elemente, se alege unul dintre ele în mod arbitrar).
Se partiţionează mulţimea S(0), a tuturor itinerariilor posibile, în
mulţimea acelora care conţin arcul (h,k) şi mulţimea
complementară. Fie S(h,k) şi S( h,k ) aceste submulţimi.
4.Se calculează marginile inferioare ale costurilor tuturor drumurilor

în fiecare submulţime.
4.1.Dacă nu se foloseşte arcul ( h,k) atunci, pe lângă reducerea r, va

mai fi un cost de cel puţin phk (pasul 1). Prin urmare, o margine
inferioară θ( h,k ) este dată de:

h,kr  p hk (4.99)
În exemplul considerat r = 0 şi pl,9 = 23 şi deci:
 1,9 0  23 23
nr. II
4.2.Pentru a calcula o margine inferioară pentru S( h,k), vom

observa că dacă folosim arcul ( h,k), atunci nu putem folosi ( k,h) (dacă am
utiliza ambele arce (h,k) şi (k,h), ar trebui să mergem de la h la k şi
înapoi la h fără a vizita celelalte oraşe). Pentru a evita utilizarea arcului
(k,h) vom pune c'kh= ∞. Deoarece arcul (h,k) este folosit, nu vom mai
utiliza nici un arc adiacent liniei h sau coloanei k. Eliminăm astfel linia h
şi coloana k. În matricea rămasă trebuie să alegem un element din fiecare
linie şi din fiecare coloană astfel încât costul să fie cel puţin egal cu
cantitatea, cu care matricea rămasă poate fi redusă.
Fie rhk această cantitate. Atunci o margine inferioară θ(h,k) pentru

S(h,k) este dată de relaţia:

h,k r  r hk (4.100)
În exemplul considerat punem c'91=∞ şi eliminăm linia l şi coloana
9. Matricea rămasă poate fi redusă cu 16 în linia 3 şi θ(1, 9)=0+16=16.
5.Se alege S(h,k) sau S(h,k ) pentru a fi partiţionată în continuare,
după cum θ(h,k) este mai mic decât θ(h,k ) sau invers. Dacă se alege S
(h,k), se merge la pasul 2 folosind matricea redusă obţinută
în pasul 4.2. Dacă se alege S( h,k ) se reia matricea [c'ij] punând c'hk=∞ şi
se reduce matricea rezultată. Cu matricea obţinută în acest fel se reia
pasul 2.
Matricea obţinută la pasul 4.2 este prezentată în tabelul nr.4.43.
23 16
1,9 1,9
6.Fie (u,v) căsuţa care conţine penalitatea maximă p uv. Se face din
nou o partiţie, în mulţimile care conţin arcul ( u,v) şi acela care nu îl
conţin. În exemplul nostru, penalităţile sunt arătate în colţurile din stingă

sus ale tabelului 3. Alegem (10, 2) cu penalitatea 30.
7.Se calculează marginile inferioare pentru noile mulţimi. Fie θ'
marginea inferioară corespunzătoare mulţimii care urmează a fi
partiţionată.
7.1.Pentru mulţimea care nu conţine (u,v) marginea inferioară este
θ=θ'+puv.
7.2.Pentru mulţimea care conţine (u,v) se elimină linia u şi coloana
v. Se găseşte elementul (ά, β) care împreună cu arcele incluse anterior ar
forma un subciclu1.
nr. III
1 Pentru a găsi arcul care ar completa un subciclu, este util să introducem conceptul de lanţ. Un singur arc este
un lanţ de lungime l; avem un lanţ de lungime k atunci când avem arce de forma (a, b), (b, c), (c, d),...,(g, h),
(h, j), în număr de k. Când adăugăm arcul (j, l) trebuie să excludem arcul (l, a) pentru a evita un subciclu. Am
putea adăuga un arc care leagă două lanţuri, de exemplu să adăugăm (h, u) lanţurilor (a, b), (b, c),...,(g, h) şi
(u, v), (v, w),...,(y, z), în acest caz trebuie să excludem (z, a).
Costul arcului (ά, β) se ia infinit. Se reduce matricea astfel obţinută.

Dacă ruv este reducerea, atunci θ= θ' +ruv. În exemplul considerat am ales
elementul (10,2). Eliminăm linia 10 şi coloana 2. Mulţimea care trebuie
partiţionată este aceea a tuturor ciclurilor care includ (l,9). Când facem
partiţia în mulţimile conţinând (l, 9) şi (10, 2), trebuie să excludem (2,
10). Punem c’2,10= ∞ în tabelul 3. Matricea rezultată poate fi redusă cu 2
(în linia 4). Matricea obţinută este redată în tabelul următor.

nr. IV
Deoarece cel mai mic cost (fig.2) este 18 pentru (10,2) partiţionăm
mulţimea care include (1,9) şi (10,2). Se calculează penalităţile pentru
elementele nule din tabelul 4.43 şi se înscriu în colţurile din stânga sus.
Cea mai mare penalitate este 38 pentru (9,5). Dacă includem (9,5) avem
lanţul (l,9), (9,5) şi, prin urmare, trebuie să excludem (5,1) pentru a evita
un subciclu. Punem c5,1=∞, eliminăm linia 9 şi coloana 5 din tabelul 4.44 şi
calculăm reducerea. Ea este 3 în linia 4.
23 16
1,9 1,9
16+30=46 16+2=18
10 ,2 10,2
Datorită faptului că mulţimea care conţine (9,5) are marginea θ=21,

continuăm descompunerea. Reducem tabelul 4 şi obţinem tabelul 4.45,
cu penalitatea maximă 24 pentru (7.10). Eliminăm linia 7 şi
coloana 10.
0
23 16
1,9 1,9
46 18
10,2 10,2
18+38=56 18+3=21
9, 5 9,5

nr. V
Pentru lanţul (7,10), (10, 2) luăm cij=∞. Obţinem reducerea 12 în

coloana 7.
23 16
1,9 1,9
46 18
10 ,2 10,2
56 21
9,5 9,5
21+24=45 21+12=33
7,10 7,10
Costul mulţimilor care conţin (l,10) este 33, deci mai mare decât
costul 23 al mulţimilor care nu conţin (l,9). Se partiţionează mulţimea
tuturor traseelor care nu conţin arcul (1,9). Pentru a face aceasta, ne

întoarcem la tabelul 1, punem c1,9=∞ şi reducem matricea. Rezultatul este
tabelul 4.45, în care se indică şi penalităţile. Penalitatea maximă este 30 în
celula (10,2). Eliminăm linia 10 şi coloana 2, punem c 2,10=∞ şi reducem
matricea astfel obţinută. Reducerea este 2 în linia 4. Continuând în acest
fel, se obţine rezultatul final.

nr. VI
23 16
1,9 1,9
23+2=25
23+30=53 46 18
10 ,2 10,2 10 ,2 10,2
56 21
9,5 9,5
45 33
7,10 7,10
Să observăm în figura de mai sus că atunci când ajungem la o soluţie

în (6,3), obţinem costul 33, care este şi costul ramurii abandonate în
(7,10). Putem să ne înapoiem la această ramură, obţinând încă o soluţie.
Metoda va furniza noi soluţii ori de câte ori vom întâlni situaţia de mai
sus.
Rezultatele finale sunt ciclurile:
1-10-2-7-6-3-9-5-4-1 şi 1-9-5-6-4-7-10-2-3-8-1.
Costul fiecăruia din cele două itinerarii este 33.
Fiecare din aceste submulţimi conţine câte un singur ciclu, al cărui
cost este egal cu marginea inferioară, iar toate celelalte itinerarii aparţin
unor submulţimi ale căror margini inferioare sunt mai mari. Prin urmare,
ciclurile obţinute au costul minim.
Procedeul pe care 1-am descris pentru rezolvarea problemei
comisvoiajorului este un exemplu al unei tehnici mai generale numite
branch-and bound (ramifică şi mărgineşte).
Figura nr. 4.26 Optimizarea unei rute de transport prin tehnica branch&bound
Optimizarea unei probleme de transport, folosind algoritmul lui

Little, cu ajutorul unui produs informatic dedicat este deosebit de
importantă având în vedere numărul extrem de mare de trasee existente
pentru un număr mic de puncte (de exemplu, pentru doar 10 puncte
numărul traseelor posibile este 9!, valoare care indică câteva sute de mii
de drumuri posibile). Rezolvarea problemei cu ajutorul calculatorului
presupune organizarea datelor în masive de memorie uni şi
bidimensionale, sau în fişiere înlănţuite. Un colectiv al catedrei de
Management din Academia de Studii Economice Bucureşti a aplicat acest
algoritm pentru optimizarea rutelor de aprovizionat a centrelor de
distribuţie din Bucureşti cu produse lactate, în baza unui contract
încheiat cu Întreprinderea de Produse Lactate „Mioriţa”, folosind un
produs informatic propriu care gestiona o bază de date formată din fişiere
de structură şi de legătură.
CAPITOLUL 5
5REALIZAREA SISTEMELOR
INFORMATICE
PENTRU MANAGEMENT
5.1 Diagnosticarea sistemelor informaţionale folosind
tehnica SWOT
Diagnosticarea sistemului informaţional al unei organizaţii în

vederea identificării punctelor sale forte şi slabe se face prin metode
specifice de analiză a acestuia, una din cele mai uzual folosite fiind
tehnica SWOT (Strenghts, Weaknesses, Opportunities, Threats).
Ipoteza de la care pleacă analiza SWOT este aceea că modul de
funcţionare al sistemului de management al organizaţiei reprezintă
rezultatul influenţei unor factori interni ai organizaţiei, de natură
pozitivă sau negativă. Fireşte însă că asupra componentelor sistemului de
management acţionează şi o serie de factori externi, care pot accelera sau
atenua efectele celor interni. Cunoaşterea acestor factori devine astfel o
condiţie esenţială pentru elaborarea unui plan de ameliorare a
funcţionării sistemului informaţional.
Atât factorii interni, cât şi cei externi pot fi controlabili sau în afara
sferei de control a sistemului informaţional. Tehnica SWOT este
concentrată în special pe analiza factorilor controlabili. Atunci când se
doreşte realizarea unei astfel de diagnosticări, este necesar să se găsească
răspunsul la întrebări precum:
• Care sunt avantajele sistemului informaţional existent, abordat prin

prisma interacţiunilor sale cu sistemele decizional şi organizatoric?
• Ce caracteristici favorabile prezintă sistemul informaţional, în ceea
ce priveşte modul de structurare a datelor, informaţiilor şi
cunoştinţelor, precum şi în organizarea fluxurilor şi circuitelor
informaţionale?
• Care este gradul de manifestare a deficienţelor generale şi specifice
ale sistemului informaţional?
• Care sunt avantajele şi dezavantajele care rezultă dintr-o analiză
comparativă cu organizaţiile concurente?
• Care sunt schimbările externe care au un efect benefic asupra
sistemului de management al organizaţiei?
• Care este gradul de satisfacere a cerinţelor formulate de factorii de
decizie din organizaţie?
În vederea sintetizării răspunsurilor la întrebările de mai sus, este

necesar să se întocmească o matrice care să cuprindă punctele forte,
punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările sistemului informaţional
(figura nr. 5.1).
Pentru exemplificarea modului de evidenţiere a concluziilor

analizei SWOT, considerăm cazul unei companii de dimensiuni medii
care prestează servicii IT şi comercializează produse software pentru
mediul economic şi pentru instituţii din administraţia publică. Pe baza
analizării mediului intern şi a celui extern companiei, se pot desprinde
concluzii referitoare la punctele sale forte şi la slăbiciunile sale, precum şi
la oportunităţile de care poate profita şi pericolele pe care trebuie să le

ocolească.
Tabelul nr. 5.1 Matricea SWOT
SWOT INTERN
Puncte forte Puncte slabe
EXTERN Oportunităţi Utilizarea punctelor Eliminarea sau

forte ale sistemului limitarea
informaţional în disfuncţionalităţilor
vederea valorificării prin integrarea
oportunităţilor oportunităţilor
mediului extern mediului extern
Ameninţări Folosirea punctelor Identificarea de soluţii
tari pentru a pentru atenuarea
contracara punctelor slabe
ameninţările din concomitent cu
mediul extern prevederea
ameninţărilor externe
Într-o abordare generală, putem considera că elementele rezultate în

urma analizei sunt următoarele:
1. Puncte forte
• Experienţa companiei în realizarea şi distribuţia soluţiilor sale
informatice integrate în domeniul economic.
• Existenţa în cadrul companiei a unui compartiment eficient de
marketing.
• Tehnologia avansată şi metodologiile utilizate de companie în
realizarea soluţiilor IT.
• Notorietatea mărcii companiei pe piaţa de software şi servicii IT.
• Poziţia de lider pe piaţa românească de software şi servicii IT.
• Ritm rapid de înnoire şi diversificare a serviciilor oferite.
• Personal foarte bine pregătit, competent, eficient şi motivat.
• Justificarea tot mai mare a investiţiei în serviciile informatice

integrate în domeniul economic.
• Un raport preţ-calitate justificat prin performanţele soluţiilor.
2. Puncte slabe
• Costuri ridicate ale produselor şi serviciilor companiei, ca urmare a
necesităţii permanente de a lucra cu cele mai noi şi mai scumpe
tehnologii.
• Pierderea unor specialişti, ca urmare a fenomenului tot mai avansat
de „headhunting” de pe piaţă.
• Soluţiile necesită investiţii iniţiale foarte mari din partea clienţilor.
• Există încă incertitudini legate de software (adaptabilitate la
specificul firmelor româneşti).
• Presupune o responsabilitate sporită încredinţată personalului
beneficiar (utilizator).
• Factori de cost ridicaţi pe termen lung: implementare, consultanţă,
întreţinere.
• Soluţiile IT reprezintă încă un serviciu scump pentru orice tip de
afacere.
• Politică de preţuri de multe ori greu de respectat de către potenţialii
beneficiari (cu 10-30% peste media pe piaţă).
3. Oportunităţi
• Recunoaşterea de către UE, în anul 2004, a existenţei unei economii
funcţionale de piaţă în România.
• Semnarea tratatului de aderare a României la UE şi eforturile care se
fac în vederea respectării obligaţiilor asumate în capitolele de
negociere.
• Ritmul rapid de dezvoltare a pieţei interne de IT.
• Creşterea impresionantă a investiţiilor realizate în industria
tehnologiei informaţiei.
• Existenţa potenţialului nevalorificat la nivelul organizaţiilor de
dimensiuni medii care, în scopul obţinerii unui avantaj concurenţial
şi al modernizării activităţii, doresc implementarea de soluţii
informatice.
• Apariţia continuă de noi cerinţe manageriale la nivelul organizaţiilor
româneşti, ce pot fi satisfăcute prin soluţii informatice.
• Cerere în creştere pentru soluţiile informatice integrate în domeniul

economic şi managerial.
Mediul tehnologic permite apariţia unor noi produse şi tehnologii
(sisteme bazate pe cunoştiinţe).
4. Ameninţări
• Nerespectarea legii copyright-ului în domeniul
tehnologiei informaţiei.
• Existenţa unei concurenţe puternice pe piaţă.
• Degradare morală rapidă a soluţiilor informatice şi necesitatea
dezvoltării continue de soluţii noi (durata de viaţă ≈ 5 ani).
• Contextul economic perturbator – există o lipsă a disponibilităţilor
financiare la nivelul unor sectoare ale economie naţionale, la nivelul
bugetelor instituţiilor publice etc.
• Complexitatea din ce în ce mai ridicată a cerinţelor clienţilor.
• Probleme legate de resursele umane pe piaţa IT: deficienţe în partea
practică a pregătirii absolvenţilor de facultate.
• Agravarea şi accentuarea fenomenului de „headhunting”, care lasă
companiile fără specialiştii în care au investit.
• Existenţa încă, a numeroase organizaţii care nu au o mentalitate şi
cultură organizaţională bine definită în domeniul serviciilor
informatice.
5.2 Principii metodologice de realizare a sistemelor

informatice pentru management
Realizarea subsistemelor informatice este posibilă prin parcurgerea

unor etape metodologice cu un conţinut şi metodică bine definite care
trebuie să aibă la bază, în concepţia autorilor, o serie de principii
metodologice necesare a fi respectate începând cu etapa de analiză şi
terminând cu cea de dare în exploatare a fiecărui subsistem informatic.
Considerăm astfel că principiile metodologice pot fi evidenţiate în
următoarea succesiune:
1. Proiectarea sistemului trebuie să înceapă, conform concepţiei

sistemice, de la ieşirile acestuia şi de la conţinutul situaţiilor
informaţionale finale. Conform acestui principiu, cunoscut şi sub
denumirea de principiul viitor-trecut, determinarea şi analiza
ieşirilor trebuie să se facă desfăşurând ponderea principală a
activităţilor de la nivelul strategic şi tactic spre nivelul operativ,
proiectarea sistemului desfăşurându-se după următoarea succesiune
logică de activităţi: analiza ieşirilor → determinarea modelelor
pentru conducerea strategică şi tactică → e1aborarea tehnicilor
adecvate de organizare a bazei de date şi a programelor destinate
administrării acesteia → determinarea configuraţiei hardware.
După cum este şi firesc, parcurgerea acestor faze nu se poate face

fără întoarceri şi reluări deoarece în orice moment poate apărea
necesitatea revederii succesiunii fazelor pentru luarea în considerare a
unor noi obiective sau restricţii.
2. Abordarea realizării viitorului sistem informatic pentru

management trebuie să se facă de pe poziţia întregului, urmărinduse
în acelaşi timp satisfacerea cerinţelor părţilor sale componente.
Abordarea globală permite să se acorde o pondere justă obiectivelor
strategico-tactice ale activităţilor societăţii comerciale. Respectarea
acestui principiu asigură integrarea subsistemelor informatice dintro
firmă, prin crearea posibilităţilor de constituire a unei baze de date
unice în care informaţia este culeasă o singură dată şi este folosită de
toate aplicaţiile informatice dezvoltate.
3. Asigurarea independenţei structurii sistemului informatic faţă de

structura organizatorică a organizaţiei. Modul principal de realizare
a acestei independenţe relative este abordarea proiectării sistemului
informatic pe bază funcţională, prin integrarea în etapele elaborării
sale a celor cinci funcţiuni ale firmei.
4. Implementarea noului sistem trebuie să înceapă întotdeauna de la

nivelul strategic care asigură obţinerea unei eficiente economice
maxime. Acest mod de abordare permite ghidarea activităţii de
implementare pentru fazele ulterioare datorită posibilităţii de a se
simula pe însuşi sistemul informatic implementat comportarea sa în
faza următoare. Începerea implementării sistemului informatic de la

nivelul strategic şi tactic permite de asemenea, agregarea datelor
care prezintă avantajul grupării lor în fişiere de dimensiuni mici, a
căror prelucrare necesită, într-o primă fază, configuraţii modeste de
calcul şi un efort relativ mic în procesul de pregătire a datelor.
5. Includerea în sistemul informatic a componentelor sale de avarie.

Realizarea componentelor de avarie ale sistemului informatic,
posibilă în special cu ajutorul modelelor dinamice, permite
constituirea unor fişiere de tip arhivă care stochează o perioadă
mare de timp variabilele de stare ale activităţilor economice
preluate pe calculator. Existenţa acestor fişiere prezintă avantajul de
a putea regenera starea activităţilor economice la momentul (t-1) în
cazul alterării unor informaţii la momentul (t).
5.3 Etapele realizării sistemelor informatice pentru

management
În domeniul analizei şi proiectării sistemelor informatice nu există o

terminologie unică, acceptată de toţi specialiştii, care să permită
elaborarea unei metodologii unitare de implementare a informaticii în
cadrul sistemelor de management. Realizarea sistemelor informatice
reprezintă un ansamblu de activităţi care impune folosirea unui volum
mare de resurse financiare, umane şi materiale, într-o perioada lungă de
timp. Activităţile ce trebuie parcurse sunt numeroase, cu un pronunţat
caracter creativ, ele reprezentând un proces complex, ordonat într-o
înlănţuire de faze şi care presupune utilizarea unui instrumentar de
metode şi tehnici specifice.
Proiectării unui sistem informatic îi corespunde un anumit ciclu de
dezvoltare, care poate fi definit astfel:
Ciclul de dezvoltare reprezintă un proces complex, format dintr-o

succesiune de etape, prin care se transferă o cerinţă de ordin managerial
într-un sistem informatic.
În general, specialiştii apreciază că ciclul de dezvoltare al unui

sistem informatic pentru management cuprinde patru etape: analiza,
proiectarea, implementarea şi exploatarea şi menţinerea în funcţiune.
La rândul lor, etapele de mai sus sunt caracterizate prin obiective
bine definite, succesiuni de faze componente, precum şi printr-un
ansamblu de tehnici şi metode specifice fiecăreia.
Realizarea şi implementarea sistemului informatic pentru
management în cadrul unei organizaţii trebuie să se facă într-o concepţie
unitară şi modulară respectând o serie de cerinţe a căror definire
anticipează de regulă procesul de analiză şi proiectare a sa. În concepţia
autorilor, realizarea unui sistem informatic integrat pentru management
trebuie să se facă într-o abordare paralelă, pe două planuri:
• „De sus în jos" (principiul top-down), ceea ce presupune definirea

obiectivelor specifice sistemului de pe poziţia întregului. Această
condiţie restricţionează fixarea obiectivelor la nivel de subsistem, în
sensul eliminării acelora care sunt favorabile subsistemului, dar
influenţează negativ funcţionarea întregului sistem care îl conţine.
De exemplu, pentru subsistemul activităţii comerciale poate fi
definit ca obiectiv: „eliminarea stocurilor supra-normative, a celor
fără mişcare sau cu mişcare lentă". Realizarea acestui obiectiv poate
duce la reducerea cheltuielilor de stocare şi, într-o primă fază, la
reducerea cheltuielilor totale ale organizaţiei. Pe de altă parte,
disponibilizarea materiilor prime şi materialelor din categoria de
mai sus poate duce la stagnări ale procesului de producţie atunci
când onorarea unor comenzi presupune folosirea acestor materii
prime, a căror achiziţionare ulterioară necesită un efort suplimentar
din punct de vedere financiar şi în timp. Concluzionând, efectul de
disponibilizare a unor stocuri de materii prime este eficient la
nivelul subsistemului comercial, dar ineficient pentru activitatea de
ansamblu a organizaţie.
• Dezvoltarea de aplicaţii informatice „de jos în sus", astfel încât

implementarea lor să asigure realizarea obiectivelor stabilite
anterior. Această caracteristică de realizare a sistemelor informatice,
specifică implementării pe scară largă a microcalculatoarelor, este
posibilă doar prin asigurarea unei funcţionări în timp real a tuturor
aplicaţiilor informatice. Nucleul acestor aplicaţii îl constituie bazele
de date distribuite, gestionate prin intermediul unui SGBD asociat şi
care asigură eliminarea redundanţelor în procesul de stocare a
datelor.
5.3.1 Analiza
Creşterea complexităţii activităţilor economice, sporirea exigenţelor

pentru valorificarea cât mai completă a resurselor existente, dinamica
actului decizional, specifică economiei de piaţă, au dus treptat la o
creştere simţitoare a volumului de informaţii în circulaţie, precum şi la
un consum important de resurse pentru culegerea, prelucrarea şi
transmiterea acestora în cadrul organizaţiilor. Din acest motiv, de regulă,
mai ales în cazul sistemelor complexe, etapa de analiză este
descopmpunsă într-o analiză preliminară şi una detaliată a sistemului
informaţional.
5.3.1.1 Analiza preliminară
Obiectivul fundamental al acestei etape constă în identificarea şi

definirea ariei de întindere a sistemului informaţional ce urmează a fi
analizat, precum şi a problemelor care justifică din punct de vedere
economic şi decizional raţionalizarea sa. De regulă realizarea acestui
obiectiv este condiţionată de atingerea următoarelor două obiective
derivate:
• raţionalizarea sistemului informaţional, urmărindu-se preponderent
îmbunătăţirea componentelor sale fără trecere la prelucrarea
automată a datelor;
• creşterea calităţii informaţiilor care circulă în sistem, a vârstei şi

acurateţei acestora prin dezvoltarea în cadrul sistemului a unor
subsisteme informatice.
În această abordare, etapa de analiză preliminară presupune
parcurgerea unor faze la a căror realizare participă de regulă o echipă de
proiect mixtă, care include specialişti atât din cadrul organizaţiei, cât şi
din afara ei. Cu precizarea că fazele parcurse în timpul analizei
preliminare variază în funcţie de natura şi complexitatea activităţilor
economice din sistemul informaţional, considerăm că cele mai uzuale
sunt următoarele:
1.Identificarea problemelor care justifică procesul de perfecţionare a

sistemului informaţional.
Problemele localizate în această fază trebuie să aibă un caracter

general şi să evidenţieze o serie de aspecte negative în funcţionarea
sistemului informaţional, atât din punct de vedere economic, cât şi
decizional. Din analizele efectuate de autori într-o serie de organizaţii
româneşti s-au desprins următoarele categorii de probleme identificate în
procesul de perfecţionare a sistemelor informaţionale:
• necorelarea activităţii de asigurare a resurselor materiale cu

dinamica programelor de fabricaţie;
• imposibilitatea cunoaşterii în timp util, la diverse niveluri de

decizie, a stocurilor de materiale, materii prime, produse de bază,
piese de schimb şi produse complementare, în corelare cu
necesităţile procesului de fabricaţie la un moment dat;
• lipsa de informare a factorilor de decizie asupra gradului de achitare

a facturilor către furnizori, precum şi a situaţiei încasării creanţelor;
• inexistenţa, la nivelul organizaţiilor a unei infrastructuri

informaţionale care să permită obţinerea în timp util a informaţiilor
necesare realizării unor analize economice detaliate;
• absenţa sistemelor integrate de conducere a activităţii de producţie

care să permită atât controlul în timp real al procesului tehnologic,
cât şi corelarea acestuia cu consumurile efective de materii prime,

materiale directe şi de manoperă;
• neutilizarea unui instrumentar eficient de fundamentare şi urmărire
în dinamică a evoluţiei costurilor de producţie pe articole de
calculaţie sau elemente primare;
• nefolosirea unui instrumentar cu caracter previzional în conducerea

activităţilor economice care să permită cunoaşterea apriorică, cu o
probabilitate satisfăcătoare, a evoluţiei unor indicatori economici de
bază;
• lipsa unui sistem informaţional unitar la nivelul organizaţiei, care să

permită surprinderea interdependenţelor existente între activităţile
economice şi să asigure imposibilitatea manifestării fenomenelor de
redundanţă, filtraj, distorsiune şi aglomerare a canalelor de
informaţii.
Toate aceste probleme şi altele generate de particularităţile

activităţilor economice din societăţile comerciale converg spre problema
fundamentală cu care se confruntă majoritatea managerilor, problemă
care poate fi definită prin lipsa de informare a factorilor de decizie şi
imposibilitatea fundamentării, în situaţii complexe, a unor decizii
pertinente şi în timp util.
2.Stabilirea activităţilor economice implicate în procesul de analiză.
În concepţia autorilor, abordarea activităţilor economice trebuie

făcută într-o manieră care să ţină cont de dinamica acestora, evitându-se,
pe cât posibil, particularizarea la nivel de compartiment. Argumentul
principal constă în faptul că activităţile economice de bază sunt
rezultante ale interdependenţelor existente între o mulţime de activităţi
care le preced. De exemplu activitatea de urmărire a evoluţiei costurilor
directe şi a abaterilor acestora de la nivelurile planificate este precedată
de o serie de alte activităţi prin care se asigură:
• fundamentarea costurilor directe;

• înregistrarea costurilor efective care se regăsesc în producţia

terminată, neterminată sau în cea destinată consumului intern;
• stabilirea cauzelor obiective şi subiective care stau la baza generării
abaterilor.
Considerăm că stabilirea corectă a activităţilor economice şi a

interdependenţelor dintre ele presupune, din partea membrilor echipei
de cercetare, o mare experienţă în activitatea de analiză şi proiectare de
sistem. Această necesitate rezidă îndeosebi din faptul că, în general,
personalul din sistem nu-şi poate defini cu exactitate cerinţele care stau la
baza sistemului informaţional.
3.Stabilirea obiectivului fundamental şi a obiectivelor derivate ale

sistemului informatic.
Dacă obiectivul fundamental trebuie enunţat la nivelul întregului

sistem, cele derivate sunt specifice activităţilor economice conţinute în
el. De exemplu, în cazul abordării sistemului informaţional al activităţii
de producţie, unul din obiectivele fundamentale urmărite ar putea fi
„perfecţionarea conducerii activităţii de programare, lansare şi urmărire a
producţiei" în timp ce obiectivele derivate sunt:
• corelarea momentelor optime de lansare în fabricaţie a produselor

cu termenele de predare prevăzute în contractele încheiate cu
clienţii societăţii;
• cunoaşterea necesarului de materiale directe şi de manoperă înainte

de momentul lansării în fabricaţie a unui lot de produse;
• generarea aleatoare a structurilor arborescente ale produselor

lansate, în funcţie de tehnologia de fabricaţie.
De regulă, exprimarea acestor obiective se face utilizând matricea

obiectivelor sistemului informatic, exemplificată în tabelul nr. 5.2.
Tabelul nr. 5.2 Matricea obiectivelor sistemului informatic
Sistemul de obiective Indicatori şi criterii de Elemente de monitorizare Ipoteze

evaluare
Obiectiv Fundamental
Realizarea unui Sistem
de Management al Bazei - Realizarea unei - Stadiul
de Date pentru arhitecturi VPN, care să implementării
managementul permită culegerea infrastructurii hardware.
vânzărilor datelor despre piaţă de la - Documentaţii de
toate agenţiile teritoriale acceptanţă a
echipamentelor
ale organizaţiei
- Stadiul
dezvoltării aplicaţiilor
software
Obiectiv Derivat 1
Realizarea unui
componente informatice - Existenţa unei - Numărul de - Se consideră că
de tip CRM (Customer strategii clienţi care au utilizat dezvoltarea unui astfel
Relationship CRM. centrul de de subsistem va
- Dezvoltarea contact şi aplicaţiile de tip impulsiona cererea de
Management)
unei componente eCRM. eCRM
produse şi va creşte
- Implementarea - Gradul de
gradul de satisfacţie al
aplicaţiilor CIS satisfacţie al clienţilor
clientului, îmbunătăţind,
(Customer Interaction - Volumul
de asemenea, imaginea
Software). vânzărilor de produse şi
organizaţiei.
- Existenţa unui servicii
centru de contact.
Obiectiv Derivat 2
Dezvoltarea unor
- Existenţa unui produs - Documentaţiile - Se apreciază că
aplicaţii software bazate
software de prognoză a aferente aplicaţiilor implementarea unor
pe metode de prognoză software.
duratei de viaţă a astfel de instrumente va
în domeniul vânzărilor - Analiza
produselor proprii. - determnina o cunoaştere
Existenţa unei aplicaţii comparativă a nivelurilor mai bună a pieţei şi a
informatice de prognozate cu cele efectiv oportunităţilor care pot
prognoză a volumului realizate. fi valorificate.
vânzărilor de produse
finite.
4.Analiza modului de organizare structurală şi procesuală a
companiei sau instituţiei publice.
Această fază urmăreşte cunoaşterea verigilor organizatorice în care
se desfăşoară activităţile din sistem precum şi a centrelor de decizii. În
acest context, are loc identificarea circuitelor şi fluxurilor informaţionale,
precum şi a suporţilor purtători de informaţii care le străbat. Pentru a
reliefa interdependenţele între organizarea structurală şi cea funcţională,
se poate întocmi o matrice de asociere între principalele grupe de
activităţi desfăşurate în organizaţie şi elementele de structură
organizatorică (tabelul nr. 5.3).
Matricea reflectă, totodată şi modul în care fiecare departament

gestionează informaţiile specifice fiecărui grup de activităţi.
Departamente
P – Utilizator principal (are si
Tehnică şi Licenţe
Preţuri şi analiză Economică
Financiar-contabilitate
drepturile V, A)
S – Utilizator secundar (are
si drepturile V, A) V –
Vizualizare
Monitorizare
A – Adaugare Date
Preşedinte
Direcţia IT
Control
Juridic
Activităţi
Liceniţerea şi autorizarea
P V V V V V V S
operatorilor
Monitorizarea
V, A V V, A V V, A S
raportărilor
Administrarea datelor
P V V V S
tehnice
Pregătirea personalului
P S S
operatorilor
Analiza
P V S S
economicofinanciară
Monitorizarea
Categorii de activităţi
investiţiilor
S S V P S
Monitorizarea
contractelor şi S, V V V P V S
regulamentelor
Monitorizarea licitaţiilor V P S
Realizarea controlului în
P S
teritoriu
Monitorizarea plăţilor V S S S P V S
Activităţi de natură
P S
juridică
Tabelul nr. 5.3 Matricea de asociere Activităţi-Departamente

5.Elaborarea şi prezentarea variantelor de soluţii globale.
Alternativele, împreună cu costurile estimate şi termenele propuse
sunt supuse atenţiei organismului de conducere al beneficiarului pentru a
opta asupra unei categorii din soluţiile propuse.
În concepţia autorilor, etapa de analiză preliminară a unui studiu de
perfecţionare de sistem informaţional nu este întotdeauna necesară, ea
fiind impusă în situaţiile în care se abordează sistemul în ansamblul său la
nivelul organizaţiei. De asemenea, această etapă este parcursă şi în
situaţiile în care activităţile economice analizate se regăsesc în verigi
organizatorice amplasate teritorial la distanţe mari una faţă de cealaltă.
Majoritatea abordărilor din ultimul timp a procesului de
informatizare vizează orientarea acestuia spre satisfacerea cerinţelor
sistemului de management al societăţilor comerciale. Datorită acestui
fapt, dezvoltarea de aplicaţii informatice intercorelate, modulate şi
ierarhizate, caracteristice realizării sistemelor informatice integrate, este
precedată de stabilirea strategiei de informatizare a societăţii respective.
În această situaţie, etapa de analiză preliminară devine obligatorie,
având în vedere că ea pune la dispoziţia decidenţilor toate componentele
strategiei de informatizare (alternativele strategice, modalităţile de
realizare a alternativelor apreciate drept obiective, resursele umane,
materiale şi financiare necesare, precum şi orizonturile de timp în care
urmează a se atinge obiectivele fixate).
5.3.1.2 Analiza detaliată
Obiectivul fundamental al acestei etape constă în cunoaşterea

detaliată a funcţionării sistemului informaţional, a particularităţilor sale,
precum şi evaluarea sa critică prin prisma modului în care asigură

legătura între subsistemul decizional şi cel operaţional, în strânsă
corelaţie cu asigurarea luării în timp util a unor decizii pertinente.
Etapa se caracterizează prin parcurgerea următoarelor faze
componente care asigură, în final, identificarea celor mai fiabile soluţii de
perfecţionare a sistemului:
1.Analiza documentelor din sistem.
Urmăreşte culegerea tuturor informaţiilor care să permită echipei
de cercetare cunoaşterea principalelor aspecte referitoare la situaţiile
informaţionale manuale şi automate care circulă în sistem. Considerăm că
informaţiile identificate trebuie să răspundă la următoarele cerinţe:
• denumirea documentelor, activitatea la care se referă şi
compartimentul în care se generează; persoana care introduce în
circuitul informaţional documentele şi temeiul legal în baza căruia
se desfăşoară operaţii asupra lui;
• destinaţia finală a fiecărui document, cu precizarea
compartimentelor prin care acesta trece; periodicitatea obţinerii
documentelor şi numărul de exemplare asociat lor;
• baza metodologică care constituie fundamentul completării
documentelor, de-a lungul fluxurilor informaţionale pe care le
parcurg;
• tipul documentului, prin care se semnifică natura sa tipizată, modul
de obţinere (manual sau automat), precum şi poziţia acestuia faţă de
sistemul analizat (interior sau exterior sistemului);
• gradul de codificare a informaţiilor conţinute în documente şi
modul în care aceasta răspunde cerinţelor unor eventuale prelucrări
automate;
• impactul conţinutului documentelor asupra categoriilor de decizii
fundamentate în sistem.
Culegerea categoriilor de informaţii specificate mai sus este un

proces dificil deoarece solicită personalul din toate verigile organizatorice
ale sistemului şi implică răspunderea acestuia. Din acest considerent
punctajul de mai sus poate deveni mai eficient printr-o îmbinare

armonioasă a metodei interviului cu cea a chestionarului. Deoarece
informaţiile culese stau la baza analizei economice în urma căreia se
depistează punctele slabe şi forte ale activităţilor analizate, se recomandă
ca ele să poarte girul factorilor de decizie din compartimentele care le-au
pus la dispoziţie.
2.Analiza fluxurilor informaţionale.
Pentru fiecare document identificat şi analizat în faza precedentă

trebuie să se evidenţieze existenţa unor eventuale deficienţe generale
cum ar fi: prezenţa redundanţelor, documentele inutile care circulă în
sistem, paralelismul existent între circuite care conţin informaţii identice
sau foarte asemănătoare, numărul nejustificat de mare al exemplarelor
generate din fiecare document etc.
În acelaşi timp, analiza fluxurilor informaţionale trebuie să permită

identificarea zonelor de prelucrări care se pretează cel mai bine
procesului de automatizare, precum şi a situaţiilor informaţionale ce
urmează a fi obţinute pe calculator.
Pe plan mondial,în procesul de analiză a fluxurilor informaţionale,

sunt utilizate aşa numitele diagrame flowchart, denumite şi diagrame de
flux care, pe baza unor reguli şi formalizări specifice, surprind
schimburile de date generate de desfăşurarea unui proces în cadrul
organizaţiei. Figura nr. 5.1 exemplifică o astfel de diagramă, care descrie
fluxul informaţional corespunzător procedurii de licenţiere a operatorilor

care activează într-un anumit sector al economiei naţionale.
Figura nr. 5.1 Diagrama de flux corespunzătoare procedurii de licenţiere a operatorilor
care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit sector al piaţei serviciilor

3.Evidenţierea tuturor cerinţelor decizionale.

În cadrul acestei faze, se folosesc o serie de metode specifice
procesului managerial (de exemplu: tabelele de decizie) pentru
cunoaşterea şi prezentarea detaliată a categoriilor de decizii influenţate
de informaţiile care circulă în sistem, precum şi pentru a reliefa modul în
care componentele acestuia asigură cerinţă fundamentării în timp util a
unor decizii eficiente.
Odată cu identificarea cerinţelor decizionale, este necesar să se
stabilească şi cerinţele funcţionale, care vor trebui să fie apoi formalizate
şi prezentate conducerii beneficiarului, în vederea obţinerii acceptanţei.
Tabelul nr. 5.4 exemplifică modul de formulare a acestor cerinţe pentru
Direcţia de Licenţiere a organizaţiei care are drept competenţe
autorizarea şi monitorizarea prestatorilor de servicii dintr-un anumit
sector de activitate.
Tabelul nr. 5.4 Listă de cerinţe funcţionale
Cod Cerinţă funcţională
LIC_1 La o noua cerere de licentiere sau de modificare a licentei, dacă operatorul nu
există în baza de date, se va completa fişa operatorului, fişele tehnice specifice
serviciului in cauză, precum şi datele specifice din documentaţia de licenţiere;
dacă operatorul există în baza de date, se va verifica integritatea datelor
existente în baza de date şi se vor adăuga datele specifice din documentaţia de
licenţiere, daca acestea nu există.
LIC_2 La inregistrarea unei noi cereri de licenţiere, în funcţie de serviciul pentru
care se doreşte licenţierea sistemul va iniţia pentru acel operator un dosar de
licenţiere virtual.
LIC_3 Autorizaţiile pot fi incluse în licenţa iniţială, sau pot fi adaugate ulterior la
licenţă, prin cereri de modificare a licenţei. Pentru fiecare cerere de
autorizare, în funcţie de activităţile pentru care se doreşte autorizarea,
modulul va initia un dosar de autorizare virtual.
LIC_4 Dosarele virtuale vor contine referinţe pentru fiecare document catre locaţia
fizica a acestuia (către dosarul fizic, dacă documentaţia de licenţiere/
autorizare este trimisă de operator pe suport hârtie, sau către arhiva
electronică de documente, dacă documentaţia de licenţiere/autorizare este
trimisă de operator pe suport electronic).
LIC_5 Utilizatorii modulului Licenţe şi Autorizaţii, analizând documentaţia primită

de la operator, vor schimba starea fiecărui document din dosarele virtuale, în
funcţie de situaţia reala (starea documentului este iniţial „lipsă”, ea putând fi
schimbată în „conform”, dacă documentul în cauză răspunde cerinţelor sau
„neconform”, în caz contrar).
... ...
4.Evaluarea critică a funcţionării sistemului informaţional .

În cadrul său are loc o detaliere riguroasă a problemelor identificate
în cursul analizei preliminare sau a altora rezultate prin parcurgerea
fazelor precedente. Pentru fiecare problemă identificată trebuie precizate
cauzele care le favorizează, precum şi efectele directe şi indirecte pe care
le produc. Din această categorie, la nivelul organizaţiilor se pot manifesta
o serie de aspecte negative care ies din categoria deficienţelor cu caracter
general prezentate mai sus. Putem exemplifica în acest sens:
• inexistenţa unei codificări unice şi coerente a tuturor categoriilor de
informaţii, cu impact deosebit asupra performanţelor viitoarelor
subsisteme informatice şi a modului în care sunt satisfăcute unele
cerinţe decizionale;
• consumarea unui volum mare de muncă manuală pentru executarea
operaţiilor din sistem, cu influenţă negativă asupra acurateţi
rezultatelor şi a vitezei de informare a factorilor de decizie.
O problemă colaterală, strâns legată de codificare, este aceea a
mecanismelor utilizate pentru criptarea şi decriptarea informaţiilor.
Existenţa unei politici în acest domeniu este esenţială pentru securitatea
sistemelor informatice, mai ales când este vorba de domenii precum cel
bancar, cel al traficului aerian sau cel guvernamental. În acest sens, se pot
utiliza dispozitive eficiente care au la bază chei de criptare de până la 512
biţi. Spre exemplu, un sistem de criptare de 56 biţi poate genera peste
72.000 de miliarde de chei diferite.
Concluzionând, etapa de analiză se finalizează prin evidenţierea
tuturor deficienţelor caracteristice activităţilor din sistem în vederea
găsirii celor mai bune soluţii prin care să se asigure o funcţionare
eficientă a sistemului informaţional.
5.3.2 Proiectarea
Obiectivul fundamental al proiectării îl reprezintă definirea

conceptului general şi detaliat al noului sistem şi a componentelor sale
informatice. Realizarea etapei presupune parcurgerea următoarelor faze:
1.Prezentarea soluţiilor de perfecţionare a sistemului informaţional

În această fază sunt evidenţiate două categorii de soluţii:
• cele care vizează perfecţionarea componentelor informaţionale, cum

ar fi circuitele, fluxurile şi procedurile informaţionale;
• soluţii care prevăd trecerea la prelucrarea automată pentru anumite
activităţi din cadrul noului sistem.
Această fază se finalizează întotdeauna cu prezentarea costurilor
estimate pentru realizarea noului sistem, inclusiv a componentelor sale
informatice.
2.Identificarea subsistemelor informatice definite în faza
precedentă, cărora le corespund costuri antecalculate
supradimensionate.
În acest scop se utilizează tehnica ingineriei valorii, prezentată şi
exemplificată în capitolul patru. Ea este o metodă de conducere prin
costuri şi face parte din aceeaşi categorie cu metoda „analizei valorii",
deosebirea constând în faptul că ingineria valorii permite identificarea
produselor sau sistemelor cu costuri antecalculate supradimensionate
(inexistente în momentul aplicării metodei), în timp ce analiza valorii
realizează acelaşi lucru pentru produse sau sisteme existente.
3.Proiectarea logică a subsistemului informatic.
Caracteristic acestei faze sunt următoarele operaţii:
• prezentarea situaţiilor informaţionale furnizate de noul sistem şi
destinaţiile acestora;
• definirea conceptului şi a structurii generale a bazei de date asociată
sistemului;
• elaborarea schemei logice de sistem pentru redarea sub formă
grafică a succesiunilor procedurilor automate, a tipurilor de erori
semnalate în noul sistem si modul de eliminare a acestora, precum şi

evidenţierea interfeţelor dintre sistemul informaţional şi
subsistemele sale informatice.
4.Proiectare detaliată a subsistemelor informatice.
Se caracterizează printr-o detaliere a conceptului general definit în
faza precedentă, operaţiile reprezentative fiind:
• prezentarea analitică a conţinutului rapoartelor finale, prin
precizarea lungimilor coloanelor, a totalurilor şi subtotalurilor
obţinute în cadrul lor, precum şi a algoritmilor de obţinere a
valorilor asociate capului de tabel;
• descrierea modului de lucru al fiecărei proceduri automate din
schema de sistem cu precizarea intrărilor, a ieşirilor şi cu descrierea
algoritmilor folosiţi în aceste proceduri;
• evidenţierea schemelor logice de program din care să rezulte
variabilele de stare corespunzătoare fiecărui program;
• redarea modelelor economico-matematice folosite în procedurile
automate într-o manieră clară care să permită înţelegerea metodelor
de rezolvare folosite;
• cuantificarea impactului implementării noului sistem asupra
componentelor sistemului de management şi a factorului uman din
cadrul său;
• validarea modului de lucru al procedurilor automate prin testarea
funcţionării acestora cu date care au caracteristici asemănătoare cu
cele reale.
5.Elaborarea unui program de măsuri privind implementarea
sistemului.
Acest program trebuie să conţină responsabilităţile ce revin
factorilor de decizie şi personalului de execuţie în procesul de
implementare, cu precizarea termenelor de finalizare a fiecărei acţiuni şi
a persoanelor care răspund de realizarea ei. În acest sens este, indicat să
se organizeze procesul de implementare folosind o aplicaţie software
pentru managementul de proiect, precum MS Project sau Primavera.
5.3.3 Implementarea
Prin procesul de implementare se înţelege, de regulă, ansamblul

activităţilor desfăşurate şi a măsurilor organizatorice luate care asigură
înlocuirea vechiului sistem cu cel proiectat. Considerăm că activităţile de
implementare trebuie dublate de şcolarizarea personalului utilizator, în
condiţiile în care exploatarea subsistemelor informatice se va face prin
intermediul unor reţele de tip WAN, în care staţiile de lucru sunt
amplasate atât în compartimentele funcţionale cât şi în cele de execuţie.
Practica demonstrează că neglijarea acestui aspect duce întotdeauna la o
eficienţă scăzută a noului sistem, dacă nu chiar la compromiterea întregii
lucrări.
Tot în cadrul etapei de implementare are loc şi testarea
infrastructurii hardware şi a aplicaţiilor software, pe baza unor scenarii
stabilite de comun acord între compania IT şi beneficiar.
5.3.4 Exploatarea şi menţinerea în funcţiune
Majoritatea specialiştilor apreciază că durata medie de viaţă a unui

subsistem informatic în domeniul economic este de circa 5 ani.
Considerăm însă că, dacă el este conceput într-o viziune modulară şi sub
un software de bază performant, atunci poate fi exploatat un timp mai
îndelungat deoarece modificările de natură economică şi metodologică
pot fi făcute fără a fi necesară reproiectarea sa.
În încheiere, dorim să subliniem complexitatea deosebită a
activităţii de perfecţionare a unui sistem informaţional, precum şi faptul
că ea nu se poate finaliza cu succes fără existenţa unei echipe de cercetare
formată din specialişti cu experienţă în domeniu şi fără o implicare totală
a factorilor de decizie şi a viitorului personal utilizator.
5.4 Metodologii de proiectare a sistemelor informatice
Complexitatea tot mai ridicată a activităţilor economice, modificarea

continuă şi rapidă a cerinţelor şi a obiectivelor, precum şi instabilitatea în
timp a proceselor desfăşurate în cadrul organizaţiilor, au impus
necesitatea stabilirii unor modalităţi noi de abordare a problematicii

ciclului de dezvoltare, denumite şi metodologii de proiectare a sistemelor
informatice. În acest context, se apreciază că, în prezent, pe plan
mondial, există câteva sute de astfel de metodologii de proiectare, a căror
definiţie, conform lui Avison şi Fitzgerald[5], este prezentată în
continuare.
O metodologie de proiectare reprezintă o colecţie de proceduri, tehnici,

instrumente şi documentaţii care pot fi utilizate de către o echipă de
proiect în procesul de realizare a unui sistem informatic.
Deşi, după cum s-a precizat, există un număr mare de metodologdii

de proiectare, acestea prezintă o serie de caracteristici comune:
• reflectă o anumită modalitate de abordare a ciclului de dezvoltare a
sistemului informatic;
• structurează procesul de proiectare în etape, faze, activităţi şi sarcini
individuale;
• utilizează un set de reguli de formalizare a componentelor sistemului
informatic şi foloseşte un instrumentar de tehnici, proceduri, norme
şi standarde specifice;
• se subordonează strategiei de realizare a sistemului informatic prin
prisma modalităţilor de conducere a proiectului şi a modului de
utilizare a resurselor financiare, umane şi materiale;
 practică un anumit tip de abordare sistemică.
O primă clasificare a metodologiilor de proiectare, propusă de
Avison şi Fitzgerald[5], împarte metodologiile în patru clase, în funcţie
de specificităţile şi cerinţele activităţii sau sistemului pentru care se
doreşte proiectarea :
Clasa 1 Clasa metodologiilor utilizate la nivelul unor procese bine
structurate şi relativ stabile în timp, pentru care se cunosc
obiective clare şi cerinţe bine specificate. Aceste metodologii
utilizează abordarea clasică de tip SDLC (System
Development Life Cycle).
Clasa 2 Clasa metodologiilor utilizate la nivelul unor procese bine

structurate şi relativ stabile în timp, pentru care se cunosc
obiective clare, însă pentru care cerinţele sunt incerte.
Aceste metodologii, precum STRADIS, MERISE sau SSADM,
utilizează modelarea datelor şi proceselor şi încearcă astfel
să rezolve limitele abordării tradiţionale de tip SDLC.
Clasa 3 Clasa metodologiilor utilizate la nivelul unor procese slab
structurate şi instabile în timp, pentru care obiectivele sunt
neclare. Din această clasă de metodologii, cea mai
reprezentativă este SSM (Soft System Methodology),
dezvoltată în cadrul Universităţii din Lancaster.
Clasa 4 Clasa metodologiilor utilizate atunci când există o puternică
interacţiune a sistemului cu utilizatorii. Metodologiile din
această clasă pornesc de la premisa că, în procesul de
proiectare a unui sistem informatic trebuie luat în
considerare atât factorul tehnic, cât şi cel uman. Cea mai
reprezentativă este ETHICS (Effective Technical and Human
Implementation & Computer-based Systems).
O a doua clasificare, împarte metodologiile în două mari clase, în
funcţie de modalitatea de abordare a sistemelor :
Clasa 1 Clasa metodologiilor cu abordare structurată (SSADM,
MERISE, JSD, STRADIS ).
Clasa 2 Clasa metodologiilor cu abordare orientată pe obiect (OMT, UML,
OOD, OOA, OOSA).
Metodologiile cu abordare structurată prezintă o serie de
caracteristici legate de modul de organizare a datelor şi informaţiilor:
• abordează sistemul întotdeauna prin prisma subsistemelor sale,
delimitate, de regulă, folosind criteriul funcţiunii;
• asigură modelarea datelor separat de modelarea procedurilor;
• utilizează diagrame şi tehnici de modelare specifice;
• proiectarea sistemului se face pornind de la premisa că acesta nu este
unul izolat, ci se află în continuă interacţiune cu alte sisteme din
mediul extern al organizaţiei.
Între avantejele utilizării acestor metodologii în procesul de

realizare a sistemelor informatice pentru management, enumerăm:
• utilizează reprezentări grafice sugestive, uşor de interpretat de către
analişti şi beneficiari;
• asigură o planificare eficace a proiectului prin divizarea sa în
subsisteme;
• reducerea timpului si costurilor de dezvoltare a sistemului, prin
luarea in considerare de la început a tuturor cerinţelor şi prin
interacţiunea continuă cu beneficiarul;
• modificarea anumitor activităţi din cadrul sistemului nu impune
reluarea integrala a studiului.
Metodologiile cu abordare orientată pe obiect prezintă drept
caracteristici:
• grupează activităţilor în etape în funcţie de omogenitatea acestora şi
de obiectivele urmărite;
• realizează o documentaţie de sistem care constituie mijlocul de
comunicare între diferitele categorii de personal antrenate în
activitatea de realizare şi exploatare a acestuia;
• asigură modelarea sistemului, utilizând, în general, trei tipuri de
modele: static, dinamic şi funcţional.
Dintre avantajele metodologiilor din această clasă subliniem:
• datele şi prelucrările nu mai sunt reprezentate distinct, ci
încapsulate în clase de obiecte ;
• modelele utilizate sunt flexibile şi uşor de întreţinut ;
• îmbunătăţirea comunicării între utilizatori, analişti, proiectanţi şi
programatori.
5.4.1 SSADM
SSADM (Structured Systems Analyses and Design Methodology)

este o metodologie de proiectare creată pentru administraţia publică fiind
fost lansată de către Agenţia Centrală de Informaţii şi Comunicaţii şi
utilizată ca metodologie standard de către guvernul Marii Britanii încă
din anul 1981. Instrumentarul metodologic a fost modernizat şi revizuit

de mai multe ori, în prezent ajungându-se la varianta SSADM 4++.
Principiul de bază utilizat este cel al proiectării “în cascadă”,
conform căruia o etapă nu poate să înceapă înainte de finalizarea şi
acceptarea de către beneficiar a tuturor fazelor care o preced.
În general, utilizarea SSADM presupune parcurgerea următoarei
succesiuni de etape[31]:
a. Realizarea studiului de fezabilitate din care să rezulte oportunitatea
proiectării sistemului informatic.
b. Analiza cerinţelor funcţionale care stau la baza noului sistem.
c. Elaborarea specificaţiilor viitorului sistem şi stabilirea arhitecturii
hardware şi software necesară pentru asigurarea funcţionalităţii sale.
d. Proiectarea fizică prin elaborarea specificaţiilor de program şi
definirea bazei de date.
SSADM utilizează o serie de concepte asemănătoare cu cele folosite,
în general, de metodologiile de proiectare a sistemelor informatice pentru
management (tabelul nr. 5.5).
Tabelul nr. 5.5 Concepte utilizate în metodologia SSADM
Concept Definiţie
Entitate Abstractizare a unui obiect (element) care
îndeplineşte un rol bine specificat în interiorul
sistemului.
Relaţie O asociere între două entităţi.
Proces O activitate sau o succesiune de activităţi care aduce
modificări asupra datelor din sistem.
Entitate externă Obiect(element) din afara sistemului care se află în
interacţiune(schimb de date) cu elemente din
interiorul sistemului.
Zonă de date Zonă de memorie în care se realizează stocarea datelor.
Principalul avantaj al utilizării SSADM îl reprezintă faptul că

metodologia include un instrumentar puternic pentru modelarea datelor
şi proceselor, realizată pe trei nivele[31] :
• Modelarea logică a datelor, care reprezintă procesul de identificare şi
definire a cerinţelor unui sistem informaţional.
• Modelarea fluxurilor de date, care asigură procesul de identificare, şi
definire a fluxurilor informaţionale.
• Modelarea entitate/eveniment, care asigură identificarea şi definirea
evenimentelor care pot afecta fiecare entitate şi a momentelor în
care acestea apar.
Astfel, SSADM permite cunoaşterea amănunţită a sistemului
existent, structurarea unui volum mare de date, gestionarea ordonată a
unor sisteme de mari dimensiuni şi asigură un grad ridicat de flexibilitate
a sistemului proiectat.
Trebuie subliniat însă că, în acelaşi timp, utilizarea în practică a
metodologiei prezintă şi o serie de dezavantaje, generate de costurile
ridicate de implementare şi adeseori, de subestimarea acestora.
5.4.2 MERISE
MERISE(Méthode d’Etude et de Réalisation pour les Systèmes

d’Entreprise) este o metodologie structurată de proiectare, dezvoltare şi
realizare a sistemelor informatice, bazată pe abstractizarea şi separarea
datelor şi procedurilor cu ajutorul unor seturi de modele conceptuale şi
fizice. Ea a fost creată în anul 1977, la cererea Ministerului Industriilor
din Franţa, ca urmare a lipsei unui instrumentar de metode şi tehnici care
să permită dezvoltarea de sisteme informatice cu funcţionare în timp real,
atât la nivelul companiilor private cât şi la nivelul instituţiilor publice.
În cadrul MERISE, conceptul de sistem informatic este abordat
etapizat el trebuind să reflecte un sistem informaţional funcţional, parte a
unei realităţi fizice. Trecerea de la sistemul informaţional carcterizat
printr-un număr ridicat de proceduri manuale la unul preponderent
automatizat, presupune parcurgerea următoarelor etape[31]:
1. definirea cerinţelor;
2. elaborarea modelului conceptual; 3.
elaborarea modelului logic;
4. elaborarea modelului fizic.
1.Definirea cerinţelor
Corespunde practic, etapei de analiză din cadrul ciclului de
dezvoltare a sistemelor informatice şi presupune identificarea
procedurilor ce urmează a fi automatizate, constând în două faze:
• inventarierea informaţiilor necesare pentru funcţionarea viitorului
sistem informatic;
• structurarea informaţiilor în funcţie de potenţialii beneficiari ai
acestora.
2.Elaborarea modelul conceptual

Această etapă este compusă din trei faze:
2.1 elaborarea modelul conceptual al comunicării;
2.2 elaborarea modelul conceptual al datelor; 2.3
elaborarea modelul conceptul al prelucrărilor.
2.1.Elaborarea modelului conceptual al comunicării Cuprinde

următoarele etape:
a.Identificarea actorilor externi, respectiv a elementelor din mediul
extern care interacţionează cu organizaţia (figura nr. 5.2).
CLIEN ŢI
FURNIZORI ORGANIZAŢIA
BENEFICIARI
Figura nr. 5.2 Interacţiunile existente între organizaţie şi actorii din mediul extern
b.Identificarea actorilor interni, adică a entităţilor organizatorice

din cadrul sistemului (figura nr. 5.3).
Serviciul de Relaţii Departamentul

cu Clienţii Financiar Contabil
Serviciul Resurse
Director General
Umane
Figura nr. 5.3 Relaţiile funcţionale stabilite între actorii interni ai organizaţiei
c.Analiza fluxurilor informaţionale, care presupune crearea a două

categorii de diagrame:
- diagrama de context, care reflectă fluxurile informaţionale dintre
organizaţie şi actorii externi (figura nr. 5.4);
Solicitare informaţii
despre produs
CLIENŢI ORGANIZAŢIA
Ofertă şi
documentaţie
produs
Figura nr. 5.4 Diagrama de context a sistemului informaţional al organizaţiei
- diagrama conceptuală de flux, care extinde diagrama de context

prin descompunerea organizaţiei în actori interni.
Solicitare informaţii
despre produs Serviciul de Relaţii Departamentul
CLIENŢI cu Clienţii Financiar Contabil
Ofertă şi
documentaţie
produs
Serviciul Resurse
Director General
Umane
Figura nr. 5.5 Diagrama conceptuală de flux a sistemului informaţional al organizaţiei

2.2.Elaborarea modelului conceptual al datelor
În procesul de elaborare a modelului conceptual se utilizează

următoarele noţiuni[31]:
Tabelul nr. 5.6 Noţiuni utilizate pentru elaborarea modelului conceptual în cadrul
metodologiei MERISE
Concept Definiţie
Entitate Reprezentarea conceptual abstractă a unui obiect sau
fenomen cu existenţă de sine stătătoare şi care are un
rol în sistemul pe care dorim să-l descriem.
Clasă de entităţi Ansamblu de entităţi care au aceleaşi caracteristici sau
a căror definiţie este aceeaşi.
Instanţă O apariţie singulară a unei entităţi.
Atribut O caracteristică sau proprietate a unei entităţi,

semnificativă pentru spaţiul problemei de rezolvat.
Identificator Un atribut sau un grup de atribute care primesc valori
unice pentru fiecare instanţă a entităţii respective şi
pot servi astfel pentru identificarea fără echivoc a
acestora.
Asociere Legătura, corespondenţa, conexiunea logică pentru
două sau mai multe entităţi.
Rol Funcţia pe care o are o entitate în cadrul unei asocieri.
Cardinalitate Numărul minim şi maxim de instanţe posibile prin care
o entitate participă la o asociere.
Figura nr. 5.6 reflectă modul în care modelul conceptual al datelor

reflectă asocierea existentă între două entităţi(Beneficiar şi Serviciu), pe
baza atributelor acestora(nume, prenume, data naşterii, adresă pentru
Beneficiar şi respectiv denumire şi persoană de contact pentru serviciu).
Beneficiar Serviciu
cardinalitate
Nume Denumire
Prenume Tip
Data nasterii Pret unitar
Adresa Persoana de
0,n 1,1
Telefon aparţine de contact
Figura nr. 5.6 Descrierea asocierilor existente între entităţi folosind modelul conceptual
al datelor
2.3.Elaborarea modelului conceptual al procedurilor

Are drept scop reprezentarea schematică a activităţilor desfăşurate
în cadrul unui sistem, fără a face însă referire la deciziile adoptate sau la
mijloacele de execuţie(figura nr. 5.7). Utilizează următoarele concepte:
Tabelul nr. 5.7 Noţiuni utilizate pentru realizarea modelului conceptual al procedurilor
în cadrul metodologiei MERISE
Concept Definiţie
Eveniment Un fapt ce se produce la un moment dat si care este de
regula consemnat in documente. Evenimentele se pot
clasifica astfel:
- în funcţie de locul producerii: evenimente
interne şi evenimente externe;
- în funcţie de momentul producerii: evenimente
declanşator şi eveniment rezultat.
Operaţie Procedură manuală sau automată declanşată de unul
sau mai multe evenimente. Regula de emisie
reprezintă condiţia cerută în vederea declanşării unui
eveniment pe baza unei operaţii. Există două astfel de
reguli :
a. una pentru care operaţia se încheie favorabil;
b. una pentru care operaţia se încheie nefavorabil.
Sincronizare Indică momentul în care două sau mai multe
evenimente concură la realizarea unei operaţii.
Evenimente declanşatoare
Primirea dispoziţiei
Trimitere spre avizare
pentru acţiune
Sincronizare
Desfăşurarea acţiunii
Acţiune Acţiune
favorab. nefavorab.
Primire aviz Dosar returnat
Evenimente rezultat
Continuă... STOP
Figura nr. 5.7 Modelul conceptual aferent procedurii de solicitare şi obţinere a unei
autorizaţii
3.Elaborarea modelului logic

Presupune elaborarea structurii de tabele, fără însă a se face referire
la un limbaj de programare, desfăşurându-se în două etape:
a. Construirea unui tabel pentru fiecare entitate identificată anterior.
În această situaţie, atributele entităţii devin câmpuri, instanţele
devin înregistrări, iar identificatorii entităţilor devin chei primare
ale tabelelor.
b. Amplasarea informaţiilor de legătură între entităţi prin intermediul
unor câmpuri denumite chei externe. Alegerea tabelului care va
conţine cheia externă se face în funcţie de tipul asocierilor stabilite
între entităţi.
4.Elaborarea modelului fizic
Are drept obiectiv implementarea modelului logic într-un Sistem de

Gestiune a Bazelor de Date.
5.4.3 OMT
Metodologia OMT(Object Modelling Technique) a fost elaborată de

James Rumbaugh în anii 1990 şi aplicată pentru prima dată în Statele
Unite ale Americii de către firma General Motors. Principiile metodei
sunt date de reprezentarea grafică a unui sistem conform celor trei axe:
statică, dinamică şi funcţională. Celor trei coordonate le corespund trei
modele: obiectual, dinamic şi funcţional.
Demersul metodologic al proiectării este structurat în patru etape,
analiza, proiectarea sistemului, proiectarea obiectelor şi implementarea,
fiecare din acestea fiind structurate în mai multe faze, după cum
urmează[31]:
1. Analiza sistemului existent: -
Definirea problemei.
- Realizarea modelului obiectual.
- Realizarea realizării modelului dinamic.
- Realizarea realizării modelului funcţional. 2. Proiectarea
sistemului:
- Descompunerea sistemului în subsisteme.
- Identificarea subsistemelor concurente.
- Stabilirea necesarului de resurse hardware şi software şi a
modului de implementare a acestora.
- Alegerea modului de organizare a datelor şi a tipurilor de
acces la date.
- Stabilirea controlului intern şi extern pe
fluxul evenimentelor sau pe fluxul prelucrărilor. -
Stabilirea condiţiilor limită.
3. Proiectarea obiectelor:
- Identificarea operaţiilor.
- Proiectarea algoritmilor.
- Rafinarea, restructurarea modelului datelor.
- Implementarea controlului.
- Implementarea asocierilor.
- Gruparea datelor şi asocierilor în module.
4. Implementarea:
- Transpunerea problemei într-un limbaj de programare.
Aplicarea metodologiei OMT asigură premisele pentru creşterea
coerenţei rezultatelor analizei prin încapsularea datelor şi a prelucrărilor
în clase de obiecte, utilizarea rezultatelor analizei unui sistem şi în cadrul
altor sisteme din aceeaşi sferă de activitate, dezvoltarea unor modele
flexibile şi uşor de întreţinut.
5.4.4 UML
Primele metodologii de proiectare cu abordare orientată pe obiect

au apărut la începutul anilor ’80. În anul 1989 existau 10 astfel de
metodologii, pentru ca în anul 1994, numărul lor să depăşească 50. La
momentul respectiv, însă, nici una din metodologii nu satisfăcea complet
cerinţele utilizatorilor, astfel că s-a pus problema unificării acestora în
vederea dezvoltării unei noi metodologii, care să utilizeze un
instrumentar unitar de instrumente, tehnici şi documentaţii.
În vederea realizării acestui obiectiv, în 1994, o echipă de specialişti
ai companiei Rational Software Corporation a început procesul de
unificare a metodologiilor Booch şi OMT (Object Modeling Technique).
În urma acestui efort, a fost dezvoltată metodologia OOSE
(ObjectOriented Software Engineering), prin a cărei perfecţionare
ulterioară s-a dezvoltat, în 1996, metodologia UML (Unified Modeling
Language). Principalele concepte utilizate în UML sunt[56]:
Tabelul nr. 5.8 Definirea principalelor concepte utilizate în UML
Concept Definiţie
Obiect Entitate care are un rol bine definit în interiorul

sistemului caracterizat de stare, comportament şi
identitate. Starea unui obiect este dată de valorile pe
care le iau proprietăţile unui obiect la un moment dat.
Concept Definiţie
Comportamentul indică modul în care un obiect
acţionează şi reacţionează la eveniment.
Clasă de obiecte O persoană sau o entitate organizatorică care are unul
sau mai multe roluri bine definite în cadrul sistemului.
Actor Indică momentul în care două sau mai multe

evenimente concură la realizarea unei operaţii.
Caz de utilizare Secvenţă de acţiuni care au loc la interacţiunea unui
actor cu sistemul şi care au o semnificaţie măsurabilă
pentru acesta. Cazurile de utilizare reprezintă, practic,
funcţionalităţi ale viitorului sistem informatic.
Utilizarea metodologiei oferă posibilitatea dezvoltării unei

documentaţii de sistem uşor de înţeles atât de furnizor cât şi de
beneficiar, pe tot parcursul celor trei mari etape ale realizării sistemelor
informatice: analiza, proiectarea şi implementarea. În acest sens, UML
utilizează un număr mare de diagrame, organizate după cum
urmează[56]:
1. Diagrame statice.
a. Diagrame de cazuri de utilizare, care asigură reprezentarea într-o

formă grafică a actorilor, cazurilor de utilizare şi a relaţiilor între
acestea. Aceste relaţii sunt de două tipuri : de extindere şi de
utilizare.
b. Diagrama claselor, care precizează clasele existente şi relaţiile dintre

acestea, nu însă şi modul în care acestea interacţionează pentru a
asigura un anumit comportament al sistemului.
c. Diagrama obiectelor reprezintă descrierea unui set de obiecte şi a
relaţiilor existente între acestea la un anumit moment. Aceste
diagrame se folosesc în vederea modelării statice a unui sistem, la fel
ca şi diagramele de clase, abordarea făcându-se însă, din perspectiva
obiectului.
2. Diagrame dinamice.
a. Diagrama de secvenţă, care transformă evenimentele identificate în
scenariile cazurilor de utilizare, într-o reprezentare grafică a
utilizărilor sistemului de către actor. Descrie cronologic
interacţiunile dintre obiecte, identificând mesajele schimbate între
obiecte ca răspuns la un eveniment, împreună cu secvenţa
mesajelor.
b. Diagrama de stare, care identifică evenimentele care realizează
tranziţia unui obiect dintr-o stare în alta.
c. Diagrama de colaborare, care relevă legăturile de colaborare
existente în cadrul unui grup de obiecte. Deoarece permite
focalizarea asupra unei anumite clase, diagrama de colaborare ajută
la rafinarea diagramei claselor, adăugând atribute şi operaţii.
d. Diagrama de activitate, care permite o mai bună înţelegere a
detaliilor din cadrul unei operaţii a unei clase. Diferenţa dintre
diagrama de stare si cea de activitate constă în faptul că un grafic de
stare reprezintă întregul obiect, în timp ce o diagramă de activitate
evidenţiază acţiunile si rezultatul acestor acţiuni asupra obiectului.
3. Diagrame arhitecturale.
a. Diagrama componentelor, care colectează informaţiile din diagrama
claselor pentru a crea componente. Modelează dependenţa
componentei software în funcţie de codul sursă, codul binar şi
componentele executabile.
b. Diagrama de desfăşurare, care realizează amplasarea componentelor
pe echipamente hardware.
c. Diagrama pachetelor, care grupează elementelor din cadrul

diagramelor, prin intermediul pachetelor. Într-un pachet pot fi
ambalate alte pachete, clase, cazuri de utilizare, colaborări etc. Un
pachet este un mecanism destinat unor scopuri generale, care
organizează elementele în grupuri.
Utilizarea unor astfel de instrumente complexe a făcut ca UML să

fie cea mai utilizată metodologie de proiectare pe plan mondial. Aceasta
se datorează şi avantajelor pe care le oferă furnizorilor şi beneficiarilor de
software[31]:
• Punerea la dispoziţia utilizatorilor a unui limbaj de modelare vizual
expresiv şi uşor de utilizat.
• Asigurarea unor mecanisme de specializare care să permită
dezvoltarea ulterioară a componentelor sistemului.
• Crearea instrumentarului necesar pentru formularea de specificaţii
independente de limbajul de programare utilizat.
• Încurajarea pieţei instrumentelor orientate pe obiect.
CAPITOLUL 6
6 TENDINŢE MODERNE ÎN
INFORMATIZAREA
MANAGEMENTULUI
ORGANIZAŢIILOR
6.1 Sisteme bazate pe cunoştinţe
Cvasitotalitatea aplicaţiilor informatice pentru management

dezvoltate în prezent la nivelul organizaţiilor funcţionează, după cum se
cunoaşte, pe principiul băncilor de date şi, implicit, a sistemelor de
gestiune care asigură crearea şi gestionarea acestora. Caracteristica
fundamentală a acestor aplicaţii este dată de faptul că elementul primar al
prelucrărilor este informaţia, generată întotdeauna în sistemul
informaţional, prelucrată în cel informatic şi interpretată, în forma sa
finală, fie în subsistemul decizional, fie tot la nivelul celui informaţional.
În acelaşi timp, aceste aplicaţii nu au capacitatea de a genera la rândul lor
informaţii suplimentare pornind de la cele stocate la un moment dat în

baza de date. Putem spune astfel că exactitatea şi acurateţea informaţiilor
rezultate dintr-o aplicaţie sau dintr-un subsistem informatic sunt
condiţionate de calitatea informaţiilor primare transmise de componenta
informaţională a sistemului de management.
Creşterea complexităţii actului decizional şi apariţia, tot mai
frecventă, a situaţiilor în care decidenţii trebuie să fundamenteze decizii
optime în timp scurt folosind atât experienţa proprie cât şi metode
specifice procesului managerial, dar şi informaţiile avute la dispoziţie
despre activitatea condusă au ridicat problema folosirii tehnicii de calcul
într-o manieră care să asigure managerului obţinerea unor cunoştinţe noi
pornind de la un portofoliu de cunoştinţe existente. Au apărut astfel
primele încercări de folosire a calculatoarelor în acest scop finalizate prin
realizarea şi implementarea unor sisteme informatice specifice cunoscute
sub denumirea de sisteme de asistate a deciziei (SAD) şi de sisteme expert
(SE).
Sistemele de asistare a deciziilor sunt sisteme informatice
interactive concepute pentru asistarea factorilor de decizie umani în
conducerea unui domeniu de activitate pentru care nu pot fi definiţi
algoritmi riguroşi în procesul de elaborare a deciziilor. Un astfel de sistem
acţionează fie prin informarea decidenţilor în urma consultării bazei de
date, fie prin folosirea prealabilă momentului informării acestora a unor
metode de stabilire a unei mulţimi de alternative decizionale optimale.
În concepţia autorilor, din această categorie fac parte şi produsele
software de optimizare a deciziilor tratate în capitolul 4 şi, îndeosebi,
pachetele de programe pentru simularea proceselor manageriale.
Comparativ cu SAD, sistemele expert sunt destinate rezolvării unor
probleme practice a căror complexitate implică folosirea experţilor umani
în domeniul condus.
6.1.1 Conceptul de memorie organizaţională
Evoluţia mediului economico – social, la nivel naţional şi mondial,

precum şi explozia tehnologiilor informatice, care conduc organizaţiile
spre fenomenul de mondializare, implică o reconsiderare fundamentală
de concepţie referitor la rolul şi locul întreprinderii. Astfel, aceasta nu

mai este numai o unitate de producţie a bunurilor sau serviciilor –
adaptate cerinţelor pieţei, ci devine în mod egal o unitate de producere a
informaţiilor şi a cunoştinţelor.
Pe plan mondial se observă în ultimii ani, o adevărată efervescenţă
în domeniul capitalizării cunoştinţelor din interiorul organizaţiilor.
Necesitatea creării unor instrumente care să permită gestionarea
resurselor de cunoştinţe, difuzarea şi valorificarea lor a condus spre
promovarea unui concept nou, cel de memorie organizaţională, prezent
tot mai des în reflectările strategice ale marilor grupuri industriale,
organizaţiilor publice sau întreprinderilor de dimensiune mică şi mijlocie.
Eforturile necesare construirii memoriei organizaţionale sunt
considerabile, iar realizarea cu succes a capitalizării cunoştinţelor într-un
cadru industrial, nu trebuie să minimalizeze condiţiile şi constrângerile
specifice întreprinderii şi mai ales, nu trebuie redusă întreaga
problematică la aspectele de ordin tehnic. Construirea şi administrarea
unei memorii a întreprinderii necesită o abordare multidisciplinară care
pune accent preponderent pe aspectele umane şi organizaţionale.
Definirea conceptului de memorie organizaţională cunoaşte, în
literatura de specialitate, diverse abordări, a căror interpretare sintetică
ne conduce la următoarea definiţie:
Memoria organizaţiei reuneşte într-o concepţie sistemică ansamblul

de date şi cunoştinţe individuale şi colective, generate de mediul intern şi
extern al organizaţiei, în scopul capitalizării şi valorificării lor.
Construirea unei memorii a organizaţiei este justificată în principal

de necesitatea de a conserva, localiza, difuza şi valorifica cât mai eficient
întreg patrimoniul de cunoştinţe acumulat de organizaţie în decursul
existenţei sale.Putem afirma astfel că, scopul procesului de capitalizare al
cunoştinţelor îl constituie asigurarea premiselor pentru reutilizarea,
întrun mod pertinent, a cunoştinţelor unui domeniu, cunoştinţe care au
fost ulterior stocate şi prelucrate în vederea îndeplinirii de noi sarcini sau
obiective.
Evident, gestionarea resurselor de cunoştinţe reprezintă o problemă

complexă care poate şi trebuie să fie abordată din mai multe puncte de
vedere: socio-organizaţional, economic, financiar, tehnic, legal şi uman.
Din punct de vedere structural, memoria organizaţională include
două mari categorii de elemente:
• elemente tangibile, reflectate în date, proceduri, planuri, modele,
algoritmi, documente de analiză şi sinteză, tehnici de analiză,
elemente care pot fi capitalizate prin intermediul gestiunii datelor
tehnice, gestiunea documentelor, gestiunea diferitelor activităţi de
bază ale întreprinderii;
• elemente intangibile, reunind cunoştinţe private, aptitudini
individuale sau colective, talente profesionale, experienţe anterioare
ale decidenţilor, cunoştinţe privind evoluţia întreprinderii, anumite
contexte de adoptare a deciziilor strategice şi tactice.
Literatura de specialitate prezintă o tipologie diversă a memoriei
întreprinderii, făcând referire la unele funcţiuni esenţiale, cum ar fi:
cercetarea-dezvoltarea, producţia (gestiunea datelor, gestiunea
documentelor, gestiunea priceperii sau a talentului), resurse umane
(gestiunea competenţelor,formarea etc.).
O abordare strict pedagogică ne conduce la următoarea tipologie a
memoriei organizaţiei :
• memoria tehnică – obţinută prin capitalizarea cunoştinţelor de
specialitate dobândite de angajaţi;
• memoria organizaţiei (managerială) – legată de structurile
organizaţionale trecute şi actuale, evidenţiind resursele umane,
procesele şi relaţiile de management;
• memorii de proiect – care permit capitalizarea cunoştinţelor legate
de experienţa şi lecţiile referitoare la anumite proiecte ale
organizaţiei.
Cunoaşterea elementelor specifice fiecărui tip de memorie este
esenţială în condiţiile în care organizaţia include în opţiunile sale
strategice proiectul de construire şi utilizare a unei memorii de
întreprindere.
În condiţiile unui mediu concurenţial deosebit de dinamic în care
întreprinderile devin tot mai conştiente de necesitatea găsirii unei soluţii
viabile care să le permită, în ultimă instanţă obţinerea unui avantaj
concurenţial durabil, se conturează în mod firesc din partea lor,

cercetarea necesităţii de a dispune, sau nu, de o memorie
organizaţională.Acest demers trebuie privit în mod evident, din două
direcţii diametral opuse: utilizatorul şi proiectantul
memoriei întreprinderii.
Detectarea nevoilor reale ale utilizatorilor nu este nici pe departe o
sarcină simplă. O analiză sumară a exigenţelor şi cerinţelor de care
trebuie să se ţină seama scoate în evidenţă o serie de întrebări de tipul:
• Care sunt particularităţile şi comportamentele utilizatorilor care vor
fi luate în considerare?
• Cum pot fi satisfăcute perspectivele multiple şi probabil divergente,
ale utilizatorilor?
• Ce activităţi semnificative ale utilizatorilor prezintă interesul pentru
a fi capitalizate şi reutilizate prin componentele unei memorii
organizaţionale?
• Este important să fie luat în considerare fiecare utilizator potenţial şi
dacă da, în ce măsură?
Din perspectiva proiectantului, sau a creatorului memoriei
întreprinderii, sunt generate de asemenea întrebări diverse, cum ar fi:
• Cine sunt utilizatorii (executanţi, factori de decizie)?
• Care sunt sarcinile specifice fiecărei categorii de utilizatori?
• Ce tipuri de cunoştinţe sunt necesare a fi memorate sau rememorate,
pentru realizarea sarcinilor lor?
• Ce tip de asistenţă doresc utilizatorii din partea memoriei
întreprinderii şi care este eficienţa diferitelor tipuri de asistenţă?
Remarcăm faptul că, dacă ideea de construire a unei memorii
organizaţionale este acceptată şi nu naşte controverse din partea
decidenţilor, necesitatea afectării unor resurse umane şi de capital în
acest sens este încă sub semnul incertitudinii, cel puţin într-un mediu
economico-social şi politic instabil.
Literatura de specialitate şi, mai ales acţiunile efective întreprinse
de către companiile internaţionale în această direcţie vor fi, cu
certitudine, în măsură să demonstreze utilitatea şi eficienţa pe plan
strategic al investiţiilor în construirea memoriei organizaţiei.În acest sens,
autorii americani Walsh şi Ungson precizează în „The Academy of
Management Review” că: „precum un individ, atunci când memoria sa
cedează, poate cere altora să-l ajute în a-şi aminti un eveniment

particular, o organizaţie se poate baza pe surse externe pentru a
rememora mai bine”.
Ca şi în cazul conceperii şi dezvoltării de sisteme informatice,
demersul de construire a unei memorii organizaţionale trebuie iniţiat
prin efectuarea unui tip de diagnosticare asupra întreprinderii, care să
permită identificarea deficienţelor manifestate pe diverse planuri
(managerial, informaţional, tehnologic) şi care justifică necesitatea unei
operaţii de capitalizare a cunoştinţelor.În funcţie de rezultatele
diagnosticării, proiectanţii vor viza un anumit tip de memorie (tehnică,
de proiect etc.). Alegerea tipului de memorie a întreprinderii este urmată
de stabilirea modului de materializare a acesteia. Astfel, în funcţie de
utilizatorii vizaţi şi de nivelul de tehnologie al organizaţiei, memoria
poate fi constituită după cum urmează:
Memoria documentară
Se bazează pe principiul că anumite documente existente în cadrul
întreprinderii, considerate drept importante, necesită o operaţie de
conservare a lor. Menţionăm faptul că un bun sistem de documentare
constituie probabil soluţia cea mai puţin costisitoare şi cea mai realistă
pentru capitalizarea cunoştinţelor.
Funcţionarea cotidiană a organizaţiei relevă o mare diversitate a
documentelor existente, atât pe suportul clasic de hârtie, cât şi în formă
electronică, utilizate de angajaţi sau de factori de decizie:
• documente personale (notaţii, arhive personale);
• documente legate de anumite proiecte ale întreprinderii: analize
economico financiare, documente de concepţie a produselor,
documente contractuale – caietul de sarcini, rapoarte tehnice etc;
• norme şi standarde interne ale întreprinderii, reguli şi proceduri,
reglementări legale;
• cataloage de produse şi studii de piaţă;
• documentaţia privind calitatea produselor şi managementul calităţii;
 documente vizuale – fotografii, documente iconografice; 
rapoarte tehnice, articole ştiinţifice sau tehnice.
Indiferent de statutul acestor documente (confidenţiale sau de
lucru) arhivarea lor se poate realiza pe suport de hârtie sau în format
electronic. Necesitatea integrării lor într-o memorie documentară face ca

tot mai mult să fie apelate diverse tehnologii informatice pentru a le
transforma în documente electronice, mult mai facil structurate şi
accesate. Deoarece memoria documentară vizează să permită
utilizatorilor accesul la documente pertinente, nu este de neglijat
posibilitatea apelării la un descriptor al documentelor, fie prin indexare,
fie prin rezumat. Astfel, indexul permite să se asocieze la un text un
ansamblu de cuvinte cheie, plecând de la informaţiile esenţiale ale
textului respectiv.
Materializarea memoriei întreprinderii sub forma memoriei
documentare este desigur, mult mai eficientă şi eficace prin utilizarea
tehnologiilor informaţiei şi de comunicaţie. Se creează, astfel, premisele
pentru dezvoltarea unei infrastructuri, capabile să asigure utilizarea unor
sisteme de gestiune electronică a documentelor, de tipul managementului
documentelor şi a fluxurilor de lucru care permite:
• gestiunea documentelor de orice natură;
• actualizarea documentară;
• prelucrarea şi cercetarea documentelor.
2.Memoria pe bază de cunoştinţe
Organizaţia modernă a secolului XXI se îndreaptă în mod
indubitabil către generalizarea unor metode de arhivare a cunoştinţelor,
în paralel cu cea a datelor şi informaţiilor, care au generat după anii `60
conceptele de baze de date şi bănci de date.
Ingineria cunoştinţelor în vederea construirii unei memorii
organizaţionale se bazează pe o serie de tehnici de culegere şi modelare
explicită a cunoştinţelor unor experţi sau specialişti ai întreprinderii,
precum şi pe o reprezentare formală a cunoştinţelor adiacente unui
domeniu specific. Din acest punct de vedere va putea fi luat în
considerare un paralelism cu o clasă aparte de sisteme de gestiune a
cunoştinţelor – sistemele expert. Totuşi, o memorie a organizaţiei bazată
pe cunoştinţe constituie un obiectiv mai puţin ambiţios decât cel al unui
sistem expert. În timp ce acesta din urmă, vizează o rezolvare automată
pentru o anumită sarcină, cu capacităţi proprii de raţionament, o
memorie bazată pe cunoştinţe trebuie să ajute utilizatorul, furnizându-i
informaţii proprii organizaţiei, din domenii diverse, dar lăsându-i

responsabilitatea unei interpretări proprii şi a unei evaluări contextuale a
informaţiilor.
Memoria pe bază de cunoştinţe poate integra sau nu, ansamblul de
cunoştinţe formale. Astfel, dacă sunt explicate cunoştinţele unui expert
uman, acestea se pot înscrie într-un document text sau multimedia, sau
într-o bază de cunoştinţe formale, formalizate ca şi datele, prin
intermediul unor modele de inginerie a cunoştinţelor.Dacă memoria de
întreprindere nu este proiectată să exploateze şi capacitatea de
raţionament, proprie sistemelor expert, atunci devine mai puţin necesară
formalizarea cunoştinţelor, prin găsirea unor procedee care dau regulile
de formare a enunţurilor şi de derivare a lor, unele din altele.
În concluzie, construirea unei memorii pe bază de cunoştinţe se
bazează pe un ciclu în trei mari etape:
• culegerea preliminară a cunoştinţelor;
• construirea schemei modelului conceptual complet al memoriei
întreprinderii;
• operaţionalizarea acestui model şi implementarea lui, fie sub formă
de bază de cunoştinţe (formală), fie sub formă de „carte de
cunoştinţe”.
3.Memoria pe bază de caz (experienţă)
Una din tehnicile esenţiale ale tehnologiei artificiale –
raţionamentul - poate fi utilă pentru construirea unei memorii a
întreprinderii.Funcţionarea cotidiană a întreprinderii în spiritul
orientărilor strategice proprii generează un întreg capital de experienţe
anterioare, reflectate deopotrivă în succese sau eşecuri. Toate aceste
experienţe pot fi descrise în diverse cazuri, apelând la diverse metode de
formalizare a cunoştinţelor, datelor şi informaţiilor implicate. Evident,
este de dorit ca organizaţia să rememoreze eşecurile anterioare, cu scopul
de a evita să le producă în viitor. Dificultatea cea mai pregnantă în
explicarea acestor erori o constituie, în primul rând, problemele umane şi
organizaţionale care le-au generat.
Derularea unui raţionament plecând de la caz, vizează să găsească,
pentru o problemă prezentă, o soluţie constituită prin reutilizarea unei
soluţii memorate, aferentă unei probleme similare celei actuale.
Raţionamentul plecând de la caz se bazează în cadrul memoriei

organizaţionale pe următorul ciclu:
• construirea unei baze de cazuri (experienţe) ale întreprinderii;
• căutarea în baza de cazuri a unei probleme similare din punct de
vedere al conţinutului cu problema prezentă;
• adaptarea soluţiei problemei similare, pentru a o putea reutiliza în
rezolvarea celei prezente;
• memorarea problemei actuale şi a soluţiei la care s-a ajuns, sub forma
unui nou caz, în ideea reutilizării ei anterioare.
Baza de cazuri într-o întreprindere este reprezentată de mai multe

tipuri de experienţe:
• lecţii învăţate, plecând de la proiecte trecute;
• cele mai bune practici utilizate într-o anumită funcţiune a
întreprinderii;
• cunoştinţe informale aparţinând echipelor de realizare a diverselor
proiecte;
• cunoştinţe despre acţiunile şi soluţiile problemelor întâlnite.
Necesitatea construirii unei baze de cazuri se relevă a fi tot mai
importantă pentru organizaţia modernă, aşa cum proiectarea bazelor de
date după anii `60 a revoluţionat dezvoltarea sistemelor informatice
pentru automatizarea diverselor tranzacţii şi operaţii care definesc
funcţionarea întreprinderii.O memorie pe bază de caz poate permite
echipelor care lucrează la diferite proiecte de dezvoltare să navigheze
printr-o bibliografie a proiectelor şi studiilor de caz anterioare, pentru a
găsi un exemplu similar situaţiei lor actuale.
Apelarea la noile tehnologii informatice oferă posibilitatea utilizării
unor sisteme interactive, în care sistemul adresează întrebări
utilizatorului, iar acesta poate sugera opţiunile sale, repetând acest ciclu
până la găsirea cazului cel mai apropiat de problema sa. Din punct de
vedere structural, un astfel de sistem construit pe o bază de cazuri include
următoarele elemente:
1. O bibliotecă de cazuri, formată din cazuri concrete de dezvoltare şi

realizate a diferitelor proiecte. Regăsirea acestora se face după un
vocabular de indexare care capturează caracteristicile cele mai

reprezentative şi individualizează cazurile între ele.
2. O bază de cunoştinţe care conţine elemente generale, structurate pe
domenii şi care permite sistemului să furnizeze direcţii de acţiune
cu privire la modelele de utilizat (ex: alegerea anumitor practici de
rezolvare).
3. O interfaţă utilizator de evaluare a situaţiei, care relevă

caracteristicile cele mai semnificative înainte de începerea regăsirii
unui caz util, adecvat problemei actuale. În funcţie de sistemele de
căutare a informaţiei – clasice sau pe Web cu ajutorul motoarelor de
căutare – interfaţa utilizată este capabilă să folosească un vocabular
semantic relativ la un proiect, incluzând modelele care exprimă
relaţiile dintre entităţile unei aplicaţii, cum ar fi de exemplu
modelul entitate – relaţie. Acest lucru permite utilizatorului să
formuleze o cerere. De remarcat este faptul că adoptarea propriu–
zisă a cazului este realizată de utilizator, sistemul pe bază de cazuri
ajutând doar la regăsirea unei experienţe, care poate fi adoptată şi,
dacă este posibil, să sugereze o anumită practică. Interesul pentru o
memorie a întreprinderii pe bază de caz este relevat, cel puţin din
următoarele motive:
- informaţiile de dezvoltare ale unor proiecte pertinente pot fi

rezumate într-o bază de cazuri;
- mecanismele de căutare furnizate de sistemul pe bază de caz sunt

mai eficiente decât motoarele de căutare tradiţională;
- sistemul pe bază de caz oferă o mai bună interfaţă utilizatorului,

nefiind necesar ca acesta să cunoască apriori domeniul, pentru a
găsi ceea ce doreşte în baza de cazuri;
- posibilitatea dispunerii de corelaţiile existente între cazurile

similare.
Ideea centrală în studierea problematicii referitoare la memoria

organizaţională reflectă găsirea unui echilibru între problemele tehnice şi
cele care ţin de factorul organizaţional şi uman. Reducerea abordării,

strict la soluţiile metodologice şi tehnice în procesul de capitalizare a
cunoştinţelor, fără a lua în considerare suficient elementele de cultură
organizaţională şi strategie conduce la un eşec sigur în promovarea
acestui instrument, care este memoria organizaţiei.
6.1.2 Sisteme KMS
6.1.2.1 Organizarea bazei de cunoştinţe
Amplificarea dimensiunii inovatoare a managementului unei

organizaţii este dependentă, din ce in ce mai mult, de folosirea activelor
intangibile ale firmei. Astfel, în ultimii ani s-a remarcat o sporire a
iniţiativelor în domeniul managementului de cunoştinţe, concretizată în
investiţii importante in domeniul IT. Primele eforturi în această direcţie
au fost dezvoltarea unor aplicaţii din categoria "data warehousing" şi
realizarea de reţele Intranet care să permită accesul nerestricţionat la
resurse indiferent de localizarea fizică a utilizatorului.
În acest context, în paralel cu perfecţionarea instrumentelor
asociate managementului cunoştinţelor, sub impactul exploziei
tehnologiilor informaţionale, s-au dezvoltat primele sisteme de tip KMS
(Knowledge Management Systems). O abordare a acestei problematici
necesită, în primul rând, definirea celor două concepte.
Managementul Cunoştinţelor reprezintă un proces organizaţional

sistematic de colectare, organizare si stocare a cunoştinţelor angajaţilor în
asa fel încit ele să poată să fie accesate şi utilizate de alţi membri ai
organizaţiei.
Un Sistem de Management al Cunoştinţelor (KMS) constă într-un

ansamblu de metode şi tehnici prin care se operaţionalizează procesele de
management al cunoştinţelor, incluzând soluţii de regăsire a
documentelor, baze de date de expertiză, liste de discuţii si sisteme de
căutare după conţinut, precum si tehnologii colaborative de filtrare.
Orice sistem KMS trebuie să îndeplinească două cerinţe

fundamentale[13]: să faciliteze lucrul colaborativ între utilizatorii
implicaţi in derularea proceselor de management al cunoştinţelor şi să
asigure administrarea informaţiilor de la baza sistemului. În vederea
satisfacerii acestor cerinţe, KMS utilizează o serie de instrumente care
permit integrarea cunoştinţelor sub formă de baze de cunoştinţe sau
memorii colective. În cadrul acestora, datele sunt structurate în unităţi de
cunoaştere care se regăsesc, de regulă, sub formă de documente. Unităţile
de cunoaştere trebuie să fie organizate în aşa fel încât să permită
interconectarea cunoştinţelor şi realizarea de topologii de tip "arbore de
cunoştinţe”.
De altfel, cunoştinţele organizaţionale sunt rezultatul parcurgerii
unor faze de combinare, internalizare, socializare si externalizare (figura
nr. 6.1). Acest proces dinamic implică definirea unor reguli de
comunicare între grupurile de indivizi din cadrul organizaţiei. Chiar
dacă, uneori, între grupuri există perspective diferite de interpretare a
cunoştinţelor prin prisma semnificaţiei şi terminologiei utilizate,
comunicarea asigură partajarea resurselor şi accelerarea proceselor
inovatoare [54]. Figura nr. 6.1 reflectă etapele generării cunoştinţelor
organizaţiei.
Sistem de
Instrumente Bază de date de cunoştinţe Sistem de
Instrumente Bază de date de cunoştinţe management al
colaborative Instrumente de filtrare
/căutare management al
colaborative Instrumente de filtrare
/căutare fluxurilor de lucru
fluxurilor de lucru
CUNOŞTINŢE CUNOŞTINŢE CUNOŞTINŢE CUNOŞTINŢE
Creare/ Stocare/ Distribuire/

Dezvoltare Organizare Transmitere Utilizare
Figura nr. 6.1 Etapele generării cunoştinţelor organizaţiei

În literatură, există numeroase abordări ale conceptului de KMS şi

ale modalităţilor concrete de implementare a acestuia în cadrul
organizaţiilor. Punctul de vedere al specialiştilor este însă acela că o
metodologie de proiectare clasică a sistemelor informatice nu poate fi
aplicată cu succes în dezvoltarea unui KMS. Această situaţie se datorează,
în principal, naturii şi dinamicii obiectivelor, precum şi rezultatelor şi
proceselor specfice managementului de cunoştinţe.
Astfel, este dificil să se cunoască aprioric ce informaţii vor fi
accesate, care sunt grupurile de persoane care le vor solicita sau le vor
furniza, precum şi momentul şi modul în care vor fi folosite informaţiile
respective.Ţinând cont de aceste considerente, se apreciază că
principalele categorii de probleme care diferenţiază sistemele de
management al cunoştinţelor de sistemele tradiţionale sunt[55]:
a. Stabilirea profilurilor utilizatorilor şi organizarea acestora în

grupuri. În realizarea unui sistem informatic clasic se presupune că
utilizatorii sunt omogeni din punctul de vedere al obiectivelor. Din
acest motiv, metodologiile de proiectare folosesc conceptul de
utilizator reprezentativ sau tipic în vederea stabilirii cerinţelor
funcţionale ale sistemului, concept care este însă limitativ în cazul
managementului de cunoştinţe.
b. Definirea obiectivelor finale ale eforturilor de dezvoltare. Abordarea
tradiţională, care are drept finalitate crearea unei baze de date
organizaţionale, poate fi nepotrivită în cazul sistemelor KMS,
datorită dificultăţii de definire apriorică a structurii cunoştinţelor.
Spre exemplu, în timp ce la sistemele clasice, datele sunt organizate
într-o schemă conceptuală durabilă şi deseori rigidă, în cazul
sistemelor KMS, modelul este unul care se modifică la intervale de
timp reduse şi implică scheme de structurare dinamice.
c. Exploatarea şi perfecţionarea sistemului. O altă presupunere
implicită în cazul proiectării clasice este accea că sistemul dezvoltat
este, în fapt, un produs final. În contextul managementului de
cunoştinţe, de regulă, se recurge la o abordare evolutivă, care
presupune implementarea unei platforme şi apoi îmbunătăţirea
permanentă a acesteia.
d. Ritmul de împrospătare a conţinutului. Spre deosebire de sistemele

care gestionează informaţii, sistemele bazate pe cunoştinţe necesită
actualizarea mult mai rapidă a conţinutului. Din acest motiv, este
necesar ca, în paralel cu implementarea KMS, organizaţia să
dezvolte un sistem de motivare a experţilor astfel încât aceştia să
execute cu eficienţă maximă acţiuni precum asocierea de cuvinte
cheie şi metanoţiuni fiecărui document sau completarea de
formulare cu date privind abilităţile si cunoştinţele lor personale.
e. Gradul de utilizare a resurselor umane. Deorece o mare parte din
funcţionalităţile unui sistem KMS presupun utilizarea experţilor
umani, este necesar să se asigure un mecanism eficient de protejare
a acestora prin:
- reducerea numărului de accesări a experţilor dintr-un anumit
domeniu prin introducerea de secţiuni de tipul “Cele mai frecvente
întrebări”, astfel încât specialiştii să fie accesaţi doar atunci când
apar cazuri noi;
- planificarea în timp a activităţii experţilor în vederea
monitorizării si deservirii în timp real a solicitărilor care vin din
partea utilizatorilor;
- direcţionarea solicitărilor astfel încât acestea să ajungă automat în
lista de aşteptare pentru expertul care are competenţa necesară
pentru a le rezolva;
- numirea unui responsabil cu clasificarea şi indexarea documentelor
şi repartizarea acestora pe domenii de cunoştinţe.
Efectele implementării unui sistem de management al cunoştinţelor
asupra proceselor de învatare, inovare şi dezvoltare a expertizei sunt greu
de cuantificat. Ţinând cont că, în general, experienţa joacă un rol
important în procesul de învăţare organizaţională, beneficiile unui sistem
KMS se amplifică pe măsura utilizării acestuia de către angajaţi. Astfel, pe
termen lung, membrii organizaţiei îşi vor extinde experienţa în obţinerea
şi utilizarea nu numai a cunoştinţelor explicite, ci şi a celor tacite, care
presupun un efort mai mare pentru a fi accesate. Un alt efect este acela
că, prin utilizarea frecventă a sistemului, angajaţii vor căpăta deprinderi
în a apela baza de cunoştinţe ori de câte ori este necesar.
Luând în considerare argumentele de mai sus, putem trage

concluzia că utilizarea sistemelor KMS poate conduce atât spre rezultate
pozitive cât şi negative. O organizaţie poate cistiga eficienţă, pe termen
scurt, prin standardizarea procedurilor de accesare a cunoştinţelor, dar
treptat îşi poate pierde capacitatea de inovare. Din acest motiv, un sistem
eficient de management al cunoştinţelor este acela care asigură un
echilibru între procesele de exploatare a cunoştinţelor şi cele de
explorare a noilor soluţii.
Implementarea unui sistem de management al cunoştinţelor trebuie
să pornească de la localizarea cunoştinţelor , în funcţie de care se
stabileşte dacă un utilizator va fi direcţionat către un document sau către
contactarea unui expert şi de la definirea nivelului de organizare al
cunoştinţelor, care asigură translatarea problemei într-o formă care să
corespundă unei anumite logici de structurare. În funcţie de modul în
care aceste două dimensiuni sunt abordate, specialiştii apreciază că
instrumentele de management al cunoştinţelor pot fi grupate în patru
categorii[54] (tabelul nr. 6.1).
Tabelul nr. 6.1 Tipologia instrumentelor de management al cunoştinţelor

Amplasarea cunoştinţelor
Documente Memoria individului
1 Instrumente de regăsire a 2 Instrumente pentru
documentelor şi gestiune a gestiunea bazelor de date de
bazelor de cunoştinţe experţi şi de expertize
Structurat  Asigură managementul  Asigură structurarea, pe
Nivelul de structurare
cunoştinţelor localizate în baza anumitor scheme, a

documente sau structurate în cunoştinţelor care rezidă în
baze de date prin definirea unui memoria indivizilor.
sistem de etichetare cu cuvinte  Conţinutul bazei de date de
cheie. expertiză este actualizat, de
regulă, prin completarea
unor formulare în care se
specifică nivelul de
cunoştinţe al fiecărui expert.
3 Instrumente de filtrare 4 Instrumente interactive

Nestructurat colaborativă şi căutare a pentru transferul dinamic
cunoştinţelor nestructurate de cunoştinţe
Amplasarea cunoştinţelor
Documente Memoria individului
• Asigură reprezentarea • Permit accesarea altor

cunoştinţelor în documente, fără persoane capabile să
a utiliza însă un format furnizeze cunoştinţe, fără
predefinit. însă ca aceasta să presupună
• Regăsirea cunoştinţelor se face apelarea unei baze de date
cu ajutorul unui sistem de de experţi.
indexare pe baza expresiilor • Principalele instrumente
conţinute. din această categorie sunt
• În această categorie intră, spre forumurile sau dialogurile
exemplu, motoarele de căutare interactive prin care se
după cuvinte cheie sau soluţiile asigură contactul
de localizare în funcţie de cele interpersonal, transferul şi
mai frecvente căutări. partajarea cunoştinţelor.
Eficienţa sistemelor de management al cunoştinţelor este

dependentă de modul în care se asigură utilizarea colaborativă a
instrumentelor de mai sus, urmărindu-se identificarea unei modalităţi de
structurare şi indexare a cunoştinţelor care să satisfacă cerinţele concrete
ale utilizatorilor.
Un alt aspect important în alegerea instrumentelor KMS îl
reprezintă dimensiunea şi diversitatea grupurilor de utilizatori. Astfel,
dacă numărul de utilizatori este restrâns, prin utilizarea instrumentelor
din categoriile 3 şi 4 este foarte puţin probabil să se găsească răspunsul la
o anumită problemă, iar dacă sistemul este prea bogat in conţinut apare
riscul unei supraîncărcări cu informaţii. Numărul mare de utilizatori
poate fi benefic atunci când se utilizează instrumente din clasele 1 şi 2,
însă cu condiţia ca schema de structurare să fie una corespunzătoare.
6.1.2.2 Arhitectura sistemelor de management al cunoştinţelor

În general, sistemele KMS au o arhitectură distribuită, în care un

element cheie îl reprezintă agenţii inteligenţi.
Aceştia asigură eliminarea problemelor generate de dimensiunea
bazei de cunoştinţe şi permit filtrarea conţinutului nerelevant prin
construirea unui profil al fiecărui utilizator şi eşantionarea canalelor de
transmitere a cunoştinţelor. Agenţii inteligenţi îndeplinesc o serie de
funcţii dintre care amintim: cunoaşterea conţinutului explicit al fiecărui
context, identificarea asemănărilor şi deosebirilor între contexte,
direcţionarea de solicitări către alţi agenţi etc.
Transformarea sistemelor bazate pe prelucrarea informaţiilor în
sisteme bazate pe prelucrarea cunoştinţelor presupune, în primul rând, o
serie de modificări la nivel organizaţional. Din acest motiv, putem aprecia
că managementul cunoştinţelor integrează concepte din alte arii ale
ştiinţei managementului precum : cultura organizaţională, memoria
organizaţională, managementul strategic, inteligenţa artificială etc. Privit
prin prisma instrumentelor practice pe care le utilizează, managementul
cunoştinţelor include tehnologii precum :
• infrastructuri Intranet care asigură funcţionalităţi de transmitere a
datelor în reţea în vederea partajării resurselor şi accesării acestora
de grupuri mari de utilizatori, indiferent de localizarea fizică a
acestora;
• sisteme de management al documentelor, care permit manipularea
documentelor în format electronic pe toată durata ciclului lor de
viaţă;
• sisteme de management al fluxurilor de lucru care descriu
procedurile definite în cadrul organizaţiei şi urmăresc în dinamică
derularea acastora;
• instrumente de inteligenţă artificială care asigură facilităţi de
generare şi administrare a profilurilor de utilizator, precum şi
gestionarea tuturor proceselor analitice;
• instrumente de vizualizare care servesc la reprezentarea relaţiilor
existente între cunoştinţe, oameni şi procese;
• platforme Groupware care asigură suport pentru managementul
timpului de lucru şi pentru dezvoltarea de cercuri de cercetare şi
ateliere de lucru de tip "workshop";
• sisteme de eLearning care asigură derularea procesului de învăţare

la distanţă cu suport electronic etc.
Profesorul M. Zack [55] apreciază că funcţiile asigurate prin
intermediul tehnologiilor de mai sus, cu aplicabilitate în sfera
managementului cunoştinţelor, pot fi grupate în trei categorii:
integrative, interogative şi de legătură (tabelul nr. 6.2).
Tabelul nr. 6.2 Funcţiile sistemelor de management al cunoştinţelor

Categoria Grupa Funcţia
1.Funcţii 1.1.Funcţii de 1.1.1.Căutarea după cuvinte cheie
integrative căutare şi prezentare 1.1.2.Prezentarea listei documentelor noi
a cunoştinţelor (neaccesate)
Asigură 1.1.3.Prezentarea de publicaţii în format
transferul electronic
asincron de 1.1.4.Utilizarea asistenţilor de
suport/căutare
cunoştinţe între
1.1.5.Navigarea în baza de cunoştinţe
participanţi
1.1.6.Indexarea prin meta-date
1.1.7.Utilizarea filtrelor predefinite şi a celor
definite de utilizator
1.1.8.Utilizarea dicţionarului de sinonime
1.1.9.Clasificarea şi gruparea elementelor de
cunoştinţe
1.1.10.Identificarea similarităţilor semantice
existente între elementele de cunoştinţe
1.2.Funcţii pentru 1.2.1.Importul manual al elementelor de

achiziţia, publicarea cunoştinţe externe
şi organizarea 1.2.2.Indexarea conţinutului bazei de
cunoştinţelor cunoştinţe
1.2.3.Relizarea de hyperlink-uri în cadrul
conţinutului publicat
1.2.4.Structurarea conţinutului
1.2.5.Generarea de elemente de cunoştinţe
din surse interne
1.2.6.Indexarea automată a tuturor
publicaţiilor electronice
1.2.7.Importul automat al elementelor de
cunoştinţe externe
1.2.8.Analiza statistică a datelor
1.2.9.Realizarea legăturilor între elementele

de cunoştinţe
1.2.10.Consolidarea bazei de cunoştinţe
1.2.11.Analiza semantică a elementelor de
cunoştinţe
1.3.Funcţii pentru 1.3.1.Instruirea asistată de calculator

instruirea asistată de
calculator
1.4.Funcţii de 1.4.1.Generarea de rapoarte referitoare la
administrare accesarea elementelor de cunoştinţe
2.Funcţii 2.1.Funcţii de 2.1.1.E-mail

interactive comunicare şi 2.1.2.Utilizarea listelor de adrese e-mail
colaborare personalizate
Asigură schimbul 2.1.3.Realizarea de videoconferinţe
2.1.4.Utilizarea tablei electronice
direct de date
între furnizorii şi 2.1.5.Generarea listei cu participanţii
on-line
beneficiarii de
2.1.6.Organizarea conferinţelor electronice
informaţii
2.1.7.Chat şi dialoguri interactive
2.1.8.Utilizarea mesageriei electronice
2.1.9.Brainstorming
2.2.Funcţii pentru 2.2.1.Videoserver
învăţare la distanţă 2.2.2.Broadcasting
2.3.Funcţii de 2.3.1.Generarea de rapoarte referitoare la
administrare accesul participanţilor
3.Funcţii de 3.1.Funcţii de 3.1.1.Utilizarea agenţilor inteligenţi
legătură regăsire a 3.1.2.Realizarea legăturii între elementele
cunoştinţelor de cunoştinţe şi baza de date de experţi
Asigură legătura 3.1.3.Generarea de statistici legate de
între elementele accesul la elementele de cunoştinţe
de cunoştinţe şi 3.1.4.Generarea şi administrarea profilurilor
reţelele de de utilizator
cunoştinţe 3.1.5.Utilizarea "hărţilor" de cunoştinţe
3.1.6.Pezentarea tuturor elementelor de
cunoştinţe relevante pentru o anumită
problemă
3.2.Funcţii de 3.2.1.Realizarea de feedback între utilizatori
translatare a şi experţi
cunoştinţelor 3.2.2.Definirea rolurilor participanţilor
3.2.3.Notificarea automată a utilizatorilor cu
privire la categoriile de cunoştinţe de
interes pentru aceştia
3.3.Funcţii de 3.3.1.Stabilirea drepturilor de acces pentru
administrare utilizatori şi autori
3.3.2.Personalizarea interfeţei utilizator
Datorită faptului că, de regulă, organizaţiile deţin infrastructura

hardware necesară pentru implementarea unui sistem de management al
cunoştinţelor, o mare parte din funcţiile de mai sus sunt deja disponibile.
Totuşi, de foarte multe ori, acestea nu sunt folosite intensiv, ca urmare a
unor motive de natură tehnică (inexistenţa unei benzi de transmisie
suficient de rapidă, lipsa unor componente multimedia etc.) sau de natură
organizatorică (lipsa unor privilegii pentru utilizatorii sistemului care să
îi stimuleze pe aceştia să participe activ în cadrul sistemului, existenţa
unor bariere individuale, insuficienta delegare a responsabilităţilor
pentru activităţi din sfera managementului de cunoştinţe etc.).
De cele mai multe ori, implementările de sisteme KMS evidenţiază
o focalizare preponderentă spre funcţiile integrative ale KMS. În ceea ce
priveşte componenta interactivă, organizaţiile folosesc de regulă cele
două funcţii de bază, respectiv email-ul şi listele de adrese e-mail
personalizate. Un sistem eficient de management al cunoştinţelor este
acela care combină cele trei categorii de funcţii asigurând astfel
efectuarea de analize semantice, legături dinamice între cunoştinţe,
clasificări şi structurări ale acestora.
Ţinând cont de aspectele prezentate mai sus, putem considera că
dezvoltarea unui sistem KMS se poate realiza urmărind următoarea
succesiune de faze de implementare[13]:
• Dezvoltarea funcţionalităţilor de bază prin realizarea de platforme
de tip Intranet şi Groupware prin care se asigură suport pentru
funcţiile integrative şi interactive cu utilizare intensivă.
• Dezvoltarea funcţiilor de integrare care asigură facilităţi de
codificare, căutare, organizare, structurare şi realocare a
cunoştinţelor.
• Dezvoltarea funcţiilor de interactivitate care oferă posibilităţi de
comunicare, colaborare şi localizare a experţilor, realizare de spaţii
virtuale de întâlnire a comunităţilor sau derulare a unor procese de
instruire utilizând tehnici de eLearning.
• Dezvoltarea funcţiilor de legătură care permit realizarea de
conexiuni între furnizorii şi beneficiarii de cunoştinţe, regăsirea
utilizatorilor cu preocupări comune sau filtrarea cunoştinţelor pe

baza conţinutului personalizat.
Concluzionând, putem aprecia că, la momentul actual, aproape
toate organizaţiile mari deţin o platformă Intranet care, împreună cu
anumite extensii şi instrumente specifice, asigură funcţionalităţile de bază
ale sistemelor KMS, cum ar fi partajarea facilă a documentelor electronice
şi accesul în timp real la informaţii. De asemenea, unele organizaţii au
dezvoltate platforme de tip Groupware care permit lucrul in echipă şi
organizarea eficientă a activităţilor colaborative.
Numeroase funcţii ale sistemelor de management al cunoştinţelor
sunt deja implementate sub formă de componente ale arhitecturii
Intranet sau a unor soluţii specifice cum ar fi cele de tip CRM (Customer
Relationship Management). În aceste condiţii, implementarea unui
sistem KMS presupune intensificarea utilizării funcţiilor existente şi
dezvoltarea de funcţii noi.
În ceea ce priveşte piaţa KMS, aceasta este una destul de confuză şi
dinamică ca urmare a faptului că, la momentul actual, nu există o soluţie
standard cu un nivel ridicat de interoperabilitate. Mai mult decât atât,
achiziţionarea unui pachet standard ar putea conduce la pierderea
avantajului competitiv ca urmare a nivelului redus de satisfacere a
cerinţelor specifice. Din acest motiv, de regulă, organizaţiile recurg la
capacitatea de dezvoltare proprie. O altă problemă este cea a integrării
sistemului KMS cu alte aplicaţii cum ar fi cele de management al
documentelor şi fluxurilor de lucru. În acest sens, o soluţie tehnică la care
recurg tot mai multe companii este cea a dezvoltării de portaluri de
cunoştinţe care pot facilita integrarea sistemelor KMS prin utilizarea
funcţiilor inteligente în procesul de manipulare a cunoştinţelor.
6.1.3 Definirea şi caracterizarea sistemelor expert
Cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale au încercat într-o

primă etapă să simuleze procesele complicate ale gândirii prin găsirea
metodelor generale de rezolvare a unei game largi de probleme. În ciuda
unor progrese interesante, această strategie nu a condus la realizarea unui
salt hotărâtor în domeniu. Dezvoltarea programelor de uz general a fost

destul de dificilă şi nu foarte rentabilă. Specialiştii în inteligenţa artificială
au căutat şi găsit o nouă cale să conducă la realizarea calculatoarelor cu
programe inteligente.
SISTEM EXPERT
BAZA DE CUNO ŞTINŢE
FAPTE
REGULI
INTERPRETOR
PLANIFICATOR
MAŞINA DE INFERENŢE
Figura nr. 6.2 Arhitectura unui sistem expert
Astfel, în locul unui program de uz general au fost dezvoltate mai

multe programe specializate. Cercetătorii şi-au concentrat eforturile
asupra tehnicilor de reprezentare, adică asupra modului de formulare a
unei probleme astfel încât aceasta să fie uşor rezolvabilă, precum şi asupra
modului de căutare a soluţiilor în aşa fel încât rezultatele să fie obţinute
într-un timp real. Cercetările din domeniul inteligenţei artificiale au
descoperit un element destul de important şi anume că puterea de
rezolvare a programelor derivă din cantitatea de cunoştinţe pe care o
posedă acest sistem şi nu din procedurile şi interferenţele utilizate.
Se poate concluziona că pentru soluţionarea unui program
inteligent este necesară dotarea acestuia cu informaţii specifice de înaltă
calitate în strânsă legătură cu domeniul respectiv.
Denumite sisteme-expert, aceste programe au condus la apariţia şi,
în continuare, la dezvoltarea unui nou domeniu al ştiinţei. Utilizarea
expertizei artificiale determină creşterea posibilităţilor pe care le oferă
raţionamentul uman, existând avantaje evidente faţă de agenţii umani,

unul din ele referindu-se la caracterul său permanent.
Expertiza umană se poate deprecia rapid, indiferent dacă este vorba
despre o activitate fizică sau de natură psihică. Un expert uman trebuie să
practice constant şi să se perfecţioneze continuu pentru a se menţine
fruntaş într-un anumit domeniu. Orice perioadă semnificativă de
nefolosire a cunoştinţelor poate afecta serios performanţele expertului. În
cazul expertizei artificiale informaţia, o dată achiziţionată, se află
permanent la dispoziţia utilizatorului, excluzând perioadele marcate de
deteriorări accidentale ale suporturilor de informaţie.
Un alt avantaj al expertizei artificiale este legat de uşurinţa
transferării sau reproducerii acesteia. Dacă transferul cunoştinţelor de la
o persoană la alta este laborios, necesitând în plus un timp şi experienţă
îndelungată, transferarea expertizei artificiale este un proces simplu de
copiere. În cazul expertizei artificiale documentarea este mult mai uşoară,
pe când în cazul expertizei umane ea este extrem de dificilă, consumă
foarte mult timp şi, în plus, trebuie verificată. Pentru expertiza artificială,
documentarea este un proces corect de mapare între modul în care
cunoştinţele sunt reprezentate în sistem şi descrierea limbajului folosit
pentru aceste reprezentări. Comparativ cu expertiza umană, cea artificială
permite obţinerea de rezultate mai consistente şi mai sigure.
Ca urmare a influenţei unor factori de natură emoţională, un expert
uman poate lua decizii diferite în situaţii identice, în timp ce un sistem
expert nu poate fi susceptibil de astfel de scăpări.
Comparativ cu experţii umani sistemele expert nu sunt costisitoare,
mai ales în faza de utilizare. Costul lor, oarecum ridicat în etapa de
dezvoltare, este compensat de costul redus în faza de operare şi de
simplitatea modalităţilor ce pot fi folosite pentru deţinerea unor copii.
Deşi cele prezentate mai sus arată multitudinea avantajelor pe care
le oferă sistemele expert în raport cu expertiza umană, în multe aplicaţii
experţii umani nu pot fi înlocuiţi, expertiza umană fiind net superioară
celei artificiale. Acest lucru nu reflectă limitarea fundamentală a
inteligenţei artificiale, ci starea actuală a domeniului de referinţă, ca de
exemplu cel în care sunt din plin solicitate creativitatea, spiritul de
inventivitate proprii omului. Un expert uman recunoaşte informaţia şi o
poate utiliza la sintetizarea cunoştinţelor noi, în timp ce sistemul expert
tinde să se comporte neinspirat, urmând o anumită rutină. În plus,

experţii umani manipulează evenimente neaşteptate prin utilizarea
imaginaţiei şi a unor noi perfecţionări pentru rezolvarea problemelor.
Un domeniu în care expertiza umană excelează este procesul de
învăţare. Experţii se adaptează noilor condiţii, adoptând strategiile
corespunzătoare. Sistemele expert nu pot „învăţa" noile concepte şi
reguli, deoarece acest proces reprezintă o sarcină deosebit de dificilă
pentru inteligenţa artificială.
Până în prezent s-au realizat progrese însemnate în dezvoltarea
programelor destinate instruirii. Totuşi aceste programe tind să lucreze
deocamdată la niveluri extrem de simple şi nu dau satisfacţie atunci când
sunt confruntate cu probleme mai complexe.
Experţii umani deţin capacitatea de a utiliza în mod direct senzorii
complecşi de învăţare - văzul, auzul, simţul tactil şi mirosul - în timp ce
sistemele expert manipulează simboluri care reprezintă idei şi concepte.
Astfel, este necesar ca senzaţiile să fie transformate în simboluri ce pot fi
înţelese de către sistem.
O parte importantă a informaţiilor se pierde în procesul de
translatare, în special când imaginile sunt formate din seturi de obiecte şi
de relaţii între acestea. Experţii umani şi, în general, toţi oamenii posedă
un bagaj de cunoştinţe generale, care acoperă un spectru larg de domenii.
Datorită cantităţii enorme de cunoştinţe generale, nu există o cale
uşoară pentru introducerea acestora într-un program inteligent, cum ar fi
unul specializat ca un sistem expert. Se apreciază că centrul funcţional al
sistemului expert constă în grupul de cunoştinţe structurate care să
permită luarea deciziilor. Prin termenul de cunoştinţe oamenii de ştiinţă
din domeniul inteligenţei artificiale înţeleg informaţiile necesare unui
program înainte ca acesta să devină inteligent. Aceste informaţii pot lua
forma faptelor sau regulilor, care în cazul unui sistem expert, nu sunt
întotdeauna adevărate sau false, în sensul că uneori există un grad de
incertitudine asupra validităţii faptelor sau corectitudinii regulilor[22].
Cunoştinţele dintr-un sistem expert sunt organizate în cunoştinţe
generale, care arată modul de rezolvare a unei probleme şi în cunoştinţe
care reprezintă modul de interacţiune cu utilizatorul. Domeniul de
cunoştinţe din structura sistemului formează cunoştinţele de bază, în
timp ce cunoştinţele destinate soluţionării problemelor sunt cunoscute

sub denumirea generică de maşină de inferenţă.
Un program care are cunoştinţele astfel organizate se numeşte
sistem bazat pe cunoaştere., iar sistemele expert sunt componente ale
sistemelor bazate pe cunoştinţe (figura nr. 6.3.).
Programe Prezintă o comportare

Programede deinteligenţă
inteligenţă
artificială inteligentă
artificială
Sisteme
Sistemebazate
bazatepe
pe
cunoştinţe Explicitează domeniul
cunoştinţe cunoştinţelor
Sisteme
Sisteme
Expert
Expert
Implementează
cunoştinţele experţilo r în
practică
Figura nr. 6.3 Locul şi rolul sistemelor expert în cadrul sistemelor bazate pe cunoştinţe
Baza de date din sistemul expert conţine date şi reguli care
utilizează informaţii drept fundament pentru luarea deciziilor. Maşina de
inferenţă conţine un interpretor care decide modul de aplicare a regulilor
de deducţie a noilor cunoştinţe şi un plan care stabileşte ordinea în care
se aplică regulile respective.
Modul în care sistemul utilizează cunoştinţele sale este deosebit de
important deoarece sistemul expert trebuie să posede o cantitate mare de
cunoştinţe de înaltă calitate despre domeniul respectiv. Conceptul de
maşină de inferenţe dă naştere la o serie de confuzii. În general, în cadrul
unui sistem expert delimitarea structurii faptelor şi regulilor se realizează
cu claritate. În schimb nu este prea clară punerea la punct a maşinii de
inferenţe, aceasta fiind o urmare firească a dificultăţilor întâmpinate
atunci când se încearcă definirea unei asemenea maşini. Modul de
structurare a maşinii de inferenţe depinde atât de natura domeniului de
probleme, cât şi de modalităţile folosite pentru reprezentarea şi
organizarea cunoştinţelor în cadrul unui sistem expert.
Pentru multe sisteme expert care realizează punerea la punct a

limbajelor de nivel înalt maşina de inferenţe este o parte a limbajului.
Alte dispozitive bazate pe limbaje de nivel redus necesită un program
special pentru proiectarea şi implementarea maşinii de inferenţă. Există
un set standard de tehnici de reprezentare a cunoştinţelor care pot fi
folosite pentru realizarea unui sistem expert. Fiecare tehnică furnizează
programul cu îmbunătăţiri astfel încât acesta să fie cât mai eficient, mai
uşor de înţeles şi mai uşor de modificat.
Regulile furnizează o cale naturală pentru descrierea conducerii
proceselor de către o schimbare rapidă şi complexă a mediului. Un set de
reguli poate specifica modul în care un program reacţionează la
schimbarea datelor fără a fi necesare cunoştinţe avansate despre fluxul de
control (într-un program convenţional, fluxul de control şi utilizarea
datelor sunt predeterminate de către codul programului). Procesul se
desfăşoară secvenţial, iar salturile se produc numai la anumite puncte
prestabilite. Programul lucrează cu rezultate foarte bune pentru
rezolvarea simultană a unui set de ecuaţii liniare.
Sistemele expert pot fi definite prin comparaţie cu programele
obişnuite. Din acest punct de vedere deosebirea fundamentală dintre
sistemele expert şi programele obişnuite constă în aceea că în timp ce
primele lucrează cu cunoştinţe, celelalte lucrează cu date.
Un sistem expert poate fi definit ca un program caracterizat de

următoarele proprietăţi: expertiză, raţionament simbolic, profunzime şi
autocunoaştere.
Nivelul de expertiză atins de un asemenea sistem trebuie să fie egal

cu cel atins de un expert uman. Dar simpla realizare a unei soluţii valide
nu este suficientă pentru caracterizarea sistemelor expert. Comparativ cu
experţii umani, aceste sisteme trebuie să ofere soluţii optime într-un timp
foarte scurt. Cu alte cuvinte, un sistem expert trebuie să folosească
cunoştinţele de care dispune, astfel încât să găsească efectiv soluţia cea
mai eficientă, utilizând diferite artificii întrebuinţate de experţii umani
pentru eliminarea calculelor care nu sunt economice şi necesare.
Pentru a imita integral un expert uman, un sistem expert trebuie să

posede nu numai profunzime într-un domeniu, ci şi un orizont de
cunoştinţe cât mai larg. Poziţia ce poate fi câştigată prin utilizarea
cunoştinţelor generale şi a metodelor specifice de soluţionare a
problemelor se poate îmbunătăţi dacă raţionamentul foloseşte principiile
de bază pentru înlăturarea datelor sau regulilor incorecte.
Când experţii umani rezolvă probleme pe care le-ar putea rezolva şi
un sistem-expert, aceştia nu soluţionează ecuaţii matematice complexe, ci
aleg simboluri pentru reprezentarea conceptelor problemei şi aplică
diferite strategii pentru manipularea acestor concepte.
Nu putem afirma că sistemele expert nu au posibilitatea de a face
calcule matematice, mai curând trebuie subliniat faptul că acestea
operează cu simboluri. În consecinţă, reprezentarea cunoştinţelor devine
un element foarte important în elaborarea sistemelor expert. Este
cunoscut faptul că experţii umani pot prezenta o problemă în mai multe
variante, acestea fiind ulterior prelucrate astfel încât procesul respectiv să
conducă la obţinerea rapidă şi eficientă a soluţiei optime. Posibilitatea de
reformulare a problemei este necesară sistemelor expert pentru a le
apropia de experţii umani. Din păcate, majoritatea sistemelor expert nu
posedă această calitate. Un sistem expert este caracterizat de profunzime,
adică poate opera într-un domeniu relativ îngust, soluţionând probleme
deosebit de dificile. De altfel, într-un sistem expert regulile sunt în mod
necesar complicate, fie datorită complexităţii lor individuale, fie datorită
numărului lor ridicat.
Sistemele expert care lucrează pentru rezolvarea unor probleme
ridicate de complexitatea activităţilor umane deţin o pondere mult mai
însemnată decât sistemele expert care lucrează în domeniul definit de
specialiştii în inteligenţa artificială a jocurilor[48]. Dacă în primul caz
date apriorii sunt asociate unei probleme cu caracter practic, fiind
elaborate diverse soluţii în funcţie de specificul activităţii, în al doilea caz
problema de soluţionat suferă o simplificare considerabilă fără a putea fi
adaptată unei anume cerinţe practice.
În acest ultim context, sistemul operează cu date artificiale care, în
prealabil, sunt simplificate, astfel încât problema rezultată să fie uşor de
soluţionat. Desigur în această situaţie soluţiile obişnuite prezintă mai
mult un interes din punct de vedere teoretic.
Deosebirile existente între cazurile menţionate sunt importante,

întrucât în funcţie de calea adoptată pot fi realizate sisteme expert
performante. Un sistem expert posedă cunoştinţe care îi permit să
raţioneze asupra propriilor operaţii, precum şi o structură care simplifică
acest proces. De exemplu, dacă un sistem expert este organizat ca un set
de reguli, atunci el poate urmări uşor lanţurile de inferenţe pentru a
desprinde o anumită concluzie. Dacă, în plus, sunt indicate reguli speciale
care precizează modul de operare cu lanţurile de inferenţe, acestea pot fi
utilizate pentru verificarea calităţii şi consistenţei concluziilor.
Cunoştinţele de care dispune sistemul cu privire la modul în care trebuie
să raţioneze sunt cunoscute sub denumirea generică de metacunoştinţe,
ceea ce înseamnă cunoştinţe despre cunoaştere.
Mai multe sisteme expert sunt dotate cu aşa-numita posibilitate de
explicare. Este vorba de un ansamblu de cunoştinţe destinate explicării
modului în care sistemul expert a ajuns la răspunsul respectiv.
Multe din aceste explicaţii implică afişarea lanţurilor de inferenţe şi
explicarea raţionamentului înaintea utilizării fiecărei reguli din lanţ.
Abilitatea de examinare a propriului mod de raţionare reprezintă una din
caracteristicile cele mai importante ale sistemelor expert.
6.2 Sisteme ERP
6.2.1 Evoluţia sistemelor de planificare a resurselor organizaţiei
Primele soluţii informatice de planificare a resurselor organizaţiei

au apărut la mijlocul anilor ’60, atunci când a fost dezvoltată tehnica
MRP, utilizată pentru gestiunea economică a stocurilor de materii prime,
materiale si produse finite. Pe baza acestei tehnici de management au luat
naştere sistemele MRP1 (Material Requirements Planning), care utilizau,
în principal, următorii parametri: necesarul de fabricat, bazat pe
comenzile de la clienţi; fişele tehnologice; situaţia stocurilor pentru
fiecare articol; durata medie a unei aprovizionări.
La începutul anilor ’80, prin evoluţia sistemelor MRP1, au luat

naştere sistemele MRP2 (Manufacturer Resource Planning), care integrau
instrumente de planificare a vânzărilor, a producţiei, a aprovizionărilor şi
a necesarului de capacităţi de producţie precum şi de generare a unor
situaţii informaţionale de natură economico-financiară.
Dinamismul mediului economic a impus necesitatea reconsiderării

sistemelor de planificare a resurselor prin transformarea întreprinderii
într-o “organizaţie virtuală”, aflată într-un permanent schimb de
informaţii cu partenerii săi. Astfel, anii ’90 au marcat momentul apariţiei
primelor sisteme ERP(Enterprise Resource Planning), ca extindere a
sistemelor precedente MRP1 şi MRP2, precum şi a conceptelor asociate :
SCM(Supply Chain Management), CRM(Customer Relationship
Management) şi EDI (Electronic Data Interchange) (figura nr. 6.4).
Figura nr. 6.4 Schimbul dinamic de date între organizaţie şi parteneri prin intermediul
sistemului ERP
Sistemele de planificare a resurselor întreprinderii au cunoscut o

ascensiune puternică în ultimii ani, la ora actuală apreciindu-se că piaţa
acestor produse este cea mai dinamică piaţă de software, lucru reflectat şi
de ponderea veniturilor din ERP în totalul veniturilor obţinute de
principalii producători de software pe plan mondial : Oracle, SAP, Baan,
PeopleSoft sau JD Edwards. Cu toare acestea, în literatura din domeniu
nu există o definiţie unanim acceptată a conceptului de ERP[35].
În esenţă, ERP reprezintă :

a. un ansamblu intercorelat de subsisteme informatice destinate
gestiunii resurselor umane, materiale şi financiare ale unei companii
sau instituţii publice;
b. un sistem informatic orientat pe identificarea şi planificarea
resurselor necesare în vederea satisfacereii cerinţelor clienţilor
organizaţiei;
c. un sistem informatic multi-modular proiectat în vederea
eficientizării principalelor activităţi desfăşurate într-o societate
comercială.
Deşi în abordările specialiştilor există numeroase puncte

divergente, se impune menţionarea unor trăsături comune ale sistemelor
ERP [35] :
a. Sunt dezvoltate după criterii obiective precum cel al funcţiunii, ceea
ce le conferă flexibilitate şi capacitatea de reproiectare facilă în
condiţiile modificării unor factori endogeni sau exogeni
organizaţiei.
b. Au un caracter “deschis”, pentru că integrează sub formă de entităţi
un număr mare de elemente din mediul extern al organizaţiei
(clienţi, furnizori, organisme financiar-bancare, alţi agenţi
economici etc.)
c. Din punct de vedere tehnic, funcţionează pe o arhitectură
clientserver, în care informaţiile sunt gestionate pe o staţie centrală
şi sunt accesate de utilizatori folosind, de regulă, tehnologii Intranet
sau VPN, fapt care conferă o serie de avantaje : menţinerea unităţii
şi integrităţii datelor, accesarea concurentă a aceloraşi resurse,
disponibilitate maximă a serviciilor indiferent de localizarea fizică a
resursei sau utilizatorului.
d. Sunt proiectate într-o concepţie modulară pentru că integrează
toate procesele desfăşurate in cadrul organizaţiei sub forma de
module, care acoperă, în general, următoarele sfere de activitate :
- Managementul financiar-contabil: automatizarea înregistrării

informaţiilor financiar-contabile preluate din documentele
primare; realizarea unei evidenţe financiar-contabile complete,

la nivel sintetic şi analitic; urmărirea operativă a situaţiei
financiar-contabile a organizaţiilor, cu accent pe urmărirea
încasărilor şi plăţilor la nivel de document; tipărirea automată a
documentelor de informare şi sinteză cerute de legislaţia în
vigoare.
- Managementul producţiei: identificarea principalilor indicatori
de performanţă şi transmiterea acestora către factorii de decizie
pentru monitorizare şi control; flexibilitatea modelelor de
fabricaţie şi arhivarea informaţiilor de fabricaţie pe o perioadă
nelimitată; informarea în timp real asupra indicatorilor
operaţionali; crearea unui instrument de asistenţă pentru
planificarea producţiei; calculul costurilor ante şi post producţie.
- Managementul resurselor umane: managementul datelor de
personal ale angajatilor existenţi la un moment dat în instituţie ,
cu acces imediat la date consistente de istoric; managementul
salariaţilor în cadrul structurii organizatorice; simularea de
multiple variante de modificări salariale pentru alocarea
corespunzatoare a bugetului; încărcarea automată a proiectelor
cu cheltuielile salariale şi cu alte cheltuieli generate de
activitatea angajaţilor; urmărirea eficienţei activităţii angajaţilor
şi evaluarea performanţelor acestora.
- Managementul stocurilor: actualizarea zilnică a situaţiei

stocurilor, atât cantitativ cât şi valoric şi urmărirea corectă a
mişcării de stocuri în vederea eliminării fenomenelor de
suprastocare sau lipsă de stoc; stabilirea necesarului de
aprovizionare şi realizarea aprovizionării pe baza unui model
optim.
- Managementul mijloacelor fixe: gestionarea mijloacelor fixe pe

întreaga durată de utilizare, de la achiziţionare şi punere în
funcţiune, până la scoaterea din funcţiune; generarea situaţiilor
specifice mijloacelor fixe (intrări, ieşiri, fişa mijlocului fix);
realizarea unui istoric al mijlocului fix din punct de vedere
cronologic de la intrarea în patrimoniu şi până la ieşirea din

patrimoniu.
Procesul de dezvoltare a unui sistem de planificare a resurselor în

cadrul unei organizaţii este unul complex, însoţit de regulă de o
reproiectare a întregului sistem de management folosind tehnici precum
BPR (Business Process Re-Engineering) [3] şi care implică un consum
mare de resurse financiare, precum şi o durată mare de implementare.
Aceste dezavantaje sunt însă compensate de multiplele beneficii ale ERP
dintre care enumerăm: eficientizarea generală a proceselor de muncă,
reducerea timpului de acces la informaţiile necesare fundamentării
deciziilor, răspuns rapid la modificarea condiţiilor de mediu cu rezultat în
creşterea avantajului competitiv, perfecţionarea lanţului de distribuţie.
6.2.2 Sisteme SCM
Arhitectura sistemelor ERP permite furnizarea unui model deschis

care asigură transferul de date atât în interiorul organizaţiei, cât şi în
mediul extern acesteia, începând cu furnizorii cheie şi terminând cu
reţeaua de consumatori.
În literatura de specialitate, ansamblul de metode şi tehnici prin

care se realizează urmărirea şi coordonarea fluxurilor materiale,
informaţionale şi financiare pe traseul furnizor-organizaţie-consumator,
precum şi aparatul informatic asociat acestora, definesc conceptul de
management al lanţului de distribuţie, cunoscut şi sub denumirea de
SCM(Supply Chain Management).
SCM permite optimizarea a trei categorii de fluxuri: fluxuri de

producţie (deplasarea de bunuri de la un furnizor la un consumator, ca
urmare a solicitării acestuia din urmă), fluxuri informaţionale
(transmiterea de comenzi de către client şi actualizarea datelor
referitoare la livrare) şi fluxuri financiare (modalităţi, termene de
creditare şi grafice de plată)[3].
Din punctul de vedere al aplicaţiilor informatice utilizate, acestea

includ două tipuri de pachete software :
• Aplicaţii de planificare care utilizează de regulă algoritmi complecşi
pentru a stabili modalitatea optimă de satisfacere a unei comenzi. În
această categorie intră şi pachetele de programe care au la bază
metoda imploziei şi exploziei prin care se realizează descompunerea
fiecărui produs comandat pe articole componente în funcţie de
structura sa arborescentă, determinându-se, în final, necesarul de
aprovizionat[37].
• Aplicaţii de execuţie care urmăresc stadiul fizic în care se află
produsele şi materialele, precum şi informaţiile de natură
economico-financiară legate de activităţile de desfacere şi
aprovizionare. În acest sens, există, în ultimii ani, o tendinţă de de
dezvoltare a unor soluţii bazate pe tehnologia Internet precum :
- Sisteme de procurare electronică (eProcurement) care asigură
suportul virtual pentru cea mai mare parte din activităţile de
aprovizionare. Aceste sisteme includ, de regulă şi o componentă
de licitaţii on-line (eLicitaţii), care permite asigurarea unei
balanţe cerere-ofertă în timp real în compatibilitate cu legislaţia
aflată în vigoare.
- Sisteme de comerţ electronic (eCommerce) prin care clienţii
beneficiază de o serie servicii de vânzare şi asistenţă precum şi
de facilităţi de plată online.
Implementarea unui sistem automatizat de management al lanţului

de furnizare asigură consolidarea unui suport de informaţii necesar
pentru fundamentarea deciziilor de aprovizionare, fapt care generează o
serie de beneficii la nivelul organizaţiei, dintre care enumerăm :
• reducerea cheltuielilor materiale prin identificarea furnizorilor cu
cel mai bun raport calitate preţ;
• simplificarea procedurilor de negociere şi contractare;
• reducerea cheltuielilor cu personalul de aprovizionare;
• reducerea nivelului stocurilor, eliminarea fenomenelor de lipsă de
stoc sau de suprastocare.
Soluţiile SCM utilizează tehnologia de reţea pentru a pune în

legătură clienţii şi furnizorii organizaţiei şi pentru a genera, în timp real,
informaţii referitoare la evoluţia parametrilor proceselor de producţie şi
distribuţie. În acest mod, compania este capabilă să îşi gestioneze în mod
eficient activităţile comerciale.
6.2.3 Sisteme CRM
Planificarea resurselor organizatiei (ERP) trebuie sa pornească de la

principala veriga a lantului de furnizare şi anume consumatorul final. În
vederea optimizării modului in care o companie interacţioneaza cu
clienţii săi, implementarea de sisteme ERP este insoţită de cele mai multe
ori de dezvoltarea unei componente CRM.
Un sistem de management al relaţiilor cu clienţii (CRM Customer
Relationship Management) reprezintă o un ansamblu de aplicaţii
informatice şi proceduri care vizează identificarea principalelor aşteptări
şi preferinţe ale clienţilor organizaţiei şi utilizarea eficientă a
informaţiilor acumulate în scopul perfecţionării relaţiilor cu aceştia.
Implementarea unui astfel de sistem are drept obiectiv fundamental

creşterea gradului de satisfacere a cerinţelor explicite şi implicite ale
clienţilor şi presupune dezvoltarea a două componente[3] :
• componenta managerială reprezentată de ansamblul metodelor şi

tehnicilor utilizate pentru integrarea şi utilizarea datelor referitoare
la comportamentul consumatorilor;
• componenta informatică care include totalitatea echipamentelor

hardware şi a componentelor software utilizate pentru colectarea,
stocarea şi gestionarea informaţiilor. În această categorie sunt
cuprinse aplicaţiile CIS (Customer Interaction Software) care
prezintă, drept principale funcţionalităţi : preluarea datelor
referitoare la clienţi utilizând machete standardizate pentru
comenzi, cereri, solicitări, reclamaţii etc.; evidenţa clienţilor

existenţi şi a celor potenţiali, prin prisma unui set de caracteristici
unice, păstrându-se şi un istoric al evoluţiei acestora; consolidarea
datelor colectate în scopul analizei analizei şi gruparea informaţiilor
obţinute în rapoarte de sinteză şi reprezentări grafice.
Dezvoltarea unui sistem de management al relaţiilor cu clienţii

presupune un pachet de acţiuni prin care organizaţia să stabilească ce
tipuri de informaţii referitoare la clienţi doreşte să colecteze, cum doreşte
să folosească informaţiile respective, care sunt modalităţile în care aceste
informaţii pot apărea în sistem, care este modul lor de stocare şi cum sunt
utilizate în mod curent. În acest sens, specialiştii apreciază că pentru
implementarea CRM este necesar ca să fie parcurse următoarele etape[3]:
ETAPA I
Identificarea clienţilor organizaţiei şi gruparea acestora pe categorii
în funcţie de preferinţe sau comportamente. Principalele criterii de
clasificare sunt :
• Specificul cerinţelor : consumatori, agenţi economici, instituţii
publice etc.
• Apartenenţa clienţilor la un anumit grup: clienţi cu cerinţe generale
(nevoile comune ale unui grup de indivizi sau organizaţii), sau cu
cerinţe individuale (specifice fiecărui individ sau organizaţie).
• Gradul de stabilitate în timp a cerinţelor: clienţi cu cerinţe uniforme
sau neuniforme în timp.
Luând în considerare aceste criterii de clasificare, putem împărţi
clienţii unei organizaţii în patru grupe(tabelul nr. 6.3).
Tabelul nr. 6.3 Clasificarea clienţilor organizaţiei în vederea implementării sistemelor

CRM
GRUPA I GRUPA II
Clienţi cu cerinţe generale şi care Clienţi cu cerinţe specifice şi care au un
au un caracter uniform caracter uniform
GRUPA III GRUPA IV

Clienţi cu cerinţe generale şi care Clienţi cu cerinţe specifice şi care au un
au un caracter neuniform caracter neuniform
ETAPA 2
Stabilirea informaţiilor necesare şi proiectarea arhitecturii
sistemului. În cadrul acestei etape are loc proiectarea bazei de date de
gestiune a clienţilor care conţine, în general, informaţii legate de: datele
de identificare ale persoanei; pregătirea profesională; situaţia socială;
apartenenţa la o anumită categorie de clienţi; atitudini şi percepţii;
comportamente în diferite situaţii; cereri, reclamaţii, sesizări depuse de
client etc. Desigur că, de cele mai multe ori, legislaţia în vigoare nu
permite stocarea şi utilizarea tuturor categoriilor de date. Din acest
motiv, în paralel cu alegerea informaţiilor, este necesar să fie elaborată o
politică de confidenţialitate care să conţină reglementări precum:
descrierea amănunţită a modului în care datele colectate vor fi exploatate,
definirea informaţiilor care nu vor putea fi utilizate de către organizaţie
sau definirea unor proceduri prin care clientul să poată preveni utilizarea
anumitor informaţii.
ETAPA 3
Identificarea modalităţilor de culegere a informaţiilor presupune
dezvoltarea unui instrumentar de metode şi tehnici prin care informaţiile
care descriu comportamentele clienţilor să fie colectate şi introduse în
baza de date. Preluarea datelor se poate realiza fie prin mijloace
convenţionale, fie automatizat, cu ajutorul tehnicii de calcul. Principalele
metode utilizate pentru culegerea datelor includ : fax, telefon, e-mail,
Internet etc.
ETAPA 4
Culegerea informaţiilor şi actualizarea bazei de date constă în

utilizarea tehnicilor definite în cadrul celei de-a doua etape în vederea
consolidării bazei de date de clienţi. O metodă clasică de colectare a
acestor informaţii o reprezintă interviul structurat, care poate fi derulat
fie de operatori umani, fie de operatori electronici (sondajul electronic).
ETAPA 5
Operaţionalizarea de modificări în plan organizaţional în vederea
amplificării satisfacţiei clienţilor prin îmbunătăţirea şi diversificarea
serviciilor furnizate, acţionând concomitent atât în planul acoperirii
cerinţelor generale cât şi în planul celor individuale. Studiile efectuate
relevă faptul că amplificarea gradului de satisfacere a cerinţelor clienţilor
genereză îmbunătăţirea imaginii prin care organizaţia este percepută pe
piaţă, însă numai până la un anumit punct de maxim, dincolo de care
imaginea sa începe să se deterioreze.
Din punctul de vedere al arhitecturii informatice, un sistem de
management al relaţiilor cu clienţii asistat de calculator integrează o
gamă largă de tehnologii informaţionale precum ICT(Integrated
Computer Telephony) sau IVR(Intelligent Voice Responce). Principalele
componente ale sistemelor CRM sunt :
a. Ghişeul unic reprezintă punctul de intrare în sistem a informaţiilor

legate de solicitările şi sesizările clienţilor, de regulă sub forma unor
documente, care urmează să fie apoi preluate şi operate în cadrul un
sistem de management al documentelor şi fluxurilor de lucru.
b. Centrul de contact (Call Center/ Contact Center/ Help Desk)
reprezintă o entitate din cadrul unei organizaţii, care acordă
asistenţă de specialitate clienţilor care solicită informaţii referitoare
la produsele şi serviciile furnizate. Dezvoltarea unei astfel de
componente generează o serie de beneficii : micşorarea numărului
de apeluri pierdute prin distribuirea inteligentă a apelurilor,
creşterea productivităţii personalului implicat în activităţi de vânzări
şi marketing, amplificarea satisfacţiei clientului prin creşterea
valorii percepute de acesta, monitorizarea gradului de satisfacere a
cerinţelor clienţilor.
De fapt, o statistică recentă legată de probabilitatea de cumpărare

repetată relevă faptul că marea majoritate a consumatorilor apreciază
drept principală cauză a renunţării la un anumit produs lipsa unui centru
de contact eficient.
e. Componenta eCRM vizează utilizarea tehnologiilor Internet în

vederea perfecţionării relaţiilor cu clienţii organizaţiei, folosind
instrumente specifice precum :
- Listele de adrese poştale şi serviciile de e-mail personalizate .
Prin intermediul acestor aplicaţii sunt transmise mesaje
standardizate (buletine informative, formulare electronice etc.)
clientilor existenţi într-o bază de date.
- Serviciile de chat sau dialoguri interactive . Reprezintă servicii
WEB prin care un client poate solicita asistenţă on-line de la
personal de specialitate din organizaţie.
- Forumurile. Sunt discuţii pe marginea unor teme de interes
general pentru consumatori precum: noile produse sau servicii
ofertate de organizaţie, procedura care trebuie parcursă pentru
obţinerea unor documentaţii etc.
Pe plan mondial, cele mai utilizate pachete de aplicaţii eCRM sunt :
Marketing Automation Systems (MAS), Sales Force Automation (SFA) şi
Customer Service Automation Systems (CSAS)[3].
Ca principale avantaje ale implementării sistemelor CRM
enumerăm: eficientizarea activităţilor de deservire a comenzilor primite
de la consumatori, îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate de
organizaţie pentru clienţii săi, comunicarea cu clientul la un nivel
calitativ superior folosind canale de comunicare multiple (telefon, ghişeu
unic, web, e-mail), diminuarea costurilor de comunicare cu clientul,
reducerea timpului de răspuns la problemele sesizate, realizarea unei
imagini mai bune a organizaţiei în relaţia cu clienţii.
6.2.4 Sisteme de management al documentelor şi fluxurilor de
lucru
Complexitatea activităţilor economice desfăşurate în cadrul

organizaţiilor generează o serie de aspecte negative legate de organizarea
şi accesarea informaţiilor cuprinse în documente. De cele mai multe ori,
aceste probleme includ volumul mare de documente operate, existenţa
unor proceduri complicate de generare a documentelor, restricţiile de
timp în procesarea anumitor categorii de documente, numărul mare de
erori apărute în completarea acestora etc. În contextul în care specialiştii
apreciază că documentul reprezintă cea mai importantă sursă de
informaţii a organizaţiei moderne, modul în care o companie reuşeşte să
elimine aceste neajunsuri reprezintă unul din factorii cheie ai succesului
ei pe piaţă.
Pentru a răspunde la această provocare, se impune o transformare a
noţiunii de document dintr-o accepţiune clasică ("act prin care se
adevereşte, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept,
se recunoaşte o obligaţie; text scris sau tipărit, inscripţie sau altă mărturie
servind la cunoaşterea unui fapt real, actual sau din trecut"(DEX)) într-o
accepţiune modernă şi anume aceea de document digital, administrat
prin intermediul unor aplicaţii informatice dedicate.
Un sistem de management al documentelor şi fluxurilor de lucru

reprezintă un sistem informatic utilizat pentru introducerea, stocarea,
prelucrarea şi administrarea documentelor în format electronic.
Un astfel de sistem informatic urmăreşte fluxurile de documente şi

circuitele pe care acestea le parcurg, pe toată durata ciclului lor de viaţă
(din momentul generării, până în momentul arhivării). În general, un
sistem de management al documentelor cuprinde următoarele module :
1.Modulul Registratură
Principala funcţionalitate a acestui modul o reprezintă realizarea

bibliotecii electronice de documente şi transformarea registraturii clasice
într-un biroul virtual de preluare a acestora în sistem. Documentele pot fi
introduse manual sau automatizat de către un operator prin preluarea
acestora de pe anumiţi suporţi de stocare (hârtie, fişiere etc.), cu ajutorul
unor echipamente de intrare (scanner,fax etc.). Aplicaţia informatică
utilizată trebuie să permită desfăşurarea unor operaţii precum :
• generarea unui număr unic secvenţial de înregistrare pentru fiecare

document introdus în sistem;
• gruparea/clasificarea documentelor după diferite criterii;
• încadrarea în nomenclatorul de arhivare;
• generarea automată a registrului de intrare/ieşire;
• urmărirea stării documentelor (în operare, rezolvat, expediat,
arhivat etc.) şi repartizarea acestora pe utilizatori;
• generarea listei documentelor în lucru pentru fiecare utilizator; 
posibilitatea de căutare/regăsire rapidă a documentelor.
2.Modulul Workflow (Managementul fluxurilor de lucru)
Documentele care circulă în cadrul unei organizaţii sunt generate,

modificate şi distribuite pe trasee informaţionale prestabilite. În vederea
automatizării procesului de repartizare a documentelor pe utilizatori,
sistemele electronice de management al documentelor includ aplicaţii de
flux, care determină cu precizie momentul în care se trimite un
document, numărul de exemplare şi destinatarii. În scopul definirii
acestei categorii de aplicaţii software, în literatura de specialitate sunt
folosite următoarele concepte :
a) Managementul fluxurilor de lucru : ansamblu de metode şi tehnici

precum şi un set de reguli de utilizare a acestora prin care se
realizează modelarea şi urmărirea în dinamică a fluxurilor de lucru
din cadrul unei organizaţii.
b) Flux de lucru : reprezentare grafică a unui proces desfăşurat în

cadrul companiei, prin prisma fluxurilor şi circuitelor
informaţionale stabilite între entităţile organizatorice din cadrul
acesteia.
c) Sistem de management al fluxurilor de lucru : subsistem informatic

sau modul al unui sistem electronic de management al
documentelor, utilizat în vederea descrierii şi urmăririi activităţilor
derulate în cadrul organizaţiei.
Din punct de vedere funcţional, sistemul de management al

fluxurilor de lucru cuprinde două componente :
a. Componenta statică: include aplicaţii informatice utilizate pentru
modelarea fluxurilor de lucru pentru fiecare tip de activitate
desfăşurată în cadrul organizaţiei. De regulă, această componentă
include interfeţe grafice uşor de utilizat de către personalul
operator, folosind seturi de simboluri prin intermediul cărora sunt
descrise : entităţile organizatorice implicate în desfăşurarea unui
anumit proces (persoane sau departamente), procedurile care
compun procesul respectiv, succesiunea de desfăşurare a fiecărei
proceduri, regulile în funcţie de care se modifică ordinea
procedurilor, documentele care parcurg fiecare circuit informaţional
descris anterior.
b. Componenta dinamică: cuprinde aplicaţii software folosite în scopul
urmăririi efective a fluxurilor de lucru în cadrul sistemului.
3.Modulul Integrare şi Gestiune a Documentelor Electronice
Sistemul de management al documentelor trebuie să cuprindă
următoarele funcţionalităţi legate de securizarea şi criptarea
documentelor şi integrarea aplicaţiilor utilizate cu celelalte subsisteme
informatice existente în organizaţie: asigurarea suportului şi
implementării lucrului direct cu documentele în format electronic,
garantarea securităţii accesului la un document electronic, existenţa
posibilităţii de distribuţie (multiplicare) electronică a unui document şi
de informare a destinatarilor, menţinerea integrităţii documentului prin
utilizarea semnăturii digitale, scanarea şi introducerea automată în sistem
a documentelor de pe hârtie, generarea de şabloane pentru editarea
documentelor. Autentificarea şi securizarea eficientă a documentelor se
poate realiza prin implementarea semnăturii electronice.
Semnătura digitală reprezintă o secvenţă de caractere care, ataşată unui

document, demonstrează că o anumită persoană a scris sau a fost de acord
cu conţinutul acestuia.
Semnătura digitala este creată prin criptarea conţinutului

documentului, folosind cheia criptografică a expeditorului. Semnăturile
digitale utilizează criptarea asimetrică care presupune utilizarea a două
chei: una pentru semnarea documentului(cheie privată) şi una pentru a o
verifica (cheie publică).
Cheia publică este răspândită şi identificată prin certificate digitale
care pot fi calificate(emise de un terţ, denumit autoritate de certificare) şi
necalificate (emise în mod privat la nivelul organizaţiei). În ceea ce
priveşte dispozitivele de stocare, acestea pot fi convenţionale (dischetă,
calculator etc.) şi criptografice (smartcard şi reader sau eToken). Pornind
de la aceste criterii de grupare, pot fi identificate mai multe variante de
implementare a semnăturii digitale la nivelul unei organizaţii (tabelul nr.
6.4.)[40].
Tabelul nr. 6.4 Variante de implementare a semnăturii digitale în cadrul organizaţiilor
Nr. Varianta de Avantaje Dezavantaje

Crt implementare
1 Organizaţia acţionează  Costuri reduse de • Contrar legislaţiei în vigoare
ca autoritate de implementare. întrucât semnătura rezultată
certificare necalificată nu se supune definiţiei de
care emite certificate semnătură electronică
necalificate stocate pe extinsă, definită prin
L455/2001.
dispozitive
• Nu este opozabilă în justiţie.
convenţionale (dischetă).
• Permite doar semnarea
documentelor nu şi
autentificarea în interiorul
sistemului.
• Uşor de falsificat.
2 Organizaţia reprezintă • Se asigură un • Este parţial conformă

autoritate de certificare mecanism de legislaţiei în vigoare
necalificată care emite securizare întrucât semnătura
certificate necalificate eficient. rezultată nu se supune
stocate pe dispozitive • Permite atât definiţiei de semnătură
semnarea electronică extinsă,
criptografice.
documentelor cât definită prin L455/2001,
şi autentificarea în dar este stocată pe
dispozitiv criptografic.
interiorul
• Presupune cheltuieli
sistemului.
suplimentare cu
achiziţionarea de
smartcard-uri şi readere.
3 Organizaţia cumpară, de • Este conformă  Presupune cheltuieli
la o autoritate de legislaţiei în suplimentare cu
certificare, certificate vigoare. achiziţionarea de
digitale calificate stocate • Se asigură un smartcard-uri, readere
pe dispozitive mecanism de şi semnături calificate.
Nr. Varianta de implementare Avantaje Dezavantaje
Crt
criptografice. securizare eficient.  Durată mare de
• Certificatele nu implementare.
pot fi falsificate.
• Permite atât
semnarea
documentelor, cât
şi autentificarea în
interiorul
sistemului.
• Opozabilă în
justiţie.
6.3 Platforme de e-Organization
6.3.1 Sisteme Intranet şi reţele virtuale private

Conceptul de Intranet este strâns legat de tehnologia comutării de

pachete la distanţă cu ajutorul calculatoarelor electronice. La fel ca şi alte
tehnologii, aceasta a luat nastere cu sprijinul şi finanţarea guvernului.
Astfel, la mijlocul anilor '60, agentia de proiecte de cercetare avansate a
S.U.A. (A.R.P.A.) a creat ceea ce s-a numit ARPA-net, respectiv o reţea
de calculatoare guvernamentale cheie, capabile să supravieţuiască
defecţiunii liniilor convenţionale de comunicaţie ce ar putea surveni în
cazul unui război sau al unui dezastru de proporţii. Mai târziu, la
începutul anilor '80, A.R.P.A. a avut nevoie de un nou set de reguli, de un
protocol mai eficient pentru gestionarea pachetelor în condiţiile varietăţii
tot mai mari de reţele, care la momentul respectiv includeau şi sateliţii.
Astfel, protocolul original
(NCP-Network Control Protocol) a fost înlocuit in 1983 cu Protocolul de
Control al Transportului/ Protocolul Internet (Transport Control
Protocol/ Internet Protocol - TCP/IP).
În ultimele 2 decenii, reţelele Internet bazate pe protocolul TCP/IP
au cunoscut o creştere continuă, însă în ultimii ani a apărut o utilizare a
acesteia cu o dezvoltare şi mai rapidă, care a transformat în mod radical
modul de comunicare al companiilor cu angajaţii, clienţii şi furnizorii:
sistemele Intranet.
Un sistem Intranet reprezintă o reţea specifică a unei companii, care

utilizează tehnologiile Internet bazate pe protocolul TCP/IP.
Deosebirea esenţială între o reţea Intranet şi o reţea locală de

calculatoare rezidă tocmai în folosirea acestui protocol. Mai simplu spus,
un sistem Intranet reprezintă aplicarea tehnologiilor TCP/IP la nivelul
unei reţele private LAN sau WAN a unei organizaţii [8].Deosebirea
esenţială între Intranet si Internet este aceea că Intranetul se adresează
informaţiilor cu caracter privat, în timp ce Internetul se adresează
informaţiilor cu caracter public.
Utilizarea sistemelor Intranet la nivelul organizaţiilor prezinta o
serie de avantaje de ordin mai general. Primul şi cel mai evident dintre
acestea, este folosirea în comun a resurselor, în scopul de a face toate
programele, echipamentele şi în special informaţiile, disponibile pentru

oricine din sistem, indiferent de localizarea fizică a resursei şi a
utilizatorului. Un al doilea aspect evident este fiabilitatea mare, prin
accesul la mai multe echipamente de stocare alternative. Pentru
domeniile militar si bancar, controlul traficului aerian, siguranţa
reactoarelor nucleare şi multe alte asemenea activităţi, posibilitatea de a
nu întrerupe operarea unor echipamente în eventualitatea unor probleme
hardware este de maximă importanţă. Un al treilea avantaj general este
economisirea resurselor financiare, pentru că implementarea unui sistem
Intranet va determina realizarea de economii prin reducerea cantităţii de
materiale tipărite şi a cheltuielilor de distribuţie asociate. Un ultim
beneficiu direct, de această dată de ordin social, îl constituie faptul că un
sistem Intranet creeaza un mediu de comunicare puternic între angajaţi
aflati la mare departare unii fata de ceilalti, favorizând munca în echipă şi
întărind relaţiile interumane dintre salariaţii organizaţiei[46].
Folosirea tehnologiei Intranet a cunoscut o explozie în ultimii ani în
toate domeniile de activitate, în prezent existand peste 6 milioane de
servere Intranet răspândite în întreaga lume. Dintre soluţiile de
eficientizare a activităţii organizaţiilor, care au la bază sisteme Intranet,
enumerăm :
• Infochioşcurile: reprezintă browsere WEB amplasate în vecinătatea
marilor magazine prin care clienţii pot să obţină o listă cu articolele
căutate. Avantajele sunt multiple, deoarece un chioşc WEB conectat
la reţea poate transmite continuu rapoarte de activitate către o baza
de date ce poate fi actualizată de către reprezentanţi ai
departamentelor de vânzări, marketing şi deservire a clienţilor.
Totodată,un infochioşc poate permite efectuarea de cumpărături
online şi poate realiza validări ale carţilor de credit.
• Instituţii de invăţământ : implementarea unui sistem Intranet in
cadrul unei instituţii de învăţământ permite studenţilor şi
personalului didactic efectuarea unor operaţii precum: distribuirea
de cataloage, repartizarea electronică a notelor şi a suporturilor de
curs, crearea unui mediu interactiv de partajare a informatiilor,
reducerea costurilor de tipărire în toate departamentele; dezvoltarea
de cursuri educaţionale în afara instituţiei.
• Magazine virtuale : indiferent daca este vorba de mici magazine sau

puternice lanţuri de supermarket-uri,un sistem Intranet poate avea
utilizări variate precum efectuarea de studii asupra satisfacţiei
clienţilor, oferirea de informaţii despre produse, publicarea de liste
cu vânzările viitoare sau evenimente speciale.
• Publicaţii de afaceri sau buletine de ştiri: un buletin de ştiri poate fi
publicat în Intranet şi pus la dispozitia clienţilor. De fapt, în funcţie
de tipul de servicii furnizat de compania proprietară a Intranetului,
buletinul de ştiri poate fi folosit drept un instrument de vânzari care
avertizează, amintind clienţilor să cumpere produsele companiei.
Utilizarea în practică a sistemelor Intranet a prezentat însă o serie
de riscuri legate de securitatea informaţiilor, atunci când se punea
problema punerii acestora la dispoziţia publicului larg, în funcţie de o
serie de drepturi de acces. Problemele de această natură, au impus
necesitatea perfecţionării unei noi tehnologii, care să asigure extinderea
unei reţele Intranet private pe o reţea publică, în condiţiile menţinerii
unui nivel ridicat de securitate şi unui nivel redus al cheltuielilor. Astfel,
au luat naştere reţelele VPN (Virtual Private Networks).
O reţea virtuală privată(VPN) reprezintă o simulare a unei reţele

private de tip WAN(Wide Area Network) la nivelul reţelei Internet,
folosind adrese publice IP.
Structura standard a unei reţele VPN este reprezentată în figura nr.

6.5 [25]. Datorită problemelor sporite de securitate, elementul central al
unei arhitecturi VPN îl reprezintă sistemul de comunicaţii, care asigură
transferul de date între entităţile sistemului. Procesul de comunicaţie,
denumit şi “tunneling” (“tunnel”=canal de comunicaţie) este unul
complex, format din trei mecanisme :
• mecanismul de criptare/decriptare a datelor, care are la bază o

cheie de criptare publică şi una privată, prima din ele fiind utilizată
în procesul de teletransmisie a datelor în reţeaua Internet, iar cea de
a doua pentru criptarea sau decriptarea mesajelor;
• mecanismul de autentificare, care verifică dacă datele au ajuns la

receptorul dorit şi prin intermediul căruia receptorul verifică
integritatea mesajului şi sursa acestuia;
• mecanismul de autorizare, care asigură restricţionarea accesului la

resursele localizate în reţea, după ce utilizatorul a fost autentificat
cu succes.
Figura nr. 6.5 Arhitectura standard a unei reţele virtuale private
Din punctul de vedere al obiectivelor, tehnologiile VPN vizează

satisfacerea a trei cerinţe fundamentale :
• accesul permanent al angajaţilor la resursele reţelei;
• interconectivitatea între sediile organizaţiei, chiar dacă acestea sunt

dispersate din punct de vedere geografic;
• accesul controlat la resursele reţelei furnizorilor, clienţilor şi a altor

parteneri externi ai organizaţiei.
În funcţie de modul în care se asigură satisfacerea cerinţelor de mai

sus, reţelele VPN pot fi grupate în trei mari categorii [25]:
1.Reţele VPN de tip Remote Access. Acest tip de reţele permit

accesul salariaţilor organizaţiei la resursele sistemului pe baza unui server
de acces VPN, situat la sediul central (figura nr. 6.6).
Figura nr. 6.6 Arhitectura unei reţele VPN de tip Remote Access
2.Reţele VPN de tip Intranet. Sunt utilizate pentru interconectarea

sucursalelor la reţeaua Intranet a organizaţiei. Spre deosebire de o reţea
WAN clasică, se reduce numărul de routere utilizate şi personalul tehnic
care asigură funcţionarea acestora (figura nr. 6.7).
Figura nr. 6.7 Arhitectura unei reţele VPN de tip Intranet

3.Reţele VPN de tip Extranet. Asigură partajarea resurselor, pe baza
drepturilor de acces, către furnizorii, clienţii şi partenerii organizaţiei.
Spre deosebire de un sistem Extranet clasic, nu este necesară
interconectarea la reţelele WAN ale partenerilor externi (figura nr. 6.8).
Figura nr. 6.8 Arhitectura unei reţele VPN de tip Extranet
Într-o abordare strict economică, implementarea sistemelor VPN în

cadrul organizaţiilor asigură o serie de avantaje. Astfel, un prim avantaj îl
reprezintă cheltuielile reduse de implementare, deoarece alternativele,
bazate pe linii de comunicaţii închiriate, sunt mult mai costisitoare. De
asemenea, conectarea la distanţe mari este înlocuită cu conectarea către
un furnizor de Internet (ISP) local. Aceasta conduce şi la o reducere a
cheltuielilor de exploatare a reţelei WAN, precum şi a costurilor cu
echipamentele VPN, deoarece acestea sunt gestionate de către furnizorul

ISP[26]. Se reduc, de asemenea, costurile cu forţa de muncă specializată
în întreţinerea acestor echipamente. Un al doilea avantaj îl reprezintă
conectivitatea sporită deoarece VPN utilizează reţeaua Internet, singura
reţea accesibilă global, pentru a realiza transferul de date între
componentele sistemului Intranet. În al treilea rând, o reţea VPN asigură
creşterea securităţii comunicaţiilor datorită protocoalelor sofisticate
utilizate pentru criptarea şi decriptarea datelor, pentru autentificarea şi
autorizarea utilizatorilor [43].
Ca principal dezavantaj, arhitectura VPN este dependentă de
disponibilitatea reţelei Internet. Aceasta înseamnă că pot apărea
probleme de trafic care pot afecta în mod negativ performanţele
sistemului.
6.3.2 Sisteme de învăţământ online
6.3.2.1 Conceptul de instruire la distanţă
Sistemele de învăţământ asistat de calculator au cunoscut o

dezvoltare accelerată în ultimii ani, odată cu extinderea pe scară largă a
tehnologiilor Internet, însă potenţialul educaţional al acestora a fost
sesizat de către specialişti încă din anii ’60. Eforturile cercetătorilor au
fost îndreptate, la vremea respectivă, în două direcţii : identificarea unor
tehnici de instruire asistată de calculator (CBI – Computer Based
Instruction) şi proiectarea de sisteme tutoriale inteligente (ITS –
Intelligent Tutoring Systems)[13].
Costurile de implementare au reprezentat însă un obstacol major în
calea proliferării acestor soluţii. Dezvoltarea tehnologiilor bazate pe
protocolul TCP/IP şi a arhitecturilor de tip client-server au generat noi
oportunităţi care au dus la apariţia primelor sisteme de instruire la
distanţă, denumite şi sisteme de educaţie virtuală. Pe lângă determinantul
tehnologic, au exisat şi o serie de factori sociali, economici şi manageriali
care au influenţat evoluţia acestor sisteme, între care enumerăm[27] :
• dinamica pieţei muncii, care a generat nevoia de reducere a duratei
şi costurilor de formare şi reconversie profesională;
• accelerarea competiţiei în marea majoritate a ramurilor industriale,

care a generat presiuni asupra cheltuielilor organizaţiilor;
• globalizarea şi dezvoltarea sectorului corporaţiilor multinaţionale,
fapt ce a impus necesitatea căutării unor soluţii inovatoare de
perfecţionare a forţei de muncă dispersate din punct de vedere
geografic;
• nevoia de perfecţionare continuă a resurselor umane.
De asemenea, educaţia virtuală a luat naştere şi ca urmare a
ineficienţei metodelor clasice de instruire şi a problemelor generale cu
care se confruntau sistemele de învăţământ. O primă astfel de problemă o
reprezintă distanţa, deoarece instruirea tradiţională implica interacţiunea
dintre lector şi cursanţi, ale cărei cheltuieli, de cele mai multe ori, nu se
justificau din punct de vedere economic. O a doua problemă este
reprezentată de dimensiunea audienţei şi infrastructura necesară
deoarece, în cazul unor grupuri prea mari sau prea mici de cursanţi,
învăţământul tradiţional este ineficient. Chiar şi în condiţiile în care
toate resursele necesare sunt disponibile, este foarte dificil procesul de
planificare a acestora.
Deşi asigură soluţii pentru rezolvarea problemelor de mai sus,
învăţarea asistată de calculator nu este o alternativă puţin costisitoare.
Dacă o organizaţie doreşte realizarea unui astfel de sistem doar pentru
reducerea cheltuielilor, beneficiile pe care le va obţine s-ar putea să fie
insesizabile. Din acest motiv, este indicat ca instruirea la distanţă să fie
implementată sub forma unei componente a unei strategii globale de
perfecţionare a activităţilor de pregătire a resurselor umane, în vederea
obţinerii avantajului competitiv.Pornind de la aceste cerinţe, în teorie şi
practică au fost formulate numeroase abordări cu privire la conceptele
asociate învăţământului la distanţă. Astfel, majoritatea specialiştilor
apreciază că instruirea la distanţă se realizează prin intermediul
următoarelor tipuri de sisteme: sisteme de e-Learning, sisteme de
instruire on-line şi sisteme de instruire asistată de calculator[42]. Între
aceste sisteme există o relaţie de incluziune (Fig. nr. 6.9).
Sisteme de
instruire la
Sisteme distanţă
e-learning
Sisteme
de instruire
on-line
Sisteme de instruire
asistată de calculator
Figura nr. 6.9 Locul şi rolul sistemelor de eLearning în cadrul sistemelor de instruire la
distanţă
Este necesar să facem distincţia între conceptul de eLearning şi cel
de instruire on-line. Astfel, termenul de eLearning (asimilat cu
Tehnology-based Learning) desemnează toate tipurile de aplicaţii prin
intermediul cărora se desfăşoară procese de învăţare la distanţă.
Instruirea online(Web-based Learning) reprezintă o componentă a
eLearning-ului şi anume aceea care asigură training-ul prin Internet,
Intranet sau Extranet.
În cadrul fiecăruia dintre sistemele de mai sus se desfăşoară procese
de învăţare la distanţă care, în funcţie de modul de organizare şi
coordonare, pot fi structurate în două mari categorii :
• Procese sincrone. Sunt acele procese care asigură învăţarea în timp
real, coordonată de un instructor, în care toţi participanţii sunt
conectaţi la sistem în acelaşi timp şi comunică direct între ei,
folosind drept principale tehnologii: clasele virtuale, simulările şi
audio/video conferinţele.
• Procese asincrone. Sunt acele procese de învăţare lipsite de
coordonarea directă a unui instructor, în care cursanţii nu au
posibilitatea de a comunica direct între ei şi care folosesc drept
tehnologii: cursurile publicate pe Internet sau CD-ROM,
prezentările WEB sau audio/video, forum-urile, chat-ul sau

serviciile de e-mail.
Din punctul de vedere al atenţiei acordate în literatura de
specialitate şi al impactului avut asupra activităţilor de training şi
instruire în cadrul organizaţiilor, din rândul sistemelor descrise mai sus,
se disting prin prisma importanţei, sistemele de e-Learning.
6.3.2.2 Formarea profesională utilizând tehnici de e-Learning
E-Learning este tehnologia care a revoluţionat sistemul tradiţional

de învăţare la distanţă, iar oportunităţile sale au fost sesizate şi
valorificate atât în instituţii de învăţământ, cât şi la nivelul organizaţiilor
publice sau private. Din punctul de vedere al structurii, un sistem de
eLearning asigură facilităţi pentru transferul de cunoştinţe prin
dezvoltarea şi publicarea de conţinut educaţional sub forma de cursuri
sau biblioteci virtuale şi verificarea şi testarea cunoştinţelor folosind
simulări manageriale, scenarii sau studii de caz pentru evaluare. Luând în
considerare principalele caracteristici ale sale, putem defini conceptul de
sistem de eLearning.
Un sistem de eLearning constă într-un ansamblu de metode, tehnici,

instrumente şi proceduri prin care se asigură furnizarea de programe de
învăţare sau training, folosind mijloace electronice, precum şi evaluarea
gradului de asimilare a cunoştinţelor de către cursanţi.
Formarea profesională a beneficiarilor de eLearning prin

intermediul unui sistem integrat se poate realiza în trei moduri[27]:
autoformarea (interacţiunea cursant-calculator), formarea individuală
(interacţiunea cursant-lector) şi clasa virtuală (interacţiunea între mai
mulţi cursanţi şi un tutore).
1.Auto-formarea
Principalul instrument de auto-formare îl reprezintă bilbioteca

virtuală a cărei definiţie este prezentată în continuare.
O bibliotecă virtuală reprezintă o colecţie de articole şi publicaţii

în format electronic care pot fi apelate folosind tehnologii Internet, de
către un anumit grup de utilizatori, pe baza unui set de referiri
bibliografice, accesibil online.
Biblioteca virtuală reprezintă un centru de informare şi

perfecţionare a salariaţilor proprii, precum şi a altor categorii de persoane
interesate, punând la dispoziţia acestora informaţii şi cunoştinţe
organizaţionale, în baza unor drepturi de acces. De asemenea, biblioteca
virtuală a unei organizaţii poate fi utilizată în cadrul proceselor de
formare continuă sau autoperfecţionare profesională, deoarece oferă
documentare pentru lărgirea şi aprofundarea cunoştinţelor transmise
cursanţilor prin intermediul sistemului de eLearning [13].
Din punctul de vedere al arhitecturii, o bibliotecă virtuală este
formată dintr-o listă de referinţe bibliografice şi un ansamblu de
documente electronice, sub formă de cărţi sau de alte publicaţii.
Principalele funcţii ale unei biblioteci electronice sunt accesul la
materialele de instruire prin intermediul platformei de eLearning,
consultarea sistematică a conţinutului şi posibilitatea de interogare a
bazei de date, adăugarea de conţinut educaţional prin editoare specifice.
Ca principale avantaje ale implementării unei biblioteci virtuale
menţionăm: eficientizarea proceselor de gestionare a cunoştinţelor,
valorificarea rapidă a cunoştinţelor cuprinse în colecţiile de documente,
creşterea calităţii informaţiilor furnizate.
2.Formarea individuală
De regulă , formarea individuală în cadrul sistemelor de e-Learning

se desfăşoară folosind metode de învăţare asincrone, cum ar fi : e-mail-ul,
chat-ul, forumul sau dialogul interactiv. De asemenea, instructorii au
posibilitatea de a organiza şi gestiona ateliere de cercetare sub forma
workshop-urilor.
3.Clasă virtuală
Cele mai multe cunoştinţe sunt transferate de către lectori către

persoanele şcolarizate prin intermediul cursurilor virtuale, desfăşurate în
mod interactiv cu ajutorul produselor multimedia. Atât cursanţii cât şi
profesorii sunt coordonaţi în procesul de predare-învăţare prin programe
de activitate şi planificări calendaristice. În general, cursurile sunt
împărţite în unităţi de învăţare, succesiunea acestora precum şi metodele
de evaluare fiind definite prin reguli precise şi însoţite de feedback din
partea cursanţilor. Spre deosebire de clasa tradiţională, fizică, clasa
virtuală prezintă drept avantaj faptul că poate să fie accesată din orice loc,
fără restricţii privind numărul cursanţilor. De asemenea, într-o clasă
virtuală, fiecare cursant are posibilitatea de a relua o anumită parte a
cursului sau de a elimina din programul de învăţare anumite informaţii.
Un sistem de eLearning permite definirea modulelor, a cursurilor şi a
relaţiilor de ordine între acestea. Astfel, un cursant care participă la un
modul nu poate fi înscris şi la un altul, desfăşurat în paralel.
În strânsă legătură cu formarea profesională, sistemele de eLearning
integrează instrumente pentru evaluarea cunoştinţelor asimilate de
cursanţi. De regulă, această evaluare se realizează folosind teste
electronice, care pot fi clasificate după mai multe criterii :
a. După natura evaluării: teste on-line sau off-line, teste cu sau fără
limită de timp sau teste de auto-evaluare.
b. După modalitatea de răspuns: cu/fără revenire asupra problemelor
parcurse, cu/fără timp limită, cu timp limită diferenţiat per
întrebare, cu una sau mai multe variante de răspuns corecte, cu
ordonare de elemente, cu variante intermediare de răspuns,
probleme deschise etc.
c. După modalitatea de notare: cu notare automată (prin calculul
procentual al numărului de răspunsuri corecte, raportat la numărul
total de întrebări) şi cu notare de către instructor (deoarece pot
exista situaţii în care notarea să se facă şi în funcţie de componente
externe sistemului de eLearning). Modalitatea de notare se
stabileşte, de regulă, pe baza unor algoritmi de punctare configuraţi
de către trainer.
Mai trebuie menţionat faptul că un sistem de eLearning trebuie să

fie construit după un model flexibil, atât din punct de vedere
organizatoric, cât şi din punctul de vedere al materialelor de instruire, şi
să permită desfăşurarea de procese de învăţare sincrone şi asincrone[27].
Astfel, în proiectarea sistemului trebuie să se pornească de la principalii
actori implicaţi în procesele de învăţare online, respectiv instructorii,
coordonatorii şi cursanţii.
• Instructorii sunt persoanele avizate să creeze materiale de instruire

şi să le introducă în sistem. De asemenea, aceştia au
responsabilitatea de a planifica activităţile de instruire, de a stabili
tipul fiecărui curs (online sau offline), durata acestuia, precum şi
cursanţii care participă şi modul de repartizare a acestora pe grupe.
Instructorii trebuie să evalueaze performanţele fiecărui cursant prin
teste intermediare sau finale şi să monitorizeze activitatea acestora.
• Coordonatorii sunt persoanele care planifică activităţile de
eLearning în funcţie de numărul de solicitări pentru fiecare curs, de
durata cursului şi de instructorii disponibili.
• Cursanţii sunt beneficiarii sistemului de eLearning. Odată cu

introducerea în sistem, aceştia trebuie să aibă posibilitatea de a se
înscrie la cursuri şi a primi notificări din partea sistemului, de a
parcurge suportul de curs online sau offline, sau de a alege să
parcurgă doar anumite secţiuni ale cursului.
Există numeroase variante de implementare a unui sistem de

eLearning. Astfel, de cele mai multe ori, se recurge la soluţii de tip
”blended learning”, care combină metodele clasice de învăţare cu cele de
tip e-Learning, În opinia autorilor, indiferent de soluţiile tehnice la care
se recurge, un sistem de e-learning trebuie să asigure o serie de
funcţionalităţi, sintetizate în tabelul nr. 6.5.
Tabelul nr. 6.5 Funcţionalităţile unui sistem de eLearning
Nr. Categorie Funcţionalitate Detaliere

Crt
1 Asigurarea Disponibilitatea Accesibilitatea resurselor indiferent

suportului tehnic resurselor. de localizarea fizică a utilizatorilor.
pentru Interoperabilitate. Asigurarea independenţei de

învăţământul la platforma hardware/software astfel
distanţă. încât sistemul să poată să fie integrat
cu alte aplicaţii informatice.
2 Planificarea Import. Importul de materiale şi cursuri

activităţilor de compatibile cu standardele SCORM*,
instruire la de pe calculatorul instructorului în
distanţă. baza de date a sistemului.

Crt
Programarea Generarea şi organizarea planurilor
instruirii. de instruire, a materialelor
educaţionale şi a activităţilor de
instruire la distanţă.
Gestiunea planurilor Crearea pachetelor educaţionale în
de instruire. format electronic; administrarea
informaţiei logistice necesare
gestionării cursurilor; editarea de
cursuri compatibile standardelor
SCORM.
Căutare. Asigurarea facilităţilor de interogare a
a bazei de date în funcţie de un set de
cuvinte cheie.
Crearea activităţilor Adăugarea de materiale educaţionale
de instruire. pentru fiecare curs programat şi
stabilirea regulilor de acces ale

cursanţilor la conţinutul
informaţional în funcţie de intervalul
de validitate, grupul de care aparţin
etc.
3 Desfăşurarea Distribuirea Utilizatorii au posibilitatea de a
instruirii la materialelor descărca şi rula, pe maşina client,
distanţă. educaţionale. componentele activităţii de instruire.
Suport pentru Asigurarea suportului pentru
instruire. instruirea sincronă şi asincronă şi
dirijarea cursantului conform
scenariului cursului.
Navigare. Cursantul va avea posibilitatea de a
naviga între componentele
materialului de curs, în mod dirijat,
liber sau secvenţial.
Evaluarea Posibilitatea de autoevaluare
cunoştinţelor. progresivă a cunoştinţelor folosind
pre-testarea; testarea corectivă şi
reluarea lecţiilor pentru care
cursantul nu a obţinut un punctaj
corespunzător .

Crt
Programarea Desfăşurarea simultană a mai multor
concurentă a claselor sesiuni independente, cu instructori,
virtuale. cursanţi şi suporturi de curs diferite.
Microplanificarea Posibilitatea de a modifica conţinutul
instruirii. educaţional al unei lecţii, în funcţie
de evenimentele care au loc în
timpul sesiunii de instruire.
Comunicarea în timp Asigurarea schimbului dinamic de
real. informaţii între instructori şi
cursanţi, prin mijlaoce specifice:
textual (chat), audio/video, tabla
interactivă.
Evaluarea. Furnizarea de rapoarte şi statistici în

timp real cu privire la activitatea
cursanţilor.
4 Crearea bibliotecii de Editarea colecţiilor de întrebări şi
Testarea nivelului întrebări. stabilirea criteriilor de clasificare a
de pregătire al acestora.
cursanţilor. Generarea testelor. Generarea aleatoare a testelor pe baza
bibliotecii de întrebări, specificând
numărul de întrebări, tipul acestora şi
timpul de răspuns.
Administrarea Organizarea testării, atât la distanţă
testelor. cât şi sub supravegherea directă a
instructorilor; cronometrarea testului
şi încheierea automată a sesiunii de
lucru la finalul testării.
Generarea de Posibilitatea vizualizării unor
statistici. rapoarte şi statistici care să reflecte:
numărul de întrebări, repartiţia
rezultatelor etc. pe utilizatori,
grupuri de utilizatori şi sesiuni de
testare.
5 Asigurarea Avertizare. Asigură avertizarea cursanţilor cu
comunicării privire la începerea clasei virtuale,
instructorcursanţi expirarea perioadei de parcurgere a
. unei lecţii etc.
Crt
Mesagerie. Permite schimbul de mesaje în
interiorul sistemului de eLearning.
Forum. Asigurarea comunicării între cursanţi
şi instructor pe parcursul sau după
finalizarea unei sesiuni de training.
6 Alte Partajarea resurselor. Asigură exploatarea în mod
funcţionalităţi concurenţial de către un număr cât
mai mare de cursanţi;
disponibilitatea permanentă a
resurselor şi asigurarea accesului la
acestea în timp real.
Monitorizarea Menţinerea istoricului activităţii de
sistemului. instruire pentru fiecare cursant;

asigurarea suportului pentru
evaluarea conţinutului de e-learning
şi monitorizarea eficienţei utilizării
acestuia.
* SCORM reprezintă o colectie de standarde specifice sistemelor e-Learning, pe baza
cărora se asigură partajarea conţinutului educaţional, respectiv etapizarea modului în
care conţinutul este livrat cursantului în funcţie de cerinţele acestuia şi de scenariul
stabilit de către instructor.
Este evident că, pe lângă funcţionalităţile sale generale, un sistem

de eLearning trebuie să satisfacă şi o serie de cerinţe specifice, stabilite în
funcţie de natura pieţei căreia se adresează. Din acest punct de vedere,
specialiştii apreciază că piaţa eLearning este structurată în trei mari
sectoare[42] :
• Sectorul academic, care este apreciat ca fiind cel mai mare
consumator de produse eLearning. În S.U.A., spre exemplu, o
statistică recentă a relevat faptul că peste 25% din populaţie este
implicată, în mod direct sau indirect, în primirea sau furnizarea de
servicii specifice unei anumite forme de învăţământ.
• Sectorul corporativ, format din companii şi instituţii publice care
utilizează eLearning-ul în scopul perfecţionării profesionale a
personalului propriu. Aceasta este cea mai dinamică piaţă,
caracterizată prin investiţii mari în implementarea de sisteme de
învăţământ la distanţă. Un exemplu sugestiv,îl consituie compania
General Electric, care a investit, în anul 2004, peste 500. mil $
pentru activităţi de training online.
• Sectorul consumatorilor individuali, care include beneficiarii
proceselor de formare continuă. În acest sens, în S.U.A. se apreciază
că, anual, se derulează peste 200.000 de cursuri de formare continuă,
între care ponderea celor derulate folosind mijloace electronice este
în continuă creştere.
Concluzionând, indiferent de specificul pieţei, investiţiile în
perfecţionarea resurselor umane se numără printre cele mai importante.
În acest context, un sistem de eLearning asigură o instruire unitară, o mai
bună monitorizare a rezultatelor obţinute de cursanţi şi traineri,
evaluarea metodelor didactice folosite, planificarea resurselor

(instructori, săli de curs), economie de timp şi optimizarea procesului de
învăţare organizaţională. Ca principale beneficii ale dezvoltării de sisteme
e-Learning, enumerăm :
• reducerea cheltuielilor de instruire prin eliminarea costurilor de
transport şi cazare a personalului didactic;
• asistarea proceselor de instruire şi învăţare folosind tehnologii
informatice moderne;
• monitorizarea procesului de instruire şi a rezultatelor obţinute de
cursanţi şi instructori;
• diminuarea timpilor neproductivi datoraţi participării la cursuri;
• realizarea instruirii exact în momentul în care aceasta este necesară;
• eficientizarea procesului de învăţare prin amplificarea receptivităţii
şi a gradului de asimilare a cunoştinţelor;
• stimularea creativităţii şi competiţiei;
• posibilitatea dezvoltării ulterioare a unui sistem de management al
cunoştinţelor;
• inexistenţa unei limitări fizice a numărului de participanţi care pot
urma simultan un curs;
• reducerea costurilor de perfecţionare a personalului propriu;
• eficientizarea proceselor de autoinstruire datorită faptului că fiecare
cursant îşi poate selecta disciplinele pe care doreşte să le studieze,
momentul în care acestea îi sunt necesare şi metoda de învăţare;
• amplificarea nivelului de cunoştinţe al organizaţiei datorită
actualizării permanente a informaţiilor puse la dispoziţia cursanţilor.
În opinia autorilor, obţinerea avantajului competitiv prin atingerea
beneficiilor mai sus menţionate, presupun o analiză şi o planificare atentă
a eforturilor de implementare[42]. Astfel, procesul de dezvoltare a unui
sistem eLearning trebuie să aibă la bază un studiu de fezabilitate care să
evidenţieze oportunitatea sistemului prin prisma acelor factori care
eficientizează procesul de învăţare organizaţională :
• factori economici: necesitatea creşterii gradului de satisfacere a
cerinţelor clienţilor şi de impulsionare a activităţilor de recrutare a
personalului specializat;
• principalii stakeholderi: aparatul managerial şi departamentul de

resurse umane, care în general sunt deschişi la introducerea şi
asimilarea noului şi care apreciază că training-ul reprezintă o
investiţie şi nu un cost; instructorii şi cursanţii, dispersaţi din punct
de vedere geografic, care acceptă foarte uşor procesele inovatoare;
• factori tehnologici: platformele hardware şi software existente,
precum şi gradul de securitate al viitorului sistem, în funcţie de care
se estimează costurile şi durata implementării.
Pe baza factorilor identificaţi mai sus, este necesar să se eleboreze o
strategie de implementare a sistemului eLearning, care trebuie văzută ca
o componentă a strategiei de dezvoltare a organizaţiei, subordonată
obiectivelor fundamentale şi derivate ale acesteia. Din acest motiv,
eLearning nu trebuie abordat ca un fenomen individual, ci ca un
mecanism de impulsionare a altor domenii ale organizaţiei, cum ar fi
managementul cunoştinţelor, managementul cercetării-dezvoltării sau
managementul relaţiilor cu clienţii.
6.3.3 Soluţii de e-Business şi e-Commerce
În ultimele două decenii, marea majoritate a organizaţiilor au

utilizat tehnologii de comerţ electronic. Cu toate acestea, abia în ultimii
ani s-a manifestat un interes mai accentuat cu privire la aplicabilitatea
soluţiilor de eCommerce, ivindu-se firesc şi o serie de controverse legate
de aria de cuprindere a conceptului. În general, specialiştii apreciază că
eCommerce poate fi definit astfel:
Comerţul electronic sau e-commerce reprezintă automatizarea

tranzacţiilor comerciale utilizând sisteme de calcul şi tehnologii de
comunicaţii.
Prin tranzacţii comerciale se înţeleg acele activităţi prin

intermediul cărora se realizează transferul de bani, bunuri, servicii sau
obligaţii între persoane sau organizaţii[28]. Structura dinamică a noii

economii bazate pe eCommerce impune ca managerii organizaţiilor să
dezvolte politici şi strategii care să stimuleze creşterea cererii şi a
consumului. Dar, pentru a putea asigura dezvoltarea rapidă a comerţului
electronic, este necesar să fie respectate următoarele principii ale aplicării
acestor tehnologii[30]:
a. Protejarea proprietăţii intelectuale. Inovarea este factorul care

impulsionează comerţul online iar, la rândul său, inovarea este
stimulată de motivare. În aceste condiţii, drepturile de copyright şi
brevetele reprezintă elementele cheie de revigorare a societăţii
informaţionale.
b. Securitatea şi protejarea consumatorilor. Specialiştii consideră că
protejarea informaţiilor şi comunicaţiilor pe Internet reprezintă o
condiţie esenţială pentru asigurarea progresului tehnologiei
informaţiilor.
c. Liberalizarea pieţelor electronice (eMarkets), deoarece pieţele
închise şi tratamentele discriminatorii au un efect inhibator asupra
comerţului electronic.
d. Asigurarea investiţiilor în infrastructura tehnologiilor de
eCommerce. Acest principiu presupune ca administraţia publică să
depună eforturi pentru asigurarea infrastructurii fizice pentru
livrarea serviciilor de comerţ electronic, prin creşterea
competitivităţii pieţei telecomunicaţiilor şi prin asigurarea
accesului, pe scară largă, la reţeaua Internet.
Odată cu apariţia comerţului electronic (eCommerce) , companiile

au identificat noi oportunităţi de extindere a afacerilor. Extinderea, pe
scară largă, a pieţelor digitale, care permiteau vânzarea prin mijloace
eletronice a aproape oricărui tip de produs, a generat o proliferare a
reţelelor comerciale de tip B2B (business-to-business), ca surse principale
de profit pentru organizaţie[51].
Activităţile specifice acestui tip de comerţ au fost împărţite, de către
specialişti, în două categorii şi anume acelea care facilitează transferul de
produse şi servicii şi acelea care asigură infrastructura derulării online a
schimburilor comerciale. În cele două categorii intră toate activităţile
care formează lanţul de distribuţie al organizaţiei (Supply Chain

Management), precum şi toţi partenerii acesteia, respectiv furnizorii,
distribuitorii sau consumatorii care pot cumpăra produse în sistem
B2C(Business-to-Consumer). Cu alte cuvinte, comerţul B2B asigură
formarea unor reţele virtuale de companii denumite şi lanţuri ale valorii,
care din punctul de vedere al arhitecturii informatice utilizate, compun
sisteme EDI (Electronic Data Interchange)[51] .
În general, o arhitectură B2B are structura prezentată în figura nr.
6.10, care corespunde unei tranzacţii comerciale elementare, în care două
organizaţii interacţionează prin intermediul funcţiunii comerciale, având
drept suport funcţiunile interne(producţie, cercetare-dezvoltare,
financiar-contabilă şi resurse umane)[30]. În acelaşi timp, transferul este
intermediat şi de o serie de terţi, cum ar fi organisme financiar-bancare,
firme de consultanţă, autorităţi ale administraţiei publice etc.
Pornind de la structura descrisă mai sus, se pot defini componentele
unui sistem de tip B2B cărora le corespund aplicaţii software specifice şi
anume[51] :
a. Aplicaţii pentru vânzări (“sell side”). Această primă categorie de

soluţii software include, în primul rând, cataloagele de produse
online cu facilităţi de cumpărare şi plată. Spre exemplu, compania
CISCO îşi derulează peste 80% din activităţile comerciale cu
ajutorul cataloagelor electronice.
b. Aplicaţii pentru aprovizionare(„buy side”). În această categorie sunt
incluse sistemele de procurare electronică (eProcurement), a căror
interfaţă cu celelalte sisteme informatice ale organizaţiei se
realizează prin intermediul sistemului ERP.
c. Aplicaţii pentru piaţa electronică.Sunt aplicaţii care nu concură în
mod direct la realizarea tranzacţiei comerciale, dar care asigură
contactul între cererea şi oferta de produse şi servicii, folosind
tehnologii electronice cum sunt, spre exemplu, portalurile.
VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR
Procese Vânzări Aprovizionare Procese

Interne Marketing Interne
ALŢI PARTENERI
Brookeri, Instituţii financiare, Organisme
Bancare, Transportatori, Firme de consultanţă,
Consiliere Juridici etc.
Figura nr. 6.10 Structura unui sistem de tip business-to-business
Ţinând cont de legăturile existente între cele trei tipuri de aplicaţii

prezentate mai sus, se pot identifica principalele caracteristici ale
aplicaţiilor de tip business-to-business, sintetizate în tabelul nr. 6.6 [51].
Tabelul nr. 6.6 Caracteristici principale ale aplicaţiilor de tip B2B
Caracteristici Exemple Comentarii
Iniţiatorul B2B - Cumpărătorul Iniţiatorul suportă, de regulă, investiţia în
- Vânzătorul eBusiness şi este, de asemenea, principalul
- Creatorul pieţei beneficiar. Veniturile sale sunt cu atât mai
- O singură mari, cu cât numărul de parteneri potenţiali
organizaţie este mai mare.
- Un grup de
organizaţii
Cerinţe de - Acces Internet - Efortul depus pentru a adera la o piaţă de
natură tehnică Dezvoltarea sau tip B2B este dependent de specificul
adaptarea platformei proceselor organizaţionale şi de
Caracteristici Exemple Comentarii
software flexibilitatea acestora, precum şi de
- Adaptarea proceselor capacitatea de a satisface o serie de cerinţe
organizaţionale minime de natură tehnică.
Activităţile - Vânzare În funcţie de activităţile care se vor
componente - Aprovizionare desfăşura cu suport electronic, se stabilesc
- Ambele cerinţele funcţionale ale noului sistem.
Grupul ţintă - Firme de comerţ Pe această bază se determină

- Utilizatori finali funcţionalităţile sistemului, precum şi
- Experţi industriali cunoştinţele necesare pentru a asigura
suport pentru grupul ţintă.
Obiective - Tranzacţionare Obiectivul realizării unei platforme EDI
- Schimb de informaţii care să permită automatizarea unor procese
şi cunoştinţe structurate desfăşurate în cadrul
- Colaborare organizaţiei, este de a combina activităţile
- Amplificarea online cu cele offline, adeseori
valorii - nestructurate, în vederea creşterii
Managementul flexibilităţii sistemului.
lanţului de distribuţie -
Management de proiect
etc.
Modul de - Preţuri fixe În funcţie de modul de stabilire a preţului
stabilire a - Preţuri negociabile se determină rolul şi importanţa pe care le
preţurilor va avea piaţa electronică B2B.
Natura - Bunuri de larg Complexitatea tehnică a sistemului depinde
produselor sau consum de tipul produselor care fac obiectul
serviciilor - Produse si tranzacţiilor B2B.
servicii intangibile
- Produse si
servicii complexe etc.
Una din problemele importante cu care se confruntă organizatorii

pieţelor B2B o reprezintă motivarea participanţilor şi atragerea
companiilor în vederea desfăşurării de schimburi comerciale cu suport
electronic. Specialiştii apreciază, în acest sens, că motivarea/demotivarea
factorilor implicaţi reprezintă rezultatul influenţei a 3 factori[51] :
a. Lichiditatea pieţei B2B, deoarece, în primul rând, pe pieţele
electronice se manifestă mult mai puternic „efectul de reţea”, definit
de către Katz şi Shapiro, conform căruia un produs sau serviciu
devine mai atractiv pe măsura creşterii numărului său de
consumatori. Există însă şi relaţia reciprocă, ceea ce face ca, în
prezent, doar 20% din pieţele electronice să se afle în expansiune,

pentru celelalte existând o tendinţă de regres. În al doilea rând, în
general, competiţia în sfera electronică este una bazată în principal
pe preţ, ceea ce determină presiuni mari asupra costurilor
producătorilor, cu efecte negative asupra calităţii bunurilor
tranzacţionate.
b. Proprietarul pieţei B2B, pentru că acesta reprezintă entitatea care
intermediază tranzacţia electronică. Fiecare tip de proprietar
prezintă anumite avantaje sau dezavantaje în contextul unei
anumite industrii. Spre exemplu, poate fi avantajos ca piaţa
electronică să se afle în proprietatea unei organizaţii neutre, a unui
consorţiu, sau a unui grup care poate reprezenta, cu precădere,
interesele vânzătorilor sau cumpărătorilor.
c. Valoarea adăugată a pieţei B2B, care se regăseşte, în reţelele
electronice, sub numeroase forme. Se apreciază însă că mai puţin de
15% din tranzacţiile B2B sunt purtătoare de valoare adăugată.
Aceasta se poate regăsi prin: servicii complexe post-vânzare,
asistenţă în procesul de adoptare a deciziei de vânzare sau
cumpărare, integrarea lanţului de distribuţie etc.
Dezvoltarea unui model de eCommerce care are la bază aplicaţii

business-to-business presupune descompunerea lanţului valorii în
procese manageriale şi apoi recompunerea acestuia în scopul identificării
zonelor care pot fi eficientizate prin mijloace electronice. În practică
însă, există un număr limitat de modele B2B, precum eShop (magazin
virtual), eProcurement (sistem de achiziţii electronice) sau eAuctions
(licitaţii electronice)[28].
În cadrul sistemelor B2B, un rol important îl au aşa-numitele
sisteme eServices, care sunt axate pe prestarea/furnizarea de servicii,
folosind reţeaua Internet, către alte organizaţii. Astfel de sisteme, precum
FBS (Financial Business Services), MBS(Manufacturer Business Services)
sau HBS(Healthcare Business Services) asigură interfaţa între vânzător şi
cumpărător, precum şi o serie de funcţii pe baza cărora se derulează
tranzacţiile electronice, cum ar fi : comandarea produselor, facilitarea
plăţilor, verificarea stadiului livrării, lansarea de noi produse ş.a.m.d.
Concluzionând, putem afirma că, din punct de vedere managerial,

extinderea aplicaţiilor B2B cu nivele multiple de servicii şi opţiuni,
creează, pentru factorul decizional, un set complex de variante
decizionale. Intrarea organizaţiei pe o piaţă business-to-business
reprezintă o decizie care trebuie fundamentată ştiinţific, pe baza unor
criterii obiective cum sunt : tipurile de aplicaţii dorite, proprietarul
pieţei, factorii de influenţă asupra pieţei, posibilitatea de a genera valoare
adăugată, numărul partenerilor potenţiali etc.
7 BIBLIOGRAFIE
1. Ackoff, R. Bazele cercetării operaţionale Editura Tehnică, 1975

Bucureşti
2. Alavi, M. Knowledge Management and Ed. MIS 2001
Leidner, D. Knowledge Management Systems Quarterly
3. Anderson, K. Customer Relationship Management Ed. McGraw Hill
2002
4. Angot, H. Systeme d’information de l’entreprise Ed. De Boeck 1999

Universite
5. Avison, D.E. Information Systems Development: Ed. McGraw Hill
2002 Fitzgerald, G. Methodologies, Techniques and Tools Londra
6. Bertanoffly, L. General System Theory Ed. Braziller, New 1973 York
7. Brady, J. Concepts in Enterprise Resource Ed. Thomson 2001
Planning Learning
8. Bremmer, K. Intranet Ed. All 1998

9. Chaitain, G.J. Algorithmic Information Theory Ed. Cambridge 2003
10. Chaitain, G.J. Information: Theoretic Incompletness Ed. World 1992

Scientific
11. Champlain, J. Auditing Information Systems Ed. John Wiley 2003
12. Checkland, P. System Thinking, System Practice Ed. John Wiley 1981
13. Close, R.C. E-Learning and Knowledge Sun Trust Report 2000
Technology
14. Cole, E. Network Security Bible Ed. Wiley 2004
Krutz, R. Publishing
15. Cook, C. Just Enough Project Management Ed. McGraw Hill 2005
16. Cormen, T. 18. Doukidis, G. Mylonopoulos, N.A.
19. Due, R.T.
17. De Rosnay, J.
20. Forrester, J.W.
21. Forrester, J.W. Dinamica industrială Ed. Tehnică, 1981

Bucureşti
22. Freeman A.J. Principiile sistemelor Ed. Tehnică, 1979
Skapura D.M. Bucureşti
Neural Networks : Algorithms, Ed. Addison 2001
Applications and Programming Wesley
23. Ghesquiere, H.
Techniques
L'entreprise et son système Université de 1998
d'information: pièges, illusions, défis, Technologie de
24. Gray, R. M.
Mémoire de 3e cycle Compiègne
Entropy and Information Theory Ed. Springer 1990
25. Gupta, M. Verlag New York
26. Harkins, D. Building a Virtual Private Network Ed. Premier Press 2003
The New Security Standards for Ed. Prentice Hall 2003
27. Keegan M. Internet Intranets and VPN
E-Learning, the Engine of the Keegan Corporate 2000
28. Khosrowpour, Knowledge Economy Report
M. The Social and Cognitive Impacts of e- Ed. Idea Group 2004
Commerce on Modern Organizations
29. Lemoigne, J.L.
Vers un systeme d’information dans Revue Francaise 1986
les organisation de Gestion
30. Loshin, P.
Vacca, J. Electronic Commerce, Fourth Edition Ed. Charles River 2004
Media
31. Lungu, I.
Sabău, G. ş.a. Sisteme informatice – analiză, Ed. Economică 2003
proiectare şi implementare
32. Martin, P. Tate,
K. Getting Started in Project Ed. John Wiley 2001
Management
An Introduction to Algorithms,
Second Edition
Le Macroscope: vers une vision
Social and Economic Transformation

Group in the Digital Era
The value of Information. Information

Systems Management, vol. 13
33. Nicolescu, O. Manualul jucătorului – SIMACO Editura 1995

Radu, I. Economică,
Bucureşti
34. Nicolescu, O. Fundamentele managementului Ed. Tribuna 2001
Verboncu, I. organizaţiei Economică
35. Norris, G. E-Business and ERP: Transforming the Ed. John Wiley & 2000
Enterprise Sons
36. Pagani, M. Encyclopedia of multimedia Ed. Idea Group 2005
technology and networking
37. Radu, I. (coord.) Informatică pentru managementul Ed. Tribuna 2001

firmei Economică
38. Radu, I. Fundamentarea deciziilor complexe Ed. Economică 2002 Vlădeanu, D. prin
tehnici de simulare
39. Radu, I. (coord) Simulări manageriale Ed. InfoMega 2005
40. Ree, M.Y. Internet Security : Cryptographic Ed. Wiley 2002

Principles, Algorithms and protocols Publishing
41. Reynolds, J. The Complete eCommerce Book Ed. CMP Books 2004
42. Roberts, T.S. Computer-Suported Collaborative Ed. Idea Group 2004

Learning in Higher Education S.U.A.
43. Scott Ch. Virtual Private Networks. Second Ed. O. Reilly 1999
Edition
44. Shannon, C. A Mathematical Theory of University of 1949
Communication Illinois Press
45. Smith, G.E. Control and Security of E-Commerce Ed. John Wiley 2004
46. Subramanian, R. Peer to Peer Computing Ed. Idea Group 2005
Goodman, B.D. S.U.A.
47. Sutton, D. What is knowledge and can it be European Journal 2001
managed? of Information
Systems
48. Tanaka K. Fuzzy Control Systems Design and Ed. John Wiley 2001
Analysis
49. Takeuki, H. The Knowledge-Creating Company Oxford University

1955
Nonaka, I.
50. Ursăcescu, M. Sisteme informatice – o abordare între Ed. Economică 2002

clasic şi modern
51. Warkentin, M. Business to Business Electronic Ed. Idea Group 2002
Commerce : Challenges and Solutions Publishing
52. Westland, C.J. Global Electronic Commerce. Theory Ed. MIT Press 1999
and Case Studies
53. Wiener, N. Cybernetics New York 1961
54. Zack, M.H. Knowledge and strategy Ed. Butterworth- 1999 Heinemann
55. Zack, M.H. Managing Codified Knowledge Ed. Sloan 1999

Management Review Ed.
56. Zaharia, D. Proiectarea obiectuală a sistemelor Ed. Dual Tech 2002 Roşca, I.
informatice
57. Zilouchian, A. Intelligent Control Systems Using Soft Ed. CRC Press 2001 Jamshidi,
M. Computings Methodologies S.U.A.
8 INDEX
Ameninţări .................................... 274
Factori controlabili ....................... 271
Matrice .......................................... 271
Oportunităţi .................................. 273
CRM
Puncte forte ................................... 272
Arhitectură .................................... 343
Puncte slabe .................................. 273
Beneficii ......................................... 346
SWOT ............................................ 270
CIS .................................................. 342
E-Business
Componente .................................. 345
B2B................................................. 371
Concept .......................................... 341
Buy side ......................................... 371
Contact Center .............................. 345
Caracteristici ................................. 372
CSAS .............................................. 346
Concept ......................................... 370
E-CRM ........................................... 345
E-Services ...................................... 374
Etapele implementării ................... 342
E-Shop ........................................... 374
Ghişeu unic .................................... 345
FBS ................................................. 375
Grupe de clienţi ............................. 343
HBS ................................................ 375
ICT ................................................. 345
Lanţ al valorii ................................ 371
IVR ................................................. 345
MBS ............................................... 375
MAS ............................................... 346
Piaţa eBusiness .............................. 374
Politică de confidenţialitate .......... 344
Sell side .......................................... 372
SFA ................................................. 346
E-Commerce
Cunoştinţe
Concept ......................................... 370
Bază de cunoştinţe ......................... 316
Piaţă digitală .................................. 371
Bibliotecă de cazuri ....................... 316 Portal ............................................. 372
Elemente intangibile ..................... 311 Principii ......................................... 370
Elemente tangibile ........................ 311 E-Learning
Memoria organizaţională ................ 56 Beneficii ......................................... 368
Memorie de proiect ....................... 311 Bilbiotecă virtuală ......................... 361
Memorie documentară .................. 313 Blended learning ........................... 364
Memorie pe bază de caz ................ 315 CBI ................................................. 358
Memorie pe bază de cunoştinţe .... 314 Clasă virtuală ................................. 362
Memorie tehnică ........................... 311
Concept .......................................... 361
SAD ................................................ 309
Curs virtual .................................... 362
Diagnosticare
Factori economici .......................... 358 Concept ......................................... 336

Factori manageriali ........................ 358 Concepţie modulară ...................... 338
Factori sociali ................................. 358 EDI ................................................. 337
Funcţionalităţi ............................... 364 MRP ............................................... 336
Instruire la distanţă ....................... 358 Ingineria valorii
ITS .................................................. 358 Analiza valorii ............................... 241
Piaţa eLearning .............................. 367 Calitate .......................................... 243
Proces asincron .............................. 360 Costul valorii ................................. 243
Proces sincron ............................... 360 Costuri anteclaculate
SCORM .......................................... 367 supradimensionate ........................ 249
Sisteme de instruire asistată de Dimensionare economică ............. 245
calculator ....................................... 359 Etapele aplicării ............................. 244
Sisteme de instruire online ........... 359 Funcţie ........................................... 243
Stakeholderi ................................... 369 Metoda grafică ............................... 249
Strategia de implementare ............ 369 Nivel de importanţă ...................... 244
Technology-based learning........... 360 Valoare .......................................... 243
Test electronic ............................... 363 Intranet
Web-based learning ...................... 360 Avantaje......................................... 352
Workshop ...................................... 362 Concept ......................................... 351
Entropia Infochioşc ...................................... 353
Bit ..................................................... 37 Magazin virtual ............................. 353
Concept ............................................ 34 TCP/IP ........................................... 351
Entropie informaţională .................. 15 WAN ............................................. 352
Eveniment ....................................... 35 KMS
Factori de influenţă ......................... 38 Agenţi inteligenţi .......................... 323
Gradul de organizare a unui sistem 39 Beneficii ......................................... 321
Incertitudine .................................... 35 Cerinţe ........................................... 318
Informaţie ........................................ 37 Concept ......................................... 318
Măsurarea cantităţii de informaţii .. 37 Data Mining .................................... 56
Probabilitate .................................... 35 Funcţii ........................................... 325
Teoria comunicaţiei ........................ 35 Implementare ................................ 328
Teoria informaţiei ........................... 34 Instrumente ................................... 322
Variaţia entropiei informaţionale .. 41 Managementul cunoştinţelor........ 318
ERP Sistem informaţional ....................... 56
Arhitectură .................................... 338 Specificităţi .................................... 320
Beneficii ......................................... 339 Tehnologii...................................... 324
BPR ................................................ 339 Unitate de cunoaştere ................... 319
Caracteristici ................................. 337 Managementul documentelor
Client-server ................................. 338 Componente .................................. 348
Concept .......................................... 347 Sincronizare .................................. 301

Document electronic ..................... 349 Metode de exercitare a atributului de
Flux de lucru .................................. 348 previziune
Funcţionalităţi ............................... 349 Coeficienţi de regresie .................. 169
Registratura electronică ................ 347 Metoda celor mai mici pătrate...... 169
Workflow ...................................... 348 Regresia polinomială ..................... 170
Managementul proiectelor Suport economico-matematic ...... 168
Activitate critică ............................ 192 Tehnici de previziune ................... 174
ADC ............................................... 192 Metodologii de proiectare
Algoritmul Ford ............................ 193 Caracteristici ................................. 293
Drum critic .................................... 192 Clasificare ...................................... 293
Gantt .............................................. 190 Definiţie ......................................... 292
Nivelare a resurselor ..................... 192 Metodologii cu abordare orientată pe
PERT .............................................. 190 obiect ............................................. 295
Proiect ............................................ 190 Metodologii cu abordare structurată
Rezervă liberă de timp .................. 192 ....................................................... 294
Rezervă totală de timp .................. 192 Modul Aprovizionare
Teoria lanţului critic ..................... 190 Aplicaţia Aprovizionare .................. 83
Teoria restricţiilor ......................... 190 Aplicaţia Cereri de Ofertă .............. 85
MERISE Aplicaţia Comenzi de Achiziţie...... 85
Asociere ......................................... 300 Aplicaţia Facturi .............................. 85
Atribut ........................................... 300 Aplicaţia Gestiune Furnizori .......... 84
Cardinalitate .................................. 300 Avantaje........................................... 86
Cerinţe ........................................... 297 Elemente structurale ....................... 83
Clasă de entităţi ............................. 300 Funcţii generale .............................. 82
Concept .......................................... 297 Integrare .......................................... 86
Diagramă conceptuală de flux ...... 299 Obiective ......................................... 81
Diagramă de context ..................... 299 Premise ............................................ 82
Entitate .......................................... 300 Modul Cercetare-Dezvoltare
Eveniment ..................................... 301 Aplicaţie Investiţii .......................... 78
Identificator ................................... 300 Avantaje........................................... 80
Instanţă .......................................... 300 Funcţionalitate ................................ 79
Model conceptual al comunicării. 298 Instrumente de analiză ................... 79
Model conceptual al datelor ......... 298 Obiective ......................................... 78
Model conceptual al prelucrărilor 298 Structură .......................................... 78
Model conceptual al procedurilor 301 Modul Contracte
Model logic .................................... 302 Aplicaţia Contracte-Aprovizionare
Operaţie ......................................... 301 ........................................................ 101
Rol.................................................. 300 Aplicaţia Contracte-Comenzi ....... 100
Aplicaţia Contracte-Desfacere ...... 101 Integrare ........................................ 111

Aplicaţia Contracte-Financiar ...... 101 Obiective ....................................... 103
Aplicaţia Rapoarte Comerciale ..... 101 Premise pentru elaborare ............. 103
Avantaje Potenţiale ....................... 101 Modul Resurse Umane
Elemente structurale ..................... 100 Aplicaţia Evidenţă Personal ......... 129
Funcţii generale ............................... 99 Aplicaţia Personal Salarizare ........ 131
Integrare ........................................ 102 Aplicaţia Recrutare Personal ........ 130
Obiective ......................................... 98 Avantaje......................................... 132
Premise pentru elaborare ................ 98 Elaborare nomenclatoare .............. 132
Modul Financiar-Contabil Funcţii generale ............................ 128
Aplicaţia Contabilitate Financiară şi Integrare ........................................ 133
de Gestiune .................................... 120 Obiective ....................................... 128
Aplicaţia Contabilitate Generală .. 124 Premise .......................................... 128
Aplicaţia Încasări ........................... 122 Modul Stocuri
Aplicaţia Informaţii Parteneri ...... 120 Aplicaţia Actualizare Stocuri ........ 115
Aplicaţia Mijloace Fixe ................. 123 Aplicaţia Gestiune Stocuri ............ 115
Aplicaţia Plăţi ................................ 121 Avantaje potenţiale ....................... 116
Avantaje ......................................... 126 Funcţii generale ............................ 114
Elemente structurale ..................... 120 Integrare ........................................ 117
Funcţii generale ............................. 119 Obiective urmărite ........................ 113
Integrare ........................................ 127 Premise pentru elaborare ............. 113
Obiective urmărite ........................ 118 Modul Vânzări
Premise pentru elaborare .............. 118 Aplicaţia Clienţi .............................. 89
Modul Marketing Aplicaţia Desfacere ......................... 90
Aplicaţia Contracte şi Comenzi ...... 94 Aplicaţia Listă de Preţuri ................ 90
Aplicaţia Raportare Comercială ...... 94 Aplicaţia Produse ............................ 89
Avantaje comerciale ........................ 96 Avantaje potenţiale ......................... 91
Funcţii generale ............................... 93 Funcţii generale .............................. 88
Integrare .......................................... 97 Integrare .......................................... 91
Obiective ......................................... 92 Obiective ......................................... 87
Modul Producţie Premise ............................................ 87
Aplicaţia Lansare în Fabricaţie ..... 106 OMT
Aplicaţia Programarea Producţiei 105 Concept ......................................... 303
Aplicaţia Urmărire Cheltuieli ....... 109 Modelul dinamic ........................... 303
Aplicaţia Urmărirea Producţiei ....107 Modelul funcţional ....................... 303
Aplicaţie Mentenanţă ................... 108 Modelul obiectual ......................... 303
Avantaje potenţiale ....................... 111 Optimizare multicriterială
Elemente structurale ..................... 105 Algoritmul derivat din teoria
Funcţii generale ............................ 104
mulţimilor vagi .............................. 150 Proiectarea detaliată ..................... 290

Incertitudine şi imprecizie ............ 148 Proiectarea logică .......................... 290
Tehnica optimalităţii ..................... 153 Situaţie informaţională ................. 274
Tehnica optimistă .......................... 153 Testare ........................................... 292
Tehnica pesimistă .......................... 153 SCM
Tehnica proporţionalităţii ............. 153 Beneficii ......................................... 341
Teoria mulţimilor fuzzy ................ 147 Concept ......................................... 340
Optimizarea rutelor de transport E-Licitaţie ...................................... 341
Algoritmul lui Little ...................... 257 E-Procurement .............................. 341
Brach and bound ........................... 267 Flux de producţie .......................... 340
Concept .......................................... 256 Flux financiar ................................ 340
Optimizarea unicriterială a deciziilor Flux informaţional ........................ 340
Algoritmul simplex ....................... 139 Tehnologie de reţea ...................... 341
Model economico-matematic ....... 139 Semnătură digitală
Programarea liniară ....................... 139 Autoritate de certificare ............... 349
Teoria dualităţii ............................. 139 Certificat digital ............................ 349
Realizarea sistemelor informatice Cheie de criptare ........................... 349
Abordare top-down ....................... 277 Cheie privată ................................. 349
Analiză ........................................... 278 Cheie publică ................................. 349
Analiza detaliată ............................ 284 Concept ......................................... 349
Analiza documentelor ................... 285 E-Token ......................................... 349
Analiza fluxurilor informaţionale 286 Smartcard ...................................... 349
Analiza preliminară ....................... 278 Variante de implementare ............ 350
Cerinţă funcţională ....................... 288 Simulare managerială
Ciclu de dezvoltare ........................ 276 Arhitectură .................................... 220
Codificare....................................... 289 Caracteristici ................................. 208
Componente de avarie .................. 276 Etapele realizării ........................... 209
Criptare .......................................... 289 Funcţie model ............................... 221
Diagrame de flux ........................... 286 Joc managerial ............................... 209
Evaluare critică .............................. 288 Modelul Hicks ............................... 237
Exploatare ...................................... 292 Tipologie ........................................ 211
Flowchart ....................................... 286 Variabilele simulării...................... 224
Implementare ................................ 291 Sistem
Matricea de asociere ...................... 282 Abordarea carteziană ...................... 17
Matricea obiectivelor .................... 281 Abordarea sistemică ........................ 17
Model strategic .............................. 275 Analiză sistemică ............................. 16
Model tactic ................................... 275 Buclă de reacţie ............................... 21
Principii .........................................274 Centrul de decizie al sistemului ..... 24
Proiectarea..................................... 289 Concept ............................................ 13
Definiţie ..................................... 14, 15 informaţionale ................................. 53

Determinanţi fundamentali ............ 14 Categorii de cunoştinţe ................... 55
Dinamica sistemelor .................. 14, 18 Circuit informaţional ...................... 49
Funcţii .............................................. 20 Cunoştinţe ....................................... 54
Funcţii ale sistemului ...................... 14 Date.................................................. 47
Organizarea sistemului ................... 24 Deficienţe generale ......................... 52
Proprietăţi ale sistemelor ................ 21 Definiţie ..................................... 45, 46
Proprietăţi generale ......................... 20 Distorsiunea .................................... 52
Relaţii de cauzalitate ....................... 21 Elemente componente .................... 47
Sistem cibernetic ............................. 13 Filtrajul ............................................ 52
Sisteme deschise .............................. 21 Flux informaţional .......................... 50
Sisteme închise ................................ 21 Informaţii ........................................ 47
Starea sistemului .............................. 22 Mijloc de tratare a informaţiilor ..... 52
Structură .......................................... 19 Particularităţi .................................. 46
Teoria informaţiei ........................... 13 Pertinenţa informaţiei .................... 48
Teoria reducţionistă ........................ 17 Procedură informaţională ............... 52
Teoria sistemelor ............................. 13 Redundanţa ..................................... 53
Tipuri de abordări ale sistemelor .... 17 Relaţia informatică-management ... 44
Sistem cibernetic Sistem de management ................... 57
Cibernetica ...................................... 29 Subsistem organizatoric .................. 59
Definiţie ........................................... 33 Tehnologia informaţiei ................... 58
Proprietăţi ........................................ 29 Sistemul organizaţiei
Retroacţiune negativă ..................... 33 Componentele sistemice ale
Retroacţiune pozitivă ...................... 33 organizaţiei ...................................... 59
Sistem expert Determinanţi ................................... 26
Concept .......................................... 329 Principiul abordării sinergetice ...... 26
Expertiză ........................................ 330 Retroacţiune .................................... 28
Expertiză artificială ....................... 330 Sistem dinamic liniar ...................... 28
Inteligenţă artificială ..................... 332 Sistem dinamic neliniar .................. 28
Maşina de inferenţe ....................... 333 Stare de schilibru ............................ 28
Sistem bazat pe cunoaştere ........... 332 SSADM
Sistem informatic Concept ......................................... 295
Arhitectură ...................................... 75 Entitate .......................................... 296
Caracteristici .................................... 73 Etape .............................................. 295
ERP .................................................. 77 Modelarea datelor ......................... 296
Obiectiv fundamental ..................... 77 Modelarea proceselor .................... 296
Sistem informatic integrat .............. 73 Proces ............................................ 296
Sistem informaţional Relaţie ............................................ 296
Aglomerarea canalelor
Zonă de date .................................. 296

UML
Actor .............................................. 305
Caz de utilizare .............................. 305
Clasă de obiecte ............................. 305
Concept .......................................... 304
Diagrame arhitecturale ................. 306
Diagrame dinamice ....................... 306
Diagrame statice ............................ 305
Obiect ............................................ 304
VPN
Arhitectură .................................... 355
Concept ......................................... 354
Extranet ......................................... 357
Mecanism de autentificare ........... 354
Mecanism de autorizare ................ 354
Mecanism de criptare ................... 354
Remote Access .............................. 355
Tunelling ....................................... 354
9 LISTA FIGURILOR
Figura nr. 1.1 Structura unui sistem complex şi interacţiunile acestuia cu mediul
exterior ................................................................................................................................ 16
Figura nr. 1.2 Asigurarea stării de echilibru a sistemului prin prezenţa retroacţiunii
negative ............................................................................................................................... 30
Figura nr. 1.3 Generarea unei stări de blocaj ca urmare a retroacţiunii pozitive a
sistemului ............................................................................................................................ 31
Figura nr. 1.4 Legătura dintre subsistemele producţie şi comercial sub influenţa
retroacţiunii negative ......................................................................................................... 32
Figura nr. 1.5 Legătura dintre subsistemele producţie şi comercial în prezenţa
retroacţiunii pozitive .......................................................................................................... 32
Figura nr. 1.6 Variaţia entropiei informaţionale în funcţie de gradul de
organizare/dezorganizare a sistemului ...............................................................................
41 Figura nr. 2.1 Proprietăţile conceptului de pertinenţă a
informaţiei .............................. 49 Figura nr. 2.2 Fluxurile informaţionale generate la
nivelul funcţiunilor organizaţiei .... 51 Figura nr. 2.3 Intercondiţionările existente între
sistemul informaţional şi celelalte
subsisteme ale sistemului de management ........................................................................ 58
Figura nr. 2.4 Locul şi rolul informaţiilor în cadrul piramidei decizionale a
organizaţiei ..........................................................................................................................
70
Figura nr. 3.1 Arhitectura sistemului informatic integrat pentru managementul
organizaţiei ..........................................................................................................................
79
Figura nr. 4.1 Rezolvarea unei probleme de optimizare unicriterială prin metoda
grafică ................................................................................................................................ 145
Figura nr. 4.2 Ierarhizarea unui set de alternative decizionale folosind tehnica Bayes-
Laplace ...............................................................................................................................
163
pesimistă ............................................................................................................................
164
optimalităţii .......................................................................................................................
165 Figura nr. 4.5 Regresia fenomenului economic y în
x ................................................... 170 Figura nr. 4.6 Reprezentarea evoluţiei unui
fenomen economic prin intermediul unei
funcţii hiperbolice ............................................................................................................ 171
funcţii exponenţiale ..........................................................................................................
171
Figura nr. 4.8 Reprezentarea pe subintervale a evoluţiei unui fenomen economic .....
172 Figura nr. 4.9 Reprezentarea evoluţiei unui fenomen economic prin intermediul
unei
funcţii parabolice .............................................................................................................. 172
funcţii logistice.................................................................................................................. 173
Figura nr. 4.11 Variaţia consumului de apă al populaţiei sub influenţa factorului de
periodicitate ...................................................................................................................... 177
Figura nr. 4.12 Diagrama Gantt a proiectului de realizare a unui sistem informatic ...
201 Figura nr. 4.13 Drumul critic aferent proiectului de realizare a unui sistem
informatic ..........................................................................................................................
202
Figura nr. 4.14 Variaţia gradului de acurateţe a modelelor de simulare în funcţie de
numărul de variabile luate în considerare .......................................................................
221
Figura nr. 4.15 Corelarea metodei de extrapolare a evoluţiei unui fenomen economic cu
orizontul de timp .............................................................................................................. 223
Figura nr. 4.16 Evoluţia unui fenomen economic sub influenţa factorilor
conjuncturali .....................................................................................................................
224
Figura nr. 4.17 Influenţa relativă a variabilelor conjuncturale, de tendinţă şi structurale,
asupra evoluţiei pe termen scurt, mediu şi lung, a unui fenomen economic ................
225 Figura nr. 4.18 Dinamica veniturilor totale la nivelul unui eşantion reprezentativ al
populaţiei unei zone geografice date................................................................................ 228
Figura nr. 4.19 Dinamica structurii veniturilor populaţiei pentru o zonă geografică
dată .................................................................................................................................... 229
Figura nr. 4.20 Variaţia indicatorilor de productivitate a muncii pentru o zonă
geografică dată .................................................................................................................. 230

Figura nr. 4.21 Analiza comparativă a evoluţiei investiţiilor şi amortizărilor pentru o
zonă geografică dată ..........................................................................................................
232
Figura nr. 4.22 Influenţa “cleştelui” presiunii datoriilor asupra dinamicii investiţiilor233
Figura nr. 4.23 Dinamica investiţiilor raportate la veniturile totale pentru o zonă
geografică dată .................................................................................................................. 233
Figura nr. 4.24 Compatibilitatea modelului Hicks de bază cu dinamica şi starea unui
anumit sistem economic ...................................................................................................
238
Figura nr. 4.25 Identificarea costurilor antecalculate supradimensionate prin metoda
grafică ................................................................................................................................ 249
Figura nr. 4.26 Optimizarea unei rute de transport prin tehnica branch&bound ........
268 Figura nr. 5.1 Diagrama de flux corespunzătoare procedurii de licenţiere a
operatorilor care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit sector al piaţei
serviciilor .......................... 287 Figura nr. 5.2 Interacţiunile existente între organizaţie şi
actorii din mediul extern .. 298 Figura nr. 5.3 Relaţiile funcţionale stabilite între actorii
interni ai organizaţiei .......... 299
Figura nr. 5.4 Diagrama de context a sistemului informaţional al organizaţiei ............
299 Figura nr. 5.5 Diagrama conceptuală de flux a sistemului informaţional al
organizaţiei ........................................................................................................................
299
Figura nr. 5.6 Descrierea asocierilor existente între entităţi folosind modelul conceptual
al datelor ............................................................................................................................
301
Figura nr. 5.7 Modelul conceptual aferent procedurii de solicitare şi obţinere a unei
autorizaţii .......................................................................................................................... 302
Figura nr. 6.1 Etapele generării cunoştinţelor organizaţiei ...........................................
319 Figura nr. 6.2 Arhitectura unui sistem
expert ................................................................ 329 Figura nr. 6.3 Locul şi rolul
sistemelor expert în cadrul sistemelor bazate pe
cunoştinţe ..........................................................................................................................
332
Figura nr. 6.4 Schimbul dinamic de date între organizaţie şi parteneri prin intermediul
sistemului ERP .................................................................................................................. 337

Figura nr. 6.5 Arhitectura standard a unei reţele virtuale private ................................
355 Figura nr. 6.6 Arhitectura unei reţele VPN de tip Remote
Access ............................... 356 Figura nr. 6.7 Arhitectura unei reţele VPN de tip
Intranet ........................................... 356 Figura nr. 6.8 Arhitectura unei reţele VPN de
tip Extranet .......................................... 357 Figura nr. 6.9 Locul şi rolul sistemelor de
eLearning în cadrul sistemelor de instruire la
distanţă .............................................................................................................................. 359
Figura nr. 6.10 Structura unui sistem de tip business-to-business ................................
372
10 LISTA TABELELOR
Tabelul nr. 1.1 Analiză comparativă între abordarea carteziană şi cea sistemică -------
18
Tabelul nr. 1.2 Evoluţia în timp a probabilităţilor de realizare a unui eveniment ----- 40
Tabelul nr. 3.1 Analiza comparativă a abordării analitice şi sistemice ------------------
75 Tabelul nr. 4.1 Iteraţii succesive ale algoritmului simplex primal în vederea stabilirii
structurii optime de fabricaţie care să asigure maximizarea profitului -----------------
146 Tabelul nr. 4.2 Matricea consecinţelor absolute
----------------------------------------- 150 Tabelul nr. 4.3 Matricea punctajelor aferente
alternativelor decizionale, pentru un set de criterii specific unei anumite probleme
decizionale ---------------------------------- 156 Tabelul nr. 4.4 Natura criteriilor în
funcţie de care se va face selecţia unei alternative pentru o problemă decizională
dată------------------------------------------------------- 157 Tabelul nr. 4.5 Lista
coeficienţilor de apartenenţă stabiliţi de către decident în vederea selecţionării
alternativei decizionale optimale ------------------------------------------- 158 Tabelul
nr. 4.6 Matricea consecinţelor absolute pentru un set de criterii şi alternative
decizionale date ----------------------------------------------------------------------------
159 Tabelul nr. 4.7 Matricea consecinţelor relative pentru un set de criterii şi
alternative decizionale date
---------------------------------------------------------------------------- 160 Tabelul nr.
4.8 Matricea ajutătoare pentru un set de criterii şi alternative decizionale date
----------------------------------------------------------------------------------------- 161
Tabelul nr. 4.9 Matricea funcţiilor caracteristice pentru un set de criterii şi alternative
decizionale date ----------------------------------------------------------------------------

162
BayesLaplace
-------------------------------------------------------------------------------------- 163
pesimistă ------------------------------------------------------------------------------------
164 Tabelul nr. 4.12 Ierarhizarea unui set de alternative decizionale folosind tehnica
optimalităţii --------------------------------------------------------------------------------
165 Tabelul nr. 4.13 Analiza comparativă a rezultatelor aplicării mai multor tehnici de
optimizare multicriterială -----------------------------------------------------------------
166 Tabelul nr. 4.14 Prognoza evoluţiei indicatorilor de bază ai serviciului public de
alimentare cu apă, conform scenariului I de evoluţie a pieţei ---------------------------
alimentare cu apă, conform scenariului II de evoluţie a pieţei --------------------------
alimentare cu apă, conform scenariului III de evoluţie a pieţei -------------------------
182 Tabelul nr. 4.17 Analiza comparativă a evoluţiei indicatorilor de bază ai serviciului
public de alimentare cu apă, conform mai multor scenarii de evoluţie a pieţei --------
canalizare, conform celor trei scenarii de evoluţie a pieţei ------------------------------
184 Tabelul nr. 4.19 Evoluţia previzionată a serviciului public de alimentare cu apă şi
canalizare, conform scenariului I de evoluţie a pieţei -----------------------------------
canalizare, conform scenariului II de evoluţie a pieţei ----------------------------------
canalizare, conform scenariului III de evoluţie a pieţei ---------------------------------
186 Tabelul nr. 4.22 Analiza comparativă a celor trei scenarii de evoluţie a pieţei
serviciului public de alimentare cu apă şi canalizare
------------------------------------------------- 187 Tabelul nr. 4.23 Corelaţia între
populaţia totală, factorul de amplificare şi cantitatea furnizată, la începutul şi la sfârşitul
intervalului de prognoză -------------------------- 188 Tabelul nr. 4.24 Structura echipei
care va derula proiectul de realizare a unui sistem informatic pentru management
----------------------------------------------------------- 196 Tabelul nr. 4.25 Lista
activităţilor care compun proiectul de realizare a unui sistem informatic pentru
management ----------------------------------------------------------- 197 Tabelul nr.
4.26 Repartizarea resurselor umane pe activităţile componente ale proiectului
---------------------------------------------------------------------------------- 199 Tabelul
nr. 4.27 Gradul de utilizare al resurselor umane, defalcat pe etapele şi activităţile

specifice realizării sistemelor informatice pentru management ------------ 203 Tabelul
nr. 4.28 Necesarul total de resurse umane pentru realizarea proiectului de informatizare
a unei organizaţii, exprimat în ore-muncă ------------------------------- 204 Tabelul nr.
4.29 Bugetul aferent proiectului de realizare a unui sistem informatic pentru
management, defalcat pe etape şi activităţi componente ------------------------ 205
Tabelul nr. 4.30 Tipologia jocurilor şi simulărilor manageriale ------------------------
211 Tabelul nr. 4.31 Dinamica principalilor indicatori macroeconomici pentru o zonă
geografică dată -----------------------------------------------------------------------------
227 Tabelul nr. 4.32 Variaţia indicatorilor de productivitate a muncii pentru o zonă
geografică dată -----------------------------------------------------------------------------
229 Tabelul nr. 4.33 Variaţia principalilor indicatori financiari pentru o zonă geografică
dată -----------------------------------------------------------------------------------------
231 Tabelul nr. 4.34 Aplicarea modelului Hicks de bază pentru prognoza evoluţiei unui
set de indicatori
economici-------------------------------------------------------------------- 237 Tabelul nr.
4.35 Evoluţia previzionată a indicatorilor economico-financiari pentru o zonă geografică
dată, obţinută prin aplicarea modelului Hicks ------------------------- 239 Tabelul nr.
4.36 Matricea nivelurilor de importanţă ale funcţiilor --------------------- 245
Tabelul nr. 4.37 Matricea costurilor parţiale ale funcţiilor -----------------------------
246 Tabelul nr. 4.38 Relaţiile de interdependenţă între funcţiile şi subsistemele
sistemului de management al unei organizaţii
------------------------------------------------------- 251 Tabelul nr. 4.39 Matricea
nivelurilor de importanţă ale funcţiilor sistemului de management al unei organizaţii
----------------------------------------------------------- 252 Tabelul nr. 4.40 Matricea
costurilor parţiale ale funcţiilor sistemului de management al organizaţiei
--------------------------------------------------------------------------------- 254
Tabelul nr. 4.41 Matricea itinerariilor admisibile în problema comis-voiajorului –
Etapa nr. I ----------------------------------------------------------------------------------
258
Etapa nr. II ---------------------------------------------------------------------------------
260
Etapa nr. III --------------------------------------------------------------------------------
262

Etapa nr. IV --------------------------------------------------------------------------------
263
Etapa nr. V ---------------------------------------------------------------------------------
265
nr. VI -------------------------------------------------------------------------------- 266
Tabelul nr. 5.1 Matricea SWOT ----------------------------------------------------------
272
Tabelul nr. 5.2 Matricea obiectivelor sistemului informatic ----------------------------
282 Tabelul nr. 5.3 Matricea de asociere Activităţi-Departamente
------------------------- 283 Tabelul nr. 5.4 Listă de cerinţe funcţionale
---------------------------------------------- 288 Tabelul nr. 5.5 Concepte utilizate în
metodologia SSADM ----------------------------- 296 Tabelul nr. 5.6 Noţiuni utilizate
pentru elaborarea modelului conceptual în cadrul metodologiei MERISE
--------------------------------------------------------------------- 300 Tabelul nr. 5.7
Noţiuni utilizate pentru realizarea modelului conceptual al procedurilor în cadrul
metodologiei MERISE ---------------------------------------------------------- 301 Tabelul
nr. 5.8 Definirea principalelor concepte utilizate în UML --------------------- 304
Tabelul nr. 6.1 Tipologia instrumentelor de management al cunoştinţelor------------
322 Tabelul nr. 6.2 Funcţiile sistemelor de management al cunoştinţelor
----------------- 325
Tabelul nr. 6.3 Clasificarea clienţilor organizaţiei în vederea implementării sistemelor
CRM ----------------------------------------------------------------------------------------
343 Tabelul nr. 6.4 Variante de implementare a semnăturii digitale în cadrul
organizaţiilor -------------------------------------------------------------------------------
350 Tabelul nr. 6.5 Funcţionalităţile unui sistem de eLearning
----------------------------- 364 Tabelul nr. 6.6 Caracteristici principale ale aplicaţiilor
de tip B2B --------------------- 372

Informatică Şi Management

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Informatică Şi Management

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof. univ. dr.

Ioan RADU – coordonator

O cale spre performanţă

 Ioan Radu este doctor în economie şi profesor universitar la Academia

• Dorian Vlădeanu este doctor în economie şi cercetător ştiinţific

• Mihai Cioc este doctorand în economie, domeniul Management şi

• Sorin Burlacu este preparator universitar la Academia de Studii

3.1 CONSIDERAŢII GENERALE----------------------------------------------------------------------

EFECTIVITATE A UNUI CONTRACT DE CONCESIUNE

5.1 DIAGNOSTICAREA SISTEMELOR INFORMAŢIONALE FOLOSIND TEHNICA SWOT - 270

6 TENDINŢE MODERNE ÎN INFORMATIZAREA MANAGEMENTULUI

6.3 PLATFORME DE E-ORGANIZATION ---------------------------------------------------------

Tranziţia României spre o economie guvernată de legile specifice

Este obiectivul fundamental pe care şi l-au propus autorii acestei lucrări,

1 SISTEMUL – CADRU EXISTENŢIAL AL

1.1 Elemente generale privind teoria

1.1.1 Conceptul de sistem şi abordarea sistemică

Conceptul modern de “sistem” a apărut în cursul anului 1940,

introduce conceptul de dinamică industrială, cadru în care consideră

sistemului. Comportamentul unui sistem este definit prin interacţiunile

Un sistem poate fi definit ca o mulţime de elemente (subsisteme)

O interpretare a noţiunii de sistem axată pe cele trei aspecte

RELAŢII EXTERNERELAŢII INTERNE

Sistemul interacţionează în mod permanent cu mediul exterior.

“subterfugiile” experienţei, ale cărei rezultate sunt validate şi acceptate pe

Se poate remarca din consideraţiile efectuate că, abordarea

Abordarea sistemică evidenţiază transformările care se produc în

1.1.2 Structura, funcţiile şi proprietăţile sistemului

Oricât de simplu ar fi şi indiferent de domeniul la care se referă

proprietatea de a se menţine neschimbată. Astfel de situaţii sunt însă

Diferitele componente ale sistemului îndeplinesc anumite funcţii,

O dimensionare nerealistă a unor structuri poate afecta negativ

Sub aspectul relaţiilor de cauzalitate existente între elementele

a. Controlabilitatea – este strict legată de noţiunea de stare a sistemului.

E - o mulţime de elemente structurate care formează un sistem;

Fie Z o mulţime de atribute, imagini ale elementelor lui {E, S} pe un

b. Echifinalitatea - se referă la acea proprietate prin care sistemul

c. Autoreglarea – reprezintă una din cele mai importante proprietăţi

• negativă – în care un element “A” generează creşterea lui “B” şi

d. Adaptabilitatea - reflectă calitatea sistemului de a se schimba (sau

Chiar dacă teoretic, un sistem este caracterizat de aceste proprietăţi

Raportat la gradul său de organizare, sistemul nu va avea aceleaşi

1.2.1 Consideraţii preliminare

Orice demers de studiu şi analiză a organizaţiei, indiferent de

• este un sistem socio-economic, deoarece reuneşte mijloacele de

• este un sistem dinamic, care îi asigură în condiţii favorabile,

Alături de aceste aprecieri generale, considerăm că aportul teoriei

important de menţionat că această proprietate nu este prezentă în mod

a. Comportament imprevizibil, intuitiv al variabilelor de intrare

c. Gradul de centralizare/descentralizare a procesului de decizie, care

d. Interacţiuni puternice între componente, ceea ce face ca un sistem

comercial prin care se asigură legătura organizaţiei, ca entitate

Sub aspectul caracterului de complexitate al sistemului organizaţiei,

În cazul în care prevalează forţele de dezordine şi instabilitate şi

1.2.2 Organizaţia ca sistem cibernetic

Fondată în anul 1948 de matematicianul american Norbert Wiener,

 identificarea structurii şi stărilor interne ale sistemului; 

Retroacţiunea poate fi negativă sau pozitivă. În cazul retroacţiunii

Pentru exemplificare, considerăm sistemul funcţiunii comerciale

intrare în numărul comenzilor (y) primite de la clienţi pentru

INTR ĂRI IEŞIRI

X = volumul livr ărilor de produse finite

INTR ĂRI IEŞIRI