UNIVERSITATEA TEHNICĂ „GHEORGHE ASACHI” din IAŞI

Facultatea de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor

Domeniul: Ingineria Materialelor
Programul de studii: Tehnici Avansate în Ingineria Procesării Materialelor
Ciclul de studii: Master
Anul de studii: II, semestrul I

Prof.dr.hab.ing. Dorin LUCA

MODELAREA PROCESELOR
DE DEFORMARE PLASTICĂ

©
- Suport de curs -

© Dorin Luca. Reproducerea acestui suport de curs prin orice mijloace electronice și postarea pe internet nu sunt permise.
Este permisă transmiterea suportului de curs doar între studenții anului II TAIPM.
 Lista de referințe bibliografie

1..AIGNĂTOAIE, M., Analiza cu elemente finite. Iaşi: Editura „Gh. Asachi”, 2000.
2..BLUMENFELD, M., Introducere în metoda elementelor finite. Bucureşti: Editura
Tehnică, 1995.
3..FISH, J.; BELYTSCHKO, T., A First Course in Finite Elements. Chichester: JohnWiley
& Sons Ltd, 2007.
4..GÂRBEA, D., Analiză cu elemente finite. Bucureşti: Editura Tehnică, 1990.
5..LIU, G.R.; QUEK, S.S., The Finite Element Method. A Practical Course. Burlington:
Elsevier Science Ltd, 2003.
6..LUCA, D., Cercetări şi contribuţii privind prelucrarea plastică prin procedeul
magnetoformării. Teză de doctorat. Iaşi: Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, 2000.
7..LUCA, D., Prelucrări neconvenţionale prin magnetoformare şi modelări cu elemente
finite. Iaşi: Editura Tehnopress, 2002.
8..MÎNDRU, GH.; RĂDULESCU, M.M., Analiza numerică a câmpului electromagnetic.
Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1986.
9..MUNTEANU, GH.M.; ALDICA, GH.C.; RADU, N.GH., Metoda elementelor finite.
Braşov: Universitatea „Transilvania”, 1997.
10..PASCARIU, L., Elemente finite. Concepte. Aplicaţii. Bucureşti: Editura Militară, 1985.
11..POTERAŞU, V.F.; MIHALACHE, N.; MANGERON, D., Metode numerice în
elasticitate şi plasticitate, vol. I. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1992.
12..ROWE, G.W. et al., Finite Element Plasticity and Metalforming Analysis. Cambridge:
Cambridge University Press, 1991.
13..ZAHARIA, L.; BEJINARIU, C.; COMĂNECI, R., Analiza deformării plastice cu
metoda elementului finit. Iași: Editura Tehnopress, 2002.
14..ZIENKIEWICZ, O.C.; TAYLOR, R.L., The Finite Element Method for Solid and
Structural Mechanics. Burlington: Elsevier Butterworth-Heinemann, 2005.
15..*** SURSE ONLINE, indicate de titularul de disciplină în timpul orelor de curs și la
consultații.

© Dorin Luca. Reproducerea acestui suport de curs prin orice mijloace electronice și postarea pe internet nu sunt permise.
Este permisă transmiterea suportului de curs doar între studenții anului II TAIPM.
Dorin LUCA, Suport de curs MPDP_Anul II master TAIPM

tic
Introducere

ac
Pe plan mondial se înregistrează în prezent eforturi considerabile în domeniul perfecţionării
metodelor de modelare și experimentale care permit firmelor din sectoarele industriale să facă față
cerinţelor de competitivitate.
Competitivitatea unei firme nu presupune doar ca aceasta să fie în măsură să ofere clienţilor

did
săi produse ieftine şi de calitate, ci şi un timp de reacţie cât mai scăzut la modificările care apar pe
piață, posibilitatea de modernizare a unor produse deja existente sau de fabricare a unora noi, în
condiţiile unei concurenţe din ce în ce mai acerbe.
Metodele experimentale sunt foarte importante pentru obţinerea unor rezultate precise și cu
un nivel ridicat de încredere, mai ales pentru anumite ramuri ale industriei constructoare de maşini.
Fără a minimiza în vreun fel importanţa lor trebuie subliniat că aplicarea acestora implică costuri
mari (investiţii în echipamente, aparatură etc.) şi necesită o durată mare de lucru, cu consecinţe
ial

negative asupra preţului final al produsului şi a duratei până la ieşirea lui pe piaţă.
Dezvoltarea viitoare a activității de cercetare este favorizată de evoluția spectaculoasă a
informaticii, de performanţele tot mai ridicate ale sistemelor de calcul și a programelor de calculator
(soft-uri), care devin tot mai accesibile pentru munca obişnuită de cercetare-proiectare.
ter

Pentru domeniul ştiinţa materialelor s-au dezvoltat pachete de soft specializate care pot
simula fenomene dintre cele mai diverse şi care dacă s-ar studia exclusiv experimental, ar însemna
eforturi considerabile, ca preţ şi timp necesar. Metodele de modelare, dintre care se remarcă în
primul rând metoda elementelor finite (MEF), permit analize eficiente în domeniul static şi dinamic
Ma

pentru structuri dintre cele mai complexe şi condiţii de solicitare dintre cele mai diverse.
O analiză a stadiului actual a progreselor înregistrate în tehnica de calcul arată că la fiecare
18 luni frecvenţa de lucru a procesoarelor calculatoarelor se dublează. Evoluţiile pe plan teoretic
permit dublarea eficienţei programelor de modelare cu elemente finite la fiecare 12 luni. Aceste
condiţii explică în mare parte faptul că succesul unei firme astăzi şi în viitor este şi va fi legat şi de
utilizarea modelării prin MEF.
 Cap. 1. Aspecte generale privind modelarea proceselor
de deformare plastică

tic
Prin modelare, în general, se înţelege studierea cu ajutorul unui model a unui
fenomen inaccesibil cercetării experimentale directe. De regulă, modelarea este însoţită
sau urmată de simularea procesului, prin care se urmăreşte evoluţia unor parametri cu

ac
ajutorul modelului, în condiţii cât mai apropiate de cele reale.

1.1. Necesitatea modelării proceselor de deformare plastică

did
Ideea modelării proceselor de deformare plastică a pornit de la faptul că realizarea
experimentelor la scară naturală este greu de înfăptuit şi foarte costisitoare. In plus, este posibil ca
utilajele să nu fie disponibile pentru astfel de încercări sau să nu îndeplinească cerinţele impuse în
cercetare.
Proiectarea tehnologiilor de deformare plastică se baza până nu demult pe experienţă,
intuiţie şi relaţii de calcul de multe ori empirice, iar îmbunătățirea lor se realiza prin încercări,
ial
implicând costuri mari şi timpi îndelungaţi de pregătire. Tehnicile de prelucrare prin deformare
plastică permit, după cum este ştiut, obţinerea unor piese cu caracteristici mecanice superioare,
necesare în multe ramuri industriale de vârf (aeronautică, energetică, transporturi etc.) şi care sunt
supuse la solicitări mari sau implică o siguranţă deosebită în exploatare. Astfel de piese nu mai pot
ter

fi realizate prin tehnici empirice de proiectare sau încercări. De aceea, pentru a satisface cererea
crescândă de piese cu forme şi caracteristici din ce în ce mai complexe, industria prelucrătoare a
făcut apel la cercetarea ştiinţifică pentru a studia şi pune la punct metode de calcul şi simulare cât
mai precise. Cercetările întreprinse în numeroase ţări au adus o ameliorare considerabilă atât din
punct de vedere a concepţiei de proiectare tehnologică cât şi a calităţii produselor. In ultimul timp,
Ma

tot mai multe cercetări sunt dedicate modelării proceselor de deformare; în acest fel, simulările
numerice pe calculator şi cele de laborator iau locul încercărilor industriale, urmând ca rezultatele
finale ale acestor cercetări să fie transpuse în practică, la scară reală. Dezvoltarea calculatoarelor a
dus la apariţia unor programe specializate de simulare virtuală a proceselor de deformare plastică
prin care se pot obţine răspunsuri la problemele fundamentale: modul de curgere a materialului,
tensiunile din interiorul corpului, prezicerea ruperii, forma finală a produsului. Trebuie remarcat de
asemenea posibilităţile de a testa concepţiile tehnologice şi de proiectare fără a utiliza scule sau

4
utilaje. Prin modelare şi simulare numerică sau/şi fizică procesele de deformare pot fi vizualizate în
orice moment al desfăşurării lor, ceea ce permite regândirea unor soluţii pentru rezolvarea
problemelor ce apar pe parcurs. In plus, prin aceste noi tehnici, procesele tehnologice şi sculele de
lucru pot fi optimizate, încă din faza de proiectare, cu efecte benefice asupra consumurilor
energetice, de materiale sau a durabilităţii sculelor.

tic
In concluzie, se poate afirma că tehnicile de modelare specifice proceselor de deformare
plastică constituie un ajutor considerabil atât pentru conceperea tehnologiilor şi a sculelor, cât şi
pentru ameliorarea calităţii produselor.
In principiu aceste tehnici constau în elaborarea unui model şi urmărirea comportării lui prin

ac
simularea numerică (pe calculator, folosind programe adecvate) sau/şi fizică (în laborator, folosind
materiale de model).
Ca atare, tehnicile de modelare utilizate până în prezent s-au dezvoltat şi continuă să fie
investigate în 3 direcţii:
-
-
-
did
modelarea dinamică;
modelarea numerică;
modelarea fizică.

1.2. Necesitatea modelării numerice (De ce să alegem modelarea numerică?)

ial

In ultimii ani, rolul şi importanţa prelucrărilor prin deformare plastică a crescut continuu.
Recentele progrese în obţinerea unor materiale performante pentru scule şi apariţia metodelor de
proiectare bazate pe utilizarea calculatoarelor fac şi mai atractive aceste prelucrări. Principalele
tendinţe care se manifestă acum în domeniul prelucrărilor prin deformare plastică sunt: reducerea
ter

numărului de operaţii necesare pentru a transforma geometria iniţială a semifabricatului într-un

produs complex, obţinerea de produse cât mai apropiate ca formă şi dimensiuni de cele finite
(reducând astfel necesitatea operaţiilor ulterioare de prelucrare prin aşchiere), reducerea greutăţii
produselor şi creşterea durabilităţii sculelor. Toate aceste tendinţe au ca scop final minimizarea
Ma

costurilor procesării.
Necesităţile multifuncţionale pe care trebuie să le îndeplinească un produs şi căile prin care
acestea se pot obţine sunt ilustrate în fig. 1.1.

5
 Proiectare Prelucrare

tic
Costuri
Greutate

Performanţe

ac
Metode posibile:
- sisteme CAD/CAM
- sisteme EXPERT
- reţele neuronale artificiale

did - modelare şi simulare numerică

Fig. 1.1. Necesităţi în proiectare/prelucrare şi căi de rezolvare.

Reducerea costurilor de fabricaţie, cerinţele de calitate tot mai mari impuse pieselor obţinute
prin deformare plastică au necesitat alte abordări ale proiectării tehnologiilor şi sculelor de lucru,
ial
mai eficiente, care să înlocuiască încercările experimentale repetate până la definitivarea soluţiei
tehnologice, practicate curent în sectoarele de deformări plastice. În această idee, modelarea
numerică răspunde acestor cerinţe şi de aceea cunoaşte în ultimii ani o expansiune progresivă.
Simularea pe calculator a proceselor de deformare plastică permite optimizarea formei şi a
ter

dimensiunilor sculelor de lucru, înainte ca acesta să fie realizate. Ca urmare, costurile reproiectărilor
cauzate, de exemplu, de umplerea incompletă a matriţelor, suprapunerile de material sau uzura
inacceptabilă a sculelor pot fi evitate. In plus, reducerea costurilor poate fi obţinută și prin
minimizarea pierderilor de material (prin bavură), optimizarea proprietăţilor pieselor (printr-un
fibraj corespunzător) şi în final prin creşterea calităţii produselor obţinute (omogenitatea deformării,
Ma

mărimea grăunţilor etc.).

Cu toate acestea, modelarea numerică are şi câteva neajunsuri. In pofida dezvoltării enorme
a hard-ului şi soft-ului, modelarea numerică este încă o mare consumatoare de timp şi costuri, iar
siguranţa rezultatelor este deseori dependentă de experienţa utilizatorului, datorită pe de o parte
numărului mare de parametri a căror influenţă trebuie investigată, iar pe de altă parte datorită
dificultăţilor cauzate de complexitatea modelelor matematice folosite pentru a descrie comportarea
materialului.

6
 1.3. Caracterizarea metodelor de modelare numerică

Metodele numerice de analiză a proceselor de deformare plastică s-au extins în ultimul timp
la tot mai multe aplicaţii datorită progreselor rapide înregistrate în domeniul calculatoarelor,

tic
concretizate în creşterea vitezei de lucru, a capacităţii de prelucrare şi stocare a datelor. Aceasta a
permis elaborarea unor programe complexe de simulare numerică a operaţiilor de deformare
plastică, cu scopul de a oferi datele necesare pentru controlul proceselor tehnologice şi a proiectării
sculelor. In general, aceste programe se bazează pe metoda elementelor finite (MEF) şi metoda

ac
diferenţelor finite. Datorită complexităţii curgerii materialului în timpul deformării plastice, metoda
elementelor finite este mai potrivită pentru analiza proceselor de deformare plastică şi de aceea este
mai des folosită în aplicaţii practice. In funcţie de modul de comportare al materialului, metoda
elementelor finite poate fi folosită pentru analize elasto-plastice, rigid-plastice şi vâsco-plastice.
În principiu există trei formulări de bază, privind comportarea materialului, ce sunt folosite
did
în modelarea deformării plastice a materialelor metalice:
- modelul elasto-plastic;
- modelul rigid-plastic;
- modelul vâsco-plastic.

Analizele elasto-plastice presupun că deformarea materialului conţine o componentă elastică

ial

şi una plastică. Metoda permite obţinerea de informaţii cu privire la forţele de deformare, tensiuni,
deformaţii şi tensiuni reziduale şi poate fi aplicată la un număr mare de aplicaţii. Totuşi datorită
modificărilor mari în comportarea materialului la trecerea din domeniul elastic în domeniul plastic
şi necesităţii de a verifica statutul fiecărui element, paşii de deformare trebuie să fie mici ceea ce
ter

face metoda neeconomică, întrucât timpul necesar efectuării calculelor este mare.
Pentru introducerea formulării modelului elasto-plastic în problemele de deformare plastică
a metalelor au fost creditaţi mai mulți cercetători: Lee şi alţii, Yamada şi alţii şi Cheng şi Kikuchi.
Respectivii au folosit acest model la analiza tensiunii de refulare a pieselor cilindrice, la probleme
de stampare (imprimarea unei imagini pe o piesă de metal, prin deformare plastică, cu ajutorul unui
Ma

poanson și al unor matrițe speciale, de exemplu, un desen pe o medalie) etc.

Modelul elasto-plastic este considerat cel mai bun model pentru simularea comportării
materialelor în procesele de deformare plastică la rece a metalelor.
Analizele rigid-plastice se bazează pe ipoteza că tensiunile sunt dependente de gradul de
deformare. Marele avantaj al analizei rigid-plastice constă în faptul că pot fi consideraţi paşi mai
mari ai deformării plastice, ceea ce face ca metoda să fie mai economică.
Modelul rigid-plastic este cel mai folosit datorită formulării sale simple şi a eficienţei

7
calculului numeric. MEF bazată pe modelul rigid-plastic care a fost dezvoltată de Lee şi Kobayashi,
a fost aplicată la analiza diverselor probleme de deformare plastică cum ar fi refularea cilindrilor,
presarea inelelor, extrudare şi îndoirea tablelor. Deoarece deformaţiile elastice sunt neglijate,
tensiunile aflate sub limita de curgere nu sunt cunoscute, iar efectele determinate de acestea, cum
sunt tensiunile reziduale şi revenirea elastică, care pot fi importante în procesul de deformare

tic
plastică, nu pot fi anticipate.
Analizele vâsco-plastice în procesele de deformare plastică au fost prima dată studiate de
Zienkiewicz şi alţii. Modelul vâscoplastic, care ţinea seama de efectul vitezei de deformare a
materialului, este considerat potrivit şi pentru modelarea proceselor de deformare plastică la cald.

ac
Există mai multe programe de calculator (FORGE, ALPID, DEFORM, SUPERFORM etc.),
bazate pe metoda variaţională, care sunt aplicate la diferite operaţii de deformare plastică.

did
ial
ter
Ma

8
Dorin LUCA, Suport de curs MPDP_Anul II master TAIPM

tic
Cap. 2. Introducere în modelarea cu elemente finite

2.1. Istoricul apariţiei metodei elementelor finite

ac
Metoda elementelor finite (MEF) a apărut din necesitatea de a se analiza structurile
complexe utilizate în domeniul aviatic. Metoda a fost şi este aplicată pentru studiul unor corpuri de
formă complexă, pentru care nu este posibilă obţinerea unei soluţii analitice simple.
did
Aplicarea MEF necesită utilizarea calculatoarelor numerice având o memorie auxiliară
considerabilă. De aceea este explicabil de ce dezvoltarea acestei metode şi popularitatea ei sunt
strâns legate de dezvoltarea calculatoarelor electronice din ultimile decenii.
Primul program de analiză cu elemente finite, de uz general, a fost NASTRAN. Acest
program, realizat pentru NASA de MacNeal-Schwendler Corporation şi Computer Sciences
Corporation la mijlocul deceniului şapte, conţinea aproximativ 150.000 instrucţiuni FORTRAN
ial
permiţând analizarea unor structuri având dimensiuni oricât de mari, ca de exemplu un automobil
sau chiar un avion (în întregime).
Se consideră că din punct de vedere teoretic, în evoluţia analizei cu elemente finite, un rol
important l-au avut Irons şi Zienkiewicz care au introdus în 1968 conceptul de element
ter

izoparametric.
Importantă este de asemenea contribuţia lui Irons care în 1970 a introdus algoritmul
rezolvării frontale, care face ca analiza cu elemente finite să se poată adapta la o gamă largă de
sisteme de calcul. În anii 1960 şi începutul anilor 1970, aplicarea MEF se făcea pe calculatoarele
electronice numerice ale epocii (generaţia a 3-a a înlocuit tuburile electronice cu tranzistoare).
Ma

Marea majoritate a aplicaţiilor erau rulate pe calculatoare IBM sau Control Data, care aveau
memorie şi precizie de lucru suficient de mari pentru a se putea lucra cu matrici de dimensiuni
apreciabile obţinute în timpul calculului.
În general, analizele cu elemente finite erau realizate în centre de calcul, de experţi cu o
pregătire specială în mai multe domenii: mecanică aplicată, MEF, informatică, programarea şi
utilizarea calculatoarelor.
Costul de funcţionare al calculatorului (chiar la generaţia a 3-a) pe secundă era încă destul
de ridicat. De aceea, se impunea o foarte mare grijă la pregătirea şi introducerea datelor de intrare,
pentru că erorile -indiferent de cauza lor- adăugau costuri suplimentare foarte mari.
După 1980 pe piaţa hardware au apărut staţiile de lucru, care au permis extinderea într-o
măsură şi mai mare a aplicaţiilor care folosesc MEF.
Succesele tehnologice în industria tehnicii de calcul au determinat o scădere dramatică a

tic
preţului funcţionării calculatorului pe secundă, acesta nemaifiind o barieră în calea extinderii
metodei elementelor finite.
Apariţia calculatoarelor personale a permis utilizarea acestora direct în atelierele de
proiectare. Perfecţionarea microprocesoarelor din seria INTEL 80286/80287 a permis, după 1985,

ac
rularea unor programe de analiză cu elemente finite pe calculatoare personale. Aceasta a permis
inginerilor proiectanţi să realizeze în munca lor curentă inclusiv analize cu elemente finite.
Apariţia supercalculatoarelor electronice -de exemplu CRAY 1 sau CYBER 205- a
influenţat în mod hotărâtor posibilităţile de analiză prin MEF. Pentru a utiliza întregul potenţial al
did
acestor supercalculatoare la analizele prin MEF, au apărut şi s-au dezvoltat algoritmi numerici
paraleli şi limbaje de programare speciale.
Scăderea considerabilă a preţului componentelor hardware a determinat utilizarea
microcalculatoarelor direct în atelierele de proiectare. O dată cu aceasta au apărut şi programele de
element finit concepute special pentru a fi rulate pe aceste microcalculatoare. Principalele
dezavantaje ale acestora, comparativ cu supercalculatoarele existente, cum ar fi viteza de calcul,
ial
memoriile relativ mici, par a fi înlăturate de noile generaţii de calculatoare compatibile IBM-PC.

2.2. Locul MEF în cadrul metodelor numerice

ter

Metodele numerice de calcul au avantajul principal că sunt mult mai generale decât cele
analitice. Dezvoltarea şi utilizarea lor este legată de apariţia calculatoarelor electronice.
Primele metode numerice folosite au fost: metoda diferenţelor finite, metoda elementelor de
frontieră şi metoda elementelor finite. Dintre acestea, cea mai veche este metoda diferenţelor finite.
Ma

Aceasta se pretează foarte bine pentru elaborarea de algoritmi şi programe de calculator. Datorită
volumului datelor de intrare -relativ mare- metoda nu se utilizează pentru structuri complicate ci
numai pentru clase de probleme relativ simple. Acesta este şi motivul pentru care în prezent au
cunoscut o extindere mai rapidă metoda elementelor de frontieră şi metoda elementelor finite.
Înainte de aceasta trebuie subliniat însă că -deocamdată- nu există o metodă de calcul care să aibă
avantaje majore pe multiple planuri şi care să le pună într-o inferioritate categorică pe celelalte.
Fiecare metodă are avantaje, limitări şi dezavantaje.
Din punct de vedere al preciziei, metoda elementelor de frontieră şi MEF dau rezultate
10
comparabile. Se apreciază că metoda elementelor de frontieră are următoarele avantaje:
- volumul de date de intrare este considerabil mai mic;
- structura programului de calcul este mai simplă (programul conţine mai puţine module, iar
calculul parcurge mai puţine etape).
Un dezavantaj important al metodei elementelor de frontieră este acela că trebuie cunoscută

tic
soluţia fundamentală a tipului de problemă pentru care se aplică. În favoarea metodei elementelor
finite pledează o mai mare supleţe a acesteia, posibilitatea de a folosi simultan oricâte tipuri de
elemente finite sunt necesare pentru o modelare optimă a domeniului studiat. Calculul se poate
efectua pe subdomenii, se pot face rulări succesive ale unui domeniu în totalitate sau numai pentru

ac
unele subdomenii extrase din aceasta, cu scopul unei cât mai bune adaptări a modelului ales la
cerinţele impuse studiului.

2.3. Locul MEF în ciclul de proiectare al unui produs

did
Înainte de apariţia MEF, ciclul pe care îl parcurgea o companie în lansarea unui produs pe
piaţă era aproximativ următorul:
- se executau mai multe prototipuri, în diverse variante constructive;
- se efectua testarea prototipurilor și se alegea varianta cea mai bună, care se lansa pe piaţă.
Procesul era simplu doar în aparenţă. Un produs competitiv, care să reziste concurenţei
ial

însemna testarea în condiţii cât mai severe, variate, a unui număr cât mai mare de prototipuri.
Construcţia prototipurilor (structuri de aviaţie, automobile, maşini de spălat, rachete de tenis
etc.) care urmau să fie încercate până la distrugere însemna o creştere foarte mare a bugetului
necesar proiectului. La toate acestea se adăugau cheltuieli legate de reproiectare la modificarea unor
ter

soluţii constructive. Personalul implicat era destul de numeros. Apariţia pe piaţă a produsului
însemna nu numai costuri deloc neglijabile, ci şi o durată de timp apreciabilă: luni, uneori chiar ani.
Scăderea costului calculatoarelor personale, apariţia unor pachete de programe bazate pe
MEF performante, relativ ieftine, a permis utilizarea de către proiectanţi direct în atelierele de
Ma

proiectare a analizei cu elemente finite.

Se apreciază că utilizarea MEF are următoarele efecte:
- micşorează durata necesară lansării pe piaţă a unui produs;
- reduce cheltuielile de producţie;
- permite menţinerea pe piaţă a unui produs deja existent, prin îmbunătăţirea performanţelor
acestuia.
MEF permite -atunci când situaţia o cere- introducerea în proiectul produsului a unor
modificări, îmbunătăţiri cerute de beneficiar, într-un timp scurt și cu costuri reduse.
11
 MEF permite studierea ieftină a unui număr oricât de mare de variante constructive (modele
matematice ale obiectului proiectat) şi alegerea aceleia optime. Se constată că varianta optimă se
poate determina înaintea începerii construcţiei prototipului, în practică s-a constatat că modelul ales
este foarte apropiat de proiectul final al prototipului. MEF implică dezvoltarea activităţii creative a
proiectantului.

tic
Chiar în domeniile în care MEF este folosită la scară mare, se recomandă o testare finală pe
prototip. Cu toate acestea, în unele cazuri proiectantul se bazează doar pe rezultatele furnizate de
MEF:
- în industria aeronautică de exemplu, există componente care trebuie să funcţioneze în vid

ac
şi în imponderabilitate (condiţii specifice pentru mediul extraterestru) condiţii greu de simulat pe
Pământ;
- un alt exemplu ar fi industria biomedicală, în acest caz, cercetătorii trebuie să proiecteze
uneori proteze medicale care se implantează în corpul uman. Nu se admite nici o greşeală a
did
proiectului tocmai din acest motiv. Deşi examinarea pacientului cu raze X poate pune în evidenţă
ruperea şi răspândirea în corp a bucăţilor protezei -după un număr de ani de purtare- singura soluţie
pentru remedierea incidentului este intervenţia chirurgicală, care trebuie evitată.
Un alt avantaj al utilizării MEF în ciclul de proiectare este că metoda permite testarea unor
materiale alternative în cadrul proiectului. Se pot alege astfel materiale mai ieftine dacă se constată
că utilizarea lor nu dăunează cu nimic siguranţei de funcţionare a produsului.
ial
Atunci când MEF nu este folosită în etapa de proiectare, deseori -pentru siguranţă- produsul
este supradimensionat. Se foloseşte deci mai mult material decât este necesar. Dacă produsul se
realizează în serie, acest aspect nu este neglijabil. Utilizarea metodei elementelor finite permite
obţinerea unui produs având greutate minimă şi cost redus.
ter

2.4. Aplicaţiile metodei elementelor finite în inginerie

Tipul problemei studiate cu elemente finite depinde în mare măsură de modelul matematic
Ma

adoptat, de ipotezele simplificatoare introduse, dar şi de exigenţa celui care utilizează rezultatele
analizei. În cele ce urmează se prezintă un mod de clasificare a aplicaţiilor metodei elementelor
finite care conturează diversitatea acestor aplicații.
După influenţa timpului asupra rezultatelor analizei, aplicaţiile se împart în:
- probleme de echilibru, în care soluţia este independentă de timp; exemple în acest sens
sunt problemele de analiză a stărilor de tensiune şi deformaţii (liniară sau neliniară), analiza
concentratorilor de tensiune, problemele de transfer termic, analiza curgerii fluidelor;
- probleme de propagare, caracterizate prin aceea că răspunsul sistemului sub influenţa
12
solicitărilor este dependent de timp; această influenţă apare fie atunci când vectorul solicitărilor este
dependent de timp, fie când relaţiile de echilibru ale elementelor sunt dependente de timp, fie când
această dependenţă este generală; obiectivele analizei sunt de a determina valorile variabilelor de
stare la anumite valori ale variabilei timp; exemple de astfel de aplicaţii sunt analiza şocurilor,
probleme de mecanica ruperilor, analiza fisurilor, probleme de distribuţie nestaţionară (regim

tic
tranzitoriu) a temperaturii, probleme de vâscoelasticitate ş.a.;
- probleme de valori proprii, caracterizate prin aceea că nu există un răspuns unic al
sistemului, iar acesta nu depinde explicit de timp; obiectivul analizei este de a determina diferite
soluţii posibile ale acestui răspuns; exemple: frecvenţele naturale, vibraţii, modul de deformare şi

ac
stabilitatea diverselor structuri mecanice (angrenaje, batiuri, avioane, automobile ş.a.).
După tipul materialului domeniului/sistemului analizat există aplicaţii pentru
materiale metalice, pentru materiale compozite ş.a. De asemenea, există aplicaţii cu materiale
izotrope, ortrotrope şi anizotrope.
did
După caracterul relaţiei tensiune-deformaţie şi/sau mărimea deformaţiei există:
- probleme liniare, când materialul are o caracteristică liniar elastică, iar deformaţiile pot fi
considerate relativ mici;
- probleme neliniare, când cel puţin una din condiţiile de mai sus nu este respectată.
După natura legilor care guvernează domeniul/sistemul analizat există:
- metoda elementelor finite deterministă (convenţională) la care toate relaţiile şi legile
ial
sistemului sunt deterministe, bine definite;
- metoda elementelor finite stohastică, la care există cel puţin o relaţie (lege) cu evoluţie
aleatoare a sistemului analizat; această metodă a apărut ca rezultat al teoriei moderne asupra
fiabilităţii care consideră că atât proprietăţile materialelor cât şi solicitările asupra sistemelor tehnice
ter

nu sunt bine definite, ci evoluează după o anumită lege de repartiţie.

După numărul cazurilor de solicitare aplicaţiile pot fi:
- cu un singur caz de încărcare;
- cu mai multe cazuri de încărcare; această situaţie apare la analiza structurilor la care
solicitările pot ocupa diverse poziţii; de exemplu, la analiza unui batiu de strung, solicitările pot
Ma

ocupa diverse poziţii în funcţie de tipul operaţiei (strunjire, găurire), mărimea şi modul de instalare
a piesei, concentrarea sau nu a operaţiilor ş.a.; în acest caz, pentru cunoaşterea modului de
comportare a batiului fără a rula programul cu elemente finite de mai multe ori, este necesară
realizarea unei singure modelări dar cu mai multe cazuri de încărcare; prin rezolvarea problemei,
vor rezulta un număr de stări de tensiune-deformaţii egal cu numărul de cazuri de încărcare.

13
 2.5. Evoluţia programelor de modelare cu elemente finite

Procesul de proiectare modernă este un proces complex care presupune, printre altele,
utilizarea metodelor de modelare şi analiză care au la bază utilizarea softurilor performante. Metoda

tic
elementelor finite oferă soluţii pentru probleme în vederea identificării câmpurilor de variaţie a
tensiunilor şi deplasărilor, în principal.
Problemele de tip identificare câmpuri oferă o distribuţie spaţială a variabilelor dependente,
modelarea matematică a distribuţiilor şi dependenţelor fiind realizată prin ecuaţii diferenţiale şi

ac
expresii ce conţin integrale. Utilizând metoda elementelor finite (MEF) mediile continue, cu un
număr infinit de grade de libertate, se aproximează cu medii discrete, cu un număr finit de grade de
libertate, fiind reuniunea unor subdomenii mai mici, numite elemente finite (denumire ce stă la baza
metodei).
Operaţia de alegere a numărului şi tipului de elemente finite, coroborată cu împărţirea
did
domeniului într-un număr de elemente finite, se numeşte discretizare. Prima utilizare a principiului
metodei elementelor finite (fără nominalizarea însă a termenilor specifici) a fost realizată de
Arhimede (cca. 250 î. Hristos) în vederea determinării valorii numărului π, prin aproximarea
cercului printr-un poligon regulat înscris în cerc (fig. 2.1).
ial
ter

Fig. 2.1. Aproximarea cercului printr-un poligon regulat înscris în cerc.

Ma

Începuturile utilizării metodei elementelor finite, prin menţionarea expresă a denumirii

metodei, sunt greu de stabilit deoarece conceptele de bază ale metodei au fost utilizate de mai bine
de 150 de ani.
Noțiunea de elemente finite a fost utilizat pentru prima oară în 1960, de către Clough. La
începutul anilor 1960 inginerii utilizau metoda în vederea identificării soluţiilor pentru problemele
de analiză a tensiunilor, a curgerii fluidelor, a transferului de căldură etc.
Prima carte având ca tematică metoda elementelor finite a fost scrisă în 1967 de către

14
Zienkievicz şi Chung. Între 1960 şi 1970 metoda a fost aplicată în probleme diverse de inginerie.
Anii ’70 au marcat dezvoltarea matematică a metodei, conducând la dezvoltarea unor
elemente finite noi, specializate. Softurile comerciale dezvoltate în anii ’70 se referă, în principal,
la: ABAQUS, ADINA, ANSYS, MARK, PAFEC; astăzi softurile specializate care utilizează
metoda elementelor finite sunt, în principal: NASTRAN, ANSYS, COSMOS, CATIA, PATRAN,

tic
MSC etc.
Principalele avantaje ale metodei elementelor finite se referă, în principal, la:
- permite modelarea domeniilor cu geometrie complexă;
- oferă facilităţi de modelare şi rezolvare a problemelor inginereşti din diverse domenii

ac
(analiză statică; analiza modurilor şi frecvenţelor de vibraţie; analiza fenomenelor
tranzitorii; analiza neliniară; analiza transferului de căldură; analiza curgerii fluidelor);
- permite modelarea unui sistem complex de încărcări (sarcini concentrate; sarcini
distribuite; sarcini constante; sarcini variabile în timp; forţe; momente; presiuni;

-
-
did
acceleraţii; deplasări impuse; câmpuri de temperatură);
oferă posibilitatea modelării materialelor omogene, izotrope, neomogene, anizotrope;
prin utilizarea unor elemente finite speciale, se pot modela: contacte; arcuri; mase
inerţiale etc.
Apropierea cantitativă şi calitativă de realitate a soluţiei oferite de către metoda elementelor
finite depinde însă, în foarte mare măsură, de capacităţile de modelare şi rezolvare oferite de softul
ial
utilizat şi, nu în ultimul rând, de abilităţile şi experienţa în domeniu a utilizatorului.
Analiza cu MEF este un proces complex, care presupune parcurgerea unor etape bine
conturate.
La întocmirea modelului de analiză, se ţine seama de faptul că forma şi dimensiunile
ter

modelului influenţează precizia şi timpul de analiză. În acest sens, pentru o problemă dată, există
mai multe variante de modele de analiză, realizate de utilizator (proiectant).
În etapa de preprocesare se realizează descrierea modelului geometric al problemei şi
modelarea cu elemente finite, etapă care cuprinde: modelarea caracteristicilor materialului; alegerea
elementelor finite şi introducerea proprietăţilor; generarea structurii de elemente finite; introducerea
Ma

condiţiilor limită - restricţii; introducerea încărcărilor. Etapa de preprocesare se încheie cu procesul

de verificare a modelului creat.
Rezolvarea modelului cu elemente finite presupune, iniţial, setarea parametrilor de
rezolvare, iar apoi lansarea în execuţie şi analiza mesajelor de informare referitoare la erori şi
mesaje de avertizare.
Postprocesarea este etapa în care se realizează vizualizarea stărilor şi variaţiilor parametrilor
(starea deformată; starea animată; câmpuri de variaţie a tensiunilor şi deformaţiilor; grafice;

15
secţiuni; listare parametri). Etapa finală a postprocesării presupune analiza parametrilor în vederea
optimizării.
Analiza cu MEF a sistemelor mecanice ocupă un loc important în procesul de proiectare
modernă, fiind una din modalităţile de identificare a câmpurilor de deformaţii şi tensiuni din
elementele acestor sisteme. Pe baza rezultatelor obţinute se pot trage concluzii interesante în ceea ce

tic
priveşte posibilităţile de optimizare a formei şi dimensiunilor elementelor proiectate, din punct de
vedere al asigurării unor cerinţe legate de mărimea şi distribuţia tensiunilor şi deformaţiilor, a
modurilor şi frecvenţelor proprii de vibraţie etc.

ac
2.6. Analiza cu elemente finite - metodă de asigurare a calităţii produselor

Este cunoscut faptul că asigurarea calităţii produselor trebuie să înceapă încă din faza de

did
concepţie. Analiza cu elemente finite a unui produs proiectat furnizează informaţii esenţiale asupra
modului cum acesta se va comporta în exploatare. Aceste informaţii constituie bază pentru
optimizarea produsului. Locul pe care analiza cu elemente finite îl ocupă în cadrul optimizării unui
produs (nou sau existent) este redat în fig. 2.2. Aceleaşi etape se pot aplica şi analizei unui proces
tehnologic. Odată obţinută soluţia unei analize cu elemente finite şi interpretate rezultatele se poate
decide îmbunătăţirea soluţiei (dacă precizia analizei nu este satisfăcătoare) sau modificarea
modelului matematic sau fizic. Astfel, analiza cu elemente finite se integrează într-un proces
ial

iterativ. Durata şi numărul de cicluri ale acestui proces depinde în mare măsură de experienţa celui
care efectuează analiza, de sistemul de calcul şi pachetul de programe utilizate.
Datorită avantajelor tehnico-economice certe pe care le prezintă, analiza cu elemente finite
este utilizată în măsură tot mai mare de proiectanţi, care, cel mai adesea, apelează la pachete de
ter

programe specializate.
În vederea creşterii încrederii utilizatorilor pentru folosirea acestor programe, dar şi
asigurarea calităţii analizelor cu elemente finite s-au constituit organisme care să instituie
regulamente şi standarde pentru producătorii de pachete de programe de elemente finite.
Ma

Un asemenea organism, creat în 1983 în Marea Britanie, este National Agency for Finite
Element Methods and Standards (NAFEMS). Acest organism acţionează în trei direcţii principale:
- conştientizarea importanţei elementelor finite (prin publicaţii, seminarii, conferinţe);
- instruirea, perfecţionarea şi atestarea specialiştilor în domeniu;
- elaborarea de standarde (teste standard pentru evaluarea performanţelor pachetelor de
programe de elemente finite, elaborarea suplimentului sistemului de asigurare a calităţii pentru ISO
9001 pentru analize în domeniul ingineriei, manuale de referinţă etc.).

16
 Modelul fizic Modificarea
modelului fizic

Modelul matematic

tic
Ecuaţiile diferenţiale
ale modelului
Îmbunătăţirea
Ipoteze asupra:
modelului matematic
 geometriei
 cinematicii

ac
 proprietăţilor
materialului
 solicitărilor
 condiţiilor la
limită etc.

did
Modelarea cu elemente
finite
Alegerea:
 elementelor finite
 densităţii reţelei
 parametrilor
Reprezentarea: Creşterea densităţii reţelei, a
ial
numărului parametrilor
 solicitărilor
 condiţiilor la
limită etc.
ter

Analiza preciziei soluţiei pentru

modelul matematic

Interpretarea rezutatelor
Ma

Îmbunătăţirea proiectului
Optimizarea structurii

Fig. 2.2. Procesul de analiză cu elemente finite.

17
Dorin LUCA, Suport de curs MPDP_Anul II master TAIPM

tic
Cap. 3. Fundamente teoretice ale modelării cu elemente finite

3.1. Noţiuni de algebră matriceală

ac
Fenomenele fizice din natură şi tehnică sunt modelate cu ajutorul ecuaţiilor diferenţiale
integrale sau integro-diferenţiale. Obţinerea unor soluţii analitice nu este posibilă în cazul general al
unor probleme cu grad înalt de complexitate în aceste condiţii practica a impus dezvoltarea unor

did
metode numerice cu care se pot obţine valorile necunoscutelor în anumite puncte prestabilite.
Aplicarea metodelor numerice (metoda diferenţelor finite, metoda volumelor finite, metoda
elementelor de frontieră, aproximarea spectrală, metoda multireţele şi nu în ultimul rând metoda
elementelor finite) necesită constituirea şi rezolvarea unor sisteme cu un număr mare de ecuaţii şi
de necunoscute. Determinarea necunoscutelor necesită impunerea unui mare număr de condiţii la
limită şi condiţii iniţiale care în multe cazuri trebuie satisfăcute simultan.
Rezolvarea unor astfel de sisteme în timp redus şi cu o precizie ridicată este posibilă numai
ial

cu ajutorul calculatorului. Nivelul actual de dezvoltare a tehnicii de calcul (hardware) a impus -din
motive de eficienţă- formularea matriceală a problemelor care trebuie rezolvate.
Aplicarea corectă şi eficientă în practică a MEF depinde în mare măsură de cunoaşterea şi
ter

înţelegerea unor elemente de calcul numeric. Acestea sunt descrise în cele ce urmează, astfel încât
să fie utile în egală măsură începătorilor dar şi utilizatorilor curenţi ai MEF.
Scrierea simplificată sub formă matriceală a sistemelor de ecuaţii liniare algebrice este
atribuită lui Cayley, care a utilizat-o încă din 1850. Această scriere simbolică simplifică
considerabil lucrul în cazul unui sistem de ecuaţii de dimensiuni mari.
Ma

Utilizarea matricilor în acest caz este utilă şi în MEF pentru că aplicarea metodei conduce la
obţinerea şi rezolvarea unor sisteme de ecuaţii. În cele ce urmează sunt prezentate elementele
fundamentale ale algebrei matriceale.
Matricea este un set de cantităţi, numite elementele matricei, aşezate pe m linii şi n coloane,
într-un tablou dreptunghiular:
 a11 a12 ... a1n 
a a ... a 2 n 
A   21 22
  ...  
 
a m1 a m 2 ... amn 
(3.1)
Elementele matricei pot fi numere, expresii matematice, caractere alfanumerice sau

tic
combinaţii între acestea. Indicii i, respectiv j asociaţi unui element matriceal aij, reprezintă
coordonatele care definesc poziţia elementului în tabloul matriceal. Primul indice, i, arată linia în
care se află elementul, iar cel de-al doilea indice, j, coloana în care se află elementul. Poziţionarea
elementelor cu ajutorul indicilor permite identificarea unui element în interiorul matricei şi

ac
efectuarea operaţiilor matriceale.
O matrice cu m linii şi n coloane se numeşte matrice dreptunghiulară de ordinul (m, n).
Matricea pătrată este o matrice în care numărul liniilor este egal cu numărul coloanelor: m
= n . Această matrice se spune că este o matrice de ordin n, căreia i se poate asocia o valoare
did
numerică şi anume aceea a determinantului matricei.
Oricărei matrici de formă pătrată [A] = [aij] , i, j  (1, n) îi este asociată noţiunea de
determinant:
a11 a12 ... a1n
a 21 a 22 ... a 2 n
det A  A 
  ... 
ial
a m1 a m 2 ... a mn
(3.2)
Pentru a evita eventualele confuzii, trebuie evidenţiată diferenţa dintre cele două noţiuni:
- o matrice [A] este un ansamblu de numere, expresii matematice (elemente ale matricei)
aşezate sub forma unui tabel de formă pătratică;
ter

- determinantul său A sau det A, este un număr sau o expresie matematică, calculat în
cazul general după o relaţie binecunoscută din algebra matriceală:
det A  A  
 
(
(1)  a  a 

1 1 2 2 ...ann
1, 2 ,..., n)
(3.3)
în care suma se extinde la permutaţiile posibile (1 , 2 , … , n) a elementelor 1, 2,..., n, conţine în
Ma

total n! termeni, iar  = 0 pentru permutare pară şi  = 1 pentru o permutare impară.

Pentru calculul determinanţilor unor matrici (22) sau (33) modul de calcul este prezentat
mai jos:
a a 
det  11 12   a11  a22  a21  a12
a21 a22  (3.4)

19
 a11 a12 a13 
det a 21 a22 a23   a11 (a22  a33  a32  a 23 )  a12 (a21  a33  a31  a23 ) 
a31 a32 a33 
 a13 (a 21  a32  a31  a22 ) (3.5)
Matricea coloană sau vectorul coloană este o matrice cu o coloană:

tic
a11 
a 
A   21 
 
 
a m1 

ac
(3.6)
Matricea linie sau vectorul linie este o matrice cu o singură linie:
A  a11 a12  a1n  (3.7)
Matricea nulă are toate elementele componente egale cu zero.

did
Matricea diagonală este o matrice pătrată, în care toate elementele componente sunt egale
cu zero, cu excepţia celor de pe diagonala principală.
1 0 0 
D  0 9 0
0 0 6
(3.8)
Matricea unitate este o matrice diagonală care are toate elementele diagonalei principale
egale cu unitatea:
ial

1 0  0
0 1  0
I   
   
 
0 0  1 (3.9)
ter

Matricea transpusă matricei A = [aij] se notează AT şi este dată de relaţia:

AT = [aji] (3.10)
Matricea simetrică este o matrice pătrată identică cu transpusa ei, deci satisface relaţia:
[A] = [A]T (3.11)
Ma

Matricea inversă a unei matrici date este o matrice care înmulţită la stânga sau la dreapta cu
matricea iniţială dă matricea unitate:
A A1  A1  A  I  (3.12)
Principalele operaţii matriceale utilizate în algoritmii de calcul folosiţi în MEF sunt:
- adunarea şi scăderea matricilor;
- înmulţirea sau împărţirea cu un număr;
- înmulţirea matricilor;

20
 - produsul matriceal transpus;
- suma de produse;
- inversarea unei matrici;
- diferenţierea şi integrarea matricilor.

tic
3.2. Noţiuni de teoria plasticităţii

Teoria plasticităţii studiază comportarea materialelor supuse unei stări de tensiune

ac
echivalentă mai mare decât limita la curgere a materialului. Această teorie face parte din mecanica
mediilor continuu deformabile. Deformarea plastică a metalelor este cunoscută de multă vreme, dar
diversele procese de prelucrare (laminare, forjare, ambutisare etc.) erau practicate fără o cunoaştere
ştiinţifică a fenomenelor ce însoţeau aceste procese. Necesitatea modelării matematice a proceselor

did
industriale de deformare plastică a condus la dezvoltarea teoriei plasticităţii.
Teoria plasticităţii este fundamentată pe tratarea numerică a proceselor de deformare
plastică. Aceasta utilizează ecuaţii fundamentale, deşi adesea rezultă dificultăţi matematice atunci
când se aplică în practică problemele. Acest lucru a condus la dezvoltarea unor soluţii tehnice care
astăzi poartă în comun numele de teoria elementară a plasticităţii. În această teorie, dificultăţile
matematice sunt înlăturate prin adoptarea unor simplificări privind stările de tensiuni şi deformaţii
produse în piesa de prelucrat. Ca o consecinţă a acestui fapt se obţine o descriere aproximativ
ial

cantitativă a proceselor de deformare plastică a metalelor. În acest subcapitol vor fi prezentate

conceptele de bază şi ecuaţiile fundamentale ale teoriei plasticităţii.

3.2.1. Ecuaţiile fundamentale ale teoriei plasticităţii

ter

Modelarea matematică a fenomenelor ce au loc la deformarea plastică se poate face cu

ajutorul unor ecuaţii în care necunoscutele sunt tensiunile şi deformaţiile. Aceste ecuaţii (care
alcătuiesc un sistem) se numesc ecuaţii fundamentale şi sunt următoarele:
Ma

- ecuaţii de echilibru;
- ecuaţii de deformaţii;
- ecuaţii de compatibilitate;
- criterii de plasticitate;
- ecuaţii constitutive.
Ecuaţiile modelului matematic sunt în general ecuaţii diferenţiale neliniare, aflarea soluţiilor
se face prin integrare, ceea ce implică introducerea unor constante. Din acest motiv este necesar ca

21
pe lângă sistemul de ecuaţii să se ataşeze condiţiile iniţiale şi pe contur. Acestea se pot exprima prin
valorile tensiunilor sau deformaţiilor la începutul deformării şi/sau pe conturul piesei.

 Ecuaţiile de echilibru

tic
Pentru rezolvarea unor probleme de teoria plasticităţii, în raport cu cazurile concrete de
prelucrare, se utilizează ecuaţiile diferenţiale de echilibru.
Ecuaţiile diferenţiale de echilibru pot fi stabilite într-unul din sistemele de coordonate
cunoscute: cartezian, cilindric sau sferic. La prelucrarea prin deformare plastică a pieselor de forma

ac
corpurilor de revoluţie se alege un sistem de coordonate cilindrice z (fig. 3.1).

Ecuațiile de echilibru se
determină considerând elementul de
volum în echilibru și atunci suma
did forțelor pe orice direcție este nulă, în
particular și pe direcția axelor de
coordonate. Dacă se scrie suma
proiecțiilor forțelor pe direcția axei
O se obține:
ial
ter

Fig. 3.1. Tensiunile ce acţionează asupra unui element

de volum în coordonate cilindrice.

  
Ma

(   d )(   d ) d dz     d dz  ( z  z dz )  d d   z  d d 
 z
d 
 2  d dz  (    d ) d dz    d dz  0
2 
După efectuarea operației de reducere a termenilor asemenea și împărțire prin  , d , d , dz
se obține ecuația diferențială de echilibru în raport cu axa O , de forma:
  1    z 1
    (     )  0
   z 

22
 Similar, dacă se scriu ecuațiile de echilibru în raport cu axele  și z se obțin și celelalte
două ecuații de echilibru.
Așadar, starea de tensiune spaţială se exprimă în sistemul de coordonate cilindrice prin
ecuaţiile:
  1    z 1

tic
    (   )  0
   z 
  1    z 2
       0
   z 
 z 1  z  z 1
     0

ac
   z  z (3.13)
În cazul unei solicitări plane, ecuaţiile (3.13) capătă forma generală:
  1   1
   (   )  0
   
  1   2

 
   did
    0
(3.14)

Pentru starea plană axial-simetrică de solicitare (    0 ) rezultă o singură ecuaţie de

echilibru:
  1
 (    )  0 (3.15)
  
Această relaţie se utilizează la determinarea analitică a forţei de deformare şi analiza
ial

proceselor de deformare a pieselor sub formă de corpuri de revoluţie.

 Ecuaţiile de deformaţii
ter

Un corp supus procesării prin deformare plastică suferă modificări ale formei și
dimensiunilor. Deformaţiile care apar pot fi: liniare (lungiri specifice) şi unghiulare (lunecări
specifice). Se consideră un mediu continuu în stare inițială nedeformată şi stare finală deformată
(vezi fig. 3.2).
Ma

Deformațiile unei fețe ABCD a unui paralelipiped elementar, din planul Oxy , vor fi
analizate considerând că această suprafață se deplasează, modificându-și forma și dimensiunile
A’B’C’D’. Deformațiile liniare ale laturilor AC și AB se pot scrie sub forma:
u
u dx  dx  u  dx
A' C ' ' AC x u
x   
AC dx x

23
 v
v dy  dy  v  dy
A' B' ' AB y v
y   
AB dy y

tic
ac
Fig. 3.2. Deformaţiile unui mediu continuu.
did
Cea de a treia deformație (  z ), pentru cazul spațial, se obține similar, astfel încât lungirile
specifice se exprimă prin următoarele ecuaţii de deformaţii liniare:
u v w
x  ; y  ; z 
x y z (3.16)
Calculul deformațiilor unghiulare se face pe baza unghiului cu care deplasează fiecare
ial
latură. De exemplu, deplasarea unghiulară a laturi AC se poate determina din relația:
v v
v dx  v dx
tg xy 
C'C''
 x  x
A' C ' ' u  u dx  dx  u u dx  dx
x x
ter

Primul termen de la numitorul relației poate fi neglijat față de cel de al doilea, iar pentru
deformații mici se poate considera tangenta ca fiind egală cu arcul, adică:
v
 xy 
x
Prin aceeași procedură se stabilește și deformația unghiulară pentru deplasarea laturii AB:
Ma

u
 yx 
y
Prin însumarea unghiurilor  xy și  yx se obține deformația unghiulară  xy și similar se obțin

celelalte deformații unghiulare pentru celelalte două fețe ale paralelipipedului elementar:
u v
 xy  
y x

24
 v w
 yz  
z y
w u
 zx  
x z (3.17)
Ecuațiile (3.16) și (3.17) poartă denumirea de ecuațiile lui Cauchy.

tic
În cazul stării plane de deformare, pentru sistemul de coordonate cilindric, obţinem
următoarele ecuaţii de deformaţii:
u
 

u 1 v

ac
   
  
1 u v v
     
    (3.18)

did
 Ecuaţiile de compatibilitate

O condiţie pusă la deformarea plastică a corpurilor metalice este ca în interiorul materialului

să nu se producă discontinuităţi (fisuri sau ruperi). Analizând problema în plan, putem spune că cele
trei deformaţii specifice (relaţiile (3.18)) nu sunt independente între ele ci sunt legate printr-o relaţie

de compatibilitate. Aceasta arată că pentru un corp care a suferit deformaţiile liniare   şi   ,

ial

deformaţia unghiulară   nu este oarecare ci este corelată cu celelalte două. Prin prelucrarea
matematică a celei de a doua ecuaţii din relaţiile (3.18) se obţine următoarea ecuaţie de
compatibilitate:
ter

2    2
  (   )    (   )
 2    (3.19)
Ecuaţia (3.19) exprimă faptul că un corp continuu şi compact înainte de prelucrarea plastică
rămâne şi după prelucrare tot continuu şi compact.
Ma

 Criteriile de plasticitate

Rezolvarea problemelor de deformare plastică impune cunoaşterea condiţiilor în care un

material trece din stare elastică în stare plastică. În cazul stării spaţiale de tensiune problema este
complexă şi revine la determinarea combinaţiilor ce trebuie să existe între tensiunile  1 ,  2 şi  3 ,
astfel încât acestea să conducă la apariţia stării plastice. Numărul combinaţiilor posibile (practic

25
infinit) în coordonate  1 ,  2 şi  3 reprezintă o suprafaţă, numită suprafaţa limită a deformărilor
plastice, care se poate scrie în general astfel:
F(1 , 2 , 3 )  0 (3.20)
Această suprafaţă este netedă şi convexă (numită şi suprafaţă de curgere sau suprafaţă de

tic
încărcare şi se caracterizează prin faptul că toate punctele din interiorul său (F<0) se găsesc într-o
stare elastică, iar cele de pe suprafaţă (F0) se găsesc în stare plastică. Determinarea funcţiei F se
poate face cu ajutorul unor criterii, mai frecvent utilizate fiind următoarele:
- criteriul energetic al plasticității (von Mises);

ac
- criteriul tensiunii tangenţiale maxime (Tresca).

did
ial
ter
Ma

26
 Criteriul energetic
Criteriul a fost stabilit independent de trei cercetători (Huber, von Mises și Hencky), mai
cunoscut fiind sub numele de criteriul de plasticitate von Mises. Conform acestui criteriu materialul

tic
trece în stare plastică atunci când energia de schimbare a formei atinge o anumită valoare critică.
Expresia acestui criteriu în tensiuni principale este:
( 1   2 ) 2  (  2   3 ) 2  (  3  1 ) 2  2  c
2
(3.21)
Ecuaţia (3.21) se deduce din condiţii energetice şi din analiza ei rezultă că 2 variază între

ac
1 şi 3, deci prin convenţie avem: 1 > 2 > 3 sau 1 < 2 < 3. Prin particularizări ale relaţiei
(3.21) obţinem o relaţie de forma:
1 - 2 = ·c
în care  este coeficientul lui Lode cu valori între 1,0 şi 1,155.
did
Criteriul tensiunii tangenţiale maxime
Acest criteriu, cunoscut şi sub denumirea de criteriul de plasticitate Tresca (sau Tresca-Saint
Vénant), afirmă că materialul trece în stare plastică atunci când tensiunea tangenţială maximă atinge
o anumită valoare critică. Matematic, acest criteriu se exprimă sub forma:
 max  k (3.22)
ial

Se cunoaşte că tensiunea tangenţială maximă se determină cu relaţia:

1   3
 max 
2 (3.23)
fiind posibile orice combinaţii între tensiunile principale  1 ,  2 şi  3 , adică,
ter

1   2
 max 
2 (3.24)
2  3
 max 
2 (3.25)
De asemenea, se cunoaşte că la starea liniară de tensiune (  2   3  0) starea plastică se
Ma

atinge atunci când tensiunea  1 este cel puţin egală cu limita la curgere a materialului  c ,
respectiv:
c
 max  k
2 (3.26)
În aceste condiţii, presupunând că nu se cunoaşte care tensiune este cea mai mare, cea medie
şi cea mai mică, relaţiile (3.23), (3.24) şi (3.25) la trecerea în stare plastică devin:
  1   3    c  2 k
 1   2    c  2 k
 2   3    c  2 k (3.27)
unde k este tensiunea tangenţială maximă constantă, egală cu tensiunea tangenţială de curgere (  c ).
Relaţiile (3.27) nu sunt valabile simultan, dar pentru trecerea în stare plastică este suficient

tic
însă să fie valabilă una dintre ele.

Criterii de plasticitate pentru materiale anizotrope

ac
Se cunoaşte faptul că tablele metalice au în general proprietăţi mecanice diferite pe direcţii
diferite (anizotropie). Proprietăţile mecanice în planul tablei sunt uneori foarte diferite de cele din
planul normal acestuia (anizotropie normală). Acest fapt se reflectă asupra condiţiilor de deformare
plastică a tablelor, în special la ambutisare.

criteriului von Mises, sub forma:

(1  2 r )(
  
c
did
Un criteriu de plasticitate pentru materiale anizotrope (table) a fost stabilit de Hill, pe baza

)2  (
  
c
) 2  2 (1  r )
(3.28)
Observând că pentru unele materiale (Ti, Zn, Al) nu se respectă relaţia (1.28), Hill a
generalizat această relaţie exprimând-o sub forma nepătratică:
     
t t
ial
(1  2 r )   2 (1  r )
c c (3.29)
unde, t este un parametru experimental, iar r este factorul de anizotropie.
În anul 1985, Hosford propune o relaţie de forma:
 B   B  r (      ) B  ( r  1)  cB
ter

(3.30)
unde, B este un parametru de material.
Barlat şi Richmond propun următorul criteriu de plasticitate:
( K1  K 2 ) B  ( K1  K 2 ) B  ( 2 K 2 ) B  2  cB (3.31)
Ma

în care:
      2
K1  ; K2  ( )  t 2  
2
2 2
iar, B şi t sunt constante de material.
O altă relaţie este propusă de Gotoh, sub forma unui polinom de gradul patru:

c14  c23  c322  c43  c54 

2
  (c62  c7  c82 )  c9 
4
 c4
(3.32)

28
unde c1,...,c9 sunt constante de material.
Yamaguchi, în anul 1990, propune un criteriu de plasticitate de următoarea formă:
1 B 1
( ) (      ) B  [1  ( ) B ](      ) B   c
2x 2x (3.33)
unde B este o constantă de material, iar x este definit prin relaţia:

tic
 ct
x
 cf

în care:  ct este limita de curgere la tracţiunea biaxială şi  cf reprezintă limita de curgere la

forfecare.

ac
 Ecuaţiile constitutive

did
Ecuaţiile prezentate anterior, având la bază
principiile mecanicii (ecuaţiile de echilibru) şi cele ale
geometriei (ecuaţiile de deformaţii), sunt comune tuturor
ramurilor mecanicii mediilor deformabile. Fiecărei ramuri
îi sunt caracteristice însă ecuaţiile constitutive, deduse
intuitiv pe baza rezultatelor experimentale.
În domeniul elastic aceste ecuaţii sunt liniare
ial

(exprimate prin legea lui Hooke), în timp ce în domeniul

plastic ecuațiile sunt neliniare. Variaţia tensiunii (efortului
unitar) în raport cu deformaţia specifică pentru solicitări
uniaxiale se prezintă în fig. 3.3. Fig. 3.3. Dependenţa    .
ter

Pentru domeniul plastic, relaţia cea mai frecvent utilizată (pentru solicitări uniaxiale) este
una de tip exponenţial (legea lui Hollomon):
=Cn (3.34)
în care C este o constantă de material, iar n este coeficientul de ecruisare.
Ma

În urma determinărilor experimentale s-a constatat că relaţia este valabilă şi pentru solicitări
multiaxiale, fiind de forma:
e = C en (3.35)

unde,  e şi  e sunt tensiunea şi respectiv deformaţia echivalentă.

Având în vedere că legea lui Hollomon nu ia în considerare decât ecruisarea materialului au
fost propuse şi alte legi pentru caracterizarea comportării plastice a metalelor. Asupra comportării
plastice s-a constatat că influenţează şi alţi parametri cum ar fi: viteza de deformare, gradul de

29
deformare, temperatura etc.
Legile de comportare sunt grupate în funcţie de parametrii luaţi în considerare astfel:
- legi pentru materiale plastice ecruisabile;
- legi pentru materiale vâsco-plastice ecruisabile;
- legi pentru materiale termo-vâsco-plastice ecruisabile.

tic
Utilizarea unei anumite legi este dictată de influenţa pe care o au diferiţii parametri (E, n, ,

T) asupra comportării materialului. În afara relaţiei dintre  e şi  e se pot scrie şi relaţii între
componentele tensiunilor şi cele ale deformaţiilor.

ac
Ecuaţii constitutive pentru materialele anizotrope
Dacă materialul supus deformării plastice prezintă un factor de anizotropie normală r, atunci
se ţine cont şi de acest parametru în ecuaţiile constitutive. Astfel, pentru criteriul de plasticitate Hill

d ij  d (
did
(relaţia (3.28)), ecuaţia constitutivă care dă deformaţia  se obţine prin înlocuirea relaţiei (3.28) în:
G
 ij
) (i, j = , )
(3.36)
în care d este un factor de proporţionalitate şi G este potenţialul plastic.
d  d d   d  şi respectiv,    ,      ,
În relaţia (3.36) avem: ,
  
iar  . După înlocuire se obţine următoarea ecuaţie constitutivă:
ial

d e
d   [(1  r )   r  ]
(1  r ) e (3.37)
Similar se obţin şi celelalte ecuaţii constitutive.
ter

3.2.2. Teoriile deformării plastice

Aproximarea deformaţiilor se face pe baza unor teorii, care se clasifică în:

- teoria deformării (a micilor deformaţii);
Ma

- teoriile curgerii (a marilor deformaţii).

 Teoria deformării
Această teorie reprezintă o extrapolare a legii lui Hooke, cu adaptările necesare pentru
domeniul plastic. Teoria se poate aplica dacă încărcarea materialului este proporţională

30
 d d
 const .
(   ), iar direcţiile tensiunilor coincid cu cele ale deformaţiilor şi nu se modifică.
Pentru cazul plan, relaţiile teoriei deformării sunt:
1 1
  (   )
Ep 2

tic
1 1
  (   )
Ep 2
3
    
Ep
(3.38)

ac
unde Ep este modulul de plasticitate.
Teoria deformării este cunoscută ca teoria Hencky-Iliuşin.

 Teoriile curgerii
did
Aceste teorii consideră că există o relaţie între componentele tensiunii şi componentele
vitezei de deformare. Teoriile iau în considerare incrementul deformaţiei şi efortul instantaneu,
motiv pentru care pot fi aplicate pentru orice formă de variaţie a încărcării. Ecuaţiile constitutive
pentru cazul plan, considerând criteriul de plasticitate von Mises, sunt următoarele:
d e 
d   (   )
e 2
d e 
ial
d   (   ) (3.39)
e 2
d e
d   3  
e
Având în vedere că deformaţia echivalentă se obţine prin integrare pe curba de încărcare,
ter

 e =  d e (3.40)
(c)

rezultă că aceasta depinde nu numai de starea iniţială şi finală de tensiune ci şi de modul de variaţie
a stării de tensiune între cele două extreme.
Între teoriile curgerii amintim teoria Prandtl-Reuss şi teoria St.Vénant-Lévy-Mises.
Ma

31
Dorin LUCA, Suport de curs MPDP_Anul II master TAIPM

Cap. 4. Elemente specifice modelării proceselor

prin metoda elementelor finite

tic
4.1. Domeniul de studiu și discretizarea

Noţiunea de element finit a apărut pentru prima oară în literatura din domeniul mecanicii

ac
structurale aplicate în aviaţie. Pentru rezolvarea problemelor foarte complicate de elasticitate s-a
recurs la discretizarea structurilor complexe în elemente componente, care puteau fi analizate prin
analogie cu studiul simplu al barelor şi al grinzilor.
Metoda elementelor finite s-a dezvoltat mai întâi intuitiv fără o fundamentare riguros
did
matematică, dar ulterior metoda a primit o fundamentare ştiinţifică pe baza principiilor
variaţionale, cunoscute în matematică sub denumirea de „calculul variaţiunilor”.
Rezolvările analitice ale problemelor oferă valorile necunoscutelor în orice punct al
corpului, dar soluţiile se pot obţine numai pentru cazuri simple. MEF recurge la calculul numeric
aproximativ într-un număr limitat de puncte selectate, dar cu soluţii acceptabile pentru valorile
necunoscutelor. Acest proces de selectare a punctelor din corp în care în locul soluţiei exacte se
ial
obţine o soluţie aproximativă se numeşte discretizare. Astfel, întregul este divizat într-un număr de
regiuni mai mici, numite elemente finite.
Intersecţiile liniilor de contur se numesc noduri sau puncte nodale primare. Frontiera dintre
elementele finite se numeşte linie nodală sau plan nodal. În anumite situaţii este util să se introducă
ter

puncte nodale suplimentare de-a lungul liniilor, cum ar fi nodurile externe secundare sau în centrul
elementelor finite, cum ar fi nodurile interne.
Discretizarea trebuie să asigure îndeplinirea următoarelor condiţii:
- numărul şi dimensiunile elementelor finite;
- alegerea funcţiei de modelare a deplasărilor;
Ma

- continuitatea;
- convergenţa şi compatibilitatea soluţiei;
- eroarea soluţiei aproximative.

4.2. Tipuri de elemente finite

După configuraţia lor, elementele finite se împart în trei tipuri specifice:

- elemente finite unidimensionale (1D);

32
 - elemente finite bidimensionale (2D);
- elemente finite tridimensionale (3D).
Utilizarea unuia sau altuia din tipurile de elemente prezentate se face în funcţie de
următoarele:
- geometria corpului analizat;

tic
- numărul de coordonate spaţiale necesare pentru a defini geometria elementului finit;
- necunoscutele problemei (deplasări, deformaţii, tensiuni).

ac
4.2.1. Elemente finite unidimensionale (1D)

Aceste elemente sunt cele mai simple şi sunt reprezentate printr-o linie dreaptă ale cărei
capete sunt chiar nodurile externe ale elementelor (fig. 4.1).

did
ial

Fig. 4.1. Elemente finite unidimensionale.

În unele cazuri există şi noduri secundare.

ter
Ma

33
 4.2.2. Elemente finite bidimensionale (2D)

La elementele finite bidimensionale, atât configuraţia geometrică cât şi parametrii asociaţi se

tic
definesc în funcţie de două coordonate independente. Cel mai simplu element finit bidimensional
este elementul triunghiular cu sau fără nod intern, cu sau fără noduri secundare (fig. 4.2).

ac
did
Fig. 4.2. Elemente finite bidimensionale triunghiulare.

În unele cazuri, este mai avantajos să se folosească elemente finite patrulatere (fig. 4.3).
ial
ter
Ma

Fig. 4.3. Elemente finite bidimensionale patrulatere.

Un tip particular de element bidimensional este elementul axial-simetric, care se foloseşte la

modelarea corpurilor care prezintă simetrie geometrică şi de încărcare faţă de o axă longitudinală de
simetrie. În fig. 4.4. se prezintă un exemplu de modelare pentru un corp de revoluţie. În acest caz
modelările se fac în coordonate cilindrice (z), iar deformaţia elementului finit se defineşte
complet prin mărimile u (deplasarea radială), w (deplasarea axială) şi  (rotirea) - Fig. 4.5.
34
 m
k

tic
i

Fig. 4.4. Exemplu de modelare cu elemente finite axial-simetrice.

ac
În fiecare nod se definesc mărimile arătate în Fig. 4.5.

did
Fig. 4.5. Mărimile ce se definesc în nodurile elementelor axial-simetrice.

4.2.3. Elemente finite tridimensionale (3D)

Cel mai simplu element finit tridimensional este tetraedrul, prezentat în figura 4.6 alături de
alte elemente finite, cum ar fi prismele şi hexaedrele.
ial

Tetraedre 4
4
16
4 10 12 15
14
ter

8 11 3
7 9 3 10 9
8
3
13
6 1 7
1 2 1 5 2 5 2
6
Liniar Pătratic Cubic

Prisme liniare 8 7 Hexaedru liniar

Ma

8 7
7 6
5 6 5 6
5
4 3
4
1 3 3
2 1 2 1
2
Fig. 4.6. Elemente finite tridimensionale.

35
 4.3. Alegerea tipului de element finit

Alegerea trebuie să ţină cont de forma geometrică a corpului analizat (care este o indicaţie
intuitivă), precum şi de timpul de rulare a analizei pe calculator.
Chiar pentru acelaşi domeniu de analizat, soluţiile posibile privind alegerea tipului de

tic
element finit pentru modelare conduc la un număr mare de alternative.
Alegerea optimă nu depinde întotdeauna doar de „bunul simţ” sau de rutină, ci de
experienţa analistului. Criteriile după care se face alegerea au în vedere simultan eroarea
acceptabilă a soluţiei aproximative faţă de soluţia exactă şi timpul necesar analizei

ac
(preprocesare+procesare). Optimul presupune un compromis între aceste două criterii.
În varianta clasică -cazul elementelor h care pot fi de tip liniar, cel mult cuadratic- singura
metodă de a obţine o convergenţă bună a rezultatelor, la piese de formă complexă, este îndesirea
reţelei de elemente finite.

did
În ultima vreme există tendinţa de a folosi pentru modelare elemente p. Acestea utilizează
polinoame de gradul 9 sau chiar mai mare pentru funcţiile de interpolare (dacă convergenţa nu este
satisfăcătoare se poate recurge şi în acest caz la îndesirea reţelei).
Elementelor p li se „permite” să fie mai mari decât elementelor h. Ele pot modela forme
complexe într-un spaţiu restrâns. Figura 4.7 prezintă un exemplu de reţea de elemente p în cazul
unei plăci cu gaură străpunsă solicitată axial.
ial
ter

Fig. 4.7. Exemplu de modelare cu elemente p.

La unele programe de calculator, deocamdată în număr limitat, există posibilitatea ca cele

două tipuri discutate, p şi h, să fie utilizate împreună în cadrul aceleiaşi reţele.
Ma

4.4. Stabilirea mărimii şi numărului de elemente finite

Numărul şi dimensiunile elementelor finite trebuie alese astfel încât să se obţină o diferenţă
minimă între soluţia aproximativă şi soluţia exactă a problemei date. Valoarea acestei diferenţe se
numeşte eroare şi se referă la una sau mai multe din necunoscutele nodale (deplasări, deformaţii,
tensiuni, temperaturi). Acest proces al apropierii fie de soluţia exactă fie de soluţia corectă se
numeşte convergenţă.

36
 Soluţia exactă poate fi cunoscută numai pentru cazul sistemelor relativ simple, la care
aceasta se determină prin metode analitice.
Soluţia corectă - pentru cazul sistemelor foarte complexe- poate fi cunoscută prin metode de
măsurare (tensometrie electrică rezistivă, fotoelesticitate etc.) sau prin alte metode (testări pe model,
analogii).

tic
Convergenţa (apropierea de soluţia exactă) se face fie prin valori superioare, fie prin valori
inferioare valorii exacte (fig. 4.8).

ac
did
Fig. 4.8. Variația convergenței soluției cu numărul de elemente finite.

Analiza graficului pune în evidenţă următoarele:

ial
- există un număr de elemente finite dincolo de care mărirea numărului de elemente finite nu
aduce vreo îmbunătăţire semnificativă a convergenţei, care să justifice efortul de calcul suplimentar;
- durata de calcul se măreşte pentru cazul unui număr de elemente mai mare;
- diferenţa dintre valoarea M sau m şi valoarea E a soluţiei exacte este eroarea minimă.
ter

Pentru a obţine o bună convergenţă, dimensiunile elementelor finite bi şi tridimensionale

trebuie să aibă acelaşi ordin de mărime.
În cazul elementelor finite 2D sau 3D raportul dintre cea mai mare, respectiv cea mai mică
dintre dimensiunile elementului finit trebuie să fie cât mai apropiat de unitate. Când raportul este
egal cu unitatea, convergenţa este cea mai bună. Este deci indicat ca toate elementele unei anumite
Ma

discretizări să fie cam de aceeaşi dimensiune, dar de la această recomandare suntem obligaţi să ne
abatem, când în unele zone subsistemul are variaţii bruşte de secţiune (concentratori de tensiune). În
jurul concentratorilor, laturile elementelor finite trebuie să păstreze raportul dimensional apropiat de
unitate şi în acelaşi timp trebuie să fie mult mai mici decât ale elementelor din zonele mai
îndepărtate de concentrator. Localizarea nodurilor are un rol important în ceea ce priveşte
conceperea schemei de discretizare. O localizare uniformă spaţială ar fi ideală dar acest lucru nu
este posibil decât în puţine cazuri. Corpurile reale prezintă diverse tipuri de discontinuitate:

37
 - neregularităţi geometrice;
- neomogenităţi de material;
- neuniformităţi de distribuţie de sarcini, temperaturi;
- puncte de aplicaţie ale unor sarcini concentrate.
De aceea, plasarea nodurilor trebuie concepută acordând prima prioritate a punctelor de

tic
discontinuitate. Anumite noduri trebuie plasate obligatoriu în punctele de discontinuitate ca noduri
externe primare sau secundare.

ac
4.5. Numerotarea nodurilor elementelor finite

În principiu se poate admite o numerotare arbitrară a nodurilor. Indiferent de schema de

numerotare a nodurilor, matricea de rigiditate are aceleaşi dimensiuni şi acelaşi număr de termeni
nenuli.

did
Pentru a reduce dimensiunile alocării de memorie pentru formatul de bandă al matricei (şi
pentru a obţine o lăţime minimă a benzii), există o schemă de numerotare optimizată acordând
prioritate direcţiei în care sunt mai puţine noduri (fig. 4.9).
ial

Fig. 4.9. Numerotarea optimizată a nodurilor.

ter

În concluzie, schema de numerotare nu este unică, dar de alegerea acestei scheme va

depinde convergenţa soluţiei.
Verificarea analitică a convergenţei în problemele complexe este rareori posibilă, de aceea
se recurge la:
- testări pe modele executate la scară redusă;
Ma

- alte metode numerice sau experimentale de analiză a deformaţiilor şi tensiunilor.

4.6. Definirea proprietăţilor elementelor finite

O etapă importantă a analizei cu elemente finite este calculul matricei elementului finit
adoptat. În barele de secţiune constantă, drepte, deformate sub acţiunea sarcinilor, cunoaşterea cu
precizie a variaţiei deplasărilor de-a lungul barelor permite un calcul precis al matricilor de

38
rigiditate, dar în caz general, grinzile, plăcile, corpurile masive aflate sub acţiunea unor sarcini
oarecare capătă forme geometrice şi variaţii ale deplasărilor mult mai complexe. În aceste cazuri nu
este simplu şi nu este întotdeauna posibil să fie constituite funcţii matematice uşor de mânuit care să
reprezinte fidel geometria şi variaţia parametrului fizic considerat, care să asigure soluţia exactă a
analizei, dar pot exista opţiuni pentru funcţii matematice de aproximare a acestora. Aceste funcţii de

tic
aproximare trebuie să fie simple, încât să poată fi folosite uşor în operaţii matematice obişnuite ca
integrarea, diferenţierea. Opţiunile posibile sunt:
1) alegerea unui câmp ipotetic al deplasărilor;
2) considerarea unui câmp ipotetic al tensiunilor;

ac
3) există şi variante bazate pe o combinaţie dintre ambele ipoteze 1) + 2) (deplasări şi
tensiuni).
În practică are o largă utilizare matricea elementului finit bazată pe câmpul ipotetic al
deplasărilor, la care se va face referire în continuare.
did
Se analizează cazul celui mai simplu element finit. Figura 4.10 defineşte un sistem de
coordonate global, xOy şi unul local O', în care se face definirea proprietăţilor geometrice şi
fizice ale elementului finit individual, precum şi relaţiile de transformare ale acestor proprietăţi când
se trece de la un sistem la altul.
y

 =+1
ial

 =-1 
ter

x1 x

x1  x 2
x0 
2

x
x2
Ma

Fig. 4.10. Definirea funcţiilor de interpolare pentru un element 1D.

Legătura dintre cele două sisteme se face prin funcţiile de interpolare sau de modelare.
Sistemul global xOy se alege ţinând cont de geometria corpului de analizat. Sistemul local O' se
alege funcţie de geometria şi orientarea elementului finit şi este, în general, independentă de
orientarea axelor xOy. Din multitudinea de variante posibile s-a adoptat sistemul local cel mai
avantajos din punct de vedere al efectuării calculelor ulterioare (integrare, diferenţiere).

39
 Observaţii:
- abscisa locală  este adimensională;
- nu este obligatoriu ca axele  şi  să fie ortogonale.
Se determină o relaţie între coordonatele celor două sisteme (global şi local) pe baza unor

tic
relaţii de asemănare:
x1  x2
x
2  (4.1)
x1  x2
x2 

ac
2
de unde,
1 1
x  (1   ) x1  (1   ) x2 (4.2)
2 2
Dacă se notează:

N1 
1
2
did
; N2 

atunci relaţia (4.2) capătă forma,

1 
2
(4.3)

x 
x  N1 N 2   1  (4.4)
 x2 
în care N1 şi N2 sunt numite funcţii de interpolare.
ial
Relaţia (4.2) permite calculul abscisei globale x pentru orice punct al barei în funcţiei de
abscisa locală  a aceluiaşi punct şi abscisele nodurilor.
Observaţie: suma funcţiilor de interpolare ale elementului finit este egală cu unitatea,
N1  N2  1 (4.5)
ter
Ma

40
 4.6.1. Funcții de interpolare pentru elemente finite unidimensionale (1D)

tic
a) Elementul finit 1D de tip liniar

Fie un element finit liniar în care este valabilă relaţia (4.4). În ipoteza că deplasările variază

ac
liniar de-a lungul barei, distribuţia deplasărilor în lungul barei se exprimă prin relaţia:
u 
u  N1 N 2   1 
u 2  (4.6)
Un element care îndeplineşte aceste condiţii se numeşte element izoparametric liniar, pentru

did
că aceleaşi funcţii de interpolare (N1 şi N2 în acest caz) definesc atât geometria elementului cât şi
distribuţia deplasărilor.

b) Elementul finit 1D de tip cuadratic (pătratic)

În acest caz se consideră că deplasările variază după o curbă de gradul II. S-a adăugat un
ial
nod intern între cele 2 noduri ale capetelor barei (fig. 4.11).
ter

Fig. 4.11. Element finit 1D cuadratic.

Ma

Se modifică corespunzător funcţiile de interpolare astfel încât să devină cuadratice. Nodul

intern se poate plasa oriunde pe elementul finit, dar de obicei se situează la mijlocul elementului.
Calitatea de funcţie cuadratică se obţine prin apariţia unui termen care să conţină pe 2. Funcţiile de
interpolare sunt funcţii de gradul II în :

41
 1
N1  f ( )   (  1)
2
N2  g( )  1   2 (4.7)
1
N 3  h ( )   (  1)
2

tic
Observaţii:
1. Suma funcţiilor de interpolare ale elementului finit este egală cu unitatea:
N1  N 2  N 3  1 (4.8)

ac
2. Pentru orice parametru structural se constituie o distribuţie de ordinul 2, de exemplu:
u1 
 
u  N1 N2 N 3   u2  (4.9)
u 
 3
3. Există şi alte procedee de determinare a funcţiilor de interpolare.
did
c) Elementul finit 1D de tip cubic

Dacă deplasările variază după o curbă de gradul trei elementul se numeşte cubic (Fig. 4.12).
ial
ter

Fig. 4.12. Element finit unidimensional cubic.

Un element unidimensional cubic se obţine prin plasarea a două noduri intermediare care
Ma

introduc următoarele funcţii de interpolare:

1 1 1
N1  (1   )  (1   2 )  (9 2   2  9  1)
2 2 16
1
N 2  (1   2 )  (27 2  7 2  27  7)
16
(4.10)
1
N 3  (27 3  9 2  27  9)
16
1 1 1
N 4  (1   )  (1   2 )  (9 3   2  9  1)
2 2 16

42
 În acest caz distribuţia deplasărilor în lungul barei devine:
u1 
u 
 
u  N1 N 2 N 3 N 4  2  (4.11)
u3 
u 4 

tic
Această procedură de deducere a funcţiilor de interpolare izoparametrice descrisă mai sus
prezintă mai ales un interes teoretic şi mai puţin practic (elementele unidimensionale sunt foarte rar
folosite în practică), întrucât ne arată o cale, pe lângă altele, pentru generarea funcţiilor de
interpolare în cazul elementelor finite 2D şi 3D de tip liniar, cuadratic şi cubic. Trebuie menţionat

ac
faptul că există şi alte metode pentru determinarea funcţiilor de interpolare.

4.6.2. Funcții de interpolare pentru elemente finite bidimensionale (2D)

a) Elementul finit 2D patrulater de tip liniar

did
Întrucât patrulaterul are 4 noduri, viteza elementului nu mai poate fi determinată cu o
singură funcţie liniară de interpolare. În acest caz este necesar să se utilizeze funcţii de interpolare,
folosind sistemul de coordonate locale. În figura 4.13 sunt arătate două elemente patrulatere, care au
funcţii de interpolare diferite.


=+1 k m
ial
=+1
m 
k
n
j
i i j
=+1
ter

=-1 =-1
a) b)

Fig. 4.13. Element finit 2D patrulater de tip liniar:

a) cu patru noduri izoparametrice; b) divizat de diagonale.
În cazul patrulaterului izoparametric coordonatele carteziene trec în sistemul local de
Ma

coordonate -. Sistemul de coordonate locale are originea în centrul de greutate al elementului şi
este ales astfel încât laturile patrulaterului să fie reprezentate de ecuaţiile  = 1 şi  = 1.
Elementul patrulater divizat de diagonal constă în 4 triunghiuri ca subelemente. În acest caz
apare un nod suplimentar la intersecţia diagonalelor.
Interesează în primul rând modul de variaţie a parametrului de-a lungul conturului
patrulaterului. Este puţin probabil că modul de variaţie a parametrului  se poate exprima printr-o
funcţie exactă. Dacă totuşi o astfel de funcţie s-ar putea determina, expresia ei analitică ar fi foarte

43
complicată şi nu am putea să o folosim uşor în calculele ulterioare (de exemplu, la integrare,
derivare). Se caută o funcţie simplă, de formă polinomială, uşor de folosit pe calculator, care
reprezintă variaţia aproximativă a parametrului  în locul variaţiei exacte.
Funcţia aproximativă căutată trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- să asigure o continuitate de tip liniar a parametrului  de-a lungul liniilor de separaţie a

tic
elementelor finite vecine;
- să fie o funcţie de interpolare prin 4 puncte.
De aceea, s-a optat pentru un polinom de interpolare cu 4 termeni:
  a1  a2 x  a3 y  a4 xy

ac
(4.12)

  a1  a2   a3   a4  (4.13)
Coeficienţii a1 , a2 , a3 , a4 se determină prin introducerea coordonatelor celor 4 noduri în
una din ecuaţii (mai convenabil în a doua).
Se obţine:

  N1 N2 N3
did  1 
 
 2
N 4   
 3 
 4 
(4.14)
în care funcţiile de interpolare sunt de forma:
(1   )(1   )
ial
N1  f ( ,  ) 
4
(1   )(1   )
N 2  g( ,  ) 
4 (4.15)
(1   )(1   )
N 3  h ( ,  ) 
ter

4
(1   )(1   )
N 4  p( ,  ) 
4
Pentru orice punct al patrulaterului se verifică relația:
N1  N 2  N 3  N 4  1
Ma

(4.16)
Ca parametru  se pot considera coordonatele globale (x, y) într-un punct oarecare:

44
  x1 
y 
 1
 x2 
 
 x   N1 0 N 2 0 N 3 0 N 4 0   y2 
   
 y   0 N1 0 N 2 0 N 3 0 N 4   x3 

tic
 y3 
 
 x4 
y 
 4 (4.17)
sau câmpul deplasărilor nodale:

ac
u1 
v 
 1
u 2 
 
u   N1 0 N 2 0 N 3 0 N 4 0  v2 
   
v   0 N1 0 N 2 0 N 3 0 N 4  u 3 
did v3 
 
u 4 
v 
 4 (4.18)
Observaţie. Acest tip de element finit are dezavantajul că laturile sale sunt drepte înainte de
deformare şi rămân drepte şi după deformare. Acest lucru nu convine la o modelare mai fină a
deformaţiilor de încovoiere. Se apreciază că acest element finit nu serveşte prea bine la discretizarea
ial
corpurilor cu margini curbe.

b) Elementul finit 2D patrulater de tip cuadratic

ter

Unele dintre dezavantajele elementului 2D patrulater de tip liniar sunt parţial înlăturate de
elementul patrulater cuadratic. Pentru un element finit de acest tip, arătat în fig. 4.14, polinomul de
interpolare are forma:
  a1  a2   a3   a4  2  a5    a6  2  a7  2  a8   2 (4.19)
Prin identificare în cele 8 noduri se obţin 8 funcţii de interpolare: N1 , N2 , N3 , N4 , N5 , N6 ,
Ma

N7 , N8 , care sunt de forma f(, ).

Observaţii:
1. Geometria elementului se poate exprima prin relaţii de forma:
 8



x  
i 1
N i xi
 8
y  N y
 
i 1
i i
(4.20)

45
 tic
ac
Fig. 4.14. Element 2D patrulater de tip cuadratic.

2. Câmpul deplasărilor acestui element finit izoparametric este definit de:





u  
8

i 1

v  N v
 
8

i 1
N i ui

i i
did
(4.21)
3. Se verifică relaţia:
N1  N 2  N 3  N 4  N 5  N 6  N 7  N8  1
(4.22)
ial

c) Elementul finit 2D patrulater de tip cubic

Pentru un astfel de element, în figura 4.15 se prezintă poziţionarea nodurilor.

ter

Se definesc un număr de 12 funcţii de interpolare de forma f(, ).

Observaţii:
1. Proprietăţile geometrice pot fi exprimate prin relaţii de forma:
 12



x  
i 1
N i xi

Ma

12
y  N y
 
i 1
i i
(4.23)
2. Câmpul deplasărilor se poate determina cu relaţiile:
 12



u  
i 1
N i ui
 12
v  N v
  i 1
i i
(4.24)

46
 tic
ac
Fig. 4.15. Element finit 2D patrulater de tip cubic.

3. Se verifică relaţia:
12

N
i 1
i 1 did (4.25)
ial
ter
Ma

47
 4.6.3. Funcții de interpolare pentru elemente finite tridimensionale 3D

a) Elementul finit 3D tetraedric de tip liniar, cuadratic şi cubic

tic
Figura 4.16 prezintă o familie de tetraedre utilizate frecvent în modelările cu elemente finite.

ac
did
Fig. 4.16. Elemente finite 3D tetraedrice liniare, cuadratice și cubice.

Formulele pentru funcţiile de interpolare sunt asemănătoare cu cele prezentate la elementul

triunghi, dar în loc de trei coordonate de arii se introduc patru coordonate de volum (sau
tetraedrice), definite prin raportul volumelor:
ial
VP 234 V V V
L1  ; L2  P134 ; L3  P124 ; L4  P123
V V V V (4.26)
în care V este volumul tetraedrului întreg, P este un punct în interiorul tetraedrului (P este un punct
arbitrar, ce are coordonatele locale L1 , L2 , L3 , L4 sau coordonatele carteziene (x, y, z)), VP234 , ... ,
ter

VP123 sunt volumele celor 4 tetraedre mici formate cu punctul P ca vârf comun şi câte 3 din cele 4
vârfuri ale tetraedrului întreg.
Observaţii:
1. Cele 4 coordonate tetraedrice nu sunt independente ci legate între ele:
L1  L2  L3  L4  1
(4.27)
Ma

relaţie, care este valabilă pentru orice punct al elementului finit.

2. Doar 3 coordonate locale sunt independente şi pot defini clar poziţia unui punct.
Pentru elementul finit tetraedru de tip cuadratic funcţiile de interpolare sunt determinate
empiric şi sunt funcţii N1 , N2 , … , N10 de forma f(L1 , L2 , L3 , L4) de gradul 2.
La elementul tetraedru cubic avem un număr de 16 funcţii N1 , N2 ,…, N16 exprimate ca nişte
funcţii de gradul 3 de forma f(L1 , L2 , L3 , L4).
48
 b) Elementul finit hexaedric de tip liniar, cuadratic şi cubic

În figura 4.17 se prezintă un element hexaedric liniar. Există un număr de funcţii de

interpolare de forma:

tic
N i  f ( ,  i , , i ,  ,  i ) (4.28)
în care  ,  ,  reprezintă valori asociate nodului (i):
(1    i )(1   i )(1    i )
Ni 

ac
8 (4.29)

did
Fig. 4.17. Element finit 3D hexaedric de tip liniar.

Funcţiile de interpolare pentru elementul hexaedric cuadratic au o formă asemănătoare cu

ial

cele de la elementul hexaedric liniar.

În figura 4.18 se prezintă amplasarea nodurilor în cazul unui element hexaedric de tip cubic.
ter
Ma

Fig. 4.18. Element finit 3D hexaedric de tip cubic.

Expresiile funcţiilor Ni depind de amplasarea nodului, dacă este de colţ, sau este

49
intermediar. În cazul general se poate considera că sunt de forma:
N i  f ( ,  i , , i ,  ,  i ) (4.30)

Observaţii:

tic
1. Cu cât numărul funcţiilor de interpolare este mai mare, iar expresiile lor matematice sunt
mai complexe, durata necesară pregătirii matricii de rigiditate a fiecărui element în parte dar şi a
structurii în ansamblu este mai mare.
2. Cunoaşterea funcţiilor de interpolare este importantă nu doar la elaborarea unui program

ac
de analiză cu elemente finite propriu. Chiar dacă se utilizează un program profesional, există situaţii
când trebuie determinate -la postprocesare- valori ale tensiunilor sau deformaţiilor şi în alte puncte
decât cele în care rezultatele sunt furnizate automat (puncte nodale sau puncte Gauss).

4.7. Ecuaţia elementelor finite

did
Comportarea elementului finit este exprimată prin următoarea ecuaţie de maximă
generalitate:
K  D  Q (4.31)
în care [K] este matricea proprietăţilor elementului finit sau matricea de rigiditate a acestuia, {D}
ial
este vectorul deplasărilor generalizate (necunoscutele din punctele nodale: rotiri şi translaţii) şi
{Q} este vectorul forţelor generalizate (forţe concentrate şi momente), ce acţionează asupra
elementului finit prin intermediul nodurilor.
Relaţia (4.31) reprezintă expresia concentrată a ecuaţiilor de echilibru ale forţelor şi
ter

momentelor în noduri. Altfel formulat: deplasărilor nodale {d} trebuie să li se determine asemenea
valori, încât forţele şi momentele, acţionând în fiecare nod, să fie în echilibru.
Ecuaţia elementului finit este foarte simplă doar în aparenţă, pentru că această ecuaţie
formulată matriceal poate fi expresia concentrată a multor ecuaţii algebrice (cu tot atâtea
necunoscute). Aplicarea ecuaţiei se repetă de un număr egal cu cel al elementelor finite rezultate din
Ma

discretizarea corpului respectiv. Este evident că la mii sau chiar zeci de mii de coeficienţi la
determinarea individuală a ecuaţiei nu se poate conta doar pe intuiţie.
Observaţii:
1. Înţelegerea bazelor fizice ale fundamentării matematice ar putea sugera tehnici de calcul
eficiente, imposibil de determinat intuitiv;

50
 2. Abordarea riguros matematică a ecuaţiei elementului finit şi caracterul de maximă
generalitate demonstrează că abordarea metodei elementelor finite este transferabilă în diferite alte
domenii (în care în locul câmpului deplasărilor se rezolvă probleme de câmp electric, magnetic,
termic, hidraulic etc.).
Rezolvarea ecuaţiei (4.31) se poate face eficient folosind:

tic
-metode energetice;
-metode reziduale.
Metodele energetice folosesc teoremele (principiile) variaţionale energetice, cunoscute din
mecanică (de exemplu: teorema energiei potenţiale minime, în funcţie de deplasări). În cazul

ac
acţiunilor dinamice se recurge la teorema lui Hamilton, care include energia cinetică.
Toate aceste teoreme au la bază principiul lucrului mecanic virtual (lucrul mecanic este o
măsură a energiei). Potrivit acestui principiu fundamental aplicat corpurilor: lucrul mecanic virtual
al forţelor exterioare este egal şi de semn contrar cu lucrul mecanic virtual al forţelor interioare.
did
În concluzie, teoremele variaţionale pleacă de la expresia unor funcţionale ale energiei
stabilite pe baza principiului lucrului mecanic virtual, cărora li se determină valoarea staţionară
(minimă) folosind calculul variaţiunilor, ecuaţiile care rezultă fiind chiar ecuaţiile de echilibru
(4.31).
Metodele reziduale ajung la ecuaţia de echilibru (4.31) prin metode care nu folosesc nici
principiile variaţionale ale mecanicii şi nici calculul variaţiunilor din analiza matematică. Acestea
ial
sunt metode ale reziduurilor ponderate. Ele sunt utile când problemele fizice nu pot fi reprezentate
printr-o funcţională, dar sunt modelate matematic prin ecuaţii diferenţiale liniare sau neliniare. Cum
în problemele complexe foarte rar se poate găsi soluţia exactă a acestor ecuaţii, se recurge la o
soluţie aproximativă care trebuie aleasă, astfel încât să satisfacă condiţiile la limită.
ter

Soluţia aproximativă este introdusă în ecuaţia diferenţială. Rezultatul obţinut în urma acestei
substituiri constituie reziduul R(x). Depinde de alegerea soluţiei aproximative ca reziduul să fie cât
mai mic. Prin minimizarea reziduului se obţin ecuaţii asemănătoare sau identice în unele cazuri cu
cele ce se determină prin teoremele variaţionale energetic.
Ma

4.8. Matricea de rigiditate a elementului finit

Pentru calculul şi construcţia matricei de rigiditate a elementului finit este cunoscută relaţia:
k    BT  E  B dV (4.32)
(V )

51
în care [B] este matricea funcţiilor de interpolare, [E] = [C]-1 , [C] fiind matricea coeficienţilor de
elasticitate, iar V este volumul elementului finit.
Această relaţie poate fi aplicată atât pentru cazuri foarte simple, cât şi pentru rezolvarea unor
probleme mai complexe.
Matricea [k] se mai poate scrie sub forma:

tic
111
k    BT  E  B d x d y d z     BT  E  B det J  d  d d  (4.33)
(V ) 1 1 1

în care determinantul matricei Jacobiene [J] (det [J]) este un factor de multiplicare a volumului
d·d·d pentru a obţine volumul dx·dy·dz.

ac
Integrarea se efectuează recurgând la tehnicile de calcul numeric, de exemplu cuadratura
Gauss. Calculele depind de natura elementului finit uni, bi sau tridimensional şi sunt prezentate pe
larg în literatura de specialitate.
Calculul „de mână” este dificil chiar pentru elemente finite 1D. Pentru cazul spaţial, calculul
did
este complicat şi se impune utilizarea calculatorului.
„Soft”-urile de analiză cu elemente finite conţin subrutine care parcurg următoarele etape:
- se efectuează calculele preliminare pentru [B] , [B]T , [J] , det [J];
- pe baza datelor pregătite anterior se „formează” elementele matricei [K].

4.9. Etapele de realizare a unei modelări cu MEF

ial

Operaţiile efectuate la realizarea unei modelări prin metoda elementelor finite se pot
delimita convenţional în mai multe etape. O parte a acestor etape sunt parcurse în faza de analiză a
problemei iar o altă parte sunt realizate de programul de calcul.
ter

Etapa 1. Împărţirea domeniului de analiză în elemente finite

În această etapă utilizatorul alege tipul sau tipurile de elemente finite adecvate problemei de
rezolvat, apoi împarte structura în elemente finite. Operaţia se numeşte discretizare şi poate fi
făcută cu ajutorul calculatorului. Tipul elementului finit ales depinde de mai multe caracteristici:
Ma

- numărul de dimensiuni 1D, 2D sau 3D;

- numărul de noduri;
- funcţiile de aproximare asociate.
Alegerea tipului de element finit are mare importanţa pentru necesarul de memorie internă,
efortul de calcul impus calculatorului dar şi pentru calitatea rezultatelor.
Etapa 2. Constituirea sistemului de ecuaţii ale elementului finit

52
 Comportarea materialului (sau a mediului studiat) în cuprinsul unui element finit este
descrisă de ecuaţiile elementelor finite, denumite şi ecuaţii elementale.
Ecuaţiile elementale pot fi deduse prin mai multe metode:
a) directă;
b) variaţională;

tic
c) reziduală sau a reziduurilor (Galerkin);
d) bilanţului energetic.
Metoda directă este foarte simplă, dar în același timp nu poate fi folosită decât pentru
domenii de studiu simple.

ac
Metoda variaţională este cea mai folosită pentru modelarea cu elemente finite a proceselor
de prelucrare din domeniul ştiinţei materialelor.
Metoda reziduurilor se foloseşte în special când metoda bazată pe calculul variaţional nu se
poate aplica, de exemplu pentru că nu se cunoaşte o mărime funcţională pentru problema respectivă.
did
Această alternativă a permis extinderea sferei de aplicare a metodei elementelor finite.
Metoda bilanţului energetic este o cale nouă de abordare, propusă de Oden în 1969.
Folosind una din metodele descrise mai sus se obţine o ecuaţie de forma:
k  d   q (4.34)
în care [k] este matricea de rigiditate, {d} este vectorul deplasărilor nodale, iar {q} este vectorul
încărcărilor nodale.
ial

Programul de calcul constituie succesiv pentru toate elementele finite din domeniu un
asemenea sistem de ecuaţii elementale.
Etapa 3. Asamblarea ecuaţiilor elementale în sistemul de ecuaţii al domeniului
Comportarea întregului domeniu/sistem este modelată prin asamblarea sistemelor de ecuaţii
ter

ale elementelor finite în sistemul de ecuaţii al structurii, ceea ce din punct de vedere fizic înseamnă
că echilibrul domeniului este condiţionat de echilibrul elementelor finite. Asamblarea ecuaţiilor
constă în asamblarea matricilor de rigiditate [k] ale elementelor finite în matricea de rigiditate [K] a
domeniului şi a încărcărilor nodale {q} în vectorul încărcării pe întregul domeniu {Q}.
Se obţine astfel ecuaţia întregului domeniu/sistem studiat:
Ma

K  D  Q (4.35)

Matricea de rigiditate a domeniului este, în general, simetrică faţă de diagonala principală.
Etapa 4. Rezolvarea sistemului de ecuaţii al domeniului
Sistemul de ecuaţii obţinut este rezolvat printr-unul din procedeele obişnuite, de exemplu
prin eliminarea Gauss. Se determină valorile necunoscutelor nodale, care se numesc necunoscute
primare sau de ordinul I.
53
 În unele probleme, după aflarea necunoscutelor primare analiza se încheie.
De exemplu, în cazul problemelor de conducţie termică, la care necunoscutele primare sunt
temperaturile nodale, cunoaşterea temperaturilor poate fi suficientă pentru evaluarea comportării
termice a domeniului studiate.
În cazul problemelor de deformare plastică, necunoscutele primare sunt deplasările nodale.

tic
Etapa 5. Efectuarea calculelor suplimentare
Calculele suplimentare se efectuează pentru determinarea necunoscutelor secundare sau de
ordinul II. Acestea sunt derivate de ordin superior ale necunoscutelor primare.
Pentru unele probleme, cunoaşterea numai a necunoscutelor primare nu este suficientă,

ac
analiza trebuie să continue pentru determinarea necunoscutelor secundare.
De exemplu, în cazul problemelor termice prin calculul necunoscutelor secundare se
determină intensităţile fluxurilor termice (gradienţii termici).
Pentru problemele de deformare plastică, cu ajutorul necunoscutelor primare (deplasări), în
did
această etapă se determină necunoscutele secundare care sunt deformaţiile şi tensiunile.

4.10. Cauze posibile ale rezultatelor eronate

Cauzele tipice care generează erori la modelările cu elemente finite sunt redate mai jos.
1. La discretizare s-au generat noduri cu numere diferite, dar care au coordonate similare.
Deşi în cazuri particulare acest fenomen este necesar şi realizat în mod voit (în anumite tipuri de
ial

probleme) el se poate produce nedorit la generarea nodurilor sau elementelor într-o reţea de
discretizare în jurul unei suprafeţe închise. Majoritatea pachetelor de programe au posibilitatea de a
verifica (la comanda utilizatorului sau automat) şi identifica nodurile cu numere diferite şi
coordonate identice. Opţional este posibilă fuzionarea nodurilor similare din fiecare grup identificat.
ter

2. Nu a fost definită masa modelului. Pentru tipurile obişnuite de analiză este obligatoriu ca
pentru structura respectivă să fie definită masa. De exemplu, la analiza în regim static -cu luarea în
considerare a sarcinilor gravitaţionale- definirea masei este obligatorie. Se recomandă ca înainte de
procesare să se verifice dacă s-a introdus corect densitatea materialului (materialelor) din
Ma

componenţa domeniului/sistemului studiat.

3. Modelul este așezat necorespunzător. Analiza în regim static impune ca modelul să fie
astfel rezemat încât să fie evitată posibilitatea de mişcare (prin translaţie şi rotaţie) a corpului
studiat. Eroarea se produce atunci când se rezolvă o problemă 2D iar programul consideră implicit
că structura considerată se află în spaţiul 3D.
4. Rezultatele incorecte se datoresc şi introducerii greşite a datelor problemei. Aprecierea
corectitudinii rezultatelor depinde în primul rând de utilizator, care poartă întreaga răspundere.
54
Aceasta presupune compararea rezultatelor obţinute în analiza curentă cu cele obţinute din analize
anterioare, calcule bazate pe metode analitice, condiţii de contur sau furnizate de alte metode
numerice sau experimentale.
5. Utilizarea incorectă a unităţilor de măsură. În general pachetele de analiză cu elemente
finite permit utilizarea oricărui sistem de unităţi de măsură, dar nu pot verifica dacă o coordonată

tic
este exprimată în mm iar alta în inch.
6. Folosirea greutăţii proprii în locul densităţii (de obicei programele cer introducerea
densităţii).
7. Definirea unor condiţii limită incompatibile cu corpul care se modelează.

ac
8. Definirea unui sistem de sarcini exterioare care nu este compatibil cu sarcinile reale care
acţionează pe domeniul care se analizează (condiţiile de rezemare şi încărcare se pot verifica cu
ajutorul facilităţilor de vizualizare ale majorităţii pre sau postprocesoarelor existente pe piaţă).
În concluzie, nu există o metodă absolut sigură şi general valabilă care să garanteze că
did
modelul analizat simulează 100% structura reală. Ca în orice activitate umană există un nivel de
incertitudine care poate fi redus la o limită acceptabilă doar prin experienţă şi profesionalism, dar şi
prin folosirea unor metode alternative. De aceea, trebuie subliniat că MEF este un instrument de
lucru performant şi eficient în proiectare şi cercetare, dar care nu poate suplini în totalitate alte
metode folosite anterior.
ial
ter
Ma

55
Dorin LUCA, Suport de curs MPDP_Anul II master TAIPM

Cap. 5. Modelarea cu elemente finite a proceselor

de deformare plastică

tic
5.1. Modele de material

În ultima perioadă datorită dezvoltării calculatoarelor, au apărut pe piaţă programe

ac
specializate de modelare a proceselor de deformare, care permit determinarea unor parametri
esenţiali: tensiunile şi deformaţiile din corpul deformat, modul de curgere a materialului, forma
finală a produsului, distribuţia câmpului de temperaturi etc. Prin modelare şi simulare numerică
procesele de deformare pot fi vizualizate în orice moment al desfăşurării lor, ceea ce permite
regândirea unor soluţii pentru rezolvarea problemelor ce apar pe parcurs. De asemenea, prin

de deformare.
did
modelare cu elemente finite pot fi optimizate din faza de proiectare procesele tehnologice şi sculele

Dacă în domeniul comportării elastice a unui material, adoptarea unui model matematic este
relativ simplă, între efortul unitar şi deformaţia specifică existând o relaţie liniară, în cazul
domeniului plastic de deformare problema este mult mai complicată deoarece relaţia de dependenţă
σ-ε este foarte greu de descris printr-o relaţie matematică.
ial

Câteva dintre diagramele caracteristice σ-ε simplificate, folosite în modelarea comportării

materialelor metalice sunt prezentate în figura 5.1.
ter

a) b) c)
Ma

Fig. 5.1.
a) comportarea plastică ideală; b) comportarea plastică cu ecruisare; c) comportarea elasto-plastică.

Când deformaţiile plastice sunt mari în comparaţie cu cele elastice, modelul poate fi şi mai
mult simplificat, neglijând complet deformaţiile elastice. Se obţine astfel modelul corpului rigid-
plastic (Fig. 5.2).

56
 tic
Fig. 5.2. Modelul corpului rigid-plastic.

Pentru a putea studia problemele specifice modelării trebuie stabilite ecuaţiile constitutive,

ac
care descriu relaţiile neliniare care există intre unele variabile de proces ca de exemplu; tensiuni,
viteze de deformare, temperatură, grade de deformare. Ecuaţiile constitutive sunt unice pentru
fiecare material în condiţii de deformare date şi sunt determinate experimental. Pentru extinderea
lor la situaţii complexe se folosesc ipoteze simplificatoare. O condiţie esenţiala în stabilirea

did
ecuaţiilor constitutive de material este ca acestea să fie exprimate într-o formă compatibilă cu
programele de analiză cu elemente finite.
În forma cea mai generală, ecuaţiile constitutive exprimă influența diferiților parametri
asupra tensiunii de curgere echivalente  e prin funcții de forma:

 e  f ( , ,T , *) (5.1)
unde: ε - este gradul real de deformare;
 - viteza reală de deformație;
ial

T - temperatura instantanee de deformare;

σ* - variabila care depinde de prelucrările anterioare ale materialului şi exprimă starea
materialului la un moment dat.
ter

Soluţiile analitice ale problemelor sunt expresii matematice care au meritul de a da valori
necunoscutelor în oricare punct al corpului, dar astfel de soluţii nu pot fi obţinute decât în anumite
cazuri simple. De aceea, în locul calculului analitic se va recurge la calculul numeric aproximativ
(metoda diferenţelor finite, metoda elementelor finite), care dau soluţii acceptabile pentru valorile
necunoscutelor, cei drept nu într-o infinitate de puncte, ci într-un număr limitat de puncte.
Ma

Modelarea unui proces de deformare plastică își propune, în principal, determinarea

parametrilor:
- deplasări;
- deformaţii;
- tensiuni;
- temperaturi;
- viteze de deformație.

57
 Sub acţiunea unor cauze exterioare: forţe aplicate concentrat, presiuni, fluxuri de căldură
etc., efectul general va fi de deformare a corpului (parametrii procesului modificându-se continuu
pe toată durata deformării). Natura şi distribuţia efectelor într-un corp solid depind de
caracteristicile sistemului de forţe şi de forma geometrică a corpului.
Scopul modelărilor cu elemente finite este de a determina distribuţia acestor efecte. Există

tic
două tipuri de probleme întâlnite la aplicarea metodei elementelor finite la studiul proceselor de
deformare plastică, clasificate după modul de alegere a funcţiilor simple de aproximare. Una dintre
opţiuni se bazează pe alegerea unui câmp ipotetic al deplasărilor, iar cealaltă, mai puţin răspândită,
se bazează pe alegerea unui câmp ipotetic al tensiunilor.

ac
Determinarea distribuţiei deplasărilor utilizând metode convenţionale ar fi foarte dificilă,
uneori chiar imposibilă, de aceea utilizarea metodei elementelor finite (MEF) în aceste cazuri este
absolut necesară.

did
Secvențele de lucru pentru modelarea cu elementelor finite unui proces sunt:
1. discretizarea şi alegerea configuraţiei elementelor finite;
2. definirea funcţiilor de interpolare sau modelare;
3. alegerea formulării ecuaţiei constitutive;
4. stabilirea ecuaţiilor elementale;
5. asamblarea ecuaţiilor elementale în sistemul de ecuaţii al structurii şi
introducerea condiţiilor la limită;
ial

6. rezolvarea sistemului pentru determinarea necunoscutelor primare;

7. efectuarea de calcule suplimentare pentru determinarea necunoscutelor
secundare;
8. interpretarea rezultatelor.
ter

Avantajele folosirii MEF pentru analiza deformării plastice a metalelor sunt:

- pot fi luate în considerare forme complicate de semifabricate şi scule;
- pot fi analizate stări de tensiuni şi deformaţii tridimensionale;
- pot fi obţinute valori precise ale tensiunilor şi deformaţiilor.
Ma

Esenţa analizei cu elemente finite o constituie înlocuirea corpului deformabil, respectiv a

conţinutului real, printr-un sistem structural articulat ale cărui subregiuni sunt, de fapt, părţi
componente ale acelui corp. Metoda se bazează, deci, pe conceptul de discretizare, iar părţile
componente în care se împarte corpul se numesc elemente finite. O consecinţă a acestei divizări
este aceea că se obţine şi o împărţire a distribuţiei deplasărilor, o distribuţie care este discretizată în
subzone corespondente. Elementele finite sunt mai ușor de examinat în comparaţie cu corpul
întreg.

58
 Metoda elementelor finite are şi unele dezavantaje, dintre care, cele mai importante ar fi:
- datele de intrare sunt în general numeroase, astfel că este necesar un efort relativ mare
pentru pregătirea şi introducerea lor. Pentru uşurarea muncii de introducere a datelor au fost
elaborate programe preprocesare;
- rezultatele se obţin sub forma unor ample colecţii de valori numerice ale funcţiei sau

tic
funcţiilor studiate, într-un număr relativ mare de noduri, încât analiza procesului impune studiul
atent al acestei mulţimi de numere. Pentru facilitarea analizării rezultatelor au fost elaborate
programe postprocesare, care în general, exploatează facilităţile grafice ale sistemelor de calcul,
furnizând rezultatele nu numai numeric ci şi grafic;

ac
- calitatea rezultatelor depinde de experienţa şi abilitatea operatorului de a elabora corect
modelul cu elemente finite pentru problema studiată.

5.2. Variabile și corpuri implicate în modelarea proceselor de deformare

did
Procesele de deformare plastică sunt în general complexe, fiind imposibilă modelarea lor cu
ajutorul unor relaţii simple cu unul sau doi parametri. Trebuie create modele, în acest caz,
multiparametru, pentru utilizarea acestora în proiectarea, analiza şi controlul proceselor. Pentru
multe aproximări trebuie realizate modele matematice care să permită, spre exemplu predicţia
distribuţiei câmpului de curgere care apare în timpul deformării în funcţie de proprietăţile de
material, geometria iniţială şi finală, forma sculelor, temperatura, transferul de căldură, viteza de
ial

deformare, frecarea etc. Pentru cele mai multe procese industriale descrierea şi aproximarea lor
matematică este deosebit de complexă, iar o soluţie apropiată de realitate este dificil de obţinut.
Variabilele importante în modelarea proceselor de deformare plastică sunt:
Semifabricatul
ter

 Tensiunea de curgere ca funcţie de viteza de deformare, temperatură şi

microstructură (ecuaţia constitutivă);
 Deformabilitatea ca funcţie de viteza de deformare, temperatură şi microstructură
(curbele limită de deformare);
 Condiţiile de suprafaţă;
 Proprietăţile fizice şi termice ale materialului;
Ma

 Condiţiile iniţiale (compoziţia, temperatura, deformările anterioare);

 Efectul schimbărilor de microstructură şi compoziţie în funcţie de tensiunea de
curgere şi deformabilitate.
Sculele
 Geometria sculelor;
 Condiţiile de suprafaţă;
 Materialul, tratamentul termic, duritatea;
 Temperatura;
 Rigiditatea.

59
Condiţiile la interfaţa sculă-semifabricat
 Tipul lubrifiantului şi temperatura;
 Caracteristicile de răcire ale stratului de lubrifiant;
 Caracteristicile de aplicare şi înlăturare ale stratului de lubrifiant.
Zona de deformare
 Modelul de deformare utilizat pentru analiză;

tic
 Curgerea materialului, viteza, viteza de deformare, deformaţiile;
 Tensiunile (variaţiile acestora în cursul deformaţiilor);
 Temperatura (generarea de căldură şi transferul termic).
Echipamentele de deformare
 Viteza, productivitatea;

ac
 Forţa, energia maximă;
 Rigiditatea.
Piesa finită
 Geometria;
 Toleranţele;
did
 Suprafaţa finală;
 Microstructura, proprietăţile mecanice.

5.3. Elementele unui model de deformare plastică

5.3.1. Ecuaţia constitutivă şi matricea de rigiditate

ial

a) Relaţia forţă-deplasare pentru o problemă statică liniară poate fi scrisă sub forma:
k  u   f  (5.2)
unde: [k] - este matricea de rigiditate;
ter

{u} - este vectorul deplasărilor nodale;

{f} - este vectorul forțelor (încărcărilor) nodale.
Dacă ecuaţia include condiţii la limită prestabilite atât pentru deplasări, cât şi pentru forţe,
ecuaţia constitutivă devine:
k11 k12  u1   f1 
    
Ma

k k22  u2   f 2 
(5.3)
 21
unde: u1 - este vectorul deplasare necunoscut;
u2 - este vectorul deplasare prestabilit;
f1 - este vectorul forţă prestabilit;
f2 - este vectorul forță necunoscut.
După rezolvarea ecuaţiei pentru determinarea vectorului deplasare necunoscut, deformaţia
fiecărui element finit poate fi calculată din relaţia deformaţie-deplasare, în termeni de deplasări

60
nodale elementare,
 el    uel (5.4)
în timp ce tensiunile în fiecare element finit sunt obţinute din relaţia tensiune-deformaţie:
 el   L  el (5.5)

tic
unde β şi L sunt factori din relaţiile deformaţie-deplasare, respectiv tensiune-deformaţie.
Matricea de rigiditate a întregului sistem este:
N
K    kiel (5.6)
i 1

ac
Matricea de rigiditate elementară este dată de relaţia:
k el    T  L    d V el (5.7)
Vel

b) Pentru rezolvarea problemelor neliniare, ecuaţia constitutivă poate fi exprimată în formă

incrementală ca:
did k  du  df 
unde: du - este vectorul de deplasare incremental;
df - este vectorul de încărcare incremental.
(5.8)

Există trei posibilităţi de determinare a soluţiei unei ecuaţii neliniare: metoda Newton -
Raphson, metoda Newton - Raphson modificată şi metoda corecţiei deformărilor. Cea mai folosită
este metoda Newton - Raphson care dă rezultate bune pentru cele mai multe probleme neliniare şi
ial

care are avantajul unei convergenţe pătratice (adică la iteraţii succesive eroarea relativă scade
pătratic). Pentru problemele tridimensionale cu deformaţii mari este necesar un timp de calcul
foarte mare dacă se utilizează un solver direct, problema fiind rezolvată prin utilizarea unui solver
iterativ.
ter

Vectorul încărcărilor nodale include contribuţia diferitelor tipuri de încărcări:

(5.9)
unde: fp - este vectorul de încărcare punctuală;
fs - este vectorul de încărcare al suprafeţei;
Ma

fv - este vectorul de încărcare al corpului (în volum);

f* - reprezintă toate celelalte tipuri de vectori de încărcare.
Încărcarea punctuală este asociată cu gradele de libertate nodale şi poate fi adăugată direct la
vectorul forţei nodale. Vectorul forţei echivalente nodale se va calcula din distribuţia încărcării şi
apoi se va adăuga la vectorul încărcării nodale. Programul MSC.SuperForm calculează încărcarea
echivalentă nodală prin integrarea numerică a distribuţiei încărcării pe aria sau volumul pe care
aceasta se aplică.

61
 5.3.2. Proprietăţile materialelor

Programul MSC.SuperForm permite definirea materialelor fie ca materiale elasto-plastice,

fie că materiale rigid-plastice. Pentru definirea proprietăţilor elastoplastice a unui material izotropic,

tic
este necesar un minim de trei puncte cu date de material: modulul lui Young, coeficientul lui
Poisson şi tensiunea de curgere iniţială. Pentru un material rigid-plastic este cerută numai tensiunea
de curgere. În cazul analizei în care se ţine cont de temperatură aceste date trebuie introduse pentru
diferite temperaturi (cu ajutorul opţiunii TABLES). Tot cu această opţiune se va introduce şi
influenţa ecruisării asupra proprietăţilor de material.

ac
Modelul elastic (liniar) presupune o relaţie liniară (legea lui Hooke) între tensiune şi
deformaţie. El poate fi definit simplu prin modulul de elasticitate al lui Young. Pentru a se exprima
contracţiile laterale se defineşte coeficientul lui Poisson. Proprietăţile de material sunt, deci,
complet definite cu ajutorul a două constante: modulul lui Young şi coeficientul lui Poisson.
did
Modelul plastic (neliniar) independent de timp ţine cont de următoarele observaţii:
 deformaţiile plastice rămân permanente după înlăturarea tensiunii;
 suma deformaţiilor plastice remanente depinde de valoarea tensiunilor la care
începe descărcarea.
Câteva modele teoretice simplifică legea de variaţie reală a tensiunii în funcţie de
deformaţie. În general se acceptă modelele propuse de Shabaik, în plus apărând doar modelul de
înmuiere prin deformare:
ial

- rigid-plastic;
- rigid-vâscoplastic;
- elasto-plastic;
- elasto-vâscoplastic;
ter

- înmuiere prin deformare.

În cazul unui material cu model plastic independent de timp, pe lângă modulul lui Young şi
coeficientul lui Poisson este esenţial să fie definită și ecruisarea. Aceasta va depinde de temperatură
şi de viteza de deformare.
Ma

MSC.SuperForm va utiliza pentru introducerea datelor legate de curgerea materialului,

criteriul de curgere al lui von Mises. Programul permite introducerea dependenţei de temperatură a
tensiunii de curgere. Pentru a introduce tensiunea de curgere la o temperatură de referinţă se va
alege opţiunea ISOTROPIC. Dacă se dorește introducerea variaţiei tensiunii de curgere cu
temperatura, vom utiliza opţiunea TEMPERATURE EFFECTS, pe care o vom repeta pentru fiecare
material pentru care este necesar. Programul permite şi introducerea unei tensiunii de curgere
dependente de viteza de deformare. Pentru a folosi o tensiune de curgere care depinde de viteza de
deformare se va introduce un timp fictiv cu opţiunea TIME STEP. Tensiunea de curgere la viteza

62
de deformare iniţială este dată cu opţiunea ISOTROPIC.

5.3.3. Încărcările

Diferitele tipuri de analiză cer diferite tipuri de încărcări. Spre exemplu, pentru analiza

tic
tensiunilor încărcările sunt forţele, în timp ce pentru analiza temperaturilor încărcările sunt fluxurile
de căldură. Putem clasifica încărcările după modul în care acţionează în:
- încărcări nodale (care acţionează într-un singur nod);
- încărcări distribuite (care acţionează pe o suprafaţă sau într-un volum).

ac
În cazul încărcărilor distribuite înainte de începerea analizei (la introducerea condiţiilor la
limită) programul MSC.SuperForm calculează încărcarea nodală echivalentă prin integrare
numerică şi o adaugă la încărcarea nodală existentă.
Încărcările mecanice sunt definite cu ajutorul opţiunilor: BOUNDARY CONDITION,

did
POINT LOAD, EDGE LOAD, FACE LOAD, LOAD, GRAVITY LOAD sau CENTRIFUGAL
LOAD. Încărcările termice sunt utilizate la analiza tensiunilor când se ţine cont de temperatură şi
sunt introduse cu ajutorul opţiunii BOUNDARY CONDITION pentru a defini câmpul final de
temperaturi. Aceasta va fi activată cu opţiunea LOADCASES.

5.3.4. Concluzii
ial
Toate programele comerciale de modelare cu elemente finite au setate valorile implicite ale
parametrilor de simulare în domeniul în care se obţin rezultate precise în timpul cel mai scurt,
pentru marea majoritate a proceselor de deformare plastică.
Deci, în consecinţă, nu se vor modifica setările implicite decât în cazuri deosebite, în care
ter

dorim să mărim fie precizia, fie viteza de calcul.

Singurele valori pe care le va introduce utilizatorul programelor de modelare cu elemente
finite sunt:
- datele legate de modelul geometric;
- datele legate de caracteristicile contactului;
Ma

- datele de material;
- datele de utilaj.
Pentru procesele de deformare plastică la care se face o analiză în care se ţine cont şi de
temperatură mai trebuie introduse suplimentar şi datele legate de câmpul de temperaturi.
O etapă importantă în analiza proceselor de deformare plastică cu metoda elementelor finite
o constituie interpretarea rezultatelor. În urma ei se pot trage atât concluzii care pot conduce la
optimizarea procesului de deformare plastică, cât şi concluzii legate de precizia simulării.

63
Dorin LUCA, Suport de curs MPDP_Anul II master TAIPM

Cap. 6. Validarea și analiza rezultatelor modelării

tic
cu elemente finite

6.1. Validarea rezultatelor unei modelări

ac
După obținerea modelului cu elemente finite este important să se verifice concordanţa dintre
acesta şi modelul experimental pe care îl reprezintă. Această verificare este necesară pentru
validarea modelului construit şi se face prin compararea unor rezultate obţinute prin măsurare din
experimente cu rezultate determinate prin modelare cu elemente finite.

did
Un exemplu de verificare a unui model este cel obținut la prelucrarea prin magnetoformare a
unor piese plate (discuri), la care o verificare rapidă a acestei concordanţe se poate face prin
compararea rezultatelor obţinute pentru deplasări, atât prin măsurare pe modelul experimental cât şi
prin modelare, aşa cum se observă în figura 6.1.

12,5 profilul modelului experimental

10,0 profilul modelului cu elemente finite
Deplasarea
dz [mm]

7,5
ial
5,0
2,5

-50 -40 -30 -20 -10 0 10 20 30 40 50

Raza r [mm]
Fig. 6.1. Deplasările nodurilor modelului experimental şi a modelului cu elemente finite într-o secţiune plan-meridiană.
ter

Analiza comparativă a deplasărilor obţinute prin măsurare şi prin modelare pentru piesa
prelucrată prin magnetoformare arată o bună concordanţă a rezultatelor, eroarea calculată fiind de
circa 16%. Valoarea erorii arată că modelul fizic folosit în analiză a fost bine construit, iar
Ma

rezultatele ce se vor obţine şi pentru alţi parametri (tensiuni, deformaţii etc.) prezintă un grad ridicat
de veridicitate. Desigur că, este de dorit ca fiecare parametru obţinut prin modelare cu elemente
finite să fie confruntat cu acelaşi parametru obţinut experimental, aşa cum s-a încercat şi în acest
exemplu.
Rezultatele referitoare la deplasări au putut fi supuse analizelor comparative prin folosirea în
experimente a unor epruvete disc imprimate, având pe o faţă o reţea formată din linii diametrale cu
pasul unghiular de 15° şi din linii circulare cu pasul radial de 2 mm, aşa cum se observă în fig. 6.2.
64
 (a)

tic
(b)

ac
Fig. 6.2. Imaginea fotografică a modelului experimental (a) şi imaginea grafică a modelului cu elemente finite (b).

Astfel, prin măsurarea deplasărilor pe modelul experimental şi respectiv determinarea lor pe

modelul cu elemente finite, în puncte comune ale reţelei de divizare şi respectiv ale reţelei de

did
discretizare, s-au putut obţine rezultatele indicate în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Date comparative privind deplasările.

Deplasarea radială dr [mm] Deplasarea axială dz [mm]
Raza Număr
[mm] nod stabilită din stabilită din eroarea stabilită din stabilită din eroarea
modelare măsurare er, % modelare măsurare er, %
0 1 0 0 - 12,019 12,13 -0,923
2 9 0,25963 0,2278 12,260 11,813 12,03 -1,837
ial
4 17 0,44864 0,3854 14,096 11,262 11,81 -4,866
6 25 0,54345 0,4563 16,036 10,504 11,47 -9,196
8 33 0,56289 0,4695 16,591 9,6662 10,99 -13,695
10 41 0,54429 0,4671 14,182 8,8621 10,28 -15,999
12 49 0,52168 0,4643 10,999 8,1378 9,12 -12,070
14 57 0,49932 0,4556 8,756 7,4749 8,27 -10,637
ter

16 65 0,48099 0,4422 8,065 6,8757 7,53 -9,516

18 73 0,46156 0,4230 8,354 6,3201 6,96 -10,125
20 81 0,43954 0,3935 10,474 5,7895 6,52 -12,618
22 89 0,41664 0,3584 13,978 5,2473 6,01 -14,535
24 97 0,39264 0,3271 16,692 4,6794 5,27 -12,621
26 105 0,36570 0,2995 17,555 4,0906 4,63 -13,186
28 113 0,33672 0,2809 16,577 3,5047 3,96 -12,991
Ma

30 121 0,31002 0,2595 16,296 2,9420 3,39 -15,228

32 129 0,28323 0,2389 15,651 2,3919 2,72 -13,717
34 137 0,24376 0,2520 -3,380 1,8165 2,01 -10,652
36 145 0,17985 0,1922 -6,867 1,1890 1,30 -9,335
38 169 0,08727 0,0954 -9,312 0,5077 0,55 -8,745
40 201 0,00456 0,0051 -11,886 0,0549 0,06 -9,290

65
 Din tabelul anterior se observă că în funcţie de posibilităţile tehnice ale aparatelor de
măsurare utilizate pentru cele două deplasări (radială și axială), valorile corespondente stabilite din
modelare au fost reţinute cu o zecimală în plus pentru obţinerea unei precizii sporite a calculelor.
Calculul erorii dintre mărimile stabilite prin modelare faţă de mărimile stabilite prin
măsurare pe modelul experimental s-a făcut cu relaţia:

tic
valoarea din modelare  valoarea din mãsurare
er   100 % (6.1)
valoarea din modelare

Un alt exemplu este cel al modelării procesului de matrițare deschisă. Pentru validarea

ac
modelului cu elemente finite obținut, s-a efectuat matriţarea unei piese din plumb pe o presă
hidraulică aflată în dotarea Laboratorului de Deformări Plastice (fig. 6.3).

did
ial
ter
Ma

Fig. 6.3. Presa pe care se efectuează matriţarea deschisă.

După ce se fixează şi centrează ansamblul matriţei pe masa presei (fig. 6.4), se ung coloanele
de ghidare şi suprafaţa de lucru a semimatriţelor pentru a uşura procesul de matriţare şi extragerea
piesei, se poziţionează semifabricatul în centrul semimatriţei inferioare şi se coboară semimatriţa
superioară până când aceasta intră în contact cu semifabricatul. Semifabricatul este din din Pb cu
66
dimensiunile Ø = 40 mm şi h = 75 mm.

tic
ac
did
ial

Figura 6.4. Montarea ansamblului matriţei pe masa presei şi poziţionarea semifabricatului.

Înainte de a începe deformarea plastică se reglează parametrii de funcţionare a presei şi

anume: se reglează viteza de avans a mesei mobile (deplasarea) şi se aduce afişajul traductorului de
ter

deplasare la 0 (zero).
Întreg procesul de matriţare se desfăşoară într-un interval de 144 de secunde şi se filmează
pentru a extrage cât mai multe valori indicate de aparatele de măsură ale presei pe parcursul
procesului, pe instrumentele de afişaj ale acestora. Piesa rezultată în urma matriţării şi afişajele
Ma

aparatelor de măsură ale presei sunt prezentate în figurile 6.5 şi 6.6. Datele indicate de aceste
aparate de masură sunt prezentate în tabelul 6.2.

67
 tic
ac
did
Fig. 6.5. Imaginea piesei obținută prin matrițare.
ial
ter
Ma

Fig. 6.6. Afişajul digital al aparatelor de măsură ale presei.

68
 Tabelul 6.2. Datele obţinute în timpul procesului de matriţare.

Timpul Deplasarea Forţa Presiunea

[sec] [mm] [KN] [daN/mm2]
0 0 0 0
0.5 0.03 0.6 1.3

tic
10 11.98 20.7 33.0
15 19.93 22.9 34.1
20 27.99 24.0 37.2
25 31.28 27.3 42.6
30 33.54 28.6 45.2

ac
35 35.83 31.2 49.2
40 37.79 37.3 58.5
45 39.83 40.0 63.3
50 42.04 42.3 66.6
55 44.41 44.5 70.0

did 60
65
70
75
80
46.56
48.78
51.03
53.25
55.43
46.6
48.5
51.1
53.2
55.7
73.0
76.1
79.6
83.2
87.5
85 57.47 61.6 96.0
90 59.46 74.6 114.9
95 60.83 94.2 143.6
100 62.2 113 202.3
ial
105 63.53 158.5 241.7
110 64.94 193 291.8
115 66.19 221.5 333.2
120 67.67 249.4 376.8
125 69.04 276.5 417.9
ter

130 70.15 302.8 458.6

135 70.93 330.6 501.2
140 71.15 337.5 511.3
144 71.22 339.1 513.3
Ma

Pe baza acestor valori se pot realiza graficele de variaţie a forţei şi a presiunii în funcţie de
deplasare.
Analiza comparativă a forţei în funcţie de deplasare (fig. 6.7) obţinută prin măsurare şi prin
modelare pentru piesa prelucrată prin matriţare arată o bună concordanţă a rezultatelor, eroarea
calculată fiind de circa 12,96%. Valoarea erorii arată că modelul fizic folosit în analiză a fost bine
construit, iar rezultatele ce se vor obţine şi pentru alţi parametri (tensiuni, deformaţii etc.) prezintă

69
un grad ridicat de veridicitate. Desigur că, este de dorit ca fiecare parametru obţinut prin modelare
cu elemente finite să fie confruntat cu acelaşi parametru obţinut experimental.

Forţa=f(deplasare)

tic
400
Forţa [KN]

350

300

250

ac
200

150

100

50

0
0 10
did20 30 40 50 60 70
Deplasarea [mm]
80
ial
ter
Ma

Fig. 6.7. Graficul forţei în funcţie de deplasare obţinut prin experiment (sus) şi prin modelare (jos).

6.2. Concluzii

Încercările experimentale sunt foarte importante pentru obţinerea unor procese precise şi cu
un nivel ridicat de încredere, dar ele implică costuri mari (investiţii în echipamente, aparatură) şi cer
70
o durată de lucru mare, cu consecinţe negative asupra preţului final şi a duratei până la ieşirea
produsului pe piaţă.
Modelarea numerică a procesului de matriţare deschisă a reperelor tip „roată dinţată”,
demonstrează că este posibilă crearea unor modele cu anumite simplificări, care supuse analizei să
conducă la soluţii pentru optimizarea proiectării constructive şi tehnologice a procesului, de

tic
realizare a pieselor matriţate şi a sculelor de lucru.
Adoptarea unui model de calcul adecvat, bazat pe înţelegerea corectă a problemei de
rezolvat şi nu în ultimul rând pe cunoştinţele privind tipurile şi caracteristicile elementelor finite, a
procedurilor de lucru şi a modurilor de analiză, va conduce în final la rezolvarea corectă a

ac
problemelor de analiză a matriţării prin metoda elementelor finite. Din momentul stabilirii corecte a
modelului de studiu, celelalte elemente cum ar fi: alegerea tipului de elemente finite, discretizarea
domeniilor, procedurile de lucru şi tipurile de analiză nu mai ridică probleme deosebite ci depind
doar de experienţa proiectantului în utilizarea produsului software avut la dispoziţie.
did
În această metodologie de modelare rezultatele se pot îmbunătăţi prin perfecţionarea
modelului, atât sub aspectul configuraţiei, cât şi al proprietăţilor materialului.
Pentru validarea metodologiei de modelare numerică a procesului de matriţare este necesară
confruntarea modelului construit cu rezultatele experimentale şi la nevoie, corecţia şi îmbunătăţirea
modelului cu elemente finite şi a condiţiilor de analiză.
Dintre avantajele utilizării metodei elementelor finite se pot enumera: posibilitatea de a
ial
simula cu uşurinţă diverse situaţii reale ce pot apărea în timpul matriţării, posibilitatea de a studia
solicitări multiple, realizarea mai multor variante constructive şi optimizarea formei, dimensiunilor
şi a proprietăţilor produselor finite.
De asemenea, oferă un foarte bun punct de plecare pentru analiza diverselor soluţii şi în plus
ter

se poate constitui într-o reală bază de date pentru proiectarea de noi soluţii sau îmbunătăţirea celor
existente. Pe baza datelor obţinute din cercetarea experimentală se pot construi modele pentru
simulare şi analiză cu ajutorul programelor specializate în care să se ţină seama de cele mai
importante fenomene care afectează procesul în ansamblu.
Se poate spune că cercetarea experimentală şi modelarea cu ajutorul modelelor matematice
Ma

şi a metodei elementelor finite formează un tot unitar completându-se într-un mod cât se poate de
benefic.

6.3. Analiza rezultatelor unei modelări

Rezultatele modelării proceselor de deformare constau, în general, în stabilirea câmpurilor

71
de temperaturi, tensiuni şi deformaţii pentru tipul de piesă analizat. De asemenea, prin modelare cu
elemente finite este posibil să se obţină chiar variaţia proprietăţilor şi a microstructurii materialului
deformat, precum şi revenirea elastică sau tensiunile reziduale din acesta.
Principala modalitate de afişare grafică a rezultatelor, obţinute în urma rulării unei analize
cu element finit, este suprapunerea unei hărţi cromatice peste forma (deformată sau nedeformată) a

tic
modelului, hartă ce corespunde variaţiei mărimilor considerate (un exemplu este prezentat în
fig.6.8). Această afişare are loc în două etape: în prima etapă se încarcă într-un buffer valorile
numerice rezultate iar în cea de-a doua etapă se efectuează afişarea propriu-zisă.

ac
did
ial
ter

Figura 6.8. Modalitate de afișare grafică a rezultatelor modelării cu elemente finite.

O altă facilitate oferită de program este construirea şi afişarea unui grafic de variaţie a
mărimii încărcate în buffer-ul de plotare (şi, implicit afişată pe ecran) pe lungimea unui traseu
descris de anumite noduri, figura 6.9. Comanda respectivă este activă numai dacă în buffer există
Ma

încărcate valori numerice şi, implicit există o hartă cromatică pe ecran. La activarea comenzii se
deschide o fereastră de dialog în care utilizatorul poate specifica etichetele nodurilor
corespunzătoare. Axa x este folosită pentru măsurarea distanţei de-a lungul traseului specificat, iar
axa y reprezintă valorile datelor afişate (fiind folosită interpolarea liniară pentru calculul acestora).

72
 tic
ac
did
Figura 6.9. Exemplu de afișare a graficului F = f (deplasare) la extrudarea directă.

Programul oferă utilizatorului posibilitatea vizualizării dinamice, a mărimilor

afişate grafic pe ecran, prin intermediul comenzii ANIMATION. Activarea acesteia are ca rezultat
ial
animaţia plotării curente în fereastra activă.
Animaţia reprezintă cadre de imagine ale unor date afişate într-o succesiune de timp sau de
frecvenţă. Dacă rezultatele sunt disponibile numai pentru un pas (analiză liniară statică, şi analiză
în regim staţionar), rezultatele sunt interpolate liniar pentru realizarea mai multor cadre.
ter

Comanda ANIMATION generează la activare o fereastră de dialog în care utilizatorul

poate specifica:
- pasul de lucru sau cazul de încărcare;
- opţiunea de animare simplă sau dublă (animaţie dublă, cadrele fiind animate înainte şi
înapoi; animaţie simplă, cadrele fiind animate numai înainte);
Ma

- opţiunea de încetinire pentru reducerea vitezei de animaţie (animaţie rapidă, fără

încetinire; animaţie încetinită);
- factorul de scară pentru afişarea animaţiei;
- numărul de cadre cuprins în animaţie;
- opţiunea pentru salvarea animaţiei sub forma unui fişier video tip *.AVI;
- numele şi locaţia de salvare a fişierului video;

73
 - numărul de iteraţii pentru construirea fişierului video.
Este recomandabil să se folosească Microsoft Video I pentru comprimarea fişierelor video
de tip *.AVI.
In cazul în care necesarul de memorie pentru fereastra specificată depăşeşte memoria
disponibilă este emis un mesaj. In acest caz utilizatorul poate defini o fereastră mai mică pentru

tic
animaţie.
Dacă pe ecran nu există nici o plotare va fi animată forma deformată a modelului.
Dacă peste forma deformată este afişată o altă mărime, atunci mărimea respectivă ca şi
deformaţia sunt interpolate liniar pentru cazul de încărcare - forma modală specificată în comanda

ac
ANIMATION.

did
ial
ter
Ma

74