8.2. Definirea și calculul solvabilității societății de asigurări.

Problema de bază a solvabilităţii asigurătorilor poate fi exprimată,

întotdeauna, prin două întrebări esenţiale: Va avea asigurătorul resurse financiare
necesare pentru a acoperi daunele pe care le voi suferi în viitor ? Dacă da, va fi el
dispus să plătească ?
Această capacitate a asigurătorilor de a-şi respecta angajamentele este
cunoscută sub denumirea de SOLVABILITATE.
Solvabilitatea poate fi definită drept capacitatea unei societăţi de
asigurări de a-şi achita obligaţiile scadente, chiar dacă unele datorii aferente
activităţii curente vor fi stinse peste câţiva ani. Această definiţie pune accentul pe
nevoia continuă de lichiditate, de rezerve de daună şi pe existenţa unui nivel de
prime adecvat.
În termeni legali, o societate de asigurări este tehnic solvabilă dacă activele
sale depăşesc datoriile cu o valoare cel puţin egală cu capitalul propriu, sau, faţă de
surplusul minim cerut de lege.
Pentru scopurile managementului unei societăţi de asigurări, e necesară
combinarea tuturor abordărilor anterioare, de aceea, un asigurător se consideră
solvabil când:
 colectează prime care pot acoperi daunele previzionate şi cheltuielile
de exploatare;
 menţine valoarea activelor la un nivel suficient de mare, ca să poată
sisteme de solvabilitate care se bazează pe modelări adaptate
specificului fiecărei companii. acoperi obligaţiile existente şi să
rămână şi o marjă de siguranţă egală cu cea recomandată de organele
de supraveghere.
Principalele sisteme de reglementări ale solvabilităţii utilizate pe plan mondial
(definite într-o notă înaintată Subcomitetului pentru Solvabilitate al Comisiei de
Asigurări de pe lângă Comisia Europeană, document emis în martie 2001 şi în
Raportul OECD privind supravegherea solvabilităţii în ţările membre, 2002):

1
 Această abordare, originară din Statele Unite, probabil cea mai incitantă din
punct de vedere teoretic, este puţin familiară instituţiilor de supraveghere
europene, fiind utilizată doar în Canada. Australia şi în unele dintre statele
continentului nordamerican. Conform acestei metode, societăţile de asigurări
trebuie să parcurgă un test care simulează posibilele consecinţe financiare,
pornind de la ipoteza unor modificări, în sens negativ, al valorilor activului
şi pasivului societăţii. Dificultatea şi, în acelaşi timp, deficienţa majoră a
acestui model constă, în principal, în selectarea scenariului testului: factorii
de risc luaţi în considerare trebuie aleşi şi dimensionaţi cu o deosebiă atenţie
pentru a obţine o imagine corectă asupra solvabilităţii companiei testate.
Natura subiectivă a selectării acestor ipoteze de lucru, precum şi a alegerii
tipului de test folosit face ca acest model să fie încă puţin popular.
 sistemele RBC (Risc-Based Capital). Este folosit pe scară largă în Statele
Unite, unde a fost adoptat de NAIC (National Association of Insurance
Commissioners), pentru industria asigurărilor de viaţă şi sănătate, cu scopul
de a răspunde necesităţii unui standard privind adecvarea capitalului care să
ţină seama de totalitatea riscurilor cu care se confruntă fiecare asigurător în
activitatea sa: de natură tehnică, investiţională, comercială, de management
etc. Suma ponderată a valorilor adecvate fiecărui risc reprezintă capitalul
minim cerut asigurătorului respectiv. Versiuni mai noi ale acestui model
sunt utilizate în Canada şi Japonia. Cele mai multe obiecţii ridicate de
utilizarea acestui model sunt legate de dificultatea şi acurateţea calculului,
precum şi de lipsa de transparenţă faţă de public pe care acestea o generează.
 sistemul celor trei piloni (solvabilitatea solo) - utilizat aproape în
exclusivitate în ţările europene, acest sistem se bazează pe un ansamblu de
trei cerinţe impuse asigurătorilor: rezerve, active adecvate şi marja de
solvabilitate minimă impusă, calculată cu metoda raţiei fixe. Limitele acestei
abordări îşi au originea în însăşi principala lui calitate, simplitatea. Cele mai
multe obiecţii menţionate în literatura de specialitate se referă la profilul
îngust de risc luat în calcul şi la incapacitatea cerinţelor de capital formulate
2
 de a reflecta cumulul de riscuri specifice fiecărei companii, precum şi la
raportarea capitalului şi/sau rezervelor la volumul total de prime, brut sau
net de reasigurare, care nu ţine cont de variaţia nivelului primelor, ceea ce,
în cazul unei pieţe soft, este în dezavantajul asiguraţilor, nivelul protecţiei
garantate fiind mai redus. Necontestat, până în prezent, de autorităţile de
supraveghere europene, sistemul necesită, totuşi, o serie de îmbunătăţiri în
scopul armonizării şi validării reciproce a activităţii de supraveghere
din ţările Uniunii Europene.
Crearea pieţei unice impune necesitatea creării unui sistem coerent şi fiabil
de monitorizare a solvabilităţii operatorilor din pieţele de asigurări ale Uniunii
Europene. Acest sistem trebuie să răspundă provocărilor reprezentate de creşterea
competiţiei, continua integrare a pieţelor de capital, dezvoltarea tot mai puternică a
conglomeratelor financiare, noile canale de distribuţie etc. Contextul economic
actual, în care interacţiunile dintre diversele tipuri de servicii financiare sunt tot
mai puternice, iar efectele evenimentelor survenite într-o piaţă se transferă cu mare
viteză la nivel global, reprezintă o motivaţie în plus pentru intensificarea eforturilor
de a crea un sistem care să răspundă mai bine cerinţelor de coerenţă, claritate şi
transparenţă formulate de entităţile cu care asigurătorii interacţionează. La
elaborarea noului sistem de solvabilitate la nivelul Uniunii Europene, primul pas a
fost făcut de definirea cerinţelor cărora acesta trebuie să le răspundă, respectiv:
 să protejeze beneficiarii, asigurând instituţiilor de supraveghere un interval
de timp minim, necesar identificării şi remedierii fenomenelor negative
înregistrate în cadrul unei companii;
 să ofere compatibilitate, transparenţă şi coerenţă, creând astfel un câmp
de acţiune uniform;
 să stabilească un set de cerinţe privind marja de solvabilitate, în
conformitate cu riscurile reale. Metodologia de calcul al marjei de
solvabilitate minime trebuie să permită transmiterea unui semnal corect către
management fără a încuraja comportamentul imprudent;
 să evite complicaţiile inutile - un sistem simplu, uşor de înţeles şi aplicat,
3
 care să nu genereze costuri de administrare adiţionale. Scopul monitorizării
solvabilităţii este acela de a trage un semnal de alarmă în faza de debut a
manifestării tendinţelor negative, nu de a furniza o garanţie perfectă
împotriva falimentului;
 să reflecte corect evoluţiile înregistrate în piaţă;
 să stabilească principii, fără să fie excesiv de restrictiv;
 să evite, pe cât e posibil, generarea unor rapoarte financiare suplimentare,
valorificând informaţiile cuprinse în rapoartele contabile curente;
 să evite cerinţele excesive de capital, care ar conduce la scăderea
competitivităţii pieţei europene de asigurări.
Un model de supraveghere a solvabilităţii asigurătorilor ar fi constituit din
următorii trei piloni:
 resurse financiare - cerinţe minime privind capitalul, elaborate pe baza unui
profil de risc evaluat în raport direct cu informaţiile legate de subscriere,
active şi pasive cuprinse în rapoartele financiare; companiile pot beneficia
de oportunitatea elaborării unui model propriu privind profilul de risc;
 supraveghere - evaluarea sistemului de management al riscului prin
controale privind expunerile (inclusiv programul de reasigurare), profilurile
de risc elaborate pe plan intern, teste de stres vizând rezervele tehnice şi
activele, performanţele financiare, neconcordanţele dintre active şi pasive
 disciplina de piaţă - obligativitatea comunicării, în regim de deplină
transparenţă, a informaţiilor care să permită altor operatori să evalueze
stabilitatea financiară a companiei.
Evaluarea solvabilităţii societăţilor de asigurări în Republica Moldova.
Ca bază în evaluarea stării financiare a societăţii de asigurări este luat indicatorul
solvabilităţii. Articolul 30 al Legii cu privire la asigurări nr. 1049-IV din 28 martie
2007 defineşte solvabilitatea asigurătorului/reasigurătorului drept capacitatea lui
financiară de a-şi onora la momentul oportun şi în totalitate, obligaţiile de plată
asumate.

4
 Asigurătorul/reasigurătorul trebuie să deţină, pe durata activităţii sale, în
orice moment, o marjă de solvabilitate disponibilă corespunzătoare activităţii
desfăşurate. La rândul său, marja de solvabilitate disponibilă este constituită din
patrimoniul asigurătorului/reasiguratorului liber de orice angajament previzibil, cu
excepţia activelor nemateriale.
Capacitatea asigurătorului/reasiguratorului de a respecta marja de
solvabilitate pe întreaga durată a obligaţiilor certe, asumate conform
contractelor de asigurare/reasigurare, precum şi a obligaţiilor viitoare reprezintă
stabilitatea financiară a acestuia. Stabilitatea financiară a
asigurătorului/reasigurătorului este garantată prin: nivelul capitalului propriu;
totalitatea activelor şi gradul lor de diversificare şi lichiditate; rezervele
tehnice şi matematice; coraportul dintre obligaţiile de asigurare şi obligaţiile
cedate în reasigurare; eficienţa politicii investiţionale.
Garantarea solvabilităţii societăţilor de asigurări din Republica Moldova are
loc prin respectarea următoarelor condiţii:
 disponibilitatea capitalului statutar;
 crearea rezervelor de asigurare suficiente pentru garantarea plăţii viitoare a
indemnizaţiilor şi despăgubirilor de asigurare;
 depăşirea marjei reale a solvabilităţii societăţii de asigurări peste marja
solvabilităţii minimă (normativă) calculată;
 respectarea mărimii maxime a răspunderii asumate pe un contract de
asigurare aparte. Conform Legii cu privire la asigurări nr. 1049-IV din 28
martie 2007, limita maximă a răspunderii asigurătorului/reasiguratorului
pentru un risc asigurat sau preluat în reasigurare nu poate depăşi 25% din
valoarea capitalului propriu şi a rezervelor tehnice.
Asigurătorul/reasigurătorul are dreptul să preia obligaţiile aferente riscului
de asigurare/reasigurare depăşind limita menţionată, cu condiţia că partea
excedentă a riscurilor legate de executarea obligaţiilor preluate să fie
reasigurată;
 existenţa la asigurător a mijloacelor proprii libere de orice obligaţii.
5
 Conform prevederilor Regulamentului cu privire la garantarea solvabilităţii
organizaţiilor de asigurări, ele determină solvabilitatea o dată în trimestru la
repartizarea primelor de asigurare încasate şi calculării rezultatelor financiare
aparte pe tipuri şi clase de asigurări în valuta, în care se efectuează asigurarea, care
se recalculează în valuta naţională în conformitate cu cursul stabilit de Banca
Naţională a Moldovei la ziua încasării mijloacelor băneşti pe contul societăţii de
asigurări.
Societăţile de asigurări din Republica Moldova, în corespundere cu volumul
activităţii de asigurare, sunt obligate să menţină nivelul cuvenit al marjei reale de
solvabilitate.
Marja reală de solvabilitate a societăţii de asigurări se determină prin
reţinerea din valoarea proprietăţii (suma totală a activelor) a sumei activelor
nemateriale, cheltuielilor anticipate curente şi a sumei totale a obligaţiilor, inclusiv
a celor de asigurare.
În funcţie de clasele de asigurări practicate, asigurătorii sunt obligaţi să-şi
determine marja de solvabilitate minimă. Marja minimă (normativă) de
solvabilitate a societăţii de asigurări, care realizează alte tipuri de asigurare, decât
cele de viaţă, este egală cu numai puţin de 1% din sumele de asigurare respective,
majorate (micşorate) cu suma obligaţiilor primite (transmise) în reasigurare. Marja
minimă (normativă) de solvabilitate a societăţii de asigurări, care realizează tipuri
de asigurare de viaţă, este egală cu mărimea de nu mai puţin de 8% din sumele de
asigurare respective.
Pentru societăţile de asigurări care realizează operaţiuni de asigurare pe
categoria „asigurări generale” şi pe „categoria asigurări de viaţă”, marja minimă de
solvabilitate calculată se determină ca sumă a marjelor minime de solvabilitate
calculate pe asigurarea de viaţă şi pe asigurări generale, iar mărimea reală a
mijloacelor proprii se calculează pe fiecare tip de asigurare proporţional cotei
rezervelor de asigurare respective faţă de suma lor totală.
Societăţile de asigurări pot aplica în comun acord cu ISSAFNP alte metode
de determinare a solvabilităţii, care se deosebesc de cele prevăzute de
6
 Regulamentul cu privire la garantarea solvabilităţii organizaţiilor de
asigurări, cu condiţia că ele nu contravin modalităţii stabilite de determinare a
solvabilităţii şi nu lezează interesele statului, societăţilor de asigurări,
reasiguratorilor şi asiguraţilor. În acest caz, societatea de asigurări prezintă
ISSAFNP argumentarea (în formă scrisă) a metodei utilizate la determinarea
solvabilităţii.
În funcţie de rezultatul raportului (R) dintre marja de solvabilitate de
care dispune asigurătorul (reală) şi marja de solvabilitate minimă, se
determină gradul de solvabilitate al acestuia conform următoarelor situaţii:
 când R < 1 rezultă că asigurătorul este insolvabil;
 când R = 1 rezultă că asigurătorul se află în prag de insolvabilitate;
 când 1 < R < 1,5 rezultă că asigurătorul este cu un risc ridicat de
insolvabilitate;
 când 1,5 < R < 2 rezultă că asigurătorul este cu un risc scăzut de
insolvabilitate;
 când R > 2 rezultă că pentru acest asigurător nu există un risc de
insolvabilitate.
Factorii cei mai importanţi care duc la insolvabilitate sunt:
 subscrierea, constituirea de rezerve şi soluţionarea de cereri de despăgubire
necorespunzătoare;
 situaţia financiară a reasigurătorului,
 controlul necorespunzător al cheltuielilor;
 strategia de investiţii îndoielnică;
 management de rea-credinţă;
 tranzacţii incorecte cu agenţii, brokerii sau reasigurătorii;
 comisioane şi onorarii excesive pentru conducere etc.
Cercetătorii, care s-au preocupat de problema insolvabilităţii asigurătorilor,
menţionează că în istoria majorităţii societăţilor de asigurări se întâlnesc mai des
cazuri de management incompetent şi comportament fraudulos decât acţiunea
7
negativă a forţelor pieţei.
În viziunea autorităţilor de reglementare în domeniu la nivel internaţional şi
european, noile cerinţe de solvabilitate pe baza riscului sunt structurate în trei
paliere:
 Palierul I - are în vedere adecvarea capitalului, ceea ce presupune stabilirea
unor cerinţe clare privind capitalul minim, şi solvabilitatea capitalului,
precum şi cu privire la evaluarea datoriilor de asigurare şi a riscurilor legate
de activele specifice.
 Palierul II - vizează revizuirea supravegherii companiilor de asigurare prin
introducerea principiilor de guvernanţă corporative, îmbunătăţirea
managementului activelor şi datoriilor, eficienţa controalelor interne,
consolidarea programelor de reasigurare şi dezvoltarea procesului de
supraveghere prudenţială.
 Palierul III - are în vedere reglementarea pieţei asigurărilor, prin calitatea
informaţiilor destinate publicului şi supravegherii prudenţiale, promovarea
principiului transparenţei, cerinţe suplimentare privind prezentarea
informaţiilor şi comunicarea financiară, în general.