Poezie şi antipoezie: de la Apollinaire la suprarealism

Motto: ’’Daca poezia admite o explicaţie,

atunci raţional admite o infinitate’’
(Ion Barbu)

1. Simbolismul şi ideea de poezie pură

O scrutare a traseului pe care l-a parcurs poezia pentru a-şi moderniza
structurile ne determină să afirmăm că, de la începutul secolului al XX-lea şi pînă
în prezent, ea se găseşte în sferele lirice sugestive. Indiferent de oscilaţiile din
interiorul fenomenului, evoluţia sa se raportează, în primul rînd, la dobîndirea
conştiinţei limbajului. Astfel, într-un punct, poezia se va întîlni cu antipoezia.

În capitolul ’’Poezie şi antipoezie de la Apollinaire la suprarealism", M.

Călinesc, urmărind fenomenele literare de la finele secolului XIX, constată că
primele idei şi imagini care făceau trecerea spre simbolism apar în cadrul
romantismului german. Simbolismul, curent literar, dar şi pictural, şi muzical, se
anunţa prin reacţii estetice agresive, reprezintînd o sinteză a unor idei romantice,
dar mai ales antiromantice sau mai bine zis de asimilare a acestora. Astfel, în
contextul evoluţiei conceptului modern de poezie, S ocupă un loc între cele mai
însemnate, căci e o primă încercare de structurare a experienţei poetice moderne.
Deşi nu posedă o poetică articulată, S avansează totuşi un concept de poezie, care
ar putea fi considerat "un model operatoriu", cu o validitate teoretică.

În ce constă meditaţia simbolistă asupra poeziei?

În primul rînd, era vehiculată idee de poezie pură, care avea şi un substrat
normativ. Poezia va fi pură ori va înceta să mai existe – aceasta era una dintre
imperativele de bază ale conceptului de poezie, ce se transformă curînd în una din
exigenţele fundamenale ale poeticii simboliste. Acesta delimita poezia de alte
esenţe. Primele încercări de acest gen îi aparţin lui B.

Poezia refuză să reflecte adevărul, deci ea nu mai poate fi judecată conform

criteriului raţiunii discursive. Sensul atribuit noiunii de adevăr de către s e abisal
distinct de cel logico-ştiinţific. Domeniul poeticului a fost ireversibil rupt de cel al
adevărului şi subordonat iraţionalismului subiacent.

În limbajul teoreticienilor S. cuvintele logi, adevăr, idee capătă sensuri dintre

cele mai ambiguie. Să ne amintim că Novalis, Poe, B. asociau poezia cu
matematica. Limbajul utilizat de S. era axat doar pe ideea de conotaţie, nu de
denotaţie.

Poezia se va separa şi de de ideea de morală: binele, şi în sens abstract, dar şi

în sens utilitar-didactic, se va separa de scopurile poeziei. Actul poetic va fi gratuit.
Lirismul va fi purificat de toate implicaţiile sentimentale şi va redeveni vibraţie
muzicală. Matei Călinescu situează simbolismul ca pe un curent înglobând toate
derivatele sale ulterioare, un postulat integrator care se desfăşoară şi astăzi. Acest
curent nu s-a atenuat odată cu evoluţia literară precum nu se pot declara limbaje
dispărute nici clasicismul sau romantismul, exprimarea autorilor ţinând de
sugestionarea subiectivă, propice individualizat

2. Începutul secolului al XX-lea. Spiritul nou: Guillaume Apollinaire

Personalităţile diferite din ţări diferite precum Valery şi Claudel în Franţa,

W.B.Yeats în Anglia, A.Belîi şi Alexandr Blok , V. Briusov şi Viaceslav Ivanov în
Rusia, Stepfhan George în Germania şi Ion Barbu la noi, sunt numiţi principalii
continuatori ai simbolismului.

M. Călinescu situează primele manifestări ale avangardei în anii 1908-1909

în Franţa, unde ca de altfel în toata Europa apoi, poetica a urmat schimbării în
pictură. Guillaume Apollinaire este considerat promotorul revoluţiei poetice,
prieten bun cu Picasso, Rousseau şi Braque, el a inventat adjectivul
‚’’suprarealism’’ caracterizându-şi drama Les Mamelles cu acest neologism şi
explicându-l:’’ nu există în piesa mea nici un simbol, care este foarte clară dar
oricine e liber să vadă în ea câte simboluri vrea şi să-i descopere o mie de sensuri’’.

El susţinea interpretarea naturii prin fantezie şi mai departe în 1913 în

poemul Zone, la ediţia Alcoolurilor, Apollinaire exprima liric spiritul nou, elogiind
strada modernă culminând cu celebra conferinţa din 1917 ‚’’L’ esprit nouveau et
les Poets’’.

Spiritul nou admite, deci, experienţele literare chiar hazardate şi aceste

experienţe sunt uneori puţin lirice. Mai târziu dadaiştii şi supraraliştii se vor
preocupa de antiliricul poeziei. Matei Calinescu îl consideră pe Apollinaire
precursorul avangardismului pe bună dreptate, cu argumentul directoratului său la
revista cubisto- futuristă ‚’’Les soirees de Paris’’ cât şi colaborărilor sale la reviste
ale genului în Italia şi Germania. Dadaismul-primar în avangardă, nu este înscris în
nici unul din curentele avangardiste dar a avut diverse antecedente ajungând la o
forma triumfală a negaţiei.

3. Antipoezia. Dadaismul

Principiile antipoetice descrise de Matei Călinescu se sistematizează în astfel

de clasificări ale stilului:

1.Influenţele determinante: cubismul, futurismul, expresionismul.

2.Caracteristica revolta absolută a mişcării Dada impotriva limbajului. Hugo

Ball: ‘’Aşa cum pictura a renunţat la obiect tot aşa poezia trebuie să renunţe la
limbaj’’. Tristan Tzara, prin primele numere din Dada, iul şi dec 1917, devine şeful
recunoscut al mişcării ca autor de manifeste dar şi ca personaj.

3.Caracterul retoric al mişcării, o retorică absurdă a scandalurilor care

trebuiau obligatoriu să atragă atenţia.

4.Descoperirea mizeriei limbajului ca revoltă împotriva mizeriei sociale, ca

atitudine nihilistă.

5.Succesul dadaismului a fost succesul exploatării publicitare, folosind

repetiţia obsesivă a însişi cuvântului ‘’dada’’. În Buletinul Dada( Paris 1920),
Tzara cultiva absurdul în manieră jurnalistică: -‘’căutăm prieteni şi alte lucruri atât
de reproşate vocaţiilor gramaticale ale echilibrelor în flacoane’’.

6.Distructiv şi inconsecvent, dadismul şi-a bătut joc şi de sine, antireclama

devenind reclamă. “Priviţi-mă sunt un idiot, sunt un farsor, sunt un
mistificator”.Dada a lucrat în forţă pentru instaurarea Idiotului. Matei Călinescu
citează afirmaţiile lui Tristan Tzara numind mişcarea inventată de el ilustrativ la
categoria ‘’polemicii sub semnul ororii de semnificaţie’’. În Manifeste sur l’ amour
, Tzara striga: “Dada este contra viitorului.Dada a murit. Dada este idiot.Trăiască
Dada”.

Ca metodă poetică a rămas celebră reţeta lui Tzara: “… luaţi un ziar. Luaţi o
pereche de foarfeci. Alegeţi din ziar un articol de lungimea pe care vreţi să o aibă
poemul dv. Decupaţi cu grijă articolul, cuvintele puneţi-le într-un sac. Clătinaţi cu
grijă sacul…etc.

4. Suprarealismul şi spargerea universului imagistic şi metaforic

”Dadaismul, spune M. Călinescu neagă orice regulă, atingând o experienţa
centrală ca modalitate şi mijloc de comunicare, hazardul. Întoarcerea artei către
inconştient, către instictele lui primare, imediate, fuseseră pierdute odată cu
clasicismul lui Lessing sau Goethe. Prin această caracteristică, dadaismul ca
antiartă a făcut posibil apariţia suprarealismului, conţinându-l latent, demaraţia
între cele doua curente fiind vagă. Fondatorii suprarealismului fuseseră dadaişti,
decizia lor iniţială fiind refuzul.

Suprarealismul – mişcare artistică şi literară de avangardă, născută după

primul război mondial, care aspiră să exprime inconştientul din individ prin
depăşirea caracterului logic al actului creator, al operei de orice fel, suprinzînd şi
comunicînd fluxul primar al emoţiei, al impresiei, al gîndului. André Bréton
defineşte astfel termenul: „Suprarealism – automatism psihic pur, care îşi propune
să exprime prin viu grai, prin scris sau prin orice alt mod , funcţionarea gîndirii.
Dicteu al gîndirii lipsit de orice control al raţiunii, în afara oricăror preocupări
estetice sau morale. S. se întemeiază pe credinţa în realitatea superioară a anumitor
forme de asociere, neglijate pînă pînă la el, în atotputernicia visului, în jocul
dezinteresat al gîndirii. El tinde să distrugă în mod definitiv toate mecanismele
psihice, substituindu-se lor în rezolvarea principalelor probleme ale vieţii”.
 Cele mai importante teze ale S. se referă la căutarea unui „punct suprem în
vederea recuperării unor puteri psihice (de ordinul celor abisal-inconştiente)
pierdute. Spiritul de revoltă, de negaţie al S. se îndreaptă împotriva forţelor
constitutive (ale societăţii, morale, instituţionalizate, mentalităţii comune etc.).
Dezintegrarea presupune, după suprarealişti, dereglarea simţurilor, halucinaţia
voluntară. După exemplul oferit de Freud, suprarealiştii notau asociiaţiile spontane
care se realizează în timpul visului. Se interesau de toate stările conştiinţei
anterioare sau exterioare gîndirii logice: mituri, iluzii nebune, halucinaţii de
nevrotici. Studiază cu pasiune fenomenele pe care psihiatrii le numesc hipnoză,
dedublare a personalităţii etc.

Poeţii suprarealişti sunt tentaţi să capteze supra-realitatea, care se constituie

în subconştient din ratări, lapsusuri, erori, vise, instincte sexuale, amintiri, dorinţe,
impulsuri – înmagazinate în om fără ca acesta să ştie. Suprarealitatea era
identificată, în cel de-al doilea manifest al S., cu acel „punct al spiritului din care
viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi
incomunicabilul, ceea ce este sus şi ceea ce se află jos încetează să mai fie
percepute contradictoriu”

Pe plan artistic, S. propune o tehnică a surprizei, a miraculosului, spargerea

universului imagistic şi metaforic. Aceste dezintegrări au fost urmate de
reintegrări. Prin scrierea automată, delirul metodic, umorul obiectiv şi umorul
negru, prin explorarea fenomenelor onirice, S. vrea să releveze zăcămintele
inconştientului cosmic, să creeze noi modaliăţi de comunicare, să asocieze ştiinţa
şi arta, revoluţionînd existenţa umană. „Explorarea vieţii inconştiente furnizează
singurele criterii de apreciere valabilă a mobilurilor care îl fac pe om să acţioneze”
(André Bréton).

Deşi se afirmă că S. n-a produs nicio capodoperă, toată activitatea sa

rămînînd, după expresia lui Jean Paul Sartre, „între paranteze, S. a influenţat
considerabil mai ales asupra înnoirii linmbajului poetic şi a teoriei poeziei. S. a pus
în discuţie limbajul poetic.
 Reprezentanţi: Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard (Franţa); Saşa
Pană, Gellu Naum. În artele plastice: Salvador Dali.

Suprarealismul continuă acţiunea de primenire a limbajului poetic, prin

ruperea poeziei de reflexele condiţionate ale raţiunii şi punerea ei sub semnul
inconştientului abisal. André Breton şi Louis Aragon sunt consideraţi fondatorii
noului curent în Franţa. În 1919, ei publică primul text suprarealist – Câmpurile
magnetice – în revista Littérature.Teoretician al noii mişcări literare, Breton
crede că adevărata poezie se bazează pe caracterul spontan al automatismului
verbal. Sub acest aspect, el vorbeşte despre misterul insolit al limbajului în
libertate.

5. Imagine şi sens: alungarea imaginilor prin imagini

Pe parcursul devenirii poeziei, în pragul poeticii moderne, sensul va părăsi
încetul cu încetul imaginea, continuînd însă să-şi manifeste prezenţa la nivel de
imaginar. Odată cu Baudelaire, „Imaginea începe să fie conştientă de funcţia sa
demiurgică”.

În poezia romantică, raportul exprimat prin imagine era motivat, în lirica

baudelaireană acest raport/ sens se vede acum lipsit de motivaţie, prezenţa sa fiind
suspendată undeva între logica conceptului şi intelectul meta-logic, între realitatea
fenomenală/ referenţială şi imaginea acestei realităţi. Începînd cu Baudelaire,
creatorul poartă în sine un cult al imaginilor, imaginea devenind o constantă
internă a creaţiei.

Imaginea nu se poate substitui sensului, ea nu e decît o altă formă a acestei

realităţi.

În conformitate cu poetica suprarealistă, „în domeniul imaginii totul e

posibil”. Această posibilitate nemărginită pe care o deţine imaginea de a se
imagina pe sine în mereu alte ipostaze, de-a trece pe nesimţite dintr-un sistem de
referinţă într-altul produce acea dereglare a sensului, o alunecare a acestuia în
înspre arbitrar şi ambiguitate. În acest context, André Bréton susţinea că „imaginea
cea mai puternică este aceea în care arbitrarul atinge gradul cel mai înalt (Manifest
al suprarealismului).

Tot ce scriam era vocea ochiului meu închis în literele sale

vedeam aureola ţipătului ei spectral
eram mut şi vorbeam
aceeaşi lumină mi se revarsă pe pleoape
se revarsă din pleoapele tuturor

de multe ori aşteptam să văd

izvoarele care n-au dezertat
atîtea feluri de tăcere (Gellu Naum, Ascundrea).

“Mai presus de toate, ne lăsăm pradă refuzului sistematic pătimaş, al

condiţiilor în care la acea vârstă, eram siliţi să trăim.” Primul manifest, în 1924,
avea un ton vehement, al doilea manifest, în 1930, se defineşte ca revoltă absolută,
o nesupunere totală. Andre Breton, autorul lor spunea:

“Actul suprarealist cel mai simplu constă, cu revolverul în mâini, să cobori

în stradă şi să tragi, atât cât poti, în mulţime.” Dimensiunile actului poetic
suprarealist se situează în concepţia sa pe următoarele coordonate:

1. Imaginaţia lui A.Breton elogiază imaginaţia liberă ignorând orice rigoare,

văzând-o ca pe justiţia supremă, cu forul în străfundul sufletului.

2. Urmare a imaginaţiei neîngrădite, libertatea poate deveni cea mai mare

libertate fiind facultatea posibilului. Este ştiut că suprarealismul manifestă o
atracţie deosebită pentru copilărie ca libertate a visului dar şi faţă de nebunie, fiind
tributar concepţiei psihanalitice a lui Freud.

3. Respingerea agresivă a oricăror forme descriptiv realiste începând cu

romanul şi terminând cu anecdotica.
 Deşi nu şi-a propus un ţel literar, viziunea determinativă a suprarealismului
are ca rezultat poetizarea limbajului, liricizarea lui. Abandonarea în imaginaţie,
renunţarea la luciditate şi la orice spirit critic va duce la lumina imaginii. Cu cât
mai arbitrar caracterul literaturii cu atât mai sensibili devenim. Metodele
suprarealismului rămân aceleaşi ca la simbolismul reprezentat de Novalis, Arnim,
Nerval, Baudelaaire şi Mallarme.

4. Dispreţul faţă de cititor. Suprarealismu linclude acest dezgust coincizând

cu al simboliştilor până la primele decenii ale sec XX, când s-a declanşat ofensiva
împotriva avangardismului. A.Breton construişte un adevărat sistem de sfidări şi
provocări.

5. Paradoxul suprarealismului. Literatura ca antiliteratură devine prin ea

însăşi literatură. Nonlimbajul se transformă în poetică. Împotrivirea la
spiritualizare duce la metafizica poeziei. Cu alte cuvinte, spune M.Călinescu, a dus
de la steagul albastru al romantismului, la stindardul negru preluat de la Dada,
declarând poezia ca singur mod de cunoaştere, mai mult, ca singur mod de a recrea
şi transforma lumea.

6. Limbajul suprarealismului este ostil arbitrajului respingând orice ar

aparţine repetiţiei, este obiectul unei codificări stabile. A.Breton l-a numit” limbaj
care germinează” iar drumul spre el se face prin spontaneitate.

Concluzia călinesciană încadrează suprarealismul la atitudini mistice. Aşa

după cum marii mistici au fost declaraţi eretici, excomunicaţi, anatemizaţi, arta
antiartă a suprarealiştilor a devenit artă pentru artă.

Antipoetica a devenit reabilitarea lirismului aşa după cum Paul Eluard

a şi susţinut în “La revolution surrealiste”: “Lirismul este dezvoltarea unui
protest”.